“ Nu din vorbe, ci din fapte se cunoaşte omul virtuos” Sf. Vasile cel Mare

Prietenul nostru

Editura Neutrino

PuteŃi citi: - O clipă pentru veşnicie

- Povestea numelor

- Hristos a înviat!

- Despre îngenunchere în Biserica Orotodoxă

- Floriile

- Săraci cu duhul- ignoranŃi ?

- Ce este frica de Dumnezeu

- RevelaŃie şi cunoaştere desăvârşită...

- Cuvinte despre moarte

- Deniile din Postul Mare

- ,,Scutier la vămile vieŃii”

- Texte vechi pentru tineri

- Hristos împărtăşit copiilor?

- InformaŃii utile

- Serviciile religioase în Martie - Aprilie

Anul VI, Nr. 51 / Martie - Aprilie 2009 Periodic editat de Parohia Ort. Română “SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL, GOVÂNDARI

O clipă pentru veşnicie Era anul 34 d.Hr., data de 14 Nisan, într-o vineri pe la ceasul al şaselea. Iisus murea pe cruce. SuferinŃa lui era suferinŃa întregului neam omenesc de dinaintea Sa, din timpul Său şi de după acel moment, până la sfârşitul veacurilor. Dacă oamenii nu realizau încă acest fapt, natura a simpatizat cu El: “când a fost ceasul al şaselea, în-tuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea”.(Mc. 15, 33) Din partea oamenilor erau însă doi tâlhari răstigniŃi, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga Sa. Cel din dreapta Sa, conştient că pe dreptate a fost cru-cificat, auzind pe trecători şi pe tâlharul din stânga adresând Domnului Iisus cuvinte de batjocură, a început să-l certe pe tâlharul din stânga zicându-i: “Nu te temi de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”. (Lc. 23, 40-41) Erau cuvintele unui om mustrat de propria-i conştiinŃă şi care îşi asuma faptele, iar pedeapsa pentru ele era dispus s-o suporte fără comentariu, considerând-o justificată. El trăia prin aceasta prima treaptă a unei spovedanii sau pocăinŃe adevărate. Ce l-a fãcut însă celebru şi a stârnit multe interpretări au fost cuvintele pe care el le adreseazã Domnului Iisus: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăŃia Ta”(Lc. 23, 42). La aceste cuvinte Iisus îi răspunde cu dezlegarea şi răsplata pe care i-o dă pentru clipa lui de pocăinŃă: “Adevărul grăiesc Ńie, astăzi vei fi cu Mine în rai”. (Lc. 23, 43) De la această expresie a cuvântului dumnezeiesc s-a ajuns a se crede că cel dintâi cetăŃean al raiului a fost acest tâlhar pocăit. În acest sens sunt făcute unele traduceri ale cântării ce împodobeşte citirea fericirilor la slujba de înmormântare. El a primit o veşnicie fericită pentru o clipă de pocăinŃă. Cum trebuie însă înŃelese toate acestea? Să luăm alte texte, ca să ne lămurim: “Iisus a zis; Săvârşitu-s-a! Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul”(In. 19, 30); “Şi venind Iosif cel din Arimateia, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăŃia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul”(Mc. 15, 43-45); Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână sâmbăta trupurile pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor - tâlharilor - şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Iisus, dacă au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele, ci unul dintre ostaşi cu suliŃa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”. (In. 19, 31-34) Ce constatăm? Că Iisus a murit cu mult înaintea tâlharilor. Şi potrivit cu cele pe care le ştim, sufletul Său a coborât la iad, unde erau legate toate sufletele oamenilor de la Adam, căci raiul era închis şi străjuit de sabia de foc a îngerului Mihail, de la căderea lui Adam şi până la jertfa mântuitoare a Domnului Iisus. Coborât la iad, cântarea de înmormântare ne spune că: “a dezlegat pe cei ferecaŃi”, adică sufletele drepŃilor lumii întregi. Aceşti drepŃi au fost astfel, în mod logic, cei dintâi cetăŃeni ai raiului, ale cărui porŃi au fost dechise prin jertfa Mântuitorului. În acest sens ne îndrumă şi rugăciunea liturgică: “în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu drepŃii şi cu tâlha-rul, pe scaun cu Dumnezeu Tatăl ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”. Cu toate acestea, unele traduceri de cântări şi rugăciuni îl desemnează pe tâlhar ca pe cel dintâi cetăŃean al raiului. Se pun astfel în cumpănă, pe de o parte, starea de dreptate a tuturor celor binecredincioşi, ŃinuŃi pe nedrept în iad, iar pe de altă parte, starea de pocăinŃă a tâlharului, căci mare bucurie se face în cer pentru cel ce se pocăieşte. Întrebarea ce izvorăşte este, dacă o viaŃă de dreptate poate fi echivalată cu o clipă de pocăinŃă? Cu alte cu-vinte, o viaŃă de nepăsare, ba mai mult, de fărădelegi, poate fi copleşită de o clipă de iubire şi dăruire? De eşti drept, creştine nu-Ńi pune aceste întrebări, ca să nu judeci pe aproapele tău şi nici pe Stăpânul tu-turor, care răsplăteşte după propria-I judecată, dar de nu umbli întru dreptate atunci trebuie neapărat să te întrebi, dar mai ales să alegi acum clipa de pocăinŃă, căci trăieşti de fapt clipa prezentului, viitorul e doar visul tău, iar tre-cutul poate te acuză deja. Fă din această clipă un timp al veşniciei. Fii alături de suferinŃele Mântuitorului ca să poŃi auzi şi tu: “azi vei fi cu Mine în rai”. Hristos Ńi-a insuflat sufletul / Prin El eşti viu / Chipul Lui divin îl porŃi./ Hristos S-a smerit pe Sine şi / S-a fãcut om pentru tine./ Hristos, pe Cruce, pentru tine a murit /Sub lespedea rece, în mormânt,/ Pentru tine a fost acoperit. Azi tot pentru tine a şi înviat! / Nu uita! Nu-L uita!/ Hristos a înviat! Pr. Conf. univ. Dr. Ştefan Pomian

Povestea numelor www.crestinortodox.ro

3

Dumitru - Pe 26 octombrie este cinstit Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, iar pe 27 facem pomenirea Cuviosului Dimitrie cel Nou Basarabov (din Basarabi), ocrotitorul Bucureştilor. Originea numelui e grecească şi aminteşte de vechea zeiŃă Demeter. Creştinismul a impus numele masculin De-metrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, "maica poporului" (demos = popor; meter = mama), pronunŃat în neogreacă dimomitir. La noi, pe lângă numele bărbăteşti Dumitru, Dimitrie (cu prescurtări ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima şi diminutive ca Mitruş, MitruŃ, Mitrel, Mitrică, Mituş, Mitel, Mitică, iar uneori Mitty, sub influenŃă occidentală), există şi numele femeiesc Dumitra (de unde MiŃa si alte forme diminutivate), încă de oarecare răspândire în mediul rural. Elena - Străvechiul nume Heléne este explicat de unii prin gr. heláne ("torŃă", "făclie", dar şi "foc sa-cru", la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiŃei Artemis), iar de alŃii prin gr. héle ("lumina arzătoare a soarelui"), cu presupunerea că Helena ar fi fost o străveche divinitate indo-europeană a luminii solare. Dacă în lumea păgână cea mai faimoasă purtătoare a acestui nume fusese Elena din Troia, în lumea creştină cea mai vestită Elena este mama împăratului Constantin cel Mare, (descoperitoarea la Ierusalim a crucii lui Hristos), mutată la Domnul în anul 327. Elena continuă să fie, alături de Maria, cel mai răspândit nume femeiesc din lumea creştină. La noi sunt cunoscute forme ca Elina, Ilina, Ileana, Leana, Leanca, Ilinca, Elenca etc., iar ca diminutive: IlenuŃa, Ilenuş(a), IlinuŃa, LenuŃa, Lenuş(a), Lena, Leni, Lina, NuŃa, NuŃi, NuŃica, NuŃişor şi altele.

