Partidocraţia şi deficitul ideologic.

S-ar putea şi altfel?

Anton Carpinschi

Tranziţia de după tranziţie

După prăbuşirea comunismului şi lunga perioadă de tranziţie spre democraţie, societatea

românească se confruntă, în continuare, cu exigenţele consolidării democratice. Cu câteva

decenii mai înainte, aceeaşi societate parcursese drumul invers, de la o democraţie fragilă la

dictatura comunistă. Prin instaurarea puterii totale a partidului-stat, masificarea societăţii şi

ideologizarea tuturor sectoarelor activităţii umane, România devenea, spre sfârşitul anilor ‘40 ai

secolului trecut, o ţară comunizată. Dar, dincolo de acest drum în dublu sens, consumat într-un

interval istoric atât de scurt, trebuie avută în vedere decolarea tardivă şi dificilă a modernităţii

româneşti, absenţa îndelungată a exerciţiului democratic (1938-1990), precedată într-un interval

istoric de scurtă întindere de o democraţie formală şi incompletă. Aşadar, o istorie sinuoasă şi

comprimată în care societatea românească a reprodus atât formele şi instituţiile demo-liberale

ocidentale, cât şi pe cele comunist-sovietice şi apoi, printr-o mişcare la stânga împrejur, din nou

pe cele demo-liberale occidentale. Consecinţele acestor tranziţii succesive, rapide şi

contradictorii nu s-au lăsat aşteptate. Am în vedere deficitul de cultură politică şi responsabilitate

civică în rândurile populaţiei, penuria de oameni politici competenţi şi oneşti şi, în consecinţă,

generalizarea politicianismului populist şi clientelar de factură partidocratică, precum şi inflaţia

„noilor politicieni”.

Despre ceea ce s-ar putea denumi „tranziţia de după tranziţie” putem vorbi, însă, nu

numai la scara istoriei, ci şi privind actuala „dublă” tranziţie postcomunistă, cea „îndreptată spre

exterior, cu obiectivul transformării fostei societăţi socialiste româneşti într-o societate capabilă

să se adapteze la sistemele europene şi mondiale” şi cea „orientată spre interior, spre

transformarea societăţii <europene> româneşti într-una care să semene cu modelul pe care şi l-a

propus” (Pasti 1995, 21-22). Altfel spus, parcurgem o tranziţie instituţională orientată spre

exterior, urmând normele, legislaţia şi beneficiind de programele de restructurare, ajustare şi

asistenţă în varii domenii venite din Occident, dublată de o tranziţie atitudinală orientată spre

interior, mult mai complexă şi dificilă, vizând dezvoltarea şi modernizarea societăţii româneşti în

profunzimile mentalului său colectiv şi individual.

Spre deosebire de tranziţia instituţională câtre democraţie şi economia de piaţă, în linii

generale realizată, tranziţia atitudinală este „tranziţia de după tranziţie”. Este vorba despre un

proces, esenţialmente, instructiv-educaţional, incipient, într-o societate ce nu şi-a consumat, pe

deplin, modernitatea. Când spun acest lucru, am în vedere cele două tentative istorice de

modernizare a României - liberal-capitalistă şi comunist-etatistă -, prima brutal întreruptă, a doua

funciarmente eşuată.