PARTEA GENERALĂ (II) (Ciclul I) - usem.md · existenţa drepturilor şi a obligatiilor, acestea...

1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT CIVIL PARTEA GENERALĂ (II)

(Ciclul I)

AUTOR:

Ion Bîtcă

dr. în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept privat

din: 22.05.2013, proces-verbal Nr: 9

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

CATEDRA DREPT PRIVAT

LECT. UNIV. DR. ION BÎTCĂ

DREPT CIVIL DREPTUL DE PROPRIETATE ŞI

DEZMEMBRĂMINTELE SALE

CURS

CHIŞINĂU

2013

3

Tema 1. Patrimoniul si drepturile reale. Noţiuni generale

1. Consideraţii introductive

Persoana fizică, cât şi persoana juridică este titulară de drepturi subiective şi obligaţii

corelative. Aceste drepturi şi obligaţii pot fi privite în mod separat ut singuli, cat şi în totalitatea lor

ca o universalitate juridică. Totalitatea acestor drepturi şi obligaţii formează o entitate juridica

denumită generic - patrimoniu. Din componenţa patrimoniului fac parte drepturile şi obliaţiile

corelative care au un conţinut economic, pe care le vom numi în viitor - patrimoniale. Deşi unele

drepturi sânt nepatrimoniale (dreptul de autor sau dreptul de inventator), deci, nu fac parte din

patrimoniu, totuşi exerciţiul acestora naşte unele prerogative patrimoniale, drepturi care fac parte din

patrimoniu.

Patrimoniul fiind o pură abstracţie juridică nu trebuie confundat cu drepturile şi obligaţiile

care se gasesc în conţinutul sau. Acestea sânt doar elementele componente ale patrimoniului care pot

fi analizate de sine stătător facându-se abstracţie de orice legatura cu celelalte drepturi şi obligaţii ale

aceleiaşi persoane.

Instituţia patrimoniului este prevazută şi reglementată în: „Titlul I, Cartea a doua, Drepturile

reale”, a Codului civil fiind intitulat „Patrimoniul”.

2. Noţiunea de patrimoniu

In doctrină termenul de patrimoniu este analizat sub două aspecte: economic si juridic.

Sub aspect economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei

persoane, înţelegîndu-se prin bunuri atît lucrurile materiale cît şi drepturile pe care le are acea

persoana cu un conţinut economic.

Sub aspect juridic patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut

economic, evaluabile în bani care aparţin unei persoane1. Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile

şi obligaţiile unei persoane. Dar, acestea fac parte din patrimoniu numai daca au un caracter

patrimonial, adica dacă pot reprezenta o valoare bănească. Totalitatea drepturilor cu un conţinut

economic formează activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor cu un conţinut economic formează

pasivul patrimonial. Deci, patrimoniul are un activ şi un pasiv.

Dupa cum se poate observa pentru a fi în prezenţa unui patrimoniu este necesar ca pe lângă

existenţa drepturilor şi a obligatiilor, acestea să aibă şi un conţinut economic. În acest sens drepturile

personale nepatrimoniale, deci, care nu au un conţinut economic, nu vor putea face parte din

patrimoniu.

Având în vedere cele spuse mai sus, şi pornind de la analiza dispozitiile art. 285 alin. (1) C.

civil, vom defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând

unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de valori active şi pasive, strâns

legate între ele2.

3. Caracterele juridice ale patrimoniului

1 C. Hamangiu, I. Rosetti, Al. Baicoianu, Drept civil roman, Bucuresti 1929, vol 1, p. 845; George N. Lutescu,

Teoria generala a drepturilotr reale, Bucuresti 1947, p. 20; C. Statescu, C. Barsan, Dreptul civil. Drepturile reale,

Bucuresti, 1988, p. 5 citat de Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed.

“Actami”, Bucuresti, 1998, p. 9. 2 A se vedea M. N. Costin, Marile institutii ale dreptului civil român, Ed. “Dacia”, Cluj – Napoca, vol. 1,

1982, p. 62; C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 5; L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed.

Lumina Lex, Bucuresti, 1966, p. 9.

4

Din definiţia dată patrimoniului pot fi deduse unele caractere juridice proprii patrimoniului.

Aceste caractere juridice reprezintă anumite particularităţi ale patrimoniului care determină şi

înfăţişează în amploarea sa regimul său juridic. Printre aceste caractere identificam:

a. Patrimoniul este o universalitatea juridica. În primul rând patrimoniul este o

universalitate deoarece este compus din totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter economic,

pecuniar. Drepturile şi obligaţiile privite în singularitatea sa nu pot constitui prin ele însele

patrimonii distincte. Deci, patrimoniul este distinct de elementele sale componente, de conţinutul

său, ceia ce înseamnă ca el nu se confundă cu bunurile care intră în componenţa sa. Astfel,

modificările, schimbările sau transformările care au loc cu privire la elementele sale componente

afectează patrimoniul doar sub aspectul valorii economice pe care o reprezintă, nu sub aspectul

entităţii sale3

. Aceste transformări afectează patrimoniul doar în fapt, în materialitatea sa,

înregistrând o mărire sau o micşorare a valorii sale eonomice. În acest caz patrimoniul este privit sub

aspectul universalităţii de fapt.

Deci, ca universalitate de fapt, patrimoniul, este compus de o comunitatea de bunuri, care

urmează sa fie privită nu ut singuli, ci ca un ansamblu de bunuri. Aceasta universalitate de fapt fiind

reprezentata doar de partea activa a patrimoniului.

Totusi transformarile care au loc in patrimoniu sunt deseori rezultatul interventie unor

obligatii asumate de titularul patrimoniului. In acest caz patrimoniul nu mai reprezintă doar o

universalitatea de drepturi, ci şi o universalitate de obligaţii. Caz în care vorbim de o universalitate

juridică a patrimoniului. Deci, daca universalitatea de fapt cuprinde doar activul patrimonial,

universalitatea juridică cuprinde atât activul cât şi pasivul ei.

Ca universalitate juridică patrimoniul se menţine atât pe timpul vieţii titularului său, cât şi

după moartea acestuia, când patrimoniul trece la succesorii săi. De asemenea, ca universalitate

juridică el există şi atunci când pasivul depăşeşte activul. Acestea sânt caracteristicile ce diferenţiază

universalitatea juridică a patrimoniului de universalitatea de fapt a ei.

b. Patrimoniul apartine unei persoane. Orice persoană are un patrimoniu deoarece orice

persoană are drepturi şi obligaţii evaluabile în bani iar dacă nu are bunuri are posibilitatea juridică

de a le dobândi. Aşa fiind, patrimoniul apare ca aptitudinea de a deveni subiect activ şi pasiv de

drepturi şi obligaţii. În acest sens bunurile nu pot avea drepturi şi obligaţii civile. Deşi animalele,

potrivt art. 287 alin. 1, C. civil, nu sunt considerate bunuri, în privinţa lor se vor aplica dispoziţiile

referitoare la bunuri – alin. 2 acelaşi art., numai dacă legea nu prevede altfel. Iar din dispoziţiile care

reglementează patrimoniul sau materia succesorală, nu reiese, cel puţin, pe cale de interpretare, că

animalele ar beneficia de un alt regim juridic de cît cel al bunurilor. Prin urmare animalele nu pot fi

titulare de patrimoniu.

c. Unicitatea patrimoniului. O persoană nu poate avea de cat un singur patrimoniu.

Explicaţia derivă din faptul că fiecare individ este o singură persoană. Potrivit susţinătorilor acestui

caracter juridic a patrimoniului, unicitatea patrimoniului derivă din unitatea subiectului care este

titular al patrimoniului, noţiunea de patrimoniu fiind legată de ideia de personalitate. Unicitatea

patrimoniului subzistă chear şi atunci cînd o persoană fizică înfiinţează o societate unipersonală –

S.R.L. cu asociat unic. În acest caz, nu se poate susţine că acelaşi subiect ar fi titularul a două

patrimonii – atît a patrimoniului general, civil, cît şi a patrimoniului societăţii comerciale. S-a

afirmat4, că în realitate persoana este titulară a unui singur patrimoniu în componenţa căruia intră şi

dreptul pe care îl are asupra părţii sociale cu care a contribuit la înfiinţarea persoanei juridice

distincte. Societatea comercială va avea un patrimoniu distinct de cel al asociatului unic.

3 A se vedea; C. Statescu, C. Barsan, op. cit., p. 6; Ion P. Filipescu, op. cit., p. 10

4 A se vedea, E. Chelaru, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 8; O. Ungureanu, C.

Munteanu, op. cit., p. 10.

5

d. Divizibilitatea patrimoniului. Deşi patimoniul este unic, el este divizibil în mai multe

mase de drepturi şi obligaţii, fiecare avînd un regim juridic determinat. Astfel în cadrul căsătoriei

soţii au două categorii de mase de bunuri şi anume: masa bunurilor comune ale soţilor, deci cele

dobîndite de către ei în timpul căsătoriei, şi masa bunurilor propriii ale fiecăruia dintre soţi, bunuri

dobîndite de către ei fie înaintea căsătoriei, fie în timpul căsătoriei dar care potrivit legii sau

contractului încheiat de ei nu se încadrează în masa bunurilor comune.

Masa bunurilor comune va servi drept gaj general doar pentru creditorul comun a soţilor şi

numai în măsura imposibilităţii satisfacerii creanţei acestuia, el va putea urmări bunurile proprii ale

soţului debitor.

