Patericul Sinaitic

Introducere

Într-adevăr, faptele şi cuvintele Părinţilor pustiei – Bătrânilor (gerontes) sau Părinţilor (abbades), cum sunt numiţi de obicei – tâlcuiesc mesajul creştin într-un mod simplu şi viu, produs al experienţei adânci a Părinţilor din împreună-răstignirea şi împreună-învierea lor cu Hristos. Ele arată felul cum Cuvântul lui Dumnezeu poate fi exprimat şi trăit în problemele şi detaliile vieţii de fiecare zi. Astfel, prezenţa Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu se descoperă nu abstract şi teoretic, ci într-un loc şi un timp concret. În acest mod, adevărul lui Hristos devine actual, accesibil şi inteligibil.(„Aceste pagini-capodopere pe care le-a dat Pustiul sunt tot ceea ce s-a scris mai evanghelic după Evanghelie, după cum viaţa pustnicească este tot ceea ce a trăit omul mai neprihănit în istoria creştinismului… Acesta (Lavsaiconul) este cartea cea mai proaspătă şi mai vie a ascetismului… Paladie ne îmboldeşte cu o mulţime de istorisiri ascetice care trec scurte, dense, sprintene, adevărate, omeneşti, pline de viaţă, de parcă n-au trecut peste ele praful a şaptesprezece veacuri. Este o lucrare actuală… Cunoaşterea pe care o are despre viaţă este uimitoare. Arată cum s-a trăit şi ştie aceasta ca puţini. Stilul lui nu oboseşte nicicând. Arta ei, după ce a ajuns în unele pagini măiestre, pe care ar invidia-o toţi scriitorii bisericeşti şi mulţi dintre cele mai buni laicii, rămâne demnă de remarcat” (Hagion Oros, Athena, 1934, p60-61).

Învăţăturile Părinţilor pustiei nu constituie un sistem organizat de „etică”, nici nu sunt învăţături în sensul în sensul obişnuit al cuvântului. Părinţii răspund la întrebările care li se pun în legătură cu diferite teme duhovniceşti cu câte o apoftegmă concisă, cu o istorisire, cu o faptă, cu o minune sau cu tăcerea lor. Toate acestea atestă efortul imens al omului duhovnicesc de a exprima „mintea lui Hristos”. De aceea, el întâmpină cu acelaşi respect sincer pe orice interlocutor al lui, iar răspunsurile individualizate pe care le dă au ecou la oamenii tuturor epocilor.

Răspunsurile Părinţilor pustiei şi povestirile ziditoare respective nu impun primitorilor lor o acceptare sau o conformare obligatorie. Părinţii nu se străduiesc să-i convingă inoportun pe oameni, ci le propun simplu credinţa prin exemplul lor, aşteptând creşterea seminţei adevărului, pe care o ajută şi ei să fie sădită sau cultivată în sufletele oamenilor numai şi numai de către „Dumnezeu, Cel care face să crească” (2 Cor. 6,7).

O altă caracteristică fundamentală a acestor antologii este aceea că în ele cuvintelor Părinţilor sunt exprimate cu simplitate, claritate şi concizie evanghelică, cu scopul de a fi înţelese imediat de toţi şi de a fi memorate uşor. În acest fel, fiecare le adânceşte corespunzător, e condus neforţat la concluziile lui şi ia hotărâri personale care îi vor transforma viaţa.

Dar pe la mijlocul secolului al V-lea caracterul autentic al apoftegmelor originare a început să se piardă, în principal din două motive:

a) Odată cu dezvoltarea organizării bisericeşti şi întărirea structurilor administrative centralizate, monahismul îşi pierde în mare măsură independenţa lor originară, în special după hotărârea Sinodului IV Ecumenic (can.4) ca monahul să se supună autorităţii episcopilor. Astfel, cum era firesc, autoritatea bisericească favorizează mai degrabă centrele monahale organizate decât eremitismul, care, ca fenomen harismatic, nu dispunea

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamisde o organizare şi de aceea avea perspective limitate pentru o supravieţuire independentă. Tendinţa autorităţii bisericeşti de a supune eremitismul controlului ei a însemnat inevitabil limitarea sau desfiinţarea lui.

b) Ridicarea semnificativă a nivelului cultural al monahilor, îndeosebi de la începuturile secolului al V-lea, şi preocuparea lor intensă cu temele dogmatice cauzată de erezii, n-au mai încurajat spontaneitatea şi manifestările entuziaste. Apoftegma primelor veacuri, cu forma ei lingvistică lapidară şi conţinutul existenţial zguduitor, a fost înlocuită progresiv de apoftegma „teologică” elaborată. Această diferenţă apare atunci când se compară de exemplu apoftegmele lui Siluan şi Sisoe cu apoftegmele lui Nil.

Creştinii şi în special monahii din perioada creştinismului primar trăiau intens experienţa eshatologică a lipsei de cămin şi a înstrăinării în lumea aceasta. Simţeau că sunt „străini”, „locuitorii vremelnici” şi „călători” (xenoi, paroikoi, parapedemoi).

Refuzul Bisericii de a se identifica cu realitatea căzută care o înconjoară şi credinţa ei profundă în restaurarea ordinii zguduite de păcat, au făcut şi mai intens în mădularele ei luptătoare sentimentul că sunt locuitori vremelnici şi călători. Trăirea aceasta a înstrăinării (xeneteia) sau lipsei de cămin (anestiodes) dă credinciosului care luptă, puterea de a refuza să se limiteze şi să se identifice pe sine cu spaţiul şi timpul pământesc.

Creştinismul primar nu vorbea numai de paradisul în care la început omul a trăit în comuniune cu Dumnezeu şi în care se va întoarce după moarte, ci crede şi că omul poate această comuniune mistică în cursul vieţii lui pământeşti. Învăţătura aceasta o găsim în II Cor. 12, 2 ş. u. unde se descrie răpirea lui Pavel în al treilea cer.

Însă întreagă această experienţă nu poate fi trăită integral în viaţa pământească, ci numai în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, creştinul este nerăbdător şi suferă de câte ori se gândeşte la siguranţa sa lângă Dumnezeu şi compară cele prezente cu cele viitoare.

Era deci, un lucru firesc ca experienţa primară creştină a lipsei de cămin să influenţeze tendinţa de fugă şi asceză în pustie, de călătorii şi misiune. Astfel, îndeosebi în timpurile creştine primare, se observă o intensă tendinţă a monahilor spre strămutări şi călătorii, dictate şi de dorinţa de a cunoaşte pe marii dascăli ai vieţii în Hristos şi de a ucenici pe lângă ei. Această tradiţie, care s-a păstrat în principal până la căderea Constantinopolului, era întărită şi de alte motive, ca de exemplu incursiunile barbare, răsturnările politice şi bisericeşti, prăbuşirea sau declinul centrelor monahale, etc.

Atracţia mistică pe care o exercită acest loc sfânt umblat de Dumnezeu asupra tuturor câţi doresc să-l cunoască efectiv, a descris-o foarte caracteristic Sfântul Nil, când s-a hotărât să părăsească demnităţile şi să se călugărească în Sinai. Sentimentele care l-au copleşit în acel moment hotărâtor din viaţa lui – nu cu totul necunoscute celor care se apropie şi astăzi de acest loc – el le descrie astfel: „Mă atrăgea o mare dorinţă de acele locuri (ale Sinaiului), dorinţă ce mă devorează şi acum, şi eram întreg înaripat cu mintea mea despre isihie, nemaiputând cugeta sau vedea nimic altceva decât aceasta. Căci atunci când dragostea stăpâneşte sufletul cuiva, îl atrage cu forţa de la toate, chiar şi de la cele foarte importante, şi-l mână spre ceea ce doreşte, fără ca el să mai gândească nici la istovire, nici la oboseală, nici la ocară. Fiindcă toate se fac roabe cu râvnă dorinţei, lăsându-se tiranizate de bună voie şi poartă jugul supunerii unei necesităţi acceptate de bunăvoie şi autoimpuse”.

2

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin OnofrasiAvramie

Şi plecând ei, spre seară au ajuns la un munte, în vârful căruia era un pom uscat şi în vârful pomului un om. Şi văzându-l au strigat: „Binecuvântează, părinte”. Dar acela nerăspunzând, fericitul Pavel înţelegând a zis: „În numele lui Hristos pe Care cei drepţi Îl iubesc, dacă eşti om, grăieşte-ne nouă; iar dacă eşti demon, pleacă din faţa noastră „ca praful din faţa vântului (Ps. 34, 5)”. Auzind cel din vârful copacului numele lui Hristos, s-a bucurat mult şi a zis: „Bine aţi venit, robii lui Hristos, nu vă temeţi, şi eu sunt om, ucenic al lui Hristos”. Atunci îi zice lui fericitul Ioan: „Pentru care pricină, părinte, ai ales această vieţuire şi să locuieşti în vârful pomului, şi de câtă vreme eşti în acest loc?”.

Iar cel din vârful copacului a răspuns zicând: „Credeţi-mă, fraţilor, că am treizeci şi cinci de ani în acest loc şi nimeni nu ştie despre mine decât numai doi bărbaţi, care vin din când în când aducându-mi pâine şi apă. Căci şi eu, ca şi voi, trecând pe cale, am ajuns în acest loc, şi am găsit aici anahoret un mare bătrân, cu numele Avramie, stând în vârful acestui pom. Acesta văzându-mă, m-a rugat să rămân la el trei zile şi mi-a povestit războirile pe care le-a suferit în acest loc de la duhurile necurate şi harul care i s-a dat lui după aceasta de la Dumnezeu iar după trei zile şi-a dat duhul lui Dumnezeu. Şi eu coborându-l, l-am înmormântat şi îngropat aici. Şi minunându-mă de vieţuirea lui şi dorind să-l imit, m-am urcat şi am stat în acest loc, aşteptând cercetarea lui Dumnezeu. Şi vă rog şi eu pe voi, fraţilor, pentru dragostea de Dumnezeu, să rămâneţi lângă mine trei zile, ca să vedeţi minunile Lui. pentru că Dumnezeu, Care m-a trimis pe mine la cei între sfinţi Avramie, Acelaşi v-a trimis şi pe voi acum la mine”. Şi după trei zile şi-a dat şi el duhul Domnului.

Ammun

Se spunea de avva Ammun că a fost la măsurarea orzului două luni. S-a dus dar el la avva Pimen şi-i zice: „Când mă duc la chilia aproapelui său când dă el pe la mine pentru vreo trebuinţă, ne temem să vorbim întreolaltă, ca nu cumva să iasă vreo vorbă străină”. Îi zice lui bătrânul: „Bine faci, pentru că tinereţea are nevoie de păzire”. Îi zice atunci avva Ammun: „Ce făceau, deci, bătrânii?”. Şi i-a zis lui: „Bătrânii înaintaţi nu aveau între ei altceva sau ceva străin în gură, ca să vorbească aceasta”. „Deci, dacă se iveşte vreo nevoie să vorbesc cu aproapele, voieşti să vorbesc în Scripturi sau în cuvintele bătrânilor?”. Zice bătrânul: „Dacă nu poţi să taci, bine este să vorbeşti mai bine în cuvintele bătrânilor, şi nu din Scriptură, căci nu mică primejdie este”. (Poziţia Părinţilor pustiei faţă de studiul Sfintei Scripturi poate fi rezumată în următoarele scurte observaţii:

a)recunoaşterea Sfintei Scripturi conduce la păcat şi la pierderea mântuirii. Faptele creştinului trebuie să se bazeze pe Sfânta Scriptură şi de aceea este neapărată studierea ei;

b)când Părinţii îndemnau să facă ceva care să contribuie la desăvârşirea duhovnicească a credincioşilor, recomandau studiul Sfintei Scripturi sau răspunderea explicând locuri din Noul Testament;

c)când, însă Părinţii constată în convorbirile lor o oarecare intempestivitata duhovnicească, o lipsă de experienţă juvenilă, ca în cazul lui Ammun, recomandau tăcerea sau studiul indirect al

3

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisSfintei Scripturi prin mijlocirea învăţăturii Părinţilor, pentru că nu e cu putinţă înţelegerea Scripturii fără luminarea dumnezeiască).

Fericitul Anastasie ai Raithului a ajuns pe culmi în nevoinţa virtuţilor şi în acrivia dogmelor ortodoxe ale Bisericii Universale şi prin harul lui Hristos pe mulţi dintre eretici i-a adus, prin puterea cuvântului, în turma lui Hristos, ca pe nişte oi rătăcite. Odată, la doi dintre ereticii aflaţi în dispută cu el despre Ortodoxie, li s-a jurat că: „Dacă simt în cunoştinţa mea că vorbiţi frumos, în afară de orice dihonie, voi lua Împărtăşania împreună cu voi”. Şi i-a pregătit şi pe aceia să se jure la fel. Iar când au început cuvântul, a biruit adevărul şi s-a arătat lumina lumină şi întunericul întuneric.

Iar când aceştia (ereticii) acuzaţi de conştiinţa lor au mărturisit că bătrânul a grăit drept, le-a cerut atunci să-şi ţină făgăduinţele. Şi unul îndată s-a şi împărtăşit, dar celălalt a amânat zicând: „Nu mă îndoiesc că grăieşti drept, însă din cauza rudelor nu pot face aceasta”. Iar fericitul, aprins de zel dumnezeiesc, i-a zis lui: „Fiindcă „ai iubit slava oamenilor mai mult decât cea a lui Dumnezeu” (In. 12, 43), binecuvântat să fie Domnul, că nici aici şi nici dincolo nu te vei mai împărtăşi”. Şi în ziua următoare nenorocitul a murit, Dumnezeu pedepsindu-l potrivit hotărârii pe care a făcut-o bătrânul.

Odată întâmplându-se o secetă în părţile Palestinei şi fiind implorat de locuitori, s-a rugat bătrânul şi a căzut ploaie bogată. Fiindcă credincios este cuvântul: „Căci voia celor ce se tem o va face Domnul şi rugăciunea lor o va auzi” (Ps. 144,19).

Andrei

Ne-a povestit avva Andrei Messenios: „Pe când eram mai tânăr, am plecat eu şi bătrânul meu din Raith, ne-am dus în Palestina şi am rămas aici la un bătrân. Bătrânul, care ne-a primit avea însă o nomismă (monedă bizantină de aur). Uitând unde a pus-o, bănuia că eu, care eram mai tânăr, am furat-o. Deci, spunea bătrânul părinţilor locului: „Fratele Andrei a luat nomisma”. A auzit deci aceasta şi avva al meu şi strigându-mă îmi spune: „Spune, Andrei, tu ai luat nomisma bătrânului?”. Zic eu: „Cruţă-mă, avo, n-am luat nimic”.

