Stanciu Marius-AdrianCls a XII-a A

“Persistenta Memoriei”

“Persistenţa memoriei”

Salvador Dali

1931

ulei pe pânză

Muzeul de Artă Modernă din New York

“Va trebui într-o zi să îmi întorc propriile ceasuri moi pentru ca acestea să îmi arate ora memoriei

absolute, care este ora adevărată şi profetică.”

Interpretari:

Persistenţa memoriei (“La persistencia de la memoria”) este cea mai faimoasă capodoperă a lui

Salvador Dali, realizată în anul 1931, aparţinând suprarealismului, înfăţişând un ţărm marin

sumbru presărat cu ceasuri parcă topite. Una dintre cele mai recognoscibile picturi ale sale,

aceasta este reprezentativă pentru perioada în care a fost realizată şi una dintre cele mai

cunoscute şi uşor identificabile lucrări artistice din lume, iar despre cum pictorul catalan a fost

inspirat să redea această imagine a timpului şi a ceea ce reprezintă el s-a vorbit aproape la fel de

mult ca despre tablou în sine.

Faptul că ceasurile din pictură se topesc arată scurgerea rapidă a timpului, pictorul chiar

insistând pe acest lucru şi pictând astfel trei ceasuri, şi nu unul singur, lucru ce amplifică trecerea

timpului, voind să accentueze frustrarea cauzată de faptul că timpul se scurge împotriva voinţei

noastre. Acesta lasă în urmă doar spaţii, obiecte fără viaţă, vlăguite parcă de viteza cu care zboară

acest timp necruţător.

Dali este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei

sale exuberante, unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Datorită comportamentului

său, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere

singurul artist capabil de a capta “formele suprareale”. Ca alternativă la “automatismul psihic”

preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca “metodă paranoico-critică”, pe

care o defineşte drept “o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea

critică a reveriilor delirante”. Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză

derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită

raţionalizării delirului (momentul critic). Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară

fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia

doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale

prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa

barocului iberic. Dali recurge la spaţii largi, în care include o mare cantitate de elemente -oameni,

animale, obiecte – într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.

Aşa-zisul “delir comestibil” începe pe pământ catalan, mai exact pe faleza Capului Creuse, locul în

care Dali îşi petrece copilăria şi unde continuă să meargă împreună cu Gala, soţia sa. Stâncile din

această zonă aveau nenumărate forme, iar pescarii le denumeau după aspectul lor: cămila,

călugărul, femeia moartă, capul de leu, etc. Influenţa mediului, împreună cu arhitectura

mediteraneeană a lui Gaudi, ascuţită şi morbidă în acelaşi timp, l-au făcut pe Dali să se gândească

la opoziţia formală, vitală şi erotică dintre dur şi morbid pe care o redă în tabloul “Ceasurile moi”.

Povestea acestui tablou, pe care mai târziu Julien Levy îl va numi “Persistenţa memoriei”,

reprezintă traseul ambivalent al personalităţii lui Dali, care oscilează permanent între masca

exterioară dură, afişată în societate, şi sensibilitatea interioară protejată de iubita Gala.

Există speculaţii conform cărora sursa de inspiraţie a acestui tablou bizar a fost însăşi Teoria

Relativităţii a lui Albert Einstein.  Pictura ce se găseşte la Muzeul de Artă Modernă din New York a

introdus imaginea ceasului de buzunar “moale, care se topeşte”, într-un peisaj foarte sever,

această imagine condensând teoria lui Dali de “moliciune” şi “duritate”. Deşi unii au presupus că

ceasurile moi simbolizează relativitatea spaţiului şi a timpului, Dali a afirmat că aceste ceasuri nu

sunt inspirate de Teoria Relativităţii, ci de percepţia suprarealistă a brânzei Camembert care se

topeşte la soare:

“În ziua în care m-am hotărât să pictez ceasuri, le-am pictat moi. Într-o seară mă simţeam obosit şi

mă durea capul. Voiam să mergem la cinema cu câţiva prieteni, însă în ultimul moment am hotărât

să rămân acasă. Gala a ieşit, iar eu mă gândeam să mă bag în pat. După cină mâncasem

camembert şi imediat ce au plecat musafirii eu am mai rămas la masă, gândindu-mă la problema

filosofică a “moliciunii” acelui tip de brânză. M-am ridicat, m-am dus în atelier şi, ca de obicei, am

aprins lumina pentru a mai arunca o privire la tabloul la care lucram. Ştiam că atmosfera pe care

am reuşit să o redau în acel tablou trebuia să fie fundalul unei idei, dar nu ştiam care. Voiam să

sting lumina, când, dintr-odată, “am văzut” soluţia. Am văzut două ceasuri moi,unul dintre ele

atârnând de creanga măslinului. În ciuda faptului că mă durea capul îngrozitor, am început să

pictez. Când s-a întors Gala, după două ore, tabloul, care va deveni unul dintre cele mai faimoase,

era gata.” Totul a plecat de la influenţa mediului, de la o bucată de brânză “descompusă”, de la un

obiect comestibil, care devine metafora aspectului psihologic al timpului.

