†

Pericopa Apostolică la Duminica a XXIX-a

după Rusalii

Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va

arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru

slavă. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele

pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi

lăcomia, care este închinare la idoli, Pentru care vine

mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, În care păcate

aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum

deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea,

răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.

Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de

omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, Şi v-aţi

îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină

cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, Unde nu mai

este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur,

barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.

Duh.

Coloseni III, 4-11

Evanghelia la Duminica a XXIX-a după

Rusalii

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care

stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse,

Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis:

Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se

duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a

vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi

a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus,

mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând,

Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde

sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui

Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi

i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

Luca XVII, 12-19

Curățești-ne, Doamne, de lepra nemulţumirii. Duminica celor zece leproşi

"...Dumnezeiescul apostol Pavel, în cuvântul care s-a

grăit astăzi ne învaţă: “Fraţilor, când se va arăta Hristos,

Care este viaţa voastră, atunci şi voi, împreună cu El, vă

veţi arăta întru mărire (întru slavă). Drept aceea omorâţi

mădularele voastre, ale omului pământesc (adică ale

omului care vede numai în materie, numai în trup):

desfrânarea, necurăţia, patimă, pofta cea rea, lăcomia,

care este o închinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Şi ce-au

fost idolii dacă nu tocmai o zeificare, o îndumnezeire a

patimilor omeneşti şi a lumii acesteia dezrădăcinate – în

conştiinţa lor, nu în fiinţa ei – din Dumnezeu? Şi zice

iarăşi Apostolul: “Acum deci lepădaţi şi voi toate

acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de

ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul,

fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu

faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care se

înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-

a zidit (adică al Mântuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-

10). Tatăl, din voinţa Lui dumnezeiască ne-a zidit pe toţi,

prin Fiul şi după chipul Fiului, în Duhul Sfânt. Apostolul,

deci, iubiţilor, ne spune acest adevăr: lepădaţi toate

aceste forme ale răului, care vă descompun! Prin care vă

pierdeţi unitatea adâncă cu Dumnezeu şi unitatea

dinlăuntrul vostru. Căci nu e unitate a sufletului fără

legătură cu Cel Unul Dumnezeu; şi această unitate se

întipăreşte apoi în făptura mea.

De aceea, cele

două laturi ale iubirii sunt,

aşa cum le cunoaştem: “Să

iubeşti pe Dumnezeu din

toată inima ta, puterea ta,

cugetul tău, vârtutea ta,

inima ta, iar pe aproapele

(citim în Vechiul

Testament) ca pe tine însuţi”, iar Mântuitorul a zis: “Aşa

să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit”. Atunci,

în iubire stă unitatea. Lumina şi iubirea, sensul şi viaţa

mă îndumnezeiesc. Şi sensul e Dumnezeu – din Tatăl în

Fiul (Logosul), iar viaţa în Duhul Sfânt. Acestea-mi dau

unitatea. Iar neiubirea şi lipsa luminii dumnezeieşti,

păcatele mă descompun. Trebuie înţeles acest lucru.

Negrăit, aici e toată taina suferinţei, bolii, stricăciunii şi

morţii.

Cei care ne împărtăşim – unii adeseori – să citim

cu atenţie rugăciunile dinaintea Sfintei Împărtăşanii, spre

pildă Rugăciunea a patra, a Sfântului Simeon

Metafrastul: “… Ci vezi, Doamne, smerenia mea, şi-mi

iartă toate păcatele mele; vezi, că s-au înmulţit mai mult

decât perii capului meu fărădelegile mele. Ce rău n-am

săvârşit? Ce păcat n-am făcut? Ce rău nu mi-am închipuit

în sufletul meu? Că iată, şi cu faptele am făcut (şi

desfăşoară acest tablou tragic, ruinător, distrugător al

unităţii şi al fiinţei mele): desfrânare şi preadesfranare,

† 2

mândrie, trufie, batjocură, hulă, vorbă deşartă,

înfierbântare la râs, beţie, lăcomie a pântecelui, mâncare

fără măsură, răutate, pizmuire, iubire de argint, iubire de

avuţie, cămătărie, iubire de mine însumi, iubire de

mărire, hrăpire, nedreptate, agonisire de ruşine, invidie,

grăire de rău, fărădelege; toate simţirile şi toate

mădularele mi le-am întinat şi le-am stricat şi de nici o

treabă le-am făcut (dacă s-au îmbolnăvit, ce treabă, ce

faptă bună să mai fac?), ajungând cu totul sălaş

diavolului”. În traducerile mai vechi: “ajungând cu totul

prăvălie diavolului” – adică acolo unde îşi pune el marfa

lui şi de unde îi trimite şi pe alţii să cumpere; ca să devii

pe urmă tu contagiune pentru cealaltă lume, să-i strici şi

pe ceilalţi.

Să spună şi savanţii, şi psihologii, şi toţi analiştii

sufletului omenesc: toate aceste patimi, ele mă

descompun. Eu trăiesc atunci – nu numai în lepră, în

orice boală – contemplând tragic descompunerea trupului

meu; dar, întâi, descompunerea sufletului; de acolo

pleacă această tragedie a sufletului.

