0

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU”, BUCUREȘTI, 2020

ŞCOALA DE STUDII UNIVERSITARE DE DOCTORAT „SPAŢIU, IMAGINE, TEXT, TERITORIU”

Modele și șabloane spațiale de locuire ale comunităților

evreiești așkenaze din Moldova (1775-1930)

Rezumat al tezei de doctorat

Doctorand: arh. Irina-Teodora Nemţeanu

Conducător științific: prof. dr. arh. Ana Maria Zahariade

1

Sursă imagine copertă I: Locuință evreiască din Buhuși, Zusia Efron, 1968.

1

Modele și șabloane1 spațiale de locuire ale comunităților evreiești

așkenaze din Moldova (1775-1930)

Rezumat al tezei de doctorat

Doctorand: arh. Irina-Teodora Nemțeanu

Coordonator științific: prof.dr.arh. Ana Maria Zahariade

Cuvinte cheie: locuire (urbană) evreiască, comunități evreiești așkenaze, arheologie urbană, memorie,

identitate, modele, șabloane spațiale, Diaspora, peisaj cultural, patrimoniu cultural

Subiectul tezei urmărește fenomenul locuirii comunităților evreiești așkenaze din Moldova, fiind o temă

de cercetare neabordată din perspectiva arhitecturii și a urbanismului istoric în spațiul românesc. Analiza

aduce în discuție o comunitate despre care s-a scris foarte mult din punct de vedere istoric, dar care nu a

fost cercetată în profunzime ca fenomen al locuirii comunitare. Astfel, teza și-a propus o apropiere de

atmosfera specifică a fostelor târgușoare evreiești din Moldova.

Argument

Orașele istorice ale Europei contemporane scot în evidență un trecut comun, cel al Diasporei evreiești,

reflectat de cele mai multe ori în țesutul urban al orașelor prin delimitarea unui cartier sau nucleu

evreiesc. Cu toate acestea, structura social-urbană a unui sistem spațial de acest fel este puțin înțeleasă și

a făcut doar parțial obiectul unor studii mai detaliate. De cele mai multe ori, analizele arhitectural-

urbanistice se rezumă la enumerarea unor clădiri reprezentative ale comunităților evreiești locale, la

aspecte socio-culturale și politice, fără a încerca să încadreze acest nucleu de locuire într-un fenomen

arhitectural-urbanistic la scară largă. Există destul de puține analize axate pe descifrarea țesutului urban,

ca schemă de locuire urbană evreiască, precum și a fondului construit, înțeles ca exprimare a unui

specific al locuirii culturale evreiești în orașele din Diaspora europeană.

1 Utilizarea conceptului de șabloane spațiale este o referire la metoda de analiză adoptată de arhitectul Rudolf

Klein în raport cu structura urbană de locuire a evreilor. Pentru traducerea termenului englezesc template s-a optat

pentru echivalentul său în limba română: „șablon”. Din punct de vedere al definiției, se va adopta sensul dat de

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, și anume de „formulă stereotipă” a unor relații funcțional-urbane.

2

Teza analizează specificul cultural al acestor comunități prin prisma locuirii (urbane)2 evreiești, ca spațiu

urban care cuprinde spațiul privat al locuinţei propriu-zise, extinderea acesteia către spațiile intermediare

semi-publice și către spaţiul urban exterior, ca zonă în care se dezvoltă un sistem de relații de proximitate

care presupune nu numai o vecinătate fizică, ci și o apropiere cu caracter social, politic şi cultural.

Comunitatea evreiasca a cuprins de cele mai multe ori o logică socială și spațială diferită de restul

populației autohtone, fiind un microorganism situat în interiorul unei configurații urbane, oraşul, în

permanenţă în curs de dezvoltare. Viaţa evreilor în Diaspora a fost definită de o legislație dihotomică: pe

de o parte prin legea religioasă — din interiorul comunității — și, pe de altă parte, prin legile exterioare

ale dezvoltării urbane, stabilite de legislația statului sau a localității-gazdă. Acest echilibru între doi

factori în opoziție (sau nu!) determină necesitatea analizei imaginii urbane ca o expresie a societății care

o generează.

Istoriografia comunităților evreiești din România devine un subiect al cercetării începând cu sfârșitul

secolului al XIX-lea, continuând până în prezent. Deși aproape exhaustiv analizat de istorici, subiectului

îi lipsește o perspectivă macro-teritorială și o abordare arhitectural-urbană a fenomenului, care să țină

cont de analiza relației dintre spațiile evreiești construite, unele dispărute iar altele încă vizibile astăzi, și

de dezvoltarea urbană organică sau planificată a contextului înconjurător al așezărilor în care existau

locuitori evrei. Miza cercetării de față nu este cea de ilustrare a unei portret schematic al arhitecturii sau

al spațiului urban evreiesc, ci de a identifica o serie de modele și șabloane spațiale, care ar putea fi

considerate comune în relație cu locuirea evreiască.

Subiectul care stă la baza tezei este surprinderea acestui cadru complex de cercetare în târgurile și

târgușoarele moldovenești, un fenomen care a avut loc pe parcursul perioadei cuprinse între anul 1775 și

anul 1930 în teritoriul, inițial, slab urbanizat al Moldovei.

Delimitări ale studiului

Geografice. Teza își propune analiza fenomenului de locuire al fostelor comunități evreiești de pe

teritoriul Moldovei, cuprinzând limitele geografice stabilite prin Pacea de la București din 1812 și

excluzând zonele care au purtat marca directă a unor administrații externe (Imperiul Otoman, Imperiul

Habsburgic și Imperiul Țarist).

Temporale. Perioada de cercetare este stabilită între anii 1775 (eliminarea monopolului turcesc și

partițiile Uniunii Statale Polono-Lituaniene, începutul întemeierii de târgușoare prin hrisov domesc) și

1930 (creșterea antisemitismului, emigrări puternice ale evreilor, Legea Cultelor din 1929).

Culturale. Dintre marile familii evreiești ale Diasporei (așkenazi, sefarzi etc.), analiza se concentrează

asupra evreilor așkenazi, aceștia fiind predominanți în Europa Centrală și de Est și vorbitori de idiș. La

2 Vom utiliza sintagma locuire evreiască, renunțând la atributul „urban” din cadrul acesteia. Deși se distinge un

caracter urban în locuirea evreiască, în multe studii de caz utilizarea termenului s-ar dovedi forțată în raport cu

manifestările locuirii evreiești în contexte rurale.