Aveam însă o manta şi am vândut-o pentru o nomismă şi luând nomisma am dus-o bătrânului, şi făcându-i metanie, îi zic: „Iartă-mă domnule avă, că satana şi-a bătut joc de mine şi am luat nomisma ta”. Şi se găsea acolo şi un mirean şi-mi zice bătrânul: „Du-te, fiule, n-am pierdut nimic”. Atunci iarăşi am făcut metanie zicând: „Pentru Domnul primeşte nomisma. Iat-o, aceasta este, şi roagă-te pentru mine că satana m-a împins s-o fur şi să te întristez”. Şi zice bătrânul: „Fiule, n-am pierdut nimic”.

Deci, cum nu mă lăsam convins, îmi zise atunci mireanul: „Într-adevăr, frate”, venind ieri am găsit pe bătrân plângând şi făcând metanii şi necăjit foarte. Cum l-am văzut, deci, pe bătrân atât de necăjit, îi zic: „Fă-mi dragoste. Ce ţi s-a întâmplat?”. Şi iată bătrânul zice: „Am defăimat pe fratele că a luat nomisma. Şi iată am găsit-o unde am pus-o”.

Atunci, bătrânul, edificându-se despre mine că am luat-o dar am adus-o, zice: „Ia nomisma, pentru că eu am luat-o”.

4

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi Anonimi

Un frate râvnitor a venit dintr-un loc străin şi a rămas într-o mică chilie în muntele Sinai. Şi în prima zi cum a venit să se aşeze aici, a găsit un lemn mic, care avea scris pe el de fratele care rămăsese până atunci acolo, aşa: „Eu, Moise al lui Teodor sunt de faţă şi dau mărturie”. Şi punea fratele în fiecare zi înaintea ochilor lui şi întreba ca şi cum era de faţă cel ce a scris: „Unde eşti oare omule, să zici: „sunt de faţă şi dau mărturie”? Oare în ce lume eşti în clipa asta? Oare unde este mâna care a scris acestea”?. Şi aşa făcând în fiecare zi, aducându-şi aminte de moarte stăruia plângând.

Un altul dintre părinţi rămăsese în Raith în locul numit Chalkas. Şi unul dintre bătrâni a dat pe la el şi-i zice: „Avo, mă întristez când trimit pe vreun frate la slujire”. Şi acesta îi zice: „Şi eu când trimit pe slujitorul meu pentru vreo trebuinţă, mă aşez aproape de uşă şi mă uit. Şi când îmi zice gândul: „Oare când vine fratele?”, îi zic: „Dacă i-o va lua înainte un alt frate (înger) şi vine să mă ducă la Domnul, atunci ce voi face?”. Şi aşa în fiecare zi uitându-mă la uşă, mă îngrijesc şi-mi plâng păcatele mele şi zic: „Oare ce frate o ia înainte şi vine, cel de sus sau cel de jos”? Şi mult, folosindu-se bătrânul s-a dus şi tot restul vieţii a ţinut şi el aceeaşi lucrare.

Un bătrân care şedea în Rait avea această lucrare. Şezând totdeauna în chilia lui gânditor, cu privirea aplecată spre pământ şi clătinându-şi tot timpul capul, zicea cu suspin: „Oare ce se întâmplă cu mine?”. Şi iarăşi tăcând o oră şi lucrând la împletitură, micşorându-şi capul zicea: „Oare ce se întâmplă cu mine?”. Şi aşa a săvârşit toate zilele vieţii lui, îngrijindu-se pururi de ieşirea lui (din această viaţă).

Ne-au povestit unii fraţi care au dat pe la noi în Raith, că era un bătrân nevoitor care şedea în peşterile de deasupra peşterii zise a lui Ioil. Şi atâta trezvie avea mintea sa, încât aproape la fiecare pas pe care-l făcea, de fiecare dată se oprea, cerceta gândul lui şi-l întreba: „Ce se întâmplă, frate, unde suntem?”. Şi dacă mintea se întâmpla să zică stihuri din psalmi sau se ruga, mergea fericit şi bucuros. Dar dacă se întâmpla că se gândea la alt lucru, îndată se ocăra pe sine zicând: „Hai de aici, cu capul jos, la lucrul tău”. Şi aşa îşi spunea bătrânul lui însuşi totdeauna: „Frate, aproape este ceasul plecării şi încă nu văd nimic din el în faţă”.

Odată i s-a arătat Satana şi-i zice: „Ce te osteneşti? Să fii sigur că nu te mântuieşti”. Şi îi zice el: „Nu te îngriji tu. Chiar dacă nu m-aş mântui, până una alta mă aflu stând deasupra capului tău, iar tu mai prejos decât toţi spre osândă”.

Ne-au povestit nişte pescari faraniţi spunându-ne: „Într-o zi am plecat departe pe Marea Roşie şi pescuind am prins mulţi peşti. Şi întorcându-ne am aruncat ancora aproape de Petrelaion şi vrând să ajungem în Raith, am fost împiedicaţi de vânturi. Trecând deci multe zile şi cutreierând prin pustiu, am găsit într-o mică peşteră trei anahoreţi adormiţi, purtând tunici {kolovia}din foi de finic şi cojoacele lor de oaie {melotaria} zăceau lângă ei. Şi luându-i i-am dus în corabie şi deodată şi marea şi vânturile s-au liniştit {cf. Mt. 14, 32}. Şi când vântul s-a făcut prielnic, am ajuns bucuroşi la Raith şi părinţii i-au îngropat împreună cu bătrânii din vechime”. („Sivin” erau foile exterioare de finic foarte rezistente şi folosite pentru confecţionarea frânghiilor, rogojinilor, pălăriilor, măturilor ş. a. Din această materie foarte aspră îşi ţeseau asceţii hainele lui, : „un bătrân care purta un colovion din sivin”. Existau şi „kolovii” din piele de bivol.)

5

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamis

A povestit unul din anahoreţi fraţilor care erau în Raith – acolo unde erau şaptezeci de pomi de finic (Ieş. 15, 27) şi Moise cu poporul, au ajuns, când a ieşit din pământul Egiptului – şi a zis aşa: „Mi-a venit odată gândul să pătrund cât mai adânc în pustie, nu cumva voi găsi vreunul care mai în adânc decât mine, să petreacă, acolo slujind Stăpânului Hristos. Şi mergând cale de patru zile şi patru nopţi am descoperit o peşteră şi apropiindu-mă iau seama la ce e înăuntru şi văd un om şezând. Şi bătând după obiceiul monahilor ca să iasă şi să mă îmbrăţişeze, el nu s-a mişcat, căci era adormit. Dar eu neţinând seama de nimic, am intrat şi, ţinându-l de umăr, îndată s-a destrămat. Şi înaintând văd o tunică (kolovion) folosită, dar cum am pus mâna pe ea, s-a destrămat şi s-a prefăcut în nimic”.

Când iarăşi l-am întrebat dacă la început a întâmpinat greutăţi aici, zis: „La început eram foarte necăjit, încât zăceam la pământ de somn şi nu puteam să stau în picioare să-mi fac pravila, ci zăcând întins la pământ, strigam către Cel Prea Înalt. Găsindu-mă în peşteră într-o mare descurajare şi mult chin, întrucât nu mai puteam să ies afară, văd un bărbat intrând, aşezându-se lângă mine şi zicându-mi: „De ce suferi?”. Iar eu îndată ce m-am întărit puţin, am zis că sufăr de ficat. Şi el mi-a zis: „Unde te doare?”. Şi cum i-am arătat locul, împreunându-şi drept degetele mâinii, a tăiat locul ca şi o sabie şi scoţând ficatul mi-a arătat rănile lui. Şi răzuindu-le cu mâna lui, a aruncat crustele dimprejur şi punând iarăşi ficatul la loc, a închis cu mâna locul şi mi-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos (In. 5,4). Slujeşte Stăpânului Hristos cum se cuvine”. Şi de atunci m-am făcut sănătos şi de atunci m-am făcut sănătos şi vieţuiesc aici neîntrerupt. Şi l-am rugat mult să mă lase să vieţuiesc în peştera mai de sus, dar el mi-a spus că nu voi putea îndura atacurile demonilor. Şi după ce am judecat bine acest lucru, l-am rugat să-mi dea binecuvântarea să plec. Şi după ce mi-a dat binecuvântarea a plecat. Acestea vi le-am povestit ca să vă folosiţi.

A venit odată în Raith un om bogat din străinătate şi a făcut dragoste fraţilor cu o nomismă de aur. Şi a trimis şi unui isihast care şedea acolo într-o chilie. Şi în noaptea aceea bătrânul vede un câmp plin de spini şi cineva îi zice: „Ieşi şi seceră în câmp dragostea celui care ţi-a dăruit (nomisma)”. Şi în zori isihastul a trimis să aducă pe iubitorul de Hristos care i-a trimis lui nomisma, şi i-a dat lui aurul zicând: „Primeşte-ţi nomisma, frate, căci nu pot să secer spini străini; aş fi fericit să-i pot smulge pe ai mei”.

Când după dreapta judecată a lui Dumnezeu neamul saracinilor a năvălit în Muntele cel Sfânt al Sinaiului să ocupe locul şi să-i facă pe creştinii, care au existat mai înainte aici şi care mai înainte au fost şi ei saracini, să se lepede de credinţa în Hristos, auzind, deci, aceasta cei care îşi aveau locuinţa şi corturile în apropiere de castrul Faran şi de Rugul Sfânt, au urcat toţi, împreună cu familiile lor, ca spre un loc fortificat pe vârful sfânt, ca să lupte de la înălţime împotriva saracinilor care veneau, ceea ce au şi făcut. Dar fiindcă nu au avut putere să reziste multă vreme mulţimii celor care atacau, s-au predat lor ca li se alăture şi să creadă împreună cu ei.

Ajungând robul lui Dumnezeu la ceasul plecării lui la Dumnezeu, vede pe Sfinţii Părinţi care au fost ucişi aici de barbari, ca pe nişte martiri ai lui Dumnezeu venind spre el. Văzându-i pe ei ca prieteni de mult timp, s-a adresat lor şi i-a îmbrăţişat şi a primit binecuvântări de la ei, şi s-a bucurat şi înveselit ca şi cum s-ar fi găsit cu ei în biserică. Şi pe unii din ei i-a numit şi pe numele lor şi mişcându-şi buzele i-a sărutat şi îmbrăţişat, fiind chemat de toţi şi mergând împreună cu ei

6

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasica la un picnic şi sărbătoare (Evr. 12, 22). Bucurându-se astfel, a plecat vesel, având ca tovarăşi de drum pe Sfinţii Părinţi, după cum însuşi a spus acesta vorbind cu cei ce erau de faţă.

Pe cât socot eu, aceştia erau unele puteri îngereşti care s-au arătat sub chipul Sfinţilor Părinţi ce luptaseră lupta cea bună aici şi luaseră cununa biruinţei, ca să-l cinstească şi escorteze cum se cuvine în locurile lor ca pe unul care a imitat modurile lor de vieţuire şi a arătat dragostea şi credinţă în Dumnezeu, mai presus decât drepţii dinainte de el.

Căci nici n-a primit să arate mănăstirile ascunse şi să se salveze – chiar dacă arată că ar fi acceptat o atare promisiune (ca să se salveze) – nici n-a ieşit din casă, şi nici n-a vrut să se dezbrace de haină, zicând că a-i da în vileag pe cei ce au putut să se ascundă e o trădare, iar a se supune celor ce-l violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. „Căci la asceţi, zicea el, mărinimia nu îngăduie cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei pare nu mică. Fiindcă obiceiul se face cale spre lucruri şi mai mari şi ne învaţă să trădăm însăşi dreapta credinţă, atunci când teama de cele grozave găseşte voinţa căzând mai înainte din laşitate. Căci dacă acum este uşor să părăsesc stăpânirea de sine a raţiunii şi voii libere, temându-mă că în scurt timp voi muri, cum n-aş dezerta în faţa necredinţei atunci când mă ameninţă chinurile şi chinuitorii, fiind obişnuit să le prefer lipsa de dureri a interesului? Pentru aceea, dacă sunteţi dezamăgiţi că se întâmplă ceea ce nădăjduiţi, nu vă temeţi să faceţi ceea ce voiţi. Căci nu vă voi arăta locurile unde locuiesc iubitorii de Dumnezeu, deşi le cunosc; nu voi ieşi pe uşă afară cum îmi porunciţi, nici nu voi dezbrăca haina, ca să nu mă vadă cineva gol, cât timp voi avea încă oarecare simţire şi voie liberă, deoarece nici eu, până acum, nu mi-am văzut cu ochi trupul.

A venit unul din fraţi la un bătrân care locuia în Muntele Sinai şi l-a rugat pe el zicând: „Părinte,

spune-mi cum trebuie să mă rog, căci de multe ori am mâniat pe Dumnezeu”. Îi zice lui bătrânul: „Eu, fiule, când mă rog, aşa spun: „Doamne învredniceşte-mă să Te slujesc pe Tine cum l-am slujit pe Satana şi învredniceşte-mă să Te iubesc pe Tine, cum am iubit păcatul”.

Iarăşi a zis: „E bine să întindem mâinile în văzduh să-L rugăm pe Dumnezeu ca la ieşirea lui din trup, sufletul să treacă netulburat de toţi cei care se străduiesc să-l împiedice în văzduh”.(Spaţiul „aerian” sau „din jurul pământului” e considerat locul de vieţuire al puterilor rele. Prin acest loc trece sufletul după ieşirea lui din trup, Grigorie al Nyssei, Marele Cuvânt catehetic; Vasile cel Mare, că Dumnezeu nu este autor al relelor; Îndemn la Sfântul Botez; Ioan Damaschin, Expunerea exactă a credinţei ortodoxe.)

Unul din părinţi s-a închis pe sine cu câţiva ani în urmă, într-o peşteră în timpul Sfântului şi Marelui Post de patruzeci de zile. Diavolul, însă, cel pururi pizmuitor pe cei ce se nevoiesc, a umplut întreaga peştera de ploşniţe, de la pământ până la acoperiş, şi apa şi pâinea şi toate cele ale lui, încât nu se mai vedea absolut nici un loc gol în peşteră, nici cât să pui un deget. Răbdând deci, cu vitejie ispita, bătrânul a zis: „Şi de ar fi să mor, nu voi ieşi de aici până la Sfântul praznic (al Paştilor)”.