Şi de această tragedie de care sufereau cei zece

leproşi i-a vindecat Mântuitorul. I-a vindecat cum? Doar

privindu-i. Aruncându-Şi asupra lor, odată cu privirea,

iubirea şi cuvântul Lui: “Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!”.

Aşa era legea la evrei: preoţii erau şi medici; aveau

pregătire la templu. Erau şi medici, de bună seamă, în

vremea aceea. În Vechiul Testament se spune: “Dă cinste

medicului, şi el e tot de la Dumnezeu”, iar Mântuitorul

spune: “N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei

bolnavi”. Aşadar, preoţii aveau o dublă misiune: odată cu

rugăciunea, cu darul pe care-l primeau de la Dumnezeu,

aveau şi această investitură deosebită, să constate

însănătoşirea suferinzilor şi să-i declare, deci, în faţa

mulţimii, a poporului, de acum curăţiţi, sănătoşi, ca ei să

poată intra în comunitate, în societate. Căci altfel, precum

ştim, erau izolaţi. Şi trebuia, când se apropiau oameni de

ei, să strige: “Necurat! Necurat!”; iar în sinagogă li se

crea un loc special, unde erau acceptaţi, totuşi. În această

stare tragică, de moarte vie, Mântuitorul rosteşte doar

cuvântul: “Arătaţi-vă preoţilor!”. Ei merg să se arate. Pe

cale s-au vindecat. Preoţii au constatat. Şi, amănunt atât

de revelator: unul dintre leproşi se întoarce şi vine la

Mântuitorul, Îi cade în genunchi, se pleacă şi “dă slavă

lui Dumnezeu”, Îi mulţumeşte. Iar Mântuitorul rosteşte:

“Au nu toţi zece s-au vindecat? Dar cei nouă unde sunt?

Numai unul s-a aflat să dea slavă lui Dumnezeu…?” – nu

simplu “să mulţumească”. E o nuanţă adâncă, tot atât de

revelatoare. “… numai acesta, şi care este de alt neam?”

(era samarinean).

Iubiţilor, două idei se desprind de aici şi ne

luminează conştiinţa. Din cei zece, unul vine şi-I dă

mulţumire lui Dumnezeu. Unul, care-şi descoperă

unicitatea şi care răspunde dureros la una din temele

noastre obişnuite. Când ne-am întrebat adesea ce

înseamnă sănătatea sufletului, sănătatea mintală sau

normalitatea, şi am cercetat la diverşi oameni de ştiinţă,

savanţi, mai ales la psihiatri, am găsit definită sănătatea,

normalitatea, drept “integrarea în mediu, în societate”.

Mi-am zis atunci: deci societatea îl face pe om sănătos?!

Acest mediu social trebuie înţeles în diversitatea lui,

pentru că, dacă unul se integrează foarte bine într-un

mediu de tâlhari, într-o mafie, înseamnă că el e normal?

Altfel spus, lumea, ea îţi dă ţie sănătatea? Erau în

societate cei zece, nu? Dar unul dintre ei n-a acceptat, pur

şi simplu, să rămână în societatea aceea. A fost singurul

care s-a rupt de ea şi a înţeles că nu lumea l-a vindecat pe

el. Şi el vine – în unicitatea lui, în conştiinţa lui unică – la

Mântuitorul. Şi spune Scriptura: “să-I dea slavă”; nu

simplu “să-I mulţumească”. E ceea ce numim îndeobşte

“recunoştinţă”. Dar ce înseamnă recunoştinţa? Re-

cunosc, îmi recunosc obârşia în Dumnezeu. De aceea

spune Mântuitorul “să dea slavă lui Dumnezeu”: taina

slavei, a preamăririi lui Dumnezeu, din care eu mă

împărtăşesc. Iar în alt loc: “Slava de la oameni nu caut”.

Pentru că Mântuitorul descoperă slava nu pentru Sine, ci

pentru noi. Nu spune El Tatălui, pentru ucenici: “Tată,

slava pe care Mi-ai dat-o Mie Eu le-am dat-o lor”? Slava

lui Dumnezeu nu e pentru a se preamări pe Sine

Dumnezeu, ci pentru a ne împărtăşi nouă slava – lumina,

iubirea, bucuria, puterea, sănătatea. E altceva decât slava

pe care o aducem noi, oamenii. Iertaţi, îmi vine în gând

cuvântul lui Eminescu: “Iar deasupra tuturora s-o scula

vreun mititel / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe

el”. Aceasta e nefericita noastră stare, de a schimba

tâlcul, sensul slavei lui Dumnezeu. Slava Lui, pe care o

împărtăşeşte cu noi, cum adesea pomenim cuvântul

Sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus

de fire, nu are a sui la slavă mai înaltă. Slava Lui se

descoperă prin coborârea la cele smerite”. Slava lui

Dumnezeu în smerenia Lui ni s-a descoperit, în chipul

robului pe care L-a luat şi al crucii pe care S-a răstignit

deschizând braţele Lui şi îmbrăţişându-ne pe noi, pentru

a ne dărui nouă slava.

