Pe aici nu se trece! "Regolele" ladine și obștile noastreCiprian Rus Nu se vinde nimic! Încăpățânarea ladinilor de a-și păstra "moșia” nedesfăcută îi transformă astăzi în câștigători. "Regolele” lor sunt o variantă îngemănată a legilor obștești românești. "Lex valachorum”, la 3000 de metri în Alpi

Când, în anii '30, le-a cercetat locurile, limba și obiceiurile, istoricul Nicolae Iorga a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut în patria ladinilor din Munții Dolomiți, încât i-a numit pe aceștia, stăruitor, în scrierile și în comunicările sale, "cei mai buni frați ai noștri”. Nici un istoric român nu mai fusese vreodată pe acolo. Nimeni nu descoperise miracolul supraviețuirii acestui mic popor, vorbitor al unei limbi romanice atât de apropiate de limba română, între crestele aspre ale Dolomiților, în plin Occident european, în plin teren de luptă al marilor ambiții de hegemonie, ba ale republicilor italiene medievale, ba ale puternicilor habsburgi, ba, mai recent, ale imperialismului italian și german, de început de secol XX. Un mic popor de oameni harnici și pașnici, salvat de la pieire prin marea lui dorință de libertate și de identitate, prin dragostea pentru pământul și tradițiile lui. Un popor care a supraviețuit cinismului marii istorii, în vreme ce imperii grandioase, cândva, au ajuns de mult la indexul manualelor școlare. Un popor cu o biografie atât de îngemănată cu cea a românilor din Carpați, supraviețuitori, și ei, al multor urgii imperiale. Cum să nu se entuziasmeze marele Iorga? Cum să nu-și comunice "descoperirea” la radio, mijlocul de comunicare cu cea mai mare audiență în acel timp? Impactul în epocă a fost foarte puternic. Povestea păstorilor porniți dinspre Răsărit, mereu pe creste de munte, cu oile și vitele lor, ajunși până în Alpi, într-o vreme când între Marea Neagră și Oceanul Atlantic nu era nici o discontinuitate de neam, nu putea să lase pe nimeni indiferent. Și dacă era adevărat că ladinii și românii sunt frați? Căci cine în afara lor, păstori obișnuiți cu greul, s-ar fi încumetat să ducă crucea vieții la munte, acum mai bine de 1.000 de ani?

Legământul suprem: "REGOLE”

"Aici, la noi, sus la munte, dacă nu tragi vara, faci frig și foame iarna”, zice o vorbă veche ladină, pe care locuitorii de azi au auzit-o de la străbunii lor. El însuși ladin get-beget, omul de afaceri Giuseppe Ghedina din Cortina d'Ampezzo repetă mereu zicala, când ține să întărească faptul că ladinii sunt diferiți față de italienii din sud. Sunt uniți și sunt harnici. Vechii ladini știau că numai stăruind în muncă și în unitate vor putea răzbate în condițiile vitrege ale traiului aspru din munți. Știau că numai umăr la umăr, numai respectându-și în comun proprietatea, pășunile, muntele și pădurea, vor putea să supraviețuiască, vor putea să le impună respectul vecinilor italieni și austrieci, pentru a fi lăsați pe mai departe să-și ducă traiul fără ca cineva să se amestece în treburile lor. Așa că vechii ladini au hotărât, acum mai bine de 1.000 de ani, să pună la comun, frățește, toate pământurile, pășunile și pădurile pe care le înstăpâniseră din moși-strămoși, de când ajunseseră, primii, în acele locuri. Nici unul nu avea să fie mai presus decât ceilalți,

au decis. Apoi s-au jurat să folosească din avutul comun doar strictul necesar, fără pic de risipă - lemne cât să-și ridice case și cât să se încălzească în cele cinci luni friguroase de iarnă, pășunile să fie doar pentru cei care creșteau animale, iar puținul ogor să-l muncească împreună pentru a avea de-ale gurii peste an. Un legământ suprem, de fidelitate, pentru apărarea avutului lor comun, indiferent de vremurile bune sau rele ce-aveau să vină. Nimeni, absolut nimeni, să nu fărâmițeze ori să înstrăineze din avutul comun! Numite, aspru și sonor, "Regole”, aceste rânduieli pe care le-au scris în limba lor străveche, ladină, sunt respectate cu religiozitate până în ziua de azi.Pecetluite în documente, aceste "regole” sunt valabile și acum, la 1.000 de ani de la prima lor atestare. Fiecare comunitate din Dolomiții italieni de azi își are propriile "Regole”. În sute de ani, acestea au devenit veritabile instituții, s-au unit între ele și dețin, azi, o parte însemnată din Dolomiți. Doar cele 11 "Regole” din regiunea Ampezzo, din care face parte cunoscuta și exclusivista stațiune de schi Cortina d'Ampezzo, dețin și gestionează nu mai puțin de 16.000 de hectare de pădure. O pădure la care țin ca la ochii din cap! E moștenirea, indivizibilă și inalienabilă, a "regolierilor”, capii familiilor ce se trag din vechii păstori ladini de acum mai bine de un mileniu...