3

sfârșitul secolului al XVIII-lea cele mai importante două comunități evreiești din Principate erau

așkenazii și sefarzii. Începând cu acest moment, evreii așkenazi au migrat masiv către Principatul

Moldovei, unde au format o majoritate culturală covârșitoare, sefarzii, într-un număr mult mai mic, fiind

asociați mai curând cu Țara Românească. Astfel, surprinderea acestui impact al emigrării comunităților

evreiești așkenaze, venite din alte spații geografice și asociate cu un specific cultural propriu, asupra

imaginii arhitectural-urbane a așezărilor din teritoriul slab urbanizat al Moldovei este definitoriu pentru

cercetarea de față.

Tipul localităților cercetate. Pe parcursul tezei am operat cu o împărțire a localităților în două categorii,

similară dualității miasto-miasteczko din spațiul polonez: localități cu maximum 4000 de locuitori au fost

încadrate ca târgușoare și, cu maximum 13.000 de locuitori, târguri (echivalentul centrelor semi-urbane

locale, unele întemeiate în perioada pre-modernă), bazându-ne pe date demografice de la jumătatea

secolul al XIX-lea, în momentul de finalizare al procesului de întemeiere de noi târgușoare și până în

etapa de modernizare administrativă ulterioară, demarată în anul 1864. La aceste două categorii s-a mai

configurat a treia, orașele, care se constituie ca urmare a unei tendințe de dezvoltare a târgurilor,

ulterioară dezvoltării urbane în urma Revoluției Industriale, descriind niște centre urbane

multifuncționale, devenite orașe-capitale (precum Iași, Suceava, Botoșani și Galați). Această categorie a

fost analizată printr-o metodă comparativă, în măsura în care reprezintă modele legislative sau sisteme

locale de locuire evreiască, care pot servi la o înțelegere mai bună a celorlaltor două categorii de așezări.

Pentru înțelegerea acestei împărțiri în categorii, s-a ținut cont că trecerea de la târgușor la târg avea la

bază o trecere spontană, așezarea urbană în perioada pre-modernă fiind un organism dependent de piața

de desfacere și de drumurile comerciale de tranziție, într-o perioadă în care nu exista noțiunea de politici

urbane.

Vorbim, deci, de o serie de așezări care se încadrau, așa cum sunt de părere Simion Câlția și Marius

Chelcu, în categoria de orașe mici în Europa periferică. Contextul acestora era spațiul Moldovei de la

începutul secolului al XIX-lea, care, fiind slab populat, s-a dezvoltat în baza unei politici de întemeiere a

unor localități mai mici, cu caracter predominant comercial: târgușoarele private populate cu târgoveți

străini.

Opțiune metodologică

Chestiunea spațiului în raport cu fostele comunități evreiești din Europa apare în cercetarea

contemporană, excluzând ideea unei arhitecturi eminamente evreiești; se constată o relaționare a

componentei istorice cu spațiile anterioare locuite de aceste comunități și a memoriei ca element

definitoriu al locuirii lor în Diaspora. Probabil chiar acest lucru determină preluarea și readaptarea

modelelor și șabloanelor spațiale ca tipare, clișee și citate vizuale, care definesc tot acest proces al

rememorării și al rescrierii, în care imaginea urbană și fondul construit sunt încărcate cu un sens propriu

comunităților evreiești venite din alte spații culturale. Prin acest transfer cultural și geografic, sursa de

4

inspirație capătă o valență iconică. Această perspectivă necesită o metodă de cercetare care ia în calcul

dubla identitate a unei așezări.

Recursul comparativ la structuri comunitare diferite (cum este locuirea evreilor din Moldova înțeleasă

prin prisma filtrului de cunoaștere din spațiul cultural polonez și ucraineano-rus), înțelese ca niște

purtătoare ale unui bagaj cultural specific de locuire — prin impuneri de cult, cât și predilecția pentru

anumite tradiții urbanistice și arhitecturale —, a condus către o metodă de cercetare comparativă

întrețesută. Credem că numai un asemenea demers metodologic complex poate dezvălui, expune și

interpreta aspecte greu observabile ale așezărilor comunității și ale spațializării specifice.

Drept urmare, unul din dezideratele acestei cercetări este de a explora tipologii, consacrate din punct de

vedere istoric, de așezare și de locuire ale comunităților evreiești și de a identifica variații în raport cu

contextul geografic local, analizând câteva manifestări pe parcursul secolului al XIX-lea în târgurile și

târgușoarele moldovenești. Pe parcursul cercetării s-a utilizat o gamă largă de instrumente de analiză

urbană: examinarea arhitecturală și urbană a habitatelor evreiești, prin plasarea lor într-un context mai

larg și mai general, urmată de o lectură mai atentă a așezărilor evreiești moldovenești prin intermediul

hărților istorice, a elementelor de toponimie, istorie și geografie, toate combinate pentru a duce la o

analiză urbană cuprinzătoare. Limita de analiză, variind de la o scară teritorială la una locală, este un

element care a îmbunătățit citirea morfologică și asigură lizibilitatea fenomenului.

Cercetarea se aseamănă unei căutări similare arheologiei urbane, unde înțelegerea morfologiei

arhitecturale și urbanistice istorice necesită un recurs, concomitent, la dimensiunea antropologică, la cea

religioasă, în final la o perspectivă interdisciplinară a specificului iudaic de locuire, confruntată cu

evoluția dreptului urbanistic istoric din Moldova. Iar metoda mizează pe analiza stratigrafică a

depunerilor istorice urbane anterioare. Încercarea de a înțelege forma urbană prin intermediul locuirii

evreiești înseamnă, în același timp, izolarea fenomenului, pe de o parte, dar și evaluarea lui în raport cu

modificările de-a lungul unei perioade istorice ample, proces prin care orașul istoric este perceput ca un

colaj al timpului.

Activitatea de documentare a presupus investigarea tuturor tipurilor de surse disponibile care puteau să

ofere informații despre fenomenul studiat – volume de autor istorice (Elias Schwarzfeld, Victor Trufescu

ș.a.) și contemporane (Ecaterina Negruți, Rudolf Klein, Sergey Kravtsov ș.a.), acte normative, publicații

periodice, materiale arhivistice (naționale și străine), surse cartografice, surse documentare fotografice

(campanii de documentare fotografică ale lui Zusia Efron, 1968-1969). Sursele primare cercetate au

cuprins acte normative (legislație referitoare la evrei, legislație urbanistică), texte religioase iudaice —

legea iudaică și tradițiile —, surse arhivistice și cartografice, surse bibliografice istorice, cărțile memoriei

– Yizkor ș.a. Toate acestea au fost necesare pentru a putea evalua multiplele stratificații istorice,

culturale, urbane, sociale, necesare în înțelegerea cât mai cuprinzătoare a fenomenului studiat.