E părerea mea… şi-o scriu ! de Alina Fetescu alinutza19res@yahoo.com

“Am greşit, iartă-mă”

Cred că cel mai benefic lucru pentru conştiinŃa unui om este să ştie că este împăcat cu

toată lumea, să ştie că nimeni nu îi poartă pică, însă pentru a putea face posibil lucrul acesta e nevoie de multă tărie de caracter.

ToŃi greşim, dar nu toŃi putem să recunoştem, şi, mai ales să ne cerem iertare. Pobabil că cel mai greu lucru este să cerem iertare pentru ceva pentru care nu suntem vinovaŃi. Poate părea ciudat ceea ce spun, însă mă refer la ceea ce a făcut Iisus pe cruce; El a rostit cuvintele: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac. În momentul acela, Mântuitorul Iisus Hristos s-a rugat pentru iertarea celor care i-au făcut atâta rău, pentru cei care în final l-au omorât.

Dacă Hristos a putut să ceară iertare pentru cei care urmau să Îl omoare, nouă de ce să ne fie greu să ne cerem iertare pentru ceea ce facem?

De multe ori, aceste cuvinte ( Am greşit, iartă-mă!) sunt cel mai bun medicament pentru persoana în faŃa căreia am greşit. Aceste cuvinte pot, de multe ori, să pună capăt unei discuŃii aprinse, pornită fără un motiv anume. Se spune că cel mai inteligent cedează; mie îmi place să cred că cel mai credincios cedează, deoarece pace şi înŃelegerea sunt două lucruri care ar trebui să existe mereu între nişte creştini.

Un singur lucru mai vreau să spun: să nu uiŃi că, dacă, Iisus a cerut iertare lui Dumnezeu pentru duşmanii săi, am putea să cerem iertare şi noi şi să oferim iertare, să ne gândim dacă am greşit cu adevărat sau nu şi dacă trebuie să iertăm, după cum suntem iertaŃi.

4

Hristos a înviat!

Prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos înŃelegem învierea trupului Său omenesc, învierea firii sau naturii Sale omeneşti, supuse morŃii prin asumarea păcatelor întregii lumi. Prin înviere s-a împlinit încă o lucrare dumnezeiască din infinita iconomie divină ce priveşte creaŃia ca lume realizată în iubire, prin iubire şi pentru iubirea lui Dumnezeu. Prin lucrarea Tatălui şi a Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preînalt te va umbri” (Luca 1: 35) în secvenŃa întrupării, Fiul lui Dumnezeu, Cuvânt ipostatic în Sfânta Treime, a luat trup omenesc şi implicit fire din firea omenească, din firea întregului neam omenesc, ca să-i facă pe oameni “părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Petru 1: 4) şi rudele Sale, mărturiseşte Sfântul Simion Noul Teolog. Prin această înrudire se deschide, în trupul Său nepătat şi nepătimitor, posibilitatea asumării păcatelor

acestei firi, a acestor rudenii şi, ca urmare lor, posibilitatea ca trupul Său să moară şi să fie îngropat. În mormânt, ca un mort este pus trupul Domnului, prin îngropare, dar dumnezeirea

nepărăsindu-l, nu este pus spre moarte ca descompunere, ci ca loc de aşteptare dimpreună cu toŃi drep-Ńii de la Adam şi până la El, cu tâlharul ce tocmai se pocăise ca să aştepte, prin înviere, deschiderea porŃilor raiului pregătit de la zidirea lumii pentru toŃi cei credincioşi Lui (Matei 25: 34).

Aşa se face că mormântul este izvor de viaŃă, de eternitate chiar. De aceea prin învierea din mor-mânt, deşi se ridică acelaşi trup, el este plin de dumnezeire, deplin spiritualizat , ceea ce face adevărată, în sensul ei, expresia stihului « Învie Dumnezeu », căci dacă la îngropare trupul răpus de chinurile morŃii trebuia spălat, uns cu untdelemn şi aloe, înfăşurat în giulgiu alb de in, la înviere acelaşi trup, plin de dumnezeire este dezvelit de hainele omeneşti şi îmbrăcat în hainele luminii ce străluceau ca fulgerul, fiind albe ca zăpada (Matei 28 :3).

În cele 40 de zile dintre înviere şi înălŃare la Cer, trupul înviat se plineşte de har devenind tot mai transparent, străveziu chiar, mărturiseşte Părintele Stăniloae, putând, după relatările evanghelice, să se facă nevăzut (Luca 24 : 31), să intre în casa ucenicilor prin uşile încuiate (Ioan 20 : 19), să se facă ne-cunoscut lor (Ioan 21 : 4) ; dar să poată fi pipăit (Ioan 20 : 27) şi să mănânce (Ioan 21 : 13 ; Luca 24 : 43), deşi « împărăŃia lui Dumnezeu nu-i mâncare şi nici băutură » (Romani 14 : 17), El mănâncă cu cei ce cred în El pentru a le întări credinŃa şi a-i Ńine cu El în comuniune. Sfântul Apostol Pavel, susŃine ideea că Învierea Domnului nu se analizează, ci se trăieşte, dar dă dovada ei cuantificând arătările lui Iisus după înviere : « a înviat a treia zi, după Scripturi ; S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece ; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraŃi, dintre care cei mai mulŃi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit ; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostoli-lor ; iar la urma tuturor mi S-a arătat şi mie » (1 Corinteni 15 : 4-8). Iubite creştine, la întrupare, Iisus a purtat natura ta; caută să-L găseşti ca rudenie şi de ce nu ca frate al tău ; în mormânt roagă-te să fi tu aşezat ca El, ca lucrarea dumnezeiască să nu te părăsesacă nici acolo ; la înviere S-a plinit de har cum mă rog să fii şi tu şi mă mai rog să crezi în învierea Lui şi atunci propovăduirea învierii este cu roade, iar credinŃa ta cu folos !

Lumina Învierii să lumineze în cei ce cred, şi să-i lumineze şi pe cei ce au îndoieli ca să le desco-pere nu doar mormântul gol, ci şi cerurile deschise. Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Pomian

