aici nu mai locuiește nimeni de Eva Precubprefață de George Chiriacseria Poezie | colecția Opera Prima

© 2010 c a s a d e p a r i u r i l i t e r a r ewww.cdpl.ro | editura@cdpl.rotel. : 0741.587259 ; 0726.407349

editor volum : George Chiriacproducție : Victor Jalbă‑Șoimaru

© nihil septimus pentru ilustrația de pe copertătypeface Warnock Pro, designer Robert Slimbach, Adobe Systems Incorporatedtipărit la Mega Print, Cluj‑Napoca

0 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a RomânieiPrecub, Eva

aici nu mai locuiește nimeni / Eva Precub ; pref. de George Chiriac. – București : Casa de pariuri literare, 2010isbn : 978‑606‑92711‑2‑4

I. Chiriac, George (pref.)

821.135.1–1

Eva Precub

aici nu mai locuiește nimeni

e  poeme  e

prefață de George Chiriac

c a s a d e p a r i u r i l i t e r a r e

Eva Precub este pseudonimul literar al Andreiei Precub, născută pe 5 iulie 1986, în Fălticeni.

A urmat între 2005‑2008 cursurile Facultății de Litere (secția limbi moderne aplicate) și între 2007‑2010 cursurile Facultății de Teatru și Televiziune (secția teatrologie), în cadrul Universității Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca.

Volumul de poeme aici nu mai locuiește nimeni reprezintă debutul literaral autoarei.

5

Aici sigur „nu mai locuiește nimeni“

Prima dată când am văzut volumul aici nu mai locuiește nimeni, creierul m‑a purtat la acele bobițe de morfină de care amintea Miruna Vlada în volumul Pauza dintre vene – totul seamănă cu o dorință de moarte. Volumul de față re‑prezintă o deshumare a unor poeme strânse sub formă de mici capitole. De la primele pagini se poate observa cum mulțimea de stări ne introduce forțat în aceasta lume întunecată, lume în care autoarea și‑a propagat poemele cu o pre‑cizie de chirurg. Aceste poeme ascund o angoasă personală care se îmbibă pe tot parcursul cărții și tinde să te țină în suspans. Datorită structurii fragmentare, cartea este atractivă și hipnotică. Poezia are nerv, este expresivă, ingambamentul este abrupt, unele imagini te pot deruta, iar ficțiunea se confundă cu non‑ficțiunea. Truman Capote spunea într‑o frază că este mai ușor să iei un copil și să‑l împuști în spatele casei decât să finalizezi o carte. În cazul Evei Precub s‑au tras mai multe focuri de armă, au murit mai mulți copii.

Încă din primele rânduri se identifică șocantul prin temele pe care autoarea le expune minuțios. Volumul are o gradație ascendentă, pornind de la sentimentele naive ale unei adolescente, apoi mergând cu toată forța până la dramele emoționale ale unei femei desăvârșite. Totul poate fi o lectură necesară spre o explorare a limitelor dintre inocent și profan, un punct de vedere poate nu nou, dar inovativ prin expunerea sa de către o femeie. Nu există o catalogare a stărilor, nu există limite, nu există reguli. Sunt rădăcini înfipte adânc, invizibile sau nu, care leagă cele două lumi. Cartea este tulburătoare și fascinantă în același timp, poate speria ușor mințile care nu au trecut prin traume. Poemele sunt pentru autoare ca o bulă de oxigen care nu se poate sparge.

Aerul pe care îl respiră Eva Precub seamănă foarte mult cu lumea fantasy & gotică a lui Tim Burton. Doar aici putem găsi o latură întunecată în care simțurile sunt singurele acte după care se conduc personajele. Chiar dacă pare un blestem, personajele își iubesc statutul și nu se lasă influențate de ceea ce este în lumea exterioară. Cine iese de aici, se duce ca un glonte spre exitus.

6

În ediția românească a volumului Melancolica moarte a băiatului‑stridie de Tim Burton, traducătorul, Marius Chivu, spunea că personajele nu pot fi accep‑tate de ceilalți doar pentru că sunt neobișnuite și oamenilor nu le place ceea ce e diferit. Eva poate fi un conglomerat de personaje derutante din lumea lui Burton – ea inspiră aerul și îl ține în plămâni, nu poate ieși din această situație captivan‑tă. Pentru autoare, scriitura aceasta e ca un extaz, pentru cei din jur poate fi o dramă. Ea nu vrea să se sinucidă, doar notează cu precizia unui reporter aflat în teatrul de război ceea ce vede pe câmpul de luptă. Aici, câmpul este definiția lu‑mii interioare. Pe parcursul volumului am întâlnit elemente care fac parte dintr‑o sferă morbidă, feministă, menstruală – elemente regăsite la Oana Ninu și Miruna Vlada. Cred că are puțin și din tragismul fastuos al Angelei Marinescu. Cu toate acestea, Eva Precub rămâne underground și întotdeauna fără rezerve.

George Chiriac

sperând să citiți volumul cu drag, răbdare și înțelegere, mulțumescpărinților mei,

lui george

//și în ordinea apariției lor în viață, pentru//trepiedul meunihil septimus

gabrieltiny

șuhilăsue sancto

vineri după tudor

„and I hear him every nightin every pore

and every time he just makes me warm“Mars Volta

11

22

parcă ieri 22 septembrieau căzut frunzele arămiidin copacul aplecat spre mormântullocuit tot din acele zilepe unde mi‑aș dori să trecdin când în când

aș cere să fiu lăsată în pacemi‑aș cenzura câteva lacrimitu ai râde ca întotdeauna spunându‑minu plânge, eva, n‑a murit nimeni,sunt chiar aici

aș zâmbi, te‑aș îmbrățișaadâncindu‑mi mâinile în țărâna recesau ți‑aș gâdila talpa arămiepe care sare un greier – așîncerca

iar am încurcat trecutul cu prezentule târziu decembrievreau să ningă peste tot în jurpoate‑mi îngheață durerea și gândulpoate‑mi trece febrapoate învăț să mă iert

suntem doar doi copiice n‑au nimicdoar căpe lângă nimicmie mi‑a rămas viața

12

*

rănile încă existăîn întunericul trupului tău de zăpadăcu timpul vor creștese vor deschide tot mai multpână când te vor înghiți