Deci, în cea de-a treia săptămână a Sfântului Post, iată vede de dimineaţă o mulţime de nepovestit de furnici mari venind în peşteră pentru stârpirea ploşniţelor. Şi întocmai ca într-un război, în şase ore le-au omorât pe toate şi cărându-le le-au scos afară din peşteră. De aceea, bună este răbdarea încercărilor, căci duce negreşit la un sfârşit bun.

7

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisVenind doi fraţi gemeni, excubitori din Constantinopol, s-au lepădat pe toate în Muntele cel

Sfânt, pe vremea cuviosului părintele nostru Ioan egumenul. Şi după ce au făcut doi ani de mănăstire, plecând s-au liniştit în Turban, unde şedea marele bătrân cu ucenicul lui şi, petrecând ei aici un timp, s-au săvârşit. Luând deci, trupurile lor, bătrânul şi ucenicul lui le-au îngropat într-o peşteră. Şi după puţine zile, săvârşindu-se bătrânul, ucenicul lui, cinstindu-l cum se cuvine, s-a dus şi a pus trupul lui între cele două trupuri ale excubitorilor. Şi în a treia zi venind să tămâieze pe bătrân, a aflat că excubitorii l-au scos din mijlocul lor, şi s-a întristat ucenicul foarte. Şi iarăşi luându-l l-a pus între ei. Şi venind din nou a aflat că iarăşi l-au scos dintre ei. Şi a făcut aceasta de trei ori.

Aproape de aceasta, a rămas un alt frate care se trăgea din Eliat. Într-una din zile, mergând el în

castru, îi zice fratelui caligraf: „Fă dragoste, frate, şi îngrijeşte-te de grădină până când am să vin”. Îi zice lui fratele: „Crede-mă, frate, pe cât pot am să mă îngrijesc”. Şi plecând fratele, acesta îşi zice întru sine: „Nenorocitule, că încă găseşti timp să îngrijeşti de grădină”. Şi stând de seara până dimineaţa la canon, n-a încetat cu lacrimi să cânte şi să se roage, aşijderea şi toată ziua, căci era duminica.

Venind deci, după aceea fratele la vecinul său, a aflat că aricii i-au distrus grădina şi-i zice: „Dumnezeu să te ierte, frate, fiindcă n-ai îngrijit de grădină”. Acesta însă îi zice: „Dumnezeu ştie, avo, puterea mea, ce am făcut şi cum am păzit, dar ştie Dumnezeu să ne dea roadă mica grădină”. Zice fratele: „S-a pustiit însă, frate, cu totul”. Caligraful însă zice: „Ştiu, dar cred lui Dumnezeu că iarăşi va înflori”. Îi zice lui stăpânul grădinii: „Vino s-o udăm”. Îi zice lui fratele: „Mergi, ud-o tu acum, eu o voi uda la noapte”. Fiind secetă, s-a întristat grădinarul. Îi zise deci, vecinului său, caligraful: „Crede-mă, frate, dacă nu va ajuta Dumnezeu, nu vom avea apa dorită”. Zice însă acela: „Vai nouă, frate, dacă vor seca izvoarele grădinii, cu adevărat nu vom mai avea nici o scăpare”, dar el vorbea despre lacrimi.

Când, deci, se stătea să moară acel bun nevoitor, a chemat de la Eilat pe vecinul lui zicându-i: „Fă dragoste, nimănui să nu-i spui că sunt bolnav, ci stai aici astăzi şi când voi adormi în Domnul, ia trupul meu şi aruncă-l în pustiu, ca să-l mănânce fiarele şi păsările, fiindcă mult am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi nu sunt vrednic să fiu îngropat”. Îi zice lui grădinarul din Eliat: „Crede-mă, avo, sufletul meu şovăie să facă lucrul acesta”. I-a răspuns lui bolnavul: „Osânda aceasta să cadă asupra mea, îţi dau cuvântul, că dacă mă asculţi şi faci aşa, şi eu te voi putea ajuta pe tine”.

Şi murind el în ziua aceea, a făcut fratele precum i-a poruncit lui şi a aruncat trupul lui gol în pustie, căci locuia la douăzeci de mile de castru, în locul zis Metemer. În ziua a treia i s-a arătat în somn cel plecat la Domnul şi-i zice lui: „Dumnezeu, să te miluiască pe tine, frate, cum m-a miluit pe mine; crede-mă, mare milă mi-a făcut mie Dumnezeu pentru că a rămas trupul meu neîngropat, zicându-mi: „Iată, pentru multa ta smerenie am poruncit să fii împreună cu Antonie (cel Mare) şi iată m-am rugat şi pentru tine. Du-te, lasă grădina ta şi îngrijeşte-te de altă grădină, căci în clipa când sufletul meu a ieşit, am văzut că lacrimile mele au stins focul care urma să plece spre mine”.

Modul şi pricina care i-a îndemnat să rămână aici şi să se facă monahi este, după cum a ajuns cuvântul la noi prin tradiţie, aceasta. Aceştia, după, ce s-au întors din război, venind la Mănăstire, i-au primit întâistătătorul Mănăstirii şi părinţii cu toată dragostea odihnindu-i pe ei de osteneala drumului şi a războiului. Într-una din zile, întâistătătorul i-a luat afară din Mănăstire, în grădiniţa, care se afla în faţa porţii, unde este şi cimitirul părinţilor. Era timpul smochinelor. Unul din cei

8

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasidoi a întins mâna să ia o smochină ca să o mănânce, dar întâistătătorul i-a zis să nu ia, căci este pedeapsă mare. Dar tânărul, ca om lumesc, s-a mirat zicând: „Care este, părinte, această pedeapsă mare?”. A început deci, acela să-i explice tânărului rânduiala canonului mănăstirii, că nu au îngăduinţa să mănânce nimic în afară de masă, dar este mare pedeapsă să taie cineva chiar şi o singură poamă, afară de grădinarul care le cultivă.

Fost-a un monah în muntele Sinai, care a dobândit o aşa de mare înfrânare, răbdare şi linişte, încât s-a încuiat pe sine în chilie şi odată pe săptămână gusta hrană, iar aceasta era pâine şi sare. (Unul din cele mai austere moduri de asceză era mărginirea ascetului la o zidire strâmtă (încuiere, zăvorâre) în care cu mare greutate putea să se mişte. „Zăvorâtul” comunica cu lumea din afară printr-o foarte mică deschizătură (fereastră). Cf. cele ce se spun despre Ioan cel din Liko în lucrarea Istoria monahilor, 1, 4-5, p. 10: „având deja al patruzecilea an într-o peşteră, el fiind de nouăzeci de ani şi neieşind niciodată… Dar nici un bărbat n-a putut intra la el: căci binecuvânta numai printr-o fereastră”. Există şi monahii care au adoptat acest gen de asceză, ca Eudoxia şi altele. În general despre „zăvorâţi”, cf. Ioan Moshios, Livada, 45, 69, 70, P. G. 87, 2900 BC, 2921B, 2924A; Paladie, Lavsaicon 35, p. 100; Teofan, Chronografia, 6527, P. G. 108, 880B; Apophtegmata P.G. 65, 120B. Cf. şi I. Pena, P. Castelana, R. Fernandes, Les reclus syeiens. Recherches sur les anciennes formes de la vie solitaire en Syrie, Jerusalem, 1980. Mai jos se vorbeşte de doi sinaiţi supranumiţi „zăvorâţi”: Epifanie şi Isihie).

Cu adevărat a spus Domnul: „Privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care vine furul” şi adaugă: „Aceasta să ştiţi că de-ar şti stăpânul casei în ce ceas vine furul, ar priveghea şi nu ar lăsa să spargă casa lui” (Mt. 24, 42-43).

În locurile lui retrase se spunea că este un anahoret care, deşi am căutat mult, nu l-am putut vedea şi care, retrăgându-se cu cincizeci de ani înainte din legăturile omeneşti, nu mai folosea nici o haină, fiind acoperit de părul trupului său şi necunoscând prin dar dumnezeiesc goliciunea sa. De fiecare dată când monahii voiau să meargă la el, căutând laturi departe de drum, evita întâlnirile cu oamenii. Se spunea că numai unuia singur i s-a îngăduit să-l vadă în urmă cu cinci ani şi cred că s-a învrednicit să dobândească aceasta pentru o credinţă puternică. Acestuia i-a răspuns, atunci când a fost întrebat în multe convorbiri de ce evită cu atâta străşnicie oamenii, că acela care este cercetat de oameni nu poate fi cercetat de îngeri. De unde nu pe nedrept s-a răspândit faima primită de opinia multora că acel Sfânt este vizitat de îngeri.

Gheorghe Arselaitul

Acest de trei ori fericit l-a sculat şi pe ucenicul său muşcat de o viperă şi care trăgea să moară, însemnându-l cu semnul crucii, şi, ţinând vipera cu mâinile lui ca pe o lăcustă, a rupt-o, iar ucenicului i-a poruncit să nu spună nimănui până la sfârşitul vieţii lui.

Grigorie Sinaitul

Şi a fost îmbrăcat de el cu hainele monahale şi, petrecând puţin timp aproape de el şi familiarizându-se cu cele duhovniceşti, urcă şi el ca acel de Dumnezeu-văzător Moise pe Muntele Sinai şi îşi tunde părul capului şi, împreună cu părul suprimă, taie şi leapădă şi voile şi pornirile

9

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamistrupului, şi se avântă vitejeşte în lupta dumnezeiască. Puţină vreme a trecut şi toţi au fost înspăimântaţi de viaţa lui aproape nematerială şi netrupească, cu postirea şi cu privegherea, cu starea de toată noaptea şi cu cântarea neîncetată de psalmi în toată vremea, însă şi cu rugăciunea şi cererea către Dumnezeu, ca unul ce se sârguia deschis să poarte imaterialul în trup material, căci după puţin timp a şi fost socotit în chip minunat de toţi cei de acolo că este netrupesc. Dar şi în ascultare, care este rădăcina şi maica virtuţilor şi în smerenia care înalţă atât s-a nevoit, încât nu putem uşor să le dăm scrisului cu deamănuntul, ca să nu părem celor mai trândavi că sunt de necrezut pentru că sunt exagerate.

Iar hrana lui era puţină pâine şi puţină apă, încât doar să supravieţuiască cu acestea, vrând cu o asemenea mistuire să dezlege legătura amestecării (sufletului cu trupul), chiar înainte de sfârşit. Încredinţându-i-se, vreme de trei ani şi mai bine slujirea de bucătar şi brutar, cum ar putea spune cineva cum se cuvine smerenia covârşitoare pe care a arătat-o şi în aceasta, căci niciodată nu i-a venit în gând că slujeşte oamenilor, ci mai degrabă cetei îngereşti şi locul slujirii îl socotea ca un altar şi jertfelnic al lui Dumnezeu. Încă şi mai mult, ca şi cum s-ar fi achitat de cinstirea datorată faţă de cel mai mare văzător al lui Dumnezeu, Moise, cu care Dumnezeu a grăit faţă către faţă şi nu prin ghicituri, nu omitea să urce de bunăvoie, aproape în fiecare zi, în cinstitul şi sfântul vârf al Muntelui Sinaiului, ca să aducă sincer închinare acolo unde s-au săvârşit în chip minunat acele lucruri măreţe. Şi avea acel bărbat cuvios mâinile îndemânatice la a scrie frumos (caligrafie), dar şi la citit lua aminte îndeosebi, culegând cu iubire şi osteneală ziua şi noaptea, ca o albină harnică florile dumnezeieştii Scripturi, adică a celei Vechi şi Noi, şi predându-le cugetării sale, încât nu ştiu dacă vreun altul a cercetat-o atât de asiduu, pe toţi cei de acolo covârşindu-i şi întrecându-i cu multa învăţătură.

Epifanie

Cu acest fericit a fost prieten şi în lume şi în modul de vieţuire (monahal) şi avva al meu, Epifanie zăvorâtul, care s-a mutat la Domnul acum doi ani, de a cărui stăruinţă şi răbdare în nevoinţă şi boală ar trebui să povestim multe, şi care atât de mult a ieşit din sine, încât nu mai erau în el decât numai duh şi oase. Acestuia arătându-se la începutul zăvorârii un înger al Domnului îi zice: „Dacă te faci rob cu răbdare lui Hristos, te vei învrednici de darul Duhului Sfânt”. Ceea ce s-a şi întâmplat prin harul lui Dumnezeu, căci a primit multă bogăţie şi luminare a strălucirii Duhului Sfânt prin lumina dumnezeiască. Şi vedea încă şi duhurile întunericului, pe demoni, învârtindu-se de multe ori în chilia lui, când bătându-şi joc, când încercând să-l lovească, pe unii din ei învingându-i înarmat cu puterea lui Hristos, şi de multe ori le-a zis-o în faţă, batjocorindu-i ca pe nişte neputincioşi.

Zenon

Zenon face parte dintr-un grup de 12 ucenici ai avei Siluan şi era cunoscut pentru multele lor daruri duhovniceşti. În jurul anului 380, întregul grup fuge din Sketis din Egipt şi se stabileşte în Sinai. După aşezarea lui Netra ca episcop de Faran şi moartea lui Marcu caligraful grupul se stabileşte aproape de Gerara. Zenon a activat în Siria şi Palestina. Puţin înainte de moarte s-a nevoit în Kefr Sheanta, la 14 mile nord-est de Gaza şi cu un an înainte de Sinodul de la Chalcedon îşi continua viaţa ascetică ca zăvorât.

10

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin OnofrasiNe-am întâlnit, deci, cu unul din părinţi, care a rămas câtva timp aproape de sfântul Zenon, şi

când a început el să ne spună cuvânt spre folos, l-am întrebat un gând zicând aşa: „Dacă cineva are un gând şi se vede pe sine biruit şi de multe ori citeşte şi aude ce spun părinţii despre curăţirea sufletului şi vrea să se curăţească, dar nu poate, e bine să-l vestească unuia din părinţi sau trebuie să-şi dea silinţa să facă cum citeşte şi să ajungă să fie mulţumit de conştiinţa lui?”. Şi ne-a spus nouă bătrânul: „Trebuie să-l vestească altuia care putea să-l folosească pe el şi să nu se bizuie pe sine însuşi. Căci nimeni nu poate să se ajute pe sine însuşi, mai ales după ce a ajuns să fie muncit de patimi”.