Inspirat de relaţia dintre vis şi realitate , Dali numea “Persistenţa memoriei” “o fotografie dintr-un

vis, pictată de mână”, la baza căreia au stat viziunile avute în timpul halucinaţiilor psihotice auto-

induse. Dali a reuşit adesea să se plaseze chiar şi în centrul celor mai sinistre viziuni: capul

distorsionat din această pictură reţine trăsăturile figurii artistului (se presupune că are forma unei

pietre găsite de pictor pe plajă), iar stâncile aurii de pe fundal evocă peisajul de coastă din

Catalonia natală. Un obiect inanimat transformat într-un cap uman e un exemplu de asociere

subconştientă pe care artistul a căutat să o exprime în opera să.

În stânga jos se află un ceas de buzunar din bronz, neafectat de căldura soarelui, ci atacat de un

roi de furnici ce se îngrămădesc în mijloc, ca şi cum s-ar hrăni din suprafaţa lucioasă. Furnicile

sunt o metaforă a decăderii, ca şi în filmul “Câinele andaluz”. Furnicile nu sunt singurul simbol al

distrugerii. Cum Dali cunoştea teoriile relativităţii enunţate de Einstein, apare ipoteza că ceasurile

topite simbolizează distorsiunea timpului sub forţa gravitaţiei, ca o metaforă pentru ameninţarea

războiului din anii ’30. Copacul golaş din stânga aminteşte de arborele lui Goya din gravurile

“Dezastrele războiului”, în care apare înfipt un cap.

Daca “Persistenta Memoriei” ilustreaza o stare de visare, topirea si ceasurile distorsionate simbolizeaza trecerea iregulata a timpului pe care o experimentam atunci cand visam. V-ati trezit vreodata si v-ati asteptat sa fie tot noapte si ati fost surprins sa vedeti ca e deja dimineata? Exista multe modalitati de a interpreta “Persistenta Memoriei” Daca privim pictura din perspectiva unei stari de visare, ceasurile distorsionate nu au nici o putere in vis si se topesc din cauza asta. Scurgerea ceasurilor sugereaza irelevanta timpului atunci cand dormim. In alte cuvinte, cand suntem adormiti, sau inconstienti, timpul nu persista, ci doar memoriile. Distorsiunea timpului poate fi observata cu usurinta de catre oricine care a incercat vreodata sa se gandeasca la propriile vise.

In “Persistenta Memoriei” Salvador Dali ilustreaza cat de redundant, irelevant si arbitrar este conceptul nostru despre timp in cadrul starii de visare . In prezent suntem din ce in ce mai grabiti si ocupati, incercand sa ne terminam treaba la timp. Multi apreciatori de arta dezbat daca aceste piese din tablu sunt ceasuri de perete sau de fapt ceasuri de buzunar, foarte populare in anii 20 & 30. Suprarealistii au luat in ras majoritatea lucrurilor pe care clasa mijlocie le lua in serios, iar asta include si importanta care o acordam lucrurilor precum ceasurilor de buzunar care marcheaza trecerea timpului.

Analiza Picturii (compozitie):

Nuanţele de galben şi albastru ce domină peisajul capătă, sub pensula lui Dali, un aer sinistru,

aproape bolnav. Provocând convenţiile, Dali plasează zona cea mai luminoasă a tabloului în

depărtare, pe linia coastei, un truc pentru a îndepărta privirea de la obiectele deformate din prim-

plan. Aceste tonuri dau impresia unei umbre puternice, care acaparează partea de jos a pânzei.

Aici se află şi acea formă distorsionată asemănătoare unei fete omeneşti, de culoare palidă, cu

nuanţe de albastru, ca o bucată de carne moartă, impresie întărită şi prin nuanţele de ocru care o

înconjoară. (este considerata a fi asemanatoare unui fetus)

Un alt detaliu spectaculos si nu foarte usor de remarcat la prima vedere, este modul in care Dali foloseste lumina ca sa isi comunice ideile despre aceasta pictura. Exista 2 pietre mici in nisip pe plaja din fundal. Piatra din stanga este in umbra, iar cea din dreapta este luminata. Atentie la faptul ca furnicile, cele trei ceasuri topite si obiectul care seaman cu un fetus sunt de asemenea in intuneric, pe cand muntii si apa sunt luminate de lumina soarelui. Aici putem vedea diferenta dintre lucrurile moi (incerte) si cele tari (certe). Am putea desena o diagonal intre zonele luminate si cele intunecate. Probabil imaginile distorsionate (moi) care sunt in intuneric reprezinta imagini din subconstient, iar muntele si apa, luminate, (tari) reprezinta constiinta. Pictura reuseste, astfel sa priveasca la constiinta ca si la “ lumina de la capatul tunelului” din acest unghi.

Concluzie

Una dintre cele mai reprezentative creaţii suprarealiste din toate timpurile, lucrarea de artă

“Persistenţa memoriei”, care avea să devină pentru Salvador Dali una din cele mai importante

lucrări ale sale, dacă nu chiar cea mai importantă, a creat intrigi şi controverse în lumea anilor 30’,

40’, şi chiar mult după aceea, şocând prin elementele sale excentrice şi forma lor neobişnuită,

impresionând prin tehnică şi perspectivă şi fascinând iubitorii de artă de pretutindeni.