îți vei deschide porțile ochiloracum închiși șisângele tău se va revărsa pe genecascadă în lumina apusuluivoi ploua pentru tinete voi scufunda în pământ

unde mii de zile noi deviață te așteaptă durereaglasului tău înecat de noroimă va sorbi până la ultima fărâmăa gândurilor noastre încărcate de toatefurtunile ce nu‑mi aparțin

și voi lupta cu disperarea tastând cu capul pe ranade la tatuajul tău de foc

13

**

dar iată că acum stauîn genunchiliniștită cuminte tăcutăîn cel mai întunecat ungheral camerei meleprivind fix la un punct pe zidul crăpatascultând clipelecum zboară fâlfâie

aripile moi îmi ating chipulde cretă sărutat de multe oride cicatrici și trandafiridar nu mă plângtălpile reci pline derăni părul negru plin defrunze arse degetele mele uscatese plimbă

pe clapele unui pianinexistent cineva țipă în mineeu zâmbescnu mă plâng niciodată incapabilăsă primesc de la alțiisentimente dulci și caldeo lumânare arde mocnitîn sufletul meu

14

ciob

noapte alături de trupul meudoarmecălduros strâns în brațestrăinelună plinăfluturi se lovescușor de fereastrălinișteîn beznă stau șimă privesc miratăcum dorm

mă mișc ușor spre patstrăin nemaivăzutfier ruginitca un cuib de pasăreplante agățătoare și spiniîn jurul lui o copilăcu păr negru chip alb rochie sângerândprin pansamentul de la farma plus ține în palmeo altă palmă un copilcu păr negru chip alb blugi brațe aripio încolăcesc ca într‑o capcanăcaldă dragă ei

el deschide ochii mari verzimă așez pe pat tavanul meus‑a năruit vădcerul printre cioburi

el a trecut deja dincolo de nori

15

pod

un weeping rock amarîmi calcă pe gânduriși‑mi bâzâie în sufletimplantfără de care n‑aș mai rezistatot ce mai ampe lângă prea multe cărțicuvinte irosite și amintiri cu oameni

morțide atâta timpstând sub podul peste care plouăiar(e toamnă, eu)gândind lucruri murdare și amuzante(în mine, îmi permit)să‑mi plimb picioarele goale și obositede‑atâta stat(sângerând ușor)m‑au mușcat doi câini aziprin apa ce se scurge (pe sub podulce mi‑e casă acum)cât de tare pot să râd de gunoiulce (am ajuns) se strânge văzând cu ochiisub acest acoperiș al meu

ce‑mi mai pasăam un cd player vechice‑mi șoptește șiîmi strigă versuri pline de viațăstinsăo frunză uscată îmi atingegamba (mușcată și zâmbind vânătă)

acum îmi amintesc prea bine

16

acea vară la catedralăsăream cu umbrelelede pe treptele albe de undevedeam totul oare am uitat vreo clipăel a scris un cântecdespre mineși‑mi spunea atâtea secretedar timp de atâtea luni, tăcere

17

rugăciune

doamne de ce nu‑mi dai voiesă mai cunoscunul dintre acei artiștitriști și sensibilicare‑și petrec viețile

fiind atenți la detalii &plângând în hohote în ploaieca mineînțelegând cevadin cioburile ce

suntdoar un om comuncopleșit de realitatea amarăfirește că aceasta e o altă minciunăsau un pretext

mă și confesez vezi doamneiar devin tot mai sensibilăși mai dureroasăca un pansamentsmuls de pe o rană uscată

mai sensibilă decât un nerv

(dă‑mi doamne picături de lacrimicare să‑mi curățească necurăția inimii meleîn vecii veciloramin)

18

vineri după tudor

nemailuând în seamă viermii careprobabil i‑au mestecat dejajumătate din truptudor era un copil ireal de frumos

el era vară mereucald și blândzâmbea luminosmă învăța totuloptimist cât și pentru mineumbrăde om zdrobit

tudor mă iubeasincer ca un copilîmi citea îmi cânta îmi dăruia flori albeîi vorbeam în gând și înțelegea totulacum primesc deseorivizite de dincolo

nimeni nu m‑ar credeTu dor, eu dor mai tare,e vina înăuntrului meunu tolerează fericireao scuipă ca pe un gunoi

tudor doarme în ghencea acum

zgârie‑ți calea spre luminăși arată‑mi‑o și mie

19

X

nu Micul Prințfrig aripi tristă chip pleoape lacrimi

clipă groază frică eșec nedreptateîntuneric cimitir dimineață noapte

tăcere cuvinte toamnă bizar euconfuză panică sânge uscat umbră

prăpastie cad zgârie soarele coșmarrăni pian fragili vise nimeni nimic

aștept amar ciudat somn frumos zbateregreșeli frunze îmbrățișare praf

ace plouam mizerie pastileinsomnie sinucidere resemnare nu merită osteneala

pierdut morgă zidda calea

în finalam prins fluturele între degetefără să vreaui‑am furat pudra aurie de pe aripiel s‑a uscat a căzut pe podeași s‑a făcut praf

gratii

„mains de dentellefigure de bois

le corps en briqueles yeux qui piquent“

Lhasa de Sela

23

*

mi‑era tare răuși‑aveam mare nevoiede‑o îmbrățișarenu conta cât de rece și străinădar pe‑asta de undeputeam s‑o mai cerșesc

e groaznic tristrespingător strigător la cersă nu ai în ce brațesă te refugiezicând spaima și panica aparîn fiecare oribilă dimineață

când vreau să nu mă mai doarătrezirea și luminao dorință cât se poatede umană și banală în fondtoate rănile mele s‑ar putea cicatrizaîncet‑încet prin terapia nopții polare

și‑a îmbrățișării calde

24

**

cu picioarele goalepășesc pe pământul recedimineață înainte de răsăritnu știu de unde mă întorcnu știu încotro mă îndreptdar cineva mă poartăprin spini și cioburicineva cevaîmi suge sângele din venegândurile din capsenzațiile și dorințele melecineva sau cevaîmi irosește viațași nu sunt eu

25

***

în fiecare vis al meue prezent zidul.

