Mircea Eliade a mărturisit odată interdependenţa paginilor lui „realiste” şi „fantastice”, încă

din epoca debutului. (...) Nu trebuie uitat că în multe scrieri se situează la interferenţa realului

cu fantasticul. Această particularitate se poate explica printr-o anumită percepţie a

miraculosului, existentă încă din copilărie, şi o deschidere culturală (lecturi, călătorii, studii,

experienţe de viaţă) spre sisteme de gândire situate în afara tradiţiilor locale şi chiar europene,

dar pe care, tocmai de aceea, le poate înţelege mai adânc. Din acest punct de vedere literatura

fantastică a lui Mircea Eliade se situeză între cea realistă şi studiile de filosofie sau istorie a

religiilor, în acelaşi sens în care evaluarea unor evenimente ca „fantastice” se situează între

descrierea lor strict pozitivă, indiferentă la mister, şi interpretarea lor scientistă, în funcţie de

anumite complexe culturale arhaice, circulaţie a motivelor mitice şi ritualiste. Personaliatea

unitară a lui Mircea Eliade s-a format tocmai prin permanenta interferenţă a acestor trei

atitudini, preponderenţa uneia sau a alteia dintre ele definind un anumit sector al operei.

Libera comunicaţie între atitudini înseamnă mişcarea interioară a unui om pe care niciodată nu

l-a mulţumit exclusivismul uneia singure, pentru că a realizat, întotdeauna, misterul infinit al

realului, ambiguitatea lui fascinantă. Pp. XVII – XVIIIîn nuvelele postbelice, fantasticul nu

mai este provocat de nici o forţă exterioară identificabilă. (...) perspectiva autorului asupra

Realului şi a Irealului se modifică în sensul că acestea nu mai sunt considerate opuse, sau în

orice caz separate, sunt acum identificate, se află într-o perfectă osmoză. Nu mai există două

lumi diferite, ci un singur continuum prin care se trece liber şi nestânjenit, în ambele direcţii,

„Graniţa” dintre Real şi Ireal este desfiinţată atât material, ca diferenţă calitativă, palpabilă,

între două moduri existenţiale diferite, cât şi din punct de vedere al conştiinţei eroului, care nu

mai sesisează faptul trecerii.(...) Irealul nu mai irumpe acum violent în Real, perturbând

mecanismele lui logice, o dată cu buna conştiinţă a oamenilor, ci se deghizează în Real, lăsând

aparent neatins atât mecanismul cât şi conştiinţa Realului. (...) Fantasticul nu mai este

declanşat de un agent cu un comportament insolit, ci acţionează difuz, subteran, într-un proces

meandric, dar nu de înţelegere a Irealului, ci de recunoaştere a acestuia. Fantastic nu mai este

dialogul dintre două lumi, ori suspendarea dintre ele, ci prezenţa neştiută a uneia în cealaltă.

Sentimentul cititorului că se află într-o lume fantastică nu mai provine din caracterul straniu

(cu funcţie de semnal) al unor evenimente, din imposibilitatea sa de-a cunoaşte adevăratul

semnificat al semnificantului, ci din presimţirea uneori angoasată a ambiguităţii totale a

oricărui semnificant, prin care oricând se poate manifesta un alt semnificat decât cel

presupus. P. XXXVIII

Situat în descendenţa unor mitologi precum Frazer sau Levi – Strauss, Mircea Eliade

evidenţiază şi nuanţează mitul şi simbolul, aducând în discuţie noi aspecte ale acestor termeni,

în lucrări precum „Mituri, vise şi mistere”, „Aspecte ale mitului”, „Imagini şi simboluri”.

Concepţiile sale, deşi uneori sfidau chestiuni bine stabilite, s-au impus rapid în cercetarea

propriu-zisă a miturilor ancestrale ale popoarelor, în simbolistica universală. Şi-a adus o

contribuţie însemnată şi în definirea şi delimitarea conceptului de „fantastic”, enunţându-şi

celebra teorie legată de „camuflarea sacrului în profan” şi „irecognoscibilitatea sacrului”. În

acest sens este fundamentală lucrarea „Sacrul şi profanul”, o veritabilă piatră de hotar în

hermeneutica fantasticului. Nefiind total de acord cu teoriile lansate de Roger Caillois,

Tzvetan Todorov sau Marcel Brion, Mircea Eliade propune o variantă non-violentă, lipsită de

spaimă, teamă şi angoasă, o altă perspectivă de abordare a fantasticului – suficient de flexibil

şi variat pentru noi definiţii şi delimitări.

„Pentru a putea judeca ceea ce am scris, cărţile mele trebuie judecate în totalitatea lor. Dacă

ele au vreo semnificaţie, atunci aceasta apare numai în totalitatea operei [...]. Din nefericire, eu

n-am scris nici o carte care să mă reprezinte în întregime”. (Încercarea labirintului)