1

Horia-Roman PATAPIEVICI

De ce (trebuie să) citim?

M i n d t h e B o o k

Colegiul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti – 5 aprilie 2007

Prima mea întâlnire cu un scriitor a fost prin clasa a VI-a sau a VII-a, când directoarea şcolii generale unde am învăţat, Şcoala 92 (era într-una din clădirile confiscate ale Bisericii Armeneşti), era chiar în curtea Bisericii Armeneşti, la intersecţia B-dului Carol cu strada Paleologu. Acolo este o frumoasă biserică, cu volume foarte bine cumpănite, şi seara în special se vede cât de frumos decupează această biserică – cu volumele ei – aerul din jur… Acolo am învăţat, în curtea bisericii, şi intram în recreaţia mare în biserică, iritându-l enorm pe preotul care ni se părea un fel de cioclu sinistru, dar era un frumos bărbat armean, cu o superbă barbă asiriană – de aceea neagră şi rotată, un bărbat înalt, cu o ţinută extraordinară. Prosteşte… Dar, la 92, aveam o profesoară de limba română care l-a invitat pe poetul Ştefan Augustin Doinaş. El a venit… Noi nu aveam absolut nimic de împărţit cu el. Nimeni nu ştia că există Ştefan Augustin Doinaş, cred că nimeni în clasa a VI-a nu ştia că poezia e ceva interesant care să merite citit... Şi a venit un bărbat, s-a aşezat la catedră, diriga noastră (care era profa de română) a început să îl laude, să spună că e un mare poet, nu-ştiu-ce..., Nouă ni se părea de un ridicol perfect... Şi acum, copii, să intrăm în dialog cu marele poet Ştefan Augustin Doinaş. Noi nu aveam nimic să-l întrebăm pe el, dar absolut nimic... Şi atunci am primit, ăia care eram mai buni, câte un bileţel – cu întrebări complet cretine. Mie mi-a venit întrebarea În procesul creaţiei poeziilor dumneavoastră, care este sursa inspiraţiei? Şi Ştefan Augustin Doinaş a intrat în rolul ăsta cu totul impropriu, el este un mare poet, clar!, a intrat în acest rol şi a debitat acolo o chestie... Dar scrisoarea pe care am primit-o de la dl Hanu mi-a sugerat că nu intrăm într-o relaţie de tipul ăsta, tipologic vorbind, Ştefan Augustin Doinaş vs. elevii de la şcoala generală 92... Acum. Despre ce să vă vorbesc? Dl Hanu mi-a sugerat să vă vorbesc despre cărţi, de ce trebuie să citim, de ce citim, care sunt lecturile care m-au format... E ceva care vă interesează din acest subiect? Putem vorbi şi despre guvernul Tăriceanu 2 (hohote), dar aşa-i că-i mai lipsit de haz să o facem? OK. Deci: Vă interesează să vă dau un răspuns personal la întrebarea DE CE CITIM? (Daa...). La întrebarea DE CE TREBUIE SĂ CITIM? (Daa...). Atenţiune, aici este ceva cu “trebuie” (râsete). Şi să vă vorbesc de lecturile care m-au format într-o manieră decisivă – dar nu în felul ăsta, cum ne formăm scrisul frumos..., ci tipul ăla de formare care este într-un sens traumatică şi profundă pentru tot ce va urma în continuare. Sunteţi de acord să ating şi punctul ăsta? (Daa...). OK. Acum. Având asentimentul dvs. că nu mă priviţi cum îl priveam noi pe Ştefan Augustin Doinaş, am să încerc să vă dau un răspuns personal la întrebarea DE CE CITIM?. Şi răspunsul este de o banalitate dezarmantă. Imaginaţi-vă cum arată un om care este singur pe lume. Nu fac nicio aluzie la cartea siropoasă cu acelaşi nume. Ci im aginaţi