întunericul ce îl umple.lumina nu îl străbate.lângă zid liniștea.umezeala și mirosul de mucegai.furnicături pe piele și sub ea.aerul care nu mai ajunge.frigul care îmi paralizează membrele.răbdarea nu are loc.

dorința de a scăpa dintre ziduriși de a cunoaște ce e dincolo de elenu privesc prin spațiul golde unde cineva a furat o cărămidă.nimic nu îmi este posibil aici.

tot ce se întâmplă e înăuntrufără a reuși mai mult decât a gândicum ar fidacă nici nu aș mai visaafară se oprește lângă atingerea mea șiatâtviața mă înspăimântămai mult decât orice vis sau coșmar

26

gratii

cautcaut mereu oriceorice duce spre o ieșirespre distrugerea gratiilororice mă eliberează

cautși trebuie să găsesco ieșire o portiță de scăparepoate e în palma tași nu o vădpoate în cuvintele noastresau în buzunarul paltonului tău negrupoate o ascunzi fără să știiîn ochii mari ce văd prin mineși dincolo de mineo ieșire din mine

cautdar ce ar însemnao ieșire din minenimic mai mult decâto intrare în celălalt mineși‑apoi în celălalt și‑n celălalt

gratii continuânddin ochiul meu verde în al tăuși de‑acolo în univers

gratiile sunt ființa meavăzută de alți ochidecât cei ai minții

27

spațiu

un monstru grotesc se ridică din mineobosit greoi își lipește buzele negrede fruntea mea și

îmi mulțumește

a stat acolo prea mult timpa dormit prea mult înașternuturile meleîși lipește buzele de fruntea mea și

îmi mulțumește

primul meu sărut

un monstru grotesc se ridicăpoate acum voi avea locși de mineîn mine

28

/

m‑am așezat într‑o seară de noiembriepe‑o bancă plină de frunze auriiîntr‑un parceram singură și respiram greu

îmi imaginam că nu suntatât de superficialăcum mă veziși nici atât de singurăcum mă văd

de irisul meu se izbeauprimele picături din acea noaptee ceva normalsă plouă deasupra mea

când nici nu mă așteptamun porumbel a căzutla picioarele mele goalem‑a stropit cu apă de ploaieasfaltul s‑a crăpat

s‑a sinucis, îmi spun eu indiferentăm‑a fulgerat, răspunse elmă aplecîi ating o aripănu‑mi da drumul, te rog, continuăsunt foarte fragil și mă frângl‑am luat în palme

deodată fulgerul m‑a lovitluminam copacii goi din jurul meual naibii porumbelstrig eu aruncându‑lfără prea multe vorbe

29

totul a dispărut din jurul meum‑am trezit într‑o mare de sudoareera dimineață aveam febrăși primele raze de soaremi‑au ars deja

palma stângă și jumătate din suflet

30

(răul suflă în ceafa mea)

de cele mai multe ori mi se întâmplăcând sunt singurădar în ultimul timp s‑a agravatnu mai ține cont nici deoamenii ce se zbat lângă mineceva‑ul ăsta care îmi face frigdacă ar fi posibil să nu am spatepoate n‑ar avea curajsă stea în fața meadar așa

simt mereu ceva respirându‑miîn ceafă și suflându‑mi în urecheîn momentele de panică extremăîmi dezbrac pielea șisângerând îmi lipesc spinareade zidul recetot mai desdar chiar și așasimt respirația aceea dincolo de zidtremur de spaimă și vreau să fiu

singură de mineși de această prezență fantomaticămă strivesc de zid atât de tarezidul devine o parte din ființa measlavă ziduluichiar de nici elnu mă poate proteja de panică

(și când am auzitcă toto a fost posedatîmi imaginam că nu poate existao panică și‑o nedreptatemai adâncă

31

răul era în elrăul suflă în ceafa mea)

32

rădăcini

am obosit să fiu un copilcu creier bătrânce ține de mânămoarteaprietenă amară

33

<

mă retrag din nouîn propriul meu iadpe care‑l cunosc atât de binepe care‑l iubesc atât de mult

care‑mi oferă zilnic o tragediezilnic o retragerezilnic o palmăzilnic un glonte în fruntezilnic pleoapa smulsă de pe ochizilnic lumina orbitoare a focului

propriul meu iad mă iubeșteca îngerul păzitor care m‑a lăsat aicioamenii cred că au puterea de a avea umbredar nuumbrele sunt îngeriicare ne însoțesc doar în luminăniciodată în întuneric

eu nu mai amdecât iadul meucare nu seamănă cu niciun alt iadal altei ființepentru că iadul meue zidit de mineși de toată panica mea