5

Structură tezei

Rezultatul cercetării este structurat în cinci capitole principale, care urmăresc locuirea culturală evreiască

de la o perspectivă generală, istorică, socială și arhitectural-urbanistică, până la o perspectivă

constatativă a unui spațiu geografic extins, cu tradiții de cercetare a fostelor comunități evreiești –

Galiția, Bucovina, Podolia, Basarabia. Privite în raport cu situația locuirii evreilor din fostul Principat al

Moldovei, acestea duc la o metodă de înțelegere macro-comparativă a unui fenomen greu explicabil

astăzi, în special în lipsa unor comunități evreiești locale consolidate care să poată confirma existența

unui tipar istoric sau a unei predilecții pentru un anumit tip de locuire urbană.

Capitolul I – Introducere și context al analizei cuprinde, de fapt, premisele de cercetare, metodele de

analiză utilizate în raport cu subiectul analizat și cadrul delimitat de cercetare. Această parte cuprinde

Argumentul, Delimitări ale studiului, Opțiunea metodologică, Surse și critica bibliografiei, fragmente

care au fost descrise concis anterior.

***

Capitolul II – Sisteme de referință are ca miză surprinderea direcţiile generatoare ale locuirii evreieşti

medievale și pre-moderne în cadrul oraşelor istorice europene, cât şi felul în care această moștenire s-a

transformat și s-a extins în contextul dezvoltării așezărilor urbane pe parcursul secolului al XIX-lea.

Comunitățile evreiești au fost influențate de iniţiativele de formare a statelor naţionale (statele-gazdă),

dar şi de un constant conflict în interiorul comunităţii evreieşti: emancipare şi laicizare versus o auto-

segregare prin legea iudaică. Pe parcursul capitolului este adus în discuție imaginarul locuirii evreiești în

Diaspora, o temă care oferă un cadru generalizant de înțelegere a anumitor situații tipice de locuire, pe

de o parte conservate istoric chiar de comunitățile care le locuiau (prin statului social-politic-profesional

preferat de aceștia, ocupația evreului și imaginea societății asupra lui), pe de altă parte devenite

construcții mentale ale perioadei post-Holocaust. Șabloanele spațiale de locuire, care sunt definite istoric

de o continuă readaptare la contexte geografice, sociale, urbanistice diferite prin migrațiile comunităților

evreiești, poartă marca unor relații funcțional-urbane definitorii ale acestor comunități, ca exprimare a

unei vecinătăți culturale necesare, vizibilă simplificat în burgurile medievale, și din ce în ce mai difuz

către perioada modernă. Se constată că locuirea acestor comunități era strâns legată de o logică juridică a

pământului, văzut ca bun economic. Toate acestea duc către confirmarea unui cadru definitoriu al unor

principii de locuire, conservate în spațiul polonez, rus și moldovenesc, până la mijlocul secolului al XIX-

lea. În acest sens s-a dovedit necesară analiza tipologiilor urbanistice medievale și pre-moderne de

locuire: Judenstrasse/ Judengasse și vicus judaeorum, ghetto și oppidum judaeorum. Față de toate aceste

forme de locuire evreiască, care au constituit structuri urbane specifice în cadrul burgului vest- și central-

european medieval, se distinge, începând cu secolul al XVII-lea, ștetl-ul, forma specifică de locuire

proprie spațiului european estic. Încărcat cu Yiddișkeit, se constată o relație de echivalență între miasto,

6

ca tip de așezare urbană din spațiul polono-lituanian medieval, și ștetl, definit de relațiile social-

comunitare ale evreilor locali.

Specificul cultural evreiesc și manifestarea sa asupra imaginii urbane a fost strâns legat de codurile de

legi iudaice și tradiții (halakhah și minhag), care impuneau evreilor religioși condiții de locuire, cu

stabiliri matematice de gabarit și descrieri de materialitate pentru structurile de tip sukkah sau chuppah,

de configurare a bucătăriei pentru respectarea principiilor kașrut ș.a. De asemenea, delimitarea eruv-ului

și impunerile altimetrice ale sinagogilor aveau un impact direct în dezvoltarea urbană și arhitecturală a

habitatului evreiesc.

Dar Diaspora europeană de la începutul secolului al XIX-lea a fost definită de reevaluarea structurilor

urbane medievale din Europa Centrală și de Vest și de diversificarea societății evreiești pe criterii

sociale, politice și religioase. În contextul reformelor datorate curentului Haskalah, templul, ca nouă

configurare a sinagogii în Diaspora, devenea, la rândul său, un purtător al identității urbane asociate

societății evreiești reformatoare. Schimbările social-politice au determinat o eterogenitate în cadrul

comunităților evreiești de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fapt dublat de o disoluție a societății

tradiționaliste evreiești (kahalurile), cu o împărțire în grupuri distincte de evrei mitnagdim, maskilim și

hasidim, cu spații de cult și zone de locuire diferențiate în cadrul așezărilor urbane. În tot cazul, poziția

urbană a sinagogii păstra, în special pentru comunitățile tradiționaliste, caracterul unui element de

coagulare a locuirii evreiești.

Totuși, se constată ca fiind problematică utilizarea terminologiei de cartier evreiesc în cadrul orașului

dezvoltat după Revoluția Industrială. În foarte multe situații, în urma evoluției administrative a orașului,

locuirea densificată a comunităților evreiești nu mai era legată de o logică administrativ-teritorială, iar

termenul de cartierul evreiesc, tocmai datorită statutului confuz pe care îl poartă în relație cu vechile

zone de locuire din burguri — vicus judaeorum —, dar și cu zonele suburbane situate extra muros, nu

mai poate reprezenta exprimarea unei unități universale de locuire urbană a grupului comunitar. Din

acest motiv, considerăm mult mai oportună folosirea termenului de locuire evreiască, ca exprimare a

locuirii comunitare tradiționaliste, pusă în relație cu evoluția și modernizarea urbană și administrativă a

așezărilor urbane europene din secolul al XIX-lea. Această redenumire este cu atât mai necesară în cazul

analizei din spațiul moldovenesc, unde logica structurii urbane este distinctă de cea a orașelor europene

de vest și centrale, în care s-au și născut, de fapt, unitățile urbane de locuire ale ghetto-ului și ale vicus

judaeorum și, implicit, cartierul evreiesc.