2

situaţia metafizică în care pe lumea asta, acest glob terestru, există un singur om. În rest, nu mai există niciun semen de-al lui, nicăieri... Ei bine, ce face un om care este riguros singur pe lume? Răspunsul meu este că nu îmi pot imagina. Dacă acceptaţi răspunsul pe care l-am dat, înseamnă că noi presupunem întodeauna când vorbim despre un om, luat singur – ca individualitate ori ca personalitate [ceea ce e o deosebire, între individualitate şi personalitate] – înseamnă că noi presupunem omul dat împreună cu semenii lui. Nu există nicio situaţie în care am putea vorbi despre un om fără să vorbim despre foarte mulţi alţi oameni... Prin urmare, filozofic vorbind, atunci când vorbim despre un om noi automat presupunem prezenţa a cel puţin încă unuia. Dacă este aşa, înseamnă că, într-un mod paradoxal, omul este simultan dat cu specia lui. Ăsta e un lucru foarte tare...Pentru că noi ne definim ca individualităţi. Şi este absolut normal să fie aşa. Ca făpturi dotate cu un suflet nu se poate să nu pornim de la afirmaţia simplă, firească, dar tranşantă, a individualităţii noastre. Dar atenţie: noi nu putem să ne definim ca indivizi, şi ăsta e lucrul pe care vreau să vi-l spun, decât împreună cu semenii noştri. Omul este dat simultan, în mod implicit, cu umanitatea lui. Care înseamnă, dacă lăsăm posesivul “lui” deoparte, UMANITATEA. Acel posesiv “lui” nu înseamnă că umanitatea îi aparţine în propriu [şi ăsta e un lucru important: umanitatea omului este ceva ce trebuie dobândit şi ajung imediat la sugestia cum], ci “lui” acesta, posesivul, arată că există întotdeauna un mediu, o înconjurare, un fel de sferă proximă – prima sferă de coordinaţie se spune în fizică la legăturile de un anumit tip, în prima sferă de coordinaţie se află întotdeauna nişte oameni în funcţie de care ne definim. OK. Dacă acceptăm această descriere a ceea ce înseamnă un om ca individualitate şi ceea ce vine împreună cu el inevitabil de îndată ce individualitatea lui este definită, ei, atunci răspunsul la întrebarea DE CE CITIM? revine la întrebarea “de ce stăm de vorbă cu alţi oameni?” Pentru că, în mod evident, fiecare dintre noi stă de vorbă cu alţi oameni. Este absolut clar că modul în care ne experimentăm individualitatea, înţeleasă ca fel de a fi şi încă mai mult decât atât, se face prin intermediul verbalizării. Pasărea zboară, peştele înoată, omul vorbeşte. Omul este o făptură în mod esenţial caracterizată prin faptul că poate articula lumea lui, propria sa persoană, prin intermediul cuvântului. Acum. Faza degradată a statului de vorbă este bârfa, trăncăneala ş.a.m.d. Este o zonă esenţială a prezenţei noastre în lume, asociată cu... – ce face omul la ţară? după ce-şi durează casa, îşi împrejmuieşte pământul, ce face? îşi pune o băncuţă la poartă; se aşază acolo şi face două lucruri: contemplă spectacolul lumii (o activitate esenţială şi esenţialmente contemplativă); baba aia nasoală care iscodeşte... ea se instalează de fapt într-o figură a spiritului care este universală, şi anume contemplativitatea... Şi după ce contemplă (uneori şi simultan) verbalizează actul contemplării, şi asta este esenţialmente comunicarea. Acuma. Comunicarea, cum v-am sugerat, e de mai multe tipuri. Dar de fapt nu despre tipurile comunicării vreau să vă vorbesc, ci despre cele două registre ale comunicării. Este registrul de jos, care este trăncăneala. Un mare filozof, Martin Heidegger, spunea că nivelul trăncănelii exprimă nivelul impersonalităţii. Faptul că în noi vorbeşte ceva fără să îl vorbim noi. Acel ceva care este impersonal din om şi din oameni vorbeşte prin noi, ne vorbeşte. Aia este trăncăneala. Nu există niciun moment al persoanei în trăncăneală. Ăsta e registrul de jos. Şi există un registru de sus, şi în felul

3

ăsta mă apropii de răspunsul la întrebarea [poate credeţi că m-am rătăcit...] DE CE CITIM?, care este registrul autenticităţii. Termenul este tot al lui Martin Heidegger. Ce este autenticitatea? Etimologic vorbind şi anume pe greceşte, autenticitate înseamnă “de sine stătător”. Autenticitate este atunci când reuşeşti să te extragi din impersonalul societăţii pentru a te articula la ceva individual. În regimul autenticităţii, verbalizarea este dificilă. Dacă este străbătută piedica dificultăţii şi articularea se face, ea este originală – în sensul că spune ceva nou despre persoana care articulează, iar uneori această articulare este şi frumoasă. Toate artele vin din regimul acestei verbalizări de registru superior. Cum se vede asta? Exemplul este din familia mea – voi nu o cunoaşteti, eu o cunosc, am să o evoc în faţa voastră – mama-mare, bunica mea din partea mamei, era ţărancă analfabetă. A murit, în vârstă de 100 de ani, anul trecut. Ţărancă analfabetă înseamnă următorul lucru: avea patru clase primare, dar fiind fată de notar, n-a mai fost dată [la şcoală, nota mea, AMB], că avea zestre ş.a.m.d. Dar mama-mare este una dintre inteligenţele cele mai perfecte, bine construite şi şfichiuitoare pe care le-am cunoscut. Era un Voltaire. Imaginaţi-vă un Voltaire de la ţară, analfabet, femeie, şi în acelaşi timp credincios. Aveţi oximoronul în minte, ca să îl puteţi savura aşa cum l-am savurat eu când am descoperit [zâmbeşte] structura bunicii mele? Deci era necruţătoare, lipsită de orice tabu şi capabilă să verbalizeze cu geniu toate observaţiile ei briliant de inteligente despre lumea din jur. Era o elită naturală a satului. Pentru că în zona ei, de îndată ce a căpătat vârsta – ceea ce înseamnă după 40 şi ceva de ani – a devenit imediat una dintre femeile în jurul cărora în fiecare seară se strângeau toate ţaţele satului pentru a forfeca pe toată lumea – atenţie, de ce? – pentru a pune în rânduială lumea. Ăla care făcea o nasoală era imediat judecat, se afla a doua zi şi avea două opţiuni: opţiunea proastă, care era a separării, ceea ce însemna că judecata satului îl toca în continuare, şi opţiunea bună, reintegrarea. Deci aşa era bunica mea: credincioasă, volteriană, deşteaptă şi analfabetă. Ei bine, pentru că era deşteaptă, mama-mare reuşea să treacă din regimul trăncănelii (în care evolua, fireşte, ca noi toţi mare parte din zi), trecea în registrul autenticităţii. Cum se vedea asta? Emitea vorbe de duh – vorbele de duh se ţin minte, pentru că sunt originale şi - într-un sens care depăşeşte contingenţa originalului – deveneau originare. Proverbele de ce se ţin minte? Nu numai pentru că sunt ritmate şi rimate, ci pentru că închid în ele un tip de înţelepciune care conjugă originalitatea [iar originalitate înseamnă noutate, ceva lipsit de precedenţă şi deci contingent, pentru că nu se poate baza pe nimic dinainte] cu originaritatea [adică trimite la ceva foarte profund din om şi din lume]. Frumuseţea: avea vorbe mama-mare de-ţi venea să le notezi pe loc. Deci, memorabilitatea şi frumuseţea. Ăsta este registrul autenticităţii. Acum. De ce citim? Pentru că oamenii au inventat instrumente prin care putem memora lucrurile memorabile şi frumoase rostite de către cineva. Cine? Există noţiunea de cultură populară. Cultura populară trebuie înţeleasă nu sub specia anonimităţii, pentru că oamenii care au creat acele lucruri sunt individualităţi. La origine, fiecare lucru care intră în manual la capitolul literatură populară a fost creat de către o mama-mare; ele au intrat în registrul colectiv şi au fost şlefuite, şlefuite până când s-a fixat o formă. Nu una singură, pentru că ăsta e specificul literaturii populare: mai multe variante, în funcţie de făgaşurile sociale ori comunitare, ale şlefuirii. Deci

