s c i e n c e f i c t i o n

PETER F. HAMILTON s-a născut în Anglia, în 1960. La vârsta de douăzeci și opt de ani a debutat cu o povestire în revista Fear. Au urmat alte texte publicate în revista Interzone și în antologiile In Dreams și New Worlds. În 1993, a publicat primul roman, Mindstar Rising, iar până în 2004, când i-a apărut al zecelea roman, Steaua Pandorei, cărţile lui se vânduseră în două mili oane de exemplare în toată lumea. În anul 2001, a câștigat Pre miul British SF pentru nuvela „The Suspect Genome“. Între 1996 și 1999 a publicat trilogia ZORII NOPŢII, considerată renaș-terea genului space opera. TRILOGIA GOLULUI este cea mai recentă creaţie a sa, apărută între 2007 și 2010. Din 2008, Peter F. Hamilton locuiește în Rutland cu soţia și cei doi copii ai săi.

De același autor la Editura Nemira

Trilogia ZORII NOPŢII:

Disfuncţia realităţii (2009)Alchimistul neutronic (2011)

Zeul adormit (2013)

Traducere din limba englezăC. PREDA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiHAMILTON, PETER F.

Golul visător / Peter F. Hamilton; trad.: C. Preda. -București: Nemira Publishing House, 2014

2 vol.ISBN 978-606-579-478-8Vol. 1. - ISBN 978-606-579-746-8

I. Preda, C. (trad.)

821.111-31=135.1

Peter F. HamiltonTHE DREAMING VOID© 2007 by Peter F. Hamilton

© Nemira, 2014

Redactor: Nicoleta GHEMENTTehnoredactor: Irina POPESCU

Tiparul executat de FED PRINT S.A.

Orice reproducere, totală sau parţialã, a acestei lucrări,fără acordul scris al editorului, este strict interzisăși se pedepsește conform Legii dreptului de autor.

ISBN 978-606-579-478-8

Coperta: Cristian FLORESCU

P r o l o g

Nava stelară CNE Caragana aluneca în jos, des-prinsă dintr-un cer de noapte, cu corpul gri-roşu ilu minat de irizarea palidă a furtunilor masive de ioni ce asaltau spaţiul din toate direcţiile pe distanţe de ani-lumină. Sub vasul de cursă lungă, Staţia Cen-turion forma o semilună strălucitoare de lu mină pe suprafaţa de stâncă prăfuită a planetei ni cio dată-nu-mite. Şi echipajul, şi pasagerii priveau enclava locuibilă cu o senzaţie de uşurare. Chiar şi cu hiper-propulsorul care îi împingea cu o viteză de cinci-spre zece ani-lumină pe oră, tot le luase opt zeci şi trei de zile pentru a ajunge la Staţia Cen tu rion a Marii Confederaţii. Era cam maximul distanţei la care omul ajunsese să călătorească, în mod regulat, desigur, pe la mijlocul secolului al treizeci şi patrulea.

De pe canapeaua din holul principal, Inigo studia cu un interes detaşat peisajul străin ce se apropia încet. Tot ce vedea corespundea cu exactitate rapoar-telor informative din fişierele proiectate cu luni în urmă, un platou monoton de lavă veche, ondulat de

6 P E T E R F . H A M I L T O N

văi puţin adânci ce nu duceau nicăieri. Atmosfera sub-ţire de argon stârnea nisipul cu rafale scurte, alun-gându-l în fuioare înguste de la o dună la alta. Dar ceea ce-i atrăsese atenţia cu adevărat fusese staţia.

Se aflau acum la doar douăzeci de kilometri de solul pe care luminile începeau să contureze forme distincte. Inigo putea zări cu uşurinţă ma rele dom-gră- dină din centrul secţiunii umane de pe segmentul din extremitatea nordică a semilunii locuite. Un cerc de smarald luminos, cu rol de pivot pentru nişte căi tubulare de culoare neagră ce se îndreptau către blocuri rezidenţiale mari, care ar fi putut fi trans-plantate de pe oricare staţiune din mediul exotic al Confederaţiei. De acolo tubu rile îşi continuau dru-mul peste lavă, spre clădirile în formă de cub ale observatorului şi modulelor de suport tehnic.

