1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

MASTER ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI ANTRENAMENT SPORTIV

ANUL 2011-2013

PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI

ȘI FORMA SPORTIVĂ

ÎN

JOCUL DE VOLEI DE PERFORMANȚĂ

Masterand: Alexandru George HALMAI

2

1. Forma sportivă

Forma sportivă reprezintă o stare de adaptare superioară concretizată în

cele mai bune performanțe realizate în competițiile principale și anume

Campionatul Național, Cupe Naționale, Campionat European, Campionat

Mondial și Jocuri Olimpice.

Starea de formă sportivă este caracterizată de un complex de factori

obiectivi și subiectivi, de natură motrică, biologică și psihică, dintre care cei

mai importanți sunt:

a) factori obiectivi:

starea de sănătate;

rezultatele obținute în competiții;

rezultate obținute la probele și normele de control;

valorile indicilor funcționali (bazali, în efort și după efort-dinamica

revenirii).

b) factori subiectivi:

nivelul proceselor și fenomenelor psihice;

dorința (pofta) de antrenament și de concurs;

încrederea în forțele proprii autoapreciate obiectiv;

capacitatea de refacere bună (somn odihnitor, reactivitate optimă,

susținătoare de efort).

De forma sportivă se poate vorbi la toate nivelele de pregătire, începând

de la copii și până la sportivii de înaltă performanță, cu precizarea că forma

sportivă are un caracter ascendent, determinat de procesele de maturizare,

nivelul aptitudinilor sportivilor, de stagiul de pregătire sportivă etc.

La sportivii de înaltă performanță, forma sportivă este mai stabilă decât

la sportivii începători și, de asemenea, este mai îndelungată perioada de

menținere la nivel superior.

3

O altă notă definitoare a formei sportive este strânsa corelație cu

calendarul competițional, în sensul că valoarea maximă a acesteia trebuie

atinsă și valorificată în concursurile cele mai importante, urmată fiind de

realizarea celor mai bune performanțe. Deoarece este o formă de adaptare în

care sportivul reacționează optim la situații de stres, lucru ce nu poate fi

menținut la niveluri foarte ridicate mult timp, motiv pentru care se vorbește de

vârfuri de formă, care trebuie să coincidă cu etapele de joc.

Caracteristicile esențiale a formei sportive este dată de caracterul fazic

al acesteia:

de obținere;

de valorificare sau fructificare în competiții, etapă de etapă;

de pierdere sau de ieșire organizată din formă, la sfârșitul

campionatului și pregătirea la loturile naționale pentru competiții

internaționale importante.

Aceste faze sunt determinate de legitățile fenomenelor adaptative, ale

organismului uman și influențează întregul proces de programare, planificare

și dirijare a antrenamentului sportiv.

Caracterul fazi al formei sportive îi corespund cele trei perioade ale

unui macrociclu:

- perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare, acumulare

sau de obținere a formei sportive;

- perioada competițională, care corespunde fazei de valorificare sau

manifestare a formei sportive;

- perioada de tranziție care corespunde faze de scoatere organizată din

formă și de refacere a capacității de efort.

Regulile generale ale obținerii formei sportive se aplică pe parcursul

celor trei faze, cu deosebirea însă la prima, realizată în perioada pregătitoare.

Stabilitatea formei sportive depinde de modul în care este dirijat

antrenamentul pe parcursul întregii perioade pregătitoare și de modul de

înlănțuire a diferitelor tipuri de mezocicluri și microcicluri. În teoria jocului

4

de volei, profilul curbei este diferit, menținându-se într-un platou cu mici

oscilații determinate de meciurile oficiale. În cazul sportivilor de performanță

cu calendare competiționale foarte bogate există mai multe faze de punere în

formă sportivă, culminând cu finalele turneelor la care participă. Forma

sportivă are ca durată, o săptămână sau mai mult, după care în mod inevitabil

urmează pierderea formei sportive dacă antrenamentul a fost bine condus. ”O

durată prea lungă a formei sportive înseamnă că la un moment dat aceasta

stagnează și probabil forma maximă nu a fost atinsă”. Faza de regres se

datorează epuizării organismului, stare ce impune necesitatea refacerii prin

odihnă.

În cazul periodizării cu două cicluri anuale (biciclu) sau cu periodizare

multiplă, se poate acționa pentru scăderea formei sportive prin utilizarea

într-o măsură mai mică a exercițiilor cu caracter specific-competițional, fapt

care favorizează economisirea resurselor organismului, urmând ca după

aceasta să crească intensitatea efortului prin modelarea integrală a pregătirii

conform cerințelor concursului important la care urmează să se participe.

