ÎNSEMNE CULTURALE – 2013

Coordonator: Ion Lazăr da Coza Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Vasilisia Lazăr Maria Ileana Belean Violeta Florentina Ion Corina Militaru Gabriela Grădinariu Mihaela Popa

Copyright – 2013 – Sofia Sincă

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

5

Cuvânt-înainte După întâiul său roman digital – Dulce-amar – sau virtual (fiecare e

liber să-l aşeze pe „raftul” preferat), care a avut un binemeritat succes printre cititorii on-line, iată-ne, aşadar, în fața altei scrieri, de aceeaşi factură, semnată de scriitoarea Sofia Sincă. Romanul Pe muchie de cuțit este unul pregnant citadin, chiar dacă sunt şi scene bucolice, dar modeste ca întindere şi însemnătate în economia narațiunii. De dimensiuni mici, sub două sute de pagini, nu e o scriere adânc analitică, nici una profund psihologică şi nici nu înfățişează vreo vastă frescă socială, ci câte puțin din toate acestea aşa încât romanul să încânte. Şi încântă prin sinceritate, naturalețe, vivacitate, autoarea reușind să redea destul de fidel un crâmpei de viață reală, nefardată, cu bune și cu rele, a societății contemporane.

Prozatoarea oglindeşte în paginile acestui roman ascensiunea materială şi, implicit, socială a Adelei Ionescu. Sătulă să mai lucreze „la stat”, unde oricum era amenințată cu şomajul, eroina, căsătorită cu Doru, un soț idealizat de autoare, în care Adela găseşte necondiționat ajutor şi înțelegere, se hotărăște să se angajeze coordonator de afacere la un patron ce deţinea o Școală de șoferi amatori. Nedelcu – ahtiat după îmbogăţire rapidă, ce își urmărește și în somn interesul. Afacerea merge un timp, însă, din cauza concurenței neloială, eşuează lamentabil, iar Adela se trezeşte şomeră. Între timp, întâlnește și se împrietenește cu o inspirată creatoare de modă, nefericita Pia, angajata și amanta lui Strâmbaciu. Pe cât este Adela de chibzuită în toate pe atât Pia este de instabilă. Prin această antiteză, cele două eroine sunt reliefate și mai vizibil. Femeie de acțiune, Adela închiriază chiar de la Strâmbaciu, om veros, care vrea să o introducă și pe ea în lumea afacerilor oculte, populată de potentații zilei, niște mașini de cusut și astfel deschide un atelier de croitorie. Afacerea poate că ar fi mers dacă nu ar fi fost abandonată tocmai de asociata și prietena Pia, din superficialitate. Aceasta are acum un alt amant, Marius, muzicant, care e sub papucul maică-sii și nu poate să pună în practică deciziile impuse de Pia. El e în anturajul unor proxeneți, Zoli și Tanța.

Sofia Sincă

6

Sub pretextul că vizitează Europa occidentală, Pia îşi cheltuiește banii obținuți în urma partajului, lăsându-și fiul, pe Andrei, când la părinții ei, când la fostul soț, „domn’ Ciurăscu” – un bărbat placid, care îşi iubește constant soţia, chiar şi după divorţ, indiferent de câte mizerii îi face. Cum banii s-au terminat repede, Pia e vândută într-un bordel din Italia și obligată să se prostitueze. În câteva fraze, romanciera, magistral am zicem noi, reușește să redea multiple aspecte ale promiscuității, dar și exotismul țării unde e sechestrată Pia. Cu bani de la Adela și de la Ciurăscu, Pia este furată și adusă în țară de către un șofer de TIR, aventura prin care a trecut lăsând adânci urme în psihicul acesteia. Între timp, Adela se reprofilează pe comerț, reușind până în final să-și facă un lanț de magazine. Pia visează și ea la același lucru și începe prin comerțul stradal. Firea ei nechibzuită o duce la conflict cu furnizorii. Pentru a scăpa de aceștia, se refugiază la țară, la o străbunică de a ei, unde îl ia și pe Andrei, dovedindu-se, dincolo de orice, o mamă bună și grijulie. Dându-și seama că fuga nu rezolvă nimic, se întoarce în orașul natal. Cu ajutorul avocatului Mihai Mărgineanu, un bărbat șarmant, irezistibil și becher pe deasupra, cum lasă autoarea să se deducă, pe care Adela l-a cunoscut într-o situație oarecum stranie, Pia e pe cale să rezolve în tribunal conflictul.

Respectând munca autoarei și crezând că am stârnit suficient curiozitatea, ne oprim aici cu dezvăluirea tramei romanului, lăsând cititorilor plăcerea de a descoperi ce se petrece până la final, un final deschis, așa cum stă bine unei lucrări care se respectă, unde una dintre eroine conștientizează cu disperare că banii sunt neputincioși în fața bolii incurabile, în fața unui destin implacabil și unde…

Pe muchie de cuțit e un roman al prieteniei dintre două femei diferite ca fire, al prieteniei necondiționate, nesudată de vreo întâmplare ieșită din comun; e un roman, cum spuneam la început, care, pe lângă acțiunile protagonistelor, surprinde și comportamentul mai multor personaje secundare, pitorești, cu ajutorul cărora ne este descrisă mai bine, mai profund transformarea societății comuniste, etatiste, într-o societate de consum. Romanciera, abuzând cumva, cumva de dialog, folosindu-se uneori de un umor fin, alteori smulgându-ți o lacrimă, creionează personaje puternice, credibile care îți rămân la inimă, în memorie, în suflet, chiar și după ce ai închis cartea.

Ion Lazăr da Coza

Sofia Sincă

7

Din pânza realității – Pe muchie de cuțit Sofia Sincă își așază masa de scris în fața realității și dă drumul izvoarelor de cerneală să umple filele. Și pentru că privirilor sale le sunt încredințate stări universale, îți trebuie doar să deschizi copertele semnate de Sofia pentru a te convinge că numai un fotograf/romancier de elită poate surprinde atât de adevărat o mulțime de aspecte din viața cotidiană. Ea le dă viață, le transpune în imagini prin care te plimbi cu lejeritate, apoi te invită să iei loc, fiindcă devii dependent de călătoria alături de personajele sale. Și narațiunea pornește, iar tu odată cu ea… Nu contează dacă eroii scriitoarei sunt pozitivi ori nu. Te atașezi de ei și parcă ai vrea uneori să le șoptești ceva, însă condeiul romancierei este mai sigur decât voința ta. Și uite așa, în romanul Pe muchie de cuțit, Pia Ciurăscu (o veritabilă prezență angelică), Adela Ionescu (o doamnă distinsă, în jur de patruzeci de ani, puţin plinuţă fără a deranja, modern îmbrăcată, cu fusta mulată pe şoldurile rotunde, întotdeauna cu o piesă vestimentară de decor, fie o eşarfă spânzurată de gâtu-i lung, fie un cordon lat la brâu, sau o vestă tricotată lăbărţat) și bossul Strâmbaciu (gura lui largă, ivită ca o văgăună dintre firele neîngrijite de păr ale mustății şi bărbii) te salută încă de la primul pas. Descrierea personajelor este de admirat. De asemenea prietenia acestor două femei ale căror drumuri se intersectează într-o anumită situație ca mai apoi să se depărteze iar fiecare dintre ele să-și modeleze destinul. O mână întinsă, la un moment potrivit, stârnește aplauze pe scena unde protagoniștii își derulează existența: „Pia nu place multora. Eu, însă, am ajuns s-o cunosc întrutotul şi îmi trezeşte multă compasiune şi nevoia de a o proteja. De ce? Nu prea pot explica.” Infernul prin care Pia trece în Italia sapă în mintea cititorului și lasă dâre

Pe muchie de cuţit

8

amare. E rolul pe care i l-a repartizat viața și, din păcate atât de des întâlnit în pânza realității! (Am făcut prostituţie trei luni, seară de seară, pe străzile Romei, cu speranţa că am să găsesc vreun român sau pe cineva care să mă aducă în ţară). Și a găsit. Însă liniștea ei căpătase forme ciudate. La fel și firul vieții care începuse să se înnoade. Finalul romanului adună nori grei pe cerul acestei povestiri. O ploaie amară biciuie necruțătoare trupul și sufletul Piei, scrijelindu-i întreg decorul în care altădată pășise cu grație. Însă mâna Adelei va rămâne întinsă, chiar dacă fulgerele ar trebui să se agațe de ea. (Să ai grijă de Andrei, că eu mor) ori (Încheiase viaţa trăită pe muchie de cuţit) sunt crâmpeie din loviturile pe care personajul Sofiei Sincă le-a căpătat, fără șanse de împotrivire. De admirat fiecare colț de adevăr expus cu sârg în scrierile romancierei. Cu volumul Pe Munchie de cuțit, astăzi suntem mai bogați cu un raid prin templul vieții și al artei de a scrie, precis și sigur. Admirație scriitoarei în fața căreia nicio cortină nu poate ascunde um-brele! Gina Zaharia

Sofia Sincă

9

Capitolul I În fiecare zi, la o oră destul de matinală, pe Aleea Pieţii, îşi făcea

apariţia o veritabilă prezență angelică. Mersul ei era o plutire care îmbăta privirea. Mijlocul se legăna fremătând de pe un picior pe altul, concurând cu lianele. Părea a fi o idilă visătoare a peisajului citadin purtată de zefiri printre castanii înfloriţi, care parfumau aleea ca nişte buni lucrători ai lunii mai. Părul castaniu, lung și ondulat dansa eterat pe umerii perfecţi. Înaltă, foarte înaltă, purta numai pantofi cu toc jos, întotdeauna asortaţi cu îmbrăcămintea şi momentul zilei, neapărat, cu ceva strălucitor pe ei: o fundă micuță ori două-trei pietre strălucitoare, sau măcar marginea viu colorată, întregeau ținuta. Chipul îl avea plăcut dar sobru. Privirea nu se abătea nicio clipă din drumul drept, lăsând impresia unei femei reci, distante, de nepătruns.

La vârsta când femeia este cea mai împlinită, în jur de treizeci de ani, Pia Ciurăscu, făcea parte din frumuseţile oraşului. Conducea un atelier de croitorie al liderului de sindicat, din trustul de construcţii, cel mai mare din localitate. „Leader” de vreo doi ani, deoarece înainte fusese preşedinte de sindicat. Doar sfânta revoluţie îi schimbase antetul.

– Sărut mâna, iubito! o salută bossul Strâmbaciu. – Bună dimineaţa! răspunse aceasta rece. – Ce s-a întâmplat? Te-ai sculat cu faţa la cearceaf?! Vezi dacă nu ai

dormit cu mine? – Mai bine întreabă-mă, dacă am dormit... Ce-ţi pasă ţie?... Tu dormi

liniştit pe cămaşa nevesti-tii, dar eu... – Ţi-am spus să mai ai puţină răbdare, să termine Alex clasa a XII-a,

Pe muchie de cuţit

după bacalaureat am să înaintez divorţ, se mai scuză încă o dată proprietarul micii întreprinderi de confecţii, venind în întâmpinarea femeii, încercând să o sărute pe gât.

– Nu, nu acum. Lasă-mă! Sunt un pachet de nervi, după criza pe care mi-a făcut-o domn' Anton, acasă.

– Iar criză?... Iar milogeală?!... Un bărbat înalt de doi metri şi de o sută de kilograme... Înjositor!

– Da... Lasă-mă acum... Situaţia nu este aşa de plăcută. Pe Andrei l-am trimis la mama pentru a nu mai asista la astfel de scene. Mă duc în atelier.

În urma ei rămânea întotdeauna un val de parfum rafinat, iar fusta largă și lungă, poate că exagerat de largă și de lungă, producea un foşnet divin, înconjurând-o veşnic cu un aer vrăjit.

Calitățile ei de bază erau talentul şi imaginaţia, ușurința de a crea modele. Îi plăceau rochiile ample, vaporoase, înzorzonate, strălucitoare. Spunea uneori zâmbind: „Sunt ca o stăncuţă, tot ce sclipeşte mă atrage!’’ Dar pe toate le confecţiona după mărimile ei, de manechin. Când lucra nu vorbea nimic, nu mânca, nu fuma, nu bea cafea, ore întregi, uneori chiar și câte două zile şi două nopţi la rând, apoi intra într-o apatie totală, nu mai făcea nimic, nimic nu-i era pe plac, totul o deranja.

– Bună dimineaţa! o interpelă o necunoscută în atelier. – Bună dimineaţa! Ce doriţi? întrebă Pia fără să o privească. – Îl caut pe... domnul Strâmbaciu... – Serios? răspunse, ridicând privirea spre intrusă, măsurând-o din cap

până în picioare şi continuă pe un ton tăios: Căutaţi-l! – Dar nu-l cunosc... Cineva de pe hol m-a trimis la dumneavoastră. – A!... Atunci se schimbă situaţia... îşi reveni aceasta şi dintr-o dată

deveni foarte amabilă. Veniţi cu mine! O introduse pe nou-venita în biroul şefului, bineînţeles făcându-şi de

lucru cu nişte hârtii, pe care erau desenate modele de confecţii, ce aşteptau aprobare pentru a fi puse în producție.

Discuţia se purta între cei doi. Femeia solicita un spaţiu de închiriat, deoarece avea cunoştinţă că trustul schimbase destinaţia unui cămin de

Sofia Sincă

11

nefamilişti în spaţii cu diferite destinaţii şi că pe la el, liderul sindicatului, trebuia să treci pentru a obţine unul. Adela Ionescu dorea o locație pentru Școala de şoferi amatori, nou înfiinţată. Desigur, liderul foarte abil, nu se lăsa înduplecat cu una, cu două, întrerupea discuţia cu o alta, total diferită, mai revenea la negociere, ridicând suma apoi părea că o va coborî la un nivel avantajos ambelor părți, ca în final să amâne întrevederea sub motivul că, deocamdată, nu existau spaţii disponibile. Solicitanta se ridică, salută respectuos, după care îşi văzu de drum.

– Doamna… staţi puţin! auzi în urma ei pe holul lung al clădirii. Pia Ciurăscu mă numesc, se recomandă femeia, întinzându-i o mână delicată, cu degete exagerat de lungi.

– Adela Ionescu. Mă bucur de cunoştinţă. – Să ştiţi că... sunt spaţii şi dacă doriţi am să intervin pe lângă el să vă

servească... – Mulţumesc, sigur că vreau! Rămân datoare cu o cafea... dacă mă

ajutaţi. – Nicio datorie, mi-ar face plăcere să am o fiinţă ca dumneavoastră

aici, prin preajmă. – Plăcerea de a fi în compania unei doamne deosebite ca

dumneavoastră, va fi de partea mea! – Veniţi mâine şi se rezolvă! – Vă mulţumesc încă o dată! Cele două doamne se despărţiră zâmbind. „Ce femeie frumoasă şi ce

cumsecade e... Ce o fi făcut-o să intervină în interesul meu?... Trebuie să fiu mai atentă!”, gândi în sinea ei, Adela Ionescu.

Era frumos să fie adevărat, dar se temea de o iluzie în alb. Totuși destinul are cursul lui, dacă alergi odată cu el, se zice că nu-l pierzi. Uneori un ceas pasiv hotărăşte în locul tău.

Adela Ionescu, o doamnă distinsă, avea în jur de patruzeci de ani, arăta foarte bine, puţin plinuţă fără a deranja, modern îmbrăcată, cu fusta mulată pe şoldurile rotunde, întotdeauna cu o piesă vestimentară de decor, fie o eşarfă spânzurată de gâtu-i lung, fie un cordon lat la brâu, sau o vestă

Pe muchie de cuţit

12

tricotată lăbărţat, atrăgea priviri. Potrivit de înaltă, îşi permitea să poarte pantofi cu tocuri dintre cele mai generoase. La chipul plăcut, oval, ochelarii cu rame asortate, pe care-i purta permanent, adăuga un strop de distincţie.

Ademenită de dorinţa de a nu mai trăi artificial, plecase de la biroul în care lucrase douăzeci de ani, hotărâtă să-și schimbe destinul – secretară la o şcoală particulară de şoferi amatori. Aici trebuia să fie om bun la toate, inclusiv de a mătura în birou sau de a curăţa zăpada de pe trotuarul din faţa firmei.

Necesitatea stringentă era un nou spaţiu, o altă faţă a biroului, mai atractivă, o sală pentru studiu şi bineînţeles vad, deoarece afacerea începuse să prospere.

Faptul că se ocupa de aproape toate problemele firmei, reprezenta o încântare. Trăia ineditul epocii. Se simţea importantă la locul de muncă și nu un simplu executant. Iar acum, promisiunea acestei Pia Ciurăscu, picase foarte bine și o făcea să aibă încredere în viitorul apropiat. Într-adevăr, a doua zi, ca prin farmec, se rezolvă cu închirierea, la un preţ pe care ea îl considera destul de convenabil.

– Pe la zece, te aştept la o cafea, aici, în birou! îi şopti Pia, Adelei. – Cu multă plăcere! Cafeaua de protocol fu servită în absența bossului, într-un colţ al

biroului, pe o măsuţă mică. Pia, arătându-se o gazdă amabilă, scoase şi un degetar de whisky, biscuiţi, iar florile pe care le aduse Adela completau de minune plăcuta intimitate.

– Şi totuşi, cărui fapt îi datorez acest deranj? – Nu-i niciun deranj! Sunt foarte singură, simt nevoia să am pe cineva

în preajmă în aceste clipe tulburi ale mele. – Dacă nu sunt indiscretă... – Nu eşti. Sunt în divorţ cu domn' Ciurăscu, soţul meu. Motive reale,

dar mai multe invocate. – Invocate? De cine?! – De mine, ce dracu’?... M-am îndrăgostit de Strâmbaciu... – Curios... Eu nu-l văd ca pe un amant desăvârşit, pe acest om. – Nici nu-l vreau ca amant, ci ca soţ.

Sofia Sincă

13

– El nu are familie? – Are... are trei copii, dintre care unul minor, unul în prag de

bacalaureat şi unul căsătorit. Mi-a promis că va divorţa luna viitoare. – Şi dacă nu va divorţa? – Mă spânzur! rosti delicata Pia, cu un râs larg, zgomotos, în care se

cunoştea doza de dezechilibru al gândului. – Poate o să fie bine. – Sper. Şueta se termină după ce se destăinui şi Adela. Din punct de vedere

familial, la ea era mai simplu: căsătorită, soţul lucra ca tehnician la o uzină constructoare de maşini. Nu aveau copii. Căsnicie foarte comună, cu toate zilele egale.

Nu după mult timp, noua firmă a şcolii de şoferi strălucea la intrarea în sediul de pe Strada Pieţii, vizavi de atelierul de croitorie. Strada se numea aşa deoarece ducea direct în cea mai mare piaţă din oraş. Era o încântare pentru Adela, care de douăzeci de ani mergea la birou, la ora şapte și treizeci de minute fix, şi care niciodată nu ajungea dimineaţa, devreme în piaţă. Aici, la noul sediu, cunoştea cu adevărat fiecare sezon după legumele de pe tarabe. Aerul împrăştia un farmec aparte, oferind tonusul pentru ceasurile viitoarea ale zilei. Totul strălucea sub stropii de apă printre culorile vii ale dimineţii: legumele frumos aranjate, salata asortată cu ridichii de lună şi ceapă verde, frunzele aromate, ca şi plante pentru ceaiuri. Intrarea pieţii era străjuită de standurile cu flori. Liliacul tremura sub greutatea bobocilor, lalelele se întreceau în culori dintre cele mai diverse, iar zambilele răspândeau acel miros îmbătător de mai.

Cele două femei deveniră în scurt timp foarte apropiate, se vizitau de câteva ori pe zi. La patron nu se lucra cu ora, ci cu ziua. Ambele ajungeau destul de târziu acasă.

– Ce matinală eşti azi, Pia! – N-am fost acasă, astă-noapte. – Dar unde ai dormit? – În atelier, vreo două ore. Am avut foarte mult de lucru, a trebuit să

Pe muchie de cuţit

14

termin ceva pentru următoarea colecţie, ceva mai pretenţios, ce nu se poate face în atelier şi n-am reuşit să mai ajung acasă.

– Singură ai fost în atelierul acela, imens, toată noaptea? – Desigur! Cine m-ar mânca?... – Dar Strâmbaciu, de ce nu a stat cu tine? – A... nu se poate, rosti Pia sarcastic, el are nevastă, copii, familie... – Tu n-ai? – A mea s-a dus... pe Andrei l-am mutat definitiv la mama, iar domn'

Ciurăscu îşi plânge soarta singur. – Câţi ani are Andrei? – Zece. Și e singura mea fericire, momentan. – Pentru domnul Ciurăscu, mai ai sentimente? – Doar puţină compasiune. Aşteptăm să se termine divorţul. Am să

renunţ la partea mea din apartament în favoarea lui. Nu are unde pleca, a crescut la orfelinat.

– Dar tu ai? – Eu o să... noi o să ne luăm o locuinţă împreună. Am venit să te invit

la masă cu noi, la amiază. – Mulţumesc, Pia! La orele amiezii se urcară în maşina lui Strâmbaciu, o maşină arătoasă,

dar murdară şi prin interior şi prin exterior, care până la restaurant mai făcu şi pană. Femeile îşi dădeau ghionturi şi chicoteau.

Acest bărbat, Strâmbaciu, era, în aparență, o fire nesuferită, infatuat, lăudăros, foarte întreprinzător, dar de o franchețe ce deranja. Găsea întotdeauna cele mai simple şi mai avantajoase soluţii, la orice. Chip comun, fad, se hotărâse să poarte un soi de barbă, fără a-i da destulă importanţă, ceea ce-l făcea să pară neglijent. Era îmbrăcat gros tot timpul, deoarece lucrase pe şantier viaţa întreagă. Nu era bine să-l ai ca duşman – nu s-ar fi dat în lături de la nimic. Dezordonat şi fumător înrăit. Unul lângă altul arătau ca frumoasa şi bestia, iar în maşina lui, Pia era ca o perlă pe un morman de gunoi.

– Ce mâncaţi, mă? găsi Strâmbaciu să ceară părerea femeilor. Îi

Sofia Sincă

15

convenea compania Adelei pe post de camuflaj al lor, mai ales al lui. – Ce vrei tu, dragul meu, se pisici Pia, iar Adela se abţinu. – Bă!... strigă bărbatul după chelner: Adu-ne trei fripturi, salată, sucuri

de cele mai bune pentru doamne, prăjituri şi pune şi tu, dracului, o vază cu flori pe masa asta, nu vezi ce doamne frumoase am cu mine?

Total lipsit de maniere, mânca precum un sălbatic, fără a folosi tacâmuri, mai ales că nici nu se spălase pe mâini, după schimbarea roţii. S-a şters pe iarba din şanţul ce mărginea şoseaua din afara localităţii, ce ducea la restaurantul de lângă un lac superb.

– Ce ai găsit la acest tip, Pia? o întrebă Adela, când s-au dus până la toaletă.

– A... în intimitate este foarte tandru... să ştii... – Dacă spui tu... Adelei nu-i convenea prezența bădăranului şi îşi propuse să nu stea

prea mult prin preajma lui. Cercul pe care-l frecventa ea era cel al lumii civilizate şi al bunului simţ. Compania Piei îi plăcea însă. O considera ca pe sora ei mai mică pe care nu a avut-o şi de care actualmente avea nevoie. Iubitul acesteia, Strâmbaciu, o ducea la restaurant foarte des. Haine îşi confecţiona singură fiindcă avea materiale la îndemână, iar în talent nu prea o întrecea cineva din oraş. Banii?... Banii lipseau aproape mereu. De multe ori nu avea nici măcar de un pachet de ţigări. Bineînţeles, Adela nu ţinea cont al cui era pachetul din care se fuma şi întotdeauna Pia pleca cu restul în buzunar. În schimb, dacă avea bani, aceasta era de o generozitate supărătoare, îi cheltuia pe toţi cu Adela, pe nimicuri. Era mare distracţie când se duceau în oraş la ora prânzului şi spânzurau banii pe gablonzuri, pe dulciuri, pe zorzoane fără rost şi nu le mai rămâneau bani nici pentru trei litri de benzină, să pună în maşina Adelei, pentru a ajunge înapoi în piaţă.

Într-o dimineaţă, Pia nu-şi făcuse apariţia deloc. Adela aşteptă până pe la ora zece, apoi plecă spre atelier. Rămase stupefiată când văzu un lacăt mare pe uşă şi un sigiliu pe el. În fața uşii, câteva fete priveau nedumerite, altele vorbeau în şoaptă.

– Ce s-a întâmplat? o întrebă Adela, pe una dintre ele.

Pe muchie de cuţit

16

– Ne-a închis atelierul. – Cine? – Garda financiară! răspunse una mai îndrăzneaţă. Auziţi că... domnul

Strâmbaciu nu şi-a plătit impozitele, creditorii, materialele de un an de când are atelierul.

– Şi unde este el acum? Dar Pia? – La poliţie. Sunt arestaţi. – Doamne!... exclamă Adela. – Dumneavoastră nu ştiţi nimic? Pentru că eraţi prietene, spuse una pe

un ton destul de intrigant. Adela plecă vâjâindu-i capul, repetându-şi: „Nu se poate, nu se poate!...

Să fie doi escroci și să nu-mi dau seama deloc?... Nu păreau... Cel puţin Pia, nu...”

Sofia Sincă

17

Capitolul II Dezorientată și destul de răvăşită, Adela se simţea obligată să facă

ceva... Poate prietena ei trecea prin clipe grele, iar ea trebuia să o ajute, nu putea sta cu mâinile în sân. Investise sentimente în această prietenie și nu putea să o abandoneze la prima boare de vânt. Însă abia acum constată că nu ştia mare lucru despre această fiinţă. Nu ştia clar unde locuieşte. Vizitele duminicale, atunci când se făceau, se făceau doar la ea. Nu ştia măcar unde locuieşte mama ei, deşi îi spusese cândva că trăieşte în acelaşi oraş. Alt număr de telefon, în afara celui de la serviciu, nu avea de la Pia.

Soluţia veni a doua zi, singură, inopinat. În biroul ei intră un bărbat înalt, foarte înalt, lat în spate, cu chip frumos, puţin grizonat, îmbrăcat ordonat şi cu gust.

– Sărut mâna! spuse, înclinând capul destul de mult, printr-un gest între politeţe şi ploconire. Mă numesc Anton Ciurăscu şi sunt soţul lu' Pia.

– A... sunteţi domnul Ciurăscu? Ce bine îmi pare să vă cunosc! Luaţi loc pe acest scaun, vă rog!

– Nu doamnă, stau aici în picioare, vorbi omul rar şi tărăgănat, retrăgându-se lângă uşă, timid, răsucind nişte chei în mână.

– Unde este Pia, domnul Ciurăscu? – De asta am venit, să vă întreb, poate ştiţi dumneavoastră. Mie mi-a

spus o fată din atelier că eraţi prietene. – Da, suntem prietene, dar nu ştiu unde este, de ieri. Am auzit că ar fi

la poliţie împreună cu patronul ei... arestaţi. Credeţi că poate fi adevărat? – Se poate... Ăsta, Strâmbaciu ăsta, care mi-a stricat mie familia e de

Pe muchie de cuţit

18

vină. Pia nu poate fi vinovată cu nimic. Ea nu fură şi apoi ce să facă cu banii, că acasă nu aducea niciun ban. Ea nu avea bani nici de autobuz. Eu îi dădeam şi ei şi lu' Andrei, tot timpul... Eu din banii mei, din munca mea cu aceste două mâini, i-am întreţinut, doamnă, tot timpul, începu domnul Ciurăscu să se lamenteze, arătându-şi mâinile ca pe nişte trofee.

– Andrei, unde este acum? – La mama ei, la soacră-mea, da’ eu nu mă duc acolo. Nu pot să-i

sufăr pe părinţii ei, că ţin numai cu ea... cu mine deloc. Se văicări în acest fel omul, vreo jumătate de ceas, bârfind toată familia

Piei, toate prietenele ei, toate cunoştinţele, în afară de... soţia lui, pe care o vedea ca pe o fiinţă inocentă, credulă, nevinovată. El o iubea şi nu renunţa la căsnicie, chiar dacă divorţul rămăsese în pronunţare.

După ce termină să-şi spună oful, Adela îi ceru adresa soacră-sii şi constată că aceasta locuia foarte aproape de ea. De ce Pia nu-i spusese niciodată, nu înţelegea. Poate pentru motivul că locuiau mai la marginea cartierului, într-un bloc de confort redus?!

În după amiaza aceea se duse la uşa familiei Opriţă, părinţii Piei, doi pensionari foarte cumsecade, simpli, sărăcuţi. Mai aveau o adolescentă, sora Piei, de care Adela nu ştia, dar nu se plângeau de faptul că trebuia să-l întreţină şi pe Andrei, pe cheltuiala lor.

Adela află de la ei, cu stupoare, că Pia era în arestul poliţiei, vinovată de fraudă şi anume, încheiase contracte pentru materiale de confecţii şi le plătise cu CEC-uri fără acoperire, pe altele nu le plătise deloc. Data scadentei era depăşită de multă vreme, iar acum suma se ridica la nişte cifre exorbitante cu dobânzi cu tot, având în vedere inflaţia fabuloasă a vremii respective.

– Ea o fi făcut asta doamnă? întrebă mama Piei cu voce joasă, strangulată de durere.

– Nu cred! răspunse într-un suflet Adela, foarte convingător. – Atunci de ce e arestată? – Nu ştiu, dar mă voi interesa. – Dacă dumneavoastră ştiţi că este nevinovată, mergeţi la poliţie şi

spuneţi, poate îi va folosi.

Sofia Sincă

19

– Bineînţeles că voi merge! Andrei, ce ştie de mama lui? – Că este la serviciu... în delegaţie... ştiţi, ea mai lipsea în ultimul timp

de acasă şi spunea că este în delegaţie. Andrei a stat mai mult la mine, de când s-a născut, decât acasă la ei. Şi la şcoală, învaţă aici în cartier, aşa că este obişnuit fără ea.

– Perfect! Să nu-i spuneţi nimic deocamdată, poate se va rezolva şi va veni mama lui acasă.

A doua zi, în pauza de la amiază s-a dus la poliţia circulaţiei cu care avea tangenţă de serviciu, prin şcoala de şoferi. Avea prieteni printre ofiţeri. Unul s-a arătat foarte amabil să o ajute, după ce i-a explicat situaţia. Astfel, după un telefon de-al amicului, Adela află că Ciurăscu Pia era sub stare de arest şi dacă dorea, putea merge să o vadă, printr-o indulgenţă, aşa ca între amici.

Adela se urcă în maşină şi fugi la sediul poliţiei de investigaţii. Se anunţă la ofiţerul de la poartă care imediat o conduse într-un birou. După câteva clipe intră Pia, însoţită de un poliţist, cu pistolul la brâu. Era searbădă şi, aşa nemachiată părea o nălucă străvezie, o frumuseţe ireală. Se aruncară una în braţele celeilalte în hohote de plâns. Surprinzător, poliţistul plecase şi le lăsase singure.

– Spune, Pia, ai făcut ceea ce am auzit? – Eu n-am făcut nimic! Habar n-am de ce sunt arestată! – Dar Stâmbaciu? A făcut ceva în numele tău, cumva, ai semnat ceva

în locul lui? – Nu ştiu, probabil o fi făcut! Nu-mi spunea el mie ce făcea şi nici nu

mă interesa. Eu nu am semnat nimic. Nici nu-mi cerea să semnez ceva. – Cu el ai vorbit? – Când? Ne-a luat din birou ieri dimineaţă, la prima oră, separat şi nu

l-am mai văzut de atunci. – Dar crezi că ar putea face el aşa ceva? – Nuuu!... Nu cred! Să-mi facă el mie aşa ceva... – Eu cred că da. Este pus pe a se îmbogăţi şi nu s-ar da deoparte de la

nimic pentru a-şi realiza ţelul. Dacă aflu că este adevărat, îl omor cu mâna

Pe muchie de cuţit

20

mea! Pia o privea absentă, faţa ei era împietrită, ochii ei albaştri, umbriţi de

gene grele întoarse, clipeau rar şi erau înroşiţi de plâns şi nesomn. – Aici, cum se poartă cu tine? – Bine, frumos! Ăsta care a venit cu mine mi-a fost coleg de liceu. Ce

ruşine mi-a fost când l-am văzut... dar el m-a îmbărbătat şi mi-a dat ţigări. Adela şi-a dat seama că nu luase măcar un pachet de ţigări întreg. I le

dădu pe cele pe care le avea la ea. De mâncare nici nu putea fi vorba. Nu mai fusese în astfel de situaţii şi nu ştia cum se procedează.

În clipa următoare intră gardianul. – Gata, fetelor, vizita s-a sfârşit. Atât s-a putut! Hai Pia! spuse cu voce

blândă. – Pia, ce să-ţi aduc data viitoare? –Ţigări, altceva nimic. Şi ai grijă de Andrei! Apoi plecă luată de un cot de fostul ei coleg şi se îndepărtă legănându-

şi şoldurile în pasul ei de podium, fluturând valurile şifonate ale fustei ample, viu colorată. Adela rămase urmărind-o cu ochii pironiţi spre pantofii de pânză strălucitori cu care era încălţată. „Noroc că e vară. I-o fi frig. Am auzit că în aresturile astea este foarte frig şi umezeală...” gândi femeia şi plecă. Pe hol, din partea opusă, venea un ofiţer de poliţie, care o invită înapoi în biroul în care stătuse de vorbă cu prietena ei.