4

oamenii au inventat procedee prin care sunt memorate care altminteri ar odată cu emiţătorii lor. Aceste lucruri sunt cărţile, pentru cultura noastră, care este o cultură esenţialmente bazată pe scris. Pentru alte culturi, cum sunt culturile orale, culturi care precedă culturile scrise, memorarea se face prin contact direct, ascultare şi înmagazinare în memorie a ceea ce este spus. Prin urmare, de ce citim? Citim pentru că nu putem să nu conversăm. Dar conversaţia pe care ne-o prilejuieşte cititul este conversaţia cu cele mai înalte spirite care au existat în această lume. În mod esenţial, cultura – şi nu mă refer la Sandra Brown [o scriitoare de succes din care n-am citit nimic, asta e! – râsete; nivelul trăncănelii, dar consemnat în scris] – sigur că este şi Sandra Brown, dar nu ea exprimă specia la care mă refer. Specia la care mă refer este ilustrată de inteligenţele cele mai mari pe care această umanitatea le-a avut vreodată. Asta este cultura. Şi nu este cultură înaltă. Este cultura noastră, este cultura fiecărui om în parte. Nu este a unei elite. Karl Popper, un filozof austriac, care după demenţa lui Hitler a fost nevoit să plece în altă parte [în Noua Zeelandă, pentru o vreme, apoi Hayek l-a chemat la London School of Economics, unde a devenit un profesor respectat] spunea că nu există niciun criteriu obiectiv pentru a distinge între o elită autoproclamată – reţineţi, autoproclamată – de o clică. E riguros adevărat: elitele autoproclamate sunt, toate, clici. Dar există elitele naturale, din care v-am spus că făcea parte bunica mea din partea mamei. Ei bine, aceste cele mai mari inteligenţe ale umanităţii, ele sunt elite naturale, ne recunoaştem imediat cu recunoştinţă în ele atunci când intrăm în dialog cu ele, şi ele ne permit această formidabilă conversaţie de-a lungul secolelor. De-asta citim, dragii mei. Citim pentru a conversa cu cele mai strălucitoare minţi care au existat pe lumea asta. Am să vă răspund la întrebarea DE CE TREBUIE SĂ CITIM? Între prima întrebare şi a doua a apărut un cuvânt buclucaş, un cuvânt care fiecărui adolescent îi sună foarte nasol – cuvântul “trebuie”. “Trebuie” înseamnă datorie, înseamnă îndatorire, înseamnă obligaţia de a face ceva, înseamnă, aparent, o injoncţiune în libertatea noastră – trebuie să facem ceva pentru că ceva din afara noastră ne spune acest lucru. Ei bine, vreau să vă dau un răspuns la întrebarea DE CE TREBUIE SĂ CITIM? care nu este constrângător, ci este descriptiv. Şi am să pornesc de la modul în care Aristotel, în a treia carte a tratatului său Despre suflet, descrie arhitectura cognitivă a omului. Altfel spus, structura aparatului prin care noi putem cunoaşte. Şi el spune în esenţă următoarele: toate informaţiile despre lume ne vin prin intermediul simţurilor, deci prima structură a aparatului cognitiv sunt organele senzoriale. Pe de altă parte, omul este dotat cu inteligenţă. Această inteligenţă, pentru Aristotel, era identică cu substanţa din care sunt făcute divinităţile, din care sunt făcuţi zeii. Deci există ceva absolut eterogen în raport cu materialitatea simţurilor care se numeşte intelect. Acest intelect, de aceeaşi substanţă cu zeii, nu poate avea niciun contact cu materialitatea. Pentru că sunt în două dimensiuni care sunt riguros diferite şi riguros fără contact. Ca ele să fie în contact şi pentru ca datele amorfe ale simţurilor (care sunt materiale) să poată fi puse în mişcare sub forma unui gând (care este imaterial) şi vine din zona intelectului, trebuie la mijloc să fie o facultate intermediară, o facultate capabilă să “traducă”: este un “traducător” între materialitatea simţurilor imaterialitatea gândurilor – acest “traducător” se numeşte imaginaţie. Imaginaţia înseamnă în mod propriu “producătorul imaginilor”. Aceste