Periodizarea antrenamentului se realizează în diferite variante, în

funcție de particularitățile ramurilor de sport și mai ales ale activității

competiționale.

Se desprind următoarele variante tipice de periodizare:

Pregătirea în perspectivă a copiilor cu aptitudini deosebite, ca viitori

candidați la medaliile olimpice și mondiale. Copiii imediat după

selecție, au nevoie de o pregătire de 3-4 ani sau de 6-7 ani, pentru a

atinge parametrii de pregătire planificați cerințelor următorului stadiu.

Periodizarea la acest nivel este clasică cu trei perioade (pregătitoare,

competițională și de tranziție) și are ca punct final obiectivele de instruire

(creșterea nivelului de pregătire, atingerea indicilor de eficiență la nivel

superior).

Pregătirea sportivilor de înaltă performanță pentru a participa la

competițiile internaționale.

5

Periodizarea la această categorie de sportivi cuprinde aspecte complexe,

datorită pregătirii lor atât în cadrul cluburilor, dar și la nivelul loturilor

naționale. În anumite perioade ale anului, sportivii de lot se află în plină

perioadă de acumulare (în cadrul lotului național), iar la clubul de unde provin

sunt în plin campionat.

Lucru foarte important este că la baza acestui tip de periodizare ar

trebui să se realizeze o strânsă colaborare între antrenorul de la club și cel de

loturile naționale.

Pregătirea sportivilor participanți la competițiile interne (Campionat

național și Cupa României).

Această categorie de sportivi cuprinde un număr mare de sportivi, iar

periodizarea pregătirii se realizează în funcție de calendarul competițional,

având ca obiectiv principal obținerea formei sportive și caracteristicile

efortului specific voleiului.

2. Conținutul perioadelor de pregătire și obiectivele acestora

Perioada pregătitoare

Perioada pregătitoare este unitatea structurală cu ponderea cea mai

importantă în cadrul macrociclului de antrenament, deoarece în timpul ei se

pun bazele funcționale ale viitoarelor performanțe, în cadrul perioadei

pregătitoare se rezolvă mai multe obiective care condiționează participările cu

succes în viitoarele competiții:

creșterea capacității funcționale ale organismului;

educarea încrederii în posibilitățile de afirmare;

învățarea sau perfecționarea unor procedee tehnice specifice jocului de

volei ( în anumite cazuri restructurarea acestora; completarea fondului

de deprinderi și priceperi motrice specifice voleiului);

dezvoltarea calităților motrice specifice și implicate în practicarea

jocului de volei;

6

înlăturarea rămânerilor în urmă constante la diferite alte componente

ale antrenamentului sportiv;

pregătirea tactică.

Perioada pregătitoare cuprinde două etape și anume etapa de pregătire

generală și etapa de pregătire specifică.

Etapa de pregătire generală are ca obiective principale: creșterea

capacității funcționale a organismului; dezvoltarea multilaterală a calităților

motrice și completarea fondului de priceperi și deprinderi motrice specific

jocului de volei.

Caracteristicile efortului în această etapă este dată de mărirea treptată a

volumului de efort, fapt necesar pentru asigurarea stabilității viitoare forme

sportive. Intensitatea crește atât cât să nu stânjenească creșterea volumului, în

cazul creșterii accelerate a intensității, se forțează întregul proces de pregătire,

iar forma sportivă viitoare devine instabilă.

Etapa pregătirii specifice sau precompetițională are ca obiectiv

instalarea formei sportive prin: dezvoltarea stării de antrenament specifice;

dezvoltarea calităților motrice complexe (combinate) specifice jocului de

volei; perfecționarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structurile de joc;

pregătirea psihică specifică și de concurs. Spre sfârșitul aceste etape,

pregătirea capătă un caracter integral, competiția intrând organic în

componența acesteia ca unul din cele mai importante mijloace și metode de

pregătire. Intensitatea efortului crește treptat prin renunțarea la exercițiile cu

caracter general, în locul cărora se introduc exerciții specifice jocului de volei,

în această etapă se folosesc tot mai des microcicluri de mare intensitate,

cuprinzând 3-6 lecții de intensități maximale și submaximale, dar și

microcicluri și lecții de descărcare sau de refacere.