Acestea ni le-a spus nouă bătrânul, pentru că cel care îl roagă pe unul din părinţi pentru gândurile lui, trebuie să-i ceară cu osteneală şi din toată inima, ca lui Dumnezeu, şi va dobândi. Dar cel ce vesteşte cu nepăsare sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar se osândeşte.

Isihie preotul

Cauza pentru care cineva cheamă necontenit pe Iisus ca o dorinţă plină de dulceaţă şi de bucurie şi linişte pentru atenţia maximă. Iar cauza pentru care inima ajunge în vârful curăţiei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cauza şi făcătorul tuturor bunătăţilor: „Căci Eu sunt, zice, Dumnezeu care face pace” (Is. 45,7).

Din pomenirea şi chemarea continuă a Domnului nostru Iisus Hristos se naşte o stare dumnezeiască în mintea noastră, dacă nu neglijăm rugăciunea neîncetată a minţii către El, trezvia strânsă şi lucrarea de supraveghere a noastră, ci să avem pururi şi cu adevărat săvârşită lucrarea chemării lui Iisus Hristos Domnul nostru, strigând cu inima aprinsă, încât aceasta să primească Sfântul Nume al lui Iisus. Căci continuitatea în virtute sau în răutate, este maica deprinderii, iar mai pe urmă aceasta stăpâneşte ca şi firea. Ajungând mintea în starea aceasta, caută pe vrăjmaşi ca un câine care vânează un iepure în tufişuri, dar aceasta ca să-l mănânce, iar aceea ca să-i nimicească.

Când ne învrednicim, nevrednicii, cu frică şi cu cutremur de dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, Dumnezeul şi Împăratul nostru, atunci şi mai mult să arătăm trezvia, paza minţii şi străjnicia (acrivia), ca focul cel dumnezeiesc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos să nimicească păcatele noastre şi necurăţiile mici sau mari. Căci intrând în noi, El alungă îndată din inimă duhurile rele ale răutăţii şi ne iartă păcatele săvârşite mai înainte, şi atunci mintea rămâne fără tulburarea gândurilor rele. Şi dacă, după aceea vom păzi mintea cu străşnicie (acrivie) şi vom sta la poarta inimii noastre, când iarăşi ne vom învrednici de ele (de Sfintele Taine), dumnezeiescul Trup ne va lumina şi mai mult mintea şi o va face asemenea unei stele.

Ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor este arta gândurilor cele făcătoare de rele. Este însă o metodă şi artă desăvârşită împotriva lor. Ea costă în a privi în Domnul fantasma atacului (momelii) şi a păzi cugetarea aşa cum păzim ochiul sensibil şi privim ager cu el la ceea ce ar putea veni ca să-l lovească şi, pe cât putem, depărtăm orice gunoi din el.

Faptele noastre de fiecare zi trebuie să le cântărim, să le observăm în fiecare ceas şi în fiecare seară, dacă vrem ca împreună cu Hristos să biruim răutatea. Trebuie să cercetăm dacă toate faptele noastre sensibile şi văzute le săvârşim după Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu şi numai pentru Dumnezeu, ca să nu fim furaţi în chip neraţional de simţuri.

Căzând noi în necazuri, în descurajări şi deznădăjduiri, trebuie să facem în noi înşine ceea ce a făcut David: să ne vărsăm inima noastră către Dumnezeu şi să vestim Domnului rugăciunea şi

11

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamisnecazul nostru (Ps. 61,8; 141,2), aşa cum este. Căci ne mărturisim lui Dumnezeu, Care poate cârmui cu înţelepciune cele ale noastre şi poate uşura necazul nostru, dacă e spre folos şi ne poate scăpa de întristarea pierzătoare şi stricătoare.

Iar gândurile fixate şi stabilite în inimă fără voia noastră, le şterge din adâncurile înţelegerii inimii rugăciunea lui Iisus făcută cu trezvie.

Precum fără corabie mare nu e cu putinţă a trece largul mării, tot aşa fără chemarea lui Iisus Hristos nu e cu putinţă a respinge atacul (momeala) gândului rău.

Să ne aducem aminte, dacă se poate, necontenit de moarte. Prin această aducere aminte se naşte în noi lepădarea grijilor şi a tuturor deşertăciunilor, paza minţii şi rugăciunea neîncetată, neîmpătimirea trupului, scârba de păcat şi, dacă trebuie să spunem adevărul, aproape toată virtutea izvorăşte din aceasta. De aceea, dacă e cu putinţă, să ne folosim de acest lucru ca de propria respiraţie.

Temelia casei sunt pietrele, însă temeliile şi acoperişul acestei virtuţi e închinatul şi sfântul Nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Uşor va naufragia un cârmaci necugetat în vreme de furtună, dacă a alungat corăbierii, a aruncat lopeţile şi pânzele în mare, iar el doarme. Dar şi mai uşor scufundat de către draci va fi sufletul care nu s-a îngrijit de trezvie şi n-a chemat numele lui Iisus când au început atacurile.

Rugăciunile de un singur cuvânt (sau gând) (euche monologistos) omoară şi preface în cenuşe amăgirile acestora. Căci atunci când Iisus, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, e chemat de noi neîncetat şi fără lenevie, nu le îngăduie nicidecum acestora să-şi arate minţii în oglinda cugetării nici începutul intrării, pe care unii o numesc atac (momeală), nici un chip, nici să grăiască unele cuvinte în inimă. Iar nepătrunzând chip demonic în inimă, ea va fi goală, cum spuneam, de gânduri. Căci demonii au obiceiul să vorbească cu sufletul şi să-l înveţe răutatea prin gânduri, ascunzându-se în ele.

Ioan, egumenul Raithului

Ioan, egumenul Zicea avva Ioan din Cilicia: „Şezând eu în Mănăstirea Enatos a trecut pe la noi un călugăr egiptean care m-a rugat să-l las să şadă în chilia lui Evagrie. Eu însă, i-am spus lui că nu poate să şadă acolo, pentru că cel care l-a rătăcit şi îndepărtat pe Evagrie de la dreapta credinţă, nu-l va lăsa să şadă acolo. Dar fratele a stăruit zicând că: „dacă nu voi şedea aici, voi pleca”. Atunci îi zic: „Du-te după judecata ta şi şezi”. Şi şezând el o săptămână, a venit duminica la biserică şi văzându-l l-am salutat, dar în cealaltă duminică n-a mai venit. S-au dus, deci, doi fraţi să vadă ce are şi l-au găsit spânzurat de o frânghie pe care şi-a pus-o de gât el însuşi”.

Ioan, egumenul Sinaiului, Scărarul

Socotesc că nimeni dintre toţi nu ştie care este cetatea care l-a născut pe acest mare Ioan. Pentru că cine ne-a predat nouă în scris cele privitoare la aceasta sau la părinţii lui şi la intrarea în viaţă a acestui bărbat minunat? Cetatea care-l are acum locuitor este Ierusalimul ceresc (Evr. 12, 22), al cărei cetăţean a fost cu vrednicie încă de aici. Căci acest om dumnezeiesc n-a avut mai mult de şaisprezece ani când s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu, urcând pe Muntele Sinai şi ducând cu gând cuminte viaţă singuratică şi liniştită. Şi a petrecut fericitul în supunere şi în cea mai mare înfrânare nouăsprezece ani instruindu-se pe sine foarte bine în studiul dumnezeieştilor Scripturi.

12

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin OnofrasiMânca din toate câte a îngăduit să mănânce celor care au cules petrecerea şi vieţuirea cea după Dumnezeu, zdrobind, socot, prin aceasta cu multă înţelepciune, ispita mândriei.

După trecerea anilor amintiţi, nobilul acesta s-a încredinţat pe sine cu totul pustiei şi liniştirii, aşezându-şi locuinţa la cinci mile de Mănăstire, în locul care se numeşte Thola, unde a petrecut patruzeci de ani în asceză, alipindu-se întru totul de bunătăţile dumnezeieşti, arzând pururi de focul dragostei dumnezeieşti şi făcându-şi viaţa o meditaţie la moarte. N-a avut loc în el nici un fel de mânie sau iuţime, pentru că a omorât-o mai înainte cu suliţa ascultării, iar prin neieşirea sa cu trupul, şi încă mai mult cu cuvântul, a călcat în picioare cu totul slava deşartă. Cine ar putea să spună sau numai să-şi închipuie cu mintea izvorul lacrimilor sale? Căci nu era clipă în care să nu verse lacrimi ochii acestui bărbat dumnezeiesc, lucru ce nu este râvnit nici izbândit de mulţi. De somn se împărtăşea fericitul atât cât să nu vatăme cu privegherea firea minţii. Toată alergarea sa era o rugăciune continuă şi o dragoste fără seamăn de Dumnezeu. Închipuindu-L totdeauna pe Dumnezeu în oglinda neprihănirii şi curăţeniei, nu voia să se sature de dragostea Lui sau mai bine zis nu putea.

Astfel, deci, nevoindu-se în toată virtutea şi ajungând plin de cele mai mari contemplaţii, a ajuns dascălul prin excelenţă al celor ce se nevoiesc în Muntele Sinaiului; aceasta o mărturisesc scrierile lui pline de toată înţelepciunea dumnezeiască şi omenească. Căci, dacă trebuie să spun pe scurt nu există absolut nimic din cele care contribuie la folosul sufletului şi cinstirea lui Dumnezeu care să nu se găsească în lucrările aceluia. Că e adevărat ceea ce spun, o va constata cu exactitate cel care le va studia. Pentru că într-adevăr, cartea acestuia e o „scară”, care face neamul omenesc de la pământ la cer. Mulţi dintre monahii din Munte (Sinai) privind la vieţuirea acestui bărbat mare şi-au potrivit propria lor viaţă cu a aceluia, ca după un arhetip dumnezeiesc.

Ioan Savaitul

Marele Ioan Savaitul mi-a povestit lucruri vrednice de auzit. Iar tu, cuvioase, cunoşti din propria ta experienţă că bărbatul acela era nepătimitor şi curat de orice cuvânt mincinos şi de orice faptă rea. Acesta mi-a povestit că „în mănăstirea mea din Asia (pentru că de acolo pornise dreptul) se afla un bătrân foarte nepăsător şi neînfrânat (şi spun aceasta nu judecând, ci ca să arăt că spun adevărul)”. Acesta, nu ştiu cum, a dobândit un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, simplu în păreri, dar înţelept cu gândul. Şi acesta răbda atâtea de la bătrân, încât multora le-ar părea că sunt de necrezut. Căci îl chinuia pe el nu numai cu ocăra şi cu necinstiri, dar şi cu lovituri în fiecare zi. Dar răbdarea lui nu era neraţională. Văzându-l, deci, în fiecare zi, chinuit peste măsură, ca un rob cumpărat, când îl întâlneam, îi ziceam de multe ori: „Ce este, frate Acachie? Cum e astăzi”?. Şi acela îndată îmi arăta ochiul înnegrit, alteori gâtul, alteori capul rănit. Dar cunoscându-l că este un luptător, i-am zis: „Bine, bine, rabdă şi te vei folosi”.

Petrecând, deci, acela nouă ani sub ascultarea bătrânului, a plecat la Domnul. După ce a fost îngropat, deci, în cimitirul părinţilor, la cinci zile povăţuitorul lui Acachie s-a dus la un mare bătrân din cei de acolo şi-i zice: „Părinte, fratele Acachie s-a săvârşit”. Dar cum a auzit aceasta, zice bătrânul celui ce i-a spus: „Crede-mă, bătrâne, că nu sunt convins”. Iar acela i-a zis: „Vino şi vezi”. Iar bătrânul s-a sculat repede, se duce la cimitir împreună cu povăţuitorul fericitului nevoitor, strigă ca pe unul care este viu pe cel care era într-adevăr viu întru adormire şi zice: „Frate, Acachie, ai murit?”. Iar bunul ascultător, arătând ascultare şi după moarte, a răspuns marelui bătrân: „Cum e cu putinţă, părinte, să moară un lucrător al ascultării?”. Atunci bătrânul,

13

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamiscare se numea înainte povăţuitorul lui, s-a înfricoşat căzându-i lacrimile pe faţă. Şi cerând egumenului Lavrei o chilie aproape de mormânt, a vieţuit deci, acolo cu înţelepciune, zicând pururi către părinţi: „Am făcut ucidere”.

Iar mie mi se pare, părinte Ioane, că însuşi acel mare Ioan este cel care a grăit către mort. Dar şi altceva mi-a povestit mie sufletul fericit al aceluia despre un oarecare altul, dar acesta era el însuşi, cum am putea afla exact mai târziu”.

„Ucenicea”, zicea acesta, „un oarecare altul în aceeaşi Mănăstire din Asia, la un oarecare monah, blând, blajin şi liniştit. Şi văzându-se pe sine cinstit şi odihnit de bătrân, a gândit bine un lucru care multora este spre primejdie, şi se roagă de bătrân să-l slobozească. Căci avea bătrânul şi un alt ucenic şi de aceea nu-i era un lucru foarte trist plecarea lui. Iese, deci, de la acesta şi se aşeză prin scrisoarea povăţuitorului într-o chinovie din Pont. Şi în prima noapte în care a intrat în chinovie, se vede pe sine în somn tras la socoteală de unii şi, după încheierea acelei înfricoşate socoteli, se vede rămas cu o datorie neplătită de o sută de litre de aur. Deşteptându-se, a judecat ceea ce văzuse şi a zis: „Sărmane Antioh (căci acesta îi era numele), într-adevăr mult ne-a rămas de plătit din datoria noastră”.

„Aşadar, zicea el, rămânând în chilie trei ani în ascultare desăvârşită, umilit şi necăjit de toţi ca un străin (căci nu era un alt monah străin acolo) văd iarăşi în somn pe cineva care mi-a dat dovada (de pata) a zece litre de aur din datoria mea. Trezindu-mă am cunoscut vedenia şi zic: „Numai zece? Când voi putea plăti oare totul? Atunci îmi zic în mine însumi: „Sărmane Antioh, e nevoie de şi mai multă osteneală şi necinstire”. De atunci, deci, am început să fac pe prostul, neîncetând însă de loc slujirea. Văzându-mă, deci, nemilostivii părinţi în această stare şi râvnă, mă puneau să fac toate lucrurile grele ale mănăstirii. Stăruind deci în această petrecere treisprezece ani, am văzut pe cei care mi se arătaseră mai înainte venind iarăşi şi scriindu-mi achitarea desăvârşită a datoriei mele. Deci, când cei din mănăstire mă necăjeau cu ceva, răbdam bărbăteşte, amintindu-mi de datoria mea”.