5

imagini care sunt pe jumătate materiale, pe jumătate imateriale unesc cele două capete ale aparatului cognitiv şi îl fac cu putinţă. Ei bine, argumentul meu sună în felul următor: în momentul în care noi primim informaţii, pentru ca ele să poată fi în genere gândite trebuie ca producătorul de imagini din mintea noastră să fie anclanşat. Dacă nu se anclanşează, rămânem cu datele senzoriale, şi asta se face drogându-te. Bagi o chestie în tine şi ai rămas... lipit. Lipit în ce? De fapt în tine, este decuplată senzorialitatea – care trăieşte momentul său de ebuliţiune extremă – de libertatea ta ca fiinţă gânditoare, care constă în a prelucra liber aceste informaţii. Drogatul decuplează partea de sus a omului de partea de jos, şi îl ţine captiv – într-o manieră “mirifică” – acolo, jos. Libertatea noastră este în capacitatea de a ne raporta liber la lucrurile care ne vin, care ne determină şi ne condiţionează. Dacă se decuplează partea de sus, care este intelectul, nu suntem liberi – în ciuda caracterului “mirific” a ceea ce ne ţine captivi. Ei bine, deci în momentul în care eu primesc informaţii de la televizor, să spunem. OK? Mă uit la televizor şi primesc tot felul de informaţii. Aceste informaţii sunt vizuale. E foarte important că sunt vizuale, pentru că numai informaţiile vizuale sunt nemijlocit asimilabile în aparatul meu cognitiv. Dacă nu ar fi vizuale ar trebui să fie verbale. Dacă sunt verbale, şi în felul ăsta - reţineţi întrebarea şi o să vedeţi cum o să continui după ce merg mai departe... Ele sunt vizuale. Ce înseamnă că sunt vizuale? Că mi se adresează direct. Toţi teoreticienii televiziunii au spus acest lucru: că televiziunea se lipeşte direct pe om, este nemijlocită, şi ăsta este un mare câştig – economiseşte timp ş.a.m.d. Dar atenţiune ce se întâmplă: în fapt, imaginea pe care ne-o propune televizorul sau pe care ne-o propune cinemato-graful se substituie facultăţii mediane care este imaginaţia. Imaginaţia mea nu mai produce imagini care să facă faţă datelor senzoriale pentru a le cupla cu gândurile. Ea este substituită, imaginaţi-vă în termeni tehnici – am cutia neagră a simţurilor, cutia neagră a imaginaţiei, cutia neagră a inteligenţei: cutia neagră a imaginaţiei este scoasă şi înăuntru bagi un televizor. E ceva de necrezut, e ceva diavolesc, care s-a petrecut cu această invenţie absolut genială. Pentru că de fapt ea s-a substituit imaginaţiei noastre. Iar omul care trăieşte într-o lume a televiziunilor este un tip de om mult mai servil, mai lipsit de originalitate, mai lipit de ceva care îl condiţionează decât omul cărţii scrise. Am să continui argumentul, în deplină onestitate, pentru a vă sugera că acest tip de argument trimite la a valoriza mai mult culturile orale decât culturile scrise, şi mai mult culturile scrise decât culturile audio-vizuale. Dacă mergem la capătul argumentului... Şi am să vă spun foarte pe scurt de ce cred că este aşa şi de ce situaţia nu trebuie să ne dispere. Descrierea mea la întrebarea DE CE TREBUIE SĂ CITIM? este asta: trebuie să citim pentru că atunci când citim evacuăm televizorul din mintea noastră, reînviind facultatea imaginaţiei cu care în mod nativ suntem înzestraţi. Noi trăim într-o lume în care bunurile ni se adresează în chip de commodities [englezii le spun foarte bine: bunurile sunt comodităţi] adică sunt lucruri care ne vin ca bunuri pentru că sunt accesibile. Marea ispită a modernităţii este uşurinţa cu care ne vin lucrurile pe care dacă le-am dobândi mai complicat am fi mai câştigaţi în ordinea interiorităţii noastre. Modernitatea asta în care trăim – a superabundenţei de bunuri – este de fapt una care a expropriat zone din sufletul nostru, le-a dus în afară, le-a făcut să funcţioneze perfect, dar în felul ăsta ce-am

6

obţinut ca câştig (anume comoditatea) am pierdut în profunzime, pentru că este o extirpare de interioritate. DE CE TREBUIE SĂ CITIM? Pentru a fi mai liberi. Pentru ca aparatul nostru cognitiv să fie liber – în sensul în care v-am povestit. El să nu fie captiv pre-fabricatelor. Vă sunt dator cu o descriere a valorizării implicite din acest argument: culturile orale sunt mai interesante şi mai puternice decât cele scrise, iar cele scrise sunt mai interesante decât cele bazate pe televiziune. De ce este aşa? Sunt două locuri clasice – aşa-numitele argumente pe care Platon le-a formulat împotriva culturii scrise. Ele se găsesc într-un dialog – Phaidros şi într-o scrisoare – Scrisoarea VII. În esenţă, argumentul este următorul: în momentul în care eu aud ceva, cineva îmi spune ceva, să presupunem că îmi spune teoria restrânsă a relativităţii a lui Einstein, eu nu ştiu să scriu [ştiu să scriu, dar... e secundar] ideea este că atunci când primesc informaţia eu nu o scriu pe tablă. Totul este auditiv. Atenţiune: este auditiv. Ştiţi ce înseamnă asta? Că nu pot apuca. Vine un cuvânt... pot să îl apuc? Nu. Trebuie să mobilizez din mine o facultate care este atenţia, iar atenţia să mobilizeze din aparatul meu cognitiv o facultate care este memoria precisă. Atenţie, nu memoria fluă, ci memoria precisă. Pentru că dacă nu am asta pentru zece mii de cuvinte (că atât îmi trebuie ca să explic teoria restrânsă a relativităţii), eu nu mai pot urmări raţionamentul. Deci imaginaţi-vă că o carte este înlocuită de un discurs-fluviu. Vine un aed şi, în loc să-mi recite Iliada, îmi recită teoria restrânsă a relativităţii: o operă de inteligenţă, o operă de stringenţă, o operă care necesită foarte multe operaţiuni mintale. Deci tipul de atenţie pe care eu trebuie să o dezvolt este cu totul şi esenţialmente mai mare decât atenţia pe care eu o dezvolt atunci când am cartea la îndemână. Veţi spune: sigur, este măsura pe care spiritul omului o ia pentru a suplini un neajuns. OK. Pot gândi în felul ăsta, dar priviţi situaţia în sine, nu prin judecăţi utilitariste. Deci argumentul spune aşa: că în culturile bazate pe oralitate, atenţia şi memoria precisă sunt mobilizate mult mai bine decât în culturile scrise. În esenţă, ăsta este argumentul lui Platon. Termenii nu sunt ai lui, eu l-am reformulat complet, dar asta este ideea. Şi veţi recunoaşte că exact aşa este. În momentul în care am micuţa cărţulie care popularizează articolul lui din 1905 privind teoria restrânsă a relativităţii, îl am la îndemână... cum îl citesc? îmi fac o cafea, îmi aprind o ţigară, mă gândesc cum e treaba şi iau notiţe. E foarte important: iau notiţe. Memoria mea precisă nu este solicitată. Mă strigă Nelu din bucătărie (râsete), mă duc şi vorbesc cu Nelu... Mă întorc. Mă sună Gigel pe mobil... Vorbesc şi cu Gigel... Toate astea se petrec şi... de ce vă sugerez asta? Pentru că eu nu sunt somat de modul transmiterii orale la o atenţie susţinută. Atenţie suţinută înseamnă disciplină, disciplina înseamnă asceză, iar asceza înseamnă virtute, virtutea – în sens etimologic – înseamnă forţă. Aicea suntem. Deci culturile orale, cu neajunsurile lor, stimulează facultăţile intelectuale în mai mare măsură decât culturile scrise. Deîndată ce au apărut comodităţile, spiritul se relaxează. Dar atenţiune, se relaxează în felul următor: prin atrofiere. Să nu vă faceţi iluzii deloc că atunci când facultatea atenţiei este nestimulată es ar fi la fel de bună in potentia precum este la aezii care reţineau Iliada