34

ușor

cu capul în palmeplângi gânduri cu neguriîn fiecare clipă când rămâisingur

molii nevăzute ți‑au găuritchipul și toate haineleși degetele tale murdare decărbuni

caută ceva de care să se agațeîn timp cegenunchii vinețiise sprijină de pieptul meu

darneavând sufletîmi pari atât de ușor

35

spaimă

un înger zâmbește și‑mi sărută frunteaplină de sudoare mi se facefrig un frig tăios deși simtaripile lui înconjurându‑măalt înger mai tristîmi pune o palmă caldă pe frunteînchide ochii încruntându‑se durerosîn timp ce un al treileaîși așază chipul pe mâinile mele reci împreunateca într‑o rugăciunepunându‑mi pe pieptdouă flori cândva albe acum arse

privesc înspăimântată prin pleoapeochii închișicâteva figuri plâng lacrimi de ruginăse roagă la picioarele meleplutind încerc să mă ridicmă privesc pentru o clipădorm nelocuită în patul meugroaza mi se citește pe chipnu respir nu mă văd respirândo umbră neagră la căpătâiul meuspaima care ne macină pe toțiîntr‑o clipă înainte de sfârșit

să fie moartea sau doar gândulmeu de otravădeschid cu greu ochii îngerii și umbra dispar

mie nu mi‑e frică de moarte, îmi șoptescmie nu mi‑e frică

36

glorioasa mutilare

izbindu‑mă ca într‑un ultim dans în cimitirde acești pereți albi plușațisă nu‑și mai facă răuau spus doctoriicare mă cred bolnavă mintalmi‑au scos toți cerceii mi‑au luatlama ascuțită pe care o port mereula încheietura dreaptă lângă sufletmi‑au smuls unghiile cu o pensetă uriașăsă nu‑mi mai zgârii brațeledegetele încă îmi sângereazădar noi o vom face bine

i‑au promis mameicare plânge pe holiar tata se întreabă cum a greșitplânge cu gândurile înnegurate de disperarem‑au tuns scurt m‑au îmbrăcat în albm‑au jefuit cu totulîn curând îmi vor smulge și dinții

mușcându‑mi buzele mă zvârcolescam fața și hainele însângerateaud voci mă simt urmărită văd umbresoluția e să‑mi taie urechile apoisă‑mi scoată ochii și să‑mi smulgă inimași un ultim detaliu pentru caglorioasa mutilare să fie completăo tabletă de pentifilin retard‑colsadonpe minutcolier de somnifere port la gâtși mă rog luisfântului somnm‑aș putea spânzura cu eldacă m‑aș putea mișca

37

dar am obositși da, psihiatrul te ajutăsă ajungi ca mine și‑ți face creierulo casă de nebunisă te zbați să scapidar de creier nu scapi vreodată

ușile albe plușate mi le vor deschide în curândcu vedere spre morgă

38

în camera ta cerul

în camera tasemiobscurădesene pe pereteportretul tău de când erai copilchitare basurihainele tale calde pe podeazeci de rămășițe de țigărinori de fumcd‑uri multe și multe cărțiplouă

ești altfel mă privești luminosși oricât de mult mi‑aș dorioricât de mult am încercanu ne putem apropia mai mult de‑atât

stau lângă tine stai lângă mineși între noigratiile înghețate de beznăale neantului

mă lovesc din noucu fruntea de cercu sufletul de visecu aripile de iericu frica de mâinecu buzele de tăceredar te salvez pe tinesalvatorul meuîn camera ta cerul nu pare a fi atât de departe(și erau vremuri când nu mai voiam nimic)

39

x

sunt nimeniși mă întreb dacă se va întâmpla vreodatăsă mă prețuiască ca pe ceva drag

lângă el zâmbesc și mi se pare firesc,e vesel și în mod bizar nu mă întreb de ceiubesc accentul lui ciudatși felul în care mă întreabă mereu dacă greșeșteși palma lui rece și ochii lui luminoșiși felul în care se joacăcu țigările de care are o poftă bolnăvicioasăși cancerul pe care‑l va face la plămâni

euam în cap doar frig și întuneric și goldupă cum bine se vedevoi înnebuni de‑atâtea frământăriși vom dormi îmbrățișațipe un pat de metalel cu cancer, eu cu gânduricu dureri de cap și cu paranoia

îl voi ține în brațe când va plângeși‑l voi privi ore în șir fără să obosesc

când el pleacă rămân fără nimic de privitși el pleacă mereu

40

&

în dimineața aceastam‑am trezit sub fulgeream văzut îngeri arzândcăzând formau cratereapoi vulcaniivulcanii se trezeauși tot pământul vuiasub greutatea cenușiiiar lavalava îi oprea pe toțidin fugăși toți erau torțeurlete și groază

și eu tăceam zâmbindși așteptam să termini haosulși mările de sânge(fericităștiind că în buzunar purtamun arhanghel)au ajuns la picioarele meleși norii cădeau cu harpe oxidateși în sfârșit

o explozie m‑a aruncatîntr‑un altarșidupă sfârșitul lumiiam rămas doar eu și tudoamnece dimineață frumoasămi‑ai adusdistrugându‑ți creația

damage control

„so familiar and overwhelmingly warmthis one, this form I hold now.

embracing you, this reality here,this one, this form I hold now, so

wide eyed and hopeful.wide eyed and hopefully wild.“

Maynard James Keenan

43

*

învățat să trăiascăîntr‑un haos desăvârșitprivește pe fereastrăchiar în ochii nopțiichiar în ochii morții

o pisică albă trece peste pervazși varsă urna cu cenușăa părintelui mortiar jos nu rămâne nicio urmănimeni nu mai e acoloadolescentul din elmortde când nimeni nu mai enimeni pe străzinimeni în casecerul e de focpeste marginile luinu mai zboară nicio pasăre

tot ce poate zări acumsunt propria sa umbrăsoarele roșumâinile sale bătrânecu unghii rupte și murdarerăni sângerândde pe fereastra crăpatăspre iad