Acestea mi le-a povestit, părinte Ioane, preaînţeleptul Ioan ca zise de un altul. De aceea şi-a schimbat numele în Antioh, dar el era cu adevărat cel care a rupt înscrisul (datoriei), prin răbdarea cu bărbăţie”.

Dar să auzim cum a dobândit cuviosul discernământul prin ascultarea desăvârşită. Şezând în Mănăstirea Sfântului Sava, au venit la el trei monahi tineri vrând să ucenicească la el, pe care primindu-i i-a ospătat cu bucurie, vrând să-i odihnească de osteneala călătoriei. După trei zile însă, bătrânul le zice: „Fraţilor eu prin fire sunt un om desfrânat şi nu pot să primesc pe vreunul din voi”. Dar aceia nu s-au scandalizat, căci cunoşteau lucrarea bătrânului. Deci, după ce rugându-se mult de el, nu au izbutit de loc să-l convingă, s-au aruncat atunci la picioarele lui, rugându-l ca să fie rânduiţi de el, cum şi unde trebuie să se aşeze.

Înduplecându-se bătrânul, deci, şi cunoscând că vor primi cu smerenie şi cu ascultare, îi zice unuia: „Domnul voieşte, ca tu, fiule, să şezi în ascultare ca un părinte într-un loc liniştit”. Celui de al doilea îi zice: „Mergând vinde voile tale şi le dă lui Dumnezeu, ia-ţi crucea şi stăruie în tovărăşia de drum şi chinovia fraţilor şi „vei avea comoară în ceruri” (Mt. 19,21)”. Apoi celui de al treilea îi zice: „Ia asupra ta, în chip nedespărţit împreună cu osteneala şi cuvântul care zice: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt. 10.22). Şi mergi şi, dacă e cu putinţă, să nu laşi să existe între oameni cineva care să te lovească mai tare şi mai nemilos decât antrenorul tău în Domnul şi, stăpânindu-te, bea zilnic cum ai bea mierea şi laptele, batjocura şi luarea în râs”. Iar fratele a zis către marele Ioan: „Şi dacă aceasta, părinte, petrece în nepăsare, ce voi face?” Iar

14

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasibătrânul i-a zis: „Chiar dacă l-ai vedea desfrânând să nu te desparţi de el, ci zi în sinea ta: „prietene, pentru ce ai venit?” (Mt. 26, 50). Ca să judeci? Atunci vei vedea dispărând din tine înfumurarea şi aprinderea vestejindu-se”.

Altă dată iarăşi, pe când era o secetă mare în pustie, s-a strâns o mare turmă de capre şi umblau în toată părţile Arsenalului căutând să bea apă şi nu găseau, pentru că era luna august. Deci, când întreagă turma aceea era pe punctul să se sfârşească de sete, au urcat pe culmea cea mai înaltă din toţi munţii pustiei şi privind spre cer toate vieţuitoarele au zbierat într-un suflet ca strigând spre Ziditorul lor şi ca spre Domnul slavei şi nu s-au mişcat din acel loc. Şi se spune că a căzut ploaie numai în acel loc şi astfel au băut, după cuvântul profetului care zice de Dumnezeu că „dă dobitoacelor hrana lor şi puilor de corb care-l cheamă pe El” (Ps. 146,9).

Matoe

A zis avva Matoe: „Trei bătrâni s-au dus la avva Pafnutie, care se numea Kefala, ca să-l întrebe un cuvânt. Şi le-a zis lor bătrânul: „Ce vreţi să vă spun vouă? Cuvânt duhovnicesc sau trupesc?” Îi zic zis lui: „Duhovnicesc”. Şi le zice lor bătrânul: „Duceţi-vă, iubiţi necazul mai mult decât odihna şi necinstea mai mult decât slava şi pe a da mai mult decât pe a lua”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Spune-mi un cuvânt”. Iar el i-a zis: „Du-te, roagă pe Dumnezeu ca să-ţi dea plângere şi smerenie în inimă. Şi ia seama totdeauna la păcatele tale şi nu judeca pe alţii, ci fă-te mai prejos decât toţi. Să nu ai prietenie cu un copil, nici cunoştinţă cu o femeie, nici prieten pe un eretic. Să tai îndrăzneala de la tine şi să-ţi înfrânezi limba şi pântecele tău şi de la vin puţin. Şi de va grăi cineva despre oricare lucru, nu te sfădi cu el ci de va grăi bine, zi: „Aşa-i; dacă va grăi rău”, zi: „Tu ştii cum grăieşti”, şi nu te certa cu el despre ce a grăit. Aceasta este adevărata smerenie”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe: „Spune-mi un cuvânt!”. Şi i-a zis lui: „Orice sfadă pentru orice lucru tai-o de la tine: Plângi şi te tânguieşte, fiindcă s-a apropiat vremea”.

Un frate l-a întrebat pe avva Matoe zicând: „Ce să fac că limba mea mă necăjeşte? Şi când merg în mijlocul oamenilor nu pot s-o înfrânez, ci îi judec şi-i critic pe ei în tot lucrul bun. Deci ce voi face?”. Şi răspunzând bătrânul a zis: „Dacă nu poţi să te înfrânezi pe tine însuţi, fugi şi stai singur, căci este o boală. Iar cel ce şade cu fraţii nu trebuie să fie cu patru colţuri, ci rotund, ca să poată să se rostogolească spre toţi”. Şi a mai zis bătrânul: „Nu din virtute şezi singur, ci din neputinţă. Căci cei ce vin în mijlocul oamenilor sunt cei puternici”.

Moise şi Psoe

De când se liniştise, acesta n-a gustat pâine, în timp ce alţii mâncau. Căci bărbaţii locului aducând grâu din Egipt le vindeau puţine pâini, luând în schimb lucrul de mână făcut de ei şi din roada curmalilor. Hrana lui însă era apă şi puţine curmale, avându-şi şi hainele ţesute din frunzele aceluiaşi finic. Iubea liniştea ca nimeni altul, primind cu căldură şi binevoitor pe cei ce veneau la să-l întrebe pentru gândurile lor. Adormea numai după rugăciunile de noapte şi după ce săvârşea celelalte ceasuri ale privegherii. În timpul Postului Mare nu deschidea uşa chiliei lui până la

15

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisSfânta Cincizecime, neavând nimic înăuntru cu el, nepăstrând cu el drept hrană decât numai un număr de douăzeci de curmale şi un ulcior de apă, care de multe ori se păstrau neatinse până când deschidea uşa chiliei lui, cum ne-a povestit ucenicul lui.

Nil

Ne-au povestit nouă avva Ioan şi avva Sofronie zicând: „Ducându-se la avva Nil, într-o duminică pe când se lumina în zori, în Muntele Sinai – bătrânul se liniştea sus în vârful sfânt al Muntelui, având alţi doi ucenici – şi ajungând noi la Vecernie, a început bătrânul: „Slavă Tatălui” şi celelalte şi, după ce am spus noi „Fericit bărbatul” (Ps.1) şi „Doamne strigat-am” fără tropare, precum şi „Lumină lină” şi „Învredniceşte-ne Doamne”, el a început „Acum slobozeşte”, împreună cu celelalte. Şi după ce am terminat Vecernia, ne-am pus la masă şi, după ce am cinat, am început canonul. După ce am terminat de citit cei şase psalmi şi am zis „Tatăl nostru”, am început în continuare psalmii. După ce am zis prima stare de cinci psalmi, a început bătrânul „Tatăl nostru” şi cincizeci de „Doamne miluieşte”.

Şi aşezându-ne jos a citit unul din ucenicii lui Epistola sobornicească a lui Iacob. După ce ne-am ridicat iarăşi în picioare, am început a doua stare de cincizeci psalmi şi, terminând aceşti psalmi, bătrânul a dat altui frate să citească din aceeaşi carte Epistola sobornicească a lui Petru. După care, sculându-ne în picioare, am început a treia stare de cinci psalmi şi, terminând cei o sută cincizeci de psalmi şi spunând „Tatăl nostru” şi „Doamne miluieşte”, ne-am aşezat jos. Şi bătrânul mi-a dat mie cartea şi am citit Epistola sobornicească a lui Ioan. După care sculându-ne, am început odele fără tropare, dar nici la oda a treia şi nici la oda a şasea, bătrânul n-a zis „mesodion”, ci „tatăl nostru” şi „Doamne miluieşte”. După ce am spus Laudele fără tropare, a început el „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, împreună cu „Crezul” şi în continuare „Tatăl nostru” şi trei sute „Doamne miluieşte”.

La sfârşit, deci, bătrânul a adăugat zicând: „Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru să ne miluiască şi să ne ajute pe noi şi să mântuiască sufletele noastre”. Şi după ce am spus noi „Amin” ,ne-am aşezat jos.

Şi îi zic bătrânului: „Pentru ce, avva, nu păziţi rânduiala Bisericii Universale şi Apostolice?”. Şi a zis bătrânul: „Cel care nu păzeşte rânduiala Bisericii Universale şi Apostolice, să fie anatema, acum şi în vecii vecilor”. Şi i-am zis lui: „Cum tu însuţi seara la vecernia din Sfânta Duminică nu ai zis nici la „Doamne strigat-am”, nici la „Lumină lină”, nici la „Să ne îndrepteze” (Ps. 140,2), nici la canon „Dumnezeu e Domnul" nici sedelnele învierii la stihologia psalmilor, nici troparele la odele Celor trei tineri, nici la pericopa Evangheliei, nici la „Toată suflarea”, nici la Doxologie, nici la „Învierea Mântuitorului, pe care o lăudăm”?”.

Şi-mi zice bătrânul: „Îţi spun ţie, fiule: de aceea nu spun monahii acestea, ca să nu-şi însuşească de ei înşişi preoţia şi, stricând regulile Părinţilor, să-l moştenim „Vai nouă” (Mt. 23,13). Pentru că cel care strică regulile Părinţilor şi falsifică şi alterează canoanele dumnezeieşti, îl moşteneşte pe „Vai nouă”. Cele pe care le-ai spus sunt ale psalţilor, ale citeţilor, ale ipodiaconilor, ale preoţilor şi ale tuturor care au hirotonia. Celor care nu au hirotonia, nu le e îngăduit să îndrăznească acestea. De aceea şi rânduiala bisericească hirotoniseşte psalţi, citeţi, ipodiaconi şi preoţi, psalţi, pentru a psalmodia şi a cânta cu melodie, cu glas şi cântare şi să conducă poporul la „Sfinte Dumnezeule”, la prochimene, la psalmii de început, la antifoane, la „Noi care pe Heruvimi” la intrarea Tainelor şi la chinonice; citeţi pentru paremii, cărţile profetice şi apostolice; ipodiaconi şi

16

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasidiaconi pentru ca să slujească la altar; iar preoţii ca să sfinţească, să celebreze şi să boteze. Să vă întreb şi eu pe voi o chestiune bisericească şi să-mi spuneţi adevărul. În dumnezeieştile Liturghii, în rugăciunile de seara, în privegherile de noaptea şi în închinările de dimineaţă, cine cântă înainte şi începe Aliluia, psalmii începători, prochimenele, catismele, citirile şi antifoanele?”

Şi am zis lui: „Psalţii, citeţii şi ipodiaconii”.Şi bătrânul a zis: „Drept ai spus. Dar în sărbătorile însemnate şi în Sfintele Duminici, cine sunt

cei care încep „Dumnezeu e Domnul” la irmoasele canonului şi la melodia imnelor Celor trei Tineri, la „Toată suflarea”, la Doxologie, la „Învierea Mântuitorului”, pe care o cântăm la sfârşitul canonului?”

Şi am zis lui: „Acestea şi cele asemănătoare sunt ale preoţilor, pentru că în tradiţia bisericească aşa am primit, ca ele să fie mai înainte rostite de preoţi”.

Şi a zis bătrânul: „Deci, cum îi acuzaţi pe monahi, care îşi cunosc măsurile lor şi păzesc rânduiala Bisericii Universale şi nu strică canoanele întărite de regulile fixate, ci dimpotrivă le păzesc cu mare exactitate?”

Şi am zis lui: „Păcătuiesc, deci, cei care îndrăznesc unele ca acestea”.Şi a zis bătrânul: „Cei care nu au hirotonia şi care nu sunt îndemnaţi de preoţi şi care în biserică

sau în chilii îşi iau de la ei înşişi iniţiativă în cele psaltice, să fie cunoscut tuturor celor cuminţi că aceştia se hirotonesc pe ei înşişi sau mai degrabă sunt hirotoniţi de slava deşartă, de mândrie şi îngâmfare. Unora ca acestora li s-a slăbit vederea şi au orbit în ceea ce le este de folos iar spre ceea ce nu se cuvine, şi spre ceea ce vatămă cel mai mult se găsesc chiar îndrăzneţi, uşuratici şi obraznici.

Căci ce este ceea ce împodobeşte toate cele ce sunt sub cer, dacă nu rânduiala bisericească care uneşte cele cereşti şi cele pământeşti? Rânduială (taxis) în cele inteligibile, rânduială în cele sensibile, când domneşte rânduială. Neorânduiala şi lipsa de armonie aduce trăznete în aer, cutremure pe pământ, furtuni pe mare, războaie în case şi oraşe, păcate în suflete, inovaţii în Biserici şi nepăzirea treptelor (ierarhaei) bisericeşti.

Căci cei care n-au primit hirotonia şi răpesc pentru ei rânduielile şi ecfonisele preoţilor, nu introduc nici pacea, nici buna rânduială, nici înţelegerea, ci tulburări şi neorânduieli. Şi acestea nu le spun ca şi cum aş respinge cântarea şi poemele Bisericii Universale şi Apostolice, ci fiindcă troparele* (cântări de biruinţă) sunt nepotrivite isihaştilor şi celor care plâng pentru păcatele lor”.