***

Capitolul III – O analiză comparativă a modelelor de locuire evreiască prin programe specifice din

Moldova și regiunile vecine ale principatului. Această parte a lucrării oferă imaginea tipului în baza

căruia s-a constituit modelul sau șablonul spațial, fie că este vorba de structura urbană a locuirii, de

programul de arhitectură sau de elementele de morfologie urbană. Adunarea unui repertoriu arhitectural

7

și urbanistic din zonele geografice de la granița Moldovei, spații din care evreii au emigrat către

principat, reprezintă cheia de lectură a locuirii evreiești din târgurile și târgușoarele moldovenești (a celor

în care aceștia locuiau). Analiza programelor specifice așezărilor de tip miasto se împarte în funcție de

patru criterii: viața economică, viața religioasă și comunitară, viața domestico-religioasă și elementele

stilistice și de plastică arhitecturală.

Viața comercială. Parte din această imagine era spațiul central comercial al rynekului sau, varianta

simplificată, a uliței comerciale și prezența constantă a „porticului vernacular” — podcienia —, element

pe care îl regăsim atât în spațiul polonez-galițian, polonez-rus, bucovinean, și, nu în ultimul rând,

moldovenesc. Așadar, avem de-a face cu o locuire a unei comunități dezvoltate radial, pe de-o parte în

jurul centrului economic și comercial, și, pe de altă parte, în jurul nucleului religios principal – Sinagoga

Mare.

Un element de bază al arhitecturii orașului mic, locuința specifică era situată pe un teren parcelat, cu

loturi de dimensiuni similare, care forma un aliniament al fațadelor destul de compact, relativ unitar,

unde domina imaginea stâlpilor de lemn al „porticurilor vernaculare” și acoperișurile înclinate, acoperite

cu șiță sau șindrilă, cu streașina ieșită în consolă și cu una din cele două pante adânci îndreptată către

spațiul pieței. Acest tip de locuință avea un rol multifuncțional, unde activitatea locuitorilor era

guvernată de piața regională de desfacere a produselor pe care le vindeau, cu camere destinate

funcțiunilor de comerț sau atelier meșteșugăresc, locuire și depozitare (în pivnițe ample). Caracterul

comercial al așezărilor a fost îmbogățit de programele care au apărut după intențiile de sistematizare a

acestor localități.

Viața religioasă și comunitară (kahal/ kehillot). În baza tradiției constituite în spațiul polonez de către

nobilii locali, întemeind așezări urbane (miasto) în care stabileau condițiile de locuire și comerț al

comunităților de negustori venite să se așeze în noile localități, locuitorii evrei primeau teren, în arendă,

și chiar material pentru construcția sinagogii, ceea ce a determinat o amplă mișcare a comunităților de

evrei, pe parcursul secolului al XVII-lea, din centrele urbane medievale către noile așezări private. Prima

sinagogă, a cărei poziție se păstrează de-a lungul evoluției așezării, devine nucleul în baza căruia

locuirea evreiască se dezvoltă. Ea determină poziția urbană a Sinagogii Mari, un ansamblu care trece, la

rândul său, printr-o evoluție constructivă. Parte din primul nucleu de locuire mai erau baia rituală —

mykveh —, programele de învățământ confesional (cheder, Talmud Thora, yeșiva), eventual locuința

rabinului (sau a tzadikului hasidic) și chiar programe de ajutorare comunitară.

Viața domestico-religioasă descrie elementele care puteau marca locuința evreiască propriu zisă,

precum mezuzah sau sukkah, sau care o încadrau pe aceasta într-un ansamblu urban de locuire extinsă –

eruv-ul.

Elemente stilistice și decorative. Așa cum Frederic Bedoire consideră cu nu există o arhitectură

universală evreiască, la fel putem considera că este vorba și despre decorația locuințelor evreiești. Însă în

8

arealul geografic dispus la intersecția granițelor dintre Bucovina și Galiția (Imperiul Habsburgic),

Podolia, Basarabia (Imperiul Țarist) și Moldova s-a conturat o „școală” de meșteri populari evrei, care au

propagat un anumit tip de stilistică, în special pentru pictura interioară a sinagogilor, dar și pentru

decorația exterioară a clădirilor de cult, preluată într-o anumită măsură și la construcția anumitor locuințe

evreiești.

Capitolul IV – Analiza evoluției locuirii evreiești în Principatul Moldovei reprezintă capitolul cel mai

important al lucrării, fiind împărțit în trei etape, care duc la constituirea imaginii localităților

moldovenești dinainte de al Doilea Război Mondial. O politică de urbanizare a domniei moldovenești

prin întemeierea de târgușoare și reîntemeierea târgurilor vechi (1775-1863) se referă la prima etapă de

reconstituire a târgurilor și constituire a târgușoarelor în baza hrisoavelor domnești și în baza unui

specific cultural de locuire propriu zonelor din care evreii emigrau. Etapa următoare, Autonomia

comunitară și începuturile de sistematizare ale comunelor rurale (1864-1879), se referă la începuturile

administrative și urbanistice de modernizare a imaginii târgurilor și târgușoarelor (Codul Civil, Legea

comunală etc.). Ultima etapă, Perioada de modernizare a comunităților evreiești și a imaginii construite

a fostelor târguri și târgușoare (1879-1930), aduce în discuție schimbările statutului juridic al

comunităților evreiești și al locuitorului evreu în cadrul localității, dar și curentele arhitecturale istoriciste

identitare care pătrundeau din spațiul habsburgic, formând astfel un al doilea val de modernizare a

imaginii târgurilor și târgușoarelor (cumulat cu principii administrative, prin legi pentru organizarea

comunelor rurale, Legea instrucțiunii publice, Reforma agrară etc.).

Pe parcursul primei etape (1775-1863) este urmărită activitatea legislativă a domnitorilor moldoveni din

perspectiva întemeierii de târgușoare private pe proprietățile boierilor moldoveni și de reîntărire a

comerțului în târgurile vechi moldovenești, care treceau printr-o fază de decădere comercială. În

contextul micșorării teritoriale a Principatului, se dovedea necesară recrearea unei piețe de desfacere a

produselor de-a lungul noilor granițe (cu Bucovina și cu Basarabia). Iar noile târgușoare private aveau la

bază o succesiune de acte juridice, similare unui regulamentul urban pre-modern de locuire și construire:

hrisovul domnesc, învoiala dintre proprietar și târgoveți și contractul de bezmen. Iar anii de emitere a

hrisoavelor și centralizarea acestor date denotă o tendință de urbanizare a Principatului, cu aportul

nemijlocit al Domniei.

După adoptarea Regulamentelor Organice erau eliminate hahambașia și breasla jidovească, fiind

înlocuite cu o structură descentralizată, bazată pe epitropii evreiești locale și bresle profesionale evreiești

(fără statutul juridic pe care îl purtau înainte de Regulamentele Organice). Tendințele de modernizare a

fondului construit începeau să pătrundă din spațiul rusesc, cu proiecte-tip de „fațade exemplare” care

circulau prin intermediul structurilor administrative urbane nou apărute. De asemenea, începând cu 1845,

deveneau vizibile aceste principii și în cadrul târgușoarelor private, fiindcă în structura hrisoavelor de

9

întemeiere erau introduse norme de limitare a propagării focului sau chiar de aliniere a fațadelor

dughenelor de târg în funcție de decizia proprietarului.