Şi acest unu a înţeles Cine l-a vindecat, spre

deosebire de sărmanii lui confraţi de suferinţă, care nu s-

au întors la El. Trupeşte s-au vindecat; întrebarea este: s-

au vindecat şi sufleteşte? Or Mântuitorul spune: “Numai

acesta s-a aflat să dea slavă lui Dumnezeu?”. Şi-i zice:

“Mergi! Credinţa ta te-a mântuit”. De aceea am spus la

început: cei nouă s-au vindecat trupeşte; acesta s-a

mântuit; când a crezut (credinţa în Hristos). Şi a primit

slava Lui – mântuirea!

Aşadar, revin asupra normalităţii, a sănătăţii

mintale, adică nu numai a trupului, ci şi a sufletului. Cum

înţelegem noi taina aceasta a sănătăţii mintale, a

normalităţii, a păstrării unităţii mele cu Dumnezeu şi cu

lumea? M-a întrebat cineva, răscolitor în adâncul

sufletului: “Părinte, pentru trup, întreb medicii, dar

pentru suflet, aşa am socotit, că se cuvine să întreb un

preot: ce înseamnă sănătatea sufletească?”. Am stat o

clipă… În chip firesc, spontan, mi-am înălţat sufletul la

Dumnezeu şi am cugetat că e cuvios sau cuvenit să

răspund aşa: “Dacă trupeşte simt sănătatea atunci când

toate organele mele trupeşti, aparatele – creierul, inima,

† 3

ficatul, plămânii, rinichii, stomacul, ochii, urechile –,

toate îşi împlinesc menirea lor înscrisă fiziologic în

trupul meu şi care, prin urmare, funcţionează pentru că se

află în organica unitate, la fel si puterile mele sufletesti

(cele firesti – intelectul, sentimentele, voinţa; cele morale

– înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia sau curajul,

cumpătarea şi înfrânarea, stăpânirea patimilor plăcerii, a

desfrâului, a patimilor mâniei şi stăpânirea de sine; şi

cele teologice – credinţă, nădejdea, dragostea şi,

împreună cu ele: bunătatea, pacea, îndelunga răbdare,

asceza, postul), toate aceste puteri sufleteşti, virtuţi

morale, virtuţi teologice, îşi împlinesc menirea lor

pozitivă, afirmativă (Dumnezeu este da şi numai da; şi eu

răspund zidirii mele după chipul lui Dumnezeu: “Da,

Doamne, cred şi Te mărturisesc!”), atunci şi numai atunci

când aceste puteri sufleteşti mă zidesc pe mine, mă

construiesc pe mine în credinţă, în adevăr, în iubire, şi eu

devin un punct, smerit, de contagiune mântuitoare, nu

distrugătoare. Atunci eu simt în această unitate a făpturii

mele (chiar în boală şi în orice situaţie a vieţii), prin

Dumnezeu, prin rădăcina mea, prin Ziditorul meu, simt

sănătatea sufletului.

Iată, aceste daruri pe care le-am evocat sunt, cum

spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, “însuşiri ale

Dumnezeirii care în noi devin virtuţile noastre”, “materia

spirituală” a sufletului şi a vieţii noastre, dacă putem

spune aşa. Acestea toate constituie fiinţial existenţa

noastră, zidirea noastră şi mântuirea noastră, aşa cum ele

sunt descoperite în Iisus Hristos, Modelul.

Deci Fiul lui Dumnezeu făcut Om, El le-a

întrupat pe toate în plinătate, şi nu poţi dobândi sănătatea

fără această icoană a Mântuitorului Hristos. În toate

acestea e cuprinsă, fireşte, şi societatea; e cuprins şi

mediul, sunt cuprinse toate. Dar toate pleacă din rădăcina

lor şi merg spre sensul, spre ţelul lor. Pentru că lumea

aceasta nu poate oferi nici modelul moral absolut – nu

poate întemeia o etică, zice ştiinţa –, nu poate oferi nici

sensul existenţei, care este Hristos Domnul. Eu ţin seamă

de mediu, de lume, dar totdeauna mă ridic la Obârşia

mea, la Chip, la Modelul meu, la Hristos.

Pentru care spun şi aici cuvântul luminat de

Dumnezeu, pe care l-a rostit Eminescu, vorbind de jertfa

Mântuitorului, care în momentele acelea de suferinţă

supremă pe cruce Se jertfeşte cerând iertare Părintelui

Ceresc, pentru răstignitori; Se jertfeşte deci pentru toţi.

Aşa a înţeles Eminescu jertfa Mântuitorului pe cruce:

“Astfel, a te jertfi din iubire pentru alţii, nu din dispreţ,

cum o făceau filosofii vechi, stoicii, nu din respectul unei

legi, ci în numele lui Dumnezeu şi pentru semenul tău,

din iubire pentru lume, e cea mai înaltă formă a existenţei

umane. În ea e acel sâmbure de adevăr – iubirea în stare

să dizolve întreaga dizarmonie dintre oameni şi asprimea

luptei pentru existenţă, ce bântuie natura întreagă”.