– Doamna?... întrebă acesta, întinzându-i mâna femeii. – Adela Ionescu, mă numesc. – Pot să văd un act de identitate? – Desigur… spuse Adela, scoţând din geantă buletinul de identitate. – O cunoaşteţi bine pe Ciurăscu Pia? – Da. O cunosc foarte bine şi nu cred că a făcut ce i se pune în

spinare. – De unde ştiţi? – Am fost foarte apropiate în ultimul timp şi ştiu multe amănunte

despre ea. Suntem prietene foarte bune. Ea conducea atelierul, nu se ocupa de aprovizionarea lui.

Sofia Sincă

21

– Știaţi și faptul că este amanta lui Strâmbaciu? – Da, ştiam. Dar asta nu demonstrează nimic. – Păi s-au găsit acte semnate de ea. – Tocmai am întrebat-o şi mi-a spus că ea nu a semnat nimic. – Am auzit ce v-a spus. – Cum aţi auzit? întrebă Adela, mirată. Abia acum înţelesese pentru ce amicul poliţist înlesnise întrevederea. – Puteţi susţine, printr-o declaraţie scrisă, ceea ce tocmai ați spus? – Desigur, oricând. Acum se poate? – Da, se poate, spuse ofițerul foarte amabil ridicându-se şi ieşind din

birou. Aşteptaţi puţin! Peste câteva momente se întoarse cu nişte coli, cu antetul poliţiei,

numerotate. Îi dictase câteva fraze de început, după care părăsi biroul, spunându-i din uşă:

– Scrieţi ce doriţi, iar când terminaţi veniţi la camera numărul şapte. Eu sunt acolo.

Adela aşternu pe hârtie, cu scrisul ei frumos, ordonat şi citeţ, fraze inteligibile, cursive, cu tot ce ştia despre Pia, punând patos şi părtinire, crezând că poate va atinge vreo coardă sensibilă a acestei instituţii, ce trebuia să apere legea. După ce umplu vreo două pagini şi le lăsă la camera ofiţerului, ieşi în stradă. O încercă un sentiment de siguranţă, păşind pe asfalt, iar privirea îi fugi spre nişte geamuri vopsite în gri, asigurate cu gratii groase de fier. „După vreun geam de ăsta trebuie să fie prietena mea de cafea şi distracţii inocente. Ce tristă este uneori viaţa şi câte surprize neplăcute îţi poate oferi clipa următoare…” gândi Adela, zgribulindu-se.

Trecură câteva zile şi nu mai putu să afle nimic despre Pia. Nimeni nu mai ştia nimic. Soțul și mama ei o asaltau cu telefoane târzii ori prea matinale doar, doar puteau obține ceva noutăți. Apelă iarăși la prietenul ei, ofiţerul de la circulaţie, dar acesta îi spuse că nu putea să abuzeze la infinit de influenţă, iar la o altă încercare o refuză categoric. Ajunse la concluzia că i se înlesnise întâlnirea cu prietena ei, doar pentru a prinde ei vreun fir. „Mai ştii... or fi crezut că şi eu sunt implicată.”

Pe muchie de cuţit

22

Timpul la serviciu trecea foarte greu, chiar dacă era extrem de ocupată. Era vară şi mulţi tineri aflaţi în vacanţă doreau să se afle cu permisul de conducere în buzunar. Perioada oferea oportunităţi, maşinile se înmulţeau, iar părinţii abia aşteptau să le dea progeniturilor pe mână. Bunăstarea imediată a românului era reprezentată printr-o maşină cât mai luxoasă.

De câte ori se deschidea uşa biroului aştepta să intre Pia, fremătând de viaţă, râzând molipsitor.

În duminica următoare, după-amiaza, era singură acasă, soţul ei era plecat la pescuit cu o zi înainte şi urma să se întoarcă, seara. Adela se bucura de aceste momente de singurătate, uneori erau relaxante. Se odihnea lenevind, ascultând muzică clasică cu ochii închişi, lungită cu picioarele pe un fotoliu. Se răsfăţa cu o cafea, într-un comple’ uşor de casă. Pe la ora trei, auzi soneria ţârâind puternic şi insistent, drept pentru care sări ca arsă, speriată, aproape. Deschise uşa şi... în uşă era Pia, cu o sticlă de şampanie Angeli în mână. Gătită ca de obicei, machiată, strălucitoare, ca scoasă din cutie. Se îmbrăţişară mult şi plânseră din nou, dar de data asta de bucurie.

– Pia! Ai scăpat de tot? – Da, cred că da. Am devenit martoră. Strâmbaciu a recunoscut toate

escrocheriile pe care le-a făcut şi în numele lui şi în numele meu. Ţi-am spus că nu sunt vinovată. Te-ai îndoit de mine?

– Sincer... nu ştiam ce să mai cred. Te cunosc de foarte puţină vreme şi înainte de a te cunoaşte, ce ştiu eu ce ai făcut?

– Nimic interesant. Dar ia două pahare să sărbătorim! Stătură de vorbă ceasuri întregi făcând haz de necaz. Interesant era

faptul că Pia nu era foarte afectată de cele zece zile petrecute în arestul poliţiei.

– Nu a fost chiar aşa de rău. Eram în cameră cu o zăpăcită de fată, arestată pentru prostituţie, care avea un tupeu fantastic. Îi înjura pe poliţai ca la uşa cortului şi apoi le cerea ţigări. Era o paraşută... întâia.

– Lasă, lasă, hai să uităm! Mai bine spune-mi ce-o să faci de acum încolo.

– Ce să fac?... Mă duc acasă la domn' Anton, care abia mă aşteaptă,

Sofia Sincă

23

spuse Pia râzând din răsputeri, cu râsul ei cristalin şi strident. El nici nu ştie că am ieşit. De la mama am venit direct la tine.

– Şi cu marea ta pasiune, marea ta iubire, cum rămâne? – Dă-l în mă-sa!... Nu vezi că a vrut să mă bage în puşcărie? Sper să

stea acolo cât mai mult timp. Dar cu divorţul, cum a rămas? – S-a pronunţat, dar ce contează?! De la tine mă duc acasă. Au sporovăit până seara târziu, au umplut câteva scrumiere cu

chiştoace şi au făcut planuri de afaceri împreună, au deschis şi au închis ateliere de croitorie şi case de modă încât, până au terminat sticla de şampanie, erau bogate şi celebre.

Pe muchie de cuţit

24

Capitolul III În situaţia ivită, chiar dacă nu se mai vedeau în fiecare zi, cele două

femei au rămas prietene bune. Pia o vizita pe Adela destul de des la birou ori acasă, duminica după-amiaza, cu o sticlă de şampanie Angeli în mână. Apela mereu la serviciile aceluiaşi taximetrist care învăţase deja adresa: „Tot acolo mergeţi?” După ce confirma radiind fericire, se amuza în gând: „Ăsta precis crede că mă duc la un bărbat!” Soţul Adelei, după ce rostea frazele convenționale de întâmpinare şi aducea tava cu pahare, trăgea uşa după el, lăsându-le pe cele două prietene să-şi savureze şampania înrourată în discuţii intime, feminine. El preferând televizorul sau o carte bună.

Pia se întorsese la domnul Ciurăscu, unde încerca să-şi continue căsnicia, nu tocmai fericită. Acesta o iubea în felul său, dar cel mai mult se iubea pe el, era foarte egoist şi tipicar. Crescând în orfelinatele comuniste, acumulând multe frustrări, după ce a ajuns să-şi poată permite un trai cât de cât decent, a început să exagereze întrutotul, mai ales cu mâncarea. Îşi pregătea mormane de carne pe care le mânca tacticos şi singur, în bucătăria foarte curată, unde toate lucrurile erau aşezate în mare ordine. Nu-şi invita soţia la masă, oricum Pia abia se atingea de mâncare. Îşi încheia masa copioasă cu câte un pahar de vin, arar două. Era operator la un combinat chimic şi avea salariu bun, mult peste media salariilor. Imediat după revoluţie, cei care lucrau în combinate de prelucrare a petrolului erau foarte bine plătiţi. Aveau tot felul de sporuri: de Paşte, de Crăciun, de concediu sau pentru copii. Minuţios şi pisălog din cale afară, nu permitea ca vreun lucru să fie mutat de la locul lui, de unde l-a aşezat el. Un scaun nu avea voie să stea în altă poziţie,

Sofia Sincă

25

decât cea aleasă de el şi avea pretenţia să ştie de tot şi de toate câte se întâmplă în casă, inclusiv de ultimul ac de cusut de la maşina Piei. Deoarece în jurul unui croitor sunt veşnic aţe şi resturi, picate în urma foarfecii, îi pusese maşina de cusut într-o debara îngustă, cu faţa la perete. Noroc cu firea ei superficială şi a faptului că se putea adapta aproape la orice.

– M-am săturat de pisălogeala lui, spunea de multe ori şi prefer să mă supun tacit.

De cum intra Adela în casă sau vreun alt musafir, punea monopol pe el: – Veniţi să vă arăt, doamnă Adela, ce bibelou am cumpărat! începea

imediat discuţia, în una dintre vizitele Adelei, la ei. Neveste-mii nu-i place… Bibeloul, ținut cu mare grijă în vitrină, ca pe un obiect de mare preţ,

reprezenta un băiat haios, cu pantalonii rămaşi scurţi, ce mima o învârtitură de bâtă zdravănă, deasupra capului. Avea multe astfel de bibelouri, ce imortalizau băieţi.

– M-a sufocat cu cioburile lui! Uite câte a cumpărat! I-am spus că nu se mai poartă, dar cu cine să te înţelegi? replică Pia, absentă.

– Vedeţi? Nimic nu-i place. Ce ştie ea? Vitrina gemea de figurine şi pahare, de proastă calitate, prost aranjate,

fără gust. Adela trebui să asculte istoria fiecăruia. Apoi venea rândul aparaturii electrocasnice, a mobilei, a covorului, a tot ce exista în casă. Şi asta aproape la fiecare vizită. Iar pentru a arăta că este atent cu musafirii, făcea pe amabilul:

– Du-te Pia şi cumpără o sticlă de suc! – Nu e nevoie, domnul Ciurăscu! îşi scuza Adela, prietena. – Pe ce să cumpere? Ea nu are bani niciodată. Căuta mereu să-i impute acest lucru, apoi reliefa cât de generos este el,

făcând cinste cu un pahar de suc. Nici cu pentru Andrei nu desfăcea mai mult punga. Foarte puţini bani din bugetul lui îi erau destinaţi copilului. Dacă îi achiziţiona câte o pereche de încălţăminte pe an, era mare lucru. Pia îi cumpăra haine şi nu puţine, iar părinţii ei suportau celelalte cheltuieli.

Pia se descurca cu banii datorită talentului ei de croitoreasă. Această meserie mai renta la vremea aceea. Confecţiona rochii de seară sau pentru

Pe muchie de cuţit

26

diferite ocazii, foarte frumoase şi impecabil lucrate, de puteau concura cu cele de la case de modă renumite, la preţuri convenabile. Lucra câte o săptămână în ritmul ei, le pasa prin consignaţii, apoi trecea să ia banii. Avea mereu sume de încasat. Dar jarul din palme, jar care ardea tot ce încăpea pe mâinile ei, lăsa impresia de veșnic falită. Nu avea simţul priorităţilor. Pe primul plan se situa Andrei, care era bombardat cu tot felul de tricouri, blugi sau pantofi tip sport. Urma ea. Cumpăra iraţional obiecte fără să-i facă trebuinţă. „Lasă că e bun acolo... Cine ştie când trebuie…” Uneori procura câte ceva, apoi îşi amintea că mai avea acel obiect, pe care apoi îl făcea cadou. Urma Ioana, sora ei, după care părinţii. Domnul Ciurăscu, foarte rar se bucura de vreo atenţie de acest gen din partea ei. La Adela niciodată nu mergea cu mâna goală, chiar dacă avea ultimii bani. Îi ducea un obiect micuţ, o esenţă de parfum, o pereche de ciorapi sau măcar o floare. Întâlnirile duminicale rămaseră scrise în lege, udate cu şampania aferentă. Existau și situaţii când nu mai avea bani de taxi sau nici măcar de autobuz.

– Adela, dă-mi nişte mărunţiş, să ajung acasă, spunea de multe ori. – Desigur, Pia! răspundea Adela scoţând bani din portmoneu, pe care

nu mai avea pretenţia să fie înapoiaţi. Astfel trecuse acea vară, august era pe sfârşite, toamna începuse să-şi

trimită solii. Câte o frunză îngălbenită se desprindea de prin castanii ce străjuiau parcurile, câte o adiere rece se făcea simţită în trecere pe lângă ferestre. Asfinţitul era mai grăbit, iar soarele trăgea adesea chiulul.

Într-o zi Adela primi un telefon de la Pia, după ce nu o mai văzuse câteva zile şi chiar se întrebase ce-o fi cu ea.

– Alo, Adela? – Da, Pia! – Te rog să rămâi azi, după program, la birou, că-ţi fac o vizită cu

cineva să discutăm o afacere. – Profitabilă pentru cine? glumi Adela. – Pentru noi două! O să vezi despre ce este vorba. – Bine, te aştept! Se mai întâlneau uneori şi seara, în treacăt, după ce Adela se achita de

Sofia Sincă

27

toate obligaţiile ce presupunea serviciul, pentru vreo şuetă mică sau plecau împreună spre casă.

În seara aceea Pia îşi făcu apariţia însoţită de un tip înalt, bine făcut, ceva mai tânăr decât ea. Avea părul lung, ondulat şi pentru a nu-l deranja îl lega cu o bandă ce-i înconjura fruntea. Volubil, zâmbitor, şarmant.

– El este Marius! îl recomandă Pia. Prietenul meu. Ştii... este într-o orchestră, cântă la orgă.

– Încântată de cunoştinţă! zise Adela, întinzându-i o mână bărbatului. Marius, politicos, sărută mâna Adelei, cu o plecăciune teatrală, bine

studiată. – Plăcerea este de partea mea, stimată doamnă! rosti cu o ușoară

emfază, și ea exersată. – Luaţi loc! îi invită Adela pe fiecare pe câte un scaun, de partea

cealaltă a mesei, pentru a-i putea privi pe amândoi în acelaşi timp. Maris îşi întinse necontrolat picioarele lungi, pe covorul curat: – Am adus un întăritor, zise el familiar, scoţând o sticlă mică, cochetă de

whisky. Eu nu beau că sunt cu maşina. După câteva amabilităţi şi după ce doamnele gustă din licoarea turnată

în nişte pahare, puse la dispoziţie de Adela, Pia începu prin a expune situația. Orchestra din care făcea parte Marius, cânta mai mult la nunţi şi avea nevoie de un soi de impresar-contabil, care să fie neutru membrilor trupei şi care să le gestioneze banii rămaşi după ce fiecare își primea partea.

– M-am gândit la tine, Adela! Ştiu cât de corectă eşti şi de calculată în privinţa banilor.

– Pia mi-a spus, adăugă Marius, că dumneavoastră gospodăriţi toţi banii acestei afaceri.

– Aşa este, dar situaţia este total diferită, remarcă Adela. Aici încasez bani cu chitanţă şi apoi îi pasez unde este cazul. Pe când voi, presupun că-i luaţi de la persoane fizice fără chitanţe, spuse Adela zâmbind. Doar n-o să le daţi şi chitanţe la nunţi.

– Nu, stimată doamnă! Dar avem şi noi impozite de plătit, cheltuieli cu transportul şi altele. Niciodată nu ne înţelegem între noi, iese mare tărăboi şi

Pe muchie de cuţit

28

am convenit să plătim pe cineva pentru a ne face aceste calcule. Cineva serios, aşa ca dumneavoastră.

– Dar eu nu am făcut niciodată aşa ceva, încercă Adela să se scuze. – Nu-i nimic, tu înveţi din mers. Ştiu eu ce prietenă pricepută şi corectă

am. Pia aflase de la Adela, că proprietarul firmei la care lucra aceasta,

prefera să-şi ţină banii la ea acasă deoarece avea un adolescent cam năstruşnic, care găsea banii după miros şi făcea prăpăd când intrau cu mâna în ei. Lua tot. Patronul ascunsese bani până și în interiorul unui pui eviscerat, în congelator. Bravul adolescent, cu mirosul foarte dezvoltat, îi găsise şi acolo. De atunci el nu mai ţinea sume mari în casă. Ce nu se depuneau la bancă, stăteau în aşteptare, în „custodia” Adelei.

– Şi cine o să-mi aducă banii? Că doar n-o să merg eu la nunţi să-i iau... – Nu... Noi! Eu sau Pia, răspunse cu siguranţă şi amabilitate, Marius. – Tu, Pia? În ce calitate? – În calitate de viitoare soţie, rosti destul de încurcată aceasta. Ştii?...

M-am mutat la Marius, de trei zile. Pe faţa Adelei se putea citi consternare. – Curios! Acum cinci zile am vorbit amândouă şi nu mi-ai spus nimic de

Marius. – Păi, ne-am cunoscut acum patru zile, prin prietena mea, Lidia. Adela ştia ceva despre o prietenă a Piei, Lidia – grefieră. O tipă foarte

descurcăreaţă, plină de bani, divorţată şi care avea o fetiţă de vreo zece ani. Dar nu ştia şi de calitatea ei de peţitoare.

– Păcat că nu am talent. Nu ştiu să cânt... dar ştiu să fac altele. Stăm la casă, Adela şi o să-mi deschid un atelier de croitorie, în curte.

– Vă invităm pe la noi, doamna Adela! propuse tânărul dezinvolt. Când venim să vă luăm?

– Staţi... staţi puţin să-mi revin! Prea multe dintr-odată… Mai vorbim la telefon.

Se despărţiră după ce proaspăta pereche o duse pe Adela acasă, fiindcă aceasta, bând o gură de whisky, își lăsase maşina în parcare.

Sofia Sincă

29

Pentru a-l cunoaşte mai bine pe Marius şi pentru a se edifica dacă să primească sau nu propunerea lor, Adela făcu o vizită la casa acestuia, aflată într-o suburbie a oraşului, Stefăneşti – localitatea aflată într-un ţinut cu dealuri line, înconjurate de o mare de câmpie, foarte căutat de cei cu bani. În scurt timp, suburbia deveni zonă rezidenţială. Casa lui Marius era una arătoasă, cu etaj, cum erau majoritatea pe acolo, dar neterminată. Mai cerea încă bani mulţi până să fie finisată.

O primi doar Pia deoarece Marius trebuia să rezolve niște afaceri în oraş.

– Pia, mă bucur că eşti singură ca să putem vorbi pe îndelete. - Şi eu, răspunse aceasta, conducând-o pe o alee proaspăt pavată până

la terasa casei, înconjurată cu schele. De o parte şi de alta a aleii, se răsfăţau flori de sezon – daliile cu tulpini lungi îţi dădeau bineţe cu capetele plecate, sfioase; primele crizanteme îngrijite, udate şi frumos aranjate, păreau coafate de curând. La jumătatea curţii se afla un gărduleţ mic, alb, ce delimita grădina cu flori. Tufe de trandafiri galbeni şi roşii tronau peste celelalte flori de talie joasă.

– E frumos aici, Pia! – Da. Îmi place mult! Este casa pe care am visat-o toată viaţa. – Eşti sigură că o să fie şi a ta? – Absolut! rosti foarte scurt. Luna viitoare ne căsătorim. – Aşa repede? L-ai cunoscut atât de bine, pe acest om, de vrei să te

căsătoreşti cu el? Între timp, gazda aduse câte un pahar cu suc şi o ceaşcă de cafea pe

măsuţa de pe terasă, îngrădită încă cu schele pentru finisaj. Era tare plăcut să le savurezi conținutul, în adierea călduță a vântului îmbălsămat de parfumul florilor și în liniște.

– Lidia îl cunoaşte destul de bine. Au fost colegi de clasă, nu ştiu prin ce an.

– Şi în afară să cânte, mai ştie ceva să facă acest bărbat? – Păi... nu-i destul? Face mulţi bani cu muzica. Şi cu recolta din anul

acesta, o să terminăm casa.

Pe muchie de cuţit

30

– Care recoltă? întrebă Adela zâmbind. Nu te văd eu pe tine cu mâinile prin pământ...

– Cum să nu?!... Abia am terminat de udat varza. Ieri am scos ceapa... – Singură?! – Nu. Cu mama lui Marius, care stă la câteva case de noi. Mă iubeşte

soacră-mea! se lăudă femeia zâmbind enigmatic. – Pe Andrei, l-ai adus vreodată aici? Piei îi dispăru dintr-odată entuziasmul. – Deocamdată, nu! Vezi tu... mama lui Marius nu ştie încă de existenţa

fiului meu. Ştie că am fost căsătorită, dar nu şi de Andrei. Aşa a spus Marius că-i mai bine… deocamdată.

– Şi tu ai acceptat? Nu poţi să ţii existenţa fiului tău secretă. – E chestiune de timp. O să-i spună el, dacă nu o să-i spun eu. – Sau eu, scăpă Adela pe un ton destul de serios. Pia întoarse o privire speriată spre prietena ei. – Maşina de cusut ţi-ai luat-o, Pia? – Nu. A rămas la domn' Ciurăscu. Lasă... o să-mi cumpăr... maşini de

cusut pentru atelier. Chiar şi dintr-alea casate, cum a luat Strâmbaciu. – Apropos, știi că l-am văzut pe Strâmbaciu? Acum vreo două zile... M-a

întrebat de tine. – Şi tu ce i-ai spus? – Nimic, clar. După cum mi-am dat seama te-ar vrea înapoi... Mi-a

explicat că de fapt au fost nişte neînţelegeri şi că el nu a fost vinovat... şi că acum, oricum este basma curată. Mi-a mai spus că va deschide din nou atelierul... şi un bar pe deasupra.

– Să fie sănătos!... Nu vreau să mai aud de el! Sigur că a scăpat. Nu m-a chemat nimeni pe niciunde... A avut el grijă să muşamalizeze tot…

Adela vizită casa care era frumos concepută, dar interioarele goale, bucătăria sumar utilată, fără gresie şi faianţă.

În una dintre camere erau instrumente muzicale, multe cât să ajungă pentru o întreagă orchestră.

– Aici fac repetiţii, cam de două ori pe săptămână, Marius şi colegii lui.

Sofia Sincă

31

Uneori, vin cu soţiile ori cu amantele... Fiecare cu ce are şi să vezi ce distracţie se încinge aici.

Erau vizibile, mâna şi stilul Piei, prin casă. Ea, care din nimic făcea ceva frapant, reuşise să aranjeze un dormitor intim, cochet. Cumpărase nişte perdele deosebite, aranjase după gusturile ei rafinate puţinele lucruri aflate acolo încât această cameră se detaşa complet de restul casei. În locuinţa domnului Ciurăscu, nu putea să-şi satisfacă extravaganţele şi să-și dezvolte talentul, deoarece toate erau pe placul lui. Acesta era unul dintre considerente pentru care Pia se simţea în acest loc, acasă.

În spatele imobilului se întindea grădina. Un rai gemând de zarzavaturi. Era perioada când totul se afla în fază de cules şi fiecare legumă strălucea în culoarea ei. Roşiile întinse pe araci şi legate cu grijă atârnau grele şi îmbietoare, ardeii verzi şi graşi se întreceau cu gemenii lor roşii, vinetele luceau în soarele după amiezii, cochete. Şi printre ele, frunze de tot felul, pătrunjel, ţelină, calomfir...

Pia era foarte încântată să-i explice Adelei de pe marginile straturilor orânduite, rostul şi destinaţia fiecărei legume în parte, care rămâneau pentru consum şi care mergeau spre vânzare. Îmbrăcată în nişte pantaloni de vară de culoare deschisă, un tricou înflorat, iar în picioare cu veşnica ei încălţăminte din „cârpă” cum îi zicea ea, colorată, înflorată, curată, era o plăcere să o priveşti. Se asorta şi cu acest peisaj. Şi totuşi, Adela plecă oarecum descumpănită. Nu prea-i venea la îndemână această nouă relaţie a prietenei ei. Nu credea că devenise, în patru zile, femeia fatală pentru Marius. „Cine ştie în ce încurcături va mai intra şi din această combinaţie. Eu ştiu un lucru: nu mă amestec cu ei, deloc. Să le gospodărească cine o vrea banii.” Şi îi aduse vestea la cunoştinţă Piei, a două zi prin telefon. Curios, nu se arătă deloc surprinsă, ci dimpotrivă: „Foarte bine faci, Adela! Tocmai urma să-ţi spun, deşi eu am venit cu propunerea, să renunţi, pentru că am asistat la una dintre certurile lor pe tema banilor. Nu meriţi tu să te expun la aşa ceva!” veni răspunsul pe fir.

Pe muchie de cuţit

32

Capitolul IV În una dintre zilele următoare, Adela se trezi cu Pia în birou, destul de

matinal. Contrar obişnuinţei era îmbrăcată modest, dar cu gust, parfumată cu aceeaşi nuanţă de prospeţime, care o învăluia mereu.

– Ce-i cu tine aşa de dimineaţă, pe aici, Pia? – Sunt cu soacră-mea în piaţă. – Ce faci în piaţă? – Vindem legume, răspunse dezinvolt femeia. – Stai, că n-am înţeles... Cine vinde? – Soacră-mea... eu... – Hai să fim serioase!... Stai tu acolo amestecată cu zarzavagioaicele în

piaţă?... – De ce nu? – Pentru simplu fapt că ai putea să faci altceva mai bun… Cum ar fi

croitorie, de exemplu, pentru care ai talent... un atelier... Parcă aşa spuneai! – Serveşte-mă întâi cu o cafea şi lasă morala! Asta este în loc de „Și eu

mă bucur că te văd!” – Evident că mă bucur, dar îţi duc grija! – Draga mea prietenă, nu va dura mult această situaţie. Doar până la

căsătorie. Apoi va schimba Pia, foaia, total. – Numai să mai poţi. De domn' Ciurăscu ce mai ştii? continuă Adela

discuţia în timp ce-şi servea prietena cu o cafea caldă, pe care tocmai o făcuse cu termoplonjorul.

– Domn' Ciurăscu? Va trebui să vândă apartamentul, să împărţim banii.

Sofia Sincă

33

Mie îmi trebuie pentru casă. – Pia... nu-ţi face ţie răul ăsta! Care casă? Casa este a lui Marius, tu nu

ai niciun drept acolo. Apoi ziceai că domn' Ciurăscu nu are unde să meargă... – Ciurăscu are bani, mai face un împrumut şi-şi va cumpăra o

garsonieră. Am vorbit cu el la telefon şi i-am spus că indiferent ce se va întâmpla, la el nu mă mai întorc.

– Bine, bine... Dar de ce nu-ţi cumperi şi tu o garsonieră? Ce se va întâmpla cu lucrurile de acolo?

– Domn' Ciurăscu a zis că nu-mi dă nimic, că toate sunt ale lui, inclusiv maşina de cusut şi că le păstrează pentru Andrei. Să facă ciorbă din ele, nu-mi trebuie nimic! Îmi fac eu altele. Numai ale mele. Bani... îmi dă. Jumătate din costul apartamentului.

– Of, Pia, nu te văd eu prea bine... – Tu, veşnic pesimistă! – Îl iubeşti pe Marius? – Sigur... iar după o pauză continuă: Tu mă cunoşti şi puteai să-ţi dai

seama, că eu nu mă prăpădesc iubind bărbaţii. Ei sunt un rău necesar şi pare că o femeie nu se poate descurca fără un bărbat, cel puţin eu, nu. Deși pentru tine şi pentru Lidia am mai multă afecţiune decât pentru toţi bărbaţii la un loc.

De fapt, Adela observase că Pia, cel puţin în prezenţa ei, nu era afectuoasă cu niciunul dintre bărbaţii pe care îi văzuse în preajma ei. Niciun fel de apropiere sau tandreţe, nici măcar pentru Marius cel tânăr şi frumos. Bărbaţii pentru ea erau produsul din completarea Evei.

Vizitele de duminica ale femeilor se întrerupseră. Şi distanţa între locuinţele lor era mai mare, iar preocupările Piei, cu totul altele. Acum avea prilejul să-şi etaleze arta culinară. Îl aştepta pe Marius, aproape musafir acasă, cu tăvi de friptură, garnituri de legume frumos aranjate şi savuroase. Specialitatea ei era peşte cu legume, la cuptor. Înclinația ei pentru estetic şi inovare, se mută în bucătărie.

Întâlnirea cu Andrei era cam la două zile sau mai rar. Copilul, deşi era obişnuit fără ea, o dorea. Dorea să meargă şi el la casa cea nouă despre care-i povestise şi nu înţelegea de ce mama lui amâna acest lucru.

Pe muchie de cuţit

34

Într-o seară Marius se întoarse acasă, cu o faţă lungă, supărat. – Ce ai Marius? îl întrebă Pia. De ce eşti supărat? – Aproape nimic. M-am despărţit de orchestră. Nu mă mai înţeleg cu ei,

în special cu deşteptul ăla de baterist. – Asta ce înseamnă? – Să vină să-şi ia instrumentele de aici, inclusiv orga. – Orga nu e a ta? – Nu. Este a lor. – Şi tu ce-o să faci? – Va trebui să-mi cumpăr orgă şi să-mi fac orchestra mea. – Foarte bine! Genial chiar! Să ai orchestra ta, nu e puţin lucru. – Da, dar asta presupune să-mi cumpăr orgă... şi nu prea am cu ce... – Nu ai bani pentru orgă? – Ce, tu nu ştii ce bani am eu? Nu am bani!... Mai durează până

primeşti banii de la apartament? – Probabil... mai durează. Domn' Ciurăscu a zis că nu-l vinde, până nu

obţine un preţ bun. – Şi tu, n-ai niciun cuvânt? – Ce cuvânt să am, dacă am plecat... Astfel de ciorovăieli începuseră să fie frecvente în paradisul din

Stefăneşti. Toamna îşi intrase total în drepturi. Era pe la sfârşitul lui octombrie. Situaţia de tranziţie din ţară îşi arăta colţii peste tot, inclusiv pe la şcoala

de şoferi amatori, unde era angajată Adela. SRL-urile se înregistrau la Camera de Comerţ ca mărgelele pe ață. Tot românul dorea să fie privatizat. Din ce în ce mai mulţi întreprinzători apăreau, se deschideau firme, falimentau firme. Şcolile de şoferi se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Alături de firma lui Nedelcu, patronul Adelei, se înfiinţase o alta, care deţinea mai multe maşini, mai arătoase, mai performante. Se observa o investiţie serioasă. Totuși, clienţii se împuţinaseră peste tot. Studenţii, principalii amatori, plecaseră prin alte oraşe, mânați de un destin mai fast, sperau ei. Afacerea firmei începu să scadă simţitor, drept pentru care patronul se gândea serios să se reprofileze.

Sofia Sincă

35

Dar, ca toţi întreprinzătorii, cu spirit mercantil, hotărârile le lua singur şi doar în folosul său. Adela simţea atmosfera apăsătoare apărută între ea şi patron.

– Nu mai am bani deloc, Adela! îi spuse într-o zi. Dacă nu te căzneşti să faci rost de clienţi, nu ştiu de unde o să-ţi dau salariu.

– De unde, domnul Nedelcu, să fac rost de clienţi? Să mă duc să-i iau de pe stradă?

– Păi, ăştia de lângă noi de unde au? – Probabil îşi fac reclamă, cumva. Putem face şi noi reclamă, măcar

câteva anunţuri prin ziar sau la radio local, nou înfiinţat. Dar trebuie ceva bani. – Nu am bani!... De unde bani?... Nu ştii că am cumpărat casa aia? Patronii de tranziţie doreau câştig imediat şi doar pentru ei, fără a

investi în viabilitatea firmei. Adela se simţea serios ameninţată. Într-o seară, la birou, se bucură de o altă vizită a celor doi, Pia şi

Marius. Se vedea de la o poştă că erau abătuţi, gânditori, mai ales prietena ei, contrar modului obişnuit de a intra pe uşă, zâmbitoare şi expansivă.

– Ce vânt vă aduce pe la mine? – Am venit să te vedem, spuse Pia destul de tristă. – Vânt de pace şi de prosperitate, doamnă Adela, rosti repede Marius,

afişând un râs forţat. – Ce mai faceţi voi? Bine? – Nu chiar aşa de bine, mormăi din nou Pia, cu voce joasă şi privirea în

podea. – De ce? – Nu mai am eu orgă... rosti Marius, mai mult în glumă. Şi sâmbătă

trebuie să cânt la o nuntă. – Unde este orga ta, Marius? – Nu era a mea, era a orchestrei, de care tocmai m-am despărţit. Mi-am

încropit o altă orchestră, dar n-am orgă. – Şi ce-i de făcut? întrebă Adela, inocent. – Să ne împrumuţi tu nişte bani, rosti Pia, cu aceeaşi voce stinsă. Ochii lui Marius se fixară direct şi insistent pe chipul Adelei, vădit

Pe muchie de cuţit

36

surprinsă. – Nu ştiu ce să spun... îngână aceasta. – Vă rugăm, doamnă Adela, doar până duminică! După ce încasez banii,

vine Pia şi vi-i aduce, imediat. După o mică pauză Adela întrebă: – Şi cam de ce sumă aveţi nevoie? – Cinci mii... – Oho... dar e o sumă considerabilă... – S-au scumpit tare în ultima vreme. Se caută. E sezon de nunţi, încercă

Marius să justifice suma. – Nu ştiu dacă am suma asta disponibilă... Să vorbesc cu soţul meu...