Terenul accidentat din sud aparţinea habitatelor străine – forme şi structuri cu geometrii şi dimen-siuni diferite, cele mai multe dintre ele luminate. În proximitatea oamenilor se aflau bulele de argint ale hominizilor Golant, urmate de terenurile de pă-şunat îngrădite pe care Ticothii le cutreierau în mij-locul turmelor lor. Veneau apoi tancurile-ma mut inter conectate ale Sulinilor, o specie acvatică. Tur-nul anost al Ethoxilor se ridica la zece kilometri dis tanţă de locul unde se terminau lacurile încap-sulate în metal ale Sulinilor, întunecat în spectrul vizibil, dar cu o temperatură de suprafaţă de 180 de grade Celsius. Era una dintre speciile care nu inter-acţionau cu colegii ob servatori la niciun nivel, cu

g o l u l v i s ă t o r 7

excepţia schimburilor oficiale de date referitoare la sondele care orbitau în jurul Golului. La fel de taciturni erau şi Forleenii care ocupau cinci domuri mari de cristal opac ce ira diau o lumină uşor vio-lacee. Aceştia puteau fi categoric comparaţi din punct de vedere social cu Kandra, care trăiau într-un cub simplu de metal la treizeci de metri, mai într-o parte. Nicio navă Kan dra nu aterizase vreodată acolo după ce oa menii se ală turaseră observării, cu două sute optzeci de ani în urmă. Nici măcar excep-ţional de longevivii Jadra desh nu văzuseră vreuna, iar Raielii îi invitaseră pe bolovănoşii aceia de locuitori de mlaştină să parti cipe la proiect cu şapte mii de ani în urmă.

Un mic zâmbet licări pe faţa lui Inigo în timp ce mătura cu privirea diversele zone. Era impre-sionant să vezi atât de multe specii străine grupate fizic într-un singur loc, o adunare ce sublinia, de fapt, importanţa misiunii lor. Cu toate acestea, când privirea i se abătu spre umbrele aruncate de staţie, trebui să admită că cei în viaţă erau complet eclipsaţi de cei care se săvârşiseră înaintea lor. Creşterea şi vârsta staţiei Centurion puteau fi mă-surate cu uşurinţă la fel ca acelea ale oricărui umil copac terestru. Ea se dezvoltase în inele adă ugate de-a lungul secolelor, pe măsură ce noi specii se alăturaseră proiectului. Cercul larg de teren dispus de-a lungul părţii concave a semilunii era împânzit cu ruine, schelete fărâmiţate ale habita telor aban-donate cu milenii în urmă, pe măsură ce civilizaţiile

8 P E T E R F . H A M I L T O N

care le susţinuseră decăzuseră, se mu taseră ori evoluaseră treptat, dincolo de simplele preocupări astrofizice. Chiar în centru, vechile structuri se transformaseră în mormane de metal compactat şi fragmente de cristal ce depăşeau ca pacitatea oricărui arheolog de a le descifra. Expe diţiile de recunoaştere stabiliseră că vechea inimă a staţiei fusese construită cu peste patru sute de mii de ani în urmă. Desigur, raportat la perioada de observare acoperită de Raieli, asta nu însemna foarte mult.

Un inel de lumină verde clipea intermitent pe câmpul de lavă ce servea drept port spaţial pentru secţiunea ocupată de oameni, chemând în jos CNE Caragana. Mai multe nave spaţiale se aflau pe stânca cenuşie lângă zona de aterizare activă: două imense aparate de zbor de cursă lungă din aceeaşi categorie cu Caragana şi alte câteva mai mici, folosite pentru plasarea şi deservirea sondelor îndepărtate care mo-nitorizau în mod constant Golul.