44

dormi

dormi din nouești aici lângă mine mă joccu părul tău lung și frumos respiri ușorși cine știe ce visezi

uneorimi se pare că nu te mai văddispari bruscaripile tale se desfaczboriîți văd spatele de flutureînălțându‑se spre tavantot mai sustot mai sustot mai suspână nu mai ești aici

dar acum stai lângă minejos pe podea pe o păturăprintre cărți hârtii lumânări arseșuvițe negrecare te încolăcescdormi liniștitnimic nu se va schimbacând te vei treziși‑mi vei privi fața palidăși zâmbetul și cearcănele de sub gene

iubesc să nu dormprivindu‑te cum dormiștiind că acume cea mai frumoasă clipă

45

**

descrie‑mi ce vezi acumcând eu îți spun căuniversul meu s‑a destrămatca eșarfa neagră pe care o purtammereu când eram copilființa cea mai purăcând mergeam la cofetăriecu ursulețul după mineși oamenii zâmbeauvăzând că ursul era cât mineiar mâinile micuțeabia îl duceauaveam ochii mari și vedeam totulși totul era frumosși fugeam de acasăfiindu‑mi dor de lumeși suflam păpădiiși desenam vampiriși tăceam multși visam

și‑acum regăsesc rareori copilultot mai rar copilul și lumea frumoasăși despre tine arhangheleparcă nu mai știu nimic

oare îmi mai simți lipsa ?spune‑mi

descrie‑mi cum mă vezi acumcând universul meu s‑a destrămat

46

eu sunt puternică

am obositsă‑mi tot repet că sunt puternicăputernică asemeni pietreilovește‑mănu voi păți nimicpromit.

când eu sunt un fulg.o frunză uscată.o aripă frântă.o umbră arsă care plânge în întuneric.

47

atunci

amintește‑ți tata din țara tacu soare arzător și valurialbastre – albastrem‑am pierdutcând aveam doar 4 anipuneam mii de întrebări(majoritatea doar în capul meu mic și frumosce ochi mari șialbaștri – albaștriaveam moșteniți de la tine)

timpul m‑a învățat sămă pierd tot mai des șiochii‑mi sunt vestejițiverde gri și alte nuanțe înnorate șiobosite ca șireturile unui corset

deia e mare deia se plimbăpeste crengipână îi sângerează tălpilelucrurile din ce în ce maiînsuflețite îi fură tot aerul cao pungă strânsă pe față

aș vrea să scriu despre copilăria aceeaalbastră – albastră cu gustde marmeladă

48

vei fi iar singur și prăbușit

când mă voi gândi să aparvei fi iar singur și prăbușitîn prăpastia dintre ieri și mâinecu o țigară arsă în mânăla poarta unor visepe care le‑ai stins pentru minevise în care nu mai puteam să credînfășurat într‑o patăde catifea rubinie dar

niciodată plângândcă mi‑ai furat un versalții – mai multeși eu am rămas goală

niciodată plângând cărealul se destramăca pașii topiți pe zăpadăgene de îngerifluturi negri zburând

niciodată plângând căgolul dinăuntrul nostrunu se va umple vreodatăvei învăța să nu mai vrei nimicde la oamenivei învăța să nu mai ceri nimicpentru că fără mine acolonu vei mai înțelege nimicdin ei

49

cicatricea

mă mângâi tăcut zâmbindpe gât pe umeri pe brațmă privești în ochimă vezi toată întreagă eupielea mea albă respiră lângă a tamâna cu care te mângâi pe spatemi‑a amorțit sub tinen‑o mai simtștiu că am urât mereu trupurilepână la al tăuatât de delicat și curat și finși‑mi dă senzația că tu ești veșnicnu ai voie să te degradezi nicicând

doar eu

mai pot zări cicatricea de subsânul stângvizibilă doar ochiului meuea e acoloea crește și mi‑e teamăo pasăre mi‑a luat demult o parte din trupși mult timp am crezut că era inima

dar acum o simt acoloîntreagă și vie și doarepentru că ești aproape departeși nu va fi nimeni s‑o sărute

50

sfâșiere

sfâșiere rupere dezmembrareun șarpe îți penetrează urecheași iese la luminădupă ani de temnițăspune‑mi tu

care i‑a fost păcatulaltul decât acela de a fi fost sincercu veninul său otrava mea iubitămă săruți și

limba ta roșie e ca o fâșie de mătasete încolăcești în jurul meu din gât și umărîmi zboară frunzede iederă fluturi arămiistrângi tot mai tare rupi sufoci ca și cum ți s‑ar cuveni

ești o viperă cu ochi de cafea

51

atunci 2

unele stări obișnuiam să le măturam învățat de la tine mamăsă tac în loc să plâng să rămân puternicăsă spun incantații în minte să iubescși când iubirea doare

într‑un tramvai gol am văzut o minunenoi acum 20 de anidaca aș avea o pelerină de ploaiear fi mai ușor să‑mi țin furtuna ochilor închisăîntr‑o sticluță cu medicamenteantimigrene

unele stări amare le șterg cu mopulam învățat de la tine mamăsă păstrez curățenie în gânduri și afarăeu tac eu zâmbesc eu disimulez teamaeu mimez că sunt puternică eu îmi dorescsă rămân așa frumoasă cum ești

timpul nu știe ce e aia rugămintemă încăpățânez să‑l suportce metamorfoză neașteptată

52

tu și pastilele

imagini diforme îmi lovesc retinatot ce aud e ca un aburînvârtindu‑se în jurul meutu stai în colțul camereijos nemișcat tristtu sângerezi în fața meatu îmi pătezi podeauaamintirile nu sunt ale noastrevagabonzi afectivicârpe pure și rar fericitesuntem păsări în derivăsuntem vapoare zburând

ușa e încuiată draperia trasăsuntem delicați tăcuți albi îndoliaținiște oameni atât de buniplângem și râdem istericnimeni nu ne privește emoțiiletu și pastilelev‑ați făcut din nou efectul