Dar nu v-o trece prin cap că am să iau de la firmă... – I-am spus eu lui Marius, că nu faci tu aşa ceva. – E vorba de câteva zile, doamnă Adela. – Nici vorbă! răspunse Adela foarte hotărât, încât Marius ridică privirea

speriat. Poate fi vorba şi de câteva ore, eu nu fac asta. Pentru mine aceştia nici nu sunt bani, sunt doar nişte hârtii. Diseară, după ce vorbesc cu soţul meu, vă spun prin telefon cât vă pot oferi.

– Nici dacă o să vă dau o sumă... în plus... o mică dobândă? încercă Marius, marea cu degetul.

– Dacă mai rosteşti un cuvânt de acest gen, nu-ţi mai dau deloc, nici din banii mei! rosti Adela, pe un tot cam usturător.

– E bine şi aşa... murmură Marius, dezumflat. – Mulţumesc, Adela! E bine oricât! Pia ştia că Adela era veriga puternică a familiei şi că tot ea coordona

cheltuielile, dar oricum nu-şi permitea să înstrăineze sume aşa mari fără ştirea soţului. Ei aveau bani aproape tot timpul în casă, deşi nu erau timpuri de ţinut bani la ciorap, deoarece peste şase luni, cu banii pe care ai fi luat un frigider, mai puteai cumpăra, doar două pâini.

Având acest aspect în considerare, Adela îşi convinse soţul, care nu o refuza niciodată, să-i ajute pe tineri, dacă tot se putea. Astfel, a doua zi luă cu ea patru mii lei şi îi chemă să le dea suma. Foarte bucuroşi se înfiinţară.

Sofia Sincă

37

Zâmbetul li se mai estompă puţin, se aşteptau la suma întreagă, dar până la urmă mulţumiră şi plecară să-şi cumpere Marius orgă.

Duminica veni, dar banii înapoi, nu. Printr-un telefon Pia încerca să-l scuze pe Marius că nu a primit cât credea, cât trebuia şi că o roagă să mai aştepte până duminica următoare. Însă mai trecură vreo două duminici şi nicio veste, iar la telefon nu răspundea nimeni. Speriată, Adela se urcă în maşină şi plecă la Ştefăneşti. Acolo, linişte totală, curtea era goală, poarta rămânea încuiată, soneria insistentă rămase neluată în seamă. Dând târcoale pe lângă casă, atrase atenţia unei vecine dornică de ştiri, despre capra vecinului. Adela o întrebă dacă ştie ceva despre tânăra pereche, prietenii ei.

– Da, ştiu! Pia este cu soacră-sa la Călineşti, să vândă varză şi Marius, dacă nu doarme, o fi prin oraş. Cine îl vede pe băiatul acesta?... începu discuţia, vecina amabilă.

– Ştiţi când se întorc? – Peste vreo săptămână... După ce vând varza... mai spuse femeia,

gesticulând la fiecare cuvânt sau poate şi mai des. – Sunteţi sigură că în Călineşti? – Sigur, sigur! Doar am vorbit cu Pia. Noi mai stăm de vorbă, aşa ca

între vecine. E fată bună, Pia. Însă Marius... şi dădu cu mâna în semn de lehamite.

Adela plecă mirată şi complet nedumerită. Nu-i venea a crede ce auzise, dar se hotărî să se edifice.

Călineştiul nu era departe, dar nu putea să meargă imediat acolo. Şi aşa se abătuse din drumul spre bancă.

Dădu o fugă până la Călineşti chiar a doua zi, direct în piaţă. Într-adevăr, prietena ei era lângă o grămada de varză, pe o platformă, gătită destul de extravagant, având în vedere munca pe care o presta. S-a oprit o clipă, profitând de faptul că Pia nu o putea observa, pentru a înţelege cu adevărat ce se petrece – prietena ei vindea varză. Alegea căpăţânile după dorinţa clientului, râdea zgomotos, se târguia cu voce tare, însă banii intrau în borseta unei femei mai în vârstă, tipul perfect de precupeaţă, mama lui Marius. Adela se apropie şi-i făcu un semn discret cu mâna. Pia tresări vizibil și

Pe muchie de cuţit

38

pe faţă îi apărură nişte grimase adânci. Nu se aştepta la aşa ceva. Coborî de pe platformă, nu înainte de a șușoti ceva cu soacră-sa. Proprietara verzei întoarse o privire scurtă și acră spre Adela.

– Adela... ce-i cu tine aici? – Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed. – Ai dreptate... spuse femeia încurcată. Hai să bem o cafea la un bar. Peste stradă era un bar destul de oribil şi mai ales plin de priviri lascive,

masculine. Dar ele se priveau una pe alta şi aveau multe să-şi spună. – Ce mai faci, Pia? Văd că te-ai apucat serios de comerţ. – Ce să fac? Nu ştii, că ţi-am spus... recolta, casa, banii... – De ce tu şi nu Marius? El unde este? – El are probleme cu orchestra... trebuie să facă repetiţii... şi... Ţi-a

adus banii, da? – Nu mi-a adus niciun ban. – Cum? Mi-a spus că ţi-a dat banii, de acum două săptămâni. – Să fim serioase, Pia! Nu mi-a dat niciun ban. Nu l-am mai văzut de

atunci, nici pe el şi nici pe tine. – Îngrozitor!... În acest timp am fost mult plecată de acasă. – Măcar un telefon... – Nu ştiu ce-i cu telefonul... nu mai are ton. – Poate nu l-aţi achitat. – Marius a spus că a plătit factura. Pia răspundea din ce în ce mai încurcat, faţa ei trăda minciună, teamă,

regret. Se străduia să pară că totul este bine. De data aceasta, moda şi cochetăria erau lăsate pe planul doi. De fapt aşa cereau şi împrejurările. Părul ei buclat era strâns neglijent la spate. Dimineţile reci o silea să poarte două pulovăre, unul peste altul. Cearcăne grele îi umbreau ochii ei albaştri, cu gene dese şi întoarse.

– Pari cam obosită, făcu remarca Adela. Unde dormi? – Avem o camera la hotelul pieţii, dar dormim pe rând, eu cu soacră-

mea, pentru că ne fură varza. – Of, Pia! Sper să nu fie în zadar aceste sacrificii ale tale.

Sofia Sincă

39

– Muşcă-ţi limba, pesimisto! încercă Pia o glumă. Să vezi tu când o fi gata casa şi ne vom lăfăi, tu cu mine, la umbra gutuilor pe care tocmai i-am plantat cu Marius.

– Abia aştept! Dar până atunci mai ai grijă şi de tine! Pe la Andrei ai mai fost?

– Acum, de când sunt în Călineşti cu varză, nu. Dar cum ajung acasă la el merg întâi.

Se despărţiră destul de triste amândouă. Consumaţia, câte o cafea şi câte un sandviș, o plăti Adela.

– Să mă suni când ajungi acasă, Pia! – Negreşit şi am să vorbesc şi cu Marius despre banii ce ţi-i datorăm. – Neapărat, am nevoie de ei! Târziul toamnei îşi intrase în drepturi. Doar tristeţe şi nostalgie

răspândea în jur. Castanii goliţi de frunze, tremurau în vântul rece, iar ploaia mohorâtă biciuia cu răutate în geamuri. Părea că e stăpână peste tot. Lovea cu stropi grei câte o frunză ce mai atârna dezolant, întârziată, pe vreun ram mai tânăr.

Şcoala de şoferi era mai goală şi mai tristă decât sfârşitul de toamnă. Patronul Adelei se uita cruciş la ea de câte ori intra în birou. I se părea că o plăteşte de pomană şi cumva era adevărat. Prin lipsa clienţilor, toată activitatea scădea. Adela avea din ce în ce mai mult timp liber. Coşmarul cumplit al şomajul se întrevedea destul de aproape. Se gândea serios ce va putea face altceva, ea care lucrase la birou toată viaţa.

Pia nu se mai arăta deloc, nici în vreo vizită, nici la telefon nu răspundea. Datoria rămase în fază de datorie. Şi totuşi înainte de Crăciun cu câteva zile, primi un telefon:

– Alo, Adela? – Da, Pia! Ţi-ai amintit că mai exist? – Nu mă mai supăra şi tu. Vino până la noi, acum dacă poţi. Te rog!... – Bine, am să vin... acum! Adela se urcă în maşină şi plecă la Ştefăneşti. Surpriza îi fu enormă

când găsi în casa celor doi, o femeie în jur de douăzeci şi cinci de ani, cu un

Pe muchie de cuţit

40

copil mic, exagerat de mic, în braţe. De fapt o păpuşă mişcătoare, îmbrăcată într-un costumaş tricotat anume pentru talia ei, deoarece nu existau hăinuţe de această mărime. Mica fiinţă neajutorată scâncea, cerându-şi dreptul la viaţă.

– Uite, Adela, ploconul! – Care plocon? întrebă aceasta nedumerită. – Fata asta zice că are un copil, ăsta pe care-l ţine în braţe, cu Marius. – Ăsta e copil? fu prima reacţie de care era în stare, Adela. – Sigur că e copil!... sări ca arsă tânăra blondă, extrem de slabă. E

născut la şapte luni. Tot aşa am născut-o şi pe fetiţă iar acum e mare, sănătoasă şi frumoasă...

– Tot cu... Marius? întrebă Adela. – Nu. Cu altul! răspunse la fel de ţâfnoasă, blonda. Am fost căsătorită şi

sunt divorţată. Cu Marius sunt de astă-vară. Înţelesese din teribila poveste înşirată sacadat de lehuză despre

cheltuielile considerabile avute cu sarcina în lunile din urmă. Femeia era depresivă. Avea multe probleme. Părinții n-o primeau acasă cu un copil din flori căci pe fetiță, pentru care nu încasa pensie alimentară, tot ei o creșteau. Iar Marius a încurajat-o să dea naştere acestui băieţel şi acum nu mai dorea să se căsătorească cu ea, aşa cum îi promisese. Situația în care se aflau cele trei femei, crease o atmosferă apăsătoare în încăperea mică. Adela era distrusă, părea că nu mai poate scoate niciun cuvânt.

– Eu am fost la poliţie cu copilul în braţe şi mi-au spus să vin aici, la Marius, dacă este al lui copilul.

– Ce spui Adela? întrebă transfigurată, Pia. – Eu!?... Marius ce spune? – Nu era acasă când a venit fiinţa asta şi cred că se întoarce destul de

târziu. Astăzi e joi – ziua când caută contracte pentru orchestră, pentru după Crăciun. Ce să fac eu cu fata asta?

– Nina! preciză proaspăta mamă. – Mama lui ştie? întrebă Adela, ignorând-o pe intrusă. – De mine știe şi nu mă vrea, că mai am un copil! se băgă iarăși în

Sofia Sincă

41

seamă Nina. Eu ştiu că şi tu ai un copil şi că mama lui Marius nu ştie... Când o afla...

– Niciodată n-am înţeles pentru ce este atât de important ca mama lui Marius să-i aleagă soţia.

- Pentru că tot ce este aici este pe numele ei, nu pe al lui Marius, şi fără ea nu se face nimic! răspunse Nina, parcă victorioasă. Dacă nu ai ştiut, afli acum, doamnă… Adela. …Oricum, eu nu plec de aici.

– Ne-no-ro-ci-to! silabisi Pia. – În acest caz, cam are dreptate! îşi spuse Adela părerea, ironic. – Ba o să pleci, că o să te iau pe sus şi te dau afară din curte! se

burzului Pia la străină. – Cu copilul în braţe? Mă duc înapoi la poliţie. Sau plec şi-ţi las ţie

copilul. Pe mine cine mă mai ia cu doi copii? şi începu să plângă isteric, amărâta, cu copilul în braţe.

Pe Adela o dezarmă total, iar pe chipul Piei se observa clar tristeţea dar şi compătimirea pentru această fiinţă măruntă, care nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme, cu copil cu tot.

- Atunci plec eu! spuse Pia şi fugi la cuier de unde-şi luă o haină groasă şi geanta. Se simţea depăşită de situaţie: Hai, Adela!

Aceasta o urmă neputincioasă. În maşină, Pia izbucni în lacrimi. Plângea cu furie, cu deznădejde, plângea de i se zdruncina toată ființa, așa cum nu o văzuse Adela, niciodată. O lăsă un timp să se descarce parcă de toate necazuri vieţii, apoi începu s-o consoleze.

– Lasă, Pia, că ieşi tu şi din asta... Ieşim noi! – Am pus atâta suflet… se căznea nefericita să vorbească printre

sughiţuri şi lacrimi. Am muncit cât am putut. Mi-am făcut vise şi mi-am cheltuit toţi bani.

– Care bani? întrebă Adela, arsă. – Banii din apartament. Nu ţi-am spus că i-am luat de la domn' Ciurăscu

şi i-am dat lui Marius, să cumpere materiale pentru casă. – Bravo, draga mea prietenă, bravo! răspunse Adela perplexă. Şi banii

împrumutaţi de mine, cu care şi-a cumpărat orgă, unde sunt?

Pe muchie de cuţit

42

– Tot la nemernic. Îmi tot promitea că o să-i scoată de undeva şi o să ţi-i dea. Şi uite ce făcea el cu banii... mai avea o femeie, pe care o întreţinea. Deci, acolo lipsea când nu era acasă şi asta foarte des, spunea printre suspine spasmodice Pia, aproape sufocându-se.

Pusese capul pe umărul Adelei şi plângea ca un copil necăjit, ca şi cum abia acum începea să simtă povara vieţii, căutând mângâiere şi o rază de speranţă, pe umărul prietenei ei.

– Hai, lasă... nu mai plânge, că vedem noi cum o scoatem la capăt!... zise aceasta, mângâindu-i braţul de lângă ea şi fruntea. Ţi-am spus că de după anul nou, nu o să mai am serviciu?

Pia ridică capul şi întoarse o privire speriată către Adela. – Nu. Cum aşa? De ce? În faţa suferinţei altuia, a ta se diminuează, se pare că ai împărţit din

ea, senzaţia de durere se micşorează prin greutatea celuilalt. Adela porni maşina şi plecară din faţa porţii lui Marius. Pe Pia o duse la

mama ei, iar ea se întoarse la birou.

Sofia Sincă

43

Capitolul V Sărbătorile de iarnă, umbrite de tristeţe, trecură pentru amândouă ca

un tren cu aburi prin gări pustii. Pentru fiecare dimineața întuneca zările cu o ceață deasă. Spectrul şomajului, devenise realitate inevitabilă pentru Adela şi, dezorientată, nu putea să-şi alunge temerile. Până atunci nu ştia ce înseamnă şomaj, deoarece în vremea comunistă nu exista fenomenul. Cunoştea doar din cărţi diferite aspecte şi urmări neplăcute, chiar sinucideri, însă în mintea ei acestea erau doar mofturi sau simplă propagandă.

Doru, soţul ei, se străduia din răsputeri să o înveselească şi să o îmbărbăteze:

- Lasă Adela, câştig eu pentru amândoi. Pentru ce-ţi faci atâtea probleme? Mai stai acasă, să te odihneşti. Presupui că eşti în vacanţa de iarnă...

- Ţie îţi este uşor să vorbeşti, Dorule, pentru că te trezeşti dimineaţa şi pleci la serviciu. Dar eu mă simt inutilă, scoasă din circuit.

- O să te obişnuieşti şi cu asta. Şi apoi nu s-a sfârşit pământul. O să-ţi mai găseşti ceva de lucru, contabilitatea este căutată.

De sărbătorea Crăciunului şi a Revelionului s-au întâlnit cu familia Cosma şi s-au simţit minunat împreună. Au petrecut acasă, în patru. Soţii Cosma erau de vârste apropiate, trecuţi de patruzeci de ani. El, Emil Cosma era coleg de serviciu cu Doru, iar soţia acestuia Rina Cosma era privatizată în domeniul comerţului, la un magazin din centru unde lucrase ca gestionară. A cumpărat spaţiul gestionat înainte de revoluţie. Cei doi băieţi ai lor, adolescenţi, erau plecaţi la munte de sărbători cu prietenii de grup.

Pe muchie de cuţit

44

Lichidarea şcolii de şoferi se înfăptuise de la sine, iar cu patronul, Adela rămăsese în relaţii amiabile. El, cu banii câştigaţi îşi cumpără o casă, un colţ de stradă destul de arătos, aproape de piaţă. Jos amenajă un magazin alimentar, iar sus locuinţă. Fosta secretară, Adela deveni la insistenţele lui, contabila magazinului şi a restului de afaceri, vânzătoare fiind soţia şi fiica lui. Însă retribuţia ce o primea era simțitor mai mică. Dar nici munca şi nici timpul aferent muncii nu erau aceleaşi. Tangenţa cu el avea loc doar cât să ia actele, atunci când acestea existau. Multă marfă intra în magazin fără acte, drept pentru care aveau mereu discuţii. Dorinţa lui era să o implice alături de el în afaceri veroase, din afara magazinului, creând o tensiune aproape continuă în relaţia lor. Aveau loc multe dispute între ei, dar Adela nu ceda, lăsându-l singur în astfel de încurcături. Perfectarea actelor contabile o făcea acasă.

Mânată de virtutea inerţiei, de cei douăzeci de ani în care dimineaţa suna ceasul şi începea cu o zi de muncă la birou, Adela păstră sala de teorie a şcolii, o sală destul de mare. A plătit din buzunar chiria pe încă o lună, amăgindu-se cu faptul că nu a rupt definitiv contactul cu serviciul, mai ales cu plecatul dimineaţa de acasă. Iniţial nici ea nu ştia pentru ce a păstrat-o. După anul nou, la aceeaşi oră la care intra în program, adică la opt, îşi făcu apariţia, timp de două săptămâni în sala de teorie. Fierbea cafeaua cu termoplonjorul şi privea pe geam, prin spatele perdelelor, tristă, abătută, fumând ţigară de la ţigară. Se simţea mică, neînsemnată, parcă se ascundea să nu se afle că ea nu mai are serviciu, fără a vedea vreo ieşire din situaţie. Înapoi, la întreprinderea unde lucrase, nu putea să se mai întoarcă, deoarece şi acolo începuseră restrângeri masive de personal. Cine pleca, era bun plecat. Spaima zilei de mâine pusese stăpânire pe ea. Consolările soţului nu-i mai ajungeau, mai ales că ea trebuia să se descurce cu banii, mulţi sau puţini. Doru nu era deloc întreprinzător. Se obişnuise ca ea să ducă tot greul familiei, toate responsabilităţile de orice natură, toată căsnicia era pe umerii ei.

Viaţa a fost destul de simplă până atunci. Ajungea să ai cele două lucruri elementare, o slujbă undeva şi o casă unde să locuieşti, dar acestea le primeai de la partidul comunist. Cine rămânea fără slujbă era pasibil de puşcărie. Acum, nu-i păsa nimănui.

Sofia Sincă

45

Desigur, gândul îi fugea la privatizare, dar în ce domeniu? Şi singură... De fapt era cam solitară, în unele situaţii, mai ales atunci când tristeţea o domina. Dorea singurătatea. Își spunea că aşa poate gândi mai bine. Soluţia însă, nu se arăta. Pusese ideea unei săli de coafor... dar era la etajul întâi şi, cine urca până acolo... apoi nu prea mai vedea interesul femeilor îndreptat spre a fi coafate... Deci, ideea căzu. Apoi s-a gândit la comerţ... Dar cum?... Unde?... Acolo în niciun caz. Toată zona era împânzită de buticuri, chioşcuri şi chioşculeţe, iar la comerţ nu se pricepea. I-ar fi plăcut mai mult o grădiniţă de copii, dar în mintea ei era imposibil. Nu avea pregătire profesională pentru aşa ceva.

În acest fel petrecea câteva ore bune cu ochii pe geam, privind la trecătorii care toţi aveau o ţintă, doar ea nu. Apoi pleca acasă şi mai abătută.

Soţul ei nu-i reproşa niciodată nimic, dar nici idei, soluţii, implicări, nu avea din partea lui. Nu o întrebă dacă a primit înapoi banii împrumutaţi, nici de ce a păstrat sala cu chirie din strada Pieţii. Îi înţelegea suferinţa şi se purta atent pentru a nu o răni şi mai mult.

O portiţă de ieşire din această situaţie veni de la cine se aştepta mai puţin – în una din zile, ieşind din sală, se întâlni cu Strâmbaciu:

– Sărut mâna, Adela! Ce mai faci? – Nu chiar aşa bine ca tine, Ion. – De ce? A... am auzit că aţi plecat cu şcoala de şoferi de aici... De fapt

nu am mai văzut firma sus, zise acesta luându-i mâna foarte protector şi sărutându-i-o.

Adela simţi o atingere aspră ca a unei scoarţe de copac. – Da. Şcoala de şoferi a dat faliment şi patronul s-a reprofilat pe

comerţ. – Şi tu? – Eu sunt în căutare... rosti destul de greu Adela, în faţa acestui om pe

care nu-l agrea nici măcar cât pe iarna trecută. Am păstrat sala de sus încă o lună... nici eu nu ştiu pentru ce.

– Fă şi tu un atelier de croitorie cu Pia, veni prompt propunerea acestuia. Vă dau concursul, că sunt băiat bun.

Pe muchie de cuţit

46

– Ţie să-ţi revină ce? întrebă Adela circumspectă. – Nimic. Deocamdată, nimic. După ce veţi prospera, vom mai vedea. – Ştii... că n-ar fi o idee rea? Dar de unde iau eu câteva maşini de

cusut, în afară de a mea de acasă? – Vă dau eu cu împrumut, vreo trei-patru. Şi mâine dacă vrei! Vă ajut,

doar am zis! – Să mai reflectez, să vorbesc cu Pia şi cu soţul meu. – Ea... ce mai face? Am auzit că s-a recăsătorit. – Nu chiar... Să-ţi spună ea mai multe. – Cum doreşti! Sunt la dispoziţia voastră! Se despărţiră ca cei mai onești oameni care au pus la cale o afacere.

Adela începu să se gândească serios la această soluţie. I se părea una salvatoare. Ideea o încânta, mai ales că şi ea cocheta cu croitoria. Era un hobby de-al ei. Învăţase prin nişte cursuri, destul de sumare, de pe lângă Palatul culturii din oraş, însă putea să-şi confecţioneze lucruri de primă urgenţă în casă. Bani avea pentru investiţii, o avea pe Pia, foarte pricepută în domeniu, îl mai avea şi pe soţul ei, care o putea ajuta la multe. Materie primă va achiziţiona de la întreprinderea textilă unde lucrase.

Porni către casă, încrezătoare. Îşi aşteptă bărbatul cu multă nerăbdare. Încă din pragul locuinței, Adela îi explică, exuberantă, ce presupunea afacerea, cu lux de amănunte. Ei nu aveau secrete unul faţă de celălalt. Doru deveni şi mai entuziasmat decât ea.

– Am încredere în tine, Adela! Iar în privinţa banilor puteai fi ministru de finanţe.

– Te legi să mă ajuţi, după terminarea programului tău de lucru? – Absolut, soţioara mea dragă, cu tot ce-mi stă în putinţă, doar, doar să

nu te mai văd supărată, să nu mai suferi! Cu ce începem? – Prin a-mi perfecta acte de societate şi prin a vorbi cu Pia. După câte

ştiu este pe la mama ei. Acolo am vorbit la telefon ultima dată cu ea. În următoarele momente, Adela îşi căută prietena cu nerăbdare, dar

mama ei îi spuse că este la Lidia de vreo trei zile. – E foarte supărată din cauza lui Marius, ăla... îi explică mama Piei, la

Sofia Sincă

47

telefon. – A mai vorbit cu el? – După câte ştiu eu, nu. – Cum pot să iau legătura cu ea? Vreau să ne sfătuim neapărat în

legătură cu nişte probleme importante. – Vă dau numărul de telefon al Lidiei, doamnă Adela, se oferi femeia,

amabilă. O găsi prin telefon şi o invită a doua zi în vizită la ea.. Pia arăta ca în

zilele ei bune: cochetă, modern îmbrăcată, expansivă, şi, ca întotdeauna, purta cel puţin un articol vestimentar nou.

– Pia, ce bine arăţi! o întâmpină Adela. – Da? Mă mir... – Ce mai faci? De ce stai la Lidia? – Ca să cos la maşină, să fac bani. Nu ştii că eu nu mai am maşină de

cusut? Lidia are şi mă lasă să cos, cât doresc. Bineînţeles, ei îi lucrez gratis. Uneori rămân acolo până foarte târziu să lucrez... şi nu mai plec la mama, să nu mai cheltuiesc pe taxi.

Adela se mustră în sinea ei. Putea să-i acorde şi ea acest privilegiu şi atunci ar fi fost mai aproape de copil şi de părinţi. Avea o maşina de cusut electrică performantă, care stătea în cutie. I-o adusese, din Olanda, o fostă colegă de birou.

După ce puse cafeaua în ceşti şi scrumiera între ele, îi făcu cunoscută vestea cea mare.

– Uite ce m-am gândit… Ăăă… hai să facem amândouă un atelier de croitorie.

Uimită, Pia făcu nişte ochi mari, strălucitori şi răspunse într-un suflet: – Sigur, Adela! De ce nu? Sunt încântată că te-ai gândit şi la mine! Dar

cu ce? Eu nu am niciun ban. – Mai am eu ceva bani. Investesc eu deocamdată, iar câştigul se va

împărţi în raport cu suma investită, spuse Adela râzând. – Că doar n-o să am pretenţii la ce n-am dat, la ce nu-i al meu. Şi să ştii

că mă va ajuta Lidia să-mi recuperez banii de la Marius. Îl dau în judecată. Mă

Pe muchie de cuţit

48

învaţă ea să fac acţiunea judecătorească. Şi vom reuşi, Adela! Eu am cliente multe. O să facem croitorie şi de comandă şi de serie. Ştii de unde putem lua maşini?

– De la Strâmbaciu... M-am întâlnit cu el. De fapt el mi-a dat ideea cu atelierul şi a zis că ne împrumută trei-patru maşini, acum pentru început.

– Ce i-ai spus de mine? Dacă o face pentru a mă întoarce la el, să ştii că n-am să fiu de acord. Şi apoi... vezi tu, el nu face nimic gratis. Totul are un scop, bine definit.

– M-am gândit şi eu la asta, şi chiar l-am întrebat. Dar nu s-a dat de gol. Oricum eu zic să profităm de această oportunitate, deocamdată. Nu prea mă las eu dusă de nas. O fi avut şi el vreo revelaţie pentru a face gesturi umanitare, rosti Adela râzând. Cu Marius ai mai vorbit?

– Nu! Deloc! Nu răspunde la telefon. Eu nu am fost pe acolo de atunci, el nu m-a căutat.

– Păi, nu trebuie să-ţi iei hainele de la el? – Nu neapărat. Îmi fac altele. Pe mine mă interesează banii mei şi ai tăi.

Trebuie să-i scot de la el şi îi voi scoate! Adela le puse cruce la acei bani. Nu se gândea că-i va mai recupera.

Profita de faptul că Doru nu o mai întrebase nimic şi prefera să tacă, să-şi lingă rănile pentru leapşa luată. Niciodată nu păţise aşa ceva.

În scurt timp perfectă actele pentru firmă. O numi „Crizantema”, crizantemele fiind florile ei preferate, primăvara. Avea puţină experienţă, deoarece tot ea o înfiinţase şi pe cea a lui Nedelcu, inclusiv numele. Găsise vreo cinci nume diferite din care Nedelcu a ales unul. Noroc că i-a plăcut unul, altfel zicea că o va numi „Adela”. La statut consemnase mai multe profiluri, dar primul se numea „Confecţionarea şi desfacerea articolelor de îmbrăcăminte”. Era mulţumită sufleteşte când ceva îi reuşea şi ştia să aprecieze ajutorul celorlalţi. Pe Pia o trecu asociată, fără nicio sumă la investiţii. Apoi luă legătura cu Strâmbaciu la telefon. Omul se ţinu de cuvânt şi se pomeni cu el, în una dintre zilele următoare, cu o maşină de cusut mare, greoaie cum sunt toate maşinile de serie, adusă de trei băieţi, în fosta sală de teorie a şcolii de şoferi, care acum căpăta altă destinaţie.

Sofia Sincă

49

– Sărut mâna, Adela! Urmară aceleaşi sărutări de mâini şi la propriu. – Bună, Ion! De unde ştiai că sunt aici? Abia acum am venit. – Te-am văzut întâmplător, pe geam. Am venit cu o maşină şi urmează

şi celelalte două. După care le vom racorda la curent. – Nu-i nevoie, dar îţi mulţumesc pentru intenţie, Ion! Pentru racordare

şi celelalte se pricepe soţul meu. Va face el racordul. – Nuuu... nu cred că se pricepe!... Nu-i chiar aşa de simplu... Lasă, ţi le

pun eu în funcţiune! – Dacă nu se va descurca, am să te rog să-l ajuţi. Da? rosti Adela, pe

un ton autoritar pentru a-i mai tăia din avânt, acestui om prea insistent. – Bine... cum crezi! Sunt sigur că mă vei chema! Eu ştiu ce-i aici şi cum

trebuie să funcţioneze aceste maşini. – Tu ce mai faci? Lucrezi în atelier, Ion? schimbă vorba Adela. – Mai nimic... nu am găsit o croitoreasă bună, să-mi conducă atelierul.

Apoi fetele au cam plecat... Nu mai am cu cine să lucrez. Mai bine închiriez maşinile, care m-au costat o groază de bani. Mi-am deschis un bar-restaurant, aproape de centru. O să te duc odată să mâncăm acolo. Sunt sigur că nu mă vei refuza.

Adela se abţinu. Ştia de la Pia cât dăduse el pe maşini, adică nimic. Le luase de la utilaje casate, de pe unde falimentau centrele de comandă. Aşa era el, exagera mereu, pentru a-i fi câştigul mai mare.

– Şi chiria pe maşini, cât va fi? – Nimic, Adela! Nimic, aşa ca pentru tine... – De unde şi până unde? Şi nu doar pentru mine. Eu sunt asociată cu

Pia, pe care o cunoşti bine. Atelierul îl vom face împreună. – Era mai bine dacă n-o treceai asociată. – Ce vrei tu să spui? – Nimic. Doar atât – e mai bine de unul singur, în asemenea chestiuni. Despre Pia, nu întrebă nici măcar din complezență ceva. – Şi totuşi, chiria... insistă Adela. – Îţi acord perioadă de graţie! rosti binevoitorul pe un ton infatuat. – Bine, fie! Poate voi avea prilejul să mă recompensez cumva faţă de

Pe muchie de cuţit

50

tine. – Îl vei avea, sigur! zise Ion, îndreptând o privire lascivă spre coapsele

femeii. Îţi dau şi trei croitorese bune, dacă vrei, pentru că eu nu mai am ce le da de lucru.

Adela, ignorând acele priviri, acceptă oferta. În fond nu lua decât nişte salariate care doreau loc de muncă. Şi ea abia gustase amarul unei astfel de situații.

În câteva zile, după programul lui la uzină, Doru, împreună cu prietenul lor comun Emil Cosma, au pus în funcţiune acele maşini. Doru era foarte priceput la reparaţii de fineţe, asta lucrase toată viaţa. Meticulos şi încăpăţânat, aflase multe secrete ale motoarelor. Repara cu multă uşurinţă aparate electrocasnice, televizoare, tot ce exista în casa lor sau la prieteni.

Strâmbaciu văzând că nu este chemat se înfiinţă singur. Se putea citi un iz de ciudă pe chipul lui, atunci când maşinile începură să toarcă precum pisicile alintate. Căuta nod în papură celor doi, ca şi când erau sub comanda lui: ba acolo nu trebuia aşa, ba dincolo nu este bine. Noroc că cei doi erau calmi şi politicoşi şi chiar îl luau în seamă atât cât era necesar, dar îşi făceau mai departe treaba aşa cum ştiau ei.

– Adela, du-te şi ia şampania! îi spuse Doru soţiei. Imediat suntem gata! Treci să probezi maşinile!

– Eu? Doamne fereşte!... Să vină Pia! Eu nu am lucrat niciodată pe o astfel de maşină. Eu ştiu doar pe a mea de acasă, pe care am s-o aduc aici.

– Le probez eu... staţi fără grijă... se oferi Ion Strâmbaciu, pe un ton superior şi iritabil. Nu scăpaţi voi doi, meşterilor, aşa uşor de mine...