pe dinafară. Eu, un modern, dacă sunt pus alături de un aed, eu mă târăsc la picioarele lui. Aedul are toate facultăţile intelectuale treze, într-o manieră în care la mine sunt adormite... Prin urmare, da, deşi sună paradoxal, antimodern şi reacţionar, culturile orale stimulează mai bine facultăţile sufleteşti şi intelectuale decât culturile scrise, iar

7

culturile scrise mai bine decât culturile bazate pe imagine – adică pe televiziune şi pe cinematograf. Este purul şi tristul adevăr. Umanitatea este angajată într-un vast proces

de expropriere a facultăţilor ei sufleteşti. De ce? Pentru a obţine comodităţi. Şi le obţine, slavă Domnului, că oamenii sunt foarte deştepţi. Sunt foarte ingenioşi şi obţin toate aceste lucruri. Acuma. Trebuie să renunţăm la comodităţi? Răspunsul meu de comod modern este că nu. Nu. Dar trebuie să fim conştienţi de aceste lucruri. Bun. Deci, la întrebarea DE CE TREBUIE SĂ CITIM? răspunsul cred că este limpede. Iar acest “trebuie” nu apare ca fiind o constrângere, ci apare ca fiind o libertate pe care am piedut-o şi pe care pot s-o redobândesc. Iar această libertate este autenticitatea, capacitatea sufletului de a fi de-sine-stătător, de a nu depinde de televizoare (în cazul culturilor ăstora postmoderne), de a nu depinde de cărţi scrise (cum este cazul culturilor scrise), ci de a depinde doar de – şi ajungem la începutul întâlnirii noastre – de un alt om. Un alt om, care-ţi spune care-i treaba. Ce s-a mai întâmplat cu Hegel, ce s-a mai întâmplat cu Einstein, ce s-a mai întâmplat cu Platon – îmi spune el. Dar chestia tare este nu că îmi spune el, ci că eu – în urma trezviei minţii mele – sunt la rândul meu capabil să-i spun altuia ce se mai întâmplă în regiunea Hegel, în regiunea Platon, în regiunea Einstein ş.a.m.d. Noi înşine devenim egalii celor care ne spun aceste lucruri înalte. Din acest motiv, dragii mei, trebuie să citim, iar acest lucru este expresia libertăţii noastre. În fine, ultimul punct al întâlnirii noastre este cel mai plăcut pentru mine, pentru că mă pune în situaţia de a evoca în faţa dvs. – care aveţi 16-17 ani – maeştrii mei de la vârsta pe care din păcate nu o mai am... Ok. Şi o să facem aşa: în deplină libertate – şi vă rog să nu vă simţiţi constrânşi să vă daţi mari – a auzit cineva de Cesare Pavese? Da? Avem un vot (râsete) pentru Pavese (râde)? Nu, nu-i întreb pe profesori (râde). Vreau doar să-i întreb pe elevi. Cesare Pavese este un scriitor italian care s-a sinucis în 18 august 1950, în anul în care a luat premiul Strega. Premiul Strega este cel mai important premiu literar italian şi îi încununează cu adevărat pe cei mai buni. Spre deosebire de Nobel, trebuie spus. Dacă se face lista tuturor celor care au luat premiul Strega, sunt toţi mari scriitori. Cesare Pavese a fost un foarte mare scriitor, astăzi din păcate uitat. Dar când un scriitor mare este uitat, aveţi întotdeauna orgoliul – poate vanitatea – că vă puteţi mândri cu faptul că ştiţi un mare scriitor uitat. Henry de Montherlant, despre care o să vă vorbesc în continuare, spunea că niciun om de calitate nu admiră numai scriitorii sau personalităţile care sunt în canonul central. Pentru că a-i admira numai pe ăia e o dovadă de servilism. Nu înseamnă că ăia nu sunt buni, dar nu se poate ca personalitatea ta să nu se orienteze spre ceva ce nu este confirmat de mainstream. Ei bine, astăzi el este aproape uitat. Spre sfârşitul vieţii a scris câteva... – cum se întâmplă adesea: când eşti gata să sfârşeşti devii atât de bun, cei care sunt buni, încât te apucă jalea că au murit... El era impotent, suferea de o aberaţie erectilă care i-a tulburat viaţa, i-a făcut relaţiile imposibile cu femeile, şi l-a făcut... – vedeţi cum este cu neajunsurile – neajunsurile care uneori când apar produc în compensaţie nişte răspunsuri, la oamenii talentaţi şi autentici, uluitoare... I-a creat un tip de sensibilitate deopotrivă mândră, rănită, stoică şi onestă – uluitoare. Capodopera lui este jurnalul; jurnalul se cheamă Meseria de a trăi . Jurnalul ăsta are două părţi: este prima parte în care el învaţă să fie scriitor şi după ce el învaţă să fie scriitor – fie în