Nava se aşeză cu o mică trepidaţie, după care câm-pul gravitaţional intern se opri făcându-l pe Inigo să simtă cum se ridică uşor de pe pernele canapelei sub influenţa gravitaţiei de şaptezeci la sută a planetei care prelua controlul. Fu linişte în holul comun până când pasagerii se dezmeticiră, după care un murmur fericit de conversaţie iz bucni, sărbătorind sosirea. Stewardul-şef îi invită pe toţi să coboare la sasul prin cipal ca să-şi pună costumele pentru a putea păşi pe staţie. Înainte de a se ridica prudent în picioare şi de a ieşi din hol, Inigo îi aşteptă întâi să plece pe

g o l u l v i s ă t o r 9

colegii mai ne răbdători. Strict vorbind, el nu avea nevoie de un costum spaţial. Biononicele lui înalte îi puteau înconjura în perfectă siguranţă trupul ca într-un cocon, protejându-l astfel de atmosfera sub-ţire ma lignă şi chiar de radiaţia cosmică ce provenea de la stelele masive ale Zidului aflate la o depărtare de cinci sute de ani-lumină. Dar călătorise până aici în parte pentru a scăpa de moştenirea lui nedorită. Nu era momentul să iasă în evidenţă, aşa că începu să se îmbrace la fel ca şi ceilalţi.

Festivitatea de predare avea o îndelungată tra-diţie pe Staţia Centurion. De fiecare dată când o navă a Marinei ajungea aici aducând noi obser-vatori, exista o scurtă perioadă de supra punere înainte ca grupul precedent să plece. Sărbătorirea avea loc în domul-grădină sub forma unei gale de seară, cu cel mai bun bufet pe care programele unităţii culinare îl puteau pro duce. Mesele erau întinse afară, sub stejarii bă trâni în care străluceau sute de lanterne magice, iar partea de sus a do-mu lui purta o aură de amurg auriu. O proiecţie solidă a unui cvartet de coarde interpreta muzică clasică pe o mică scenă înconjurată de un pârâu.

Inigo ajunse destul de devreme, aranjându-şi încă mânecile costumului de seară ultranegru. Nu prea îi plăceau cozile lungi, tăiate drept, ale vestei un pic prea în vogă pentru gustul său, dar trebuia să admită că croitorul de pe Anagaska făcuse o treabă foarte bună. Chiar şi astăzi, dacă voiai haine cu adevărat de calitate, aveai nevoie de un om în cercurile modei

10 P E T E R F . H A M I L T O N

şi stilului. Ştia că arăta bine în cos tum, adică sufi-cient de bine pentru a nu simţi nici cea mai mică urmă de stânjeneală.

Directorul staţiei îi saluta personal pe toţi cei sosiţi. Inigo se aşeză şi el în capătul şirului scurt, aşteptându-şi rândul. Câţiva extratereştri se învâr-teau în jurul meselor. Golanţii arătau ciudat în hai-nele croite aproximativ la fel cu cele purtate de oameni. Cu pielea lor gri-albastră şi capetele înalte şi înguste, încercarea politicoasă de a se amesteca printre ceilalţi îi făcea să pară şi mai deplasaţi. Mai era un cuplu de Ticothi ghemuiţi împreună pe iarbă, ambii de dimensiunea unor ponei, orice ase-mănare oprindu-se însă aici. Aceştia erau cât se poate de evident nişte prădători carnivori, cu pielea verde întunecat întinsă peste fasciculele musculare pu-ternice. Dinţi alarmant de mari şi de ascuţiţi ie şeau la vedere de fiecare dată când mormăiau unul către celălalt şi către grupul de oameni cu care stă teau de vorbă. Inigo îşi verifică instinctiv funcţia câmpului de forţă integral, simţindu-se apoi ru şinat c-a fă cut-o. Câţiva Sulini erau şi ei prezenţi, plutind în rezervoare mari de sticlă semisferice, ca nişte cupe de şampanie gigantice susţinute de mici dispo zi tive regrav. Trans-latorii lor bolboroseau de zor în timp ce ei se uitau la oameni. Corpurile bul boase li se ve deau distorsio-nate şi mărite de sticla curbată.

– Inigo, presupun, se auzi răsunând mult prea tare vocea directorului. Îmi face plăcere să te cunosc.

g o l u l v i s ă t o r 11

Ele gant şi sosit devreme pentru petrecere. De-a dreptul lăudabil, amice!