– Nu! spuse scurt Adela, pentru a împăca situaţia. Am altă propunere: mâine seară ne vom întâlni aici cu toţii – eu cu Doru, familia Cosma, Pia şi cu tine, Ion. Atunci le vom proba şi vom bea şampania, declarând afacerea deschisă. Ce ziceţi?

– Uite cum ştie ea, soţioara mea, să le descurce pe toate, draga de ea! De aia o iubesc eu! exclamă Doru luându-şi soţia afectuos pe după umeri, cu atenţie să n-o murdărească de vaselina înnegrită de pe mâini.

– Perfect! pocni din degete Emil.

Sofia Sincă

51

– Bine!... spuse şi Strâmbaciu cam dezumflat că nu-i ieşise cum a dorit. În seara următoare se adunară toţi în atelierul de croitorie „Crizantema”.

Făcură rost şi de scaune. Doru luă trei de acasă. Cele două sticle de şampanie se aflau pe biroul Adelei. Pia, frapa ca de obicei, gătită în fustele ei ample, vaporoase, cu nişte cizme de scenă, noi şi moderne. Celelalte două femei, Adela şi Rina Cosma, erau mai modeste, dar arătoase. Bărbaţii glumeau, aşa cum făceau de fiecare dată când se aflau împreună. Strâmbaciu se lăsa aşteptat.

– Pia, va trebui să încerci maşinile! o îndemnă Adela. E priceperea ta, doar a ta.

– Desigur, le şi recunosc! spuse aceasta trecând pe lângă ele. Doar că ţi-a dat nişte maşini pe care eu le ştiam mai mult defecte.

– Nu contează, doamnă Pia, rosti Doru, amabil, le reglăm noi. Nu-i mare inginerie! Ne pricepem noi la asta.

În timp ce Pia şi cei doi bărbaţi se ocupau de maşinile de cusut, Adela scoaseră o tavă şi tirbuşonul.

Uşa se deschise şi apăru Strâmbaciu transpirat şi prăfuit. – Am ajuns la fix, văd că nu s-a băut şampania. Sărută mâna doamnelor, inclusiv pe a Piei, fără niciun gest în plus.

Adela privi intenţionat către ea pentru a-i vedea reacţia, dar nu văzu nimic. Faţa ei era impenetrabilă. Poate puţină răceală. Îl trecu la rang de domn.

Cum la maşini mai era câte ceva de făcut, pentru a merge după cerinţa profesionistei, chestiuni de reglare a trecerii aţei prin toate reţelele conducătoare, Adela cu bunul ei simţ, propuse să ciocnească şampania:

– Azi ne destindem! Doar discutăm, fără să muncim. De mâine încolo le vom face pe toate. Trece-ţi la un pahar de şampanie! Doru scoate dopul unei sticle! Tare! Să pocnească!

Petrecură vreo două ore vorbind, glumind sau tăcând, mai ales Pia, şi fumând. Toată lumea fuma. Deşi era iarnă, pe la jumătatea lui februarie, stăteau cu un geam deschis, altfel nu se mai putea respira. Strâmbaciu vorbea cel mai mult şi cel mai tare. Vorbea de i se albea saliva la colţurile buzelor, lăudându-se cu afacerile lui, cu legăturile lui printre oamenii influenţi din oraş

Pe muchie de cuţit

52

şi nu numai, cu familia lui, cu maşina lui. Toate la el erau la superlativ. Toţi le urară celor două doar de bine, succes în afaceri şi bani mulţi.

Rina Cosma le făcu cadou un lănţişor de aur cu o cruciuliţă din mahon foarte frumos lucrată, sfinţită la Mănăstirea Cozia, pe care o atârnă de un cui deasupra biroului Adelei, pentru a le purta noroc.

Apoi fiecare plecară la casele lor. Familia Ionescu, Doru şi Adela o duseră pe Pia la mama sa.

Sofia Sincă

Capitolul VI Investiţiile în afacere erau departe de a se termina. Mai existau multe

necesităţi imediate până a putea funcţiona atelierul: o maşină cu trei ace pentru surfilat, una de cusut butoniere şi una pentru cusut nasturi, masă de croit şi masă de călcat. Maşini de călcat, foarfece, ace, aţă... multă aţă şi de toate culorile, ca şi alte accesorii utile, pe care doar faza fluxului tehnologic le putea constata lipsa.

Cele două asociate, achiziţionară celelalte maşini de la un alt atelier de croitorie cunoscut de Pia, la un preţ destul de convenabil. Circulau astfel de utilaje industriale, de la unităţi care se desfiinţau. Într-o săptămână atelierul era utilat complet. Sosiră inclusiv actele, de la Camera de comerţ şi Buletinul Oficial în care era înscrisă firma.

Rina le „vându” un pont, pentru început: nişte halate pentru bucătăria unui restaurant. Vreo douăzeci. Era bine deocamdată, pentru a da de lucru celor trei croitorese angajate, foste ale lui Strâmbaciu, cunoscute de Pia ca fete muncitoare şi pricepute.

Munca într-un atelier de croitorie nu este simplă. În primul rând trebuie să poţi sta pe scaun opt ore, cocoşată, cu privirea fixată în acul maşinii de cusut, cu un picior suspendat pe pedala de pornire-oprire. Să fii foarte îndemânatică, să ai vederea bună, fără a pierde timp cu introdusul aţei în ac sau cu foarfecele. Să poţi aproxima distanţe de câţiva centimetri, pentru că nu ai timp să măsori mereu. Măsura se ţine paralel cu marginea tălpiţei maşinii de cusut, iar foarfecele nu se mai introduce printre degete. Se folosesc doar tăişurile, cu o singură mână. Ambele mâini trebuie să fie la fel de

53

Pe muchie de cuţit

îndemânatice. Să ştii când maşina trebuie unsă, pentru a feri materialele de petele pe care le poate lăsa uleiul, să ai artă la călcat şi multe altele.

Materialele de confecţionat le achiziţionă Adela, parte cu plata imediat, parte cu plata după zece zile, de la întreprinderea unde lucrase douăzeci de ani.

Maşinile începură a tura fiecare pe alt ton, cu viaţă. Atmosfera se umplu de un aer vesel şi tonifiant. Încăperea, dincolo de praful ce plutea prin răvăşirea pânzeturilor, purta mirosul materialelor noi amestecat cu parfumul florilor din vazele care se răsfăţau pe pervazurile geamurilor. Într-un colţ înfiinţaseră o cabină de probă, iar în altul, după un parapet, biroul celor două.

Adela era în culmea fericirii, simţea că-şi găsise rostul pe pământ, simţea că prin mâinile ei luase fiinţă ceva nou, util şi care îi aparţinea. Desigur fără a neglija aportul şi implicarea Piei.

În cea mai mare parte a timpului, Pia lucra cu totul altceva faţă de croitorese, la maşina Adelei, adusă de acasă.

– Ce mai lucrezi, Pia? – Am câteva comenzi. Nu mai scap de cliente... Bineînţeles, banii îi vom

împărţi egal. – Bine, bine, dar nu ai spus nimic. – Păi, nu scrie în statut că lucrăm şi comenzi? – Ba da, tocmai! Însă comenzile se iau aici, în atelier. În cazul în care tu

le achiziţionezi în altă parte, le anunţi şi facem chitanţă, pentru a fi totul în regulă. Altfel vom primi amenzi, Pia!

– Da... aşa este... tu, cu litera legii! Am înţeles! Astea vor fi ultimele! Adela învăţase multe de la Pia în materie de croitorie. Să lucreze la

maşinile industriale, secrete în ale croitului, cum se fac tipare sau chiar cum se poate eluda legea. Ea făcea tiparele şi Pia croia, atentă, fără să greşească vreodată. Făcuse răni la mâna stângă, de la foarfecul masiv, de croit. Era stângace. „Defectul” Piei era că orice model de rochie nouă, executat pentru lucru de serie, se făcea doar după măsurile ei, fapt care ducea la o vânzare greoaie.

Amândouă munceau pe rupte, intrau la orice maşină de cusut sau

54

Sofia Sincă

ajutau unde era cazul. – O să luăm şi o maşină electrică de croit, Pia! – Nu-ţi face probleme, sunt învăţată. Cele douăzeci de halate se terminară în şase zile. Croitoresele erau bune

şi rapide. De lucru să fi avut să le dai! Se făcuse martie, pe la jumătate. Strâmbaciu le vizita în fiecare zi, poate

şi de mai multe ori pe zi, arogându-şi încă dreptul de şef asupra fetelor. – Mă... să nu mă faceţi de ruşine, să vă vedeţi de treabă aci, că Adela e

fată bună, dar!... – Lasă-le Ion, ce ai cu ele? se burzuluia Adela la el. Pia rămânea de cele mai multe ori absentă, chiar impasibilă în ceea ce-l

privea, dar se părea că nici el nu prea era afectat. Atenţia i se îndrepta acum spre Adela. Aceasta simţea oarecum, dar credea că i se pare, nu gândea că mârlănia unui om poate merge aşa departe. I se părea că uneori o atingea, aşa ca din întâmplare, pentru ea constituind o atingere de reptilă. Uneori lăsa câte o floare pe biroul ei, sau uita să-şi dezlipească privirile de pe fesele-i apetisante.

În afara lui, pe la atelier picau fel de fel de oficialităţi: de la camera de muncă, de la paza contra incendiilor, de la sanepid. Fiecare găsea câte un nod în papură, avea câte ceva de comentat, exista întotdeauna ceva ce nu era la locul lui. Asociatele pe rând, trebuia să fie atente cu ei. Dacă erau bărbaţi, aveau soţii care doreau să-şi coase câte ceva, iar dacă erau femei, precis aveau cel puţin câteva fermoare de înlocuit, în cel mai fericit caz.

După halate urmă confecţionarea lucrurilor de serie: capoate, fuste, bluze, pe care Rina Cosma se oferi să le expună în magazinul ei. Priceperea Piei le făcea să arate bine. Le poasfora cu câte ceva de pe la mercerie, le împopoţona cu nasturi lucitori sau cu câte o panglică specială. Se vindeau destul de bine, însă câştigul abia ajungea pentru salarii şi aşa minime, chirie, curentul electric. De recuperat din investiţie deocamdată, nu se întrevedea calea. Noroc că aveau perioadă de graţie asupra impozitului pe venit şi alte mici avantaje. Producţia era privilegiată prin lege, perioada de graţie era de un an.

55

Pe muchie de cuţit

– Ce ne facem, Pia? Nu văd cum vom prospera în ritmul ăsta. – Cam aşa este. M-am gândit să facem o colecţie, să organizăm o

prezentare de modele, undeva prin oraş pentru a ne face cunoscute. Să facem rochii de mireasă, de exemplu.

– Nu-i o idee rea... dar alţi bani... altă distracţie. Nu mai am bani, Pia. – Lidia mi-a făcut acţiunea judecătorească pentru banii ăia. I-a trimis şi

citaţie lui Marius. Peste o lună am termen. Dar îmi trebuie un martor, rosti Pia cu gura pe jumătate şi cu ochii aţintiţi pe un material, la masa de croit.

– Şi ce propui? – Să fii tu martora mea! – Doamne fereşte, Pia!... Eu nu am văzut când tu i-ai dat banii. – Ce contează? Ştii că i-am dat. Doar să spui acest lucru şi ajunge, mi-a

spus Lidia. – Altcineva mai ştie că i-ai dat banii? – Ştie mama, pe care nu-mi este permis s-o pun martoră, fiindu-mi rudă

de gradul întâi şi mama lui, care desigur, n-o să ţină cu mine. – O să recunoască el că a primit banii? Tu ce crezi? – Da... sunt sigură că recunoaşte. Nu-i chiar aşa de escroc. M-am

întâlnit cu tanti Leana, vecina lui, şi mi-a spus că Nina nu mai este la el, şi că mamei lui îi pare rău după mine.

– Mamei lui... Dar lui? – Dacă-i era, venea să mă caute. Cred că şi-a schimbat numărul de

telefon şi l-a pus la secret. Am întrebat la informaţii şi răspunsul a fost: „Nu figurează.” Însă nu-mi vine să cred că stă el fără telefon. Ce zici Adela, mă ajuţi?

– Ştiu eu?... Să vorbesc cu Doru... să văd... Pentru Adela, „să vorbesc cu Doru” însemna, „încă nu ştiu ce să fac”.

De vorbit cu Doru vorbea, dar ultimul cuvânt era întotdeauna al ei. – Dacă am lua banii, i-am investi în materiale şi am putea face

prezentarea de confecţii, bâigui Pia, pe un ton scăzut. – Eşti sigură că-ţi pune banii în palmă? – Sigur... Dacă nu, îi va face sechestru pe ceva din curte, mai ales că

56

Sofia Sincă

suma-i destul de mare şi se va reactualiza valoarea banilor. Au trecut şase luni de când i-am dat...

Zvon de primăvară a picat peste oraş. Cu alaiul ei verde îşi intrase în drepturi. Soarele pe lângă rostul de a încălzi cu pripeala lui fugară, avea grijă să accentueze parfumul florilor şi al ierbii. Oraşul era din ce în ce mai plin de forfotă, se apropia luna mai, cu verva ei de viaţă.

Ideea şi necesitatea de prosperitate a atelierului, devenise destul de presantă. De fapt, în producţie se investeşte şi poţi aştepta câştigul şi după un an. Erau lucruri pe care Adela nu le cunoştea, nu se informase destul în ceea ce presupunea afacerea la care se înhămase, iar Pia era superficială în tot ce făcea. Să-şi mărească activitatea... aşa cum spera la început, nici vorbă. Problema nu era în a confecţiona, ci în a-ţi vinde marfa în câştig. Abia avea ce să le dea de lucru, celor trei fete.

Pia inventase tipare de jucării, confecţionate din resturi şi umplute tot cu resturi, dar tocate. Erau destul de eficiente, pentru a folosi toate materialele. În curând atelierul se umplu de pinguini, ursuleţi, iepuraşi sau clovni, care mai de care mai haioşi. Le plasaseră prin oraş, pe la magazinele unde cunoşteau pe câte cineva. Rina Cosma le dădu din nou concursul, dar trebuia să aştepte după ele până se vindeau, cu preţ mai scăzut, pentru a avea loc şi comisionul. Confecţiile de comandă scăzură. Clientele Piei o părăsiră una câte una, deoarece preţul manoperei, în noile condiţii, creştea iar oraşul începuse să se umple cu lucruri turceşti, bătătoare la ochi, mai sclipitoare decât ale lor. În aceste condiţii, Adela se hotărî să meargă martoră la procesul banilor ei şi ai Piei.

Strâmbaciu, la pândă mereu, observa starea lamentabilă a atelierului. – Ce-mi dai, Adela, să-ţi fac legătura cu o fabrică de confecţii? – Cât la sută vrei? – Nuuu... plata în natură! scăpă dintr-o bucată necioplitul, râzând

libidinos. – Sper că glumeşti, dacă te referi la mine! – Nu, nu glumeam! răspunse foarte serios. – Atunci mai bine taci, să nu ne supărăm tare de tot! replică Adela,

57

Pe muchie de cuţit

tăios. – Bine... bine... legătura tot ţi-o fac... Ştiu că n-am şanse! Adela tăcu, nu mai lungi vorba. Strâmbaciu se ţinu de cuvânt. Merseră

toţi trei, ca pe vremurile bune, dar cu maşina Adelei de această dată, la o întreprindere de confecţii, într-un orăşel apropiat. În drum, bărbatul, dintr-un zel doar de el ştiut, le invită la un restaurant de pe marginea şoselei.

– Haideţi fetelor, să vă dau câte o friptură! – De ce? Ce ţi-a venit? exclamă Pia, râzând, care până atunci nu

scosese nicio vorbă. – Aşa! Că sunt băiat bun! Intrară în restaurant şi ocupară o masă de trei persoane. În maniera lui,

bărbatul comandă câte o friptură şi o sticlă de suc, după care imediat uită de cele două femei. Îşi turnă în pahar şi-l dădu peste cap, cu mult zgomot, murdărindu-se din plin pe barbă şi pe mustaţă.

– Bravo, domnule Strâmbaciu, ne-ai servit şi pe noi!... explodă Pia. – Pune şi tu în pahare!... Ce, tu nu poţi? Cele două schimbară câte o privire fugară, în care se citea doar zâmbet

ironic. – Ce ziceţi fetelor, dacă v-aş face o invitaţie la munte, în weekend? – Cui? întrebă Adela, uitându-se pe lângă ea. – Vouă... cui? Adică ţie şi lu’ Pia. Noi trei să mergem în weekend la

munte. Amândouă femeile izbucniră în râs. – Ion, tu ai uitat că eu am soţ, am familie şi Pia la fel, un copil şi

părinţi? – Îi lăsaţi şi voi singuri, un weekend... – Tu glumeşti precis! vorbi calm şi cu nepăsare Adela, retrăgându-şi

picioarele, părându-i-se că Ion Strâmbaciu nu are loc şi-şi tot freca un picior de al ei.

Din întâmplare sau nu, vorbind, întârzia mâna pe mâna Adelei, cam des. Femeia, cu tactică îşi retrăgea mâna, printr-un gest fin, lăsând impresia că trebuia să se ajute de ea în acel moment, cu toată oroarea şi sila simţită, ca la

58

Sofia Sincă

atingerea unui şarpe. La toaletă Pia îi atrase atenţia: – Mi se pare că Strâmbaciu îţi face curte, Adela. – Crezi? Eu nu ştiu ce să spun. Dar dacă tu zici... că tu îl cunoşti mai

bine... – Precis! Aşa procedează el... cu mici atingeri. – Şi eu care am crezut că m-a atins o reptilă... Fii liniştită, Pia, că nu-i

merge cu mine! – Sper! E o lichea. Pentru a-şi realiza scopul nu se dă în lături de la

nimic. – Tu, chiar din cauza lui ai divorţat? – Nu, numai. Dacă nu divorţam atunci, tot o făceam. Aveam în gând de

mai mult timp. – Serios? – Da. Să-ţi spun una, Adela. Domn' Ciurăscu s-a însurat. A fost Andrei

pe la el. Şi-a cumpărat o garsonieră în Trivale şi s-a însurat. – Normal... era de aşteptat. Nici un bărbat nu stă prea mult singur. S-au întors în local, unde deja Strâmbaciu le aştepta în picioare şi au

plecat. Întreprinderea de confecţii respectivă, avea un contract mare de manoperă cu o firmă din Italia şi estimaseră că nu-l pot onora la termen. Astfel mai dădea pe ici pe colo, bucăţi, pentru confecționare. Cu relaţiile lui Strâmbaciu şi după câteva tratative, obţinură un contract pe trei luni, pentru manoperă, din care le rămânea foarte puţin în afara cheltuielilor de transport, obligate fiind să le suporte. Se luau materialele croite, cu accesorii cu tot, se confecţionau şi se duceau înapoi pe umeraşe, cu huse pe ele, gata de vânzare. Erau validate doar după un control calitativ, amănunţit. Însă, era ceva de moment care le asigura supravieţuirea, mai mult decât nimic.

La contabilitatea lui Nedelcu nu renunţase deoarece nu-i lua mult timp dar şi pentru că o lăsase ca să-şi amenajeze un colţ de confecţii spre vânzare, în magazinul lui. Bineînţeles că plătea pentru chiria spaţiului foarte mic, zece la sută din vânzare.

– Vreau să intru asociat la tine, Adela! îi propuse Nedelcu, la una dintre

59

Pe muchie de cuţit

întâlnirile lor. În goana veşnică după câştig, acesta avea impresia că orice afacere

este mai bună decât a lui şi căuta să-şi întindă tentacule peste tot: – Te sponsorizez! Îţi dau bani! mai spuse zâmbind. Adela strâmtorată, se gândi în mod serios. – Ce dobândă ceri? – Nu vreau dobândă. Vreau procent. Mă treci asociat. – Domnule... afacerea nu este numai a mea. Ştii că există şi Pia. – Lasă, ştiu eu că tu conduci. – Nu ştiu ce să spun acum, dar ştiu că am nevoie de bani. – Vezi? Te-am mirosit eu. La atelier se consultă cu Pia. Desigur aceasta nu era de acord cu

intrarea lui Nedelcu ca asociat. – Să ne dea doar bani, Adela, pentru o lună-două, maxim, până mi-i

recuperez eu de la Marius. Chiar şi cu dobândă... Cât o să ceară?... Să facem colecţia mai repede pentru a ne face cunoscute și vad în oraş.

– Tot aşa m-am gândit şi eu. – Dacă intră Nedelcu, eu voi fi dată la o parte. Ne înghite, de fapt, pe

amândouă, pentru că el are bani. – Da, ai dreptate, Pia. Se hotărâră, în cele din urmă, să împrumute bani de la Nedelcu, pentru

două luni. Până la urmă acesta se lăsă convins, dar doar cu dobândă de douăzeci şi cinci la sută pe lună.

– Dar e jaf la drumul mare, domnule!... Nu crezi? – Asta este, Adela! Inflaţia... şi dacă nu-mi rămâne şi mie ceva, ce

afacere am făcut? zâmbi maliţios afaceristul. Dacă mă treceai în statut, nu mai ceream dobândă.

După Paşte, care pentru ele trecu aproape pe nesimţite, luară banii în acele împrejurări, deoarece la bancă erau dobânzile şi mai mari, condiţiile multe şi comisioane la fel.

Porniră la cumpărături, în vederea efectuării unei colecţii de prezentare a modei. Aici Pia era în elementul ei. Materiale pentru rochii de mireasă sau de

60

Sofia Sincă

ocazii, paiete, mărgele, fileuri de aplicat peste materiale, panglici, nasturi, întărituri, şireturi, tot ce se găsea mai strălucitor prin mercerii, erau ale ei. Adela rămânea în atelier cu fetele uneori, iar ea pleca să cumpere ceea ce nu avea momentan şi-i trebuia. Atunci era prăpăd. Cheltuia tot ce avea în mână, pe nimicuri bineînţeles, ocazie cu care-şi făcea întotdeauna parte, măcar cu un şir de mărgele.

– Pia, mai uşor cu banii, că se duc... – Ce? Am cumpărat ceva inutil? Am cumpărat tot ce avem nevoie. – Nu cred că avem nevoie acum chiar de tot ce ai cumpărat. De şiruri

de mărgele, cercei sau celelalte zorzoane. – Vom avea, la prezentare. – Posibil, dar până atunci avem alte priorităţi. După o astfel de morală, Pia tăcea toată ziua, se cufunda în tipare,

măsura, tăia ore întregi, fără să scoată vreun cuvânt. Cele trei croitorese erau entuziasmate că aveau de lucru şi, mai ales diversificat. Nimic nu este mai plicticos, decât să faci aceeaşi operaţie zile în şir.

Doru trecea în fiecare după-amiază, de la serviciu direct pe la atelier, pentru a da o mână de ajutor la ambalarea, etichetarea şi stocarea mărfii sau chiar dădea câte o fugă în orăşelul apropiat, cu lucrurile confecţionate. De cele mai multe ori ajungeau acasă pentru un duş, mâncau şi se culcau, pentru a o lua de la capăt, a doua zi. „Aşa e să fii patron!”, glumea Doru. Adela spera să nu fie mereu aşa, spera într-un timp mai relaxat pentru ele. Nu de oboseala ei se temea ea, ci de a Piei. Îi era teamă că într-o zi va claca. Deocamdată nu dădea semne şi chiar o mira faptul. Muncea cu multă conştiinciozitate şi cu drag, gândindu-se la prezentarea pe care o va face. Îşi făcea planuri, pe care i le expunea Adelei. Proba lucrurile confecţionate şi defila prin atelier, ca şi când nimic nu va putea s-o oprească în a-şi vedea rochiile pe podium. Bine... ea visa la o prezentare cu pompă şi la succesul lui Gianni Versace, pe puţin... Prietena ei o lăsa să viseze, nu-i strica cheful, pentru a nu o demoraliza.

Venit prea mare nu exista, dar Adela putea plăti salariile, inclusiv Piei. Ea renunţa adeseori în favoarea celorlalte angajate şi a cheltuielilor iminente. Asociatei trebuia să-i dea. Era singurul său venit şi avea un copil de întreţinut.

61

Pe muchie de cuţit

Pensie alimentară nu ceruse, dar nici tatăl copilului nu se oferea să contribuie material la creşterea lui. Însă după divorţ, se implica mai mult moral, în viaţa lui Andrei. Mergea la şcoală să se intereseze de situaţia lui, îl lua la plimbare prin oraş sau pur şi simplu îl lua de vinerea şi-l ducea lunea direct la şcoală. În acest fel află şi Pia că era ameninţat să rămână corigent pentru toamnă la română şi matematică. Ea îl cocoloşea şi spunea că mai mult nu poate să înveţe, dar nici nu făcea nimic în acest sens.

Duminicile, Pia le petrecea cu Lidia, iar Adela prefera să se odihnească. Uneori se întâlneau cu familia Cosma, pentru o canastă sau o mică ieşire cu maşina prin apropiere. Cele două familii se înţelegeau perfect, mai ales femeile. Şi atunci când femeile se înţeleg, prietenia se leagă repede. Asta în weekend-urile când îşi permiteau să stea acasă. Erau multe sâmbete lucrătoare pentru Adela şi Pia sau chiar şi câteva ore din duminici, când exista ceva de terminat, sub termen imediat.

62

Sofia Sincă

Capitolul VII Pe la sfârşitul lui mai, în una din zile, atelierul „Crizantema” avu parte de

o vizită inedită – Marius. Jovial, arătos şi curtenitor. – Sărut mâinile, frumoaselor doamne! spuse tare de la uşă, pentru a fi

auzit. Cele trei maşini se opriră, o clipă. Pia ridică privirea şi rămase ca o

statuie vie, cu un voal într-o mână şi cu foarfecele în cealaltă. Adela, nu mai puţin surprinsă, răspunse totuşi:

– Bună Marius! Ţi-ai amintit de existenţa noastră? Îndemnându-și fetele să-și vadă de lucrul lor, Adela avu intenția de a-l

lua de braţ pe Marius și de a-l conduce spre biroul izolat cu un parapet, dar acesta, prefăcându-se că nu a observat gestul, se îndreptă zâmbind spre Pia, cu pornirea de a o prinde de subsuoară, pentru a o conduce spre birou. Deși îmbujorată ca purpura, Pia trimise către intrus niște săgeți de gheață.

– Ce mai faceţi? întrebă omul, cu elanul puţin tăiat. – Noi? Bine, destul de bine!... Ne străduim să trăim din muncă cinstită,

îi răspunse Adela pe un ton uşor aluziv. – Ce cauţi aici, escrocule?! începu Pia, tăios, printre dinţi, subţiindu-şi

buzele. – Mai uşor! Ia-o mai uşurel, Pia!... Am venit să văd ce mai faceţi şi să-i

aduc banii doamnei Adela. În acelaşi moment scoase din buzunar un teanc de bani şi îi puse pe

masă. Adela îi luă, îi numără şi se închină: – Mulţumesc, Doamne, pentru gândul cel bun pe care i l-ai dat,

63

Pe muchie de cuţit

murmura râzând, deşi mare lucru nu mai pot face cu aceşti patru mii de lei. A trecut aproape un an de când i-am împrumutat şi valoarea lor s-a dus... Dar...

– Dacă Pia a întrerupt legătura cu mine... – Eu, secătură? Tot eu sunt de vină?! Ce era să mai fac când ţi-a venit

cea de a doua femeie cu copilu’ în braţe? Adela ştie! – De ce n-ai stat acasă până am venit eu? Copilul nu este al meu. Tu ai

crezut tot ce a spus ea? Mai sunt doi posibili taţi ai acestui copil şi Nina este nebună, nici nu prea ştie ce vorbeşte.

Pia începu să se mai calmeze şi să-şi schimbe mimica feţei. Auzea ce îi convenea.

– În fond, zise ea, pe un ton indiferent, nu prea mă interesează. Banii mei unde sunt? Pe ai mei i-ai adus?

– Mergi acasă să-i iei. – Deci, interveni Adela, recunoşti că ţi-a dat banii pe care i-a luat în

urma vânzării apartamentului? – Sigur, doamnă Adela. Recunosc, cum să nu. Am banii acasă. Pia să

vină să-i ia în prezenţa mamei mele, care ştie de ei. – Merge şi Adela! sări Pia. Adela, care se vedea salvată din situația mărturiei în faţa bibliei la

tribunal, simţind că scăpase de un infern, de o mare corvoadă, zise încântată: – Pia, dacă spune că îţi va da banii în prezenţa mamei lui, ce rost are să

mai merg şi eu? – Corect, doamnă Adela, corect! răspunse Marius, bucuros. Eu nu te-am

dat afară din casă, Pia. De ce ai plecat? Privit din acest punct de vedere, lucrurile stăteau în picioare şi

dreptatea, cel puţin o jumătate din ea, era de partea lui. Pia nu a avut răbdare să-i ceară vreo explicaţie, dar nici el nu s-a străduit să o ofere prea curând.

– Te aştept ca să vii cu Andrei pe la mine. Încă o mărinimie uriaşă în faţa căreia Pia s-a înmuiat de tot – deci îi

spusese mamei lui despre Andrei... – Când să vin? întrebă pe un ton aproape normal. – Când vrei... Şi acum!

64

Sofia Sincă

– Acum nu. După cum vezi, avem de lucru. După alte amabilităţi schimbate, Marius plecă, spunând că se întoarce la

ora cinci să o ia „acasă” pe Pia. Greu îşi ascunse aceasta emoţia şi bucuria după ce bărbatul zvelt, cu păr lung şi îngrijit, plecă. Zâmbetul îi reveni pe buze, lucra cu mai multă vervă şi până după-amiază finisă, cu zorzoanele adiacente cele două rochii de mireasă, ce erau în lucru pe la fete. Rezultatul – niște adevărate opere de artă.

O anunţă pe mama ei unde pleacă şi că va întârzia în acea seară. A doua zi veni la atelier de la Marius, foarte bine dispusă.

– Pia, eşti de nerecunoscut. De unde vii? – De la Marius. Am rămas acolo la insistenţele lui şi ale mamei lui. Au

fost foarte drăguţi cu mine, amândoi. Mi-a spus şi mama lui Marius că nu trebuia să plec. Măcar să-i fi spus ei. Ştie şi de Andrei şi nu este deloc supărată. A spus doar că-i pare rău că nu am avut eu încredere în ea. Că ea nu are nimic împotriva copilului şi să merg cu el pe acolo.

– Dar banii, Pia, i-ai luat?... Ţi i-a dat? – Nu. Nu i-am luat dar sunt acolo în casă. Îi pot lua oricând. – Şi tu ce mai aştepţi? – Să vină scadenţa, să îi dăm lui Nedelcu. Nu? – Da, dar era mai sigur dacă i-ai fi adus aici. – Îi voi aduce luni. Era sfârşit de săptămână. Colecţia mergea destul de bine, rochiile se

finisau la termen, contractul era pe la jumătate efectuat. Luna mai cu parfumul ei de liliac răspândea veselie, dragoste de viaţă şi

speranţă. Rămase ca să închirieze un spaţiu pentru unul din weekend-urile de la începutul lunii iunie în vederea prezentării rochiilor de seară, de mireasă dar şi prêt-à-porter. Cele două, Adela şi Pia, lucrau pe rupte zi-lumină, sâmbăta sau chiar duminica, orice era nevoie, fără a ţine cont că erau patron sau muncitor.

Luni, din următoarea săptămână, Pia nu veni deloc la serviciu. Adela era nedumerită. O aşteptă crezând că va întârzia, dădu telefon la mama ei, care îi spuse că este la Marius. Noul număr de telefon nu-l ştia şi nici să plece după

65

Pe muchie de cuţit

ea nu-şi permitea deoarece pierdea timp. Încercă să se descurce dar nu o putea înlocui. Nu avea tehnica şi priceperea ei în materie de croitorie. A două zi, marţi, i-a spus că a fost la o nuntă cu Marius, să se mai distreze şi ea, că destul a muncit, şi că va recupera ziua în care a lipsit. Într-adevăr era în stare să recupereze. „Are dreptate. E tânără şi s-ar distra şi ea. Ce m-aş mai relaxa şi eu... sunt atât de obosită... cât mi-aş dori un concediu, măcar o săptămână. După ce facem prezentarea ne luăm toate o minivacanţă de o săptămână şi fiecare face ce doreşte!” se autoîncurajă Adela. Însă, în scurt timp, pentru Pia devenise obişnuinţă ca sâmbăta şi lunea să ni fie prezentă la atelier.

Data procesului referitor la banii datoraţi de Marius trecuse, fără ca Pia să-i dea curs. Ce rost mai avea acum dacă era cu iubitul şi cu banii în casă... Nu intrase în posesia lor, de fiecare dată spunea că atunci când vor trebui îi va avea. Lidia, grefiera, amânase procesul din precauţie.

Scadenţa datoriei către Nedelcu era peste o lună, prin urmare nu exista motiv să se impacienteze nimeni.