O, Doamne, fă-ne vrednici pe toţi, să învăţăm şi

de la el, de la acest poet al neamului, cum a învăţat el de

la Tine, taina iubirii, taina vindecării de tot răul, taina

mântuirii. “Iubirea, cea mai înaltă formă a existenţei

umane”, pe care Tu ne-ai descoperit-o, Doamne. Şi

vindecatul lepros Ţi-a dat slavă… Astfel nu numai că s-a

vindecat trupeşte, ci s-a şi mântuit. Fă-ne vrednici,

Doamne, de acest dar, ca noi, cei care Te cinstim pe Tine,

să fim deplin sănătoşi – sufleteşte întâi, şi trupeşte; prin

credinţa în Tine, prin lumina vieţii Tale, prin iubirea Ta,

Doamne!

Observaţi: de ce rugăciunea pe care am citit-o

adineauri, în care sunt arătate patimile care ne

descompun, sau altă rugăciune – a treia: “Cel ce ai primit

cu trupul Tău patimile cele de viaţă făcătoare şi

mântuitoare – crucea, piroanele, suliţa, moartea –

omoară-mi patimile cele trupeşti, care îmi strică

sufletul!”, de ce aceste rugăciuni sunt puse înainte de

Sfânta Împărtăşanie? Tocmai pentru că ele ne pregătesc

să ne împărtăşim – odată cu credinţa în Hristos, odată cu

primirea cuvântului Evangheliei – şi cu trupul Lui, pentru

trupul şi sufletul nostru. Astfel ne vindecăm.

Aşa, Tu Doamne, “Cel ce cu îngroparea Ta ai

prădat împărăţia iadului, îngroapă sfaturile mele cele

viclene, prin gânduri bune, şi risipeşte duhurile cele

viclene. Cel ce cu Învierea Ta cea de a treia zi şi de viaţă

purtătoare ai ridicat pe strămoşul cel căzut, ridică-mă şi

pe mine, cel ce am alunecat în păcat, punându-mi înainte

chipuri de pocăinţă. Cel ce cu preaslăvita înălţarea Ta la

cer ai îndumnezeit trupul pe care l-ai luat şi l-ai cinstit cu

şederea de-a dreapta Tatălui”, învredniceşte-mă,

Doamne, cu împărtăşirea din cuvântul Tău, din virtuţile

Tale. Căci virtuţile sunt daruri de la Dumnezeu venind în

trupul nostru. Şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele

Tău, Doamne, să dobândim deplina noastră sănătate

sufletească şi trupească şi mântuirea de tot răul. Cu

rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor

Tăi. Amin."

Părintele Constantin Galeriu

Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se raportează Biserica la ea. Drepturile femeilor creştine în perioada ciclului

menstrual (Prima parte)

Motto: Dacă femeia moare la

naştere, noi o considerăm

sfântă,ca una ce şi-a dat viaţa

pentru a aduce un om nou în

lume, dar dacă ea rămâne în

viaţă, noi îndrăznim să o

numim „necurată” timp de 40

de zile.

Săraca femeie! Oare ce-i mai bine pentru ea?

De multe ori am fost întrebat despre drepturile şi

îndatoririle femeilor în „perioada necurăţiei lunare” şi,

† 4

acumulând anumite materiale, am hotărât să formulez un

răspuns.

I. Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum

şi „necurăţia femeii lăuze” sunt noţiuni incompatibile cu

creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese

fiziologice inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea

deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul femeii nu

este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului

ei şi care nu afectează starea duhovnicească a femeii, ci

este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea

lacrimilor, care de asemenea sunt procese de curăţire.

Faptul că o astfel de curăţire presupune scurgeri de

sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales

în prezent, când măsurile de igienă împiedică orice

vărsare de sânge în spaţiile publice sau private.

II. Despre implicaţiile teologice ale aşa-numitei

„necurăţii rituale” există un studiu foarte bun al maicii

Vassa Larina (tradus acum şi în româneşte). Am observat

că în acel studiu lipseşte un citat important la acest

subiect, şi anume capitolul 27 din cartea a VI-a a

Constituţiilor Apostolice – text pe care-l vom reda mai

jos.

III. În acord cu cele două surse de mai sus putem

formula următoarele concluzii:

1) În orice perioadă a lunii, inclusiv în perioada

ciclului lunar, femeia poate intra în biserică şi participa la

toate slujbele. Vechile interdicţii de a intra în biserică

erau legate de faptul că în trecut, în general, nu se

permitea prezenţa la Liturghie a celor care nu se

împărtăşesc, dar şi pentru că, din lipsa unor măsuri

adecvate de igienă, sângele menstrual putea curge chiar

în biserică. Deja de peste o mie de ani Biserica admite

prezenţa la Liturghie şi a celor care nu se împărtăşesc. Pe

de altă parte, de câteva decenii bune s-au inventat măsuri

igienice care practic exclud pătarea bisericii de sânge.