Durata perioadei pregătitoare variază în funcție de nivelul pregătirii

sportivilor, de durata calendarului competițional și de numărul de

macrocicluri pe parcursul unui an. În cazul copiilor, perioada pregătitoare

poate dura între 3-6 luni, în timp ce la sportivii avansați de înaltă performanță

7

1-2 luni, sau mai puțin, în macrocicluri, perioada pregătitoare se întinde între

5-6 luni, iar în cazul periodizărilor din bicicluri între 2-3 luni.

Perioada competițională

Are ca obiectiv principal menținerea formei sportive, prin următoarele

sarcini:

perfecționarea tuturor calităților, deprinderilor și priceperilor motrice

specific jocului de volei pe fondul atingerii și stabilității relative a

formei sportive;

perfecționarea în continuare a capacității de adaptare a organismului la

eforturile specifice jocului de volei;

perfecționarea pregătirii integrale (de concurs);

stimularea largă a inițiativei și capacității creatoare a sportivilor.

În această perioadă pregătirea fizică este orientată în direcția pregătirii

funcționale sau, mai bine zis, dezvoltării capacității de efort maxim cu

caracter specific. Pregătirile tehnică și tactică sunt astfel orientate încât să

asigure o activitate competițională susținută și în același timp cât mai aproape

de perfecțiune.

După obținerea formei sportive, competiția devine mijlocul și metoda

esențială pentru perfecționare, dar în același timp de verificare.

Toate competițiile la care participă sportivii în perioada competițională.

Au un caracter de pregătire și verificare, utilizate pentru apropierea și

acomodarea sau recomandarea cu competițiile oficiale, care orientează

întregul sistem de pregătire și dinamica efortului.

Perioada de tranziție

Această perioadă are ca obiectiv fundamental asigurarea odihnei active,

prin menținerea unui anumit grad de antrenament, garantându-se readaptarea

cursivă în macrociclul anterior, de la un nivel superior față de același moment

al anului precedent. Perioada aceasta nu are o durată precisă, fiind

determinată de nivelul de pregătire și caracteristicile calendarului

8

competițional. Aceasta este mai lungă la nivelul copiilor, ajungând până la 5-

6 săptămâni și mai scurtă în cazul sportivilor consacrați, între 1-2 săptămâni.

3. Structura antrenamentului în voleiul de performanță

Structura reprezintă o totalitate organizată în care părțile sunt

dependente de întreg și în consecință sunt solidare unele cu altele. ”Structura

este un ansamblu de elemente care, ca întreg dispune de proprietăți ce nu sunt

reductibile nici la proprietățile elementelor, luate în parte și nici la suma

proprietăților acestor elemente; structura nu este o formă statică oarecare, ci

dimpotrivă, elementele ei au caracter dinamic”.

Structura antrenamentului ar cuprinde:

Macrociclul;

Mezociclul;

Microciclul;

Lecția de antrenament.

Macrociclul

Prin macrocicluri, putem defini ciclurile de antrenament cu dimensiuni

relativ mari. Ele se repetă pe trepte cantitative și calitative superioare atât în

structura de bază, dar în și cea ce privește dinamica de efort. Ele se repetă

ciclic într-un mod concentric de la an la an, dar la niveluri superioare atât

cantitative cât și calitative.

În jocul de volei putem vorbi de două tipuri de macrocicluri, și anume

acela realizat pe baza competiției interne, cu caracteristicile sale, dar și de

macrocicluri pentru loturile naționale pe perioade scurte.

În concluzie, macrociclurile sunt secvențe de durate relativ mari, în

cadrul cărora capacitatea de performanță trebuie ridicată la un nivel maxim și

sunt constituite din mai multe mezocicluri, care la rândul lor sunt formate din

9

microcicluri, care în cadrul procesului de lungă durată, favorizează revenirea

următoarelor macrocicluri pe trepte superioare.

Conceperea macrociclului de antrenament trebuie să corespundă

următoarelor reguli:

asigurarea unei relații optime între structura antrenamentului și

calendarul competițional;

asigurarea continuității antrenamentului prin trecerea de la eforturi

relativ extensive, la cele relativ intensive;

efortul de antrenament trebuie să se desfășoare după o dinamică

ascendentă de la începutul macrociclului și să culmineze cu ultima

competiție de mare amploare (de obiectiv) a calendarului

competițional;

asigurarea în mezocicluri a refacerii capacității care să favorizeze

trecerea la o treaptă superioară de adaptare;

în cadrul macrociclului trebuie să se concretizeze întreaga gamă de

principii, cerințe și caracteristici ale adaptării și antrenamentului

sportiv.