În ce priveşte bnurile proprii, situaţia este una inversă, creditorul soţului debitor va putea

urmări numai bunurile proprii ale acestuia şi în măsura nesatisfacerii creanţei sale, el va putea

urmări partea din bunurile comune ale soţului debitor ce i s-ar conveni în urma partajării bunurilor

comune, care pînă la proba contrarie (art. 373 alin 1 C. civ.), reprezintă jumătate din bunurile

comune.

e. Inalienabilitatea patrimoniului. Patrimoniul este legat de persoană printr-o legătură

indisolubilă, atît timp cît ea există ca subiect de drept. Drept urmare patrimoniul nu poate forma

obiectul unei transmisiuni între vii. Titularii de patrimoniu pot ceda drepturile care fac parte din

conţinutul patrimoniului, nu şi patimoniul însă-şi, chear dacă bunurile cedate ar forma tot activul

patrimoniului. Importanţa unei astfel de abordări rezidă în faptul că dobînditorul acestor bunuri,

chear dacă ele ar constitui tot activul cedentului, nu va răspunde de obligaţiile acestuia, deoarece el

dobîndeşte doar bunurile, nu şi patrimoniul lui, cu latura lui pasivă..

Deci, daca elementele sale componente, pe parcursul existentei patrimoniului sufera

transformari, inclusiv prin instrainarea totala a lor, patrimoniul va continua sa existe. A;a fiind

patrimoniul nu va putea fi insrainat prin acte juridice între vii, însă el poate forma obiectul unor acte

juridice pentru cauză de moarte – testamentul. În acest sens, care va fi valoarea juridicăa

dispoziţiilor art. 673 din C. civil, potrivit căreia „contractul prin care o parte se obliga sa tansmita

integral sau partial patrimoniul sau prezent ori sa-l greveze cu uzufruct necesita autentiicare

notariala”.

Unele precizări se impun în legătură cu interpretarea acestui articol. Credem, că legiuitorul,

atunci cînd vorbeşte de transmisiune patrimoniului, a avut în vedere înstrăinarea lui, iar atunci cînd

stabileşte forma aceastei înstrăinări, el consacră forma solemnă acesteia – autentificare notarială.

În ce priveşte înstrăinarea, ca operaţiune juridică, aceasta poate fi realizată prin acte între vii

căt şi pentru cauză de moartea.

Înstrînarea patrimoniului prin acte între vii nu va fi posibilă deoarece, în caz contrar,

admiterea ei ar aduce atingere caracterului unicităţii patrimoniului – o persoană neavînd de cît un

singur patrimoniu, admiterea posibilităţii înstrăinarea lui ar echivala cu admiterea posibilităţii

desfiinţării voluntare a calităţii de persoană fizică, iar în cazul persoanelor juridice fraudarea

intereselor creditorilor chirografari.

Dacă patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, C. civil admite, în mod indirect

posibilitatea subiectelor de drept de a constitui patrimonii distincte , prin, de ex. predarea bunurilor

în administrarea fiduciară – art. 1053 alin 1 C. civil. Astfel în Capitolul XIVdin C. civil, legiuitorul

foloseşte o gamă întreagă de expresii din care rezultă posibilitatea constituirii de noi patrimonii de

către subiectele de drept. Astfel, „se obligă să administreze patrimoniul – art. 1053 alin 1 C. civ,”

„administrarea fiduciară a patrimoniului – art. 1053 alin 5 C. civ,”, „patrimioniul dat în administrare

fiduciară – art. 1055 alin 2 C. civ.”, „în raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are

prerogativele unui proprietar (s.n.) - art. 1056 alin 2 C. civ.” şi altele. Toate aceste afirmaţii erijează

ideia posibilităţii constituirii de către subiectele de drept de noi patrimonii. Din acest considerent

6

apreciem că dispoziţiile articolului 673 C. civil sunt aplicabile doar în parte şi anume doar la

posibilitatea înstrăinării parţiale a patrimoniului. Cealată parte a dispoziţiei legale, cea care se referă

la posibilitatea înstrăinării totale a patrimoniului, considerăm că este improprie funcţionării

instituţiei patrimoniului, efectele acesteia neavînd o acoperire teoretică a funcţionalităţii ei.

În a diminua impactul pe care îl are dispoziţie legală enunţată mai sus şi ai procura o

justificare, în literatura de specialitate5 s-a încercat să se explice existenţa ei pe faptul că dispoziţiile

articolului trebuie interpretate în sensul că sa avut în vedere doar elementele sale componente şi nu

patrimoniul ca entitate juridică. Totuşi, o astfel de abordare considerăm că nu poate fi reţinută în

considerarea faptului că există bunuri, elemente ale patrimoniului, care, pentru a putea fi înstrăinate

valabil, nu necesită o autentificare notarială. Aceasta cu atît mai mult cu cît principiul care

guvernează materia încheierii contractului este cel al consensualismului.

Patrimoniul, însă, poate fi înstrăinat prin acte juridice mortis cauza. Însă dispoziţiile acestui

articol nu a avut în vedere o astfel de înstrăinare. Aceasta deoarece, în primul rînd, actul juridic la

care face referire articolul citat îl reprezintă contractul - care este un act juridic bilateral, iar

testamentul, este un act juridic esenţialmente unilateral, în al doilea rînd testamentul potrivit

dispoziţiilor art. 1458 C. civ, poate fi şi unul olograf, nu numai notarial, potrivit exigenţilor

dispoziţiilor articolului, şi în al treilea rând alegerea formei testamentului este lăsată, în principiu, la

latitudinea titularului patrimoniului, iar forma necesară pentru înstrăinarea prevăzută în articolul de

mai sus este una obligatorie.

4. Teoriile despre patimoniu

a. Precizari prealabile. Explicaţia noţiunii de patrimoniu, particularizarea ei ca o entitate

juridică distinctă a constituit şi constituie o preocupare a literaturii de specialitate. Evolutiv,

concepţia de patrimoniu a fost strâns legată de fazele şi etapele de dezvoltare a societăţii omeneşti.

Iniţial sau conturat două teorii care au încercat sa explice fundamentul juridic al patrimoniului, însă

ca urmare a criticilor pe care le-a înregistrat aceste teorii, s-a formulat o a treia teorie.

b. Teoria patrimoniului personalitate. Potrivit acestei teorii, de sorginte franceză,

patrimoniul reprezintă unul dintre atributele personalităţii umane. Între persoană şi patrimoniu

există o strînsă legătură acesta împrumutând caracterele esenţiale ale personalităţii persoanei fizice

sau juridice. Ea ar reprezenta personalitatea juridică a omului în raport cu obiectele exterioare.

Potrivit acestei teorii patrimoniul prezintă urmatoarele caractere juridice:

--- numai persoanele pot avea un patrimoniu;

--- patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine pe timpul vieţii acestuia.

După deces poate fi transmis prin succesune la succesorii universali sau cu titlu universal.

--- persoana poate avea un singur patrimoniu şi este indivizibil. Acest caracter rezultă în mod

special din perspectiva creditorilor chirografari, astfel în cât nu este posibil ca unele bunuri să fie

afectate umăririi anumitor creditori chirografari cu excluderea altora.

Critica acestei teorii. Teoria potrivit căreia patrimoniul reprezintă o parte componentă din

personalitatea unei persoane este supusă criticii:

--- orice persoană deţine un patrimoniu nu ca o emanaţie a personalităţii, ci datorită faptului

că acea persoană are un minim de bunuri;

--- deşi patrimoniul nu poate fi separat pe timpul vieţii persoanei, totuşi se cunosc situaţii

când anumite fracţiuni sau mase de bunuri au o afectaţiune specială, deci nelegate de ideia de

persoana . De exemplu, afectarea unor bunuri în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale.

c. Teoria patrimoniului de afectaţiune. Potrivit acestei teorii, de sorginte germană, ideia de

persoană este înlocuită cu acea de scop, de afectaţiune. Deci, patrimoniul reprezintă o masă de

5 A se vede S. Baieş, N. Roşca, Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. “Tipografia Centrală”, Chişinău, 2005,

p. 6.

7

bunuri afectate unui scop. Ea este dependentă de scopul de afectaţiune pe care persoana respectivă a

dat-o unei anumite mase de bunuri. Patrimoniul este o realitate, nu o entitate abstractă. Ea comportă

un activ şi un pasiv susceptibil de mărire sau micşorare şi care poate fi exprimată printr-o cifră

obţinută prin compararea activului şi a pasivului. Potivit acestei teorii patrimoniul reprezintă

urmatoarele trasaturi juridice:

--- patrimoniul şi personalitatea juridică a persoanei sânt separate;

--- o persoană poate avea mai multe patrimonii;

--- patrimoniul nu mai este inseparabil de persoană.

Critica acestei teorii. Deşi prezintă unele însuşiri mai avansate cu privire la fundamentul

juridic al patrimoniului, teoria este criticată. Nu se poate ignora existenţa persoanei ca subiect de

drept. Un patrimoniu trebuie să aibă un titular iar acesta, potrivit legislaţiei în vigoare, nu poate fi de

cât o persoană fizică sau juidică. Nu pot fi concepute drepturi şi obligaţii fără a aparţine unui subiect

de drept.

d. Teoria mixtă sau eclectica. Avînd în vedere argumentele şi criticile pe care le comportă

fiecare teorie în parte, în literatura de specialitate a existat tendinţa de a admite construcţia unei noi

teorii preluând de la fiecare teorie în parte elementele plauzibile în argumentarea analizei teoretice a

fundamentului juridic al patrimoniului. Astfel, s-a conturat o noua teorie, intermediară, numită mixtă

sau eclectică6.