2) Botezul şi Împărtăşirea euharistică sunt interzise în

această perioadă (pentru că Sângele lui Hristos sfinţeşte

şi sângele nostru şi aruncarea lui trebuie evitată), dar nu

şi sărutarea icoanelor, citirea Bibliei, aprinderea

lumânărilor/candelei şi chiar consumarea anafurei şi

aghesmei. În foarte multe mănăstiri de maici, în special

din Grecia, monahiile în perioada ciclului menstrual iau

anafură şi beau agheasmă – practică mai greu acceptată

în mediile parohiale şi, culmea, nu de preoţi, ci de însăşi

femeile. Trebuie însă să fie clar că anafura (numită mai

corect „antidor”) se dă anume celor care nu se pot

împărtăşi, iar agheasma se sfinţeşte şi se foloseşte anume

pentru înlăturarea oricărei necurăţii. Din moment ce

Molitfelnicul prevede rânduieli de stropire cu agheasmă a

animalelor, cu atât mai mult o femeie (care e după chipul

lui Dumnezeu) poate lua agheasmă chiar şi în perioada

firească legată de maternitatea ei. E bine ca în această

privinţă să se ţină cont şi de sfatul duhovnicului

(nădăjduind că şi duhovnicul este cu dreaptă socoteală).

Consider că săvârşirea Cununiei şi Maslului în această

perioadă trebuie să se facă tot cu binecuvântarea

duhovnicului (mai ales că şi aceste Taine ar trebui să fie

legate de împărtăşirea euharistică).

3) Imediat după terminarea ciclului menstrual, fără a

aştepta un anumit număr de zile (decât poate una, pentru

siguranţă), femeia se va împărtăşi iarăşi. Iar în cazul unor

hemoragii de lungă durată, care nu sunt rezultatul unor

menstruaţii obişnuite, ci mai degrabă o boală, femeia

poate fi împărtăşită chiar şi cu aceste scurgeri de sânge

(aşa cum se împărtăşesc şi alţi oameni răniţi în spitale).

Se cunosc multiple cazuri când femeile s-au vindecat de

hemoragie anume datorită împărtăşirii cu Trupul şi

Sângele Domnului. Acestea sunt cazuri excepţionale,

care nu trebuie să devină regulă, dar existenţa lor nu

trebuie totuşi exclusă.

4) În perioada de după naştere, femeia are un fel de

„concediu liturgic”, având dreptul să lipsească de la

slujbe pentru a se reface fizic. De regulă, la 40 de zile

după naştere, femeia vine la biserică pentru a i se citi

rugăciunile de reintrare în biserică. Şi dacă botezul

copilului are loc după citirea acestor rugăciuni, mama

copilului poate asista la botezul propriului copil fără nici

o problemă. Dacă femeia este sănătoasă şi i s-a oprit

orice fel de scurgere, ea se poate adresa după rugăciunea

de reintrare în biserică şi înainte de 40 de zile. Dar şi în

această privinţă nu trebuie îngăduite exagerările.

Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice (despre

care am amintit la punctul II):

Dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri

de sămânţă, scurgeri în vis şi relaţiile trupeşti potrivit

Legii (Levitic 12; 15; 22), să ne spună dacă în ceasurile şi

zilele în care suferă ceva din acestea se feresc să se

roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să atingă

Cartea; şi dacă spun că da, este evident că sunt goi de

Duhul Sfânt Care rămâne pururea în cei credincioşi, căci

despre cei cuvioşi spune Solomon ca fiecare să fie gata

că: „Atunci când doarme, să-l păzească, şi când se scoală,

să vorbească cu el” (Proverbe 6:22). Căci dacă socoteşti,

femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale scurgerii

tale (Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă

mori pe neaşteptate goală de Duhul, vei pleca la

Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă

negreşit pe Duhul în chip inseparabil, fiindcă El nu este

într-un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea

Duhului Sfânt, întrucât în această stare n-ai făcut nici o

fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici

lehuzia, nici curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu

pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci

numai necredinţa, impietatea şi fapta contrară legii.

Pentru că Duhul Sfânt rămâne mereu în cei care L-au

dobândit, cât timp vor fi vrednici, iar pe cei de care se

separă îi face pustii şi predaţi duhului rău. Dar orice om e

plin fie de Duhul Sfânt, fie de [duhul] cel necurat şi îi

este cu neputinţă să scape de fiecare din aceştia, dacă nu

suferă ceva contrar lor; căci Mângâietorul urăşte orice

minciună (Fapte 5:3), iar diavolul urăşte orice adevăr

† 5

(Ioan 8:44). Dar oricine a fost botezat cu adevărat e

separat de duhul diavolesc şi e în Duhul Sfânt, iar în cel

ce face binele rămâne Duhul Sfânt umplându-l de

înţelepciune şi pricepere şi duhul rău nu se poate apropia

de el, pentru că observă atacurile lui. Deci tu femeie,

dacă, aşa cum spui, în zilele scurgerii tale eşti goală de

Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci

nerugându-te, nici citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi

iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsători,

somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de

nerecunoştinţă, a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de

demnitatea sa, fiindcă a ales să fie diavol în loc de

arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de la cuvinte

zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care

te-a creat şi roagă-te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a

toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând nimic din

practicile care ţine sau de curăţirea naturală sau de

împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădare, sau de

întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile

zădarnice ale unor oameni nebuni şi n-au nici un sens. În

chip asemănător nici îngroparea unui om, nici oasele unui

mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici

scurgerea în vis nu pot întina sufletul omului, ci numai

necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptatea faţă

de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar

dreptăţii, adulterul sau desfrânarea.

[Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap.

27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1,

Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

Sursa: www.teologie.net

Efectele științific observate ale binecuvântării, ale semnului Crucii și ale

rugăciunii

Oamenii pot să se vindece într-

adevăr în biserici atunci când ating

sfintele moaşte sau sanctuarele.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg

au dovedit-o şi au descoperit şi

mecanismul „material” al acestui

fenomen divin. [1] „O rugăciune

este un remediu puternic”, spune

Valeri Slezin, şeful Laboratorului

de Neuropsihofiziologi e al

Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică

Bekhterev din Petersburg . „Rugăciunea nu numai că

reglează toate procesele din organismul uman, dar ea

repară şi structura grav afectată a conştiinţei. ”[2]

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat

puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogram

ele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un

fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului

cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de

trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în

siguranţă absolută. Pe măsură ce persoana creşte, această

senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte

şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai

în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după

cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit

aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi

a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice

persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales

de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în

minte.. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un

plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine

posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.

Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la

Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a

condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile

sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat

că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile

analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi

radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl,

instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori

care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului.

În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată

la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu

ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul

Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea,

proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat

întotdeauna în cursul epidemiilor.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară

viruşii de gripă, hepatită şi tifos... Proteinele viruşilor se

încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A.

Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai

semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon

şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri

şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne

de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină

Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după

sfinţire.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru

şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia

bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică.

Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare...

Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta

orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare

spirituală, ci şi una preventivă.

† 6

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă

şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece.

Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a

apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul

rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei

puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă

numai pe cei credincioşi.

„Apa «distinge» nivelul de credinţă al oamenilor. ”,

spune A.. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte

apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci

când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă

laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi

necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost

nesemnificative.

(Tradus din rusă în engleză de Julia Bulighina, iar din

engleză în română, de Cristina M. C1999-2009 „Pravda

Ru”)

[1] De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să

măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice

actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000

de ani, dar „mecanismul”, fiind divin, nu poate fi explicat

în termeni omeneşti. (N.T.)

[2] Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi

spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în

general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în

programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon

(pentru familii afectate de alcoolism). Oameni care erau

la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale

au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a

dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o

sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare,

continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se

abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope,

inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox

Melethios Weber, în cartea sa „Doisprezece Paşi de

Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică

bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive

şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în

Dumnezeu.(N. T.) Sursa: www.episcopia-italiei.it

Pedeapsa lui Dumnezeu

Aţi văzut cum

Dumnezeu l-a pedepsit

imediat pe soţ pentru

nemilostivirea lui? Aici îmi

amintesc de părintele Paisie

Aghioritul care i-a zis unui

om oarecare, ce dorea să audă un cuvânt de folos: „Îţi

dau binecuvântare să te cerţi cu toată lumea, dar cu soţia

ta niciodată!”. Degeaba eşti în pace cu toată lumea, dacă

nu ai linişte în casa ta!

Unei familii cunoscută mie i s-a întâmplat următorul

lucru:

Soţia era însărcinată în ultimele luni. Odată, venind

soţul de la muncă şi fiind obosit, s-a culcat. După câteva

minute, soţia l-a trezit ca să o ajute la ceva. Atunci el s-a

înfuriat că l-a trezit din somn şi a împins-o cu violenţă.

Ea a căzut şi s-a lovit cu burta de pat. Din cauza durerii, a

început să plângă în hohote, ţinându-se de burtă. Plângea

şi se ruga. Soţul, nebăgând-o în seamă, s-a culcat înapoi.

Nu după mult timp s-a trezit din nou, având dureri

foarte mari la gât. Durerea îl lua din spate şi cobora spre

umeri şi se mărea din ce în ce mai mult. Nu a putut dormi

toată noaptea. Soţia îi făcea masaj ca să-i mai potolească

durerile.

În ziua următoare, nu a putut merge la muncă şi se

simţea foarte rău. Din rânduiala lui Dumnezeu, în casa

lor se afla un monah care era în trecere pe acolo.

Cunoscând situaţia, l-a sfătuit pe soţ să se poarte mai

blând cu soţia şi să-şi ceară iertare de la ea. Într-adevăr,

seara, înainte de culcare, şi-a cerut iertare de la soţie, iar

în ziua următoare a putut să plece liniştit la muncă fără

să-l mai doară nimic.

Aţi văzut cum Dumnezeu l-a pedepsit imediat pe soţ

pentru nemilostivirea lui? Aici îmi amintesc de părintele

Paisie Aghioritul care i-a zis unui om oarecare, ce dorea

să audă un cuvânt de folos: „Îţi dau binecuvântare să te

cerţi cu toată lumea, dar cu soţia ta niciodată!”. Degeaba

eşti în pace cu toată lumea, dacă nu ai linişte în casa ta!