5

DESPRE ÎNGENUNCHERE ÎN BISERICA ORTODOXĂ Din punctul meu de vedere, cred că este o problema foarte importantă. În timpul slujbelor unii îngenunchiază, alŃii rămân în picioare, dar cei mai mulŃi, fac după cum consideră, nu după cum trebuie. Informatiile ce le voi comunica, sunt preluate din "CredinŃa străbună", revistă editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba-Iuliei, din luna ianuarie a anului 2007, pag.13, care a preluat spicuiri din lucrarea arhimandritului Grigorios D. Papathomas, "Cum şi pentru ce ne îndeamnă Biserica să nu îngenunchiem..." Trebuie să precizez că nu toate cele scrise de G. D. Papathomas sunt în practică şi în biserica noastră! Deci: perioadele în care NU SE ÎNGENUNCHEAZĂ în Biserică sunt: -în toate duminecile anului liturgic, în număr de 52; -de la Paşti la Cincizecime, adică şi la ÎnălŃarea Domnului; -în cele 12 zile de la Crăciun la Bobotează; -în timpul hirotoniei unui diacon, preot sau episcop, pentru că hirotonia este o Cincizecime continuă. Perioadele în care SE ÎNGENUNCHEAZĂ în Biserică sunt: -când îngenuncherea este poruncită de Biserică, de diacon, preot sau episcop; -în timpul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinŃite; -în timpul slujbelor din Postul Mare, în afara zilelor de sâmbătă şi duminică; -în timpul slujbei "Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu", săvârşită în luna august, în afară de sâmbăta şi Duminica; -în timpul spovedaniei, în afară de sâmbăta sau duminica; -începând cu vecernia Cinzecimii, adică duminica după-masă. Pentru rugăciunile ce se fac în particular, regulile de îngenunchiere sunt aceşeaşi. Trebuie să amintim că după perioada liturgică pascală, la Vecernia din după-masa duminecii Cincizecimii, pentru prima data de la Paşti, preotul cere credincioşilor să îngenuncheze. Deci, credincioşii stau în genunchi şase zile ( adică în zilele lucrătoare din cursul săptămânii ), pentru a aminti căderea şi îndepărtarea omului de Dumnezeu, şi se roagă în picioare în fiecare duminică, în amintirea învierii lor de către Hristos. La urma urmei, important este să mergem la Biserică, să nu uităm să ne smerim în faŃa lui Dumnezeu şi să-I mulŃumim pentru câte face pentru noi. Dumnezeu, cu siguranŃă n-o să se supere pentru că greşim anumite reguli, dar cu certitudine nu va fi prea mulŃumit văzând cum oamenii terfelesc frumosul sentiment de iubire şi scot securea de război foarte repede, contra fratelui.

FLORIILE

Cel dintâi dintre praznicele împărăteşti cu dată schimbătoare, este Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului Iisus Hristos, duminica florilor, cunoscută ăn popor sub denumirea de "Florii" şi este serbată în ultima duminică din Pos-tul Mare, cu o săptămână înainte de Duminica Învierii. Duminica Floriilor este la începutul săptămânii numite a Patimilor, iar în vechime era numită şi Duminica aspiranŃilor sau a candidaŃilor la Botez, sau Duminica graŃierilor - adică a iertării pedepselor pronunŃate de instanŃele civile. Este sărbătoarea care ne aminteşte de intrarea triumfală a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, înaintea Pati-milor. Primele menŃiuni despre această sărbătoare le găsim în ConstituŃiile Apostolice, în însemnările pelerinei Egeria. După un obicei străvechi menŃionat de Egeria, în această zi se aduc la biserică ramuri de salcie, care sunt binecuvântate şi împărŃite credincioşilor, în amintirea ramurilor de finic şi măslin, cu care mulŃimile l-au întâmpinat pe Iisus. Înainte de această zi, Iisus l-a înviat pe Lazăr. Din această cauză, Sâmbăta Floriilor se mai numeste şi ,,a lui Lazăr”. La noi, încă de la început, acestei sărbători i s-a dat importanŃa cuvenită. De la marii predicatori ai sec.IV au rămas importante predici în cinstea acestei zile. Printre aceştia, îi amintim pe: Chiril al Alexandriei, Ambrozie, Ioan Gură de Aur, etc. În seara acestei duminici, încep deniile, care se Ńin în săptămâna numită a Sfintelor Patimi. De acestă sărbătoare se leagă şi nume proprii ca Flor, Flora, Florin, Florina, Floarea, Florica, Floricica, Flor-entin, Florian şi altele. În Sinaxar sunt mulŃi sfinŃi al căror nume provine de la această sărbătoare: Cuviosul Flor, Episcopul Aminsului, care a trăit în timpul împăratului Tiberiu, Sf. Mc. Florentie, originar din Tesalonic, Sf. Florian, care a trăit la începutul sec.IV. În onomastica românească avem şi nume de familie care ne amintesc de această sărbătoare: Floroi, FloriŃă, Flo-roiu, Floru, FloruŃ, etc. Prof. Stela Serban stela_teologie@yahoo.fr

6

„SĂRACI CU DUHUL” - IGNORANłI ?

„FericiŃi sînt cei săraci cu duhul pentru că a lor este ÎmpărăŃia Cerurilor”. Matei 5,3 S-a speculat în fel şi chip aceast cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, rostit pe Muntele Măslinilor, la începutul activităŃii Sale pământeşti. Am auzit de-alungul vremii tot felul de explicaŃii date de aşa-zişii „intelectuali” sau „cunoscători” a căror intenŃie era doar bătaia de joc la adresa creştinilor, chiar dacă ei înşişi se declarau creştini. Ideea de bază a unor asemenea interpretări era că „săraci cu duhul” sunt cei ignoranŃi, cei proşti, cei fără prea multă şcoală. La un moment dat au apărut tot felul de variante în limba română a acestui verset, din dorinŃa de a nu mai lăsa să se creadă că doar cei cu minte puŃină, pot să fie cu adevărat fericiŃi şi să ajungă în ÎmpărăŃia Cerurilor. Astfel, în loc de „fericiŃi sunt cei săraci cu duhul” s-a tradus “fericiŃi sunt cei săraci, în duhul”. Adică cei săraci nu prea au altă fericire decât aceea de a fi în Duh. De fapt, ce reprezintă „fericirile”? DicŃionarul Noului Testament editat de Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R. defineşte sintetic: „cele nouă sentinŃe rostite de Mântuitorul în „Predica de pe Munte”, care încep cu cuvântul „fericiŃi”, iar Catehismul editat la Timişoara în 1987 sub numele de ÎnvăŃături ale Bisericii Ortodoxe spune că ele „ne arată cum trebuie să ne comportăm ca să putem nădăjdui în dobândirea fericirii, adică mântuirea”. Pe lângă aceste nouă „fericiri”, scrierile Noului Testament mai amintesc încă vreo 30 de asemenea exprimări de fericire. De aceea am căutat interpretările ce le dau dicŃionarele şi Catehismul acestei prime „fericiri” pusă în fruntea acestor rânduri, considerând că vă ofer doar o temă de meditaŃie şi fără să am pretenŃia că epuizez subiectul. Ca să înŃelegem şi să nu greşim interpretarea, trebuie să ne întoarcem în timpul rostirii acestor sentinŃe. Era vremea când cei mai mulŃi dintre oameni credeau că fericirea rezidă în strângerea de bunuri materiale sau chiar într-o falsă bogăŃie spirituală, idee ce duce la păcatul mândriei. Adică cel bogat, cel mândru, cel lăudăros se credeau fericiŃi, iar cei săraci din punct de vedere material precum şi cei ce nu se făleau cu bogăŃia lor spirituală, erau consideraŃi nefericiŃi. Lucrurile sunt însă cât se poate de simple. Mântuitorul Iisus Hristos se referă aici la cei care au o minte simplă (nu neapărat simplistă), la cei care pot să-şi pună pază gândurilor şi să se hrănească astfel cu fericirea curată a celor mai presus de înŃelegere. Iar cei care au gânduri puŃine nu sunt neapărat proşti. Proşti sunt cei care au gânduri rele şi incorecte despre realitatea în care trăiesc. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „săraci cu duhul” înseamnă „smeriŃi de bună voie”, adică lipsiŃi de trufia minŃii şi de nemăsurata iubire de sine, păcate prin care au căzut îngerii cei răi şi primii oameni. Săracii cu duhul pe care-i fericeşte Hristos nu sunt cei fără cultură pentru că El a venit în lume să aducă lumina cunoştinŃei şi adevărul care-l face liber pe om şi nu sunt nici cei asupriŃi pentru că Mântuitorul nu a deschis calea fericirii unora în detrimentul sau spre distrugerea altor oameni. Săracii cu duhul sunt, în înŃelesul Sfintelor Evanghelii sunt toŃi oamenii, de pretutindeni şi din toate timpurile care şi-au dat seama că în sufletul lor există un loc ce nu poate fi umplut decât de Dumnezeu. Săraci cu duhul sunt oamenii care nu au lăsat să se aşeze peste conştiinŃa lor orgoliul şi nepăsarea, automulŃumirea şi mândria chiar dacă au fost înzestraŃi cu mulŃime de calităŃi sau au dobândit averi şi onoruri lumeşti. Sunt oamenii care deşi fac foarte mult bine nu se laudă ci recunosc faptul că mai au multe de făcut pentru semeni. De fapt Mântuitorul fericeşte pe toŃi cei ce îşi recunosc imperfecŃiunea cu smerenie, pe cei ce cred că mai au mult de învăŃat oricât de mult ar şti, pe cei ce sunt convinşi că mai au mult până la desăvârşirea morală. În concluzie, suntem toŃi fericiŃi dacă conştientizăm că avem nevoie să fim mântuiŃi şi pentru aceasta facem tot ce ne stă în putinŃă, simplu şi cu smerenie. Pentru că smerenia este prima virtute ce se cere creştinului. Aşa ar trebui să înŃelegem această fericire! Pr. Petru Berbentia