Din teoria patrimoniului – personalitate – s-a reţinut afirmaţia că patrimoniul aparţine unei

persoane şi ca fiecare persoană are un singur patrimoniu. Din teoria patrimoniului - afectatiune – s-a

reţinut ideia de scop, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoanei fizice sau juridice, deşi unic,

poate fi totuşi divizat.

5. Funcţiile patrimoniului

Dezvoltarea noţiunii patimoniului ca instituţie juridică nu reprezintă prin ea însăşi un scop în

sine, ea fiind necesară în vederea studierii importanţei teoretice şi practice pe care le comportă

existenţa sa. Importanţa acesteia este redată şi prin funcţiile pe care le aceasta le îndeplineşte.

Avînd în vedere dispoziţiile legale, putem afirma că principalele funcţii pe care le

îndeplineşte patrimoniul constau în faptul că el; constitue gajul general al creditorilor chirografari;

explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; face posibilă tansmisiunea universală şi

cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

a. Patrimoniul şi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Din dispoziţiile art. 53

din Legea insolvabilităţii7, prin creditori chirografari vom înţelege acei creditori ce nu au o garanţie

reală (gaj, ipoteca,) pentru a le asigura creanţa pe care o au împotriva debitorului. Acestea au un

drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Ei vor putea urmări bunurile debitorului

prezente sau viitoare la momentul naşterii obligaţiei sau numai cele prezente la momentul executării

obligaţiei. Dacă debitorul îşi micşorează cu rea - credinţă patrimoniul pînă în momentul executării

obligaţiei, creditorii chirografari pot recupera bunul sau valoarea lui utilizând actiunea pauliană.

b. Patrimoniul şi subrogaţia reala cu titlu universal. Din punct de vedere juridic a subroga

înseamnă a înlocui pe cineva sau ceva. Ea cunoaşte doua forme: personală şi reală.

Subrogatia personala reprezintă acea operatiune juriica in temeiul careia o persoana este

inlocuita cu alta in cadrul unui raport juidic concret. De ex. în cazul obligaţiilor solidare cînd unul

din debitori execută creanţa creditorului, debitorul plătitor se va subroga în drepturile creditorului

6 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 12; L. Pop, op. cit., p. 14.

7 Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în M. Of. a Rep. Moldova nr. 139-140/1082 din

15.11.2001.

8

plătit şi va putea să-l urmărească pe codebitor pentru partea acestuia din datorie, sau în cazul

obligaţiilor in solidium8, pentru întreaga datorie.

Subrogatia reala cînd în cadrul unui raport juridic un bun este înlocuit cu altul. Dacă această

înlocuire are loc în cadrul unui patrimoniu subrogaţia este cu titlu universal. Dacă subrogaţia se

referă la un bun privit izolat, individual determinat, ea este cu titlu particular.

Subrogaţia reală este cu titlu universal pentru-că deşi are loc înlocuirea unui bun cu altul

acesta nu este privit în individualitatea sa, nu se ea în considerare individualitatea lucrului, ci este

privit ca o valoare patrimonială. Deci, în cuprinsul unui patrimoniu, are loc înlocuirea unei valori

patrimoniale cu altă valoare patrimonială. Posibilitatea unei astfel de înlocuiri se explică, tocmai

prin noţiunea de patrimoniu, ca universalitate juridică şi priveşte întregul conţinut al lui.

Trebuie de spus că această înlocuire are loc în mod automat. Dacă un bun a fost înstrăinat în

locul lui va intra valoarea acelui bun sau un alt bun procurat cu acea valoare, fără ca pentru un astfel

de efect să fie necesară voinţa părţilor sau existenţa unei dispoziţii legale.

Dacă patrimoniul debitorului cuprinde mai multe mase de bunuri, subrogaţia reală cu titlu

universal va opera în interiorul fiecărei mase de bunuri, asigurînduse astfel menţinerea destinaţiei

fiecărei mase de bunuri, din componenţa patrimoniului9.

Importanţa subrogaţiei cu titlu particular se manifestă în mai multe direcţii.

Astfel în relatia dintre subrogatia reala cu titlu uniersal si creditorii chirografari importanţa

acesteia se manifestă în sensul ca aceasta subrogatie asigura continutul dreptului de gaj general a

creditorilor Chirografari. Astfel, locul bunului instrainat va fi luat de bunul primit in schimb,

valoarea lui sau bunul procurat ulterior cu aceasta valoare. Creditorii chiografari la scadenta vor

putea urmari bunul existent la acea data in patrimoniul debitorului.

In ce priveste subrogaţia reala cu titlu particular, aceasta excede tema pusă în discţie, dat

fiindcă în acest caz este vorba de un bun privit izolat şi nu de un patrimoniu pivit ca o entitate

juridică şi, deci, nu poate fi analizată ca fiind una din funcţile patrimoniului. Aceasta cu atît mai

mult cu cît ea nu operează automat ci doar în cazurile prevazute expres de lege.

Bunăoară suntem în prezenţa unei astfel de subrogaţii cînd potrivit art. 479 alin. 2 C. civil

dacă un bun gajat a fost distrus din motviul şi în modul stabilit de lege, gajul se va strămuta asupra

valorii acelui bun sau a altui bun pus la dispoziţie de debitor creditorului.

5.3. Patimoniul şi transmisiunea universala sau cu titlu universal Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu, nefracţionat

de la o persoana la alta persoana.

Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată a întregului patrimoniu la

doua sau mai multe persoane sau în desprinderea unei parţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei

persoane. Între aceste două transmisiuni nu există o deosebire de calitate ci numai una de cantitate,

ambele presupunînd transmisiunea unei universalitaţi juridice totale sau parţiale.

Vom fi în prezenţa unei transmisiuni universale şi cu titlu universal în următoarele două

situaţii: decesul persoanei fizice şi reorganizarea persoanei juridice.

În cazul decesului persoanei fizice patrimoniul lăsat va fi cules în totalitate de un singur

moştenitor cu vocaţie universală sau de mai mulţi moştenitori dacă ei au o vocaţie doar asupra unei

cote - părţi din patrimoniu. Ei vor moşteni patrimoniul sau o cotă parte din patrimoniu atît în ce

8 Pentru o astfel de categorie de obligaţii a se vedea, L. Pop, Drep civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. Fundaţiei

“Chemarea”, Iaşi, 1994, pp. 394-395. 9 A se vedea, T. R. Popescu, Drept civil. Întroducere generală. Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, pp. 68-69.

9

priveşte latura activă cît şi latura pasivă. Ceia ce nu se întîmplă în cazul succesiunii cu titlu

particular cînd succesorul dobîndeşte doar un element din latura activă a patrimoniului10

.

În cazul persoanelor juridice transmisiunea universală se realizeză cu ocazia reorganizării

persoanei juridice prin absorbţie sau fuziune cînd întregul patrimoniu al persoanei absorbite va fi

preluat de persoana juridică absorbantă sau după caz patrimoniile persoanelor juridice care

fuzionează se transmit la persoana juridică ce se înfiinţează cu acest prilej. Transmisiunea cu titlu

universal se realizeză cu prilejul reorganizării lor prin divizare totală sau parţială.

Din cele expuse mai sus reise că numai conceptul de patrimoniu vine să explice

transmisiunea universală şi cu titlu universal. În lipsa patrimoniului transmisiunea ar fi doar cu titlu

particular.

6. Conţinutul patrimoniului

Conţinutul patrimoniului este alcatuit din drepturile şi obligaţiile patrimoniale. Drepturile

patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au o valoare econimica. Acestea se împart în două

mari categorii: drepturi reale si drepturi de creanta.

6.1. Drepturile reale. Drepturile reale sânt drepturi subiective patrimoniale care conferă

titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege asupra unui bun, pe care le poate exercita

în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei altei persoane11

.

Drepturile reale reprezintă acele raporturi juridice ce se stabilesc între persoane cu privire la un bun

şi nu între persoane şi bun. Dacă titularii unor drepturi reale asupra unui bun pot să-şi exercite aceste

drepturi în mod direct şi nemijlocit toate celelalte persoane sânt obligate să nu facă nimic de natură

să împedice exerciţiul liber şi deplin al acestor drepturi.

6.1.1. Caraterele juridice. Drepturile reale comportă unele trăsături juridice distincte de

drepturile de creanţă. Aceste deosebir se manifestă cu privire la subiectele şi conţinutul raportului

juridic real, al efectelor şi numărul drepturilor reale. Astfel:

a. Din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ

determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toate celelalte persoane. Astfel drepturile

reale sânt atribuite drepturilor absolute, adica sunt opozabile erga omnes, deci, sânt opozabile

tuturor.

b. Din punct de vedere al conţinutului şi naturii obligaţiilor corelative, dreptului real îi

corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitiului

liber şi deplin al acestui drept. Asadar subiectului pasiv îi corespunde o obligaţie generală negativă.