Inigo zâmbi cu respect profesional, strângând mâna bărbatului înalt.

– Domnule director Eyre, răspunse el. În afară de faptul că vârsta lui ar fi depăşit o mie

de ani, CV-ul inclus în fişierele de informare îi spu-sese prea puţin despre director. Inigo suspecta da tele ca fiind corupte, deşi hainele bărbatului erau, cu sigu ranţă, suficient de istorice, un sacou scurt asortat cu un kilt imprimat ţipător în carouri mov şi negre.

– Oh, te rog, spune-mi Walker. – Walker? se miră Inigo. – Prescurtarea de la LionWalker. Poveste lungă.

Nu-ţi face griji, prietene. N-o să te plictisesc cu ea în seara asta.

– Ah. Sigur. Inigo îşi stăpâni privirea. Direc torul avea o chică groasă de păr şaten, dar ceva se vedea stră lucind pe dedesubt, ca şi cum scalpul i-ar fi fost plin de pete aurii. Pentru a doua oară în cinci minute, Inigo se abţinu să se folosească de biononic, deşi o scanare de câmp i-ar fi dezvăluit cu ce fel de tehnologie fusese îmbunătăţit direc torul. Cu sigu ranţă nu era una cunoscută. Trebuia să recunoască, părul îi dădea lui LionWalker Eyre un aspect ti ne resc, la fel ca ma-jorităţii celor din rasa umană în ul timul timp. Indi-ferent din ce ra mură făceau parte – Înaltă, Avan sată, Naturală – vanitatea le era mai mult sau mai puţin aceeaşi. Dar ciocul gri subţire îi împrumuta un aer

12 P E T E R F . H A M I L T O N

de dis tincţie, iar aceasta era cultivată în mod cât se poate de deliberat.

LionWalker îşi flutură paharul de whisky spre parcul întunecat, mişcarea făcând cuburile de gheaţă să scoată un clinchet.

– Deci, ce te aduce în celebrul nostru avanpost, tinere Inigo? Gândul la glorie? Bogăţiile? Sexul? La urma urmei, nu sunt prea multe de făcut pe aici.

Zâmbetul lui Inigo se crispă uşor, dându-şi seama cât de beat era directorul.

– Vreau doar să ajut. Cred că este important. – De ce? Întrebarea ţâşnise însoţită de o îngustare bruscă

a ochilor. – Ei bine, Golul este un mister pe care nici

chiar ANA nu-l poate descifra. Dacă-l vom putea pătrunde vreodată, înseamnă că vom fi avansat în înţelegerea universului prin intermediul unui fac-tor important.

– Hm. Fă-ţi un serviciu, amice, şi uită de ANA. O adunătură de aristocraţi decadenţi cu minţile îm-păiate. De parcă le-ar păsa de ceea ce se întâmplă cu oamenii fizici. Pe Raieli îi ajutăm noi, un popor care merită ceva investiţie. Dar până şi geniile alea în-gâmfate sunt perplexe. Ştii ce au găsit inginerii Ma-rinei când au excavat în fundaţia acestui dom-grădină?

– Nu. – Alte ruine. LionWalker luă o înghiţitură con-

fortabilă de whisky. – Înţeleg.

g o l u l v i s ă t o r 13

– Nu, nu-nţelegi. Erau, practic, fosilizate, nimic mai mult decât straturi de praf vechi de peste trei sfer turi de milion de ani. Şi, din ce am prins uitându-mă la înregistrările timpurii pe care Raielii au catadicsit să le facă disponibile, proiectul de observare durează de tot atâta timp. Să te holbezi un milion de ani la o problemă. Asta da dedicaţie! N-am fi capabili să ne descurcăm singuri, suntem prea neînsemnaţi.

– Vorbeşte în numele dumitale. – Ah, ar fi trebuit să ştiu, cineva care crede. – În ce? – În rasa umană. – Asta trebuie să fie, cu siguranţă, ceva destul

de comun în rândul personalului de aici, nu-i aşa? Inigo se întreba cum să se eschiveze, deoarece di-rec torul începea deja să-l irite.