Pe aici nu se trece!

"Regolele” sunt marea mândrie a ladinilor. "Ciașa de ra Regoles”, "Casa Regulilor”, clădirea care găzduiește Regolele din Ampezzo, este, deloc întâmplător, cea mai frumoa-să clădire din Cortina. Împarte, alături de impresionantul turn al bisericii și de hotelul "Ancora”, cu brâurile sale de mușcate colorate de la balcoane, piața principală a stațiunii, pe Via del Parco nr.1. Cortina d' Ampezzo a devenit cunoscută mai cu seamă după 1956, când a găzduit Jocurile Olimpice de Iarnă. Facilitățile specifice sporturilor pe zăpadă și peisajul superb oferit de coroana de munți semeți ce înconjoară platoul Cor-tinei au făcut din vechea comună ladină o atracție pentru lumea bună a Europei. Noile oportunități însemnau, însă, și o mare amenințare pentru tradiția ladinilor, afacerile cu lemn și pământ. Forța Regolelor atunci s-a văzut: uniți de legământul strămoșilor, ladinii ampezzani și-au menținut cerbicia și au refuzat tentantele oferte de vânzare a pământurilor și pădurilor pe care le dețineau. "Un metru pătrat de apartament costă, azi, în Cortina, între 20.000 și 30.000 de euro. Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat, ce explozie de construcții și ce haos era aici, dacă nu aveam vechile noastre Regole? S-ar fi distrus, în 20 de ani, tot ce au păstrat strămoșii noștri ladini”, îmi spune Alessandra de Bigontina, directorul Muzeului de Artă Modernă din Cortina d'Ampezzo. Alessandra se trage dintr-o familie ladină "regolieră” și nu poate concepe ca pământurile moștenite datorită Regolelor străbune să fie vândute, chiar dacă asta i-ar face milionari peste noapte pe toți ladinii din zona Cortinei. Așa gândesc toate cele peste 800 de familii "regoliere” din Ampezzo, recunoscute și de ladinii de pe celelalte văi ale Dolomiților ca fiind cele mai aprige apărătoare ale tradiției Regolelor. "Dezvoltarea extraordinară a turismului în zona noastră, în ultimii 50 de ani, i-a îndepărtat pe mulți ladini de stilul lor de viață tradi-țional, de vechile lor meserii, de păstorit, care era ca o religie pentru noi. Dar asta nu în-seamnă că lumea a pierdut dragostea pentru aceste pământuri și respectul față de Regole”, spune, la rândul lui, un alt "regolier" fanatic, Giuseppe Ghedina, patronul uneia dintre cele mai apreciate pizzerii din Cortina d'Ampezzo.

Legile ladinilor, legile valahilor!