Aceasta obligaţie nu are o valoare economică deoarece ea nu serveşte la îmbogăţirea titularului

dreptului real şi nici nu sărăceşte pe cei obligaţi să o respecte.

c. Drepturile reale sânt perpetue în sensul că oricât nu ar fi durat neexecutarea lor titular

poate pretinde satifacerea lor sau punerea în posesie.

d. Drepturile reale comportă unele efecte specifice care rezultă din caracterul lor absolut şi

anume:

Dreptul de urmarire – este acea facultate recunoscută titularului dreptului real de a pretinde

bunul de la orice pesoană la care s-ar găsi. Astfel dacă bunul a întrat în posesia nelegitimă a unei

persoane titularul dreptului real are dreptul de a cere restituire lui.

Dreptul de preferinţă – este acea facultate care coferă titularului dreptului real posibilitatea

de a-şi realiza dreptul său cu prioritate cu privire la acelaş bun, în raport cu titularii altor drepturi. De

10

În mod excepţional succesorul cu titlu particular va dobîndi şi o obligaţie din pasivul patrimonial, numai dacă

aceasta se află în legătură directă cu bunul dobîndit de el, în sensul că obligaţia moştenită a fost contracttă de autorul său

în legătura cu bunul transmis succesorului cu titlu particular, de ex. nu a achitat tot preţul, nu a îndeplinit o sarcină legată

de procurarea bunului respectiv, ş.a. 11

L. Pop. op. cit., p. 22.

10

exemplu, titularii drepturilor reale nu vor suporta concursul creditorilor chirografari. Dacă există

concurs între titularii de drepturi reale vor avea prioritate titularul care a îndeplinit primul cerinţele

de opozabilitate.

e. Din punct de vedere al numărului lor, drepturile reale sânt limitate, fiind expres

reglementate de lege. Parţile nu vor putea crea prin voinţa lor drepturi reale noi.

f. Drepturile reale sânt apărate prin acţiuni reale de competenţa instanţei de la locul situării

imobilului.

6.1.2. Clasificarea drepturilor reale

Drepturile reale se clasifică în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale pincipale sânt acele drepturi care au o existenţă de sinestătătoare,

independentă de existenţa altor drepturi. Potrivit C. civil, art. 315 – 453, în categoria drepturilor

reale sînt incluse următoarele tipuri de drepturi:

--- dreptul de proprietate (art. 315-394);

---dreptul de uzufruct (art. 395-423);

--- dreptul de uz şi de abitaţie (art. 424-427);

--- dreptul de servitute (art. 428-442);

--- dreptul de superficie (art. 443-453);

Drepturile reale accesorii sânt acele drepturi care sânt dependente de existenţa altor drepturi.

La această categorie C. civil a prevazut doar dreptul de gaj, în care legiuitorul a inclus şi dreptul de

ipotecă.

6.2. Dreptul de creanţă

Prin drept de creanţă vom înţelege acel drept subiectiv în temeiul caruia subiectul activ,

numit creditor, poate să ceară, sau are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor,

să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea forţei de constrangere a statului. Deci, în

temeiul acestui drept, subiectul activ, poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv. Dreptul

de creanţă este un drept relativ, deoarece, pentru a putea fi realizat, presupune, de regulă, intervenţia

debitorului, care este o persoană determinată.

6.2.1. Caracterele dreptului de creanţă a. Dreptul de creanţă presupune un raport juridic unde părţile sânt determinate de la început,

deci, din momentul naşterii dreptului de creanţă.

b. Dreptului de creanţă îi corespunde doua feluri de obligaţii:

--- pozitiva, - a da sau a face ceva;

--- negativa, a nu face, adică, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în

prealabil la abţinere. Obligaţia negativă de a nu face este una determinată şi se exprimă într-o

valoare economică ce face parte din activul patrimonial al creditorului şi pasivul patrimonial al

debitorului.

c. Drepturile de creanţă sânt, de regulă, temporare, deoarece creditorul poate pretinde de la

debitor executarea prestaţiei doar înt-o anumita perioadă de timp de la data de la care obligaţia a

devenit exegibilă.

d. Fiind un drept relativ dreptul de creanţă nu dă naştere unui drept de urmărire şi dreptului

de preferinţă.

e. Numărul drepturilor de creanţă este nelimitat, deoarece pot să izvorască din numeroase

raporturi de obligatii.

f. Drepturile de creanţă sânt apărate prin acţiuni personale de competenţa instanţei de la

domiciliul debitorului.

7. Deosebirile între drepturile reale şi drepturile de creanţă

11

Deosebirile între drepturile reale şi drepturile de creanţă rezultă din caracterele lor juridice.

a. În cadrul unui raport juridic de drept real subiectul pasiv este unul nedeterminat format din

toate celelalte persoane. In cadrul unui raport juridic de creanţă subiectul pasiv este unul determinat

de la început.

b. În ce priveşte conţinutul obliaţiei subiectului pasiv, în cazul drepturilor reale acesta constă

în obligaţia generală, negatvă de a nu face nimic de natură a stângeni subiectul activ în exercitarea

dreptului său, pe când în cazul dreptului de creanţă obligaţia subiectului pasiv poate fi una pozitivă,

constând în a da sau a face ceva, sau negativă, determinată, a nu face ceva ce ar fi putut face dacă

nu s-ar fi obligat în prealabil.

c. Caracterul absolut al dreptului real îi conferă două categorii de prerogative: dreptul de

urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de creanţă fiind unul relativ nu cunoaşte aceste două

categorii de drepturi.

d. În ce priveşte durata existenţei lor în principiu drepturile reale au o existenţă mai

îndelungată, drepturile de creanţă fiind temporare.

e. În ce priveşte numărul acestora, drepturile reale sunt limitative fiind strict determinate de

lege. Drepturile de creanţă sânt nelimitate.

f. Drepturile reale sânt apărate prin acţiuni reale (acţiunea în revendicare), pe cind drepturile

personale sânt apărate prin acţiuni personale (acţiuni în executarera contractului ş. a.).

8. Drepturile intelectuale Drepturile întelectuale

12 reprezîntă acea categorie de drepturi ale unei persoane, care apar, ca

urmare a creării unei opere literare, artistice sau ştiînţifice, constînd în poşibilitatea de a exercîta

anumite prerogative cu privire la existenţa şi valorificarea acestei creaţii. Ea cuprinde drepturile

legale ce rezultă din activitatea întelectuală în domeniile îndustrial, ştiînţific, literar sau artisti.

Drepturile întelectuale comportă unele particularităţi faţă de celelalte drepturi existente în

patrimoniul persoanei. Aceste particularităţi vizează faptul că ea înglobează două categorii de

drepturi de natură juridică diferită. Astfel drepturile întelectuale comportă unele prerogative atît de

natură patrimonială cît şi de natură nepatrimonială. Titularul unui drept întelectual are dreptul

patrimonial de a trage foloasele din exploatarea operei şi un drept nepatrimonial, numit şi drept

moral, de a nu divulga sau de a modifica creaţia sa.

Avînd în vedere că în general, drepturile întelectuale sunt exercîtate de însă-şi proprietarul

bunului, uzanţa le-a denumit drepturi de proprietate întelectuală13

, cu toate formele în care aceasta se

manifestă – proprietatea artistică, proprietatea îndustrială, ş. a.

Drepturilor întelectuale, doctrîna de specialitatea14

le-a impărţit în două ramuri: drepturi

îndustriale15

sau dreptul de proprietate îndustrială şi dreptul de autor.

8.1. Drepturile de proprietate îndustrială. Dreptul de proprietate îndustriale reprezîntă acel sistem juridic care înglobează normele

privînd protecţia anumitor interese comerciale prin brevete de învenţie privînd mărcile de fabrică

sau comerţ, denumirilor comerciale, a desenelor şi modelelor îndustriale, precum şi a îndicaţiilor

12

Cu privire la această categorie de drepturi, a se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 46-47. 13

A un se face confuzia între proprietea asupra bunurilor mobile sau imobile şi proprietatea intelectuală ce se referă la

creaţiile minţii umane – invenţiile, desenele şi modélele industriale, a se vedea, Organizaţia Mondială a Proprietăţii

Intelectual, op. cit., p. 17. 14

A se vedea, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectual, op. cit., p. 16. 15

A se vedea ciu privire la unele drepturi de proprietae industrială, T. R. Popescu, op. cit., pp. 49-50.

12

geografice. Dreptul de proprietate îndustrială cuprinde şi conceptul de combatere a concurenţei

neloiale16

.

Mărcile de fabrică sau comerţ sînt însemnele pe cale le cuprinde un bun sau serviciu pentru

a le individualiza de alte bunuri şi servicii cu aceleşi caracteristici, existente pe piaţă la un moment

dat. Instituirea mărcilor de fabrică sau comerţ s-a impus în considerarea funcţiilor pe care acestea le

servesc. Astfel, ele au rolul de a influenţa decizia cumpărătorului de a procura bunul sau serviciul,

de a permite producătorului de a identifica bunurile sau serviciile care nu se mai află în posesia sa,

de a permite autorităţilor de a-şi exercita atribuţiile privând controlul calităţii şi a altor caracteristici

ale bunului sau serviciului vândut sub o anumită marcă.

Denumirile comerciale reprezintă numele, termenul sau desemnarea ce servesc la

identificarea sau deosebirea unei întreprinderi şi a activităţii sale de comerţ de alte întreprinderi17

.

Denumirile comerciale se deosebesc de mărcile de fabrică şi comerţ prin faptul că prin ea se

identifică activitatea unei socîtăţi fără să facă referire la bunurile şi serviciile pe care aceasta le pune

pe piaţă, şimbolizînd renumele, reputaţia activităţii întreprinderii.