Colecţia era aproape gata. În jur de treizeci de rochii, compleuri şi fuste unicate, stăteau cuminţi pe umeraşe, atârnate de o bară, construită de Doru. Care mai de care, străluceau încărcate de paiete cusute cu mâna, de nasturi lucitori, de peticele cu diferite forme aplicate, inventate de Pia, buzunare şic sau alte decorațiuni le confereau personalitate. Nu erau două la fel. Rochii de seară cu decolteuri îndrăzneţe în faţă sau mai ales cu spatele gol, decolteuri ce treceau bine de talie, mulate sau prinse de corsete, întrecând talia de viespe. Rochii de mirese vaporoase, voluptoase concurând cu nimfele, mulate rafinat sau elegante doar prin lungime şi trene.

Strâmbaciu trecea mereu pentru a trage cu ochiul, ca cel ce nu poate dormi până nu ştie ce se întâmplă în ograda vecinului.

– Vă descurcaţi fetelor! spuse în una din zile, cu un ton din care se ivea puţină invidie.

– Muncim, Ion! răspunse Adela. – Da. Dacă vă aveam eu pe amândouă... făceam minuni!... – Ce spui tu?... replică Pia în zeflemea. Tu poţi să faci minuni doar pe

spatele altora. Singur le poţi face?

66

Sofia Sincă

– Gura aia a ta înţepată. Fac şi singur. Aţi fost vreodată în barul meu? – Ne-ai invitat? glumi Adela. – Uite vă invit acum! – Acum avem treabă. Lasă, după prezentare... – Succes! spuse omul şi plecă îngândurat. Stabiliră data prezentării peste două săptămâni şi închiriară holul unui

magazin din centru, destul de mare, prin concursul oferit de Rina Cosma. Holul avea intrare direct din trotuar. Era ideal. Nimeni nu putea trece pe acolo fără a-i sări în ochi prezentarea şi expoziţia ce aveau să fie făcute. Zilele se scurgeau repede, numărătoarea inversă începu. Adela avea emoţii mari. Le trebuiau vreo trei manechine. Una era o lucrătoare din atelier, una urma să fie sora Piei, care era tot înaltă şi arătoasă, dar mai trebuia una măcar. Adela îi propuse Piei, dar era mare nevoie de ea în culise, la îmbrăcat şi dezbrăcat.

– Mai găsesc eu. O să-i spun soră-mii să ia vreo colegă arătoasă. Le învăţ eu să meargă legănat, glumi femeia.

– Chiar aşa, că doar nu suntem „Casa Eliot”. Încercăm să ne facem şi noi cunoscute în oraş.

– Vom reuşi, Adela! Vei vedea! După asta vom face o prezentare la Bucureşti... apoi la Paris... visa Pia râzând.

În joia premergătoare prezentării Pia nu venise dimineaţa la atelier. În primă instanţă, Adela nu se impacientă deoarece mai întârzia ea câte o jumătate de oră, chiar o oră de când venea de la Marius. Uneori întârzia pentru că uda grădina. Însă trecură vreo trei ore, apoi încă două. Adela dădu telefon mamei ei, care-i spuse că nu ştia mai mult decât ea despre fiica sa.

– În ultimul timp vine rar pe la noi. Mai mult timp petreceţi dumneavoastră cu ea decât noi, auzi glasul femeii, cu un ton plin de amărăciune.

Adela sună, ca din întâmplare, pe Lidia. – Da, doamna Adela. – Doamna Lidia, ştiţi ceva de Pia? Nu am văzut-o azi, nu a venit la

atelier. – Precis nu ştiu, dar acum câteva zile când am vorbit cu ea, mi-a spus

67

Pe muchie de cuţit

că vor pleca în Italia. – În Italia?... întrebă rar, nedumerită Adela. Ce să facă acolo? – Nu ştiu clar... să se distreze presupun. Ea cu Marius doreau mult să

plece în Italia. – Când... ziceau că pleacă? Mie nu mi-a spus nimic. – Zicea că după ce veţi face o prezentare de modă sau cam aşa ceva.

Când aveţi prezentarea? Pentru că vreau să vin şi eu. – Sâmbătă, adică poimâine. – Sper să nu fi plecat, adăugă Lidia. Adelei îi căzu receptorul din mână. Nu ştia ce să facă: să meargă să o

caute sau să-şi dea cu capul de pereţi. Se muşcă de încheietura mâinii până i se învineţi. Spre sfârşitul programului, spuse fetelor să pună lacătul pe uşă după ce plecau, se urcă în maşină şi porni către Stefăneşti. Aici totul era încuiat, un câine mare şi negru alerga de-a lungul curţii, pe lanţ, şi lătra cât îl ţineau puterile, cu un glas gros, înfricoșând pe oricine se apropia de poartă. Se ivi aceeaşi tanti Leana.

– Bună ziua! Mă mai cunoaşteţi? – Sigur mamă... Nu eşti dumneata prietena lu’ Pia? – Ba da. Ştiţi ceva de ea şi de Marius? – Au plecat mamă. ...În Italia. Aseară. A venit cineva, i-a luat... şi au

plecat, spunea femeia cu patos gesticulând la fiecare cuvânt, pentru a le da mai multă veridicitate. Într-o maşină maaare, au plecat... mai era unu' cu una care vorbea tare... şi aia era mai mult dezbrăcată, mamă, decât îmbrăcată.

– De unde ştiţi că au plecat în Italia? – De la Maria, mama lu’ Marius. S-au dus să se distreze, auzi... Da’

dumneata ce treabă ai fi avut cu ea? Adela nu mai auzi nimic. Spuse un „bună ziua” automat, se urcă în

maşină şi plecă la atelier. Fetele nu mai erau. Singură, copleşită de furie, începu să trântească ce-i venea la îndemână, să dea cu pantofii în tot ce nimerea. Sparse vreo două ceşti de cafea cu farfurii cu tot, trânti o vază de podea din care florile se răspândiră jalnic pe jos, lovi cu picioarele în maşinile de cusut. Când obosi se aşeză pe scaun şi începu să plângă la început cu

68

Sofia Sincă

aceeaşi furie de care era stăpânită, apoi din ce în ce mai încet. Simţea nevoia să descarce de toate necazurile, toată oboseala acumulată în ultimul timp. Doru o găsi într-o stare deplorabilă, când intră în atelier. Se sperie:

– Adela, ce s-a întâmplat? – Nimic, răspunse cu voce nervoasă femeia, doar că nu mai doresc

nimic! Urăsc atelierul ăsta, urăsc croitoria, prezentarea de modă, iar pe Pia, dacă o prind, o omor cu mâna mea.

– De ce? Linişteşte-te şi spune-mi ce s-a întâmplat. – Nimic. Pur şi simplu: m-a părăsit. A plecat în Italia să se distreze,

acum când era cea mai mare nevoie de ea, aici. Doru destul de mirat şi de afectat, cu greu reuşi să se stăpânească

pentru a nu izbucni şi el. Ştia ce înseamnă pentru Adela acest lucru. Prezentarea era compromisă.

– Lasă că ne descurcăm noi şi fără ea... reuşi să mormăie, fără a fi sigur pe ce spune.

– Cum să ne descurcăm? Prezinţi tu moda, cumva? se răsti Adela şi la soţul ei.

– Ai dreptate, Adela. Simt că-ţi este foarte greu, că eşti într-o situaţie aproape fără ieşire şi eu nu pot să te ajut cu nimic. Admir puterea ta de muncă, voinţa şi priceperea, însă eu nu sunt decât un executant umil. Îmi pare atât de rău, draga mea...

– Lasă, lasă... Doru, se mai înmuie puţin Adela... Lasă, ştiu ce poţi să faci...

După ce se linişti, începu să strângă cioburile de pe jos şi florile. Doru o ajută tăcut, închiseră atelierul şi plecară acasă.

În zorii zilei următoare, după un duş fierbinte şi câteva ceasuri de somn, Adela puse lucrurile cap la cap şi se gândi: „Puteam să mă aştept... ce încredere să am eu în Pia? Ce, nu ştiam cine e? Şi dacă nu s-ar fi ivit idiotul ăla tocmai acum... influenţa lui asupra ei a fost mai mare decât a mea... e normal să fie aşa... el o duce la distracţie, eu la muncă silnică. Punct. Acum trebuie să văd ce a rămas de făcut.” Luă receptorul telefonului și formă un număr:

69

Pe muchie de cuţit

– Alo, Rina! ’Neaţa! Te-am trezit? – Nu, tocmai am pus de cafea. Dar ce s-a întâmplat de eşti atât de

matinală? – Trebuie să vorbesc cu tine neapărat, acum. Nu e nimic grav, dar

vreau să mă consult cu tine. – Vino acum. În cât timp ajungi? Îţi fac cafea. Emil tocmai a plecat. – În cincisprezece minute. – Perfect! Lui Doru, care urma să plece la serviciu, nu-i spuse nimic. Era prea

supărată pentru a-i mai asculta consolările ieftine şi inutile. După ce-i explică Rinei Cosma cum stăteau lucrurile, aceasta veni cu o soluţie:

– În situația dată, Adela, zic să nu mai faci o prezentare, ci doar o expoziţie cu vânzare, pe timpul şi spaţiul închiriat. Aduc eu un vitrinier şi manechine din plastic, el va aranja marfa şi probabil, tu vei vinde. Punem şi nişte reclame cu adresa atelierului pentru a te găsi eventualii doritori. Nu te mai supăra. Lasă că aranjăm noi ceva. Era bine dacă aveai nişte cărţi de vizită.

– Rina, eşti o mană cerească pentru mine! Cărţile de vizită sunt comandate, merge Doru şi le ia azi de la tipografie.

– Mă bucur că te pot ajuta! În ziua aceea de vineri, împreună cu fetele, împachetară confecţiile cât

putură de bine, fără a le face cute, oricum aveau şi o maşină de călcat cu ele, şi le duseră cu „Dacia” Adelei la locul închiriat. Toată noaptea spre sâmbătă, Adela, Rina şi Doru, au ajutat vitrinierul spre a da farmec standului de prezentare a confecţiilor. Sâmbătă dimineaţa totul arăta perfect. Părea o lume a modei rafinate, lumini difuze scoteau decolteurile în relief, suporturile se învârteau lăsând un freamăt de culori şi străluciri elegante pe umeraşe.

Preţurile erau cele indicate de Rina: – Lasă-le mai mari la început! Dacă vezi că nu se vând, le scazi. Dar,

asta abia duminică seara. Adelei îi mai veni inima la loc, începu să privească situația cu ceva

optimism. Nu se mai gândea la Pia şi la prezentarea pe care o pregătiseră atât. Cumpărătorii, mai ales cumpărătoarele nu întârziau să apară. Se întâlni

70

Sofia Sincă

cu vechi colege care o felicitau pentru tenacitatea ei, pentru felul cum a ştiut să se debaraseze de munca plicticoasă la stat şi să facă ceva pe cont propriu. Una dintre ele o rugă să o ia şi pe ea în afacere, drept pentru care stabiliră să discute în mod serios, deoarece şi la întreprindere fiecare ţâţâia pentru scaunul său. Nu rămase nicio clipă singură. Explica, prezenta, făcea reclamă lucrurilor, împărţea cărţi de vizită. Nici nu ştia că este capabilă de aşa ceva. Trecu şi Lidia pe acolo, ocazie pentru Adela de a face cunoştinţă cu ea. Era o tipă extrem de elegantă, cu gusturi deosebite, frumoasă, dar nu din cale afară, mult machiată. Se cunoştea stilul Piei în îmbrăcămintea ei. Rămase mirată, dar nu foarte tare, ca şi când s-ar fi aşteptat la ceea ce aflase din convorbirea scurtă, purtată cu Adela. Schimbară câteva amabilităţi, îşi lăsară carte de vizită.

Vânzările curgeau destul de bine. Se despărţea greu, totuşi, de rochiile cărora le ştia fiecăreia mici detalii, mici istorii... Dar de bani avea nevoie acută.

Desigur, fără Strâmbaciu nu se putea. Se înfăţişă încă de sâmbătă dimineaţa, îmbăţoşat. Veni şi o felicită sincer pe Adela, cel puţin aşa părea, apoi intrase repede într-un rol, acela ca făcând parte din personalul prezentării.

– Unde-i Pia? întrebă nedumerit. – Lasă că-ţi spun eu, altădată. Acum nu am timp, răspunse rece Adela. Părea că expoziţia cu vânzare e o reuşită. Împărţi multe cărţi de vizită.

Doru nu plecă o clipă din stand. Rina stătea atât cât îi permitea timpul. Cele trei croitorese se transformaseră în vânzătoare abile şi amabile. Spre sfârşitul zilei de duminică, Adela constată că se vându ceva mai mult de jumătate din marfă. Însă nu era suficient. Ea se aştepta să nu mai ducă nimic înapoi la atelier. Aşteptările erau vane. Nici pe departe nu putea să-şi achite datoria cu dobânda stabilită de lacomul Nedelcu.

Pentru a-şi putea vinde confecţiile rămase dar și pe cele viitoare, se hotărî să prelungească, măcar pentru sezonul estival, contractul de închiriere a standului din holul magazinului, contra unei sume de bani destul de convenabilă, însă fu nevoită să-şi angajeze o vânzătoare.

Vara era la început, iar forfota din oraş întărea speranţa Adelei că produsele sale îşi vor găsi stăpânele, la un preţ bun.

71

Pe muchie de cuţit

Capitolul VIII În săptămâna următoare Adela încercă să-şi continue activitatea în

atelier, dar fără prea mult elan. Simţea, profesional, absența Piei. Parcă îi lipsea mâna dreaptă… Se obişnuise cu ea, cu foşnetul ce-l lăsa în urmă, cu dâra de parfum fin. „Măcar de i-ar fi bine... – gândea adesea Adela – De s-ar distra fără a mai păţi cine-ştie-ce... Va trebui să o scot din acte, în fond pentru ce a lucrat şi-a luat partea, iar de aici încolo nu-i mai aparţine nimic. Sper să nu fie atât de ipocrită să aibă pretenţie la beneficiu... Care beneficiu?! Dacă-mi ajung banii ca să restitui împrumutul, mă fac ministru de finanţe…” Obsesia că putea pierde oricând afacerea nu o slăbea o clipă…

– Sărut mâna, Adela! îşi făcu apariţia Strâmbaciu, într-una din zilele acelea caniculare când numai de musafiri nepoftiți nu duci dorul. Ce mai faci? Bine-bine?!

– Aproximativ! lăsă să-i scape Adela, în doi peri. Îi era greu să discute cu el. Ştia de ce venise.

– Unde e Pia? repetă imediat întrebarea care-l ardea. – În Italia, Ion. În Italia, răspunse scurt Adela. – Ohoo... da’ are gusturi fata asta... A terminat România... a plecat pe

alte meleaguri, rânji cu gura lui largă, ivită ca o văgăună dintre firele neîngrijite de păr ale mustății şi bărbii.

Adela se abţinu greu să nu-l pună la punct pe mitocan. O deranjau apropourile frivole la adresa Piei deoarece o cunoştea foarte bine şi nu putea fi nimic adevărat din toate răutățile insinuante pe seama ei.

– Dragă, a plecat cu iubitul ei, Marius, într-un concediu binemeritat.

72

Sofia Sincă

Adevărat este că nu şi-a ales foarte bine momentul... dar... – Şi tu ce faci acum? Ţi-am spus eu că nu poţi pune bază pe ea. – Da? Chiar nu-mi amintesc... Dimpotrivă, ai zis că ai face treabă dacă

ne-ai avea... – Da... dar cu tine la pachet, miji răutăcios. – Încerc să supravieţuiesc, zise Adela serios. O să-mi caut pe altcineva,

nu-i nimeni de neînlocuit. Nu se sfârşeşte pământul fără o anume persoană. – Am venit să te invit la masă, la barul meu, Adela. Acum. – Nu ştiu dacă pot merge, sau dacă am dispoziţia necesară… zise Adela,

strângându-i-se pielea pe întregul corp cu gândul că ar trebui să-i suporte câteva ore tirul de întrebări şi poveţe plicticoase, referitoare la Pia şi la prevestirile lui de cioclu.

– De ce să nu poţi merge? Ce, voi nu mâncaţi la amiaz’? Mereu mă refuzi. E cam nepoliticos... Insist!

– Cu o condiţie: fără să vorbim despre Pia. – S-a făcut, răspunse Ion neaşteptat de repede şi de convingător. Acceptase şi pentru a vedea odată barul despre care tot vorbea Ion,

realizând că oricum nu va scăpa de acest supliciu şi mai ales pentru a-i oferi prilej să se infatueze, să-şi etaleze realizările. Un lăudăros nimic nu apreciază mai mult decât auditoriu.

La douăsprezece fix veni cu maşina lui murdară în faţa atelierului. – Nu, Ion. Mergem cu maşina mea pentru că mai am ceva treabă prin

oraş şi-mi trebuie maşina, se scuză Adela. – Te duceam eu oriunde aveai treabă... Spre surpriza Adelei, barul-restaurant, situat într-o curte veche, în una

dintre clădirile vechi ale orașului, arăta destul de bine: intim și cochet, aranjat cu opulenţă, chiar.

Încă de la intrare, multe perechi de ochi se aţintiră asupra lor. Adela purta o rochie din tercot, de culoare roşie-grena, mulată, împodobită cu vreo treizeci de nasturi lucitori ce şerpuiau pe cusătura de la mijlocul spatelui. Decolteul în formă de V şi şliţul lung ce dezgolea destul de mult picioarele, care deşi plinuţe erau apetisante, iar şoldurile curbate ce se legănau odată cu

73

Pe muchie de cuţit

unduirea şerpuitoare a nasturilor făceau din Adela o femeie dorită. Ion Strâmbaciu o conducea de după umeri cu deosebită încântare ca pe

un trofeu, privind atent în jur, spre a reuşi să culeagă impresia pe care o lăsa în local. Mai erau câteva astfel de perechi, pentru masa de prânz. În general bărbaţi grizonaţi, dându-şi importanţă în faţa partenerelor, uneori foarte tinere, pe care ţinea neapărat să le impresioneze. Ocupară o masă destul de retrasă, cu o vază graţioasă ce avea un aranjament floral deosebit. Bărbatul făcu uz de politeţe exagerată, aranjându-i scaunul. Imediat veni o chelneriță căreia îi comandă câte cincizeci de grame dintr-o băutură fină pentru dame, câte o friptură, salată, cafea. Serviciul fusese ireproşabil. Ochii bărbatului sclipeau, cuprinşi de un foc magic. Apoi roti capul pentru a se saluta cu obişnuiţii localului.

– Salut, Ioane! Ce mai faci ? – Ioane, iubim o Fetească? – Domn’ Strâmbaciu, ai achiziţionat ceva nou? - Ion, am o vorbă cu tine! El răspundea cu emfază, pe rând, pentru a nu pierde nimic din

spectacol. Un bărbat între două vârste se apropie de masa lor şi după ce dădură

noroc, rosti cu îndrăzneală: – Domnu’ Ion, nu-mi faci şi mie cunoştinţă cu doamna? Nu am mai

văzut-o pe aici. – E amanta mea! veni răspunsul grăbit şi destul de apăsat. – Ai vrea tu… șopti intrusul, râzând. Surprinsă, Adela aruncă o privire plină de fulgere către Strâmbaciu şi

întinse mâna noului venit. – Adela, mă numesc! Adela Ionescu. Iar domnul Strâmbaciu – aici de

față – este un amic foarte spiritual... A glumit, bineînţeles. Nu sunt amanta nimănui.

– Sunt sigur, doamnă... Îl știu ca pe un cal breaz, pe Ion! spuse acesta luând mânuța fină a Adelei cu ambele mâini, sărutându-i-o de mai multe ori şi păstrând-o mai mult decât ar fi fost cazul unui salut, scăpând totodată o

74

Sofia Sincă

privire lascivă în decolteul generos. Nu mă invitaţi şi pe mine la masa voastră? – Nu, mă! Am de discutat ceva cu doamna… fără martori! spuse

răspicat Strâmbaciu. – Bine, mă, bine… Vezi să nu uiţi de treaba aia... Sărut mâinile, doamnă

Adela şi sper să mai treceţi pe aici. Ne vom mai vedea! Adela răspunse cu un zâmbet amabil, dar în gândul ei: „Eu sper că

nu…” – Pentru ce ai făcut asemenea gafă absurdă!? răbufni Adela când

rămaseră singuri. Auzi... amantă!... Vezi că nu mi-a mers deloc! Ştii bine că nu-i aşa şi că nu va fi niciodată.

– Am vrut să scap de el, Adela. Atât. Trebuie să-ţi fac cunoscute câteva persoane influente din oraş, zise acesta, trecând repede pe lângă morala femeii. Singură, aşa... n-o să faci nimic. Nu aşa se fac afacerile.

Adela nu era deloc surprinsă de propunere. Aceleași sfaturi le primi și de la Nedelcu.

– Ai dreptate, Ion. Dar ce trebuie să sacrific? – Depinde... uneori mult, alteori puţin sau... orice. Dar întotdeauna câte

ceva... spuse tărăgănat Ion. – Orice... însemnând cât? Ce? Ca în târg!? Ce dau şi ce capăt? – Depinde ce înţelegi tu, prin orice. Oricum, fecioria o scoatem din

discuție, bănuiesc. – Bine... bine. Când urmează să-mi prezinţi pe acei oameni influenţi şi

cine sunt? – Cine să fie?... Edili, politicieni... Aici este locul unde se întâlnesc seara.

În barul meu. E plin de politichia oraşului aici. Vii şi tu şi se rezolvă. – Am să vin cu Doru. – Da’ cu Maica Tereza nu vrei să vii? Doar singură vei avea trecere,

fetițo! Dacă vii cu Doruțu după tine... cine te bagă în seamă. – Aha... deci o femeie căsătorită nu are trecere. – Ba da, da’ nu cu bărbat-su după ea. Aşa se fac afacerile, nu cum vrei

tu. – S-ar putea să ai dreptate… Dar s-ar putea să nu mă intereseze.

75

Pe muchie de cuţit

Urmară zile când Adela trebuia să țină piept insistenţelor lui Strâmbaciu:

– Diseară e musai să vii la mine la bar, Adela! Va fi acolo un mare mahăr!

– Nu mă interesează! _ Eşti fraieră! rosti nervos Ion. _ Mersi de compliment! răspunse Adela, la fel de iritată. În aer plutea o furtună mocnită. – Stau cam prost cu lovelele, Adela. – Şi ce propui? întrebă Adela trecându-i prin gând unde bate. – Să-mi plăteşti chirie pe maşini. – Gata? S-a terminat perioada de graţie? Cât vrei chirie, Ion? întrebă

destul de calmă. – Depinde de tine. Dacă facem înţelegerea, mai puţin sau chiar

deloc... Dacă nu... – Adică ce înţelegere? – Să fii amanta mea, public, veni răspunsul cu nonșalanță, ca şi când

nu era mare lucru. – Asta presupunând ce? continuă Adela să-i facă jocul acestui om. – Să mergi cu mine, ziua sau seara, la restauratul meu sau la altul, să

luăm masa împreună, să plecăm în weekend-uri și în concedii… – Şi cum rămâne cu familiile noastre, Ion? Tu te descurci? – Eu?... Ha! Eu fac ce vreau. Nu mă întreabă pe mine nevastă-mea

sau copiii unde mă duc sau cu cine, atâta timp cât au de toate acasă şi stau ca trântorii. Lu’ fiu-miu ăla mare i-am dat o afacere pe mână. Ce, n-am şi eu drept la viaţă?

– Dar ea, soţia ta, n-are? Sau are şi ea pe cineva? – Ha, ha, ha!... începu să râdă. Nevastă-mea să aibă pe cineva...

Imposibil. Are o sută douăzeci de kile şi îmbracă doar capoate şi papuci. Cine se uită la ea? Şi apoi singura ei plăcere e mâncatul.

– De ce nu divorţezi, dacă nu-ţi mai place de ea? Era cât pe ce s-o faci pentru Pia.

76

Sofia Sincă

– Aiurea... nu divorţam deloc. Pentru copii nu divorţez. Şi nici pentru ea fiindcă că ar muri de foame fără mine. Unde mai pui că e mai frumoasă viaţa între amanţi! rosti cu sclipiri în ochi, încercând să se apropie cu scaunul de Adela.

- Rămâi acolo! Stai acolo, Ion!! se apără cu toată fermitatea, Adela, întinzând mâinile în faţă, pentru a se feri de un pericol iminent.

– Ok!... Ok… Însă gândește-te că ar fi cel mai bine pentru amândoi. Bărbat-o n-o să zică nimic. Tu eşti descurcăreaţă…

Adela nu putu să-și stăpânească un râs nervos. Ion rânji și el deoarece nu reușea să deslușească reacția femeii.

– Ce te face să crezi că te-aș accepta ca amant? întrebă cu toată răutatea de care era capabilă.

– Dacă-ți vezi interesul, de ce nu? Pentru că sunt şi eu bărbat prezentabil şi de treabă, dar cu ce-i mai bun fraieru’ ăla de bărbat-tău decât mine?

– Ion, te rog să încetezi cu astfel de invective şi comparaţii la adresa soţului meu! Nu te avantajează.

– Ha!... Ha!... rânji fantele şi mai sarcastic. Îţi pierzi timpu’ cu unu’ care nu-i bun de nimic. Cu un papă-lapte.

– Dacă nu încetezi chiar acum, va trebui să pleci! şuieră Adela foarte nervoasă.

– Nu cred că vrei. – Ai o impresie foarte bună despre tine. Dacă nu pleci acum, te dau eu

afară! – Dacă plec, plec cu maşini cu tot! hotărî Strâmbaciu. – Ieşi afară!... Ieşi afară, canalie! se răsti Adela plină de furie, arătând

ușa. Mâine să vii să-ţi iei maşinile şi urmele de pe aici!... Ieși! ţipă aceasta de se opriră fetele din cusut.

– Ne vedem mâine… Dar o să-ţi pară rău!... Strâmbaciu se ţinu de cuvânt. A doua zi, la ora opt dimineaţa, se înfiinţă

cu trei hojmalăi şi începură să demonteze maşinile. Adela împreună cu fetele se uitau cu regret la cum se destramă visul lor, dar nimeni nu schiţă un gest

77

Pe muchie de cuţit

măcar pentru a-i opri. Chiar îi spusese lui Doru: – De mâine s-ar putea să nu mai am maşinile de cusut. Doru, după ce ascultă relatarea soției, lăsă ca să-i scape câteva

înjurături, apoi cu voce joasă sugeră: – Poate în acest fel vei fi obligată să renunţi la atelier, care nu-i de noi.

M-am convins de ceva vreme. – Iar rămân şomeră... Cu ce achităm împrumutul? – Facem alt împrumut. Mă duc eu la bancă. – Bravos! Şi ce-am realizat? Nici măcar experienţă în domeniu. Îşi aminti discuţia în timp ce privea cum erau scoase din atelier maşinile.

Era mult mai simplu decât la montat. Nu mai schimbă niciun cuvânt cu Strâmbaciu, dar nici el nu arăta interes pentru acest lucru. Până la sfârşitul programului, atelierul fu eliberat, fetele făcură curat. Mai aveau vreo două săptămâni din contractul de manoperă, îi rămăsese confecţii neterminate care trebuiau neapărat confecţionate, altfel nu-şi primea banii deloc. Aşa era stipulat în contract. Sub acest nou şoc, care de fapt nu o afecta atât de mult, deoarece nu ieşise încă total din cel anterior, Adela se gândi serios dacă să renunţe la atelier sau nu. Deocamdată nu ştia ce va face, situaţia era incertă, iar ea nu era capabilă să discearnă. Le spuse fetelor să stea acasă până la sfârşitul săptămânii, adică două zile, după care va hotărî ce era de făcut. Se trezi într-o stare şi mai dificilă, atelierul deveni o povară, dorea să stea cât mai puţin acolo. Nici la stand nu găsea relaxare sau măcar puţină linişte. Era în centru şi în fiecare clipă putea să se ivească cineva cunoscut, care să o întrebe cum îi merg afacerile...

Luă maşina şi plecă singură, fără ţintă. Ieşi din oraş. Îi plăcea să şofeze. Pur şi simplu, găsea relaxare în a se întrece cu şoferii pe şosea. Trecu pe lângă un mic lac de acumulare de la marginea oraşului. Opri maşina şi se duse lângă parapet, pe pod. Îşi aruncă ochii spre luciul verde-închis al apei, un verde dur şi rece, cu unduiri molcome, care parcă te îmbiau. „Ce linişte o fi în adâncul ei. Curios cât de simplu este să te arunci de pe acest parapet, în această apă, destul de anostă... Nimeni nu te poate reţine. Asta înseamnă de fapt libertatea de a alege: între zbuciumul veşnic al vieţii, atârnând de lanţuri

78

Sofia Sincă

grele ce le tot tragi după tine, ştiind că la capătul drumului n-ai nici o satisfacţie... Încăpăţânându-te să crezi că vei reuşi, şi eliberarea din strânsoarea zalelor, eliberarea de tonele de greutăţi. La un moment dat te saturi şi te eliberezi, te descătuşezi... Dacă mă gândesc bine... nici nu am pentru ce mă zbate atât, pentru ce trăi... Doru?... mi-e atât de greu să mă gândesc acum la el, iar de mine m-am cam săturat... Însă, cum o fi impactul cu apa? Brrr!...” se scutură dintr-odată cu ochii fixaţi pe luciul apei.

Se simţi trasă uşor de umeri. – Doamnă, vă e rău? auzi în ceafă glasul liniştitor, al unui bărbat. – Nu... De ce? întrebă nedumerită, ca trezită din somn. – Aşa mi s-a părut. V-am văzut legănându-vă lângă parapet, destul de

aplecată înspre apă. Mi-era frică să nu cădeţi în lac. – Nu... nu mie rău!... Nu cred... Admiram apa, doar. – Şi totuşi... Vă duc acasă? – Sunt cu maşina, zise Adela, arătând spre autoturismul propriu. – Aha... Atunci vă conduc la maşină! spuse destul de convingător,

bărbatul. Adela ridică ochii curioasă pentru a vedea cine avea grija ei, aşa de

spontan. Nu prea era obişnuită cu aşa ceva. O izbi culoarea ochilor lui de un verde-metalic, melancolici, asemănători cu luciul apei ce-i rămase în amintire. Părul discret grizonat, dădea distincție acestui bărbat nu foarte înalt faţă de ea, dar lat în umeri. „Ce mascul frumos, rosti în gând. De unde o fi apărut? Ăsta a crezut că eu am vrut să sar peste pod... De câte ori o fi văzut Titanicul? Sau chiar am vrut să sar?!” Cutremurată de ultima întrebare, Adela se lăsă condusă la maşină.

– O să merg în urma dumneavoastră. Sper că nu vă supăraţi. – Deloc! Chiar îmi face plăcere!... spuse Adela zâmbind. După câteva intersecții de la intrarea în oraş, în vâltoarea circulaţiei, nu-

l mai văzu în urma ei. În faţa blocului, înainte de a parca, îi atrase atenţia o hârtie lucioasă de pe torpedo – era o carte de vizită pe care scria: „Avocat Mihai Mărgineanu” şi două numere de telefon. „Hm... un avocat e bun oricând... să-l păstrăm... nu se ştie când avem nevoie... El este bărbatul care

79

Pe muchie de cuţit

m-a salvat de la sinucidere.” Până în ziua de luni hotărî, împreună cu Doru şi familia Cosma, o soluţie

de urgenţă – să cumpere nişte maşini de cusut de uz casnic şi după ce va termina contractul de manoperă, să închidă atelierul. Zis şi făcut. În două săptămâni termină lucrul, iar pentru croitorese făcu demersuri în vederea şomajului.

80

Sofia Sincă

Capitolul IX În același timp cu data scadentă a contractului pentru confecţii, veni şi

termenul înapoieri împrumutului. Prin mari economii şi prin faptul că nu mai investise în nimic, Adela adună suma datorată. Câştigător din această afacere a fost doar Nedelcu, care şi-a rotunjit suma prin dobândă, fără a mişca vreun deget. Zicala „banul face ban” rămase în picioare. În faţa impasurilor şi a raţiunii, Adela hotărî să închidă atelierul, cel puţin deocamdată. Nu mai dorea să plătească chirie şi să susţină celelalte cheltuieli ale atelierului, doar pentru a se târî de pe o zi pe alta. Încă nu era hotărâtă să intre în jungla afaceriştilor, unde trebuia să pună totul la bătaie: bani, bunuri, principii, să fie în stare să treacă peste cadavre. Îi mai rămăsese cam a treia parte din confecţii spre vânzare şi utilajele, pe care obţinu o sumă frumuşică. Renunţă şi la standul din interiorul magazinului lui Nedelcu, aducându-şi confecţiile în centru, precum şi la contabilitatea actelor acestuia.

– Îmi pare rău că întrerupem colaborarea, Adela! îşi exprimă omul regretul. Pot să te mai sponsorizez o dată sau să facem alte afaceri amândoi. Am mare încredere în tine.

– Nu, domnule, nu e bine să ai încredere... Afacerile nu se fac pe bază de încredere, la noi, deocamdată...

– O să te mai caut pe la standul din centru. – Eşti binevenit oricând. Şi pentru că pe măsură ce se vindeau confecţiile, spaţiul rămânea gol,

ca la lichidare de stoc, Adela împrumută nişte marfă de la Rina Cosma, standul neîncărcat arătând jalnic.