7

Ce este frica de Dumnezeu?

Din punctul de vedere al moralei creştine, frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, parcă îi strânge inima celui ce se roagă şi îi stoarce lacrimi din ea. Gândul adunat în inimă intensifică această simŃire, de durere a inimii, deoarece, prin el, omul este chinuit intens de păcatele sale. Nefiind tulburat de nimic altceva, omul cugetă cu toată simŃirea numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie să fie asociată şi cu dragostea de Dumnezeu cel milostiv, cu înduioşarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simŃirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi.

Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi întristarea pentru îndepărtarea de El, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască şi pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veseleşte firea prea mult, deoarece se riscă ca omul sa banalizeze efortul ascetic de ajungere la Dumnezeu. Veselia se dobândeşte abia la nivelul atingerilor lacrimilor duhovniceşti, ale dragostei de Dumnezeu. De aceea, plânsul este al începătorilor în viaŃa duhovnicească, iar lacrimile sunt ale celor ajunşi la desăvârşirea prin har. Plânsul te duce în preajma lui Dumnezeu, iar lacrimile te aşează alături de Dumnezeu.

Trebuie însă făcută deosebirea între plâns sau tânguire (este produs mai mult de gândul la păcate) şi lacrimi (sunt produse ale dragostei de Dumnezeu). Dar acestea două nu sunt total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu, nu se uită de păcatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru păcate, nu lipseşte încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu. Mai bine zis, lacrimile duhovniceşti ale dragostei de Dumnezeu, obŃinute în urma plânsului pentru păcate, sunt străbătute de iubirea de Dumnezeu în mod continuu.

Avva Pimen spune în felul următor: „ De vei ajunge în orice fel de împrejurare grea, biruinŃa nu stă decât în tăcere.”, iar Sf. Efrem Sirul ne îndeamnă să nu spunem : „ Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi! Mai bine e să ne pocăim astăzi, pentru că nu ştim dacă vom trăi până mâine.”

Din cele două citate putem surprinde cu uşurinŃă cele două tipuri de atitudine faŃă de credinŃa în Dumnezeu şi în mila Sa. Primul citat ne evidenŃiază faptul că, atunci când te îndrepŃi înspre Dumnezeu şi când decizi să îŃi schimbi radical viaŃa, singura cale de a putea vedea drumul pe care Dumnezeu Ńi-l deschide înainte, este tăcerea, adică lăsarea în încrederea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ascultarea sfaturilor Sale. Nu trebuie să crezi că Dumnezeu îŃi va descoperi imediat o parte din tainele Sale, ci trebuie să ai răbdare, pentru că Dumnezeu îŃi va descoperi ceea ce îŃi este necesar la momentul potrivit.

Cel de al doilea citat, în schimb, ne oferă tipul omului lax, care se bazează extrem de mult pe mila nemăsurată a lui Dumnezeu şi care crede că Dumnezeu este obligat să îl ierte de orice greşeală şi că nu trebuie să îşi facă multe griji în această privinŃă. Sf. Efrem Sirul atrage atenŃia acestei categorii de oameni asupra faptului că, pocăinŃa este necesară în orice moment al vieŃii, pentru că nu poŃi ştii când Dumnezeu te va chema la El.

Aşadar, toŃi ar trebui să înŃelegem faptul că frica de Dumnezeu înseamnă nu o temere obsesivă de El, aşa cum o văd scrupuloşii, ci teama de a nu pierde dragostea Sa, care se câştigă în urma unui efort ascetic susŃinut.

Să fim dar cu luare aminte la vieŃile noastre!!! Prof. Nicolae-Adrian PĂUNESCU

8

( urmare din numărul trecut)