(Monah Pimen Vlad, Povestiri duhovnicești, vol. I,

Editura Axa, 2010, pp. 149-151)

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”

Va lăsa Dumnezeu făptura

Sa? Mana, pe care Dumnezeu

o arunca în fiecare zi

israeliţilor în pustie, se strica

dacă o ţineau pe a doua zi.

Aşa a iconomisit Dumnezeu,

pentru ca să aibă încredere în

Pronia dumnezeiască.

Dacă mai întâi căutăm împărăţia lui Dumnezeu – şi

aceasta trebuie să fie singura noastră grijă – toate

celelalte ni se vor da. Va lăsa Dumnezeu făptura Sa?

Mana, pe care Dumnezeu o arunca în fiecare zi

israeliţilor în pustie, se strica dacă o ţineau pe a doua zi.

Aşa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca să aibă încredere

în Pronia dumnezeiască.

Noi încă n-am înţeles cuvântul: „Căutaţi mai întâi

Împărăţia lui Dumnezeu”. Ori credem, ori nu credem.

Când am mers să stau la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu

m-am gândit deloc ce o să se întâmple cu mine în pustie

printre oameni necunoscuţi: ce voi mânca, cum voi trăi.

† 7

Sihăstria Sfintei Epistimia unde aveam de gând să

locuiesc era de mulţi ani părăsită, nelocuită. Deoarece nu

voiam să îngreuiez Mănăstirea n-am cerut nimic. Îmi

aduceau totuşi puţină pâine de la mănăstire dar o

întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a

spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? Şi aşa

era foarte puţină. Nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun

că voi lucra şi îmi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o

aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, le-am

ascuţit de o piatră, am luat şi un lemn şi am început să fac

iconiţe sculptate. Lucram şi spuneam şi rugăciunea. M-

am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model, şi

lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile l-am făcut

în 11 ore, şi nu numai că nu am dus lipsă, dar i-am ajutat

şi pe beduini. Pentru o perioadă de timp am făcut lucru

de mână destule ceasuri pe zi.

Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam să

fac lucru de mână, dar vedeam nevoia pe care o aveau

beduinii. Dacă le dădeai o scufie şi o pereche de sandale,

era pentru ei o binecuvântare foarte mare... Dar apoi mi-a

venit gândul: „Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac

rugăciune pentru toată lumea?” Astfel că am hotărât să

limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai

mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu

aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. În

partea cealaltă era pustie. Dar în aceeaşi zi în care am

limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine

cineva, mă află afară de peşteră şi-mi spune: „Iată, ia

aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din

programul tău, ci să te rogi”. N-am mai răbdat. Pentru un

sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru.

Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au

pricinuit o astfel de stare, încât n-am mai putut să-mi ţin

lacrimile. Vezi cum rânduieşte Dumnezeu, atunci când

există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat?

Dădeam unuia, venea altul. „Mie nu mi-ai dat, Părinte!”

– spunea. După aceea venea altul şi spunea: „Mie nu mi-

ai dat, Părinte!”

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească,

Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 246-247)

auzit. Sursa: www.doxologia.ro

Să ne spovedim cât mai des!

Când ne ducem şi ne spunem

necazurile părintelui duhovnic

care stă în faţa icoanei

Mântuitorului Hristos, să ne

osârduim să n-ascundem nimic, că

dacă ascunzi ceva, nici cele care

le-ai mărturisit nu se iartă.

Să ne spovedim cât mai des, ca să

fim cât mai apropiaţi de

Dumnezeu. Dacă avem o patimă

oarecare în sufletul nostru şi ne

ţinem de ea că e bună, atuncea-i dărâmare!

Când ne ducem şi ne spunem necazurile

părintelui duhovnic care stă în faţa icoanei Mântuitorului

Hristos, să ne osârduim să n-ascundem nimic, că dacă

ascunzi ceva, nici cele pe care le-ai mărturisit nu se iartă.

Dar dacă ai spus tot ce ai avut pe sufletul tău, atunci tot

ce a înregistrat Satana în catastifurile lui se şterge

automat şi rămâne sufletul nostru curat. Când ne

spovedim, lui Hristos ne mărturisim; părintele duhovnic

este ca un martor că „da, într-adevăr, te-ai spovedit.”

„Fiţi sfinţi, că Eu sfânt sunt”, zice Însuşi Domnul. Dar

cum să fim sfinţi dacă suntem în lumea aceasta plină de

necazuri şi amărăciuni? Totuşi, uite cât de mare bunătate

are Dumnezeu către noi, oamenii păcătoşi - stă mereu cu

mâinile întinse şi ne aşteaptă pe toţi.

Noi suntem oameni bântuiţi de duhurile răutăţii,

care instalează în sufletele şi în cugetele noastre numai

cele rele, şi suntem neputincioşi, şi de multe ori cedăm

gândurilor rele. Dar cu Dumnezeu înainte!

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul

Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 30-31).

Împărtășania, medicamentul cel mai prețios

Creştinii încă n-au înţeles că

Sfânta Împărtăşanie este una

dintre tainele obligatorii ale

Bisericii. Cei mai mulţi nu se

împărtăşesc cum ar trebui.