A doua etapă (1864-1879) era influențată de dezvoltarea statului pre-modern, guvernul Cuza

reglementând anumite principii de dezvoltare urbană prin prisma impunerii unui organism administrativ,

preluat după model francez. Evreii începeau să fie acceptați în școlile publice românești, dar cele

confesionale funcționau în continuare pentru grupurile de evrei tradiționaliști. De o mare importanță a

fost Legea comunală (1864), făcându-se diferența între comunele urbane și cele rurale. În această

perioadă s-a decis delimitarea vetrei, construcția primăriilor, proces prin care se definea zona publică a

unei localități. Însă statutul târgușorului rămânea incert — încadrat mai curând drept comună rurală —,

fiindcă autonomia proprietarului de moșie era păstrată, erau interzise „colonizările” și încheierea de noi

contracte de bezmen.

A treia etapă (1879-1930) descrie trecerea de la statul pre-modern la cel modern, în care reglementările

urbanistice începeau să capete caracter normativ în privința modalităților de construire a locuințelor și a

principiilor de aliniere a ulițelor. Venirea lui Carol I determina începerea unei perioade din ce în ce mai

restrictive față de evrei, iar aceștia, dezamăgiți fiind de un alt eșec privind emanciparea, începeau

procesul de emigrare către cele două Americi și Palestina. Abia în anii 1918-1923, primirea drepturilor

civile și politice pentru toți evreii români era dublată de tranziția către statul modern, care avea rolul de a

gestiona un teritoriu extins, cu identități și tradiții administrative, fiscale și de morfologie urbană extrem

de diferite. În acest context venea nevoia de reformare a întregului cadru legislativ, ceea ce a determinat

apariția primelor reglementărilor de drept urbanistic modern; în paralel, perioada a avut un impact

puternic asupra comunităților evreiești rămase, prin recunoașterea poziției spațiilor de cult iudaice, în

funcție de sub-grupurile comunitare evreiești, în raport cu așezarea urbană.

Teme ale locuirii evreiești din Moldova:

Trebuie reținut că majoritatea locuitorilor evrei din târgurile moldovenești din secolul al XIX-lea locuiau

în proximitatea3 sau chiar pe ulița comercială principală, iar în timp, locuirea se putea extinde la nivelul

întregii zone centrale comerciale, similar relației din spațiul polonez între Judengasse – rynek, ceea ce

determina extinderea unei locuiri specifice, devenind mixtă și difuză în relație cu celelalte grupuri de

locuitori autohtoni și alogeni din târgurile moldovenești. Unul dintre criteriile care au stat la baza

evaluării așezărilor moldovenești se referă la statutul administrativ pe care Regulamentele Organice

(1832) și Legile comunale (1864, 1887) le acordau localităților în perioada de tranziție către modernitate,

de care depindea aplicarea reglementărilor în vederea modernizării imaginii fondului construit din

târgurilor moldovenești. În cazul târgurilor vechi moldovenești, cu o proprietate mixtă, dezvoltate ante

1775, acestea au fost subîmpărțite în:

3 Eventual pe o uliță comercială secundară, paralelă sau care se intersecta cu cea principală (vezi Roman, Bacău).

10

1. târguri regionale, care primeau statutul de reședință de județ, iar după 1864 deveneau comune

urbane; categoria este asimilată cu cea de ștot, cu 1-3 nuclee principale de locuire evreiască și o

rețea îndesită de sinagogi-kloyz-uri hasidice, sinagogi de breslași și case de rugăciuni private4;

2. târguri-orașe-capitală, care se constituiau ca urmare a unei tendințe de dezvoltare a vechilor

târguri moldovenești, începută chiar de la debutul secolului al XIX-lea, devenind niște centre

urbane multifuncționale, orașe-capitală, însă această categorie, fiind extrem de complexă, nu a

fost tratată în cadrul tezei;

2. În cazul târgușoarelor private, dezvoltate începând cu 1775, acestea se subîmpart în:

1. târgușoare-sat, anume cele care deveneau comune rurale în 1864 și își păstrau statutul până în

1930, care pe parcursul evoluției lor mențin un caracter similar cu cel de la întemeiere, din prima

jumătate a secolului al XIX-lea, fiind mai apropiate de lumea rurală decât de cea urbană5;

categoria este asimilată cu cea de ștetlekh, cu un nucleu de locuire evreiască și o sinagogă (mai)

mare;

2. târgușoare provinciale, care erau încadrate în 1864 drept comune rurale, dar, în baza unei

dezvoltări încete, deveneau comune urbane din 1887; categoria era asimilată cu cea de ștetl, cu

un nucleu principal de locuire evreiască și o rețea formată din 1-3 kloyz-uri hasidice, case de

rugăciuni private sau de breslași;

3. târguri provinciale, care evoluau din categoria târgușoarelor în baza dezvoltării comerciale,

anterioare instituirii reformelor administrative ale lui A.I. Cuza, devenind reședințe de plasă și

comune urbane din anul 1864; categoria este asimilată cu cea de ștetl, care putea face tranziția

către ștot, cu 1-2 nuclee principale de locuire evreiască și o rețea o rețea de kloyz-uri hasidice,

case de rugăciuni private sau de breslași.

Această împărțire în categorii oferă o imagine mai clară a șabloanelor spațiale de locuire evreiască,

fiindcă se poate face o echivalare mai corectă a așezărilor moldovenești în relație cu caracterul de ștetl/

ștetlekh/ ștot. Acest lucru s-a putut face în baza numărului spațiilor de cult, fiind percepute ca potențiale

locuri de întâlnire pentru definirea relațiile intra-comunitare dintre locuitorii evrei. Conjunctura în care

ansamblul specific morfologico-urbanistic se încadra avea, la rândul său, un caracter propriu de

urbanizare, dictat de importanța așezării la nivel regional sau local, fapt care determina gradul de aplicare

al modernizărilor administrativ-teritoriale, urbanistice și edilitare. Considerăm că aceste prerogative

depindeau de statutul proprietății, fiindcă în târguri se puteau aplica niște structuri administrative

centralizate, iar în târgușoare, cu un statut privat și o autonomie a boierului asupra terenurilor sale, fiind

și mai neimportante la nivel regional, regulamentele se puneau în practică mai greu și mai puțin

centralizat.