RevelaŃie şi cunoaştere desăvârşită în viaŃa şi asupra Maici Domnului

Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Pomian

Hotărâri ale Sinoadelor ecumenice cu privire la Maica Domnului Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) formulează în articolele 2-7 cele cu privire la Iisus Hristos, implicând actul întrupării şi a naşterii Sale din Fecioara : « Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer, S-a întrupat din Fe-cioara Maria şi S-a făcut om » Sinodul al treilea ecumenic de la Efes (431) a declarat că în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi una umană, dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Legătura dintre ambele firi este o legătură firească, ipostatică, nu numai una mo-rală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu este consulstanŃial cu Tatăl, după Dumnezeire, şi consubstanŃial cu noi, după umanitatea pe care a primit-o în sânurile Fecioarei Maria. Astfel denumirea de theotokos, Născătoare de Dumnezeu, dată Fecioarei Maria a fost ridicată la însemnătatea ce i se cuvine. Sinodul al-IV-lea de la Calcedon (451) urmând SfinŃilor PărinŃi, învăŃă şi mărturiseşte pe « Unul şi acelaşi Dumnezeu cu adev-ărat şi om cu adevărat, având suflet raŃional şi trup, de o fiinŃă cu Tatăl, după Dumnezeire, şi de o fiinŃă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu s-a născut mai înainte de toŃi vecii din Tatăl, după Dumne-zeire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu », theotocos. Din mărturisirea acestor Sinoade, Preacurata Fecioară Maria îşi conturează persoana şi drepturile sale în mod precis: fecioara Maria năşte cu adevărat după toate legile omeneşti, dar ea nu naşte simplu om sau o simplă natură care aşteaptă sigiliul iposta-tic extern, moral şi material pentru a exista, ci cu adevărat Dumnezeu, nu un compus paradoxal eutahiac din fire numai Dum-nezeiască, dar cu existenŃă trupească, ci din două firi întregi, neamestecate şi neschimbate. De asemenea Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, în canonul VII afirmă că Logosul s-a coborât din ceruri, s-a întrupat din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururi Fecioara Maria şi s-a născut dintr-însa. Prin aceste hotărâri s-au investit cu autoritate de dogmă adevărurile de credinŃă revelate şi trăite de către Fecioara Maria în viaŃa sa pământească şi s-a creat posibilitatea ca la Sinodul al-VII-lea ecumenic, SfinŃii PărinŃi să formuleze cerinŃa ca să păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostolice şi prooroceşti prin care ne-am învăŃat a cinsti şi a slăvi mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Chemarea Mariei zice: Sfântul Ioan Damaschin era de a mijloci venirea lui Dumnezeu în lume trupeşte după expresia Sfântului Apostol Pavel din Coloseni 2: 9, şi Biserica pune preacinstirea Fecioarei în raport cu chemarea ei la maternitate dumnezeiască. Iconografia explică aceasta punând în paralel cele două icoane: ÎnălŃarea Domnului şi Adormirea Maicii Domnului. Adormirea închide uşa morŃii, neantul este pecetluit cu pecetea Născătoarei de Dumnezeu, pecete pusă de sus prin Dumnezeu Omul, înălŃat, iar de jos prin cea dintâi făptură înviată din morŃi şi înălŃată la ceruri, prin Maria. Sfânta TradiŃie a SfinŃilor PărinŃi constată că nici unui om nu i s-a păstrat acest salut: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, ci numai Maicii Domnului, Maria. Nici o creatură n-a ajuns în asemenea relaŃie cu Sfânta Treime ca şi Maica Fecioară. Această relaŃie unică şi caracteristică se datorează raportului pe care Maica Domnului îl are cu Fiul lui Dumnezeu pe care L-a născut, dându-I trup şi faŃă de care ia poziŃia asemănătoare oricărei mame faŃă de fiul ei. Iar în virtutea întrepătrunderii perihorezice sau a locuirii uneia în alta a persoanelor divine în aceiaşi unitate de fiinŃă, Maria ajunge şi cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în cea mai intimă legătură, începută la zămislire şi desăvârşită la naştere. Ca urmare, după libertatea acordată creştinătăŃii de sfântul împărat Constantin, urmată de hotărârile dogmatice, în baza dogmei hristologice, prin care se afirmă comuniunea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Treimi şi enipostazierea firii umane în unicul ipostas a lui Dumnezeu Cuvântul Întrupat, se va formula Cultul Născătoarei de Dumnezeu, se va dezvolta Mariologia, cu un pronunŃat caracter pnevmatologic şi indisolubil legată de eclesiologie, luând în timp o dezvoltare explozivă. Aşa se face că avem azi un purtpuriu de sărbători consacrate supravenerării Dumnezeieştii Maici, unele cu Ńinere generalizată, socotite între praznicele împărăteşti şi altele fără Ńinere generalizată. Cu Ńinere generalizată: Naşterea Maicii Domnului, numită în popor şi Sfânta Marie Mică, la 8 septembrie; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, numită în popor Vovidenia sau Ovidenia, la 21 noiembrie, în amintirea zilei în care după tradiŃie, SfinŃii Ioachim şi Ana, au dus pe fiica lor Maria, în vârstă de doar trei ani, la templul din Ierusalim, unde ea va rămâne până la vârsta chemării ca să fie Maica Domnului, ca una care înainte de zămislire fusese închinată Domnului de către părinŃii ei; Bunavestire sau popular Blagoveştenie, considerată cea mai veche sărbătoare închinată Maicii Domnului, cunoscută încă din secolul al-III-lea cum ne încredinŃează Sfântul Grigorie Taumaturgul (+270) prin cuvântarea sa rostită în această zi, este praznicul în amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavril a vestit că Sfânta Fecioară va naşte pe Mesia (Luca 1: 26-38), sărbătoare aşezată ca să marcheze zămislirea dumnezeiescului Prunc în pântecele Sfintei Fecioare, prin puterea Sfântului Duh, de aceea, în Apus, această sărbătoare era numită şi sărbătoarea Zămislirii Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte Bunavestire Praznicul Rădăcinii, în sensul de început absolut, care inaugurează noul. Pentru Sfânta Fecioară slujirea sa de femeie mamă începuse în momentul Buneivestiri, dar nu se opreşte la cruce. Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Mărie Mare, la 15 august, este sărbătoarea în amintirea zilei în care Fecioara şi-a dat obştescul sfârşit. După o pioasă şi veche tradiŃie, cunoscută mai întâi în Apus şi trecută apoi şi în Răsărit, la trei zile după adormirea ei Sfânta Fecioară ar fi fost ridicată cu trupul la cer de către Dumnezeiescul ei Fiu, de aceea în Apus a primit denumirea de AssumŃio Beatae Virginis, adică ridicarea le cer a Sfintei Fecioare Maria. (urmare în pag. 9)

9

(urmare din pag.8)

RevelaŃie şi cunoaştere desăvârşită... Cu Ńinere locală avem Soborul Prea Sfintei Născătoare la 26 decembrie ce se ascunde în cadrul sărbătorilor Naşterii Domnului; Acoperământul Maicii Domnului la 1 octombrie, adesea ca hram de mănăstiri; Vinerea Izvorului Tămăduirii, în vinerea din Săptămâna Luminată, cu tendinŃa de generalizare; Zămislirea Sfintei Fecioare, la 9 decembrie care în calendarul catolic figurează la 8 decembrie sub denumirea de Immaculata Conceptiae Beatae Mariae Virginis sau zămislirea fără de păcat a Fecioarei Maria; Punerea Cinstitului veşmânt al Maicii Domnului în raclă, la 2 iulie; Punerea brâului Maicii Domnului în raclă, la 31 august; La 1 septembrie se face pomenirea unei minuni a Maicii Domnului. Pentru slava Fecioarei Maria s-au alcătuit cântări şi rugăciuni cuprinse azi în cărŃile bisericeşti: Octoih, Minei, Penticostar, Triod, Ceaslov, Acatistier şi altele, rânduiala slujbelor care alcătuiesc serviciul divin zilnic al celor şapte laudele cuprinzând tropare speciale ale Născătoarei de Dumnezeu rânduite la Vecernie şi la Utrenie, stihuri speciale la Şedelne şi la Laudele Utreniei, canoane deosebite la Utrenie, Axionul la Liturghie, iar ca regulă generală ultima stihire din orice grupă de stihuri, care se cântă la diferite momente ale slujbelor bisericeşti, de exemplu la „Doamne, strigat-am”, la Stihoavna Vecerniei, la Sedelnele şi la Laudele Utreniei, la Fericirile din rânduiala Liturghiei etc. precedată de „Ş-acum…” sunt totdeauna închinate Născătoarei de Dumnezeu, la fel este şi cazul cu ultima stihire de la fiecare cântare a canoanelor imnografice din slujba Utreniei sau din slujbele unor Sfinte Taine şi ale unor Liturghii, toate arătând maternitatea Fecioarei bunătatea ei, calitatea ei de Preacurată şi Binecuvântată, mângâiere a păcătoşilor ca ceea care a dat trup Cuvântului pământul feciorelnic din care darul dumnezeiesc a luat lutul pământului nostru pentru a înnoi vasul spart prin păcat”, iar despre cântarea de Axion, „axios”, „dignus”, se mărturiseşte că prima parte:„Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de