8

poezie, fie în eseuri, fie în proză, unde este foarte mare, se vede, el îşi dă seama de lucrul ăsta şi încearcă să înveţe şi să trăiască. De-aia volumul se cheamă Il mestiere di vivere. Ei bine, dar el nu învaţă să trăiască până la capăt, pentru că s-a sinucis ca un adolescent rănit. Omul este superb... Dacă vă cade jurnalul lui în mână, nu citiţi, vă rog, ce a apărut înainte de 1989, pentru că jurnalul a fost mutilat: nu mult, dar semnificativ. El era foarte slobod la gură şi vorbea clar şi despre problemele lui şi era destul de crud şi cu alţii. În ediţia pe care Florin Chiriţescu a pregătit-o după 1990 apar şi lucrurile care, fără să fie semnalate [atenţiune la lipsa de onestitate a cărţilor apărute în comunism, pentru că dacă elimini ceva, regula spune că pui “[...]” măcar atât...] A scris câteva mici romane superbe: Tovarăşul, Diavolul pe coline, Luna şi focurile este ultima lui carte. Sunt mici proze superbe. Mici înseamnă, să ne înţelegem bine, 200 de pagini... Mici în raport cu Thomas Mann, Balzac etc. Pavese a fost primul meu mare maestru şi a fost un mare maestru pentru partea a doua a jurnalului. Cum a devenit el scriitor m-a interesat mai puţin atunci, pentru că eu nu voiam să devin scriitor... Eu voiam să trăiesc autentic tot ce mi se întâmplă, voiam să am o cheie a autenticităţii, iar el mi-a fost unul dintre ghidurile cele mai oneste. Ajung acum, în contrapunct, la un alt maestru al adolescenţei mele – André Malraux. Aţi auzit de André Malraux? Ei, Malraux e mai popular... Mă întreb dacă pentru că a fost ministru al culturii A fost un tip care a evoluat dinspre comunism [comunismul ăla francez, mai nuanţat decât cel de aici], a trecut printr-o fază de tatonări, după care l-a sprijinit pe gen. de Gaulle, devenind un om de dreapta, pur şi simplu... André Malraux, ca să vă spun câteva lucruri despre el, a scris în tinereţe romane şi la maturitate a scris două tipuri de lucrări: memoriile (pe care le-a intitulat Antimemorii, pentru că câteva chestii de acolo sunt pur şi simplu inventate, biografii lui zic că era un mare fanfaron, face parte din farmecul lui... ; porneşte de la lucruri reale, numai că le dezvoltă într-un anumit fel... ) şi scrieri dedicate artei. Noţiunea de “muzeu imaginar” al picturii sau sculpturii îi aparţine lui André Malraux. A scris cărţi de artă – el era un om care nu şi-a dat bacalaureatul, trebuie să ştiţi asta, nu a avut niciodată o instrucţie sistematică, el nu a făcut o facultate – a fost unul dintre oamenii cei mai cultivaţi ai timpului lui, în plus un om de o enormă originalitate, iar cine l-a văzut – nu ştiu dacă aţi văzut vreun film cu el – el a suferit în 1971 un atac cerebral în urma căruia era să moară. A scris o mică carte inclusă în Antimemorii, se cheamă Lazăr, care este relatarea aproape zi de zi şi ceas de ceas asupra a ceea ce s-a întâmplat în momentul în care s-a instalat în neant. El a fost agnostic, nu ateu, avea o reverenţă faţă de religii, neavând însă – recunoştea acest lucru – capacitatea să creadă. Cine l-a văzut în filmuleţele care s-au făcut cu el pentru că francezii şi-au dat seama că îl vor pierde pe acest mare om şi au făcut filmuleţe cu el (de televiziune) care îl arată ca pe un om în vârstă, pe jumătate handicapat – vorbea greu, trebuie să ştii bine franceza ca să îl înţelegi, şi vedeţi un lucru pe care eu l-am văzut în clasa XII-a ducându-mă la Institutul Francez, unde am văzut filmuleţul La légende du siècle cu el, un om pe care natura l-a ruinat pe jumătate şi care este numai inteligenţă, numai spirit, cu o capacitate de formulare scânteietoare [iar franceza îţi permite lucrul ăsta...] şi adesea enigmatică. Cine îi citeşte operele târzii, cum este ultimul eseu, Omul precar şi literatura, apărut postum, vede cât de bizare şi eliptice sunt totuşi formulările lui, superb de frumoase... El

9

închide – ca să îl situez – el închide un ciclu în stilistica franceză care începe cu Pascal [cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, în franceză, în orice caz] – dar la Pascal totul este transparent; la el [la Pascal, n.m., AMB] perfecţiunea stilistică şi concizia enormă nu sunt niciodată, în eliptica lor, şi obscure. În timp ce la el [la Malraux, n.m., AMB] se închide un ciclu, şi obscuritatea apare... E cineva foarte special. Pe mine m-a atras Malraux prin ceea ce astăzi se spune despre el – fanfaronadă, dar nu în sensul negativ, ci m-a impresionat curajul fizic. Omul ăsta avea curaj fizic în faţa morţii. Când era o revoluţie în Asia, păi se ducea acolo cu arma şi lupta cu ăia. Bun. Nu era chiar în primele rânduri, cum s-a spus, dar trăgea, se trăgea asupra lui... S-a dus într-un avion improvizat ca să găsească – el pretinde că le-a găsit – în deşert, ruinele cetăţii reginei din Saba. A făcut aceste lucruri... S-a dus voluntar în Spania. El pretinde că a organizat acolo [casetă