Mezociclul

Mezociclurile sunt structuri intermediare ale antrenamentului alcătuit

din sisteme de lecții numite microcicluri al căror conținut și orientare sunt

determinate de tipul de mezociclu. De regulă, cuprind 3-6 săptămâni, dar cel

mai frecvent se întâlnesc mezociclurile compuse din aproximativ 4 săptămâni.

Un mezociclu se poate compune din 15-30-35 de lecții, în condițiile în

care se efectuează una, două sau mai multe antrenamente pe zi. În mezocicluri

se realizează obiectivele intermediare care duc la îndeplinirea celor de

macrocicluri.

Putem vorbi de următoarele tipuri de mezocicluri:

de acomodare;

de bază;

10

pregătitoare și de control;

precompetiționale;

competiționale;

de refacere.

Mezociclul de acomodare

Sunt introduse la începutul perioadei pregătitoare mai ales pentru copii

și juniori, dar și în pregătirea sportivilor consacrați, cu scopul de a le dezvolta

posibilitățile aerobe (rezistența).

Mezociclul de bază

Au ca obiective principale pregătirea fizică specifică jocului de volei,

pregătirea tehnică și psihologică.

Mezociclul de pregătire și control

Au drept caracteristică realizarea unei pregătiri integrale la toate laturile

antrenamentului, prin aplicarea exercițiilor cu caracter specific și

competițional, care fac parte organic din majoritatea lecțiilor.

Mezociclul precompetițional

Vizează întotdeauna pregătirea integrală cu mijloace competiționale, în

care predomină pregătirea tactică, tehnico-tactică și psihologică, în cadrul

acestor mezocicluri se caută de obicei înlăturarea sau corectarea unor mici

deficiențe în pregătirea la toate componentele antrenamentului.

Mezociclul competițional

Se planifică după cum le este și numele, în perioada competițională.

Numărul acestor mezocicluri se stabilește în funcție de durata perioadei

competiționale și ele includ, pe lângă microcicluri de mare intensitate,

corespunzătoare competițiilor oficiale, și microcicluri sau lecții de refacere.

Microciclul

11

Microciclul de antrenament este un sistem de lecții de antrenament și

refacere, care constituie o unitate structurală a unui mezociclu de un anumit

tip.

Criteriul pentru desfășurarea lecțiilor de antrenament dintr-un

microciclu include factorii dominanți sau calitățile biomotrice specifice

voleiului. După Ozlin (1971) succesiunea optimă ar fi:

învățarea și perfecționarea tehnicii în condiții de intervale medii;

perfecționarea tehnicii în condiții de intensitate submaximală și

maximală;

dezvoltarea vitezei de scurtă durată;

dezvoltarea rezistenței anaerobe;

dezvoltarea forței prin utilizarea unor încărcături de 90%-100%;

dezvoltarea rezistenței musculare folosind încărcături medii și mici;

dezvoltarea rezistenței musculare în condiții de intensitate mare și

maximă;

dezvoltarea rezistenței cardiorespiratorii în condiții de intensitate

moderată și maximă.

În elaborarea unui microciclu, trebuie să se țină cont de următorii

factori:

stabilirea obiectivelor microciclului;

stabilirea cerințelor pregătirii, adică numărul de lecții, volum,

intensitate, complexitate);

stabilirea nivelului de intensitate a microciclului, în funcție de vârfurile

de intensitate, alternate cu lecții mai puțin solicitante;

necesitatea alternării lecțiilor din punct de vedere al calităților motrice

și cuplarea acestora cu teme privind celelalte componente, în vederea

cuprinderii obiectivelor și sarcinilor ce trebuie îndeplinite;

determinarea pregătirii ce trebuie să cuprindă felul metodelor și

mijloacelor de antrenament utilizate în lecție;

stabilirea zilelor de antrenament și competiție;

12

microciclul va debuta cu lecții de intensitate mică sau medie și va

continua crescând intensitatea progresiv;

înaintea unei competiții importante (turnee), se va folosi un microciclu

cu un singur vârf de intensitate pe care sportivii trebuie să-l atingă cu 3-

5 zile înaintea turneului.

Microciclurile cu caracter competițional trebuie alternate cu altele

diferite de acestea și în special, cu cele de pregătire fizică generală sau

specifică.

Microciclurile sunt de mai multe feluri, (după Matveev și Novicov,

1980, citați de Dragnea A și Teodorescu-Mate S, 2002):

1. Microciclurile de antrenament, care se împart în microcicluri de

pregătire generală și microcicluri de pregătire specifică.