4 Și acestei categorii i se conferă de cele mai multe ori statutul de sinagogă, însă din punct de vedere al imaginii

arhitecturale, sinagogile-case de rugăciuni se diferențiau de clădirile de sinagogi propriu-zise. 5 Din punct de vedere al caracterului economic al târgușorului, acesta se apropia de lumea urbană.

11

Caracterul de ștetl – ștetlekh – ștot în Moldova. Fiind un organism (în creștere), atât târgul sau

târgușorul, cât și nucleul de locuire evreiască, au fost percepute în funcție de multiplele criterii de

evoluție proprii, care se intersectează și evoluează paralel. Iar atribuirea caracterului de ștetl/ ștot/

ștetlekh depindea totuși de dimensiunea localității în raport cu zona locuirii evreiești. Așa cum un târg-

oraș dezvoltat nu putea fi considerat ștetl, nici un târgușor nu putea fi considerat ștot fiindcă nu avea

mărimea necesară unei structuri urbane precum cea din târgurile mai mari pentru a putea dezvolta

multiple nuclee de locuire evreiască într-un spațiu atât de restrâns.

Relația dintre uliță și mahala în secolul al XIX-lea. Importanța acestora pentru locuirea evreiască.

Dispunerea și proporția parcelei, construcția locuinței cu rol dublu de spațiu comercial, relația jumătății

din față a locuinței cu dugheană cu spațiul uliței și relația jumătății din spate a locuinței cu spațiul de cult

(preluând terminologia locală de mahala), relația spațială a locuinței evreiești cu sinagoga, cu baia rituală

și cu cimitirul, toate acestea defineau un tip de rezidență bazată pe criterii funcționale și utilitariste, într-o

lume guvernată de religie, tradiție și de comerț, care își găseau locul în proiecția planimetrică și

topografică a așezărilor moldovenești. Este evident că acest șablon spațial de locuire era propriu

grupurilor tradiționaliste, mitnagdim și hasidim, care au menținut și dezvoltat acest tradiții de locuire, în

special în târgușoarele private din spațiul moldovenesc până în secolul al XX-lea.

Nucleul de locuire evreiască6 din târgurile și târgușoarele moldovenești este definit în relație cu o axă

comercială principală — ulița comercială principală/ ulița evreiască —, către care erau orientate

dughenele evreiești, împreună cu nucleul coagulant – spațiul de cult iudaic principal (Sinagoga Mare) și,

eventual, alte funcțiuni comunitare, care se aflau în mahala.

Ulița evreiască. Dacă comparăm specificul de locuire din Moldova cu cel din spațiul polono-lituanian și

rus, din care grupurile comunitare evreiești veneau, acesta se suprapune perfect cu locuirea din miasto

care se desfășura în lungul unei Judengasse și care, în timp, ajungea să se extindă către întreaga zonă

centrală comercială a așezării. Ulița evreiască reprezenta un citat al Judengasse în târgușoarele private

din spațiul moldovenesc.

Tipologia de locuință predilectă și „înfrumusețarea” urbană a imaginii locuirii de târg. Prin

perpetuarea construirii dughenei după modelul uzitat (folosit?) în spațiul polonez — locuința de târg cu

podcienia —, locuitorul evreu emigrat în Moldova devenea un purtător și un conservator de specific de

locuire.

Dughenele rămase astăzi în fostele târgușoare moldovenești se încadrează în tipologiile descrise de

diverși călători străini (sec. al XVI-lea – sfârșitul secolului al XIX-lea), ceea ce demonstrează că

modelele de locuire perpetuate de târgoveții evrei în târgușoarele întemeiate în prima jumătate a

secolului al XIX-lea refoloseau, de fapt, modele de locuire medievală, pe care, de altfel, aceștia le-au

6 Este și motivul pentru care folosim această expresie pe tot parcursul tezei.

12

reprodus până în secolul al XX-lea, în târgușoarele private. Această menținere a unor modele istorice

medievale este, de fapt, definiția specificității locuirii evreiești din Moldova, fenomen pe care l-am

constatat și în cazul șabloanelor spațiale de transpunere planimetrică a structurii comunitare specifice.

Însă această specificitate este alterată pe parcursul secolului al XIX-lea, în funcție de gradul de aplicare

al regulamentelor de „înfrumusețare” ale fațadelor dughenelor: mai mult în târgurile regionale și

orașele-capitală, mai puțin în târgurile provinciale și cel mai puțin în târgușoarele provinciale și

târgușoarele-sat.

Împortanța dinastiei hasidice Friedmann pentru formarea unor rețele de meșteri evrei în

Moldova. Curțile hasidice din Moldova, care au început să se dezvolte de la jumătatea secolului al XIX-

lea, își găseau un loc prielnic în târgușorul privat. Ansamblul specific, format din sinagoga-kloyz,

reședința tzadikului și, eventual, yeșiva, a fost replicat în special în cadrul curții de la Buhuși. Către

sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, datorită dinastiei hasidice Friedmann care

s-a dezvoltat la intersecția granițelor dintre Bucovina și Galiția (Imperiul Habsburgic), Podolia,

Basarabia (Imperiul Țarist) și Moldova, s-a conturat o „școală” de meșteri populari evrei, care au

propagat un anumit tip de stilistică decorației exterioare a clădirilor de cult, preluată și pe fațadele

anumitor locuințe evreiești din târgușoare. Lor li se datorează, în mare măsură, conservarea locuirii

evreiești, contribuind la imaginea tradiționalistă, purtătoare de specific cultural, a târgușoarelor, în care

nu se aplicau proiecte-tip de fațade. Aceștia aplicau elemente-tip proprii care acordau un caracter specific

dughenelor evreiești.

Târgușoarele private ca spații predilecte pentru locuirea evreiască. Târgușorul privat, acest spațiu

preferat al așezării tradiționaliste evreiești, s-a dezvoltat după principii simplificate de locuire, cu o

planimetrie de tip Strassendorf, de-a lungul drumurilor deja existente sau la intersecție de drumuri, în

apropierea vechilor rateșe boierești și, câteodată, lângă satele aflate pe moșiile boierilor. Către anul 1850

creștea interesul administrației basarabene, țariste, și, prin asimilare, a celei moldovenești pentru

localitățile de mai mici dimensiuni, realizându-se „fațade pentru județe”, care continuau procesul de

elaborare a „fațadelor exemplare”, început la debutul secolului al XIX-lea. Deși, în timp, s-a renunțat la

obligativitatea fațadelor „exemplare” (cca. 1860-1870), niște principii de ordonare ale fațadelor de uliță

au fost păstrate. Deja către anul 1900 se impuneau, mai curând, niște principii de (re)conformare ale

fațadelor principale, în anumite cazuri cu modificări minime ale golurilor deja existente, pentru a

corespunde cu o serie de puncte impuse la nivelul conformării relațiilor de plin-gol.