Creştinii încă n-au înţeles că

Sfânta Împărtăşanie este una

dintre tainele obligatorii ale

Bisericii. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui.

Bătrânul Filotei zicea referitor la acest subiect: „Din

necredinţă şi lipsă de evlavie, unii nu se împărtăşesc

deloc. Alţii, din ignoranţă, lipsă de credinţă şi neglijenţă,

prin lipsa de dragoste adevărată şi curată faţă de

Dumnezeu, se împărtăşesc o dată sau de două ori pe an.

Şi atunci din obişnuinţă, fără frică de Dumnezeu, fără

credinţă şi fără dragoste. Este o situaţie tristă şi vrednică

de plâns când preotul, deschizând uşile împărăteşti, îi

pofteşte pe credincioşi să se împărtăşească şi nimeni nu

se apropie!”

(Andrei Andreicuț Arhiepiscopul Alba Iuliei, Mai Putem

Trăi Frumos? - pledoarie pentru o viaţă morală curată,

Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 62).

www.doxologia.ro

† 8

Campania de strângere de fonduri

“Ctitorim împreună biserică pentru

parohie”

prin donaţie direct la Parohie, solicitând

chitanţă.

prin virament bancar în contul deschis la

Banca Prossima, IBAN:

IT56M0335901600100000017870

cu filă de cec, specificând la beneficiar

“Parrocchia Ortodossa Romena Pescara”

înmânat preotului paroh şi solicitând

chitanţă.

LOCUL ȘI PROGRAMUL SLUJBELOR ÎN PAROHIA NOASTRĂ

Locul unde Parohia Ortodoxă Română Pescara

“Sfântul și Dreptul Simeon și Sfânta Prorociță Ana”

oficiază Sfintele slujbe este în cadrul Bisericii catolice

„Gusu Maestro” (la parterul unui bloc). situată în zona

Portului Turistic Pescara, Piazza Luigi Rizzo Nr.15.

Se poate ajunge la Biserică :- cu mașina pe SS 16 direcție Portul Turistic

- cu autobuzul numărul 10 și coborând în zona Portului

Turistic

Programul:

- II și a IV a Miercuri din lună de la ora 16.00 –

Vecernie, Acatistul zilei și Sfânta Spovedanie.

- Sâmbătă: pomenirea celor adormiți la 9.00 și

Spovedanie.

- de la ora 18.30- Vecernia zilei și Spovedanie.

- Duminică și în zilele de sărbătoare cu cruce roșie de la

ora 9.00- Utrenie și Sfânta Liturghie

- I și a III Miercuri din lună Vecernia zilei începând cu

ora 16.00 în strada Clemente de Caesaris (CARMINE),

Penne (parohia catolică de la Carmine). De la ora 17.00

programul parohial „Ora de religie” cu copiii din zonă .

- a II și a IV Vineri din lună,Vecernia zilei la Torre de

Passeri la Biserica Madonna dell' Arco de la 19.00. De la

ora 18.00 programul parohial „Ora de religie” cu copiii

din zonă.

Programul parohial „Ora de religie” cu copiii, se

desfășoara în fiecare Marți începând cu ora 16.00, la

Biserica parohială din Piazza Luigi Rizzo Nr.15, Pescara

Pr. Alin Iarca - Tel. 329 46 90 311

E-mail: pr.aliniarca@yahoo.it

Web: www.parohia-pescara.it

* Cu ocazia Hramului Parohiei Pescara -" Sfântul şi Dreptul

Simeon și Sfânta Prorociță Ana" - sărbătorit în fiecare an pe

data de 03 februarie, invităm cu bucurie pe toţi credincioşii

Parohiei noastre să participe la slujbele în cinstea Sfinților, care

se vor desfăşura la Biserica din Pescara după următorul

program:

- Duminică, 02 Februarie, de la ora 9.30 - săvârşim Sfânta

Liturghie şi slujba Parastasului pentru pomenirea tuturor celor

adormiţi, iar după slujbă vom merge la un restaurant tip “fără

limită” din zonă unde meniul este de 10 euro – înscrierea se

face la parohie sau la numărul de contact . (Pentru Parastas se

poate aduce coliva, vin, colaci sau prescuri, precum şi

pacheţele de împărţit);

- Luni, 03 februarie, începând cu ora 9.30 - săvârşim slujba

Sfintei Liturghii împreună cu un sobor de preoţi de la parohiile

din împrejurimi, încheind cu slujba Parastasului pentru

pomenirea celor adormiţi;

Dat fiind faptul că hramul parohiei reprezintă o sărbătoare a

întregii comunități, îndemnăm pe toți să participe la

sărbătoarea Sfinților protectori, prin Taina Spovedaniei, iar cei

ce primesc binecuvântarea împreună cu toți copiii, să se

împărtășească cu Cinstitul Trup și Sânge a Mântuitorului

Hristos, spre lăsarea păcatelor și spre viața de veci, astfel

arătând că facem parte din aceeași comunitate a lui Hristos.

"Sfinte și Dreptule Simeon și Sfântă Prorociță Ana, rugați pe

Milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de păcate sufletelor

noastre!"