81

Pe muchie de cuţit

Astfel, zi după zi, veni jumătatea lui iulie, cu asfaltul încins, care păstra amprenta tocurilor pe obrazul lui negru, cu dorul fierbinte de plajă, în inimile tuturor. Cele două familii, Ionescu şi Cosma, hotărâră să meargă o săptămână la mare. Copiii familiei Cosma, fiind mari, nu mergeau cu părinții, ci între colegi, în excursii plănuite de grup.

Înarmaţi cu bună dispoziţie şi entuziasm, petrecură un sejur binemeritat, bucurându-se de briza sărată a mării, de ultraviolete şi de splendoarea răsăritului, de arşiţa dorită din an în an, de aerul sărat pe care-l simţi la cea mai mică adiere, de serile petrecute pe terasele de pe faleză, unde privirea nu se mai satură să descopere tainele din foșnetul nopţii, să desluşească sclipirile în vuietul valurilor ce se spărgeau de talazuri sau de stabilopozi.

Cele două familii se înţelegeau de minune. Emil Cosma era un bărbat frumos, înalt, tipul blondului nordic cu părul ondulat natural și ochi albaştri, căruia îi plăceau femeile şi alcoolul. Doru Ionescu, de înălţime medie, brunet, natura nefiind prea darnică cu el la aspectul fizic compensa la capitolul spiritual. Caracterul său mare, inteligenţa profundă, mica labilitate, îl făcea foarte plăcut. Îşi iubea soţia până la veneraţie şi era extrem de atent cu ea. La femei caracteristicile trăsăturilor stăteau exact invers: Rina, Dorina pe numele ei întreg, era o femeie nu prea frumoasă, foarte slabă, aproape scheletică. Moştenise trăsături ferme ale ţărăncii valahe, pe care oricât ai încerca să o ajustezi, să o cosmetizezi, nu puteai schimba mare lucru. Simţeai că trebuie plămădită de la început. Harnică şi foarte tolerantă, mai ales cu soţul ei pe care-l iubea enorm, gândire sănătoasă, corectă şi cu mult suflet în special pentru persoanele de care se ataşa. Adela, pe lângă ea era foarte arătoasă, cu chipul distins şi atrăgător, dar mai egoistă, mai retrasă, lăsându-se greu cucerită.

După câteva zile şi nopţi de odihnă, Adela începu să-şi replieze gândurile, să le reia şirul. Ceva săpa în adâncul ei: ce-o să facă de acum înainte, nu era fiinţa care să stea departe de activitate. Clipele din ianuarie ale anului trecut, se întorseseră. Senzaţia de inutilitate reveni. Avea însă subconştientul în veşnică acţiune. Uneori se trezea din somn cu soluţia unei

82

Sofia Sincă

probleme care o frământa de ceva vreme și pe care o credea fără sorţi de izbândă. În acea dimineaţă, la micul dejun deschise discuţia:

– Ce ar fi, Rina, dacă m-aş apuca şi eu de comerţ? Şi aşa trebuie să ţin marfa ta în stand pentru a o vinde pe a mea. De ce să nu-mi procur marfa mea?

– N-ar fi rău... Dar comerţul are chichiţele lui. – O înveţi tu, interveni Emil, mai ales că Adela conduce maşina. Nu v-ar

sta rău să mergeţi amândouă după marfă. Tu nu vrei să înveţi să conduci maşina, Rina.

– Da... așa o să scapi tu de corvoadă, Emil?! ironiză Rina, fiind conştientă ce supliciu era pentru soţul ei mersul după marfă, prin angrourile din capitală.

– Ce zici, Doru? întrebă Adela. – Ştiu eu ce să zic?... Nu prea eşti tu bună de comerţ... – Învăţ. Ce-i atât de greu? Cumperi dintr-o parte cu un preţ şi vinzi în

alta cu altul. Ce, nu am văzut eu din actele lui Nedelcu? – Dar ce te faci cu felul tău corect de a fi? Cu aplecarea ta spre a

respecta legea... spuse Doru, ştiind foarte bine firea soţiei sale, căreia i se părea că dacă eşti corect nu ţi se poate întâmpla nimic rău.

– O să mă adaptez... din mers, zâmbi Adela. – Atunci, hai să facem altceva! veni cu propunerea Rina. Să cumpărăm

un spaţiu. Acela de lângă spaţiul meu pentru care plătesc chirie. Îl cumpărăm împreună iar în interiorul lui putem vinde separat. Ce ziceţi?

– Sună tentant, spuse Adela, dar cu ce? O fi foarte scump... – Ne unim sărăciile, interveni Emil. Cam de cât dispuneţi voi? Doru o privi pe Adela, după care rosti: – Să spună şefa. – Dacă-mi fac bine calculul, putem dispune de vreo douăzeci mii lei. Cu

posibilitatea de a mai împrumuta Doru, de la bancă. Suma este cu ceva mai mare decât cea de plecare la înfiinţarea atelierului.

– Ohoo... păi e bine! rosti Rina bucuroasă. Dacă punem şi noi tot atât, cumpărăm spaţiul de care vă spun. Mai facem rost de ceva bani pentru

83

Pe muchie de cuţit

amenajări interioare... pentru marfă... şi pornim. – Evrica! bătu din palme Adela veselă. A sosit soluţia salvatoare! Facem

târgul? Puneţi toţi mâinile aici! În mijlocul mesei se formă o piramidă din patru perechi de palme una

peste alta, care se ridicară dintr-o dată, cu un sunet de izbândă. Câteva priviri se îndreptară asupra lor, dar nu era un lucru neobişnuit la malul mării, fie şi la micul dejun să fi vesel şi fericit.

După terminarea sejurului începură să ia problema în serios. Spaţiul de la etajul unu, dintr-un lanţ de magazine, era de vânzare. De o vreme şi-l alipise Rina, în scopul extinderii, plătind o considerabilă chirie. Avusese aceeaşi destinaţie – fusese a unui bucureştean care făcuse destui bani încât să-şi deschidă magazin în capitală. Era bine amplasat, avea trei intrări. Una în faţă şi două în laterale, fapt ce-i conferea vad. Intrările laterale, fiecare printr-un hol mic, făceau legătura cu alte spaţii comerciale ce se întindeau pe bulevardul central al oraşului. Deasupra erau apartamente iar dedesubt spaţii comerciale dar cu alte destinaţii decât confecţii. Era un pătrat imens, cu posibilităţi enorme de modificare şi de amenajare.

În două săptămâni intrase în proprietatea Adelei şi a Rinei. Ambele familii făcură împrumuturi grele: familiei Cosma nu-i ajungeau banii pentru spaţiu deoarece mare parte din veniturile lor erau stocate în marfă, iar familiei Ionescu îi trebuiau pentru amenajare şi marfă.

Alte investiţii, alte amenajări. Fusese nevoie de panouri de separare pentru un mic depozit, pentru un mic birou, rafturi, mese pentru expus marfa, panouri publicitare, aparate de aer condiţionat, jaluzele, manechine şi cabină de probă, elemente de decor şi bineînţeles marfă. Marfă pentru buzunarul mediu căci pentru cea de lux puterea lor financiară nu ar fi făcut față.

Se ocupară în mod serios de esteticul magazinului, fiind conştiente că imaginea lui face aproape toţi banii, identitatea unei mărci este cheia în lumea afacerii, începând de la locaţia magazinului până la cele mai mărunte detalii.

Jumătatea Rinei Cosma se umplu destul de repede cu marfa împrăştiată, în comparaţie cu cealaltă jumătate, unde cele câteva articole păreau stinghere în interiorul ce părea mare și gol.

84

Sofia Sincă

Astfel, pentru prima dată, cele două femei plecară la „Europa” după marfă, cu maşina Adelei. Rina era familiarizată cu vastul angrou. Știa fiecare articol de unde îl putea cumpăra la preţuri bune. Te puteai rătăci uşor în labirintul acela făcut din standuri cu marfă de care musai trebuia să te împiedici. Dacă nu aveai puţină rutină, chiar n-ai fi ştiut ce să alegi.

– Uite, de aici luăm cele mai frumoase pulovăre şi încă pe datorie. – Cum? Şi îmi dă şi mie? – Le luăm pe factura mea. Sssst!... – Ai uitat că mie îmi trebuie facturi? Sunt la început şi cum să introduc

marfă în magazin fără factură? – Da... am uitat că am o contabilă cu mine! se lovi Rina, teatral, cu

palma peste frunte. Cumpărăm şi facturi, Adela. – Ce vrei să spui, Rina? Cum adică să cumpărăm facturi? Astea sunt cu

regim special, le cumpărăm doar de la primărie. – Și?! Tu n-ai văzut cum stau tuciuriii cu facturi și cu chitanţiere pe

stradă... Ți le bagă în ochi. Doar opreşti maşina şi cumperi, destul de ieftine şi câte vrei. Tot cu regim „special”… zâmbi Rina subțire, cu subînţeles.

Angrosistul venit de pe malul Bosforului, cunoscând-o pe Rina drept o persoană demnă de încredere, bucuros îi oferi şi Adelei marfă cu plata la şapte zile:

– Io dai la tine. Tu prieten cu doamnă Cosma şi cu Emil, prieteni la mine... Bun om, Emil. Mâine tu cumperi tot de aici. Da?

– Da, Samir, răspunse Rina. E la început şi trebuie s-o ajutăm şi pe ea. O să cumpărăm numai de la tine articolele astea.

Ca încheiere a patului, turcul oferi un ceai, lângă stand. La fel procedară şi cu chinezul de unde luară blugi, cu altul de unde luară peruci şi lenjerie intimă pentru damă şi bărbaţi sau celelalte produse ce le aveau pe liste. Lista era foarte importantă, dacă se pierdea, puteai pleca acasă, nu ştiai ce trebuie să mai cumperi, banii se duceau în vânt.

Magazinul se umplu cu marfă de tot felul, cât ai clipi. Experienţa Rinei îşi puse amprenta căci vitrinierul îşi făcu treaba la indicațiile sale. Adela păstră vânzătoarea pe cate o avea in standul din hol, o fată foarte pricepută şi

85

Pe muchie de cuţit

serioasă, dar mai angajă una, tot prin concursul prietenei sale. La nicio lună de la inaugurare, adică pe la începutul lui septembrie, cu

puţină reclamă în ziarul local şi la postul de radio, magazinul începu să vândă binișor. Iureşul cumpărăturilor de toamnă se porni însă odată cu pregătirea copiilor pentru şcoală – afacerea având aure strălucitoare. Abia atunci realiză Adela cât de uşor și de sigur se obţin câştigurile din comerţ în comparație cu activitatea de producţie. Învârtea mulţi bani, pe care-i trecea din marfă în marfă, cu efort nu foarte mare, pentru care lua „partea leului”, destul de consistentă, de cele mai multe ori mai mare de cincizeci la sută din adaosul comercial.

Deşi Adela era mulţumită de câştiguri, satisfacţia muncii nu exista. I se părea că prestează prea puţină activitate aprovizionând, supraveghind şi ținând contabilitatea la zi pentru ea și pentru Rina. „Asta poate face oricine... Chiar mă mir de ce unii mai muncesc şi altceva... Dar dacă toţi am vinde... cine ar mai cumpăra?!...”

Viaţa ei se simplificase considerabil. Comerţul părea o sursă inepuizabilă de bunăstare.

Pe la magazin se perindau mulţi cunoscuţi. Prieteni și dușmani. Unul dintre ei, fusese Nedelcu. După ce-i examină magazinul, ascunzâdu-și cu greu invidia, o felicită:

– Nu mă pot abţine, Adela, să nu te laud! Am citit în ziar. Ştiu, eşti ambiţioasă, ai mare putere de a te redresa prin muncă. Magazinul tău arată bine... mult mai bine decât al meu. Dacă ştii vreun spaţiu prin zonă, să-mi spui şi mie, aş cumpăra şi eu. E mare vadu’ aici... merge bine, cred... Centru, deh!...

– Am să-ţi spun negreşit. Tu o să fii primul care află... – Ştiu eu că n-o să-mi spui, ca să nu-ţi fac concurenţă, zise Nedelcu

zâmbind ca orice om versat într-ale afacerilor. Dar poate îmi spune prietena ta. Îmi faci cunoştinţă cu ea?

– Altă dată... Cu altă ocazie. Rina nu este acum aici, minţi Adela pentru a scăpa de el.

Și foste colege de birou o vizitară, căci vestea se propagase repede.

86

Sofia Sincă

Până şi Strâmbaciu îi trecu pragul, prefăcându-se în cumpărător avizat, însoţit de o doamnă destul de tânără. Adela nu-i acordase vreo importanţă. La fel și el se purtă ca un străin. În altă zi o văzu la magazin pe Lidia, prietena Piei, şi mânată de curiozitate, Adela se îndreptă spre ea:

– Bună ziua, doamnă Lidia! Ce mai faceţi? – A... bună ziua doamnă Adela! Dar ce faceţi a... șopti Lidia, rămânând

cu întrebarea suspendată pe vârful buzelor. Să nu-mi spuneţi că magazinul ăsta frumos este al dumneavoastră... zise după ce-şi reveni din uluială și după ce-și roti privirea de jur-împrejur, fixându-şi totuși ochii pe câteva confecţii rămase de la atelier şi care i se păreau cunoscute.

– Doar cincizeci la sută. Coproprietară e prietena mea, Rina Cosma. Ce mai faceţi? Mai ştiţi ceva de Pia?

– Mă bucur pentru dumneavoastră, meritaţi fiecare colţişor! răspunse Lidia arătând cu mâna în dreapta şi în stânga. Nu m-am îndoit nicio clipă că veţi reuşi în tot ce vă propuneţi. Asta am dedus din spusele Piei care vă vorbea numai la superlativ. Dacă mai ştiu ceva de ea? Vag... Foarte puţin, dar din câte mi-am dat seama nu stă chiar pe roze în Italia. M-a sunat de vreo două ori şi era cam supărată, cel puţin aşa părea, deşi nu voia să recunoască. Nu am niciun număr de telefon să o sun, nu mi-a dat, zicând că o să mă mai sune ea. M-a întrebat de dumneavoastră şi despre prezentarea ce trebuia să aibă loc. Nu prea am ştiut ce să-i spun...

– Nu mă bucur deloc că îi merge rău... Sincer, regret. Ei îi trebuie pe cineva să o coordoneze tot timpul şi mă tem că nu Marius este acel om. Nu este tocmai persoana potrivită.

– Da, cam aşa este. Când s-au cunoscut la mine, a fost absolut neprevăzut, fără nicio intenţie din partea mea. Ceea ce s-a întâmplat ulterior între ei, le aparţine în totalitate, inclusiv hotărârile...

– Şi dumneavoastră ce mai faceţi? puse întrebarea clasică Adela, nefiindu-i la îndemână această mică bârfă. Suna a scuză din partea Lidiei.

– Eu? Nu prea bine. Nu sunt prea sănătoasă. Am o durere aproape continuă în organism şi nu ştiu de unde. Vreau să mă internez în spital peste câteva zile pentru nişte investigaţii. De aia sunt prin magazine, pentru

87

Pe muchie de cuţit

cumpărături care-mi trebuiesc în spital. După ce-şi exprimă compasiunea pentru sănătatea firavă a Lidiei, Adela,

serviabilă, o conduse pe aceasta prin tot magazinul pe la articolele care o interesau şi o determină să ia un braţ de haine la cabina de probă. Lidia, fără să-și fi propus asta, lăsă o sumă considerabilă la casă.

– Mulţumesc pentru amabilitate şi pentru timpul pierdut cu mine, doamnă Adela! zise Lidia la plecare.

– Oricând cu plăcere! Sănătate multă vă doresc! Vă mai aştept, fie doar şi pentru o cafea.

Acasă îi povesti lui Doru ce auzise despre Pia. – Ce a căutat, se pare că a găsit, spuse acesta cu răutate. – Mie mi-e milă de ea. Pia are suflet mare… Discernământ nu prea are

ea. – Şi când te-a lăsat cu fundul în baltă, tot suflet mare avea? Poate alta

ar fi fost situaţia dacă nu pleca, dacă mergea atelierul. Puteai să faci carieră, să te remarci în producţie, unde este mult mai serios... În comerţ... azi eşti, mâine nu mai eşti... Nu?

– Ei... lasă... Mie mi-a mai trecut... Adela începuse să se gândească destul de mult la Pia ca la o soră mai

mică, neajutorată, aflată la strâmtoare, închipuindu-şi că o strigă în ajutor de câte ori dădea de vreun obstacol. Şi, ca într-o telepatie, după vreo câteva zile, primi un telefon:

– Alo! Adela? o voce joasă, ca a unui om bolnav sau foarte abătut se auzea pe fir, venită ca din fundul pământului.

– Da. Cine e la telefon? întrebă aceasta, nerecunoscând vocea. – Pia, sunt! Nu mă mai cunoşti, Adela? – Pia? întrebă foarte mirată. Unde eşti? Ce faci? – În Italia şi fac foarte rău. Vreau să vin în ţară. – Cum vrei să vii... Marius unde este? – M-a părăsit de mult. Cred că e în ţară. – Şi tu de ce nu vii? întrebă Adela, nedumerită. – Nu am bani, nu am cu ce să vin.

88

Sofia Sincă

După o mică pauză, după ce Adela făcu supoziţii în gând, întrebă: – Şi cu ce te pot ajuta eu? Sunt în România, nu în Italia. – Să-mi trimiţi tu nişte bani. – Eu, bani? Nu am bani Pia. Ştii în ce situaţie m-ai lăsat... – Știu, răspunse cu vocea şi mai joasă, plângând. Te rog să mă ierţi! Îţi

explic când ne vom întâlni. Dacă tu nu ai, te rog sună-l la telefon pe domnul Ciurăscu. Îţi dau eu numărul. El nu mai e cu aia. Spune-i lui. Dacă are, îmi trimite. Dar nu-i spune maică-mii. O să-ţi povestesc eu ce am păţit. Atât să ştii: nu am niciun ban şi mi s-au furat actele. Am vorbit cu un şofer şi mi-a promis că mă trece el la vamă, dar trebuie să-i dau bani.

Pentru a nu mai lungi vorba şi pentru că ea, Adela, nu lua decizii pripite, îi spuse :

– Dă-mi un număr de telefon ca să te sun, să-ţi spun ce hotărâre am luat.

– Nu am ce număr să-ţi dau. Te sun eu peste două zile. E bine? – Da, e bine. Dă-mi numărul lui Ciurăscu. – Mulţumesc, Adela! Te mai rog o dată să mă ierți. Eşti singura căreia îi

pasă de mine. Sunt sigură că nu mă laşi să mor pe aici. Trebuie neapărat să vin în ţară.

– Bine, bine... Săpuneala o s-o primeşti în ţară, zise aceasta fiind sigură că o va ajuta.

Puse receptorul în furcă, îngândurată. Ca un om lipsit de orice reper, rămase câteva clipe stană de piatră bătrână, apoi îl sună pe domnul Ciurăscu şi îi înşiră cât putu de bine şi de convingător cele auzite de la Pia. Acesta fără a sta prea mult pe gânduri întrebă:

– Unde să vă aduc banii? – Nu acum, peste vreo trei zile, după ce o să mă sune iarăși Pia. Nici nu

am întrebat cât îi trebuie. – Mă sunaţi atunci şi-mi spuneţi. E, totuși, mama lu’ Andrei, care suferă

după ea. Am văzut eu... Ştiam eu că nu face ea mulţi purici pe acolo. Ăla e de vină... Marius ăla...

Adela îl lăsă să-şi descarce oful, apoi închise telefonul. Primirea

89

Pe muchie de cuţit

necondiţionată, de a da bani din buzunar, o cam descumpăni puţin pe Adela. „Ce l-o fi apucat? Sau chiar o iubeşte... în felul lui...”

După două zile, la ora stabilită, Pia sună cu sufletul la gură. Când auzi că domnul Ciurăscu era de acord, nici nu prea se miră. Ştia ea pe ce mizează.

– Spune-mi adresa unde să-ţi trimită banii. – Mi-e frică că el nu se descurcă. Îţi dau ție o adresă a unui post-

restant. Să-i spui să aducă la tine banii. – Cât, Pia? – Şase mii, spuse aceasta destul de încet... – Cât?! Şase mii? Oho, dar e ceva... Treaba voastră... Hai, spune-mi

adresa! A doua zi, la telefon, domnul Ciurăscu dădu în bâlbâială când auzi

despre ce sumă este vorba: – Da’ io n-am atâţi bani, doamnă Adela. – Dar câţi aveţi, domnul Ciurăscu? – Am doar două mii. Nu prea stau pe roze, la acest capitol… Cum nici la

celelalte nu-s mai breaz… În faţa acestei sincerităţi simpatice, dar admirând spiritul de sacrificiu

pentru femeia care i-a făcut zile fripte, Adela luă pe loc hotărârea: – E bine şi aşa, domnule. Completez eu suma. – Sunteţi o femeie bună... Mi-a spus Pia. La magazin, Adela îi povesti, cu lux de amânunte, asociatei sale

întâmplarea. – Tu chiar pui banii ăştia pentru Pia? Păi e o tură de aprovizionare la „

Europa”! Rina raporta totul la magazin, la aprovizionare și desfacere. – Da, Rina. Mă gândesc până la urmă că şi ea a avut drept la beneficiile

din atelier şi asta ar fi suma pe care i-o datorez. Ăsta este profitul ei, ducă-se pe apa sâmbetei, cum se duc toţi banii Piei.

– Mie nu-mi prea place prietena asta a ta... – Pia nu place multora. Eu, însă, am ajuns s-o cunosc întrutotul şi îmi

trezeşte multă compasiune şi nevoia de a o proteja. De ce? Nu prea pot

90

Sofia Sincă

explica. Lui Doru nici nu-i spun şi te rog şi pe tine să faci acelaşi lucru. – Dacă-mi promiţi că ăsta este ultimul gest ce-l faci pentru ea şi că

odată venită o s-o ţii la distanţă. – Am să încerc. A doua zi depuse şase mii lei pe o adresă, în Roma, la un post-restant,

nu fără oarecare îndoială. Numai spesele poştale costaseră destul de mult. „Dar dacă minte doar ca să mai scoată ceva bani... Oricum este ultima dată când mai fac ceva pentru ea!” gândi Adela, neîncrezătoare totuși în hotărârea luată.

91

Pe muchie de cuţit

Capitolul X Toamna era în toi. Oraşul din sudul ţării, oraş prosper, cu industrie

dezvoltată, cu locuri de muncă pentru toate categoriile de cetăţeni își vedea de rutina zilnică. Doar cine nu dorea, nu găsea de lucru. De aceea mergea şi comerţul. Atunci când cumpărătorul are bani, îi cresc şi pretenţiile. Achiziționează lucruri mai multe, mai bune, chiar dacă sunt mai scumpe.

Magazinul celor două asociate, Adela şi Rina, era tot timpul ticsit de marfă cu adaosuri ce uneori mergeau până la optzeci la sută. Adela avea bani mulţi, cum nu avusese niciodată. Începuse să fie mai largă la pungă. Nu se mai uita la fiecare leuşor. Se îmbrăca elegant iar pentru Doru cumpăra doar lucruri selecte.

– Doru, ar trebui să mai luăm o maşină. – N-ar strica o mașinuță pentru marfă. Îşi luară un autoturism puternic, fiabil, cu care mergea după marfă.

Uneori, când soții lor puteau, plecau de la serviciu pentru a le însoţi și pe la alte en gros-uri. Acum îşi puteau permite marfă de calitate superioară, mai scumpă dar cu un profit consistent. Tot mai nemulțumite de marfa existentă prin depozitele din jur, cele două comerciante au hotărât să meargă după marfă în Turcia. Această ţară oferea multe lucruri și diverse, exotice chiar, dar şi un mod pitoresc de a cumpăra. Regula principală o reprezenta târguiala. Făcea parte din tradiţia comercianților de aici faptul de a te tocmi. Nu era nimic anormal să găseşti preţul pe un obiect de câteva ori mai mare decât valoare lui reală. Bazarurile impresionante, gemând de produse, deschise nonstop, te îmbiau să faci cumpărături. În scurt timp îşi făcuseră reţea şi

92

Sofia Sincă

printre comercianţii turci. Şi acolo se dădea marfă cu plata la şapte zile sau la două săptămâni. Surmenajul însă le pândea în fiece clipă. Cumpărăturile erau multe. Dura trei-patru zile, cu nopţi cu tot, până își burdușeau mașina. În toate aceste zile, de cele mai multe ori dormeau doar o noapte la hotel, unde femeile puteau să facă şi un duş. În rest moțăiau prin maşină. Vama venea cu „taxa” ei, stabilită după câtă marfă se transporta. După o astfel de incursiune în raiul lui Mercur, Adela și Rica dormeau o zi şi o noapte fără ca măcar să viseze.

Pe la începutul lui noiembrie, într-o sâmbătă după amiază, la uşa Adelei se auzi soneria. Doru era la pescuit. Pe vizor nu se distingea persoana care era în spatele uşii – o fiinţă cu capul plecat, sărăcăcios îmbrăcată, foarte comună.

– Pia!... țipă Adela, mai mult speriată decât uimită. Privirea-i îngheţă pe o fiinţă înaltă, foarte slabă, răvăşită, cu părul

nearanjat şi nevopsit, îmbrăcată banal. Abia mai semăna cu cea pe care o ştia ea.

– Bine te-am găsit! răspunse grăbită Pia, cu buzele strânse ca să nu se vadă un dinte lipsă, întinzându-i prietenei sale o floare şi o esenţă de parfum, după ce se îmbrățișară prelung în prag.

Adela o pofti să intre. Atentă, îi luă geaca și o atârnă în cuier: – Am o cafea fierbinte… Tocmai vroiam să mă apuc de acte... Hai să

bem câte una. Când ai venit? – Acum două zile. – Şi unde stai? – La domnul Ciurăscu. Acum vin de la mama. Vorbea încet, fără a o privi în ochi pe Adela, temându-se parcă de ceva

nevăzut. Cuvintele erau şuierate ușor printre buzele apropiate, pentru a nu se vedea pauza din dantură.

– Vrei să mănânci? Eşti foarte slabă, Pia, scăpă Adela privindu-i umerii şi şoldurile ce ieşeau prin haine ca nişte ţepi.

– Nu, nu vreau nimic. – Dar să vorbim? întrebă Adela, privind plină de compasiune pe fiinţa

93

Pe muchie de cuţit

prăbuşită din faţa ei. – Da. Vreau să-ţi spun ce s-a întâmplat şi, dacă poţi, să mă ierţi pentru

ce ţi-am făcut. Ştiu că ai magazin. Mi-a spus Lidia de când eram în Italia. Pe tine te-a răsplătit Dumnezeu şi pe mine la fel, dar pe fiecare altfel.

– Lasă, Pia... Înţeleg că ai cam tras acolo... după cum arăţi. Dar îţi revii tu. Printre străini nu-i chiar aşa de dulce pâinea, cum zic unii.

– Pentru mine a fost cea mai amară. – Dar ce ai putut păţit aşa rău? – De toate, Adela. De toate, răspunse Pia cu un oftat. – Sigur vrei să vorbim acum? Putem lăsa pe altă dată, când te vei simţi

mai bine. – Nu, Adela! Vreau acum să-ţi povestesc pentru a mai scăpa şi eu de

povară. Trebuie neapărat să împărtăşesc cu cineva jugul meu, altfel simt că voi exploda.

– Sunt numai urechi. Nefericita musafiră încercă să-şi găsească un loc comod pe canapea. Îşi

trase picioarele lungi sub ea care se îndoiră ireal, ca la păpuşile cu articulații. – Eu am vrut să plecăm în Italia după ce avea loc prezentarea

modelelor. Muncisem pentru colecție şi doream din tot sufletul să particip la ea. Propunerea de a merge două săptămâni în concediu, venise de la Marius. Însă a apărut ocazia cu Zoli şi prietena lui pe atunci, Tanţa, care au venit şi ne-au luat într-o noapte, doar pentru trei zile... ziceau ei. „Să mergem cu ei, ca să nu fie singuri!” a motivat Marius.

– Tu îi cunoşteai pe aceşti oameni, Pia? – Îi văzusem cândva, la o nuntă. Eram cu Marius. Nu ştiam nimic

despre ei. Până să mă dezmeticesc, plecasem deja. Nici haine nu prea mi-am luat. La vamă am trecut destul de greu. Ne tot întorceau ungurii. Nu ştiam de ce. Le-a dat Marius bani mulţi ca să trecem. Avea bani... Am dus-o bine câteva zile. Am mers întâi în Franţa. Am fost în Monaco, pe plajă. Zoli şi Tanţa dispăreau mereu şi nu spuneau unde pleacă, dar se întorceau cu bani. L-am întrebat pe Marius ce fac, cum fac ei banii. A zis că nu ştie şi nu-l interesează. În naivitatea mea am încercat să nu mă intereseze nici pe mine, deşi îmi era

94

Sofia Sincă

teamă că îi fură. – Doamne, Pia! Cum de nu ai fugit înapoi, în ţară? – Nu m-am gândit la asta. Aveam încredere în Marius şi credeam că

odată ajunşi în Italia ne vom despărţi de ei. Oricum eu asta avem de gând să-i spun lui. Nu stăteam mult în acelaşi loc. Plecam mereu de parcă eram niște fugari. Am ajuns, într-un final, în Italia. Aproape de Roma. Am tras la un motel unde au închiriat o cameră. Cele mai multe cheltuielile le suporta Marius. În timp ce noi doi stăteam mai mult prin motel, Zoli şi Tanţa plecau seara şi veneau dimineaţa. Ziua dormeau. Din nou l-am întrebat pe Marius, care devenise din ce în ce mai rece şi mai distant cu mine, cu ce se ocupă cei doi. În loc de răspuns mi-a spus că s-au terminat banii. Că nu mai are un chior. Se făcuseră două săptămâni de când plecasem de acasă, dar nu am simţit când s-au dus. Ce bine ar fi fost dacă nu cedam eu propunerii lor! „Trebuia să iei şi din banii mei.” i-am zis lui Marius. „Dar tu ce crezi că am cheltuit până acum?” mi-a răspuns în zeflemea. M-am supărat foarte tare. Am ţipat la el, i-am făcut scandal… Răspunsul? Câteva palme zdravene peste faţă, plus un munte de reproşuri.

– Nici asta nu te-a determinat să pleci?... Să faci cumva să te desparţi de el, acolo în lumea largă, Pia?

– Cum?! Nu mai aveam o lescaie. Eu luasem foarte puţini bani la mine şi s-au dus repede. Banii erau la Marius... Care de fapt nu mai erau, cel puţin aşa mi-a spus.

– Şi ce-ai făcut după asta? Pia, mâhnindu-se din ce în ce mai mult, continuă. – Seara a plecat şi el cu cei doi, fără să-mi spună vreo vorbuliţă măcar.

Eu nu am ştiut ce să fac în acest timp... fără bani... nici de mâncare nu aveam, nu ştiam limba… M-am demoralizat complet. Camera era plătită pentru următoarele cinci nopţi. Când au venit după trei zile m-am bucurat, credeam că n-o să mai vină, că m-au abandonat. Poate ar fi fost mai bine. După ce s-au odihnit încă vreo două zile, fără să-mi spună mare lucru niciunul, am plecat. Tanţa care era numai zâmbet până atunci, acum era cu un ochi vânăt şi executa ca un robot. Vorbea doar atunci când era întrebată şi numai

95

Pe muchie de cuţit

ce trebuia. Îl urma pe Zoli fără vreun comentariu. Nici nu am mai îndrăznit să întreb ceva când am părăsit motelul. După vreo două ore de mers cu mașina, am văzut pe un indicator rutier că intrăm în Roma. La scurt timp, am intrat pe nişte străduţe înguste, aglomerate, cu lume pestriţă. Am oprit în faţa unei curţi împrejmuită cu zid înalt. Era o casă veche, înaltă, cu nişte geamuri foarte mici. Marius mi-a spus pe drum că o să mergem într-un apartament, pe care l-au închiriat, unde o să stăm toţi patru, apoi ne vom găsi ceva de lucru, ca să putem trăi cum trăiesc emigranţii, sau dacă nu să ne întoarcem în ţară. Dar la fel de rece şi de distant, cu mine. Am intrat într-o curte destul de mare, pietruită, care avea de o parte şi de alta a pereţilor înalţi câte o poartă groasă şi niște geamuri la fel de mici. Au bătut la una dintre uşile clădirii, de unde a ieşit o italiancă grasă şi înaltă. Am fost poftite înăuntru, într-un fel de apartament cu trei dormitoare. Aici am rămas stupefiată: erau vreo cincisprezece femei de diferite vârste care ne-au ignorat total. Nu ştiu cum am ajuns în mijlocul camerei... Vroiam să fug de acolo. Când m-am întors, Marius şi Zoli nu mai erau. De atunci nu i-am mai văzut…

– Să nu-mi spui că te-a vândut... Pia tăcu un moment. Căuta să-şi adune gândurile – să-și mai

anestezieze durerile. Vorbea încet și rar ca și cum umbla la răni ce încercau să se cicatrizeze:

– Ba da, Adela… Asta au făcut nemernicii. Ne-au vândut şi pe mine şi pe Tanţa. Au luat bani de la codoașa italiancă şi au plecat. Nu ştiu câţi, dar cred că destul de mulţi, pentru că îmi tot reproşa italianca.