Legile date din a doua jumătate a secolului al XIX-lea limitau, de fapt, dezvoltarea ulterioară a

târgușoarelor pentru locuitorii lor evrei, determinând densificarea construirii și subîmpărțirea terenului,

care era deja dat prin bezmen anterior anului 1864 (bezmenul ereditar rămânea valabil). Considerăm că

din acest moment caracterul târgușorului începea să devină bi-cultural, prin limitarea locuirii evreiești la

dugheană, cumulat cu migrările țăranilor români către târgușoare, ceea ce a dus la formarea unor zone

13

periferice de locuire țărănească, dispuse în spatele uliței principale comerciale, și, în anumite cazuri,

chiar pătrunderea lor pe ulița comercială, preluând rolul de târgoveț român. Acest lucru era încurajat prin

legile de eliminare ale evreilor din anumite profesii (1879-1900), pentru a face loc negustorului român.

Problema multiculturalității și a multi-cultual-ității. Începutul secolului al XX-lea era influențat de

căutări ale unui specific național, ai cărui germeni începeau să se dezvolte chiar mai devreme. Probabil

din acest motiv se și dezvoltau regulamente pentru îmbunătățirea locuințelor țărănești (1888, 1894) prin

proiecte-tip de locuință realizate, în funcție de zona geografică, de către Ministerul Lucrărilor Publice.

Probabil din același motiv târgușorului privat, care în mod cert nu era considerat un spațiu al locuirii

românești, nu i s-au formulat, în tot acest timp, niște regulamente proprii, adaptate pentru cadrul lui

specific, chiar dacă făcea parte, așa cum făceau parte și satele, din categoria comunelor rurale. Iar în

târguri, toată tendința administrativă de „înfrumusețare” urbană reușea, pe de o parte, să anuleze

imaginea semi-ruralizată și vernaculară, dar în același timp reușea să ofere o imagine aproape tipică,

cosmopolită, a sfârșitului de secol al XIX-lea. Această uniformizare a imaginii micului oraș est-

european, cu rol predominant comercial, reușea să elimine elementele de specificitate ale locuitorilor,

care aveau de ales elemente-tip din cataloage — fie ele fațade sau sub-ansambluri — pentru definirea

imaginii publice a spațiilor lor comerciale.

Târgurile regionale și locuirea difuză a evreilor. Dacă în târgușoare structura etnică era mai ușor de

înțeles, în vechile târguri moldovenești, devenite târguri regionale sau târguri orașe-capitală, relațiile de

locuire între diversele grupuri alogene sunt mult mai greu de definit. Spre exemplu, Liviu Rotman

definește această locuire a grupurilor de străini în târgurile moldovenești ca find de-a valma, iar locuirea

acestora se densifica în lungul uliței principale de târg, care a deprins în timp un caracter multicultural și

multi-cultual.

Așadar ulița evreiască, ca ansamblul morfologic și urban, era specifică locuirii evreiești din târgușoare,

dar în târguri specificitatea evreiească mai putea apare doar în zona de mahala, pe fațadele posterioare

ale dughenelor de la ulița multiculturală și multi-cultuală, prin construirea de sukkah.

Românizarea târgușoarelor și delimitarea cartierului evreiesc. Deja locuirea urbană a evreilor

moldoveni din secolul al XX-lea nu mai putea fi identificată cu un vicus judaeorum, în care comunitatea

evreiească, atât de subdivizată politic, ideologic și religios, să mai dorească protejarea comunității sau a

specificului propriu într-un spațiu clar delimitat în cadrul unei așezări urbane. În această ultimă etapă

studiată se diferențiau, în continuare, grupurile tradiționaliste, care mențineau locuirea la dugheană și în

proximitatea sinagogii, de evreii asimilați, moderni, intelectuali, produs al școlilor laice. Ulița evreiască

a târgușorului rămânea spațiul predilect al locuirii hasidim și mitnagdim.

La 23 martie 1941, Ministerul Afacerilor Interne a hotărât prin Ordinul nr. 1813 ca autoritățile locale

române din reședințele comunelor urbane, rurale și ale plășilor, să prezinte proiecte pentru delimitarea

cartierelor urbane destinate locuirii evreiești exclusive. Această acțiune punea în discuție, pentru prima

14

oară, segregarea spațială și crearea de pseudo-ghetto-uri în orașele românești, dislocând comunitățile

evreiești din fostele târgușoarele private și golirea fondului construit de locuirii săi.

Acest ultimă etapă nu este cercetată în cadrul tezei, dar aceasta încheie o perioadă în care a avut loc

decăderea ansamblului de locuire evreiască, fiind golit de atmosfera sa specifică începând cu anul 1930

și finalizând cu dislocarea totală a comunităților evreiești din anul 1941. Această perioadă poartă marca

disoluției locuirii evreiești comunitare, dar nu și a fondului construit propriu-zis ci a Yiddișkeitului

asociat.

***

Capitolul V - O evaluare a fondului construit rămas și analiza grafică a șabloanelor spațiale de

locuire evreiască din Moldova. Acest capitol vine în completarea celui anterior, ca o bază de cercetare

arhitectural-urbană a târgurilor și târgușoarelor moldovenești analizate, sub forma unei metode de

cercetare generalizate. Astfel, se conturează o serie de paliere de analiză și de interpretare, o unealtă de

cercetare care operează ca o cheie de lectură a orașului prin prisma culturii evreiești de locuire. Criteriile

de analiză ale așezărilor analizate sunt următoarele:

1. evaluarea contextului general și a atitudinii legislative, administrative și urbane, specifică teritoriului

și cea referitoare la atitudinea față de evrei;

2. analiza structurii urbane generale, prin investigarea poziției uliței comerciale în raport cu așezarea,

încadrarea în modelele urbane specifice tipologiei urbane de așezare, cu o încadrare suplimentară,

specifică comunităților evreiești locale (ștetlekh/ ștetl/ ștot);

3. analiza locuirii evreiești I – evaluarea poziției urbane a Sinagogii Mari/ a ansamblului de sinagogi sau

Bet Ha-Midraș, rolul lor comunitar, educațional și multifuncțional și relația acestora cu spațiul uliței,

analiza țesutului urban al locuințelor din proximitatea spațiului de cult, poziția urbană a băii rituale

(eventual și alte programe, precum fabrica de matzah, abator ritual etc.), toate aceste elemente ducând

către analiza poziției nucleului comunității evreiești în raport cu topografia așezării, pe care am numit-o

structura de locuire primară;