– Al naibii de adevărat, prietene. Este unul din-tre puţinele lucruri care-mi înveselesc singurătatea pe-aici. Ooh… iată că-ncepe.

LionWalker îşi înclină capul pe spate privind afară prin cupola în care stratul jos de lumină tul-bure se stinsese. Deasupra, cristalul era complet transparent, lăsând să se vadă vastele nebuloase ostile ce împânzeau cerul. Sute de stele străluceau prin perdeaua de lumină, vârfuri arzând atât de intens încât băteau de la violet către indigo, în-mulţindu-se spre orizont, pe măsură ce planeta se întorcea încet cu faţa spre Zid – o vastă barieră de aştri masivi ce formau învelişul exterior al nu cleu-lui galactic.

14 P E T E R F . H A M I L T O N

– Nu putem vedea Golul de aici, nu-i aşa? în-trebă Inigo.

Ştia că era o întrebare stupidă. Golul era ascuns de partea cealaltă a Zidului, chiar în centrul galaxiei. Cu secole în urmă, înainte ca cineva să se fi aventurat în afara sistemului solar al Pământului, astronomii umani crezuseră că era vorba despre o gaură neagră ma sivă şi detectaseră chiar emisii de raze X venite de la marea buclă de particule supraîncălzite ce se ră-sucea de-a lungul orizontului, fapt ce îi ajutase să-şi con firme teoriile. Nimeni nu-şi dăduse seama care era adevărul până la Wilson Kime, căpitanul navei En deavour din Marina Confederaţiei, care în 2560 întreprinsese cu succes prima circumnavigaţie făcută de om în galaxie. Era într-adevăr un orizont impe-netrabil dispus chiar în nucleu, dar el nu înconjura nimic la fel de natural, să spunem, ca o banală masă superdensă de stele moarte. Golul era o graniţă ar-tificială ce ocrotea o moştenire veche de miliarde de ani. Raielii susţineau că în interior exista un în treg univers, unul care fusese modelat de o rasă ce trăise în zorii galaxiei. Aceasta se retrăsese în el pentru a-şi desăvârşi călătoria către vârful absolut al evo luţiei. În urma sa, Golul consuma acum încet stelele rămase în galaxie. Prin asta nu se deosebea deloc de găurile negre naturale ancorate în centrul multor galaxii, dar, în timp ce acestea foloseau gra vitaţia şi entropia pentru a atrage masă, Golul de vora în mod activ stelele. Era un proces care se ac celera lent, dar ine-xorabil şi, dacă nu era oprit, galaxia urma să moară

g o l u l v i s ă t o r 15

tânără, poate cu trei sau patru mili arde ani înainte de vreme. Suficient de departe în viitor, când Soarele va fi devenit un cărbune rece, iar rasa umană nici măcar o amintire. Dar Raielilor le păsa. Aceasta era ga laxia în care se născuseră şi care, cre deau ei, merita şansa de a-şi trăi viaţa până la capăt.

LionWalker pufni amuzat. – Nu, sigur că nu-l poţi vedea. Nu intra în pa nică,

amice, nu există niciun coşmar vizibil pe cerul nostru. Răsare DF7, asta-i tot, spuse arătând cu degetul.

Inigo aşteptă şi, după un minut, un corn azuriu începu să se depărteze de orizont. Era cam cât ju-mătate din mărimea lunii Pământului şi avea nişte pete negre dispuse ciudat de regulat. Lăsă să-i scape un uşor oftat de admiraţie.

Cincisprezece dispozitive de mărimea unor pla-nete orbitau în interiorul sistemului solar al staţiei Centurion – cuiburi sferice de reţele concentrice, fie-care cu altă masă, cultă intersecţie a câmpului cuantic şi cu carcasa exterioară aproximativ de ace laşi diametru ca al planetei Saturn. Erau construite de Raieli, un „sis tem de apărare“ pentru situaţia în care una dintre fazele devoratoare ale Golului ar fi reuşit să străpungă Zidul. Nimeni nu le văzuse vreo dată în ac ţiune, nici chiar Jadradeshii.