Desenul şi modelul îndustrial se defineşte ca fiind aspectul estetic sau ornamental al unui

obiect util18

. Aspectul estetic şi ornamental priveşte forma, modelul, culoarea obiectului respectiv.

Pentru a fi în prezenţa unui desen sau model industrial el trebuie să fie reproductibil prin mijloace ce

presupune o activitate industrială. Dacă desenul sau modelul poate fi realizat şi prin alte mijloace,

creaţia intelectuală va ţine de domeniului dreptului de autor.

Îndicaţiile geografice reprezintă indicaţia sau denumirile comerciale care serveşte la

identificarea sursei şi a originii produselor sau serviciilor pentru care sânt folosite. Indicaţiile

geografice sânt formate din indicaţiile de provenienţă şi denumirea de origine.

Îndicaţiile de provenienţă reprezintă orice denumnire, expresie sau semn care indică faptul

că un produs sau serviciu provine dintr-o ţară, o regiune sau un anumit loc (de ex. Produs fabricat în

Moldova).

Denumirea de origîne reprezintă numele unei ţări a unei regiuni sau a unui anumit loc ce

serveşte la desemnarea originii produsului, a caracteristicilor principale ale acesteia ce se datorează

în exclusivitate sau în mod esenţial mediului geografic, deci factorilor naturali şi/sau umani.

Folosirea unei astfel de denumiri este permisă doar anumitor întreprinzători localizaţi în zona

geografică respectivă şi doar pentru anumite produse din acea zonă (de ex. vînuri - „Bordeaux”,

„Champagne”, „La Rioja”, brânzeturi – „Queso de Burgos”, etc.,).

8.2. Dreptul de autor

Dreptul de autor reprezintă acel drept subiectiv care-i conferă titularului său, care este

titularul creaţiei intelectuale, de a autoriza şi interzice exploatarea operei sale în modurile şi

condiţiile determinate de el în limitele legii, precum şi dreptul de protecţie a drepturilor conexe.

Expresia „dreptul de autor” are o dublă semnificaţie. Pe de o parte acesta se referă la faptul că orice

acţiune, în ce priveşte operele literare sau artistice poate fi intreprinsă doar de către autor sau cu

permisiunea acestuia. În acest caz expresia „dreptul de autor” este echivalent cu termenul de

„Copyright”. Iar pe de altă parte ea se referă la persoana care este creatorul operei intelectuale,

subliniându-se astfel faptul că autorul are anumite drepturi specifice asupra creaţiei sale.

9. Obligaţiile reale

16

A se vedea Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, op. cit., p. 16. 17

Ibidem., p. 24. 18

Ibidem., p. 22.

13

O categoie întermediara între drepturile reale şi dreptuile de creanţa o reprezintă obligaţiile

reale19

. Acestea sînt nişte îndatoriri prevăzute de lege sau stabilite prin convenţia parţilor a căror

existenţă este determînată de regula, de faptul stăpînirii unui bun. Caracteristica lor este că acestea

se diferînţiază de drepturile reale printr-o opozabilitate mai restrînsă, în sensul că aceastea vor fi

opozabile doar deţinătorului actual al bunului, spre deosebire de drepturile reale care sunt opozabile

tuturor, şi de drepturile de creanţă, printr-o opozabilitate mai largă, în sensul că aceasta va fi

opozabilă nu numai faţă de debitorul îniţial contractant ci şi faţă de ceilalţi debitori, dobînditori ai

bunului asupra căruia ea se răsfrînge.

9.1. Obligaţiile scriptae in rem sau opozabile terţilor

Aceste obligaţii corespund unor drepturi de creanţă şi sînt strîns legate de posesia unui

imobil de către o altă persoană de cît proprietarul lor. Ceditorul va pute să-şi realizeze dreptul său de

creanţă numai dacă posesorul actual al bunului va avea obligaţia să respecte dreptul său.

O astfel de obligaţie o va avea dobînditorul unui bun dat în locaţiune de a menţne locaţiunea

pînă la expirarea contractului de locaţiune. Astfel potrivit art. 900 C. civil: „Dacă bunul închiriat

după ce a fost predat locatarului, este înstrăînat de locator unui terţ, acesta din urmă se subrogă

locatorului, în drepturile şi obligaţiile decurgînd din locaţiune”. Totuşi, avînd în vedere că norma

juridică are caracter dispozitiv, părţile contractului de locaţiune pot prevedea posibilitatea

desfiinţării contractului dacă bunul dat în locaţiune va fi înstrăinat

Un astfel de efect este prevăzut la nivel de principiu în art. 319 C. civil, potrivit căreia:

„schimbarea proprietarului nu afecteză drepturile terţilor asupra bunului, dobîndite cu bună

credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate”.

9.2. Obligaţiile propter rem sau reale de a face Această obligaţie decurge din stăpînirea unui bun reprezentînd îndatoriri sau sarcini legale şi

obligă numai cu privire la acele bunuri. Fiind un accesoriu al bunului aceasta se transmite oricărui

deţinător al bunului şi încetează pentru acel ce nu mai este posesor al ei. Această transmisiune are

loc fără a mai fi supusă unei înregistrări oficiale.

O astfel de obligaţie nu face parte din categoria obligaţiilor general negative care încumbă

unui drept real şi aparţîne oricărei persoane. Ea aparţîne numai proprietarului sau deţînătorului unui

bun determinat.

După izvorul lor acestea sînt de două feluri:

--- legale sînt acele obligaţii care sînt prevăzute expres de lege. Astfel în codul funciar sînt

prevăzute o sumă de obligaţii în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole: obligatia de a asigura

protecţia solului. Un alt exemplu îl reprezîntă cazul dispunerii prin testment de bunul gajat20

. Prin

acceptarea moştenirii, succesorul i-şi asumă şi obligaţia de plată a ipotecii – o obligaţie reală

proptem in rem. Aceiaşi situaţie avem şi în cazul în care bunul ce a fost ipotecat a fost vîndut cu

acordul creditorului gajist, şi cînd dobînditorul bunului va prelua o obligaţie care a existat anterior

momentului dobîndirii - art. 486 alin. 1 C. civ21

. Soluţiea va fi asemănătoare şi atunci cînd bunul

gajat reprezintă cota parte ideală din dreptul de proprietate - art. 363 alin.. 4 C. civ.

19

Unii autorii consideră că am fi în prezenţa unor drepturi reale atipice, a se vedea V. Stoica Drept civil. Drepturile

reale principale. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 113-138. 20

Dacă în alin. 3 a art. 477 C. civ. se interzice vînzarea bunurilor gajate fără acordul creditorului gajist, în alin. 4 a

aceluiaşi articol, se interzicere acordul de limitarea a dreptului debitorului gajist de a lăsă prin testament bunul gajat. 21

El nu va avea o astfel de obligaţie dacă dobînditorul este de bună credinţă iar obiectul gajului îl reprezintă mărfurile

care se află în circulţie sau în proces de fabricaţie, bunul a fost vîndut la licitaţie prin mijloacele de informare în masă

(cu excepţia bunurilor imobile şi a drepturilor asupra bunurilor imobile) şi a documentelor de plată, conosamente,

acţiuni, titluri de creanţă, valori mobiliare cotate la bursă – art. 486 alin. 2 şi 3 C. civil.

14

--- convenţionale sînt acele obligaţii care se nasc prin acordul parţilor. O astfel de obligaţie

este acea prin care proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a

efectua lucrările necesare exercitării servituţii. O astfel de obligaţie se va transmite, odată cu fondul

aservit, la toţi dobînditorii săi succesivi, fără a fi necesară o nouă convenţie în acest sens – art. 429

alin..3 C. civ.

TEMA 2. POSESIA

1. Notiuni intoductive Posesia se află la baza drepturilor reale şi constituie manifestarea exsterioară a existenţei

acestora. Ea şi-a găsit reglementare în cartea a doua, “Drepturile reale” articolile 303 – 314 C. civil.

Posesia este o stare de fapt care se concretizează în puterea materială pe care o exercită o

persoană asupra unui bun, care-i dă posibilitate persoanei de a se comporta ca şi cînd el ar fi

adevaratul titular al dreptului asupra bunului. Ea poate fi analizată din doua perspective: acea a

stăpînirii în fapt a unui bun (stăpînirea unui automobil, a unei case), cît şi cea a exercitării în fapt a

unui drept, cum ar fi dreptul de uzufruct sau servitute.

Necesitatea existenţei unei astfel de instituţii juridice este dictată de realitate juridică a

existenţei unei stări de fapt creatoare de efecte juridice care poate fi corespunzătoare situaţiei

juridice din care emană (dreptul de proprietate sau alte drepturi reale) sau necorespunzătoare (bunul

pierdut dar găsit de o altă persoană).

2. Definiţia posesiei Codul civil în vigoare nu conţine o dispoziţie juridică prin care să definească conţinutul

posesiei, ramînînd la latitudinea doctrinei de specialitate elaborarea ei. Din perspetiva dispoziţiilor

care reglementează posesia şi tinând cont de opiniile manifestate în acest sens în literatura de

specialitate, vom deini posesia ca fiind: acea stare de fapt caracterizată prin exercitarea voită a

unei puteri de fapt asupra unui bun, independentă de existenţa vre-o unui drept real asupra lui,

care, în condiţiile legii, este producătoare de efecte juridice.