întreruptă] şi-a riscat viaţa. A doua lui nevastă i-a zis în 1940 “cum să te duci? ai 39 de ani” şi el a răspuns “cine a scris cum am scris eu nu poate să nu se înroleze”. Şi s-a înrolat la tancuri. A făcut războiul. Şi după aceea a stat în Paris o vreme... După care s-a dus şi a organizat un fel de brigadă, s-a autointitulat colonel – nu era colonel, el nu avea niciun fel de instrucţie – dar avea autoritate, o autoritate asupra oamenilor pe care oamenii i-o recunoşteau – pentru că era ca o flacără vie. Şi cu asta s-a asociat lui Leclerc, care a eliberat Strasbourgul. Asta era treaba. Ăsta era André Malraux. Deci e o combinaţie de exagerare şi de ceva real, care pe mine m-a fascinat când eram adolscent şi îmi doream foarte mult să fi trăit lucrurile pe care el le-a trăit. André Malraux a fost al doilea maestru al adolescenţei mele. Am să vă vorbesc foarte scurt despre al treilea, un neamţ. Numele lui este Friedrich Nietzsche şi este filozof. El a înnebunit în 1889, în decembrie, şi semnul alienaţiei lui mintale a fost că a îmbrăţişat un cal. El mi se pare că locuia în vreemea aia într-o pensiune din Torino şi a ieşit de la pensiunea lui şi când a traversat strada un căruţaş bătea în mod bestial un cal. Şi în mod dostoievskian, Nietzsche, deja alientat, ceea ce se vedea din scrisorile pe care le trimisese, a îmbrăţişat calul. S-a pus între cal şi biciuşca dementului ăluia care îl însângera pe cal. Nu e banal să înnebuneşti în felul ăsta... Nietzsche m-a fascinat... Şi dacă am dorit vreodată în mod secret ceva a fost să înnebunesc cu el... Tensiunea gândului cum este la omul ăsta, care a înnebunit, am mai găsit-o la un filozof tot german, Hegel, care n-a înnebunit, a murit de o gripă tâmpită la 50 şi ceva de ani... Este ceva cu oamenii care au gândit până la capăt în mod incendiar anumite gânduri, care mie îmi impune... aşa... mă aruncă în genunchi. Nietzsche este unul dintre marii gânditori ai lumii, pentru că el a întors tradiţia gândirii, răsturnând-o... S-a pus în contra unei evoluţii care începe cu Platon (iar Platon rezumă o întreagă tradiţie de până la el – pe care îi numim presocratici, dar asta e secundar...), el s-a pus împotriva ei. El, de unul singur, cu gândul lui... Şi a schimbat lumea! Postmoder-nismul filozofic, în fond, este scos din buzunarul lui Nietzsche... Un buzunar cam murdar, trebuie spus... Un buzunar cam îmbâcsit, şi cu pete de grăsime, şi cu firicele de ţigară, cam îmbâcsit... Dar tot postmodernismul filozofic pleacă din Nietzsche. Heidegger, cu întoarcerea, cu răsucirea lui a gândului, pleacă din Nietzsche. Practic, tot secolul XX pleacă din Nietzsche. În nebunia lui... Titu Maiorescu l-a citit şi a pus verdictul (notat în Jurnal): “un aforist alienat” - Nietzsche încă nu înnebunise la data la care făcea el notaţia. Dar judecata este corectă: el pare alienat pentru că urgenţa şi

10

ardenţa gândului sunt uluitoare... Ei, la Nietzsche asta m-a atras. Încercam să văd cum anume pot gândi astfel încât gândirea mea, care nu era genială, să poată deveni prin alţii – prin el – genială... Iar când spun “genial” nu mă refer la produsul gândirii – pentru că eu nu voiam să scriu cărţi despre care cineva să spună că sunt geniale – eu voiam să ştiu ce simte o minte când este genială. OK. Trebuie să ne despărţim, cred... Dacă fac rezumatul, înainte să vă vorbesc despre ultimul autor care mi-a marcat adolescenţa, să fac un fel de acoladă: Cesare Pavese este Meseria de a trăi. Cum anume poţi trăi astfel încât viaţa ta... nu să aibă un sens, pentru că problema asta nu mi-o puneam în adolescenţă în felul în care mi-o pun astăzi, ci să fie o existenţă plină, în orice sens aţi putea da acestui cuvânt... Dar, să nu-l puneţi pe “plin” jos. Nu-l puneţi în zona plexului sexual, ridicaţi-l în zona soarelui, în zona minţii, în zona sufletului, în zona care se poate elibera prin noi de îndată ce am trecut de capul nostru – în sus... Ăsta era Il mestiere di vivere. André Malraux era aventura, curajul fizic în faţa experienţei. Şi capacitatea, uluitoare la Malraux, de a scrie scânteietor despre lucruri care par banale şi sordide. Ce poate fi mai sordid decât o revoluţie în China?! Ei bine, citiţi vă rog cărţile lui despre asta... E tare de tot! Ăsta este Malraux. Iar Nietzsche este ispita temperaturii gândului. Cum este mintea ta atunci când gândeşte un conţinut genial al gândirii? Cum mă pot eu duce în mintea lui Einstein când i-a venit ideea să echivaleze masa cu energia? Astea sunt lucruri care mă fascinează, pentru că se întâmplă ceva cu mintea acelui om, care nu e proces psihologic. Nu e nici măcar proces de gândire, este altceva. Trimite spre ceva care este mai mult decât atât şi reprezintă propriu-zis misterul prezenţei noastre aici. Ultimul autor pe care vreau să îl evoc este un francez, Henry de Montherlant. Aţi auzit de el? Henry de Montherlant a fost un playboy homosexual al anilor 1920. Ca toţi francezii de condiţie bună de pe vremea lui, a fost instruit la catolici. A făcut un bun liceu religios, unde a învăţat o solidă latină, care i-a permis accesul direct la iubiţii lui romani. S-a înrolat la 17 ani în Primul Război Mondial, a fost rănit serios, şi după război urmează apoteoza lui – vă spun de apoteoza lui ca să vă spun cum s-a dezis de ea... Niciun om nu e interesant atât prin succesul pe care îl are, cât prin cum face faţă succesului sau cum se dezice de el din voinţa lui proprie... A scris romane prin care elogia fraternitatea din interiorul colegiului (“colegiu” înseamnă „liceu”). A scris un roman care elogiază viaţa sportivă, camaraderia virilă, sportul – în sensul antic al termenului. Încă nu apăruse Coubertin, care să reinventeze Olimpiadele. Dar el [Henry de Montherlant, n.m., AMB] este un păgân antic în forma cea mai pură. E o reîncarnare a spiritului Antichităţii, acest Henry de Montherlant, dar cu experienţa creştinătăţii asimilată, având respectul faţă de ea, care e perfect ilustrat prin următoarea întâmplare: În anii 1950 a terminat un roman care se chema Prefectul Spendius – un roman situat în secolul III d. Cr., şi anume în epoca anarhiei militare din Imperiul Roman, în care creştinismul creşte, creşte, creşte... şi distruge instituţiile Antichităţii, ofensează instituţiile Antichităţii, pe scurt, pare să fie o mineriadă îndreptată împotriva culturii, iar acest prefect Spendius este dezgustat de lumea în care trăieşte, de scensiunea brutalităţii şi barbariei creştine, şi a inculturii creştine, şi se hotărăşte să se sinucidă. Îşi anunţă prietenii că se va sinucide şi este încă o dată rănit de indiferenţa prietenilor lui când a anunţat că se va sinucide – şi o face. Montherlant termină la mijlocul anilor 1950 acest