– OK. E impresionant, spuse Inigo. DF-urile erau şi ele în fişiere, desigur, dar să vezi

în realitate o maşinărie de dimensiunea aceea drept în faţa ta era extraordinar.

16 P E T E R F . H A M I L T O N

– O să te integrezi, declară fericit LionWalker, bătându-l pe Inigo pe umăr. Du-te şi ia-ţi ceva de băut. M-am asigurat că vom avea cele mai bune pro- grame de sintetizare a alcoolului. Poţi s-o iei ca pe o provocare, zise el şi se îndreptă apoi către urmă-torul sosit.

Cu ochii încă pe DF7, Inigo îşi croi drum către bar. LionWalker nu exagerase cu nimic, băuturile erau de primă calitate, chiar şi vodca ce ţâşnea din sirena sculptată în gheaţă.

Inigo rămase la petrecere mai mult decât pre-văzuse. Era ceva în faptul de se fi trezit aruncat lao laltă cu o grămadă de entuziaşti care gândeau la fel, ceva care îi trezise instinctele sociale, de obicei ador mite. Când, în sfârşit, se întoarse în apartament, biononicul său muncise deja timp de câteva ore ca să-i devieze înfiltraţiile de alcool din neuroni. Lă sase totuşi să-i treacă puţin dincolo de protecţia ar tificială, destul ca să-i genereze o uşoară stare de ebrietate cu toate meritele aferente. Urma să trăiască împreună cu oamenii aceştia pentru încă un an. Nu era în avantajul lui să pară un singuratic.

În timp ce se urca în pat, comandă o desaturare completă. Era unul dintre superbele beneficii ale bio nonicului: nici urmă de mahmureală.

Şi apoi Inigo avu primul vis pe Staţia Centurion. Dar nu era visul lui.

1

Aaron îşi petrecuse toată ziua amestecându-se printre adepţii mişcării Visul Viu în piaţa vastă din Golden Park, trăgând cu urechea la discuţiile ani-mate despre succesiune, bând apă de la standurile mobile, încercând să găsească un pic de umbră ca să se apere de soarele ce ardea nemilos în timp ce căldura şi umiditatea de coastă creşteau fără în-cetare. Credea că-şi aminteşte că sosise în zorii zilei. Sigur, întinderea acoperită cu dale de mar mură era, practic, pustie când o traversase. Vârfurile splen-didelor coloane de metal ce înconjurau zona erau încununate de o lumină roz-aurie venită de la steaua locală ce se ridica deasupra orizontului. Zâmbise privind în jur apreciativ contururile oraşu lui-re-plică şi comparând topografia împrejuri milor Golden Park cu visele pe care le adunase din gaia-câmp timp de… ei bine, de ceva vreme. Golden Park începuse să se umple repede, după aceea, cu credin cioşi care soseau din celelalte districte ale Makka thran2, fie traversând podurile canalului, fie

18 P E T E R F . H A M I L T O N

îmbarcaţi într-o flotă de gondole. Pe la mijlocul zilei, trebuie să se fi adunat cam o sută de mii. Toţi stăteau cu faţa către Palatul Orchard ce se întindea posesiv peste dis trictul Anemone, de cealaltă parte a Canalului de Centură, ca o îngră mădire de dune înalte. Şi aşteptau, tot aşteptau ascunzându-şi prost nerăb darea de a afla odată decizia Consiliului Clerical. Orice decizie! Consiliul era în conclav de trei zile deja, cât le mai trebuia ca să aleagă un nou Conservator?

În cursul dimineţii îşi croise drum până la Ca-nalul de Centură, în apropierea podului de cabluri şi lemn ce se arcuia peste Anemone. Era închis, bineînţeles, ca şi celelalte două poduri din zonă. De obicei, oricine – de la ultracredincios până la tu-ristul curios – putea traversa şi se putea plimba în jurul vastului Palat Orchard, dar astăzi fusese blo-cat de nişte clerici juniori bine clădiţi, care păreau să-şi fi antrenat din greu muşchii. De o parte a po-dului temporar închis erau campaţi sute de jurna-lişti veniţi de peste tot din Marea Confederaţie, cei mai mulţi dintre ei ultragiaţi de refuzul încăpăţânat al Visului Viu de a le strecura vreo informaţie. Erau uşor de identificat după hainele şic, moderne, şi feţele evident menţinute la strălucire maximă de o membrană de solzi cosmetici. Nici chiar ADN-ul Avansat nu producea un ten atât de frumos.