3. Caracterele posesiei Aceste caractere se exprimă prin următoarele reguli:

--- posesia reprezintă starea de fapt constînd în totalitatea faptelor materiale exercitate direct

asupra lucrului. Aceasta în considerarea faptului că posesia se exsteriorizează prin elementul

material al posesiei, elementul intelectual fiind cuprins în cel material

--- posesia se aplica numai drepturilor reale, nu şi drepturilor de creanţă, cu excepţia situaţiei

cînd dreptul de creanţă este constatat printr-un înscris, care, fiind un bun mobiliar poate face

obiectul posesiei (titlurile de valoare la purtător). Posesia nu poate fi exercitată asupra universalităţii

de bunuri, cum ar fi moştenirea. Ea poate fi exercitată asupra fiecarui bun care intră în compunerea

unei universaliăţi, daca acest bun este posedat îndividual.

15

--- posesia face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real. Situaţia că

posesia este o stare de fapt, nu înseamnă că ea nu este producătoare de efecte juridice. Astfel simpla

posedare a unui bun mobil crează o prezumţie de proprietate în favoare posesorului, iar în cazul

bunurilor imobile, posedarea unei perioade de timp va duce la dobîndirea dreptului de proprietate

asupra lui.

4. Elementele posesiei În literatura de specialitate opiniile expimate cu pivire la elementele posesiei nu sînt

unanime.

a.) Într-o prima opinie, inspirată din cea franceză, posesia este formată din doua elemente:

material (corpus), şi intenţional (animus).

---Elemental material, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpînire, transformare şi

folosinţă exercitate direct asupra unui lucru. Acesta se materializează şi prin încheierea de anumite

acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu pivire la acel bun cum sunt: comodatul,

locatiunea, depozitul, etc.

---Elemental intenţional, psihologic, constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a

exercita stăpînirea lucrului pentru sine, adica sub nume de proprietar, ori în calitate de titular al unui

alt drept real.

Potrivit acestei teorii, daca cel ce deţine bunul în fapt nu îl stăpîneşte pentru sine, ci pentru

altul, el nu mai este posesor, ci detntor precar. Dacă posesia este o stare de fapt atunci detentia

precară este o stare de drept, deoarece aceasta rezultă dintr-un titlu convenţional, legal sau judiar, în

temeiul caruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra lucrului.

Această formulare cu privire la elementele posesiei este însă contrazisă de însă-şi regimul

juridic al posesiei. Astfel, daca deţinătorul actual al bunului îl deţine în baza unui titlu, el este un

detentor precar şi prin urmare, el, nu are la dispoziţie acţiunile posesorii pentru a-şi apara starea de

fapt, deoarece detenţia precara este o stare de drept, iar acţiunile posesorii urmăresc protejarea unei

situatii de fapt, deci, sînt recunoscute doar celor ce le deţin cu titlu de posesie şi nu sub detenţie

precară. Şi totusi, atăt toria cît şi legislaţia ţărilor care au adoptat această teorie le recunoaşte acestor

detentori precari posibilitatea de a uza aceste acţiuni posesori.

Avînd în vedere aceste inadverdenţe funcţionale sub aspectul elementelor posesiei a fost

consacrată, în literatura de specialitate, o nouă orientare care vine să corecteze desfuncţionamentul.

b.) Astfel s-a susţinut că posesia ar conţine doar un singur element: - elemental material.

Deci, este suficient ca deţinătorul să aibă stăpânirea de fapt a bunului indiferent că această stăpânire

o face pentru sine sau pentru altul22

.

c). În ce ne priveşte considerăm că din conţinutul dispotiţiilor legale din materia posesiunii

aceasta ar reprezenta o formă ce se subscrie primei teorii cu unele particularităţi în ce priveşte

elementul intenţional23

. Astfel, dacă, în cazul primei teorii, conţinutul elemetului intenţional este

reprezentat de situaţia că cel ce săvîrşeşte actele maeriale se prezumă că le săvîrşeşte în putere

proprie, în situaţiile reglementate de codul civil moldovenesc acest element intenţional este

prezumat a fi săvîrşi nu numai în interes propriu ci şi în interesul altor persoane. Numai aşa se

explică de ce, pe de o parte, posesia este prezumată a fi de bună credinţă, iar buna credinţă ţine de

aspectul volitiv al actului posesiei, iar pe de altă parte, posesor este şi uzufructuarul bunului şi alte

persoane (art. 304 alin. 2 C. civil), care deţin bunul în baza unui act netranslativ de proprietate, deci

22

Un amplu studiu dedicate acestei materii, a se vedea, S. Băieş, Fundamentarea teoretică a includerii instituţiei

posesiunii în noul cod civil al republicii Moldova, în Studii juridice în onoareaProf. univ. dr. Gheorghe Chibac,

Chişinău, 2013, pp. 31-50. 23

A se vedea opinie contrarie S. Baieş, Fundamentarea ... op. cit., pp. 31-50.

16

nu în putere proprie, deşi, potrivit primei teorii, acestea nu sunt posesor pentru că ei nu stăpînesc

bunul pentru ei, aceşte fiind denumiţi detentori precari.

Un alt argumen în justificare acestei opinii îl reprezintă situaţia cînd există echvoc în a

cunoaşte în interesul cărei persoane sunt săvîrşite actele materiale asupra unui bun de mai multe

persoane. Codul civil vine şi conscară o prezumţie în acest sens, stabilind la art. 303 alin 5. C. civil:

că dacă mai multe persoane posedă în comun un bun ele sînt considerate coposesori. Deci, dacă

există dubiu în interesul căruia sînt exercitate aceste acte materiale, legiuitorul le prezumă ca fiind

exercitate de fiecare în interes propriu.

Deci, posesia, este formată din două elemente, unul material şi altul intenţional. Deşi ea se

exteriorizează printr-un singur element, material, cel care exercită aceste acte materiale se presupune

că le exercită în concordanţă cu normele dreptului obiectiv în materie. Deci, se presupune că

posesorul stăpîneşte bunul cu intenţia de al stăpîni pentru sine sau pentru altul. În acest sens, în caz

contrar, legea nu iar mai cere posesorului şi calitatea de a fi de bună credinţă pentru a beneficia de

efectele posesiei, buna credinţă care este prezumată în cazul posesiei. Însă buna sau reua-credinţă,

după cum am spus mai sus, sunt elemente care ţin de aspectul volitiv al posesie, elementul

intenţional.

Dacă am fi doar în prezenţa unui element material, atunci oricine ar deţine bunul va fi

considerat posesor al bunului, chear dacă el ar fi fost doar împuternicit de a deţine bunul, vînzătorul,

cărăuşul, ş. a. Însă aceasta este contrazis de art. 303 alin. 2 C. civil, potrivit căreia: „Nu este posesor

cel care, deşi exercită stăpînirea de fapt a bunului, o face în folosul unei alte persoane prin

împuternicirile de posesor cu care este investit acea persoană. Este posesor doar persoana care l-a

investit cu împuterniciri”. De asemenea hoţul sau găsitorul, pe perioada de cînd a deţinut bunul şi

pînă în momentul cînd cel deposedat va face dovada dreptului real asupra bunului, vor putea

beneficia de efectele posesie deoarece ei vor fi consideraţi posesori.

În justificarea acestei opinii putem invoca art. 304 alin. 224

din C. civil. Astfel din

interpretarea acestui articol rezultă că este posesor nu numai persoanele cărora proprietarul le-a

transmis bunul, respectiv - uzufructuarul, arendaşul, chiriaşul, depozitarul, ci şi persoana care a

transmis bunul acestor persoane respectiv proprietarul. Aceasta deoarece legiuitorul foloseşte

noţiunea „de asemenea” pentru a indica că şi proprietarul, raportat la aceste persoane este un

posesor. Însă proprietarul, deşi nu are elementul material, are elementul intenţional, deoarece el

posedă bunul pentru sine. În acest sens el este un posesor mijlocitor.

Altfel spus posesor al bunului, este nu numai persoana care deţine bunul în virtutea unui act

netranslativ de proprietate ci şi însăşi proprietarul bunului transmis. În acest sens, pentru a face

deosebire între proprietar şi deţinatorul bunului şi pentru a explica efectele pe care le comportă

situaţia juridică a acestor deţinători, sa recurs la o construcţie dihotomă a posesiunii - posesiune

mijlocită şi posesiune nemijlocită. In acest caz propritarul bunului ar fi posesorul mijlocitor iar

deţinătorul bunului ar fi un posesor nemijlocit.

Însă nu toţi deţinătorii de bunuri, sau cei care exercută acte materiale asupra bunului pot fi

consideraţi posesori. Astfel art. 303 alin. 2 din C. civ. stabileşte că nu vor fi posesori cei care au fost

împuterniciţi de posesori în vederea executării unor acte materiale asupra lui. De ex. în contractul de

expediţie, cărăuşul nu este posesorul mărfii. Diferenţierea dintre aceste două situaţii, posesori şi

neposesori, se situiază pe tărîmul temeiului din care rezultă posibilitatea îndeplinirii actelor materile.

Astfel dacă în cazul posesiei, deţinătorul bunului săvărşeşte acte materiale în virtutea posesiei ca

stare de fapt, în cel de al doilea caz, deţinătorul bunului săvîrşeşte acte materiale în virtutea

împuternicirilor care le-au fost conferite de posesorii bunului. Însă pentru a ne da seama despre

24

“Dacă persoana posedă un bun în calitate de usufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş, depositar sau în temeiul

unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede temporar un anumit

bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocitor)”.