11

roman, Prefectul Spendius. Şi înţelege în ce lume îşi va publica acest roman: într-o lume care – pot să folosesc cuvinte tari? nu le folosesc, pentru că... – o lume care îşi bate joc de creştinism, în care creştinismul este constant dispreţuit şi înjosit ş.a.m.d., şi face următorul lucru: cele patru copii ale romanului Prefectul Spendius, un roman de 500 de pagini, la care a lucrat aproape 10 ani, le arde – pentru că nu vrea să dea argumente unei lumi pe care o dispreţuieşte de a distruge un lucru care finalmente a devenit demn de respect. Acest creştinism înjosit în lumea de azi... Şi Montherlant distruge Prefectul

Spendius! Vă rog să îl admiraţi pe acest om! În anii 1930 a devenit cunoscut cu un roman uşor, o tetralogie, Les jeunes filles – ceva..., e de necitit... Dar asta i-a făcut o faimă formidabilă. În acelaşi timp scria eseuri, Mors et vita, Au fontaine du desir, Service inutile,

superbe eseuri... Are o mână pentru eseuri, acest Henry de Montherlant, uluitoare... Care va fi valorificată nu în romane, pentru că romanele sunt uşurele (cu excepţia Celibatarilor, pentru care a luat în 1934, dacă nu mă înşel, Goncourt-ul) – care i-au făcut marele succes parizian, dar de care el s-a dezgustat... Nu i-a trebuit, pentru că – cu simţul lui estetic extraordinar – a simţit că e ceva nasol cu acest succes, e ceva impur. Ei bine, vine ocupaţia şi urmează the brave new world, lumea de după al Doilea Război Mondial care îl dezgustă total. La vremea aia fusese lansat la apă pachebotul France.

Prilej de agitaţie naţionalistă în Franţa, e dezgustat de tot acest dezmăţ naţionalist..., precar, pentru că nu avea nimic substanţial, şi notează “Franţa? Pachebotul France

pluteşte pe o mare de salivă...” Deci a fost un critic stoic – în sensul antic al termenului – al timpului lui... Şi acum urmează perioada favorită pentru mine, este perioada în care scrie piesele de teatru. A scris un număr de piese de teatru cu subiect istoric, aproape toate sunt capodopere. Ultima se cheamă Războiul civil, e dedicată războiului civil dintre Cezar şi Pompeius, şi este încă o judecată severă la adresa lumii moderne, făcută din perspectiva virtuţilor Antichităţii clasice. Acelaşi om care era un păgân pur-sânge – în sensul antic al termenului: nu neopăgân, ci păgân adevărat, politeist – a scris cele mai frumoase piese creştine din secolul XX. A făcut un elogiu al călugăriţelor de la Port-Royal (care au fost, pe chestiunea jansenismului, persecutate). A scris despre retragerea în viaţa monahală o superbă piesă care se cheamă Maestrul Ordinului Santiago... Era cineva. Dacă cuvântul “aristocraţie” are vreun sens să fie aplicat cuiva, acela este Henry de Montherlant. Ei, ce mi-a plăcut la Montherlant? Mi-a plăcut altitudinea la care

ridica chestiunea omenescului. La Montherlant nu mergeam în zonele joase. Totul era ridicat în zonele înalte. Iar cum se exprimă acest lucru, cum anume zona fiziologică se traduce într-o zonă înaltă fără să falsifice, fără să edulcoreze, asta se vede cel mai bine în Montherlant. Montherlant trimite la cu totul altceva decât el, dincolo de faptul că a fost un mare stilist al limbii franceze. Dincolo de faptul că a fost un spirit aristocratic, de la care ai ceva de învăţat în ordinea demnităţii. Dar el trimite la Antichitatea greco-latină. Şi când spun asta nu mă refer la opere, ci la tipul de personalitate umană pe care a construit-o acea superbă cultură a Antichităţii clasice. Asta este. Dragii mei, de aceea citim, de aceea trebuie să citim şi v-am făcut parte, încercând să elogiez pe patru dintre maeştrii mei... Cel mai mult mi-a plăcut să îi laud în faţa dvs pentru că mulţi dintre ei sunt astăzi uitaţi, cu excepţia lui Nietzsche, care are în continuare o presă extraordinară, ceea ce mi-l face

12

puţintel suspect. Montherlant este aproape uitat în ţara lui, Malraux este în continuare ridiculizat pentru grandomania lui, iar Pavese este ca şi uitat... Toţi trei – toţi patru – au fost mari scriitori, mari spirite... Merită să conversăm cu ei! Vă mulţumesc! (transcriere: Ana-Maria Botnaru)