Şi am zis lui: „Cum dar, fără preot nu poate cineva să cânte, să se roage şi să citească?”Şi a zis bătrânul: „Să nu fie. Nu sunt de acord să se înceteze citirea, ci îndemn doar la a nu

sustrage demnităţile, nici a se însuşi citirile, mai ales în biserică eu sunt primul care laud şi fericesc pe cei care se roagă cu adevărat şi care vor să se îndeletnicească cu cărţile dumnezeieşti şi sunt de acord ca ei să se roage necontenit cu trezvie în tot ceasul şi să vorbească cele ale Duhului, şi dacă e cu putinţă, să nu spună nimic altceva. Căci e un lucru frumos şi dumnezeiesc să ne îmboldim spre Dumnezeu prin pomenirea celor dumnezeiesc şi să medităm la cărţile Lui. Căci Apostolul Pavel e cel care zice aceasta: „Vreau, deci, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâinile sfinte, fără mânie şi fără vrajbă” (1 Tim. 2,8). Şi mai departe zice: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos” (1Cor. 6,12), „Fiecare în ceea ce a fost chemat, în aceea să rămână (1Cor. 7,24).

Câte ni s-au poruncit, acestea trebuie să le gândim şi să le facem. Ce, dar? Să ne facem păstori, oi fiind? Să ne facem cap, când suntem picioare (1 Cor. 12,21)? Pentru ce să ne zbatem să fim generali, dacă suntem în tagma soldaţilor? Fiindcă auzim dumnezeiasca Scriptură spunând: „Să

17

Patericul Sinaitic Dimitrios G. Tsamisnu te abaţi nici la stânga, nici la dreapta” (Iosua 1,7; 1Mac. 5,46), ca nu cumva prin cele contrare să cazi poate în rău, pătrunzând în cele care nu se îndrăzneşte şi îndrăznind spre cele neîngăduite.

Ci mai degrabă, noi, monahii şi mirenii, trebuie să ne aducem rugăciunile proprii în ascuns (Mt. 6,6). Celui ce le ţine pe toate, în Care sunt cântărite faptele şi gândurile, cu măsurile drepte ale lui Dumnezeu, când va veni să judece pământul şi voile, cuvintele, gândurile şi poftele, adunând şi dezgolind (1 Cor. 4,5) cele ce au fost pecetluite de El şi păstrate, fiindcă „mărturisim că-l cunoaştem pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduim” (Tit. 1,16) şi „ţinem forma exterioară a evlaviei, dar tăgăduim puterea ei” (2Tim. 3,5).

Fiindcă Dumnezeu a aşezat preoţii şi le-a dat putere în Biserică, şi ei sunt vrednici de o nădejde mai bună (Evr. 7,19) şi de cinstire (1Tim. 6,1). Căci i-a ales prin hotărâre, fără părtinire, şi i-a îmbrăcat cu o putere de neînvins. Căci nu există nimic pe care Domnul tuturor să nu cunoască înainte de toate (Istoria Susanei 42) şi El ştie pentru ce refuzăm aceasta: nu pentru că ar fi vătămătoare, vrednice de respins şi străine Bisericii, ci fiindcă oferă cauze şi prilejuiri de slavă deşartă şi înfumurare pentru noi, monahii. Pentru că strigătele, glasurile şi cântările sunt ale celor care se spală în baie şi-şi ung trupul cu aromate.

Şi aceasta o spun în numele adevărului, care cunoaşte mişcările nearătate ale inimii noastre şi care ne va judeca pe noi în ziua de pe urmă. Căci nu numai cele privitoare la naşterea noastră, dar şi cele dinainte de naştere, sunt cunoscute Celui care a plăsmuit cămările inimii (Ps. 32,15),Care cunoaşte în toate faptele noastre mişcările şi gândurile cu care au fost săvârşite. Lui nu-i scapă nimic din faptele noastre, nici nu pot să-i scape, chiar şi atunci când limba nu poate să se mişte de loc. Pentru că Cel ce judecă n-are nevoie de cuvinte, privind însăşi în inimile şi având în loc de mărturii imaginile lucrurilor ruşinoase înseşi care se înfăţişează ca reprezentate pentru cele ce au fost făptuite şi care nu pot fi negate că n-au fost făcute, pentru că „El nu judecă după umbră” (Iov 22,13), cum zice Iov.

Acestea, deci, vi le-am spus vouă, fiindcă trebuie păzite cu frică şi cu cutremur tradiţia Bisericii Universale şi Apostolice şi canoanele evlaviei.

Căci în veacul de demult era aceeaşi ungere şi acelaşi corn al untdelemnului care îi ungea pe regi şi pe preoţi (1 Regi 16,1; 3 Regi 1,39; Ieşire 3,10). De aceea, dumnezeiasca Scriptură îi numeşte pe regii evreilor „unşii (hristoşi)” (1 Regi 26,16; 2 Regi 2,5). De aceea şi David a zis despre Saul: „Nu voi ridica mâna mea asupra unsului Domnului” (1 Regi 26,10). Căci scris este: „Şi a luat cornul cu untdelemn şi l-a vărsat pe capul lui David” (1 Regi 16,13). Iată, deci, că după dumnezeiasca Scriptură, şi preoţii şi profeţii şi regii erau unşi cu acelaşi untdelemn.

Să ascultăm dar, prima carte a Paralipomenelor ce anume vesteşte despre regele Ozia. Acest Ozia, deci, era un urmaş al lui David şi rege al iudeilor. A domnit cincizeci şi doi de ani (2 Paral. 26,3) şi la început era iscusit, dar mai târziu a căzut în păcat. Căci scris este : „Şi a făcut Ozia lucruri drepte înaintea lui Dumnezeu” şi de aceea (Scriptura) a mărturisit despre el marea lui virtute. Fiindcă Ozia n-a făcut pur şi simplu ceea ce e drept, ci a făcut aceasta ca înaintea lui Dumnezeu, şi nu ca să se arate oamenilor.

„Şi când a ajuns, zice, regele Ozia puternic, s-a înălţat inima sa până la stricăciune şi a săvârşit nelegiuire înaintea Domnului Dumnezeului său”. Şi care a fost modul nelegiuirii lui? „A intrat în templul lui Dumnezeu ca să se aşeze şi să tămâieze”. Şi „a intrat preotul Azaria în urma lui. Şi ce a zis preotul? „Nu-ţi este îngăduit ţie, Ozia, să tămâiezi înaintea Domnului”. Nu l-a numit pe el rege, nici nu l-a chemat cu numele puterii, fiindcă luând-o înainte, regele s-a scos din cinste.

18

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasi„Ozia, nu îţi este îngăduit, zice, să tămâiezi înaintea Domnului, căci aceasta este a preoţilor şi a fiilor lui Aaron”.

Dar Ozia a tăgăduit, zice, şi s-a îmbolnăvit grav. A rămas dar nevindecat? Nicidecum, aceasta din cauza iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Pentru că după ameninţarea preotului împotriva lui „deodată a răsărit lepră pe fruntea lui”. Şi a ieşit din templu, nu scoţându-l afară slujitorii publici, ci în locul slujitorilor împingându-l însăşi lepra care s-a întins pe capul lui. a intrat vrând să fie mai cinstit şi s-a făcut mai blestemat, pentru că a fost mai de necinste decât orice om simplu, fiind necurat”.

Deci, dacă un rege uns de Dumnezeu şi care a făcut ceea ce era drept înaintea lui Dumnezeu, numai pentru faptul că a intrat în Templul lui Dumnezeu vrând să tămâieze a pierdut şi împărăţia pământească şi pe cea cerească, şi drept fiind, s-a făcut necurat şi şi-a sfârşit viaţa în lepră, ce vor face şi ce vor pătimi atunci cei care, neavând hirotonia, rostesc la ceasul rugăciunii în biserică, în chilie sau în afara chiliei, psalmii rânduiţi de canon cu cântare şi cu glas frumos iar poporul cântă acrostihuri cu melodie şi cântare, toţi aceştia răpind din prochimene, din psalmii de început şi din citiri şi hirotonindu-se pe ei înşişi psalţi, anagnoşti (citeţi) şi ipodiaconi?

Oare nu au în minte îndrăzneala lui Ozia? Fiindcă atunci când chivotul Domnului era transportat aşezat pe un car şi boii mergeau, iar David dănţuia, şi leviţii şi psalţii cu harpe şi alăute şi preoţii cu psalmi şi imne în faţă cântau şi psalmodiau în jurul chivotului, chivotul Domnului s-a închinat puţin să cadă. Iar Ozia, unul din fruntaşi şi întâiul în sfatul bătrânilor, cinstit de către toţi, când a văzut chivotul Legământului Domnului că e pe cale să cadă, şi-a întins mâna şi a ţinut chivotul. Şi îndată Domnul l-a omorât pe el, suferind de o moarte vrednică de milă.

Ce vor face cei care cutează astăzi aceleaşi îndrăzneli hirotonisindu-se pe ei înşişi şi stricând rânduiala Bisericii şi cutează să falsifice canoanele dumnezeieşti, legile şi hotărârile iubitoare de evlavie ale Părinţilor? Şi ceea ce e şi mai trist e că, îndrăznind acestea, îi nesocotesc pe preoţi, se preamăresc pe ei înşişi şi mânie pe Dumnezeu. Oare ei nu-l aud pe Apostolul Pavel care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema” (Gal 1,8). De asemenea şi profetul Osea care ameninţă şi spune şi el: „Pentru ce aţi trecut sub tăcere neevlavia, şi aţi semănat nedreptatea ei” (Osea 10,13). Şi pe preotul Maleahi care zice: „Buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere legea, căci el este un înger (sol) al Domnului” (Mal. 2,7) şi, pe lângă aceasta, pe un alt înţelept care îndeamnă zicând: „Pregăteşte cuvântul tău şi aşa vei fi ascultat, leagă împreună învăţătura şi aşa vei răspunde” (Is. Sirah 33,4).

Fiindcă şi cuvântul credinţei Bisericii Universale nu cunoaşte schimbare, adaos sau micşorare. Pentru că fiind desăvârşit în sine şi neatins, nu suferă să fie atins unul din ele, iar atunci s-a dus credinţa. Atât de mare rău este să nu rămânem statornici în măsurile date nouă de Dumnezeu, chiar dacă am avea toată ştiinţa şi cunoaşterea.

Aşa să facem şi noi să rămânem cum suntem. Şi noi, monahii, asemenea şi mirenii, fiind în biserică, în casă, în chilie şi în tot locul, atunci când ne rugăm în tot ceasul, priveghind şi cu trezvie, iar nu bârfindu-ne unii pe alţii, cu multă vorbărie (Mt. 6, 7) şi uşurătate, în discuţii şi glume, ci ca şi cum am sta înaintea lui Dumnezeu, să citim deci după rugăciunea noastră cărţile Judecătorilor şi Regilor şi, pe lângă acestea, cele ale lui Iov şi Solomon şi cele ale celor şaisprezece Profeţi şi cele douăzeci şi şapte de cărţi ale Noului Testament, după cum e scris. Dacă se săvârşeşte Liturghie sau priveghere în biserică, du-te, iar dacă nu se săvârşeşte, parcurge tu Psaltirea, Apostolul şi Evanghelia.

19

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisToate acestea se cuvin nu numai monahilor şi mirenilor, dar şi femeilor credincioase şi

evlavioase şi nimeni nu e împiedicat la ele. În biserică însă, şi în ceasul de rugăciune, acestea să le cedăm preoţilor. Iar câte se rostesc în psalmi cu cântare şi pe glas şi poporul le psalmodiază, acrostihurile cu melodie şi cântare, acestea să le cedăm citeţilor, psalţilor, ipodiaconilor, diaconilor, iar pentru noi să stea drept glas psalmii lui David.

Dar dacă cineva e muncit cândva de deprimare (akedia) şi trândăvie, să se mulţumească pe fiecare glas şi în fiecare zi cu unul sau două tropare şi să nu se lupte certându-se cu preoţii, dacă vrea să plângă, să jeluiască şi să-şi tânguiască păcatele sale, căci, deşi e scris: „Cânta-voi şi voi psalmodia Domnului” (Ps. 103,33), dar aceasta nu ca să desfătăm pe cei care ascultă şi să facem biserica sau chilia scenă de teatru.

Căci ziua şi noaptea stau neîntrerupt în jurul sfântului jertfelnic şi îl văd pe cel care psalmodiază cu slava deşartă, cu mândrie şi din dorinţa de a plăcea oamenilor, pe cel care cântă din plăcere şi dragoste satanică ca şi pe cel care cântă cu dispreţ sau negrijă, cu delăsare şi somnolenţă. Cunosc şi pe cei care se apropie cu evlavie şi se silesc, cu frică, cu dor şi cu trezvie, să-şi cureţe mintea, cunoştinţa şi inima de gânduri ruşinoase şi cugete rele. Ştiu şi pe cei care calcă jurământul ca şi pe aceia care-l ţin, şi pe cei care aduc roade şi pe cei care sunt în amorţire. Să nu ne uităm numai la faptul că jertfelnicul e înfrumuseţat cu pietre preţioase (Ieş. 20,25; Deut. 27,4); el este ţinut de îngeri, e înconjurat de arhangheli şi umbrit de (serafimii) cei cu şapte aripi.

Cine e deci vrednic să intre împreună cu aceştia la sfântul jertfelnic, şi cu ce ochi să privească la cele ce se săvârşesc, dacă nu cel care este neprihănit, nevinovat, curat, generos, iubitor de săraci şi de orfani, nepătat, îngăduitor şi fără răutate? Iar dacă nu suntem astfel, pentru ce ne însuşim cele ale preoţilor?

Căci cântarea şi cele privitoare la tropare – vă spun adevărul şi nu mint – nu-i folosesc pe monahi atât cât îi vatămă; deoarece cântarea şi troparele nu sunt folositoare monahilor. Pentru că acestea nu sunt ale monahilor, ci ale mirenilor şi (sunt ) o haină şi o slavă a Bisericii Universale, fiindcă pentru cântare se adună poporul în biserici. Dar nouă monahilor ni se cuvine „să nu alegem calea mai înaltă, ci pe cea mai smerită, cu plecarea genunchilor şi izvorul lacrimilor şi încă cu postiri şi privegheri, cu culcările pe pământ, cu osteneală şi cu tot felul de mortificări care arată smerenia şi cunoştinţa neputinţei proprii”. Să fim stăpâni pe noi înşine şi tiranii aspri în cuvintele noastre privitoare la Dumnezeu, şi să nu dorim sprânceana deasupra oricărui dascăl de lege, pentru că „acolo unde este smerenia cu buna judecată, există şi siguranţa”.Fiindcă în acelaşi sens se spune: „Auzi strigarea mea, ia aminte glasul rugăciunii mele” (Ps. 5,2-3), drept pentru care unii dintre monahi, neînţelegând puterea (sensul) cuvântului, în ceasul psalmodierii îşi înalţă glasul lor ca boii, cântând şi citind cu strigăt şi glas puternic. Ori prin „strigare” profetul nu înţelege sunetul glasului, ci suspinul cugetului, pe care Dumnezeu îl cunoaşte şi ia seama la rugăciunea celui care se roagă, ca să cerceteze şi să primească rugăciunea ca un preot bun.