17

calitatea acestuia de a fi sau nu posesor, trebuie să avem în vedere, să cercetăm voinţa acestuia, care

deţine bunul, respectiv el deţine bunul pentru sine sau pentru altul. Deci, în acest caz, pentru a afla

în interesul căruia deţine bunul, este necesar de a fi cercetat elementul intenţional

De asemenea nu toţi posesorii beneficiază de aceleaşi efecte juridice Astfel posesorii care

deţin bunul în temeiul unui titlu netranslativ de proprietate nu vor putea invoca uzucapiunea. De

asemena deţinătorul unui bun care a intrat în posesia lui împotriva voinţei fostului posesor (hoţul),

sau în mod accidental (găsitorul) nu vor putea invoca efectele posesiei, deoarece ei sunt consideraţi

a fi de rea credinţă.

Luînd în consideraţie această construcţie juridică a posesiunii, din punct de vedere a

elementelor sale, poate fi explicată de ce deţinătorul unui bun, în baza unui titlu, poate utliza

acţiunile posesorii.

5. Teorii asupra posesiei Pe parcursul timpului, au fost formulate două teorii în privinţa rolului pe care îl aveau fiecare

din cele două elemente recunoscute pentru existenţa posesiei:

---Teoria subiectivă. Potrivit acestei teorii stăpînirea unui bun în mod intenţional poate să se

manifeste în două feluri. Prima, cînd deţinătorul bunului are intenţia de a exercita dreptul de

proprietate a altuia atunci el nu este un posesor - ci un detentor precar. A doua, dacă deţinătorul

bunului are intenţia de a exercita propriul drept de proprietae - el este un posesor25

. Aceasta

concepţie a fost formulata pentru prima dată de Savigni. Ideia centrală a acestei teorii rezidă în aceia

că, din cele două elemente care le compune posesia – animus şi corpus - el acorda întaietate voinţei

de a poseda, vointa care precizeaza caracterul deţinerii lucrului, faţă de actele materiale pe care le

îndeplineşte. În opinia autorului, animus, reprezintă elementul determinant din care izvorăşte

posesia, deoarece actele materiale de folosire a bunrilor pot fi îndeplinite de deţinător în calităţi

diferite. Ce este detrminat în cazul posesiei sau ceia ce caracterizează actele de posesie, este intenţia

de care este animat posesorul în a exercita un drept pentru sine.

Aceasta concepte a fost criticata pe motivul ca elemental intenţional este difícil de a fi

stabilit ramînînd la dispoziţia capriciilor persoanei care dupa împrejurări poate fi cînd posesor, cînd

detentor. Pentru a se afla elemental intencional trebuie sa se cerceteze cauza juridica a dobîndirii

bunului. Daca deţinătorul bunului poseda pentru altul şi vrea sa o transfome pentru sine, el trebuie sa

se exprime într-o forma exterioara obiectiva, opozabilă proprietarului lucrului26

. De ex. chiriaşul

dorind să transforme posesia pentru altul în posesia pentru sine, refuzînd în acest scop chiria, aceasta

trebuie să rezulte dintr-un temei care ar fi opozabilă proprietarului lucrului – vînzare cumpărare,

schimb, donaţi. În acest caz se va pune întrebarea: ce interesează mai mult intenţia sau actul care

exprimă acasta intenţie.

--- Teoria obiectiva. Aceasta conceptie a fost elaborata de Iheing care reduce posesiunea la

un singur element şi anume cel material, corpus. Elemental intenţional este cuprins implicit în cel

material, servind doar pentru a crea însaşi elemental material, manifestîndu-se pin acest element şi

încorporindu-se în el.

Deci, ceia ce caracterizează posesia este materializarea actelor de folosinţă şi nu voinţa

personală a posesorului. Distincţia dintre simpla detenţie şi posesia propriu zisă nu se datorează unui

animus diferit ci datorită faptului că actele materiale sunt exercitate fie asupra bunului său fie asupra

bunului altuia. Dar atît timp cît a nu a fost demonstrată ea trebuie să fie protejată27

.

Din această perspectivă se admite că detentorii precari beneficiază de protecţie juridică,

precaritatea nefiind de cît un viciu al posesiei care paralizeză anumite efecte ale ei. Posesorul este în

25

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 382. 26

A se vedea, I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate… op. cit., p. 51. 27

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 382

18

general proprietarul bunului sau titularul unui alt drept real şi de cele mai dese ori îi va fi deficil de a

dovedi dreptului real asupra bunului în cazul în care el ar fi deposedat sau tulburat de posesie. Cînd

legiuitorul a reglementat protecţia posesiei ea a fost instituită în vederea înlesnirii protecţiei

proprietăţii. Astfel că atunci cînd deţinătorul bunului a fost deposedat, el este suficient să facă

dovada posesiei faţă de cel la care se află bunul. Fiind o situaţie de fapt aceasta va putea fi dovedită

prin orce mijloc de probă, inclusiv martorii, spre deosebire de proba drepturilor reale care pot fi

dovedite doar prin înscrisuri.

Si acesta conceptie a fost supusă criticilor. Sa spus ca posesia este exsteriorizarea dreptului

de proprietate, ea sta la baza prezumtiei de proprietate. In acest caz orice detinator al bunului a putea

beneficia de efectele posesiei, chiar dacă el ar deţine bunul în baza unui raport juriic.

De asemenea s-a susţinut că avînd în vedere că posesia reprezintă exteriorizarea dreptului de

proprietate, fundamentul juridic al posesiei consta tocmai în favoarea acordata proprietarului pentru

apararea proprietatii sale28

. Ce fel de protecţie poate fi acordată proprietarului cînd bunul nu s-ar afla

în stăpînirea lui ci acea a găsitorului sau hoţului? În acest caz, de protecţie juridică va beneficia întîi

de toate această categorie de persoane, în dauna titularului dreptului de proprietate, deoarece ei sun

cei ce săvîrşesc acte materiale asupra bunului, deci sunt posesori. De asemenea, hoţul şi găsitorul,

fiind posesorii bunului ei vor putea înstrăina această posesie, prin acte juridice şi implicit cu aceasta

se recunoaşte posibilitatea înstrăinării sau constituirii unui drept real asupra bunului.

6. Posesia şi detenţia precara

Detenţia precară a fost definită ca fiind exerciţiul unei puteri de fapt asupra unui lucru fie cu

permisiunea şi pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar29

. Atunci cînd

proprietarul transmite posesia unei alte persoane, se spune că dreptul de proprietatea este golită de

unul din atributele sale. Această stare a titularului dreptului de proprietate a fost identificată în

literatura de specialitate sub denumirea de nuda proprietate.

Pentru a fi în prezenţa detenţiei precare trebuie îndeplinite anumite condiţii30

:

--- Puterea de fapt. Detenţia precară presupune săvîrşirea de acte materiale asupra bunului,

sau presupune o stăpînire efectivă a bunului deţinut. Deci detentorul are corpusul. După cum se

poate observa, din acest punct de vedere, şi detenţia precară reprezintă o posesie, o posesie în

interesul unei alte persoane.

--- Puterea de drept. Detenţia precară presupune că stăpînirea bunului să se facă în temeiul

unui titlu legal. Deci puterea de fapt a detentorului se întemeiază pe un drept. Şi în cazul posesiei ea

are ca temei un drept, acesta făcînd parte din conţinutul dreptului de proprietate, posesia reprezintînd

unul din atributele dreptului de proprietate. Ceia ce diferenţiază însă, este că în cazul detenţiei

precare temeiul juridic este unul netranslativ de proprietate (s.n.), iar în cazul posesie, ca atribut al

dreptului de proprietate, acesta are ca temei un titlu translativ sau constitutiv de proprietate.

--- Obligaţia de restituire. Este detentor precar acela care este obligat prin titlu să restituie

bunul la expirarea unui anumit termen stabilit sau dedus din titlu. În cazul posesiei, ea nu poate

forma obiectul unei înstrăinări legale fără a transmite sau a constitui un drept real asupra lui. În caz

contrar, găsitorului sau hoţilor li s-ar recunoaşte posibilitatea legală a înstrăinării bunului.

Dispoziţiile art. 313 care prevede că posesiunea poate fi transmisă în virtutea succesiunii în forma în

care se afla la persoana fizică sau persoana juridică succedată nu are domeniul de aplicare în cazul

posesiunii ca stare de fapt ci acelei posesiuni corespunzătoare detenţiei precare. Deci, succesorii

detentorului precar vor moşteni posesia în condiţiile şi forma persoanei succedate.

28

Ase vedea, I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate… op. cit., p. 52 29

A se vedea, D Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti 1986, pp.

72; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 382. 30

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 385.

19

Aşa fiind, posesia presupune posibilitatea unei persoane de a se comporta cu bunul ca un

propririetar şi de a o exercita pentru sine sau pentru altul, iar detenţia precară presupune puterea

materială asupra bunului cu intenţia de a poseda pentru altul. Dacă posesia rezultă din săvîrşirea de

acte materiale, temeiul detenţiei precare este unul legal. Aşa fiind posesia este o stare de fapt care

poate fi corespunzătoare unui drept real, iar detenţia precară este o stare de drept.