53

ploaie

astăzi e o zi minunatăși nu mintam aici lângă mine totce am iubit mai multîn viața mea

am un arhanghel ținându‑mă de mânăchipuri calde în juro cană mare de cafeamuzica mea dragăși niște cărți pe care le‑am iubit

plouăîn afara geamului văd corbiatmosfera asta m‑a făcut veselă mereumi‑a oferit senzația deacasăvoi ajunge și eucând îmi vine rândul

când masca de pe față nu mă va ajutasă respircând locul meu nu va mai fi printre cei dragide aicici printre cei dragide acolo

în sfârșit simt o ultimă durere de capse face seară îmi iau rucsacul plecși în ultima clipă a minunatei zileîmi sărut arhanghelul șiimplodez și mă dărâm în mine

zid putred în ploaiesub păsări

aici nu mai locuiește nimeni

„shade calls the bone marrow she left a stage so bareand everyone clapped to see you rise so gracefully

what a fright on such a beautiful nightthe soldiers rang around my head“

Shannon Wright

57

we’re in this together [georgeva jam session]

*ca o siluetă care sedesprinde din întuneric tăiatădin trupul nopții îl așteaptă zgâriindu‑și pieleaperdelelealbeselumineazădogoarea luniisădește noigânduri amorțites‑a hotărât să adoarmă aproapede capăt aproapede marginea prăpastiei aproapede eliar dimineațaîi vagăsi respirândfragmente dinalte lumi

**mireasă neagră, mărită‑te cu mine.asta scria pe zăpadă.jos capul evei izbit de asfalt.e rece.e frig în oameni.mestec sârmă ghimpatădin gura mea iese crăciunul

***evaîn fața magazinuluide crăciun caută globuri

58

cineva îmi mișcă în măruntaie cu un băț lungașa cum vrăjitoarea evaamestecă în supa ei magicăe ca atunci când eu plecși ea desenează pe geamul trenului o inimă/are buzele roșiiși mușcate.ești rea nimeni nu crede ce spui.ești noapte numai eu te văd.

59

crimă

din craniul său albastru ies fluturiși zboară frunze‑frunzemă înspăimântă

pentru un moment apoi îmi amintesc de cesunt aicidoar eu fetița prin părul căreiavântului îi este teamă să adieiubita corbilor ce roiesc deasupra bărciica niște mefistofelici hoți viclenide suflete încă un stârv pentru micul dejun cerul

își crapă călimara stropi murdarine acoperă o gelatină putredăacum e momentulajunși în mijlocul apeicu greu îi dezlipesc trupul de lemn și

buzele de piciorul meu bucățidin el rămân lipite de realcu trupul neîntregîl împing în apă doar eu am putereaîncă o iubire pierdută

60

poev

degeaba te sperii vom merge într‑un câmp cumaci și vom alerga cafantomele picioarele sevor topi ca niște fulgiușori e ca și cum ammușca un deget până dăm de sânge doar ca săvedem că suntem viidinții tăi albi sunt camoartea atât de frumoșiși drepți parcă tot lapteledin lume s‑ar revărsa acolo și tu ai zâmbi mereu

mai ții minte zace în minesalteaua cât întuneric

cu fluturi ? geam și spune :somnul e eva se uită pe

mai adânc a scorțișoară și a sărutși eu de mână miroase

mai aproape numai bun de ținutdin ce în ce mai aproape

poev – acestaeste titlul poemului meuuneori aș vrea să te bag într‑un cubrubik și să te învârt acolopână te fac zobmăcar așa pot să îți ating inima șisă intru acolo primește‑mă

61

păpușarul

pensoane pe buze traseazăun zâmbet păr din apus rochiaplutește în aer lumina recea lunii ca valurile spumoase darunde e nisip e tăcere firele incolorede puf danseazăpe gât copilărie pierdută mă joci pe ațe

ca un păpușar cu jobendansam pe clapelepe care a curs ceara saliva de păianjenidansampeste fotografii rupte îngălbenite cariate dințiiunui bătrân păpușar suntaceste clape mirosde putred strănut nu mă lăsasă calcbrutal sub această catifea de mucegai stăscheletul trupului tău deschidecraniul prăfuit lasă‑măafară mort visător

62

now I know saint sue

dau mereu 3 lei 50 pentru o clipă te vizionezca pe un film mutiau troleulpe unde cred că ai putea locui adicăpeste tot în oraș poate‑poate tevăd te caut am răbdare amobosit

în fiecare zi altă rochie pe care n‑ampurtat‑o niciodată pe toate le ținașezate pe umerașe de sticlă toatecuminți așteptând să te vadăun fir de păr ondulat un chiptrist eșarfă neagră tricou roșu de vin te‑am văzutîn stația lui 25 și de atunci iau25‑ul chiar de nu mă ducenicăieri

și îmi tremuraupicioarele sandalele noi nisipulpentru pisici din mână părul roșu la vedereachipului alb cu ochii tăioși ca topoareleprofil perfecttu sigur ești altundeva altcineva euniciunde

unghiuri ascuțite culorireci ca ochii negri care nu mai oglindescnimic pe nimeni tun‑o să te miști niciodată ca un omrealpelicula se derulează se derulează până când

nu mi‑ar păsa dacă între dinții tăi ar trăililieci să știi

63

dați‑mi un bilet vă rogtreizecișicinci melancolic preț și oftez

64

încă un poem avortat

înainte‑înapoi ca în leagăn legatăcu o șuviță de note muzicale care nu stauloculuiîn colțul camerei o fetiță cu păr roșu vomităsârmă ghimpată