Pentru că rugăciunea o alcătuieşte vieţuirea celor ce se roagă şi cuvintele rugăciunii le înfăţişează faptele celor ce se roagă. De aceea, fie în biserică, fie în chilie împreună cu fraţii, trebuie să ne înfăţişăm cu evlavie înaintea lui Dumnezeu, ştiind că prin rugăciune ne vom întâlni şi ne vom apropia de Împăratul şi Stăpânul, şi să nu facem biserica şi chilia scenă de teatru, înfăţişându-se lui Dumnezeu în ceasul rugăciunii cu râset şi vorbărie.

Glasul rugăciunii este străpungerea inimii celor ce se roagă, deoarece pentru cei ce cunosc adevărul evlavia nu se face cunoscută prin cântări, glasuri şi strigăt. Pentru că cel ce Îl cinsteşte pe

20

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin OnofrasiDumnezeu prin cuvinte goale şi vorbărie multă (Mt. 6,7), prin tropare şi cu glas ascuţit şi frânt, iar cu fapta calcă poruncile Lui, este un fals cinstitor de Dumnezeu, care va şi auzi: „Pentru ce mă chemaţi „Doamne, Doamne”, dar nu faceţi ceea ce Eu vreau şi vă poruncesc?” (Lc. 6,46). Acelaşi lucru e ca şi ceea ce s-a zis de profetul: „Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar cu Inima lor este departe de Mine” (Is. 29,13; Mt. 15,8).

Monahul mireanul care neprimind hirotonia, se istoveşte în psalmi începători, prochimene, catisme, trepte, glasuri şi tropare sau în cunoştinţa bisericească, de dragul simplei învăţări de

cuvinte, unul ca aceştia dă prilej intrării şi se predă pe sine însuşi demonului slavei deşarteşi mândriei şi e sufocat de gândurile rele, (Cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai de jos ale pământului „i-a feminizat şi i-a aruncat spre desfrânare şi alte patimi de ruşine”.) de iubirea trupească de iubirea de arginţi, de egumenie şi de preoţie şi de deprimare (akedia). Acesta e târât dintr-o mănăstire în alta şi dintr-un loc în altul ca ramurile uscate de vânt şi inima lui e inundată de nenumărate gânduri ruşinoase şi de cugete rele şi, precum e scris: „le voi număra pe ele şi vor fi mai multe decât nisipul mării” (Ps. 138, 18).

Însă, monahul, oricare ar fi el, adică fie că e întâistătător, fie începător care se nevoieşte să înveţe cu evlavie şi smerenie psalmii lui David şi vieţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi şi, prin rugăciune, post, privegheri şi înfrânare, cărţile dumnezeieştilor Profeţi, Apostoli şi Evanghelişti, ca să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu, unul ca acela atrage la sine puterea Duhului Sfânt, care îi dă tăria să preschimbe cuvintele cunoscute în fapte.

Acestea auzindu-le noi de la avva Nil, ne-am minunat de subtilitatea şi exactitatea lui privitoare la legile tradiţiei bisericeşti, drept pentru care le-am şi scris spre folosul şi îndreptarea celor care le vor citi.

Nicandru şi Ignatie

Era şi Ignatie, părintele duhovnicesc, încercat şi virtuos, având o sărăcie şi înfrânare desăvârşită şi lucru neîncetat rugăciunea. Însă, cu mult mai mult îl întrecea prin măsura lui ucenicul Nicandru, fiindcă acela se dase pe sine unei înfrânări şi mai mari, şi unei ascultări neobosite şi nemaiauzite faţă de bătrânul lui şi se poate spune că a ajuns, cum se pare, la nepătimirea desăvârşită. Căci nicicând nu se arată bucuros sau întristat, ci totdeauna era în una şi aceeaşi dispoziţie, la orice cuvânt având unul şi acelaşi răspuns: „Binecuvântează părinte”, făcând mereu la toţi şi metanie.

Nicandru însă, a adormit cu un an şi ceva înainte de părintele lui duhovnicesc. La un an, părinţii au deschis cimitirul (gropniţa) ca să pună alt frate şi îndată părintele său duhovnicesc s-a aplecat să-i vadă trupul şi l-a găsit conservat şi intact, având culoarea ca şofranul şi izvorând mir adevărat. Sfâşiind, deci, rasa în care l-a învelit, văzându-l, l-a îmbrăţişat şi sărutat scoţând un mic zâmbet şi având câteva lacrimi ascunse în ochii săi. Zicea numai aceasta: „Îţi mulţumesc. Ţie, Doamne, că m-ai încredinţat încă în viaţă fiind”.

Din ziua în care l-a văzut, a mai trăit patruzeci de zile şi s-a săvârşit şi el în Domnul, încredinţat că ucenicul său a câştigat ostenelile răbdării lui, precum a arătat trupul său.

21

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisPetru Pionitul

A zis acelaşi: „În toate zilele vieţii părinţilor mei, dădeam pe la ei de două ori pe săptămână, având de ei o distanţă de doisprezece mile, şi tot gândul îl spuneam lor”. Şi nimic altceva nu-mi ziceau decât. „Dacă te-ai dus într-un loc, nu te da pe tine ca măsură şi vei avea odihnă”.

Siluan

Un frate l-a întrebat pe avva Siluan zicând: „Ce voi face avvo? Cum voi dobândi străpungerea inimii? Căci foarte mult sunt chinuit de moleşeală, somn şi dormitare. Şi când mă scol din somn, mă lupt cu psalmodia, dar nu pot birui dormitarea, nici să spun psalmul pe glas”. Şi i-a răspuns lui bătrânul: „Fiule, întâi de toate a spune psalmii pe glas este mândrie, fiindcă tu îţi închipui: „eu cânt, iar fratele nu cântă”, şi în al doilea rând, îţi învârtoşezi inima şi nu o laşi să fie străpunsă”. Deci, dacă doreşti străpungerea inimii, lasă cântarea. Şi când stai să-ţi faci rugăciunile, mintea ta să cerceteze (sensul) stihului şi să socoteşti că stai înaintea lui Dumnezeu, Care „cercetează inimile şi rărunchii” (Ps. 7,9; Ier. 11,20; Apoc.2 , 23). Iar când te scoli din somn, întâi de toate să slăvească gura ta pe Dumnezeu, apoi rosteşte Simbolul credinţei şi Tatăl nostru (Mt. 6,9-13) şi atunci începe-ţi canonul uşor-uşor, suspinând şi amintindu-ţi păcatele tale şi osânda în care vei fi chinuit”. Zice fratele: „Eu, avvo, de când m-am călugărit rânduiala canonului şi ceasurile le când după cele opt glasuri”.

A răspuns bătrânul: „De aceea a fugit de la tine străpungerea inimii şi plânsul. Cugetă la marii părinţii, cum, neînvăţaţi fiind şi necunoscând nici glasuri, nici tropare, decât numai câţiva psalmi, au strălucit totuşi ca nişte luceferi. Aşa au fost Pavel cel simplu şi avva Pamvo şi avva Apolo şi ceilalţi-de-Dumnezeu-părinţi, care au înviat morţii, au făcut minuni mari şi au primit putere împotriva demonilor nu prin cântări, tropare şi glasuri, (Până în secolul VI, monahii condamnau folosirea imnelor în cult şi nu utilizau imnografia, mai ales troparele şi canoanele pe care le priveau drept curse ale celui rău. De aceea, avva Pamvo spunea că: „n-au ieşit monahii în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se înfumureze cântând cântări melodioase pe glasuri ritmate clătinându-şi mâinile şi mişcându-şi picioarele, ci trebuie să aducem rugăciunile noastre lui Dumnezeu în frică de Dumnezeu şi cutremur, cu lacrimi şi suspinuri, cu glas străpuns, măsurat şi smerit”.) ci prin rugăciunea făcută cu inima zdrobită şi cu post, prin care frica de Dumnezeu rămâne neîncetat în inimă şi stăpâneşte plânsul care curăţă omul de tot păcatul şi face mintea mai albă decât zăpada. Pentru că nu cultivarea cântării mântuieşte pe om, ci frica de Dumnezeu şi ţinerea poruncilor lui Hristos. Cântarea pe mulţi i-a coborât în cele mai de jos ale pământului; nu numai pe mireni, ci şi pe preoţi i-a moleşit şi i-a aruncat în desfrânare şi în alte patimi ruşinoase. Cântarea este, deci, a mirenilor, pentru aceasta se şi adună poporul la biserici.

Cugetă, fiule, câte cete sunt în cer şi despre nici una din ele nu se scrie că ar psalmodia după cele opt glasuri, ci o ceată cântă neîncetat „Aliluia” (Ps. 148,1-2), alta „Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot” (Is. 6,3), în alta „Binecuvântată fie slava Domnului din tot locul şi din casa Lui” (Iez. 3,12). Tu deci, fiule, imită-i pe părinţi, dacă vrei să dobândeşti în rugăciuni străpungere (a inimii), păzindu-ţi mintea pe cât poţi nerătăcită. Iubeşte smerenia lui Hristos şi ia aminte la tine însuţi, păzindu-ţi mintea în ceasul rugăciunii. Şi ori unde te vei duce, nu te arăta pe tine însuţi ca înţelept şi dascăl, ci ca neînvăţat şi ucenic, şi Dumnezeu îţi va da ţie străpungere inimii”.

22

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin OnofrasiDeci, cum au plecat părinţii, gândindu-se în sine bătrânul la cele petrecute, s-a dus la acel frate

care se prefăcea nebun. Şi, fără să bată la uşă, ci deschizând uşor zăvorul, l-a surprins pe frate şi l-a găsit şezând la lucru cu două coşuri, unul în dreapta lui şi altul în stânga. Cum l-a văzut pe bătrân, după obicei, a început să râdă. Îi zice lui bătrânul: ”Lasă asta acum şi spune-mi care este lucrul tău?”. Acesta a râs iarăşi. Îi zise atunci avva Siluan: Ştii că nu ies din chilia mea decât numai Sâmbăta şi Duminica, dar acum am venit în mijlocul săptămânii, pentru că Dumnezeu m-a trimis la tine”. Temându-se, deci, acela a făcut metanie bătrânului şi-i zice: „Iartă-mă, părinte, că de dimineaţă şed având pietricelele acestea înaintea mea. Şi dacă îmi vine un gând bun, arunc o piatră în coşul drept, iar dacă îmi vine un gând rău, arunc o piatră în coşul stâng. Seara, deci, număr pietricelele. Şi dacă se găsesc mai multe în cel din dreapta, mănânc; iar dacă se găsesc mai multe în cel din stânga, nu mănânc”.

Sisoe

A întrebat avva Ammun din Raith pe avva Sisoe: „Când citesc Scriptura, gândul meu vrea să izvodească un cuvânt frumos, ca să am la întrebare”. Îi zice lui bătrânul: „Nu este nevoie, ci mai degrabă din curăţia minţii să-ţi dobândeşti şi lipsa de griji şi grăirea”.

A zis avva Sisoe: „Când este un om care se îngrijeşte de tine, nu trebuie să-i porunceşti”.

A zis unul dintre bătrâni: „Am întrebat pe avva Sisoe, spune-mi un cuvânt şi el răspunzând, mi-a zis: Toate câte poate omul să le evite şi nu se păzeşte, face lucru de folos păcatului”.

Acelaşi a zis: Sunt unii care îşi cheltuiesc zilele în negrijă. Şi caută să se mântuiască cu cuvântul şi gândul, dar nu urmăresc aceasta cu lupta, ci citesc vieţile părinţilor, dar nu imită şi smerenia lor, sărăcia, rugăciunea, privegherea, înfrânarea, isihia, dormitul pe pământ, îngenuncherea, ci fac mincinoase vieţile părinţilor, prin semeţia lor, zicând că „e cu neputinţă ca cineva să suporte unele ca acestea”. Pentru că nu înţeleg că unde sălăşluieşte Dumnezeu prin harul dumnezeiescului Botez şi prin lucrarea poruncilor se fac lucruri şi daruri mai presus de fire.

A zis avva Sisoe: „Socotesc că dacă omul nu-şi păzeşte bine inima sa, uită şi toate câte a auzit şi astfel vrăjmaşul găsindu-şi loc în el îl biruie. Precum un opaiţ care este aşezat şi aprins, dar dacă nu se îngrijeşte cineva să ia ulei, se stinge puţin câte puţin şi drept urmare întunericul se înstăpâneşte peste el. Dar nu numai aceasta, ci câteodată vine şi un şoarece în jurul lui, vrând să mănânce fitilul; însă, nu poate aceasta înainte de a se stinge uleiul, dar dacă vede nu numai că acesta nu mai are lumina, dar nici căldura focului, atunci vrând să scoată fitilul, doboară şi opaiţul. Şi dacă acesta este de pământ, se zdrobeşte, iar dacă este de aramă, este găsit şi aşezat sus de stăpânul casei.

Tot aşa şi Duhul Sfânt se retrage încet din sufletul nepăsător, până se stinge cu totul căldura lui şi, drept urmare, vrăjmaşul mănâncă râvna sufletului şi pierde şi trupul cu răutatea. Dar dacă acela (omul) are o bună dispoziţie faţă de Dumnezeu şi e pur şi simplu răpit de negrijă, Dumnezeu ca un milostiv punând în el frica, îndată ce pune în suflet teama de El şi pomenirea pedepselor, îl pregăteşte să aibă trezvie şi să se păzească pe sine cu multă siguranţă până la cercetarea lor”.

23

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisAvva Sisoe fiind mult rugat de un frate ca să vorbească, a spus: „Stai în chilia ta cu trezvie şi

încredinţează-te pe tine însuţi lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi vei avea odihnă”.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe zicând: „Vreau să-mi păzesc inima şi nu pot”. Şi-i zice lui bătrânul: „Cum putem să ne păzim inima când uşa limbii noastre era deschisă?”.

A zis unul dintre bătrâni: „L-am întrebat pe avva Sisoe, zicând: „Cum se vorbeşte de idoli în psalmi?”. Şi-i zice bătrânul: „Scris este despre idoli că „Gură au dar nu pot grăi, ochi au dar nu văd, urechi au, dar nu pot auzi” (Ps. 113, 13-14). Aşa trebuie să fie monahul. Şi de asemenea scris că idolii sunt urâciune (Deut. 29, 17), şi el să se socotească pe sine urâciune”.