Dumnezeu, cea pururi fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru” a fost adusă de Arhanghelul Gavril pe pământ la Sfântul Munte prin veacurile XI-XII, când i-a dictat unui părinte şi după aceea a scris el însuşi; iar partea a doua: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi eşti mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim!”, a fost de sine stătătoare şi a circulat încă din veacul al-VII-lea. Pe lângă acestea, cultul ortodox cuprinde colinde închinate Fecioarei. În ele, mai ales în cântecele de stea, se găsesc cele două prerogative ale Maicii Domnului: theotokia şi pururea fecioria, enunŃate laolaltă de credincioşii noştri, care numesc pe Maica Domnului: „Curată, Preanevinovată, Fecioara Maria, Lumina Preasfântă, Precistă Blagoslovită, etc. Iată două fragmente de colind: „Colo sus în vremea ceea/ În frumoasa Galileea/ O fecioară vieŃuia/ Ce Maria se numea…./ Îngerul Gavril intrase/ Din nălŃimi la dânsa-n casă/ Lângă ea din zbor s-a oprit/ Bucură-te i-a grăit/ Tu de haruri încărcată/ Cea mai binecuvântată/ Din femei pe-acest pământ/ E cu tine Domnul Sfânt/ Îngerul i-a zis , Marie/ N-avea teamă/ Pace Ńie/ Har la Cel din cer aflaşi / Naşte-vei un copilaş/ Fiul Domnului va fi/ Şi Iisus îl vei numi/ Sfânta Lui împărăŃie/ Nesfârşită o să fie…../ Duhul sfânt din slăvi senine/ Coborî-va peste tine/ Cu puterea Sa cerească/ Domnul o să te umbrească/ Căci cu neputinŃă nu-i/ Nici un lucru Domnului!/ Astea când le auzi/ Ea smerită glăsui/ Dac-aşa vrea Cel de sus/ Fie mie cum ai spus.” (Colindă de Buna Vestire) „Raiul cel închis, azi iar s-a deschis/ Şarpelui cumplit, capul i-a zdrobit/ Şi strămoşii iar, prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit” ( Colindă de Naşterea Domnului, Praznic luminos). Toate colindele scot în evidenŃă: vrednicia Fecioarei Maria de a fi aleasă de Dumnezeu să nască pe Fiul Său; cum va avea loc această naştere şi rolul ei în iconomia mântuirii; că Fecioara Maria a născut pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu şi că ea este Născătoare de Dumnezeu. Pentru slava Fecioarei Maria s-au alcătuit cântări şi rugăciuni cuprinse azi în rânduielile de acatist şi paraclis, ca slujbe speciale rânduite în cinstea şi spre lauda Maicii Domnului. Cel mai vechi este acatistul Născătoarei de Dumnezeu sau acatistul Bunei Vestiri, compoziŃie a patriarhului Serghei al Constantinopolului, care l-a închinat Sfintei Fecioare drept mulŃumire că a scăpat poporul de năvălirea, asupra Constantinopolului, a avarilor, în anul 626 d.Hr. TradiŃia transmite că Patriarhul împreună cu poporul a înălŃat aceste rugăciuni către Maica Domnului şi avarii au fost învinşi, iar poporul şi oraşul au scăpat. Paraclisul Maicii Domnului este compus în situaŃii asemănătoare celei amintite mai-nainte, de astă dată, venind asupra Constantinopolului perşii, pe când împăratul Heraclie era în campania de aflare şi recuperare a Sfintei Cruci. În Paraclis ne rugăm către Născătoarea de Dumnezeu cu osârdie noi păcătoşii şi smeriŃii, căzând cu pocăinŃă şi cu glasuri fără de tăcere, prin care mărturisim de-a pururi puterile ei, noi nevrednicii, că de n-ar fi stat ea împotrivă năvălitorilor, cine ne-ar fi zbăvit pe noi din aceste nevoi şi cine ne-ar fi Ńinut până acum liberi? Aşa ne rugăm, către Preacurata, când ne simŃim şi ne recunoaştem păcătoşi pentru ca rugăciunea noastră să fie primită la Dumnezeu; ne rugăm cu umilinŃă, strigând din adâncul sufletului; ne rugăm cu credinŃă că ea poate să ne ajute ca una care a născut pe Făcătorul de bine, pricina bunătăŃilor, izvorul şi bogăŃia facerii de bine tuturor, că toate le poate ca ceea ce a născut pe Hristos cel puternic întru tărie de Dumnezeu prefericită. O numim rugătoare caldă, zid nebiruit, izvor de milă, scăparea lumii, desfătare în strâmtorări, mijlocitoare neschimbată către Făcătorul, nădejdea şi folositoarea credincioşilor, schimbarea celor necăjiŃi, uşurarea celor bolnavi, vistierie de mântuire, izvor de nestricăciune, turn de tărie, uşă de pocăinŃă şi uşa milostivirii. ( Urmare în numărul viitor)

Diac. Emil Varga - prof. de Religie

“ VOX POPULI VOX DEI ”

“Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.” Lc. 19, 40

10

Ceasul morŃii poate veni oricând şi de aceea creştinul nu trebuie să lase nici o clipă să treacă fără a o f o l o s i c u î n Ń e l e p c i u n e . Niciodată omul nu va iubi şi nu va trăi cum se cuvine viaŃa dacă nu e conştient de ceea ce-l aşteaptă după pragul morŃii, dacă nu cugetă la sfârşitul său. Acest îndemn se regăseşte în întreaga Evanghelie a lui Hristos, fiind pregnant subliniată efemeritatea vieŃii: „PrivegheaŃi, că nu ştiŃi ziua nici ceasul când vine Fiul Omului” (Matei 25,13). După învăŃătura Biserici i noastre, moartea este încetarea vieŃii noastre pământeşti prin despărŃirea sufletului nemuritor de trupul muritor. Acesta se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul, la Dumnezeu, Care l-a dat, spre a-şi primi răsplata pentru faptele sale. Moartea nu a fost inclusă în planul veşnic al lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu n-a făcut moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii” (ÎnŃelepciunea lui Solomon 1, 13). Se întâmplă să asist la multe înmormântări unde pot observa cum fenomenul morŃii îi pune pe toŃi gânduri... pentru că moartea este

realitatea ultimă care ne aşteaptă. Cu fiecare clipă trecută, suntem cu un pas mai aproape de moarte. ViaŃa de aici n-ar avea sens dacă ar fi veşnică şi fără de moarte: ar fi un chin şi o nedreptate atât pentru cei buni, cât şi pentru cei răi. De aceea, viaŃa noastră trebuie să treacă prin moarte. Clipa morŃii n-o cunoaştem, şi

aceasta pentru a fi tot timpul pregătiŃi, împăcaŃi în orice moment cu Dumnezeu şi cu semenii: „LuaŃi aminte, privegheaŃi şi vă rugaŃi, că nu ştiŃi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33). Regretatul poet basarabean Grigore Vieru a pus în versuri ca nimeni altul simŃirea şi viziunea omului de rând faŃă de moarte, faŃă de ,,mama’’ unei posibile singurătăŃii: ,,...Nu frică, nu teamă, /Milă de tine mi-i, /Că n-ai avut niciodată mamă, /Că n-ai avut niciodată copii.’’ Spre unirea cu Dumnezeu nu e decât o singură trecere, iar moartea trebuie să o înŃelegem cu speranŃă; nu trebuie privită ca un sfârşit, ci ca un început al vieŃii veşnice, nu este o pierdere sau o aneantizare a persoanei şi personalităŃii omului, ci credem că vom fi părtaşi veşniciei lui Dumnezeu.