În spatele lor se auzea rumoarea mulţimii care discuta despre candidatul favorit. Dacă Aaron apre-cia corect, aproape nouăzeci la sută dintre ei erau în favoarea lui Ethan. Îl voiau pentru că se săturaseră să

g o l u l v i s ă t o r 19

aştepte, să aibă răbdare, se săturaseră de sta tu-quoul predicat de toţi ceilalţi interimari medio cri de când Visătorul însuşi, Inigo, ieşise din viaţa publică. Voiau pe cineva care să le conducă miş carea către acel mo-ment de împlinire fericită ce le fusese promis din clipa în care gustaseră primul vis al lui Inigo.

La un moment dat, după-amiază, Aaron realiză că femeia îl urmărea cu privirea. Nimic evident, nu se uita insistent şi nu se ţinea după el. Cu un uşor declic, instinctul îl făcu s-o localizeze – calitate interesant de ştiut că o are. Din clipa aceea deveni conştient de felul în care se plimba cu nonşalanţă, având grijă să păstreze o oarecare distanţă între ei, de faptul că nu avea niciodată ochii îndreptaţi în direcţia lui atunci când el îi arunca din când în când o privire. Purta un top cu mâneci scurte portoca-liu-ruginiu şi pantaloni albaştri, până la genunchi, făcuţi din tr-o ţesătură modernă. Puţin diferită de credincioşii care tindeau să poarte hainele mai rustic-primitive din lână, bumbac şi piele preferate de cetăţenii Makkathranului, dar nu atât de modernă încât să iasă în evidenţă. Nici chipul ei nu atrăgea privirea. Avea o faţă cam plată, cu un nas scurt, drăguţ. Uneori purta la ochi o bandă protectoare sub ţire de culoare arămie pe care adesea şi-o cocoţa în pă rul scurt, închis la culoare. Nu-i puteai aprecia vârsta. Ca toată lumea din Marea Confederaţie, avea ima ginea exterioară încremenită la vârsta bio-logică de aproximativ douăzeci şi cinci de ani. Era con vins că avea bine peste două sute de ani, deşi nici

20 P E T E R F . H A M I L T O N20 P E T E R F . H A M I L T O N

asta nu se putea dovedi. După ce se jucară de-a sa-teliţii pe orbită vreo patruzeci de minute, Aaron se îndreptă către ea cu un zâmbet plăcut pe buze. Nu veneau dinspre ea niciun fel de unde pe care clus-terele lui macrocelulare să le poată detecta, niciun link la uni sferă, şi nici vreun senzor activ în funcţiune. Din punct de vedere electronic, se afla în Epoca de Piatră.

– Salut! spuse el. Femeia îşi împinse banda protectoare în sus cu

vârful degetului şi îi adresă un zâmbet jucăuş. – Salut şi ţie! Aşadar, ce te aduce aici? – E un eveniment istoric. – Adevărat. – Te cunosc? Instinctul nu îl înşelase, se vedea că nu are nimic

în comun cu amestecătura de credincioşi placizi din jurul lor, limbajul corpului fiind total diferit. Se putea controla foarte bine, suficient de bine pen tru a păcăli pe oricine nu avea antrenamentul lui – an-trenament? –, dar el îi putea simţi atitudinea di-ferită, mascată însă bine.

– Ar trebui să mă cunoşti? Ezită un pic. Faţa ei îi inspira ceva familiar, ceva

ce ar fi trebuit să ştie despre ea. Nu se putea gândi la ceva anume, pentru simplul fapt că nu avea niciun fel de amintiri la care să facă apel şi să le examineze. Nicio amintire despre absolut nimic, realiză el, şi în mod sigur părea să nu fi avut o viaţă până în ziua aceea. Ştia că nu e în regulă, dar nu-l deranja.