Povestea avva Pistos zicând: „Ne-am duş şapte anahoreţi la avva Sisoe, care locuia în Klisma, rugându-l să ne spună un cuvânt şi a zis: „Iertaţi-mă pe mine, sunt un om neînvăţat, dar m-am dus la avva Or şi avva Athre – avva Or era bolnav de optsprezece ani – şi le-am făcut metanie să-mi spună un cuvânt. Şi a zis avva Or: „Ce pot să-ţi spun? Du-te şi fă ceea ce vezi. Dumnezeu este al celui care tinde la mai mult, adică al celui care se sileşte pe sine spre toate”. Avva Or şi avva Athre erau din aceeaşi loc, dar era o mare pace între ei, până ce au ieşit din trup, căci era mare ascultarea avei Athre şi mare smerenia avei Or.

Acestea le-a spus fraţilor avva Sisoe. Iar unul din noi l-a rugat, zicând: „Fă dragoste, spune-ne un cuvânt”. Şi a zis: „Cel care ţine nevoinţa în cunoştinţă, împlineşte toată Scriptura”.

Iarăşi un altul dintre noi i-a zis: „Ce este înstrăinarea, părinte?”. Şi a zis: „Să taci şi să spui: „nu am nimic în orice loc, oriunde m-aş duce”. Aceasta este înstrăinarea”.

Ştefan Bizantinul

Eram de faţă la săvârşirea avei Ştefan Bizantinul, fost secretar al strategului Mauriciu, eu şi avva Teodosie africanul, episcop în Babilon. Şi cetind noi psalmul 118, precum este obiceiul la cei care trag să moară, deodată cel care se sfârşea, cu privirea îngrozită, zice cu glas grav către cineva care i se arătase: „Ce ai venit aici? Du-te „în întunericul cel mai din afară” (Mt. 8, 12). Tu n-ai nimic la noi. „Partea (ajutorul) meu este Domnul” (Ps. 15,5; 118, 57). Când am ajuns cu citirea la stihul care spune: „Partea (ajutorul) meu este Domnul”, avva Ştefan şi-a dat duhul Domnului. Şi căutând o haină ca să-l îngropăm, n-am găsit, deşi plecase de la atâta bogăţie şi slavă.

Ştefan Pustnicul

Un oarecare Ştefan, care locuia aici şi care îmbrăţişase viaţa pustnicească şi liniştită şi care petrecuse mulţi ani în arena de lupte (palestria) monahală şi era împodobit cu rostiri şi mai ales cu lacrimi, fiind înfrumuseţat cu alte bunuri râvnite, avea o chilie care se afla pe povârnişul Sfântului Ilie, văzătorul de Dumnezeu, din acest Sfânt Munte. În scopul unei mai vădite şi ostenitoare pocăinţi, acest pururi pomenit s-a dus, deci, la locul anahoreţilor, numit Siddes. După ce a petrecut acolo în cea mai strâmtorată şi încordată vieţuire un număr de ani, deoarece locul era foarte aspru şi aproape inaccesibil pentru toţi oamenii, întrucât se afla la vreo şaptezeci de mile

24

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasidepărtare de Castru, bătrânul se sui iarăşi, spre sfârşitul vieţii lui, la chilia lui de pe vârful sfânt. A avut şi doi ucenici palestinieni, foarte evlavioşi, care şi păziseră înainte chilia bătrânului.

Vai, isihastul şi pustnicul spunea de unele din căderile lui „la aceasta n-am ce spune”, el care era monah de patruzeci de ani şi avea darul lacrimilor. Ah, unde era atunci glasul lui Iezechiel ca să le spună că „În ceea ce te voi afla, te voi judeca, zice Dumnezeu” (Iez. 7,8). Într-adevăr, n-a putut să se apere la nici una din acestea. Din ce pricină? Slavă Celui ce singur ştie! Iar unii mi-au povestit în chip nemincinos că acesta hrănea din mâna lui şi un leopard în pustie. Şi aşa, tras la socoteală, s-a despărţit de trup, nefăcând vădite care i-au fost judecata sau sfârşitul sau hotărârea lui sau sfârşitul tragerii la socoteală.

Ştefan Capadocianul

Ne-a povestit nouă avva Ştefan Capadocianul: „Acum cinci ani eram în Raith şi în Sfânta şi Marea Joi, stând eu în biserică, şi săvârşind Sfânta Liturghie (anaphora), iată văd doi anahoreţi intrând în sfânta biserică. Erau goi şi nimeni altul din părinţi n-a văzut că sunt goi, decât numai eu singur. Deci după ce s-au împărtăşit cu Preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, au ieşit din biserică, şi eu am ieşit împreună cu ei. Deci, când am ieşit din Castru, le fac metanie zicându-le: „Faceţi dragoste şi mă luaţi şi pe mine cu voi”. Au cunoscut atunci şi ei că i-am văzut pe ei goi şi mi-au zis: „Şezi bine aici, linişteşte-te în locul tău”. Iarăşi, dar, am făcut şi a doua oară metanie, rugându-l să mă ia şi pe mine, şi răspunzând mi-au zis: „Nu poţi veni cu noi. Şezi bine aici, linişteşte-te. Şi făcând o rugăciune înaintea mea, trecând pe deasupra apelor mării s-au dus de partea cealaltă a mării”.

Ştefan Cipriotul

Când era să se săvârşească avva Ştefan Cipriotul, care a venit împreună cu mine în Muntele cel Sfânt – şi care era un bărbat foarte paşnic, părtaş al Duhului Sfânt şi împodobit cu toată virtutea – a izbucnit pe el o asemenea eczemă pe care poate nimeni dintre oameni n-a văzut-o vreodată şi, după ce a petrecut aşa mai multe zile, s-a săvârşit din viaţă. Deci unul dintre cei ce cunoşteau lucrarea şi viaţa lui s-a mâhnit întru sine, gândindu-se pentru ce oare un asemenea om a căzut într-o astfel de nevoie. Şi iată i s-a arătat lui în vis avva Ştefan, zicând: „Frate, chiar dacă m-am umplut puţin de această boală, am găsit, însă, o îndrăzneală mai prisositoare la Domnul”.

Simeon

Aplecându-se, bătrânul l-a rugat mult ca să se arate dacă are fire omenească şi nu e un demon care ia astfel de forme. „Şi noi, zicea el, ducem viaţă ascetică, şi iubind liniştea, rătăcim în acest deşert dorind să ne închinăm Dumnezeului a toate pe Muntele Sinai, unde arătându-se slujitorului Său Moise, i-a dat tablele Legii. Şi aceasta nu fiindcă am socotit că Dumnezeirea ar putea fi circumscrisă într-un loc căci L-am auzit zicând: „Cerul şi pământul Eu îl umplu, zice Domnul” (Ier. 23, 24) şi că „El ţine cerul şi pământul şi vede pe locuitorii lui ca pe nişte lăcuste” (Is. 40, 22), ci fiindcă pentru cei ce iubesc cu căldură, sunt de trei ori dorite nu numai fiinţele iubite, dar şi locurile îndrăgite, şi care s-au bucurat de prezenţa şi vorbirea lor.

25

Patericul Sinaitic Dimitrios G. TsamisTitoe

Zicea avva Titoe: „Înstrăinarea este a-şi stăpâni omul gura lui”.

Filotei Sinaitul

Nimic nu creează o mare confuzie decât (poliloghia) vorba multă şi nimic nu e mai urât şi putând să strice starea sufletului decât limba neînfrânată. Pentru că cele pe care le zidim în fiecare zi, ea le dărâmă (Gal. 2, 18) şi cele pe care le adunăm cu osteneală, sufletul le risipeşte prin mâncărimea limbii. Căci ce e mai rău decât ea? E un rău de nestăpânit (Iac. 3,8). Trebuie, deci, să-i punem hotar, să-i impunem sila, s-o sugrumăm ca să spun aşa, ca să slujească numai cele ce sunt spre trebuinţă. Şi cine ar putea spune toată paguba sufletească care vine de la limbă?

Prima poartă care duce la Ierusalimul mintal, la atenţia minţii, este tăcerea gurii în cunoştinţă, chiar dacă mintea încă nu s-a liniştit. A doua este înfrânarea cu măsură de la mâncăruri şi băuturi. A treia, care curăţeşte mintea şi trupul, este amintirea şi meditaţia (melete) neîncetată la moarte. Văzând eu odată frumuseţea acesteia şi rănindu-mă şi desfătându-mă de ea cu duhul, nu cu privirea, am vrut să o câştig soţie pentru toată viaţa, îndrăgostit fiind de frumuseţea şi gravitatea ei: cât este de smerită, întristată, dar plină de bucurie, gânditoare, înspăimântată de dreapta cercetare viitoare şi înfricoşată de grija vieţii. Din ochii ei sensibili obişnuieşte ţâşnească apă vie tămăduitoare, iar din ochii ei mintali să curgă un izvor de gânduri preaînţelepte care, revărsându-se şi săltând, veselesc cugetul. Pe această fiică a lui Adam, care e numită, vorbesc adică de amintirea morţii, însetam pururi să o câştig soţie, să mă culc cu ea şi să discut cu ea ce se va întâmpla după lepădarea trupului. Dar de multe ori nu m-a lăsat întinata uitare, fiica întunecată a diavolului.

Cel care-şi curăţeşte inima şi smulse din rădăcină păcatul întru Domnul, cel ce se osteneşte pentru o cunoaştere mai dumnezeiască şi care vede în minte cele nevăzute pentru cei mulţi, nu trebuie să se înalţe pentru aceasta faţă de cineva. Pentru că nimic nu e mai curat între cele zidite decât cel netrupesc şi nimeni nu e mai cunoscător decât îngerul; dar înălţându-se a căzut ca fulgerul din cer (Lc.11,36). Astfel, înălţarea cugetului i-a fost socotită de Dumnezeu ca necurăţie. Iar cei care dezgroapă aurul sunt făcuţi arătaţi.

Pentru că acela care-şi răscumpără bine viaţa sa îndeletnicindu-se în întregime cu gândul şi pomenirea morţii şi furându-şi astfel cu înţelepciune mintea de la patimi, prin această lucrare obişnuieşte să vadă îndată venirea atacurilor drăceşti, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morţii. Acesta vrând să-şi curăţească inima numai de dragul cunoaşterii şi nemântuind-o deloc printr-un gând întristător, închipuindu-şi uneori că-şi stăpâneşte cu dibăcie toate patimile pierzătoare, e înrobit, fără să ştie, de cea mai rea dintre toate şi cade fără ajutorul lui Dumnezeu, în trufie. Acesta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva orbindu-te să-şi piardă minţile. Pentru că e firesc, cum zice Pavel, ca sufletele care adună cunoaşterea de aici şi de acolo, să se înfumureze faţă de cei pe care-i socotesc mai mici (1Cor. 4,6. 18-19). În sufletele acestea nu se află, pe cât socot, nici o scânteie din iubirea care zideşte (1Cor. 8,1). Iar cel care-şi aduce aminte şi meditează, cu zăbavă la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel care face altfel, le resping izgonindu-ne de la el.

Pomenirea desfătată a la Dumnezeu, adică a lui Iisus, împrăştie, împreună cu iuţimea inimii şi amărăciunea mântuitoare, toate vrăjile gândurilor, înţelesurile,, cuvintele, fanteziile, chipurile

26

SKETIS PSYCHOLOGICAL RESEARCH Constantin Onofrasiîntunecoase şi, simplu vorbind, cele prin care atotpierzătorul se găteşte de luptă şi acţionează cu îndrăzneală, căutând să înghită sufletele. Dar Iisus, când e chemat, pe toate le arde cu uşurinţă. Căci în nimeni nu este mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. Iar aceasta a spus-o însuşi Mântuitorul: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).

Trezvia curăţă conştiinţa făcând-o să strălucească, iar aceasta curăţită, strălucind îndată ca o lumină alungă mare întuneric. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa, prin trezvie necontenită şi adevărată, arată iarăşi cele ascunse. Şi prin minte învaţă cu trezvie lupta nevăzută şi războiul mintal şi cum trebuie să arunce cu suliţa în lupta de doi (duel) şi să arunce la ţintă cu gânduri ascuţite şi să nu fie lovită, ascunzându-se lângă Hristos de înţepătura suliţelor, dorind lumina în locul întunericului vătămător (cel care a gustat din lumină înţelege ceea ce zic). Iar gustarea din lumină flămânzeşte şi mai sufletul şi se hrăneşte şi care nu se satură niciodată, ci cu cât mănâncă mai lupt, iarăşi înfometează. Lumina care atrage mintea ca soarele ochii, şi care nu se poate tâlcui prin cuvânt ci prin experienţa celui care o pătimeşte sau, ca să vorbesc mai adevărat, e rănit de ea, îmi porunceşte să tac, chiar dacă mintea mea vrea să se desfete în a grăi cele despre care se spune: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12,14). Fiindcă pentru dobândirea dragostei şi a curăţeniei, sunt pacea şi sfinţenia.

Fumul care iese din lemne este greu ochilor, dar le arată lumină şi-i desfată pe cei pe care i-a întristat mai înainte. Şi atenţia care priveşte neîncetat produce greutate, dar venind în rugăciune Iisus cel chemat, luminează inima. Căci pomenirea Lui aduce odată cu luminarea, cea mai mare dintre bunătăţi.

Pomenirea limpede a morţii cuprinde cu adevărat multe virtuţi. Ea naşte plânsul, îndeamnă la înfrânare de la toate, e aducere aminte de gheenă, maica rugăciunii şi a lacrimilor, păzitoare a inimii, neîmpătimire de lut, (fiindcă e lut), zvon de înţelegere, împreună cu discernământ, ale căror fiice sunt frica îndoită de Dumnezeu şi curăţirea gândurilor pătimaşe din inimă. Deci, ea cuprinde multe porunci ale Domnului. În ea se vede lupta cu anevoie de luptat, de fiecare ceas, care face griji multor atleţi (luptători) ai lui Hristos.

Nimic nu ne va vătăma de noi, nici nu ne va întrista nici unul din necazurile care cad asupra noastră în fiecare zi, odată ce ştim şi medităm la aceasta totdeauna. De aceea zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (2 Cor. 12,10) şi „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Tim. 3,12). A Lui să fie slava în vecii vecilor.

27