"Nu poate fi înțeles sufletul românului și istoria lui fără a înțelege dragostea poporului român pentru pământul său”, spune Iorga. Fidel acestui gând al său, marele istoric nu avea cum să nu fie impresionat de modul de organizare a ladinilor în "Regole” și de încăpățânata dragoste a lor pentru pământul pe care îl stăpâneau. Tocmai de aici, tocmai de la dragostea lor pentru locurile moștenite de la păstorii de odinioară, a început Iorga să descoasă misterul rudeniei noastre cu bunii frați ladini. "Viața acestor «romani» a fost, vreme îndelungată, închisă în satele lor care se cheamă «vecinătăți», ca la noi, ele având legătură de la o vale la alta, prin «jurisdicții» care sunt (organizate n.n.) ca și județele noastre (...) și cari nu sunt altceva decât legătura dintre «vecini». (...) Într'o vreme când nu era învățământ de Stat, nici tendință de desnaționalisare oficială, ci oamenii țineau în legăturile lor firești, avem încă din secolul al XVI-lea, acte redactate de dânșii, cu ocasia întâlnirilor, în care se luau hotărâri care priviau mai multe din aceste organisări de văi, așa de asemănătoare cu ale noastre...”, spune Iorga într-una dintre conferințele sale.Entuziasmul lui Nicolae Iorga, când face această remarcă, are perfectă acoperire, căci suprapunerea dintre "Regolele” ladinilor și tradiția obștilor din satele românești este absolut remarcabilă, în ciuda distanței uriașe ce desparte cele două popoare. Marele nostru antropolog și etnograf Henri H. Stahl descrie satul devălmaș arhaic românesc ca pe "un sat cu o obște democratic egalitară, cu o populație omogenă, alcătuită exclusiv din băștinași, formând o singură ceată, închisă nebăștinașilor, folosind trupul de moșie în devălmășie absolută, pe baza unei economii naturale, dominată de folosirea prin muncă directă a pământului”. Tradusă în ladină, definiția lui Stahl poate sta, fără cea mai mică adaptare, în oricare dintre zecile de broșuri și cărți despre tradiția "Regolelor” pe care, cu o amabilitate și o cordialitate pe care și Iorga le remarcase la ladini, Stefano Lorenzi, secretarul Regolelor din Ampezzo, mi le-a pus la dispoziție, uimit să afle că o astfel de tradiție se regăsește și în spațiul românesc. Și la ladini, la fel ca și la strămoșii noștri, "stăpânirea colectivă se întindea asupra a tot ceea ce era creat de natură (pădure, pășune, câmp, ape etc)”, după cum explicitează, la rândul său, George Baciu, autorul valoroasei lucrări "Obștile sătești: leagănul neamului românesc”.La mii de kilometri distanță de România, în plin Occident european, Iorga descoperea în anii '30 o tradiție similară cu cea a obștilor noastre sătești (prezente până azi în multe zone de munte), o tradiție care, încă și mai important, a avut o influență esențială în formarea conștiinței naționale, la fel cum s-a întâmplat și la noi. Dacă în România, spun istoricii, obștea a făcut "trecerea de la sat la stat”, în teritoriile ladinilor, mereu aflate sub ocupația unui puternic stăpânitor, obștile au ținut și țin și azi rol de stat. Mai mult decât atât, în relația cu stăpânitorii, aceste "Regole” ale ladinilor - o arată chiar istoria lor - au funcționat, cu o forță la fel de impresionantă! - exact ca și binecunoscutele Jus Vala-hicum sau Lex Valachorum, "legile valahilor”, care au apărat secole la rând comunitățile vlăhești, din Balcani până în Polonia și Ungaria, și până pe țărmul dalmat, în Croația de azi. Un nou miracol istoric: în ambele cazuri, comunități foarte restrânse de păstori care locuiau izolat, în munți, reușesc să își facă respectate propriile reguli de către puternicii stăpânitori ai zonelor respective! Dolomiții au fost, de-a lungul secolelor, sub tot felul de stăpâniri, și sub lombarzi, și sub franci, și sub venețieni, și sub austrieci, însă, cu foarte rare excepții, "Regolele” au fost recunoscute și respectate, iar ladinii s-au bucurat de un regim special, la fel ca și valahii din teritoriile ocupate de ei în afara României de azi.

Încă o probă că ladinii sunt, de-adevăratelea, "cei mai buni frați ai noștri”, cum îi numea Iorga.