îmi amintește de clipa care mi‑a tăiat toate degetelemâinii drepteîn sticlă plângeamnimeni nu îndrăznea să scoată cioburiledin carnemânuța tremura sângele era la felcurgea în șuvițe ca

părul fetiței se alinta în aerca în apă aproapezăresc bulele plutindca aburul deasupra ceaiuluimirosul dulceag e acelașiscorțișoara îmi amintește de tine

podeaua rece luna rotundă ca un nasturecorzile de chitară ruptese zvârcolesc și o leagă de mâinide picioare de gâtde păr se încolăcesc prinbuze o cos

mă privește cu ochii strâns închiși tacedar urlăo privesc mirată ca pe unmiracol ca peun cadavru în gura căruia dansează muștele

65

piquerism

întotdeauna repetam oameniisunt cele mai împuțite tomberoane femeileviolate merită să fieviolate străpunse zice o babă și scuipă semințele o altase plânge de operațiile ei pe cord careîncă a rămas deschis de zeci de ani și

doare aerul care zboară

pe cer văd nori/de noriagățate baloane roșii în formăde inimăștiutu mă aștepți afară din mizeria asta darșinele tăioase de tren nu duc undeva ele duc

nicăieri cum aș putea să te găsesc acolo

unde tu te legeni pe semilunăca‑n hamacce‑a fost în mintea mea când am vrut să teating ce gest mecanic ascuțiturcând pe o scară dincuțite tandre

ca pe traverse prăfuite

fiecare tren motivul uneidepresii de zile întregi poate undese termină s/șinele tu aștepți

66

/\

poțisă‑mi ștergi urmelemâinedinminteatadinspațiultăudepegâtdinbuzunare darastăziteprivesctecunoscteam poateo să‑mi amintesc în zilele cu aerde tine aveai dreptate magiaexistă oameniigoi când nu iubesc și triști cândo facne vom trezi unul lângă trupul celuilalt luminăroșie printre draperii o vagă senzațiede iubire în coasteliliecii care zboarăpe cerul gurii

67

fetus

cine eștistrăinule cu ochi de sticlăvii la mine‑n creierii nopții

spargi fereastra cioburile‑mi sar în ochite aștepți să simt cevanourespiri tot aerul din jur de parcă ți se cuvinezgârii‑zgâriiiei tot sub unghia ta murdarămai vreila ce să mai renunț oaredin minedacă‑mi tai un picioroare‑ți ajunge pentru cinăpe brațele mele dulcimișună furnicismulge‑mă din mine din viațăca pe o așchieîn bucăți ca un fetus avortat

68

răsărit de soare

îmi șterg ochii mi‑a cursrimelul și grimaține‑ți respirațiacobor ușor să nu simțimă vei căuta pretutindeni cândte vei trezi

salteaua e unacu pământul moale rece ca zăpadadegetele de la picioarevioletse cufundă în parchet umbrede urechi de pisică gheare prin perdeauaroșie vreauapă din cadaîn care plutește un corp de copil

nu avem nevoie dehaine pentru trupuri eștiun coconte sufoc în eșarfaalbastră din scrum ai ochiideschiși dar nu eștiaici te învăluie caldfumul de țigară danseazăîn aer de mult nu am făcut dragostecu un mort gândurile noastremute toate parcă e ceva

ce‑ar trebui să‑mi amintesc credcă la un moment dat era un copilmort cu chipul albastru cunasul lipit de fereastrăne privea clipea lent și mă întrebaîn gând

69

eva‑copilul de pe salteaîți aparține saupot să‑l iau să ne legănăm învalurile care ies furioasede sub ușade la baie

70

dimineața

păsări mici pe tot cerul niște furnicimișună pe sub pieleuneori gândesc înculori recialteori sunt caldă ca prăjiturilecu vișine și măr pe care le iubesc făcute de tine dimineața dacă închid ochii și sufluun balon uriaș roșu mă ridică de lapământ învăluit în pulbere aurie

ți‑am sărutat spatele alb jumătate de noapte dorbuzele tăiate în formă de i‑n‑i‑m‑ă cu foarfeceledinții sloiuri de gheață încep să curgă pe podeate‑am legat de picioare cu mustățile motanului meufiu de vrăjitor părul îți miroase a scorțișoară și țigări

te privește sfidător mă privește complicecâte cadavre a mai adunat mami oareîn salteaua eideasupra zboară păsări cu hoituri în ciocdedesubt așteaptă insecte care râd zgomotosse face dimineațăfrig lumină tragpeste noi piatra cavoului caldăca o pătură în primii fulgi de zăpadă ai verii

71

hold me please/I can’t

ține‑mă în brațe gândeainu pot nu am mâiniși cineva m‑a blestemat să nu‑mi creascăvreodatăaripile pe care le numeriînainte de somn

străveziivezi prin ele norii stelele semilunate pudrează cu stropi de ceațănu ne vor aparține vreodată

hapciu face pisica de pe pervazși își freacă nasul cu lăbuțelecu ghearele scoasedin metal tăioase ca niște cuțite proaspăt ascuțitecât mi‑aș dori gheare ca ale ei

mai ții mintecând mi‑ai lăsat pe trup unghiile tale lungiși sângele meu era alb ca laptelece dulci erau diminețile când se transformau în serine hrăneam cu noi și cu muzică nimicmai mult

uneori încă ți se face rușinecând o parte din tine se trezeșteînaintea ta/tu taci și pe minemă lovește un râs copilăresc darfără intenții ascunsecred că e la fel cu neliniștea mea de atuncicând îmi privești rănile și cicatricileși umerii cărora le lipsescbrațele