„În tot ce faci adu-Ńi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veac.” (Isus Sirah, 7, 38)

Cuvinte despre moarte

11

Deniile din Postul Mare - îndemn la pocăinŃă Unele dintre cele mai frumoase şi înălŃătoare slujbe creştine sunt Deniile. Ele se săvârşesc în Postul Paştilor. Ce sunt Deniile? Prin caracterul şi conŃinutul lor, deniile sunt unicate în cultul divin ortodox. Cuvantul “denie” vine de la slavonescul “vdenie” şi înseamnă priveghere sau slujbă de noapte . Mai precis, denia este slujba utreniei ( care se face în mod obişnuit dimineaŃa) şi care se săvârşeşte acum, seara în ajun. Deniile se deosebesc de privegherea ce se oficiază în ajunul sărbătorilor importante, deniile fiind săvârşite numai în două săp-tămâni din timpul unui an bisericesc şi anume: în săptămâna a cincea şi a şaptea - sau a Patimilor - din Postul Mare. Cele doua denii din săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor de joi şi sâmbătă, săvârşite însă seara, în ajun. În această săptămână a cincea, utre-nia de post cuprinde două capodopere imnografice : Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea şi Acatistul Bunei Vestiri, atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului din sec. VII. Prima piesă imnografică, săvârşită în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, “Canonul Sfântului Andrei Criteanul”, este alcătuit din 271 de imnuri în care se exprimă zdrobirea inimii omului ispitit şi păcătos, fiind un îndemn continuu spre pocăinŃă. Canonul cel Mare este un poem remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinŃei, este o frumoasă evocare a personajelor biblice, o reculegere şi o analiză a conştiinŃei ce duce la recunoaşterea păcatelor prin care omenirea a supărat pe Dumnezeu, dar ne sunt aduse înaintea ochilor sufletului şi frumoasele exemple de întoarcere a celor păcătoşi către Dumnezeu. În acest Canon al Sf. Andrei Criteanul suntem chemaŃi la o călătorie duhovnicească, pentru a revedea în minte fapte ale per-sonajelor biblice şi pentru a învăŃa de la ele ce înseamnă pocăinŃa şi împăcarea cu Dumnezeu. În toate bisericile ortodoxe, vineri în săptămâna a cincea a Postului Păresimilor se săvârşeşte Denia Acatistu-lui Născătoarei de Dumnezeu. Acatistul este un imn de laudă la adresa Sfintei Fecioare Maria şi a fost compus în 24 de strofe ( 12 icoase şi 12 condace), de către patriarhul Serghie al Constantinopolului, în prima jumătate a se-colului al VII-lea. Este o slujbă rânduită de SfinŃii PărinŃi în amintirea unui eveniment istoric petrecut în anul 626 la Constantinopol. Cetatea a fost atacată de perşi şi de avari, împăratul Heraclie era plecat şi atunci patriarhul Serghie, a luat icoana Născătoarei de Dumnezeu şi a înconjurat împreună cu poporul pe zidurile cetăŃii, rugându-se Fecioarei Maria şi, Maica Domnului i-a ajutat să biruiască pe asediatorii păgâni. Ca semn de recunoştinŃă, poporul a săvârşit în acea noapte, în biserică această slujbă a Imnului Acatist. De aceea în această vineri se face Acatistul, ca o mulŃumire adusă Maicii Domnului, dar şi ca o laudă şi o cinstire deosebită pe care noi o aducem Născătoarei de Dumnezeu.

*** În Săptămâna Mare, din duminica Floriilor seara şi până vineri, în ziua răstignirii, se săvârşesc denii ce cuprind pe lângă cântări speciale şi citiri de pericope biblice din Vechiul Testament, numite paremii. La fiecare denie se citeşte o Evanghelie ce ne conduce spre momentul culminant al răstignirii, morŃii şi învierii Domnului. Cele mai importante denii sunt cele de joi şi vineri seara. Cea de joi seara are ca element specific citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor si scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. De aceea şi este cunoscută în popor sub numele de “Denia celor 12 evanghelii”. Cea de vineri seara se deosebeşte de celelalte denii prin Cântarea Prohodu-lui, şi înconjurarea bisericii în procesiune cu Sfântul Epitaf ( care reprezinta scena punerii în mormânt). Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinătăŃii pentru că atunci a fost răstignit Mântuitorul. De aceea, în aceasta zi, în orice biserică ortodoxă din lume, nu se oficiază Sfânta Liturghie, care este tot o jertfă şi se consieră că nu se pot aduce două jertfe în aceeaşi zi. Vinerea Mare este deci o zi aliturgică. În schimb, vineri seara se săvârşeşte Denia Prohodului. ToŃi creştinii se închină la Mormântul Domnului, adică la icoana pictată cu punerea în Mormânt a Mântuitorului, precum şi la Evanghelia şi Sfânta Cruce, aşezate pe o masă specială în mijlocul bisericii. Apoi preoŃii, strana şi credincioşii cântă Prohodul Domnului, adică imnuri închinate înmormântării Mântuitorului Hristos. În noaptea ce urmează, biserica rămâne deschisă şi credincioşii stau şi priveghează pe Hristos cel îngropat, aşteptând cu speranŃă şi bucurie Ziua Învierii. În concluzie, deniile nu sunt doar slujbe de dimineaŃă săvârşite seara, ci scopul lor principal este, ca prin ru-găciune şi cântare, prin citirea Sfintei Scripturi şi meditaŃie, prin pocăinŃă şi post, să alungăm din suflet întunericul păcatelor şi să ne umplem de lumina cea tainică a lui Hristos. Pr. Petru Berbentia

Texte vechi pentru tinerii de azi “Oamenii de astăzi aşteaptă îndreptarea de la mecanica socială, de la schimbarea raporturilor dintre capital şi muncă, de la schimbarea referinŃelor externe ale vieŃii, care nu trec mai departe de interesul material. Dar mai ştim că omul se leagă cu mâini şi cu picioare de lucruri trecătoare, care sunt banii, averi pământeşti, locuinŃe somptuoase, mese voluptoase, etc. În faŃa acestei tendinŃe a firii omeneşti cine va şti să dea reŃeta cea mai potrivită a lecuirii? Cine să facă pe om a nu se alipi numai materiei? Care doctrină să convingă pe om că necesităŃile de ordin spiritual premerg celor de ordin material. ÎnvăŃătura lui Iisus Hristos. Căci numai această învăŃătură ne va păzi de lăcomie, de furturi în dauna statului, de minciuna zilnică, de ura dintre partide.” Dr. Grigorie Gh. Comşa - Episcopul Aradului Preotul şi societatea de azi Arad, 1932

12

Hristos, împărtăşit copiilor ? Scriu aceste rânduri, ca urmare a unei discuŃii cu o doamnă din Comitetul nostru Parohial, după ce am fost prezent la prima lecŃie de Religie desfăşurată în biserica noastră, în încercarea de a implementa proiectul Patriarhie Române, pe care l-am cuprins în titlu, cu un mare semn de întrebare. Şi mă gândesc, în acelaşi timp la strigătul românilor din Serbia, care, în Calendarul Creştin Ortodox pe anul 2009, au pus pe frontispiciu îndemnul: “ Creştini români din Voivodina! ÎnscrieŃi-vă copiii la orele de religie în limba română la şcolile de stat din Banatul sârbesc! Pentru că există o problemă a învăŃământului religios. În biserica noastră, prin hotărârea Centrului Eparhial, se vor desfăşura ore de educaŃie religioasă, pentru copii din clasa I-a până în a IV-a. Lucru bun, dat fiind faptul că nu suntem siguri că în viitor ora de Religie din şcolile de stat va mai fi obligatorie. Deci, ci binecuvântarea Prea SfinŃitului Lucian, episcopul nostru, încercăm să apropiem copii de biserică. Misiunea era în căderea mea, a preotului paroh, dar pentru că suntem beneficiari a activităŃii diaconului Emil Varga, profesor de Religie la Colegiul Economic al Banatului Montan, am încredinŃat misiunea tânărului nostru colaborator. Şi bine am făcut! În prima zi de întâlnire cu copiii am fost impresionaŃi de numărul lor şi mai ales de interesul lor şi a părinŃilor lor. Nu fac degeaba referire la părinŃii lor, pentru că ei au fost de acord ca să vină copiii la Biserică şi, au stat acolo cu copiii, învăŃând şi ei. Adică, am reuşit să aducem la biserică şi părinŃii! LecŃia a fost liberă, în ideea că profesorul şi prietenul lor a voit să-i cunoască şi să vadă care este nivelul de cunoştiinŃe. Şi cred că lecŃia a fost binevenită. Pentru că am constatat că sunt copii de clase primare care au fost în Athos sau la Vatican, la mânăstiri şi biserici reprezenative pentru Ortodoxia