Visul unei stâne

Ca în multe alte părți ale Occidentului european, și în ținutul ladinilor din Dolomiții italieni, ce nu a distrus sute de ani de ocupație străină a distrus, în ultima jumătate de secol, mirajul capitalismului.Dezvoltarea turismului în superba zonă a Alpilor le-a dat multora șansa să facă munci mai ușoare și mai bine plătite. Acum 20 de ani, agricultura și creșterea animalelor, păstoritul tradițional al ladinilor, erau aproape abandonate. Ulti-mele imagini ale satului tradițional ladin se mai regăsesc azi, cu rare excepții, doar în albumele editate de fanatici ai tradiției sau în fotografiile frumos înrămate ce însoțesc treptele care duc la birourile Regolelor din Ampezzo. Femei cu fețe asprite de iernile geroase din munți, înfășurate în laibăre împletite la andrele, cu năframe cernite pe cap, stând cu fuiorul în prispa casei, bărbați trăgând dârz cu boii la plug, sau scoborându-și iarna lemnele din pădure pe sănii trase de cai. Te uiți la fețele lor și simți că răsfoiești un album cu fotografii ale bunicilor tăi. Și ești mândru de mândria acestor oameni, care au transformat fotografii de familie în exponate de muzeu. Văzând toate astea, nu te mai miri că printre ladinii de azi există oameni al căror vis (în mijlocul deplinei extravaganțe turistice a Cortinei d'Ampezzo) este să aibă, la fel ca înaintașii lor, o stână de oi, pe care să le poarte în pășunat pe poienile însorite din munți. Omul de afaceri Giuseppe Ghedina îmi promisese o întâlnire cu un astfel de om minunat, de cum a aflat că suntem în căutarea de urme păstorești prin Dolomiți. A doua zi și-a rupt din programul de lucru de la Pizzeria "5 Torri” (unde trage cot la cot cu angajații săi, câțiva dintre ei români), și m-a dus până sus, deasupra Cortinei, unde mi l-a prezentat pe Angelo, fratele său și tatăl fostului mare campion de schi Kristian Ghedina. Cu părul său grizonat, atent pieptănat, cu aerul sigur și ușor relaxat al bărbatului aflat la a doua tinerețe, cu zâmbetul său șarmant și ochelarii cu rame fine, atât de asortați cu felul în care vorbește, rafinat, dar și aplicat deopotrivă, despre economie, istorie și politică. Despre orice! În costum la patru ace, și într-un decor de gală, Angelo Ghedina ar putea sta pe coperta lucioasă a oricărei reviste de afaceri din lume. Dar nu, Angelo Ghedina stă în fața mea, pe vârful celui mai înalt platou de deasupra Cortinei d'Ampezzo, în mijlocul unei stâne. Stâna lui! E îmbrăcat în salopetă, cu ghete sport, ca un montagnard veritabil și, în timp ce vorbește, se scutură, lipsit de orice complexe, de firele de paie care i s-au agățat de mânecile cămășii, cât a urcat fânul în podul staulului cu animale. Ghedina e un nume respectat în Cortina. Familie veche și puternică, are afaceri la tot pasul: ba un magazin de haine de lux, ba o pizzerie, ba un restaurant. Ghedina peste tot. Și, deși banii și statutul l-ar îndreptăți să trândăvească alături de milionarii excentrici pe care îi vezi la totul pasul în stațiunea-regină a Dolomiților, pe Angelo îl găsești cel mai adesea la stâna lui de deasupra Cortinei. "Animalele sunt viața lui, s-ar putea ocupa de orice altă afacere a familiei, dar el preferă vacile, caii, oile, transhumanța, lucrurile de genul acesta”, mă pusese la curent Giuseppe, în timp ce mă conducea spre stână, fericit să-i prezinte lui Angelo un jurnalist ce caută urme păstorești prin Dolomiții ladinilor.Mai bine de 8 ani s-a luptat Angelo până să primească toate aprobările pentru a începe lucrările la stâna sa. E o enciclopedie vie a birocrației italiene. 'L'italica confuzione”, "confuzia italiană”, cum îi spune el. Legi care se bat cap în cap și, peste tot, oameni

obtuzi, care îți pun bețe în roate. Ce să caute o stână de oi, taman deasupra unei stațiuni turistice de lux? Dar Angelo nu s-a lăsat și i-a convins pe toți cu planul său: o stână mo-dernă și ecologică, alăturată unei pensiuni turistice. "Anul trecut am avut toate aprobările, iar acum, uite, e deja gata, mai trebuie doar ca oile să coboare din munte”, spune bucuros, în timp ce îmi prezintă instalația nou-nouță care coboară fânul din pod până în staulul oilor.

Înapoi la transhumanță!