– Doamne, Pia!... Şi pe urmă ce ai făcut? – Ce să fac?... A început coșmarul. Abia aici mi-a spus Tanţa că ăsta le-

a fost scopul încă de la început, de când am plecat din ţară. Ea, cel puţin, ştia că pentru asta merge. Zoli are o reţea de prostituţie cu românce în Italia. A fost un infern, Adela…

– Dacă vrei, putem să continuăm altădată... - Trebuie, Adela, trebuie! Abia acum începe adevărata tragedie a vieţii

mele. Dar te rog, nu mă întreba amănunte, că nu-ţi voi spune. – Nu te întreb, Pia. Spui ceea ce doreşti tu, că nu eşti la interogatoriu.

96

Sofia Sincă

– Când m-au scos prima data la produs… Pia se opri o clipă fiindcă un cutremur îi străbătu ființa fragilă, am fost cu Tanţa. Am refuzat să contactez vreun bărbat. Am stat în umbră toată noaptea iar acasă, dacă nu am adus bani, m-au băgat într-o cameră, un fel de beci, cu nimic în ea, fără apă şi fără WC. Bineînţeles şi fără mâncare. Am ţipat, am înjurat, am implorat. Nimeni nu a venit să mă vadă sau să mă audă. M-au scos cu vreo oră înainte de a mă trimite iarăși pe străzi. Noaptea următoare am repetat figura, dar a doua zi, tot în acelaşi beci a venit un bărbat care m-a bătut până am leşinat. A aruncat apă pe mine, apoi m-a violat. Seara, la produs... Tanţa mi-a spus că n-am ce face şi că dacă nu fac ce zic ei, mă omoară. „Tu nu ai ştiut la ce ai venit în Italia?... Ghinionul tău. Fă şi tu ce fac eu, că nu e greu!” Şi... am făcut. Am făcut prostituţie trei luni, seară de seară, pe străzile Romei, cu speranţa că am să găsesc vreun român sau pe cineva care să mă aducă în ţară.

– Pia, ce spui tu este de domeniul incredibilului... – … – Şi banii?... – Care bani? Trebuia să-i dăm umflatei banii. Erau peştii după noi care

contabilizau clienţii. Eram obligate să le dăm tot ce cîștigam, altfel ne băteau. Aşa am pierdut dintele ăsta. Puneam ceva deoparte doar dacă ne dădea vreun client mai mult. Tariful era cunoscut.

– Nu mai suport amănunte de acest fel... Totuși te întreb dacă nu ai contactat vreo boală...

– Nu ştiu dacă am vreo boală, dar ştiu că am un copil în burtă. Sunt gravidă în două luni.

– Exact ce-ţi lipsea... Şi ce-ai să faci? – Avort! Ce să fac? Nu ştiu al cui e. De asta am vrut să vin cât mai

repede în ţară. Altfel poate mă descurcam să fug sau să-mi fac banii mei, că am schimbat foaia... Am lăsat impresia că fac doar ce zic ei, am învăţat limba şi mai făceam câte un ban în plus. Voiam să mă duc la ambasadă... Actele mi le-au luat şi nu mi le-au mai dat. Apoi am întâlnit pe acest şofer, fost client, căruia i-am povestit din fir a păr şi i-am spus că vreau să mă întorc în ţară. S-a oferit să mă ajute. Om cu suflet mare moldoveanu’... Am fost împreună să

97

Pe muchie de cuţit

Sofia Sincă

scot banii trimişi de tine şi am plecat cu el într-o noapte. S-a dat drept client în faţa peştilor. Vreo două zile am stat în Roma, ascunsă sub scaunele TIR-ului. Mi-a făcut el un culcuş acolo. S-a ţinut de cuvânt omul şi m-a adus în ţară. Contracost, desigur.

Mută de furie că pe pământ, în mileniul trei, se mai face sclavagism, Adela reuși într-un final să articuleze:

– De ce nu-l reclami pe Marius la poliţie? – Nu pot. Nu am putere. Mi-e frică de el, de Zoli... Nu pot dormi, nu pot

mânca, fac atacuri de panică. Acum nu pot... Acum am problema asta de care trebuie să scap.

– Domnul Ciurăscu ce zice? – Ce să zică?... Nu știe. Doar ție ți-am spus. Pe Lidia încă nu am văzut-

o. Am auzit că e bolnavă. – A trecut pe la mine şi a făcut cumpărături. Ai bani de chiuretaj? – N-am niciun ban... O să amanetez aurul ăsta, zise Pia arătând câteva

inele şi vreo două lănţişoare de la gât, cu care s-a pricopsit în Italia. – Dacă nu-ţi ajung îţi mai dau eu, Pia. – Mulţumesc, Adela! Numai dacă nu pot face față, apelez la tine. Ştiu că

ai pus patru mii ca să vin din Italia. Oricum dacă nu erai tu, nu ştiu ce aş fi făcut...

Pia își lăsă privirea pe covor. Câteva lacrimi se rostogoliră pe mâinile descarnate cu degete nefiresc de lungi şi care stăteau împreunate a rugă în poală. După puţin timp întrebă cu un zâmbet abia perceput pe buze:

– Cum merge magazinul, Adela? – Binișor, Pia... Binișor. M-a ajutat mult Rina Cosma. – Mă bucur pentru tine, Adela! răspunse Pia, cu o sinceră licărire de

fericire în ochi. Discuţia se îndreptă spre alte subiecte, în special pe ce a făcut Adela în

tot timpul cât au fost departe una de alta. Totuși, a doua zi, acesteia îi trecu prin minte următoarea dilemă: „Cum să mă mai afişez cu ea?... O să-mi stric reputaţia. Are dreptate Rina. Va trebui să o ţin mai la distanţă. De ajutat tot o s-o ajut. Am mare compasiune faţă de ea. Dar oare numai compasiune?”

98

Pe muchie de cuţit

Capitolul XI În perioada următoare, viaţa Adelei Ionescu intră în linie dreaptă cu

tendință vizibilă de ascensiune. Deprinsese foarte bine îndeletnicirea mercantilă, afacerile mergeau ca pe roate, având grijă ca zeul la care se închina acum să nu mai şchioape niciodată. Dimpotrivă, conturile în bănci creşteau, iar capriciile și le satisfăceau destul de lejer. Doru era mulţumit că, în sfârşit, soţia lui era senină, muncind liniştită şi îndrăgind ceea ce face. Legătura ei cu Rina Cosma era din ce în ce mai strânsă. Erau aproape nedespărţite şi se completau de minune. Împărțeau binele şi răul împreună. Şi, oricât de prevăzătoare ar fi fost, neplăceri tot se iveau. Când se pornea Garda Financiară pe control, amenzile cădeau inevitabil. Nimeni nu scăpa şi asta se repeta cam la şase luni – se instituise un fel de taxă bianuală. Apoi mai dezerta câte o vânzătoare cu experiență şi venea alta nepregătită, mai prindea pe cineva furând ori copiind marfă şi preţuri între gestiuni, sau se şicanau micşorând preţuri. Concurenţa era acerbă deoarece magazinele erau unele lângă celelalte şi toată lumea dorea să vândă cât mai mult. Noroc cu balsamul weekend-urilor binevenite, pe care cele două familii prietene le petreceau împreună, cu maşina în afara oraşului sau la o canastă, după vechiul obicei.

Pia, încerca să-şi revină după chiuretaj, odihnindu-se ceva mai mult. Se împărţea totuși între domnul Ciurăscu, mama sa, unde locuia Andrei, şi Lidia, care în urma investigaţiilor medicale fusese diagnosticată cu scleroză multiplă. Acasă nu putea munci din simplu motiv că nu mai avea maşină de cusut. Fostul soț i-o vânduse, pur şi simplu, din obişnuinţa de a dispune după bunul plac de lucrurile lui. Zilnic ea îşi căuta de lucru. Dar nu orice. Ar fi vrut un

99

atelier de confecții la comandă, unde să-și pună talentul în evidență. Cuta de pe mijlocul frunţii ce aducea cândva o sobrietate studiată, jucăușă chiar, acum se adâncise mult în urma eșecurilor, trădând o tristeţe cronică, maladivă. Rar mai ridica privirea din pământ. Dacă o saluta cineva, întorcea capul speriată, după care afişa un zâmbet artificial. Executa totul ca un automat fără suflet. Într-un târziu, se angajă croitoreasă la serie. Avea ea vorba sa: „Nimeni nu-mi poate lua foarfecele din mână!” și, într-adevăr, la prima probă fu încadrată. În curând se dovedi a fi cea mai pricepută şi mai rapidă lucrătoare a unui astfel de atelier de confecții pe regim lohn. Reuşea să execute cu iuțeală cele mai dificile faze, cum ar fi cusăturile pe faţă, asamblarea de gulere sau fermoare. În una din zile, sub monotonia zgomotului din atelier, intrase într-un fel de transă, încât maşinii de cusut i s-a ars motorul din cauza vitezei la care a fost supus. Când au venit meşterii să-l repare, a întrebat speriată:

– Ce-am făcut?... Ce-am făcut?! – Ai lucrat prea mult întins, fără pic de pauză. – Nu aşa trebuia? – Dacă ții să faci din patron un biet sărman multimilionar în valută, dă-i

înainte! șugui unul dintre meșteri. În scurt timp revenise la aspectul fizic de odinioară. Subtilul machiaj pe

care și-l aplica dimineața o întinerea mult prea mult de cât ar fi vrut. Dacă ar fi putut farda rănile din suflet… Nu vorbea cu nicio colegă, lăsând impresia unei infatuate. Pleca de la maşina de cusut doar o dată sau de două ori în opt ore, pentru câteva fumuri de ţigară. Cu Adela se întâlnea destul de rar şi doar când aceasta dorea. O suna la telefon, o întreba dacă are timp pentru ea şi se vedeau numai acasă. Simţea că Adela nu mai vrea să se afişeze împreună prin oraș, însă nu o deranja, o căuta ca pe un liman liniștit unde se putea odihni câteva ore de talazurile vieții. Avea nevoie de gura de oxigen oferită de compania acesteia, fiindcă în concepţia sa, Adela era singura şi cea mai bună prietenă. Nu de puţine ori îi declara: „Tu eşti modelul meu!”. Dacă propunerea de a se întâlni era refuzată, revenea cu voce rugătoare:

– Adela, când eşti acasă? – Sâmbătă seara, Pia.

Sofia Sincă

100

– Pot veni pe la tine? se autoinvita ea. – Te aştept după ora cinci. Niciodată nu se lăsa aşteptată și de fiecare dată aducea o mică atenţie. – Pia, nu arăţi bine deloc în ultimul timp! Ți-ai luat un pic zborul și acum

iar ai căzut… îi scăpă aceste observații Adelei, la ultima vizită. Pia dădu a lehamite din mână: – Încerc să fac faţă situaţiei aşa cum pot eu pentru Andrei şi pentru

mama. Altceva nu mă interesează. – Nici de tine? – Cu atât mai puţin. Când îmi amintesc prin ce am trecut... şi ce am

făcut... când mă gândesc că nu am casa mea... Domnul Ciurăscu nu mă lasă să fac nimic în garsonieră. Zice că e căminul său. La mama, soră-mea zice la fel... că e locuința ei. Eu nu am unde să fac curat sau pregătiri de Crăciun.

– Lidia ce mai face? încercă Adela să mute discuţia pe alt subiect. – Rău. Mi-a zis să mă duc la ea câteva zile ca să-i fac toaleta de

înmormântare. Aproape nu se mai ridică de pe scaun. Zice că o dor toate oasele. Stă cu fiică-sa.

– Câţi ani are fata ei? – Şaisprezece... O lasă mult timp singură, pleacă de acasă fără să-i

spună unde... vine târziu... vorbeşte foarte urât cu ea. I-a spus că dacă moare îl aduce pe taică-său acolo...

– De scleroză multiplă nu se moare aşa uşor, Pia, dar se trăieşte rău. Am auzit câte ceva despre această boală... Este o boală a sistemului nervos care afectează mult întregul organism.

– Ştie şi ea... Și-a luat cărţi. Este deprimată uneori până la extrem. – Dar tu ai fost să-ţi faci testul HIV? Parcă aşa fusese vorba. – Nu. De ce? întrebă Pia speriată. – Păi ar fi bine să-l faci... pentru siguranţa ta şi a celor cu care

convieţuieşti. – Ai dreptate... Poate am să-l fac… – Mănânci? Parcă ai fi veşnici într-o competiţie cu kilogramele... – Nu prea pot mânca… Am o stare de vomă continuă, îmi vine să vomit

Pe muchie de cuţit

101

după orice. – Tocmai de aceea trebuie să consulţi un medic, să-ţi faci nişte analize.

Cu somnul cum stai, dormi? – Câteva ore pe noapte. Mă trezesc, fumez, mă duc iar în pat, iar în

bucătărie şi tot aşa. Am insomnii, uneori nu dorm nopţi întregi, apoi mă apucă niște crize de furie sau de plâns…

– Hai la un medic psiholog. Vin cu tine, dacă vrei. – Ce poate să-mi facă mie psihologul? Crezi că sunt nebună? întrebă Pia

în glumă. – Nu, nu eşti nebună. La psiholog nu merg nebunii, ci ăia deprimaţi.

Poate că de asta ai nevoie. Ce zici? – Zic... că aş merge, dacă tu vrei să mă însoțești. – Dar trecem şi pe la testul HIV. – Bine... bine, sunt conştientă că altfel nu scap de tine... zâmbi Pia. În

caz contrar, în loc de „bună ziua” mă vei întreba dacă am făcut testul HIV. Adela o însoţi la un medic psiholog, ce avea un cabinet particular, unde

plăti consultația anticipat. Pia îi expuse acestuia motivele suferinţei ei, faptul că a fost abuzată fizic, emoţional dar și sexual, declarând că nu poate depăşi aceste traume foarte mari prin care a trecut. Îi explică psihologului că pentru ea viaţa nu mai are sens. Acesta, rutinat de atâtea cazuri întâlnite în lunga sa carieră, nu părea impresionat, însă prin întrebările sigure adresate pacientei, dovedea profesionalism. Pia răspundea cu voce atât de scăzută, încât de multe ori medicul trebuia să repete întrebarea sau intervenea Adela.

– Sunteţi surori? – Nu, domnule doctor, doar prietene. Stabiliră ca în fiecare zi de joi, după-amiaza, să aibă şedinţe cu

pacienta, fără prezența unei alte persoane. Le mai întrebă încă o dată dacă nu doresc să-i reclame la poliție pe cei doi ticăloși. Resemnat, medicul continuă:

– Prescriu un uşor tratament medicamentos în completarea şedinţelor. Până atunci, scumpa noastră pacientă, trebuie să fie înconjurată de prieteni, de familie, de fiinţe binevoitoare, să facă repaus la muncă dar cât mai multă mişcare în aer liber. În asemenea cazuri este indicat un sejur prelungit în

Sofia Sincă

102

staţiuni montane, măcar vreo două săptămâni. – Ce zici Pia? o întebă Adela. – E imposibil... Nu pot să merg la munte acum... – Ai probleme de voinţă şi de încredere în tine, încercă s-o lămurească

medicul cu multă bunăvoinţă. Lucrurile nu se întâmplă de la sine, să ştii! Există câteva măsuri care trebuie luate cu orice preţ. Totul depinde de dorinţa ta de a te elibera de stafiile trecutului. Dacă îţi doreşti acest lucru, împreună vom putea să o scoatem la capăt.

Tratamentul indicat de psiholog consta în vitamine şi sedative ușoare. Urmă testul HIV al cărui rezultat avea să vină după o săptămână. Cum

acesta nu fusese concludent, a fost necesară repetarea analizelor. Alte drumuri, alte cheltuieli și alte zile pierdute. Ca să nu se demoralizeze și mai mult, Adela, cu mașina proprie, o purta pe prietena sa între policlinici și cabinete medicale. Înainte de Crăciun sosi şi al doilea rezultat, indicând clar că nu există anticorpi HIV, dar era totuși ceva neclar în rezultatul analizelor făcute, care dădea motive de îngrijorare.

– Pia, să-ţi mai faci nişte investigaţii după Anul nou, ca să limpezim lucrurile.

– Nu mai fac nimic. SIDA sigur nu este... Altceva mai rău nu poate exista. Mii de mulțumiri pentru tot ce ai făcut pentru mine. Singură nu aş fi colindat atâția medici.

– Vitaminele le mai iei? La şedinţele psihologice mergi? – Iau tot, merg peste tot, dar văd că în zadar... spuse zâmbind amar,

pipăindu-şi braţele stafidite. Tratamentul medicamentos doar mă năuceşte... Aş dormi zi şi noapte. Chiar mă întreb dacă să mai înghit pastilele astea colorate bizar...

– Trebuie să avem răbdare și putere! Cumva-cumva, se părea că Pia începea să-şi revină fie și dacă luăm în

considerare faptul că îşi refăcu dantura şi că își reînnoi garderoba cu stilu-i personal. Cum năravul din fire nu are lecuire şi cum pretutindeni – pe stradă, prin pieţe, prin instituţii și unități de producție – umblau bărbaţi și femei practicând comerțul ambulant, zilnic şi în atelierul ei de confecții avea parte de

Pe muchie de cuţit

103

vizita unor astfel de comercianți. Desigur, Pia era cea care cumpăra cel mai mult. În scurt timp se trezi că-și transformase camera de locuit într-un mic depozit. Atunci îi încolţi ideea de a revinde cu alt preţ parte din ceea ce achiziționase, pentru a scoate ceva profit. Ba, în visele ei năstruşnice, socotea că o va ajunge cândva pe Adela. Visa că-i va face o surpriză, atunci când va cumpăra un spaţiu comercial alături. Încălzită de atâtea speranțe, Pia putea fi întâlnită peste tot, purtând o sacoşă enormă de voiaj – „paporniță” îi zicea ea – pe care uneori o târa pe asfaltul pomădat cu omăt și în care se găseau de toate. Însă Pia nu cunoştea, ori mai bine zis, nu respecta principiile de bază ale comerțului, loialitatea faţă de alte fiinţele cu care vii în contact. Banii datoraţi pentru achiziţionarea mărfii niciodată nu-i achita conform înţelegerii. Amânări şi iar amânări pe de o parte şi achiziţii, multe achiziții pe cealaltă parte. La maică-sa în apartament era un adevărat magazin de textile, bijuterii, cosmetice, dulciuri, țigări, cafea și electrocasnice. Locatarii din blocurile învecinate se perindau pe acolo ca printr-un bazar turcesc. Multe lucruri le vindea chiar mama Piei ori sora sa, dar niciuna nu ținea cont ce și cât au vândut. De cele mai multe dăți banii mergeau în buzunare proprii, pentru interese proprii și uite-așa, pe la sfârșitul lui februarie, Pia fu nevoită să apeleze la Adela pentru un împrumut destul de consistent:

– Până săptămâna viitoare! spuse Pia hotărâtă, ca un fel de jurământ. Am de încasat de la astea din bloc şi de pe la serviciu…

– Bine, Pia! Dar o săptămână să fie că nici eu nu-mi permit să-mi micşorez capitalul de rulaj. Sunt banii de marfă… Cred că am să fiu nevoită să mai împrumut de la Rina.

Nu-i spunea Piei şi nimănui altcuiva cât câştig are fiindcă se găseau destui vecini sau cunoştinţe, foşti colegi de școală sau de serviciu ca să ceară bani împrumut. Aproape zilnic se pomenea cu câte cineva pe la magazin, căruia îi mai trebuia o anumită sumă, pe care nu avea momentan. După câteva experiențe neplăcute cu recuperatul banilor împrumutați, devenise extrem de selectivă în ce privea persoana pe care o ajuta. …Și-apoi mai învăţase că anii şi banii se țin la secret.

Săptămâna trecuse fără ca Pia să vină cu datoria. Mai mult, nici un

Sofia Sincă

104

telefon cu scuze sau explicații nu primise. Mai trecuse încă una şi la fel. Adela simţi că s-a întâmplat ceva şi abia de la domnul Ciurăscu află noutăți nu tocmai îmbucurătoare:

– A plecat, doamnă Adela. A plecat... – Unde, domnule Ciurăscu? Unde, că înnebunesc!? – La o străbunică de prin Constanţa. La ţară… Și l-a luat şi pe Andrei cu

ea. – Păi de ce a plecat?! mai întrebă aceasta consternată. – A făcut fel de fel de escrocherii... A luat de la unul şi de la alta fel de

fel de mărfuri… sulimeneli de alea de ale ei şi nu le-a plătit... A mai împrumutat şi bani de la diverse persoane... Nu cumva a luat şi de la dumneavoastră, bani?...

– Nu mai are importanţă, acum. – Mulţi? – Destui. – Femeile alea au zis că o dau în judecată. De aceea a fugit… Măcar

dacă pleca singură… Da’ l-a luat şi pe Andrei cu ea… O daţi şi dumneavoastră în judecată?

– Pentru banii ăia, nu merg eu la tribunal. Sunt obişnuită cu astfel de probleme create de ea, de alții... Chiar mă gândeam în una din zile ce surpriză îmi mai pregăteşte… Trebuia să-mi spună, că o scoteam noi la capăt. Dar ce face ea acolo?

– Stă ascunsă… Dacă nu mi-l lua pe Andrei… Dacă nu era ea, era el... Aşa mi-i tare greu fără niciunul...

– Lăsați, domnule Ciurăscu, lăsaţi că vine înapoi. Nu rămâne ea la ţară. Nu stă fără activitate...

– Credeţi?! Să vă audă Dumnezeu... De nu l-ar fi luat şi pe Andrei... Adela îi povestise și Rinei despre ultima ispravă făcută de Pia. – De la ea te poţi aştepta la orice. I-ai dat mulţi bani? Nu te mai saturi

câte ţi-a făcut? – Nu mulţi… zise Adela pentru a nu părea prea naivă în ochii prietenei

sale.

Pe muchie de cuţit

105

Nu o deranja paguba materială, dar se simțea trasă pe sfoară. „Când am s-o cunosc destul de bine pe această femeie încât să-i intuiesc următoarea mişcare? Ce o fi în capul ei de-și tot face rău sieşi şi celor ce-o iubesc?! Păcat... mare păcat de talentul ei care se iroseşte... sau aşa o fi sufletul de artist... Gata e ultima dată! Nu vreau să mai ştiu de ea. De ce atâta slăbiciune pentru femeia asta atât de instabilă? Şi totuşi...” se răzgândea Adela zâmbind duios. Ajunsese la vorbele Rinei.

Din nou zilele, săptămânile, treceau aproape egale prin viaţa Adelei, doar că acum avea ocupaţie şi bani – de mult făcuse primul milion – și-n prezent își permitea un trai pe picior mare.

Lângă magazinul lor se eliberă un spaţiu comercial ceva mai vast decât cel pe care-l aveau deja. După nişte planificări şi discuţii avute cu Doru şi cu familia Cosma, hotărî să-l cumpere singură, cu toată marfa existentă în el, deoarece Rina nu avea bani pentru asociere, cheltuielile ei fiind mult mai mari cu doi studenţi în capitală. Acum deţinea o afacere de anvergură cu zece angajaţi, iar dorinţa de a-şi mări venitul era departe de a se potoli. Mai mergea după marfă doar dacă voia să o însoţească pe Rina sau dacă poftea la articole noi, deosebite. În rest îl împuternicise pe șofer să cumpere ce era pe listă. Era patroană în adevăratul sens al cuvântului. Doar coordona, întocmea acte, încuia şi descuia magazinul. Se înconjurase de oameni de încredere şi se purta admirabil cu ei, îi trata de la egal la egal şi îi plătea rezonabil.

Primăvara pusese din nou stăpânire pe ţinut, din nou în ramuri se înălțau boboci cu dor de viaţă şi parfum. Luna mai nu se lăsă aşteptată prea mult nici de această dată.

Rutina zilnică, bucuriile și nemulțumirile trecătoare aproape că o făcuse pe Adela s-o uite pe amica sa, Pia, când, într-o zi fadă, o zări intrând în magazin. „Pia, ce-i cu tine, fiică rătăcitoare?! Trebuie să sacrific viţelul cel gras pentru întoarcerea ta?” fusese primul impuls, dar când văzu cât de slăbită era, schimbă discursul, ieșindu-i în cale cu o îmbrățișare largă:

– Bună, draga mea Pia! De ce-ai plecat iar!? – Am plecat cu intenţia să-mi refac viaţa, la ţară, departe de tentaţiile

oraşului.

Sofia Sincă

106

– Şi de ce ai venit? Că doar nu pentru a-mi aduce mie amărâții ăia de bani?... Ştii întrebările 'cele încuietoare... de ce-ai plecat, de ce-ai venit?!

– Ba da, am venit să-ţi aduc bani... Dar, și că m-au dat unele în judecată pentru nişte „cârpe”. Ţi-o fi spus ceva Ciurăscu. Eu nu le datorez nimănui nimic, să ştii...

– Hai acasă la mine să vorbim pe îndelete. Ia cheile şi aşteaptă-mă în maşină. Vin şi eu imediat. Mai am ceva de rezolvat aici.

Trecuseră aproape patru luni de când n-o mai văzuse pe Pia. Biata de ea, ajunsese o ruină de om. „Nu m-ar mira să fie grav bolnavă... Prea arată rău... Nici nu e de mirare după atâta stres pe capul ei... Nu o pot lăsa la greu. Să vedem despre ce e vorba…”

Pe muchie de cuţit

107

Capitolul XII Adela se urcă în maşină, unde Pia aştepta gânditoare şi plecară

împreună spre casă. Mai era timp destul până sosea Doru de la serviciu, așa că puteau să

vorbească liniştite. Nu de alta, dar acesta nu prea o mai vedea cu ochi buni pe Pia şi încă de-ar fi ştiut totul… Adela avusese grijă să-i ascundă întâmplările infernale prin care trecuse protejata sa, întâmplări de care nici ea nu dorea să-şi amintească fiindcă le socotea pur şi simplu scoase din tolba rea a hazardului. În casă, „subiectul Pia” devenise tabu. Dacă Adela reușea să-l evite, lui Doru îi era şi mai comod. Totuși nu putea să-şi explice slăbiciunea ei pentru această fiinţă și ceva o făcea să creadă că Pia, după atâtea coborâşuri, îşi va găsi punctul de sprijin de care are atâta nevoie. În ce o privea, ea o iertase purtând în minte îndemnul biblic: „Să ierţi din tot sufletul, să ierţi necondiţionat!”

Pentru început, făcu un ibric mare de cafea și, conform obiceiului, puse scrumiera între ele. După ce deschise geamul larg, începu cu întrebările:

– Spune-mi Pia, pe unde ai colindat? Şi de ce? – Am fost la străbunica mea, din partea mamei, undeva la ţară, în

judeţul Constanţa, unde tot timpul anului bate vântul: jumătate din an de la câmpie spre mare şi cealaltă jumătate, invers.

– Dar ce ai putut face acolo? Şi mai ales Andrei?... – Am lucrat la un bar din sat... Am făcut croitorie. Bunica are o maşină

Singer, care merge brici. Am cusut la ţărancele de pe acolo, pe câte o bucată de brânză, pe ouă, pe găini. Că ele n-au bani, da’ fuste şi bluze vor... Le-am

Sofia Sincă

108

cusut multora, gratis... Mi-era milă de ele... – Câţi ani are bunica? – Optzeci şi nouă şi este gârbovită... Merge sprijinindu-se cu două

bastoane. S-a bucurat când ne-am dus şi a plâns mult când am plecat. I-am promis că ne întoarcem.

– De ce l-ai luat şi pe Andrei? În ce clasă e? – A VII-a, are treisprezece ani. Păi are pică profesorul de matematică pe

el şi l-a amenințat că-l lasă repetent. O să-i scot o motivare medicală de întreruperea anului. Dacă repetă anul, nu-l mai are pe profu’ ăla, că iese la pensie.

– L-ai adus şi pe el acasă? – Sigur. Ce să facă acolo singur? Plecăm iarăși amândoi, după ce-mi

rezolv ploile pe aici. Vreau să mă odihnesc mai mult. Noaptea lucram la bar, ziua croitorie sau săpam în grădină. Mă doare coloana... mă doare aproape tot timpul, spuse Pia îndoindu-se în faţă. Uite, când stau aşa, nu mă mai doare... Ca pe biata bunica.

– Eşti obosită, Pia. Extenuată, chiar. – Posibil. Apoi îi povesti în maniera ei, din care trebuia să extragi adevărul,

jongleriile cu lucrurile acelor fete ce vindeau ambulatoriu şi că primise vreo trei citaţii de la tribunal în calitate de pârâtă. Desigur din explicaţiile ei, fostele colege erau vinovate, ea se achitase de toate sumele invocate în declaraţiile incriminatoare. Patru dintre ele făcuseră o acţiune judecătorească comună pentru fraudă din avutul persoanelor civile.

– Va trebui să-mi caut avocat. Cunoşti vreunul bun, dar care să ia bani puţini, Adela?

Cu o notă ezitantă în glas, Adela răspunse după o clipă: – Nu prea... N-am avut plăcerea... Dar... stai! Mint. Odată, în nişte

împrejurări bizare, un avocat mi-a lăsat o carte de vizită. Să văd dacă o mai am.

Căută într-o geantă mare, unde se găseau de toate, de la ac și aţă, până la copii de acte de tot felul, amestecate printre cosmetice, şerveţele

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

109

parfumate, agrafe de păr şi, bineînţeles, portmoneul burdușit cu bani. După lungi explorări, ce păreau mai mult o scuză de a nu oferi ceea ce promise, găsi cartea de vizită, iar când o luă în mână, o străfulgerare vie o cuprinse la amintirea acelor ochi verzi, metalici, asemenea luciului apei din baraj.

– Ce ai rămas aşa? observă Pia. – Nimic… Doar am stat să-mi amintesc persoana. E cam un an de

atunci. Când ai termen? întrebă, alungând din minte viziunea de moment. – Cam peste o săptămână şi jumătate. – Am să-l sun, să vedem ce putem face… Tu ai văzut ce au scris femeile

alea, acolo? – Nu. – Vom vedea împreună. Bine că nu mi-ai spus după ce te închideau.

Oricum eu nu-ţi promit că vei ieşi basma curată... Cine ştie pentru ce te învinuiesc femeile acelea?…

Dincolo de a o ajuta pe Pia, curiozitatea de a-şi întâlni salvatorul, o făcu pe Adela ca în ziua următoare să formeze numărul de telefon din cartea de vizită a avocatul Mihai Mărgineanu. „Poate nici nu mai are acest număr…” gândi, dar imediat o surprinse o voce tonică, plăcută:

– Alo... – Bună ziua, domnule avocat Mărgineanu! Să mă recomand cu numele

e inutil, pentru că nu mi-l ştiţi. Mai bine după împrejurarea în care am primit cartea dumneavoastră de vizită.

– Vă rog, stimată doamnă… răspunse acesta foarte politicos. – Acum aproape un an, stăteam lipită de parapetul unui mic baraj şi

cineva a crezut că vreau să trec dincolo... – A... da, da... Îmi amintesc, o doamnă frumoasă, elegantă, cam

dezorientată şi care se clătina lângă parapet... Eram sigur că vreţi să faceți o „baie”.

– Nici vorbă!... nici vorbă! se apără Adela. Sunt o persoană foarte stabilă psihic.

– Se cunoaște după tonul optimist… – Mulțumesc! Dar să vă spun de ce v-am sunat.

Sofia Sincă

110

– Indiferent de motiv, mă bucur că m-aţi sunat. Să vă spun drept, aşteptam să o faceţi... Cam târziu, dar e bine şi așa decât niciodată. Sunt numai urechi şi curiozitate.

– Vreau să vă angajez într-un proces. – Şi eu care credeam că mă invitaţi la o cafea... – Şi asta, desigur... Însă trebuie să vă spun de la început că vă angajez

pentru a apăra o cunoştinţă. În cazul acesta, mai sunteți disponibil? – Să-l văd pe acela care ar vrea să mă oprească!... – Când putem lua legătura? – Chiar acum, dacă doriţi, rosti bărbatul care, ca orice mascul, era gata

oricând de o nouă cunoştinţă, de o nouă aventură, de bani sau de inedit. Adela stabili să se întâlnească peste o oră, în faţa unui bar select din

centru, aproape de magazinul ei şi fugi sub duş. Se opri apoi în faţa dulapului pentru a-şi alege – nu i se mai întâmplase de mult! – îmbrăcăminte deosebită. „Ce-o fi cu mine de vreau să arăt bine?” Ca scoasă din cutie se urcă în maşină şi plecă. Ajunse ceva mai târziu la locul fixat, conform principiului că o femeie nu trebuie să ajungă niciodată înaintea bărbatului la întâlnire, indiferent de natura ei. În faţa barului, cu un diplomat în mână, aştepta un bărbat şarmant, îmbrăcat şic, sport, de tipul eleganţei neglijată. Trecut de patruzeci de ani, frapa prin aerul misterios degajat, iar privirea... Adela, învăluită într-o aureolă de parfum fin, se îndreptă zâmbitoare spre el, ținând în mână un plic corai, de un colţ al acestuia. Se simţea atât de bine în rochia ei colorată bogat, vaporoasă, din mătase naturală. În jurul gâtului se răsfăţa un şal lung, din acelaşi material, care cădea în voie accentuând rafinamentul ființei ce-l purta. Pantofii cu toc cui, de un verde pal, adăugau încă un strop de farmec ținutei, dacă mai era cazul.