românească, copii ce au fost şi sunt interesaŃi de credinŃa noastră. Părintele Emiul Varga s-a descurcat minunat! A provocat discuŃii, a răspuns la întrebări, a ascultat explicaŃii. Iar copiii au fost extraordinari: voiau ca ora să nu se termine! Am solicitat părerea unor părinŃi, după prima oră. ToŃi au afirmat că vor fi prezenŃi şi duminica viitoare. Eu zic că e bine, deşi suntem convinşi că întotdeauna există o restrângere a activităŃii religioase după prima întâlnire. Vom vedea ce se va întâmpla în continuare!

Pr. Petru Berbentia

13

Ia-mă la bani mărunŃi, dar nu mă vămui !

*

Dacă ai încetat să mai roşeşti, nu înseamnă că ai o bună experienŃă.

*

Nu-Ńi fă complexe când treci pe lângă semeni cu care doreşti să te asemeni, fiindcă foarte probabil că şi ei doresc acelaşi lucru.

*

O singură datorie am: “să răspund cu viaŃa de viaŃa care mi s-a dat”. Şi mai am o obligaŃie: “să dau măcar o viaŃă pentru viaŃa ce mi s-a dat”.

*

Ne modelăm gândurile după însemnătatea celor care au trecut prin ele.

*

Dacă ai conştiinŃa limitelor tale, nu poŃi cere nelimitat altora.

*

Multe poŃi obŃine din ştergerea parbrizului şefului, dacă reuşeşti să fi bine văzut prin el.

*

Copilăria este cea mai lungă dintre vârste: durează cât o viaŃă de părinŃi.

*

Ce tragică e veşnicia fără dorinŃa de a trăi.

*

Punctualitatea la sosire nu scuză întârzierea la plecare.

Prof. Univ. Dr. Tiberiu Trăilă

NICOLA

InformaŃii utile

COLECTIVUL DE REDACłIE

Pr. Petru Berbentia Prof. Stela Şerban

Alina-Mihaela Fetescu Prof. Diac. Emil Varga Prof. Nicolae Păunescu

Teolog Sergiu Dalea Corector:

Adela-Maria Berbentia Tehnoredactare: Pr. Petru Berbentia

NU SE FAC PARASTASE În ziua Praznicelor Împărăteşti

În Săptămâna brânzei: 23-29 martie

În zilele de luni până vineri din Postul Mare

În Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată

De la Naşterea Domnului până la Botezul Domnului

PROGRAMUL EMISIUNILOR RELIGIOASE ÎN FIECARE ZI: 5,30 Tatăl Nostru 7,50 Ziua creştină 12,00 Bat clopotele 20,55 “Înger, îngeraşul meu”

LUNI: 23,05 Popasuri duhovniceşti

MARłI: 16,20 Vetre monahale 20,15 Povestioare biblice pentru copii 21,05 Biserica ieri şi azi ( de la Mitropolia Banatului )

MIERCURI: 21,25 DicŃionar de cunoştinŃe religioase 23,10 Mărgăritarele credinŃei

JOI: 22,30 Din înŃelepciunea marilor duhovnici SÂMBĂTĂ: 11,00 Biserica ieri şi azi DUMINICĂ: 11,45 Predica duminicală

14

1 martie Duminica lăsatului sec de brânză Matei 6 , 14 - 21 8 martie Duminica 1-a din Post (a Ortodoxiei) Ioan 1, 43 - 51 15 martie Duminica a 2-a din Post ( a Sf. Grigorie Palama) Marcu 2, 1 - 12 22 martie Duminica a 3-a din Post ( a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34 - 38 29 martie Duminica a 4-a din Post ( a Sf. Ioan Scărarul) Matei 4, 25; 5, 1-12 5 aprilie Duminica a 5-a din Post ( a Cuv. Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45 12 aprilie Duminica a 6-a din Post ( a Floriilor) Ioan 12, 1-18 19 aprilie Duminica Învierii Ioan 1, 1-17 26 aprilie Duminica a 2-a după Paşti ( a Sf. Ap. Toma) Ioan 20, 19-31

SERVICII RELIGIOASE ÎN MARTIE ŞI APRILIE În duminici şi sărbători: UTRENIA ora 8,30; SF. LITURGHIE ora 10; VECERNIA ora 17 (19) Miercurea : ora 8 PARACLISUL MAICII DOMNULUI; ora 17 ( 19 )VECERNIA Vinerea : ora 8 ACATIST; ora 17 ( 19 ): VECERNIA În fiecare sâmbătă la ora 9 : Pomenirea morŃilor Duminică 1 martie - LĂSATUL SECULUI PENTRU POSTUL MARE Sâmbătă 7 martie - Sâmbăta SFÂNTULUI TEODOR Miercuri 25 martie - BUNA VESTIRE - toate ale praznicului Vineri 27 martie la ora 17 - Taina Sfântului Maslu pentru luna Martie Miercuri 1 aprilie - Denia CANONUL CEL MARE Vineri 3 aprilie - Denia ACATISTUL NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU 12-18 aprilie : SĂPTĂMÂNA PATIMILOR - Deniile săptămânii 19-20-21 APRILIE: SFINTELE PAŞTI Joi 23 aprilie - SF. MARE MUCENIC GHEORGHE - toate ale praznicului Vineri 24 aprilie - IZVORUL TĂMĂDUIRII - SfinŃirea apei Miercuri 29 aprilie la ora 17, Taina Sfântului Maslu pentru luna Aprilie

Evangheliile din

Martie şi

Aprilie

NU SE FAC NUNłI

În toate zilele de post de peste an În zilele praznicelor împărăteşti şi în ajunul lor

În săptămâna lăsatului de carne (23-29 mart. 2009) În Postul Paştilor (2 mart. - 18 apr. 2009)

În Săptămâna Luminată (19 apr. - 25 mai 2009) În Postul Sf. Ap. Petru şi Pavel (15-28 Iun. 2009) În Postul Adormirii Maicii Domnului (1-14 aug.)

În Postul Crăciunului (14 nov. - 24 dec.) De la Crăciun la Bobotează (25 dec. - 6 ian.)

15

ROMÂNIA 320191 REŞIłA, Aleea Trei Ape, nr. 2-3-4 tel. & fax: 0040-255-252460 tel. 0040-723-154330 E-mail: JupiterServ@Gmail.com

ISSN 1842 - 6522

Acest număr al revistei apare cu sprijinul total al firmei PIXEL 4 YOU SRL

Daniela şi Teofil Ciochină

18 ian. 2009-25 ian. 2009

Săptămâna ecumenică de rugăciune pentru

unitatea creştinilor la ReşiŃa