72

dacă închid ochii văd mai bineîn ape îmi adâncesc brațele imaginare încercândsă te agățîți văd părulnegru ondulându‑se după mareedegetele tale zboară odată cu algeledorința crește trupulmi se spulberă unacu valurile

deschid ochii atingerea mi‑e imposibilăaș vrea să te îmbrățișez nu potatingenu te pot atingepentru că nu am mâini și mi s‑a spuscă nu îmi vor crește vreodată

oh câte cuvinte ar spune buzele taledacă le‑ai avea

73

fum

ești fumul de țigarăpe care îl respirdiminețile cu cer roșu ca înaintede sfârșittoată noaptea câinii au urlat ca înainteaunui mare cutremur

un cerșetor zgâria geamul vă rog lăsați‑măsă intru particule de sticlăîi rămâneau sub unghii sângerândedesena forme pe fereastră scria în limbi necunoscute o fivreun blestem vreo incantație bătrânulzâmbește dinții său sunt aurii stele în cerul guriiînainte de căderetu urmeziîmi spune

te strâng în brațe nu știu ce m‑aș face fără fumulde țigară pe care îl respir tu eștibolnav ca o păpușăde cârpe inert rece cu ochi din nasturi negrin‑am să te las pentru că

prin cele patru găuri ale nasturilor vădaici există o lumină vie exiști și tu e imposibil să fiiumplut cu altceva decât cu viațăstrângându‑te lângă mine îmi parepielea de pe coaste îmi crapă și se rupe în fâșii te strângcu unghiile de carnea de cârpă unghiile mele metalice se îndoaiepresiune în oase în cap în inimă între coapse

păpușa mea cum să am grijă de tineești atât de bolnavă ești fumul care iese din tineai luat foc câinii urlătot mai dureros ai zice

74

cineva le jupoaie pielea de pe ei să o pună pe tineîi privesc au ochi de sidef zâmbesceu urmezdezbrac pielea de pe mine și sar

terapie intensivă

„breathe, keep breathingdon’t lose your nerve

breathe, keep breathingI can’t do this alone

sing us a song, a song to keep us warmthere’s such a chill, such a chill“

Thom Yorke

77

ziua 1

în timp ce migrenele dezi cu zi îmi mai macină un pic din creierpână nu va mai fi nimicde măcinatte privesc pe tinesac de viermi cu cicatrici și răni

fără sfârșit părul tăuzboară în adierea sosirii unui finalîndelung așteptatprivește‑mă te rog măcaracum privește‑măca și cum aș fi viesărută‑mă

cu buzele tale pe care se așază insecteprevestitoaretrebuie să mă vezi măcar acumsunt aicitrebuie să mă vezi măcar acummoartea ta nu va avea nimic sfânt sau demn în eanimeni nu va schița un gestcând te vei scufunda până la gâtîn noroi împăratul muștelorcare vor roi deasupra ta

78

ziua 2

am mereu dreptate amcea mai tragică zodie exagerezuneori îmi ceriertare prea des sunto fire somnoroasăcreez tot timpulcevade care să mă agăț mergcu trenul în orașe care nuîmi spun nimic găsesc cuvinte ascunseîn nori știu cândsunt dorită simttrebuie să disparcaut detaliiinexistente zbor cu păsărilede hârtieeșuez uneori nu regretniciodată 1.65 m 49 kg 37 la bocanci mai concret de atâtnu există nimic aș putea spunecă trăiesc dar nu ar fica și cum aș avea dreptate vreodată

79

ziua 3

cu dinții tăi ca niște clești îmi scoțicioburile din tălpi oh babalon cât de multam merspână să te găsesc orașul

miroase a moarte în fiecare colț amvăzut copii care mâncau pui de câini șimi‑era atât de foame scârbă voma ascuțităîmi urca în gâtul uscat și îl tăia cu mii

de lame în tălpile mele la mulțiani spuse vânzătoarea deștreang aproapeuitasem că astăzi ar fi fost ziua

vânătăi pe trup cadou cuambalaj frumosun cântec în stomac unde e o gaurăneagră poarta spre lună șistele mai știi când mă încurajai să cânt amanda pentruorice e viu ei uite pentru cinecânt acum lumeanu mai este niciundeîn jur

80

ziua 4

șinele de tren care ducoamenii spre oameni îndepărteazăoamenii de oameni micuța meaeva nu există moș crăciun nu mai spunenimănui că nu mai crezi înnimic apasă butonul funcționează

o jucărie reparată o mizerie micăse strică mereu la un cuvântcare doarerespiri tot mai greu micuța meaeva va veni o zi în care îți vor creșteplămâni din aripi

81

ziua 5

așteptam să‑ți auzim ultima suflare darîncăpățânarea ta era arogantăși în ultimele tale clipeerai speriat nu știaide ce să te agățica să mai prinzi o zi în viață

în cameră mirosea tot mai greunu voiai să te desprinzi de cuibde viață de sticla ta împuțităoh am să te ajut eumă auzi sau nu

îți iau perna de sub capgrohăi ca un animal furiosși în al doilea moment liniștevezi ? ți‑am datun șut afară din cuibhai, zbori

82

ziua 6

dimineața se trezea primase târa ca o râmă în bucătăriene făcea tuturor ceai cu o infinitădragoste în fiecare cană

punea trei stropi de otravă frunzele dansauauzeam complotul eicu moarteazi de zinumărul stropilor creștea

iubirea mea creșteala fel ca boala mizeră care își făcea locîn trup născând puide viperă șirenunțare

83

ziua 7

potsă zâmbesc plâng amar sincer potsă mint să recunosc minciuna chiar de tac potsă pictez scriu cânt nu înseamnă că o faccu oricine îmi aduceun buchet de maci potsă iubesc superficial adânc bărbați femei copaci anotimpuri potsă nu am nevoie de iubire potfi geloasă pe bărbații pe care i‑ai avutînaintea mea asta nu înseamnăcă îmi pasă pot suportaumilința durerea lumina de dimineață cafeaua fierbinte prezențaumană pot tatua simboluriascunse în locuri de neprivit pentru ca doar zânelesă le vadă potsă tac până uit că există cuvinte am mereudreptate dar țin un secretnimic nu mă face să simtviața