Și unele și altele, în funcție de tăria antrenamentelor, pot fi maximale

sau submaximale ori de intensitatea medie sau scăzută. Primele se

caracterizează prin volume progresive de antrenament și intensități moderate,

iar cea de-a doua categorie prin eforturi mari ca intensități și ca volume.

2. Microciclul de apropiere se construiește potrivit concepției de

pregătire pentru concursuri. Ele modelează pregătirea conform

competițiilor la care urmează să se participe, stabilind eforturile în

ordinea care urmează să se desfășoare probele de concurs sau în

condiții asemănătoare.

3. Microciclul competițional se concepe în funcție de caracteristicile

competițiilor care se vor desfășura în cadrul lui. Acest microciclu

trebuie să asigure o disponibilitate optimă a organismului pentru a

realiza performanța planificată în concurs, în alegerea încărcăturilor

pentru fiecare lecție trebuie prevăzut cu cât mai multă precizie

timpul necesar pentru refacere.

4. Microciclul de refacere urmează de regulă la sfârșitul turului și

returului din campionatul Național de Volei, în care sportivul a fost

solicitat intens sau după microciclurile de mare intensitate. Aceasta

13

se caracterizează printr-un număr sporit de zile de odihnă și prin

schimbarea de la o lecție la alta al exercițiilor care să favorizeze în

același timp procesele de refacere.

Lecția de antrenament

Este „o verigă” a microciclurilor de antrenament care rezolvă obiective

dintre cele mai diferite, în funcție de perioada de pregătire și componența

antrenamentului abordată. Putem spune că lecția de antrenament este

concepută din punct de vedere al conținutului, sub forma unor stimuli sau

grupe de stimuli, uneori ca mijloace algoritmizate, standardizate, aplicate în

mod rațional, eșalonat, cu scopul modificărilor de ordin cantitativ și calitativ

în organismul voleibaliștilor.

Deci antrenorii încă de la conceperea programării anuale, stabilesc și

numărul de lecții care să asigure realizarea obiectivelor de instruire și de

performanță.

Lecțiile de antrenament, în funcție de îndeplinirea obiectivelor, au

durate diferite, stabilite de antrenor, având ca scop atingerea scopurilor

propuse.

Lecția de antrenament este structurată pe trei părți și anume:

Partea introductivă cuprinde aspectele organizatorice, condițiile de

lucru, precizări privind conținutul activității și încălzirea organismului

(pregătirea pentru efort). Menționăm că ea poate fi standardizată în

funcție de antrenor și individualizată în funcție de particularitățile

adaptative.

Partea fundamentală în care se realizează obiectivele programate

pentru lecția respectivă, în această parte, diversitatea mijloacelor și

măsurilor organizatorice este practic, nelimitată. Aici se programează

repetări în condiții analogice și modelate după joc, după adversar, în

funcție de sală, întreceri cu adversari diferiți, verificări prin probe de

control, învățarea de noi procedee sau corectări ale acestora, abordarea

unor componente ale antrenamentului, pregătirea integrală și altele.

14

Partea de încheiere cuprinde toate măsurile necesare restabilirii

organismului după activitatea depusă în lecție. Refacerea implică

măsuri suplimentare și se desfășoară după anumite reguli, fapt pentru

care se realizează în ședințe separate, a doua zi după efort.

Lecțiile de antrenament au o anumită tipologie determinată de

obiectivele perioadelor de pregătire și în funcție de mezociclu și astfel putem

vorbi despre:

Lecții de bază – asigură și fundamentează pregătirea în jocul de volei.

În cadrul acestora se pun bazele pregătirii fizice specifice, tehnice și

psihologice, fiind caracterizate de eforturi cu volume mari și intensități

ridicate, acestea fiind numite și lecții de șoc.

Lecțiile de pregătire și verificare, sunt cel mai des utilizate în

antrenamentul specific jocului de volei deoarece, vizează pe de o parte

pregătirea specifică cu mijloace specifice și pregătirea integrală cu mijloace

competiționale.

Lecțiile de pregătire integrală sau de apropiere specifice etapelor

precompetiționale ale perioadelor pregătitoare înglobează întreceri de diferite

tipuri (meciuri bilaterale, turnee). Se mai numesc și de apropiere deoarece,

sunt în întregime modelate după competiția la care urmează să se participe.

Lecția de refacere, denumite astfel după obiectivul declarat, de refacere

– reconstrucție a organismului după eforturile depuse anterior.