Lumea se va întoarce la tradiții, nu mai e nici o îndoială. Angelo Ghedina e sigur pe el când spune asta. "Iată, criza a fost doar un prim semnal. Deja s-a ajuns și la noi la o repunere în discuție a valorilor și a nevoilor primare ale omului, exact ca acelea scrise în «Regolele» noastre, acum peste 1.000 de ani. Gata cu risipa, trebuie să ajungem din nou să folosim doar cât avem cu adevărat nevoie!”. Angelo și prietenii lui au înțeles să aplice vechea filosofie de viață ladină încă de acum 20 de ani, când întreaga Italie era orbită de visul consumismului. Și-au luat oi și vaci încă de atunci și au investit în agricultură, un domeniu complet abandonat în zonă, în ultimele decenii. Azi, pasiunea sa și a prietenilor lui pentru transhumanță și pentru creșterea animalelor a devenit afacere în toată regula. "Comunitatea și-a dat seama că abandonarea muncii pământului și a păstoritului duce, în timp, la mari dezechilibre de mediu, la mari dezastre ecologice. Astfel au apărut în ultima vreme inițiative de sprijinire a unor activități agricole care se dovediseră a fi nerentabile, dar de care e neapărată nevoie, dacă vrem să avem un mediu sănătos. Lumea și-a dat seama că pășunile și pădurea nu se pot dezvolta armonios, dacă nu ai turme de oi care să le pască, să «curețe» terenurile respective. Practic, acum, atât comunitatea locală, cât și comunitatea europeană ne plătesc ca să facem păstorit și transhumanță, exact ceea ce ladinii făceau de când se știu! Vă dați seama cum se întoarce lumea! Când am început noi să investim în păstorit și în creșterea animalelor, nu mai rămăseseră decât foarte puține oi în zona noastră. Acum, avem 1.000 de oi, cu care facem exclusiv transhumanță, mergem cu ele prin toți munții din jur și chiar și în jos, până la friulani, ca să redăm mediului echilibrul pierdut prin abandonarea vechilor meserii de bază ale ladinilor!”.

Dor de oi

De pe balconul podului de deasupra stânii, Cortina d'Ampezzo strălucește, în vale, ca un diamant încastrat în inelul argintiu al Dolomiților. Platoul pe care Angelo și-a construit stâna e un veritabil loc de belvedere. O priveliște extraordinară, prinsă într-o coroană de munți. A meritat să lupte atâta amar de ani, fie și numai pentru satisfacția de a-și trage sufletul la un apus de soare, după ce va fi dat de mâncare la oi și la vaci. "Ce frumos se vede totul de aici! Jos sunt casele și hotelurile, instituțiile Cortinei, iar de aici în sus nu mai e nimic, doar pădurea, pășunile și crestele munților. În câte locuri din lumea asta nu s-au distrus astfel de locuri superbe? În câte locuri nu s-a construit până sub munte? Vezi, dacă noi și atâtea mii de turiști ne mai putem bucura acum de acest peisaj, e pentru că strămoșii noștri ladini ne-au lăsat această minunată moștenire și responsabilitate, căreia îi spunem «Regole». Căci aici, la noi, respectul față de mediul înconjurător nu vine de la legile pe care ni le-au făcut Veneția sau Roma, ci de la grija locală față de avutul comun, vine de la «Regolele» pe care noi înșine ni le-am impus. «Regolele» acestea

funcționează de 1.000 de ani! Asta e marea moștenire a poporului ladin, acest echilibru care s-a perpetuat de-a lungul secolelor și în care drepturile sunt puse în directă legătură cu nevoile tale și ale familiei tale”. Angelo Ghedina mi-ar putea vorbi ore întregi despre rânduielile de viață ale ladinilor și despre cât de actuale sunt azi, privite prin prisma experienței dureroase a crizei economice. S-au schimbat multe în viața ladinilor de la vizita lui Nicolae Iorga. Dar unele lucruri nu s-au schimbat și nu se vor schimba niciodată. Sunt lucrurile care cu adevărat contează: patriotismul, identitatea națională, dragostea pentru pământ și pentru tradiție, amabilitatea și ospitalitatea pe care Nicolae Iorga le pomenește mereu, când scrie despre ladini. "V-ați convins și dumneavoastră că suntem diferiți, că tot ce am construit noi aici e clădit pe sacrificiu și pe muncă”, îmi spune, în loc de adio, Angelo Ghedina. Apoi se apleacă peste balconul de lemn al stânii și privește îndelung peste creasta muntelui, înspre sud. "De acolo, în două săptămâni, vor veni oile spre noua mea stână. De-ai ști de când aștept ziua aceea...”.   

Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este interzisa fara acordul nostru scris. Copyright © 1998-2012 Formula AS. Toate drepturile rezervate.