Avocatul rămase plăcut surprins de femeia elegantă şi bine făcută ce se apropia de el. Îi luă mâna şi i-o sărută galant.

– Doamna?... Doamna Enigma, vă pot numi... că numele tot nu-l cunosc. Nu am avut plăcerea...

– Adela. Adela Ionescu. – Încântat! Intrăm?

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

111

Pășiră în bar şi ocupaseră o masă mai ferită privirilor. Mihai Mărgineanu, un orator desăvârșit, în câteva fraze destinse atmosfera, încât se părea că cei doi se cunoşteau de când lumea. Era când spiritual, când serios, când tandru sau intim. Adela simţi o relaxare totală în compania acestui bărbat şi aproape că uită de ce se aflau împreună. Însă cum puterea ei de control era mare, se scutură de gândurile ce prisoseau şi îşi aminti că nu este în compania bărbatului pentru a flirta şi că această întâlnire are totuşi alt motiv:

– Dar să revenim la scopul întâlnirii noastre. – Mai există şi alt scop atunci când un bărbat şi o femeie se simt bine

într-un bar? – Din păcate... da. Îi explică despre ce era vorba, atât cât cunoştea din spusele Piei. Pe

aceasta o recomandă ca fiind o veche cunoştinţă, pe care nu o putea refuza şi pe care o ajuta dezinteresat. Îi comunică şi data primului termen, grăbindu-se, ca o scuză, că nu cunoaște numărul dosarului:

– Vă sun imediat ce-l aflu. – Zilele acestea, voi fi plecat din localitate. Dacă aș avea numărul

dumneavoastră de telefon… Adela roși ușor, mulțumită de capcana în care căzuse. Deci, trebuia să-i

lase un număr de telefon, dar cum aproape toată ziua și-o petrecea la magazin, se hotărî pentru acel număr.

– De la birou? întrebă avocatul. – Nu. E telefonul de la magazin. Acolo lucrez. – După haine, nu cred că ești doar vânzătoare? Sau poate că hainele

sunt din prada cliente mele? Râsul zglobiu, imposibil de strunit, umplu colțul acela de bar. A doua zi, una dintre vânzătoare o informă pe Adela că e căutată de

cineva. Era Mihai Mărgineanu. Ceremonios, pentru a păstra aparențele, acesta îi sărută mâna, dar nu înainte de a-și folosi privirea pătrunzătoare ca oţelul care despică neîndurător orice, chiar și armura Adelei.

- După niște săpături făcute de mine, am aflat că Adela Ionescu este proprietară pe două magazine în centru... De ce nu mi-ai spus?

Sofia Sincă

112

- Ar fi avut vreo relevanţă? răspunse cu zâmbetul pe buze, Adela. - Mai ştii... - Vino în birou să stăm de vorbă. Prima grijă a Adelei fusese de a înmâna avocatului numărul dosarului

Piei pentru ca acesta să poată pleca oricând dorea. Dar cum să părăsești repede o prezență atât de plăcută? Așa că, la aburul unei cafele amărui, se întreţinură, mai bine de o jumătate de oră. Nici Adela n-ar fi putut să se plictisească lângă acest bărbat volubil, care ştia foarte multe, încât părea o enciclopedie ambulantă… Unde mai pui că vedea clar că e curtată subtil.

– Aş vrea să ştiu un singur lucru, Adela. – Anume? se arătă curioasă femeia, reținând cu greu părerea de rău că

discuția se va încheia curând. – Ce gândeai atunci lângă parapet? Nu se poate să nu-ţi aminteşti. – Poate-ţi voi povesti la altă cafea… răspunse Adela, privind colțul de

hârtie cu numărul de dosar, a cărei protagonistă avea legătură cu întâmplarea. – Mie îmi convine! Abia am un motiv să te caut… zise avocatul zâmbind,

ridicându-se în picioare. În ziua procesului, Adela se întâlni cu Pia şi o însoţi la tribunal. Nu mai

fusese niciodată într-o sală de judecătorie, unde se ţineau şedinţele. Cele patru femei, reclamantele, se postaseră în faţa lor pe hol. Pia începuse să tremure. Se agăță de brațul Adelei ca de un colac de salvare. O reclamantă mai îndrăzneață făcu un pas înainte şi începu să-i reproşeze Piei cu voce tare de stârnea ecou:

– Hei, cucoană!... De ce nu ne-ai dat banii pe lucruri?! Ţi-ai pus coada pe spinare şi ai plecat. Ce, ai crezut că noi nu te găsim? Poate dacă plecai în Italia... C-am auzit c-ai mai fost.

Adela își luă protejata de mână și o duse în sala de judecată unde îi arătă un scaun:

– Stai aici. Să nu te duci să răspunzi provocărilor! Să nu scoți o vorbă. Clar!?

Pia aprobă speriată din cap. Peste câteva minute, Adela veni cu Mihai Mărgineanu, care ţinea sub

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

113

braţ o geantă din piele, enormă. Chiar la începutul şedinţei, avocatul se ridică şi ceru amânarea dosarului pentru un nou termen... Tertipuri avocăţeşti. Afară o cam dojeni pe Pia pentru neglijenţa de care a dat dovadă:

– Trebuie să vă spun, doamnă, că reclamantele au dovezi în legătură cu banii pe care-i datoraţi.

– ?!... – Martori. – Martori? Am şi eu că nu le datorez banii pe care-i vor ele. – Dacă aveţi martori, e bine. Îi vom cita. Spuneţi-mi acum doi şi e în

regulă. – Mama și soră-mea. – Nu se pot pune rude de gradul întâi. Cazul poate deveni penal. – Nu?... Atunci mă mai gândesc. – La cât se ridică suma, domnule Mărgineanu? întrebă Adela,

protocolar. – Cam la un milion de lei. Sumă cumulată. E ceva… – Da, este! răspunse Adela, făcând un calcul în minte. „Şi cât va fi

onorariul pentru tine, că nici nu te-am întrebat... suma ce va trebui să o dea înapoi este... dar nu mai zic. Doar calcule mercantile am în minte...”

– Poate mai putem să scădem ceva din ea. O parte cât mai mare, dacă nu cumva toată, le încurajă avocatul pe cele două doamne.

Următorul termen era peste trei săptămâni. În acest interval de timp, Pia o vizită de câteva ori pe Adela, fie la magazin, fie acasă şi parcă rămânea mereu cu ceva nespus. În una din zile, îndrăzni:

– Adela, te rog, ajută-mă pentru ultima oară! Să fii tu una dintre martore. O aduc și pe Lidia, care mi-a promis că vine chiar aşa în baston.

– Nici să nu te gândeşti!... răbufni Adela. Niciodată n-am să jur pe Biblie şi apoi să mint! Nu ştiu clar dacă le-ai dat banii sau nu. Vrei să-ţi spun adevărul? Cu riscul de a te supăra, înclin să le cred pe ele.

– Da’ nu le datorez eu atâţea bani! începu să plângă Pia. Şi nici nu am de unde să le dau…

– Dacă nu le datorezi, Mihai Mărgineanu o să găsească mijloace prin

Sofia Sincă

114

care suma se va micşora. Te ajut atât cât pot şi cu ce pot dar martoră, nu! – Bine, Adela… Ştiam că n-o să vrei. Am să-l pun pe domnul Ciurăscu.

Acum nu mai este rudă cu mine, zâmbi forţat, Pia. – Da, e o idee... spuse Adela cu voce tare, iar pentru ea: „Este singurul

pe care-l mai poţi manipula, la această oră. În ceea ce mă priveşte, prefer să dau eu banii ăia, decât să depun mărturie mincinoasă.”

La următoarea înfățișare, Adela și Pia o aşteptau pe Lidia în faţa tribunalului. Avocatul le spuse că-i bun şi un martor decât nimic. Însă şi partea adversă se întări. Reclamantele erau înconjurate de o ceată de femei, ce sporovăiau pe holul tribunalului şi gesticulau ca niște țațe în piață. Adela o vârî în sala de judecată pe Pia dar şi pe Lidia care mergea chinuit, sprijinindu-se de un baston, schimonosindu-se de durere la fiecare pas.

Dosarul lor dură cel mai mult din şedinţa zilei. Reclamantele aveau fiecare câte două-trei martore, dar și multe prietene dornice de senzaţii tari, dornice de a-și încuraja, de pe margine, colegele păgubite. Pia trebuia să stea în picioare, în faţa sălii, în partea opusă reclamantelor, lângă Mihai Mărgineanu, avocatul său, care audia fiecare martoră şi încerca să scoată ceea ce dorea de la ele, reuşindu-i de fiecare dată. Ba, uneori păreau că sunt martorele aduse de Pia și poate că în secret chiar erau fiindcă multe dintre ele fuseseră tovarășe de serviciu în atelierul de croitorie. Mult a atârnat în balanță faptul că vânzătoarele nu aveau autorizație să facă vreun fel de comerț ambulant. Sigure pe reușita lor, cu toate că nu cunoşteau legile, nu angajaseră avocaţi. Ceea ce au crezut că este în favoarea lor s-a dovedit a fi o piatră legată de gât, așa că vehemența de la începutul ședinței se diminuă simțitor. Doar cea care deținea autorizaţie de vânzare se ţinea mai tare, dar și acesteia, avocatul Mihai Mărgineanu, sub privirea plină de admirație a Adelei, îi făcu eșafodajul praf și astfel acuzațiile deveneau fără temei. Spre sfârșit, fusese chemată şi Lidia la bară. Cunoscând tertipurile folosite în şedinţele de judecată, dar și instruită din timp de Mărgineanu pe care-l cunoştea de când fusese grefieră, dădu numai răspunsuri care veneau în sprijinul cauzei prietenei sale. Mulţumirea Piei ajunsese la culme, deşi abia se mai ţinea pe picioare, doar ea știa câte eforturi făcea pentru acest lucru simplu. Sprijinită

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

115

de perete, culoarea feţei i se schimba din roşu în palid-pământiu, și invers, la intervale foarte scurte de timp. Puterile o părăsiseră total când, după nici trei pași făcuți pe hol, scoțând un geamăt șubred, alunecă pe lângă Adela şi într-o clipă era un ghem inert pe ciment. Adela speriată, în prima clipă crezu că s-a împiedicat şi a căzut, dar văzând că nu mai mişcă, înţelesese că a leşinat. Se lăsă pe vine, o lungi cum putu mai bine şi încercă să o fricţioneze pe la încheieturile mâinilor şi pe frunte.

– Pia!... Pia!... Ce-i cu tine?!! Apă!!... Să-mi dea cineva nişte apă! ţipă Adela speriată, aplecându-se asupra ei.

– I-a venit rău, întărea Lidia scena care oricum nu mai avea nevoie de explicații. De mult timp nu se simte bine. Mi s-a plâns adeseori. Amândouă suntem lovite de soartă.

Și de data aceasta le veni în ajutor Mihai Mărgineanu care ieşea din sala de judecată, intenționând să mai poposească de vorbă cu clienta sa, dar şi pentru că-i făcea plăcere din ce în ce mai mult, prezenţa Adelei. Deslușind iute cauza agitaţie de pe hol, se întoarse în birou, de unde apăru, cât ai clipi de două ori, cu pahar de apă:

– Faceţi loc... Faceţi loc! strigă acesta la oamenii ce se adunaseră în jur. Lăsaţi să vină aer... să poată respira. Hai s-o ducem la spital, Adela!

– Da… S-o ducem! îngână Adela, căutând să-și vină în fire. Pia, uşoară ca un fulg, purtată pe brațe de către Mihai Mărgineanu prin

aglomeraţia din faţa tribunalului, se trezi în maşina Adelei. După ce o așeză pe bancheta din spate bărbatul vânjos, trecu la volan. Pia dădea semne că-și revine.

– Pia, ce-i cu tine?... Ce te doare? încercă Adela s-o încurajeze. – Nu ştiu ce-i cu mine... șopti Pia, închizând ochii mulțumită, fiindcă

îngerul ei e lângă ea. – Lasă. Nu-i nimic... Mergem la doctor, după ce am fost la avocat. În curtea spitalului municipal, Mihai Mărgineanu sări repede din maşină

şi veni îndată cu o asistentă şi cu doi brancardieri, care purtau o targă. Fără prea multă vorbă, deoarece Pia nu era coerentă, de la urgenţă, unde i se luă tensiunea şi pulsul, scăzute la limită, se trezi internată în spital, la secţia interne.

Sofia Sincă

116

Capitolul XIII După mai multe investigaţii, după mai multe seturi de analize și în ciuda

tratamentului pe care era nevoită să-l urmeze, Pia arăta din ce în ce mai rău. Adela o vizita zilnic, chiar şi de două ori pe zi, la spital. Mama ei, împreună cu Andrei, dar și domnul Ciurăscu arătau o grijă deosebită. Acesta venea de fiecare dată cu mâncare proaspăt gătită şi cu schimburi. Pia, acea ființă plină de energie și de planuri până mai ieri, adesea iresponsabilă, zeflemistă la adresa vieții, se adaptase acelui decor sumbru al spitalului, părând bolnavă de când lumea. Nu mai cobora din pat decât stric pentru necesităţile fiziologice, mânca foarte puţin şi de cele mai multe ori vomita tot ce îngurgita, drept pentru care avea tot timpul stativul cu perfuzii lângă ea, cel cu sticla din care se hrănea. Devenise străvezie. Doar părul proaspăt vopsit şi ondulat, împodobea perna. Mâinile, exagerat de lungi şi de slabe, păstrau un farmec deosebit, farmecul unei nimfe obosite, înfrântă de cine știe ce aleanuri.

– Pia, trebuie să mănânci, să te însănătoşeşti... Ce Dumnezeu ai căzut aşa?

– Nu ştiu… Habar n-am… abia șoptea spectrul Piei, fără putere. Atâta ştiu că am nişte dureri groaznice de coloană, aproape tot timpul. Ce să am, Adela? Am întrebat medicul, dar a zis că încă nu e clar… Că nu se poate pronunţa. Ce-ar fi să-l întrebi…

Trecuseră cinci zile de la internare și, fiindcă avea tot timpul perfuzii în care erau introduse calmante, Pia, de cele mai multe ori, adormea vorbind. În una din aceste clipe, Adela îi luă fişa medicală prinsă într-un suport, la tăblia patului. Curioasă o desfăcu şi citi noul diagnostic scris foarte citeţ: „neoplasm.

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

117

metastază generalizată”. La prima citire, aceasta nu realiză gravitatea situației. Scutură capul şi reveni, buchisând. Reciti numele și prenumele pacientei, sperând într-o confuzie. Nu era vorba de nicio greșeală. O slăbiciune îi parcurse întreg corpul cu încetineală de melc. Se sprijini de fereastră. Mai auzise de neoplasm – un eufemism pentru cuvântul „cancer”. „Trebuie să fie o greșeală! Cum să ai asemenea boală dintr-o dată?!” se revoltă ființa ei întreagă. Luă fişa de observație şi se îndreptă spre cabinetul medicului. Vroia să-i impună acestuia să schimbe diagnosticul, dar medicul tocmai plecase. Merse năucă pe holul spitalului, până întâlni o asistentă:

– Vă rog frumos, lămuriţi-mă! Ce scrie aici, e cancer? – Sunteţi rudă cu bolnava de la salonul patru? întrebă asistenta, după

ce aruncă o privire fugară pe fișa medicală. – Nu. Doar prietene. Dar prietene foarte bune! ținu să o asigure Adela

pe asistentă. – Da… V-am văzut mereu pe la ea. Parcă dumneavoastră aţi internat-o.

Din păcate ăsta este diagnosticul. Și-i foarte grav. Ultimul grad al neoplasmului, adică extins în tot organismul... cu metastaze.

Adela începu să se clatine. – Vă e rău! Aşezaţi-vă aici, spuse asistenta luând-o de mână şi aşezând-

o pe un scaun lângă perete, fiind obişnuită cu astfel de stări. Vă aduc nişte apă?

– Nu. Lăsaţi-mă puţin... O să-mi revin. Şi totuşi nu se mai poate face nimic? E atât de tânără. Are doar treizeci și trei de ani.

– Mă tem că nu... Medicina alopată, nu! Poate Dumnezeu… Dar nu L-am văzut niciodată în vreun salon de oncologie...

Adela, cu mișcările unui robot rudimentar, făcut doar să se deplaseze, plecă spre salonul unde Pia dormea. Puse fişa la loc. Își privi prietena, pentru câteva clipe, cu amărăciunea neputinței şi apoi fugi din spital. Fugi pur şi simplu fără ţintă, plângând, sufocându-se, plângând. Trecu pe lângă maşina ei neconștientizând acest fapt. După o bună bucată de drum, își aminti că venise cu mașina. Se întoarse, urcă la volan şi plecă. La primul stop uită să pornească la culoarea verde. Avea urechile înfundate şi abia se dezmetici la claxoanele

Sofia Sincă

118

celor din spatele ei. „Ooo!... Asta mi-ar mai trebui, să fac vreun accident!...” În mintea ai răsuna, doar ''poate Dumnezeu...''

La magazin rămase foarte puţin timp. Nu se putea concentra asupra niciunui lucru. Îi spuse trista veste şi Rinei care se arătă foarte afectată:

– Adela, să meargă la Bucureşti! Poate există vreun tratament. – Nici n-am întrebat. Sunt bulversată, nu pot gândi acum. – Du-te acasă. Rămân eu aici. Mergi să te odihneşti şi să te calmezi. Plecă abătută. Doru, în haine de casă, îşi savura cafeaua şi ţigara pe

balcon, cu o revistă în mână. – Cine a sosit? Pe mine nu mă sărută nimeni în casa asta? se răsfăţă

soţul binedispus, căutând puțină tandrețe. Neprimind vreun răspuns, ieși în întâmpinarea soției şi-i îngheţă zîmbetul pe buze. Ce-i cu tine, Adela? Ţi-e rău, ai păţit ceva?

– Eu, nimic, răspunse Adela, prăbuşindu-se pe canapea. Eu nimic... Pia... are cancer în ultima fază.

Apoi, printre lacrimi, îi povesti despre Pia, despre internare, diagnostic și neputința de a face ceva pentru a-și salva prietena.

– Așa e soarta uneori, nu se lasă până nu strivește de tot câte un suflet amărât, zise Doru, luându-și soția în brațe, căutând să o consoleze. Poate mai exisată totuşi vreo soluţie salvatoare, Adela. Dacă pot să te ajut cu ceva... mai spuse Doru cu multă compasiune în glas, convins de încărcătura sufletească a soţiei.

A doua zi dimineaţa, imediat după ora nouă, Adela era în cabinetului medicului curant. Acesta-i confirmă calm şi placid cele aflate de la asistentă, ca şi când era vorba despre o legătură de ceapă ofilită, căreia i-a trecut timpul.

– Şi chiar nu se mai poate face nimic pentru ea? repetă întrebarea care o obseda. Ce urmează?...

– Boala este foarte avansată şi dureroasă. Se pot administra calmante, metamfetamină… Nici măcar nu mai încercăm chimioterapia. Neoplasmul a plecat de la plămâni. Are ambii lobi invadaţi cu ganglioni neoplazici, are un melanom infiltrat în coloană, în zona lombară, are ganglioni la piept şi la gât,

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

119

pe abdomen metastaze… explică medicul cu fişa în mână. – Şi dacă mergem la Bucureşti? – Deplasarea, pentru pacientă, ar fi de nesuportat. Din păcate, în acest

stadiu al bolii, medicina... este învinsă. A venit foarte târziu sau a fost ceva galopant. Ce tratamente a făcut în ultimul timp?

– După câte ştiu eu, înainte de Anul nou, a luat nişte vitamine contra unei depresii și anemii.

– E clar. Vitaminele au pus celulele în galop şi pe cele tipice şi pe cele atipice. Asta a făcut să avanseze boala aşa de repede, să nu acuze dureri insuportabile atâta vreme.

– Şi... cât credeţi că va mai trăi? puse întrebarea inevitabilă, pe care o avea pregătită Adela, sfâşiată de regrete.

– Poate trei, poate şase luni. Până va fi cuprins un organ vital – ficat, inimă, rinichi sau cât va mai putea respira.

În Adela se trezi omul realist, dornic să protejeze: – Mai rămâne în spital sau o ducem acasă? – Câteva zile. Îi mai facem nişte perfuzii, după care o puteți lua acasă.

Va trebui să faceţi un dosar, la oncologie, pentru eliberarea morfinei. Acesta este regimul medicamentului.

Adela părăsi cabinetul răvăşită. Salonul unde Pia dormea, vegheată de mama ei la căpătâi, i se păru un cavou imens.

– Doamna Adela, de ce-o fi dormind atât? – Medicamentele, tanti Florica… Medicamentele își fac efectul. S-o

lăsăm să doarmă, să se odihnească. Prin somn se reface. – Da’ ce-o fi având? Că ea nu ştie să-mi spună. L-am întrebat pe doctor

şi s-a făcut că nu aude. – Nimic grav... nimic grav. În câteva zile a vom duce acasă. Să pregătiţi

o cameră, că va mai sta mult în pat. – Da, mamă, da. Să vină acasă că o îngrijesc eu mai bine decât aici.

Fata mamei cea chinuită... murmură femeia cu lacrimi în ochi, mângâindu-i mâna străvezie.

Zilele ce urmară deveniseră un calvar pentru Adela. Se împărţea între

Sofia Sincă

120

magazin şi Pia. Află şi mama ei diagnosticul şi nu se mai oprea din plâns. O suna mereu şi plângea la telefon. Nu-i venea să creadă că fata ei preferată, fata ei frumoasă ca „o cadră”, se va sfârşi iar ea va trăi. Aflase şi Anton Ciurăscu năpasta și tot Adelei se plângea, se văicărea mai ceva ca o femeie, învinovăţindu-l pe Marius. Toate nenorocirile ei, după acesta, se abătuseră asupra Piei exclusiv din vina lui „Marius ăla”. Uneori Adelei îi venea să-l repeadă şi să-i strige în ureche: „Și eu sufăr la fel de mult ca tine!!” Dar reușea totuși să facă față acestor văicăreli ale lui.

Ultimele perfuzii o întăriseră cât de cât pe Pia, atâta cât să se poată mişca. Susţinută, urcă alături de mama sa în maşina Adelei, indiferentă, slabă, descarnată, doar pielea-i mai rămase înşirată pe oase. Părul însă, la fel de bogat şi de frumos, cu firul gros şi ondulat natural, împodobea ca altădată acel chip obosit şi palid. Mama ei îi pregăti camera surorii, iar aceasta se mută cu Andrei. Pia nu mai vorbea aproape deloc. Se lăsa condusă calm, fără a opune vreo rezistenţă sau a-şi exprima vreo dorinţă anume. Nu puteai ştii dacă mai gândeşte sau nu. Când nu dormea, fixa ochii în tavan şi nu clipea minute în şir. Doar când reveneau durerile începea să-şi schimonosească fața şi să scoată gemete abia perceptibile. După externare, seara venea o asistentă de la oncologie şi-i făcea injecţia pentru calmarea durerilor. Doza de morfină o ţinea adormită aproape douăzeci și patru de ore, ajutând-o să nu simtă durerea. Apoi învăţase sora ei să-i injecteze morfina, deoarece durerile se repetau la intervale din ce în ce mai scurte de timp. De mâncat nu mai mânca aproape deloc, doar foarte puţine lichide, ceai, lapte, supă, cu mari insistenţe.

Trecuseră trei săptămâni de la proces şi veni următorul termen de judecată. Mihai Mărgineanu avea cunoştinţă de la Adela de situaţia în care se afla clienta lui. Îl rugă să încheie procesul, indiferent de pretențiile reclamantelor, urmând ca suma despre care era vorba şi onorariile aferente lui să le achite ea. Alte griji o măcinau acum… Dar, ca o provocare a vieții, a vieții care mergea cu orice chip înainte, într-una din zile, în timpul scurt cât stătea la magazin, află că un alt spaţiu comercial de lângă ea fusese scos spre vânzare la un preț foarte convenabil. Mai mult din inerție decât calcule economice, negustorești îl cumpără cu marfă cu tot, preluând şi angajaţii fostei

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

121

proprietare, ce pleca în altă sferă de afaceri. Avea acum un lanţ de magazine prospere în centru, bani prin conturi în bănci, bani care făceau alţi bani doar prin dobânzi. Satisfacţie sufletească însă nu prea avea. Îi plăcea să creadă că nu a muncit pentru a acumula averi. Începea să înţeleagă ce puţin valorau banii și totuși se simțea prinsă într-un cerc vicios. ''Ce folos, dacă eu nu pot să-i redau sănătatea Piei... sau câţiva ani de viaţă, măcar... Mai mult decât morfină ea nu mai are nevoie... în scurtul timp ce-l mai are de trăit.’’

Vara se scurgea într-un ritm infernal pentru Adela, care-și împărțea fiecare oră între magazine şi prietena ei muribundă. Sub motiv că nu poate părăsi noul magazin, refuză concediul alături de soțul ei, Doru, și de familia Cosma. Nu plecase nicăieri, fiindu-i teamă să nu piardă ultimele clipe de viaţă ale Piei. Nu erau zile în care să nu o viziteze măcar de două ori pe zi, înainte de a pleca la magazin şi după ce făcea monetarul, având grijă să nu-i lipsească nimic. Mai nou, Pia avea nevoie de scutece, de sondă pentru urinat şi mai ales de multă linişte. Chiar și fâşâitul unei hârtii îi stârnea dureri de nedescris.

Într-un moment de luciditate, care erau din ce în ce mai puţine, aceasta îi spuse Adelei:

– Să ai grijă de Andrei, că eu mor. – Pia, nu spune asta!... O să te însănătoşeşti şi o să ai tu grijă de el. – Nu... Mi-a spus Ciurăscu că am cancer... – Va fi aşa cum doreşti tu, Pia. Lui Andrei nu-i va lipsi nimic. – Eşti cea mai bună fiinţă de pe pământ! Iartă-mă... șopti abia

perceptibil, Pia, pentru ca în clipa următoare să adoarmă instantaneu cu o lacrimă în colţul ochiului dinspre ea, care se prelingea singură, amară.

Adela părăsi odaia, cuprinsă de o furie oarbă. Faptul că nu putea face nimic în faţa bolii îi dădea un sentiment de nesiguranţă.

Alteori Pia nu dorea pe nimeni lângă ea. Ridicând mână într-un gest greu, le făcea semn să plece. Aceștia se supuneau, dar pentru scurt timp. Mama ei revenea curând. Nu dorea ca fiica ei să treacă în lumea celor drepţi fără lumânarea aprinsă, după obiceiul vechi, având credința că dincolo o aşteaptă o viaţă mai luminoasă. Când ieșea, arăta celor rămași, printr-un gest

Sofia Sincă

122

al capului, două lumânări şi o cutie de chibrituri ce se aflau pe o noptieră lângă pat.

La începutul toamnei, atunci când soarele părăseşte regretând miezul zilei, lăsând ultimele raze să mai lâncezească peste frunze, ca într-o ultimă mângâiere, starea sănătăţii Piei se înrăutăţi mult. Nu mai înghiţise niciun strop de apă de trei zile. Era în comă profundă. Apoi în noaptea următoare, cu lumânare aprinsă la căpătâi, având-i alături pe mama şi tata, pe sora ei, pe Adela şi Ciurăscu, imediat după miezul nopţii îşi dădu ultima suflare, ca un fir de iarbă plăpând, fără rădăcină, ce nu a reuşit să-şi croiască loc în viaţă…

Andrei o ţinea de mână şi plângea încet, neînțelegând pe deplin ce i se întâmplă:

– De ce, mama mea, mă părăseşti? De ce!?... Ea era oricum plecată... Încheiase viaţa trăită pe muchie de cuţit. După înmormântare, Adela îşi îngădui câteva zile de odihnă, plecând cu

Doru la munte, unde, spera ea, să-şi vindece traumele sufleteşti. Încerca să depene amintiri dragi cu Pia. O cunoscuse în urmă cu trei ani şi jumătate – timp suficient pentru a aduna fel de fel de întâmplări. Rememora șuetele duminicale din jurul unei sticle de şampanie, ce se lungeau ore întregi, de cumpărăturile prin oraş în care Pia nu avea limită, de chipul ei angelic şi rafinat. Dar reveneau repede imaginile triste, cele în care chipul Piei era desfigurat de durere, năsălia și groapa adâncă și neagră din cimitir. Jalea ce i-a cuprins pe toți când primii bulgări de pământ au început să acopere scândurile lăcuite ale sicriului. Îşi amintea mereu de Andrei şi de bunica lui zdrobită de durere. Figura lui Strâmbaciu, vădit întristată, stând ceva mai departe. Și pe Lidia, coborând din maşina lui Marius, o revedea, mergând greoi, susţinută de el. Chiar și cum nu s-a putut opri să nu-l admonesteze în gând, pe cel ce l-a considerat călăul ei: „Ce tupeu are să vină la înmormântare!... Câte rele i s-au tras sărmanei Pia din cauza lui!?”

– Doru, mâine plecăm acasă! Nu-mi priește liniștea. O să fac terapie prin muncă, încercă Adela să glumească.

– Aș vrea să mai stăm. E aşa plăcut aici... Aer curat... Și-apoi te am doar pentru mine.

Sofia Sincă Pe muchie de cuţit

123

– Nu-mi priește atâta liniște…. O să venim cu familia Cosma. Promit că o să ne distrăm.

– Cum vrei tu, iubita mea. Vreau doar să-ţi fie bine. O măcina tot mai des gândul… de fapt era promisiunea făcută Piei de a

avea grijă de Andrei. Dar cum să se achite de acest angajament, habar n-avea. Totuși, perspectiva de a ocroti pe cineva o încânta foarte, foarte mult. Vorba lui Ciurăscu: „Dacă nu e ea, e el... Fără niciunul ar fi tare greu...” Se vedea împlinită și pe acest palier al vieții.

După ceva timp de la dispariţia Piei, Mihai Mărgineanu o căută la magazin:

– Regret, Adela!... Condoleanţe! Sincer, îmi pare enorm de rău! – Te cred, Mihai. Mulțumesc! Dar… cum spune francezul: C’est la vie!

Tu ce mai faci? – Am îndrăznit să te caut… Să te invit la o cafea?... spuse galeş şi

curtenitor Mihai Mărgineanu. – Acum nu pot. Sunt foarte ocupată, minţi Adela. Poate... altă dată. Lăsând să i se vadă pe chipul frumos și viril o urmă de dezamăgire,

avocatul îi înmână un înscris cu suma datorată de Pia, în urma hotărârii judecătoreşti.

– Şi onorariul? – Consideră că l-ai achitat. Prietenie înseamnă mult mai mult decât nişte

bani. Dar... ai totuşi o datorie la mine. – !?... – Povestea... Gândul de pe parapet... – A... se dezmetici Adela, ducând mâna la frunte printr-un gest ușor

teatral. Altădată, Mihai… Altădată. – Mie îmi convine – voi avea mereu motiv să te caut. Acum te las, că

eşti răvăşită, dar revin. Pot spera la un răspuns? – Poate... vreodată... răspunse Adela, absentă. La revedere, Mihai! Acesta, luându-i mâna, i-o sărută galant, apoi se retrase înclinând capul.

Adela îl urmări cu privirea în timp ce se îndepărta, fără a-l vedea, privind prin el, după care se întoarse şi plecă în direcţie opusă.

Sfârşit

Sofia Sincă

124

Luă maşina şi plecă singură, fără ţintă. Ieşi din oraş. Îi plăcea să şofeze. Pur şi simplu, găsea relaxare în a se întrece cu şoferii pe şosea. Trecu pe lângă un mic lac de acumulare de la marginea oraşului. Opri maşina şi se duse lângă parapet, pe pod. Îşi aruncă ochii spre luciul verde-închis al apei, un verde dur şi rece, cu unduiri molcome, care parcă te îmbiau. „Ce linişte o fi în adâncul ei... Curios cât de simplu este să te arunci în această apă destul de anostă... Nimeni nu te poate reţine. Asta înseamnă de fapt libertatea de a alege: între zbuciumul veşnic al vieţii, atârnând de lanţuri grele ce le tot tragi după tine, ştiind că la capătul drumului n-ai nicio satisfacţie... Încăpăţânându-te să crezi că vei reuşi. La un moment dat te saturi şi te eliberezi, te descătuşezi... Dacă mă gândesc bine... nici nu am pentru ce mă zbate atât, pentru ce trăi... Doru?... mi-e atât de greu să mă gândesc acum la el, iar de mine m-am cam săturat... Însă, cum o fi impactul cu apa? Brrr!...” se scutură dintr-odată cu ochii fixaţi pe luciul apei.