4. analiza locuirii evreiești II – investigarea poziției urbane a școlii româno-israelite, a spitalul israelit, a

halei comerciale sau alte programe de arhitectură specifice modernizării și sistematizării localităților de

mici dimensiuni, dezvoltate începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe care am numit-o

structura de locuire modernă;

5. analiza locuirii evreiești III – poziția kloyz, știbl, yeșiva, casa rabinului sau a tzadikului, programele de

arhitectură specifice învățământului rabinic sau hasidic, marcă a unei comunități tradiționaliste evreiești

puternice; analiza sub-grupurilor în cadrul comunității: mitnagdim (și împărțirea pe bresle în funcție de

15

ocupație), maskilim și hasidim, cu propriile sinagogi sau temple, pe care am numit-o structura de locuire

a sub-comunităților;

6. analiza locuirii evreiești IV – investigarea ansamblului de locuire evreiască la nivelul așezării,

definitivarea unei rețele polinucleice de locuire, eventual investigarea conformării acestor nuclee în

așezare prin investigarea noțiunii de eruv;

7. analiza locuirii evreiești V – stabilirea elementelor tipo-morfologice specifice evreiești (sukkah,

mezuzah) și corelarea cu cercetarea in situ, acestea reprezentând urme care atestă din punct de vedere

arhitectural-simbolic locuirea evreiască în cadrul unei așezări;

8. evaluarea fondului construit existent, prin cercetarea in situ, în vederea găsirii fragmentelor urbane de

locuire evreiască rămase, a elementelor arhitecturale specifice, care ar putea reprezenta o bază pentru

delimitarea ulterioară a unor zone construite protejate.

Acest capitol se bazează pe o analiză grafică a așezărilor urbane analizate, care stabilește o relație între

fondul construit rămas al locuirii evreiești, cu programele sale specifice, cu evoluția adaptării și re-

adaptării șabloanelor spațiale de locuire specifică. În cadrul fiecărui județ, subîmpărțirea urmează logica

defalcării în categorii a tipurilor de așezări dezvoltată în Capitolul IV, cu o diferențiere între târgușoarele

private și târgurile „libere” și al sub-categoriilor aferente.

***

Capitolul VI – Remembering Diaspora. O continuare: „Prin Moinești, spre Eretz Israel” reprezintă o

direcție de cercetare, aparent secundară. De fapt, capitolul propune investigarea unei noi emigrări a

specificului de locuire evreiască (consolidat prin tendințe locale în principatul moldav) odată cu plecarea

micilor comunități, din Moinești, Bârlad, Focșani și Galați, către noile colonii agricole evreiești din Eretz

Israel. Această probare demonstrează, de fapt, existența și perpetuarea unui bagaj cultural specific

evreiesc, care lasă amprenta tradițiilor de locuire ale Diasporei în conformarea celor treisprezece locuințe

ale primilor coloniștilor din Rosh Pina.

***

Privită într-un cadru geografic mai extins, această cercetare este o direcție de analiză inedită pentru zona

la care face referință, care vine în completarea unor cercetări consacrate din zona poloneză, cea

ucraineană și cea basarabeană. Probabil adunarea tuturor acestor cercetări, axate pe analize regionale ale

unui fenomen similar, ar putea, într-un final, să ofere o perspectivă de ansamblu unui proces general,

dezvoltat în etape și teritorii diferite, care a avut loc în umbra imperiilor, dar care era specific teritoriului

mai larg al Europei de Est dinaintea celui de al Doilea Război Mondial.

Teza are ca miză dezvăluirea trăsăturilor generale care au servit comunităților evreiești din Moldova în

crearea unor șabloane de locuire, identificabile astăzi printre rămășițele urbane diverse de locuire

16

evreiască rămase. După cum a reieșit din localitățile studiate, perspectiva de interpretare a locuirii

evreiești ca un bagaj cultural readaptat depinde de două tipuri de specificități: una a structurii

funcțional-urbane preluate și apropriate și una a materialității locale specifice contextului în care aceștia

emigrează, proces prin care se realizează o impregnare a formei urbane cu cultura specifică. Prin aceasta

am probat oportunitatea folosirii termenului de șablon spațial, fiindcă prin această emigrare nu se

realizează un import morfologic-urban, ci mai curând niște relaționări spațial-funcționale specifice, care

sunt adaptate la cadrul în care se stabilesc imigranții și la forma urbană a acestuia, dezvoltată anterior

procesului de emigrare. Iar șablonul spațial incorporează modele arhitecturale, clișee stilistice, citate

arhitecturale, pe care comunitățile evreiești și le-au asumat de-a lungul timpului; toate acestea sunt în

acord cu caracterul re-memorării, pe care Rudolf Klein îl consideră specific evreilor din Diaspora. Acest

proces nu se putea surprinde printr-o analiză limitată spațiului moldovenesc, ci dovedește, iarăși,

necesitatea găsirii reperelor într-un spațiul cultural extins, care să permită o analiză de tip zoom in –

zoom out.

Analiza ține cont de perspectiva antropologică și istorică a vecinătății urbane a foștilor locuitori evrei,

cercetând în egală măsură hărțile mentale (deși puține la număr) rămase de pe urma acestora. În acest

sens, fondul construit, evoluția parcelarului, evoluția tramei stradale din arealele de locuire evreiască din

târguri și târgușoare prezintă un moment de stagnare începând cu anul 1930, fiindcă dezvoltarea acestei

configurări urbane era deja finalizată în acest an, fapt confirmat prin analiza in situ a fondului construit.

Mai mult decât atât, construcții de sinagogi, ca elemente de coagulare ale unor ansambluri morfologico-

urbane de locuire cu caracter vernacular, nu se realizează după anul 1930 în Moldova. Limitarea

cercetării până în anul 1930 se datorează și momentului generat de Reforma Agrară (1921), când este, în

fine, rezolvat statutul micilor proprietăți (proprietari?) de parcele din târgușoarele private, pe care erau

construite dughenele evreiești.

Tendințele actuale de protejare a patrimoniului ar trebui să includă rămășițele acestor manifestări de

locuire etnică și religioasă din Moldova, înțelese ca o lectură urbană a orașului istoric dintr-o altă

fațetă. Ca atare, cadrul de cercetare al acestor areale ar trebui să includă principiile urbane ale locuirii

evreiești, dezvoltate în baza unuia sau a mai multor nuclee comercial-religioase, pentru identificarea lor

ca zone istorice urbane de referință cu statut protejat de peisaj cultural și, deci, să includă toate sub-

componentele funcționale și simbolice construite, pe care acest tip de locuire le-a presupus în perioada

1775-1930.