7. Dobandirea, conservarea şi pierderea posesiei Ca şi orice stare de fapt sau de drept, posesia, poate fi dobîndită, conservată sau pierdută. În

analiza regimului juridic a dobîndirii, coservării şi pierdere posesie trebuie să avem în vedere că

posesia, se exteriorizează prin săvîrşirea de acte materiale, iar elementul intenţional este prezumat a

fi cunţinut în elementul material.

7.1. Dobandirea posesiei

Codul civil moldovenesc conine o prevedere cu caracter general referitoare la dobîndirea

posesiunii. Astfel art. 303 alin. (1) prevede ca:” posesiunea se dobîndeşte prin exercitarea voită a

stăpănirii de fapt a bunului”.

Posesia se dobandeşte prin stăpânirea bunului, adică prin dobîndirea elementului material.

Astfel în favoarea celui care stăpîneşte bunul operează o prezumţie relativă de posesiune a bunului.

Această posesie poate rezulta fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita vizibil acte

materiale de folosinţă, fie din faptul că viechiul posesor a renunţat sau a părăsit posesia pe care o

exercita pînă atunci, pe care o începe să o exercite noul posesor. Nu se cere ca el sa exercite în mod

efectiv actele de posesie fiind suficient să aibă posibilitatea actuală şi exclusivă de a face acte

materiale asupra lucrului31

.

În general, actele care duc la posibilitatea dobîndirii posesiei sunt considerate a fi: ocuparea,

stramutarea, îngradirea, graniţuirea, punerea de semne sau cultivarea terenurilor, sau orice acte

materiale din care să rezulte exercitarea voita a stăpînirii de fapt a bunului.

7.2. Conservarea posesiei Potrivit art. 314 alin 2 C. civ. „imposibilitatea temporară de a exercita stăpînirea de fapt a

bunului nu duce la încetarea posesiunii”. Deci, posesia bunurilor mobile nu se va pierde dacă

posesorul nu mai poate fi exercitată puterea de fapt asupra lui. Din interpretarea acestui articol

rezultă că în acest caz vom fi în prezenţa a două posesiuni – posesiunea corporală sau materială a

celui ce deţine bunul şi posesiunea incorporală a celui deposedat care menţine dreptul la posesie (ius

posesiones) corespunzător dreptului real, drept care prevalează situaţiei create prin deposedare. Dacă

dreptul la posesie prevalează posesiei create prin deposedarea de bun aceasta nu reprezintă altceva

de căt faptul că titularul dreptului la posesiune şi-a conservat posesia pe toată durata deposedării sale

atît în ce priveşte conceptul său, căt şi cu privire la efecte32

. Totuşi unele nuanţări se impun în ce

priveşte efectele sale.

Astfel potrivit art. 305 alin1, prop a doua, unde se consacră prezumţia proprietăţii, prevede: „

Această prezumţie nu operează ... nici faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau

ieşit din posesiune în alt mod fără voia lui, ... ”. Deci dacă fostul posesor nu poate invoca prezumţia

proprietăţii aceasta nu înseamnă că el a pierdut această calitate ci doar că el nu poate invoca anumite

efecte juridice. Aceiaşi dispoziţie, partea finală, prevede şi două excepţii de la situaţia sus

31

A se vedea G. N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti. 1947. p. 190, reprodus de I. P. Filipescu,

Dreptul civil. Dreptul de proprietate… op. cit., p. 55. 32

A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez, Curso de

derecho civil (III). Derechos Reales. 3-a Edición, COLEX, Madrid, 2011, p. 266.

20

menţionată, cănd producerea unui astfel de efecte nu încetează ca urmare a pierderii stapînirii de

fapt. Este cazul banilor şi titlurilor de valoare la purtător.

Raportat la aceste împrejurări considerăm, alături de alţi autori33

, că situaţia prevăzută la art.

305 alin 1 C. civil nu reprezintă de căt un caz practic cînd se va face aplicare a dispoziţiie art. 314

alin 2 C. civ.

7.3. Încetarea posesiei Dacă posesia se dobîndeşte prin stăpînirea de fapt a bunului, pierderea acestei stăpîniri de

fapt duce, de regulă34

, la încetarea posesiei. Sediul materiei îl reprezintă art. 314 alin 1 C. civil. În

funcţie de voinţa posesorului încetarea posesiei poate avea loc prin două modalităţi: voluntar sau

involuntar.

Voluntar încetarea posesie se poate realiza pin acte translative de proprietate, prin care

proprietarul actual transmite dreptul de poprieteate unei alte persoane şi implicit posesiunea. De

asemenea posesia încetează şi prin abandonarea bunului fără să arăte cui urmează să profite această

abandonare. In caz contrar renuntarea la posesie reprezintă un act juridic translativ.

Involuntar încetarea posesiei poate avea loc sub următoarele forme.

In cazul imobililor încetarea posesiei reprezinta urmarea dispariţiei bunului ca urmare a unui

act administrativ, (expropierea, obiect infractional,) sau ca urmare a unui caz de forţă majoră

(cutremure, inundaţii, alunecării de teren).

In cazul bunurilor mobile posesiunea încetează, de regulă, prin imposibilitatea absolută a

săvîrşirii de acte materiale asupra bunului. Prin imposibilitatea absolută vom înţelege imposibilitatea

săvîrşiirii, în viitor, a oricăror acte materiale fie ca urmare a distrugerii mateiale bunului, fie ca

urmare a imposibilităţii revendicării lui pe cale judiciară ca urmare a expirării unei perioade

determinate de timp.

De asemenea posesia poate fi pierdută atunci cînd se pierde elementul intenţional al posesiei.

Avem în vedere situaţia cînd prezumţa de proprietate a posesorului fundamentată pe buna credinţă

este răsturnată prin dovada contrarie, a relei credinţe.

8. Calitatile si viciile posesiei Importanţa posesiei este relievată de faptul că ea, în anumite condiţii, produce anumite efecte

juridice. Simpla exercitare a unor acte materiale asupra bunului sunt în măsură ca deţinerea lui să

producă efecte juridice? Sau altfel spus dacă pentru ca posesia să producă efecte juridice este

suficient doar deţinerea materială a bunului sau este necesară şi existenţa unor alor circumstanţe?

Cert este că posesia ca stare de fapt nu este în măsură prin ea însăşi să ducă la producerea de efecte

juridice, pentru acest efect este necesar ca starea de fapt să se producă în anumite împrejurări. În

literatura de specialitate există mai multe opinii cu privire la împrejurările care trebuie avute în

vedere pentru ca posesia să fie producătoare de efecte juridice. Cea mai pertinentă dintre opinii ni se

pare a fi soluţia35

, exprimată în doctrina franceză care distinge între calităţi care privesc elementul

corporal al posesiei (continuă, netulburată şi publică) şi calităţi care privesc elementul psihologic,

intenţional al posesie36

( buna credinţă, neechivocul), element după cum am ami spus este prezumat a

fi cuprins în cel material.

33

A se vedea , S. Baieş, N. Roşca, op. cit., p.21. 34

Avem în vedere pierderea definitivă. 35

A se vedea G. Cornu Droit civil. Introduction. Les persones. Les bienes, 11-e Ed. Montchrestien, París, 2003, p.

480, reprodus de O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 392. 36

Duă cum am văzut mai sus în dreptul moldovenesc posesia cuprinde două elemente – material şi intenţional.

Elementul material prezumă existenţa elementului intenţional.

21

Înainte de a purcede la analiza acestor împrejurări trebuie să fac o precizare, şi anume că

noţiunea posesiei, prin ea însăşi, ne sugerează ideia că ea este producătoare de efecte juridice.

Această concluzie reiese din faptul că aceste calităţi, în general, sunt prezumate a fi conţinute de

posesie (art. 335 alin. 1 prop. a doua şi art. 305 alin 1 C. civ.,), astfel că cel care invocă lipsa lor va

trebui să facă dovada lipse acestor calităţi. Împrejurările care afectează calităţile posesiei îmbracă

forma viciilor ei. Astfel că în continuare vom analiza calităţile posesiei prin prisma viciilor ei.

8.1. Viciile care afectează elementul material al posesiei Printre viciile care afectează elementul material al posesiei au fost identificate ca fiind

discontinuitatea, violenţa şi clandestinitatea.

A). Discontinuitatea. Potrivit art. 335 alin. 3 C. civ. „Posesiunea este discontinua atît timp

cît posesorul o exercită cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunuluiul”.

Anormalitatea actelor de posesiune se va aprecia în funcţie de natura bunului. Astfel daca un

bun poate fi folosit doar într-o anumita perioadă a anului, nefolosirea lui în cealalta perioada a

anului nu reprezinta un act discontinu al posesiei. Deci posesorul nu trebuie să afle în contact

permanent cu bunul posedat fiind suficient ca aceste acte să fie săvîrşite cu regularitate. Însă nu

întotdeuna iregularitatea denotă o anormalitate a actelor de posesiune. Astfel întreruperele pasagere

nu antrenează o descontinuitate a posesiei37

.

Continuitatea posesiei este prezumată de lege. Astfel art. 335 alin 1 propoziţia a doua

prevede că „pînă la proba contrară, posesiunea este prezumată a fi utilă”, iar una din calităţile

posesiei utile este ca ea să fie continuă. Fiind în prezenţa unuei prezumţii relative ea poate fi

răsturnată prin proba contrarie de către orice persoană interesată.

Din cele expuse mai sus rezultă că discontinuitatea are următoarele caractere juridice:

--- este un viciu absolut deoarece ea poate fi invocată de orice persoană interesată – art. 335

alin 7 C. civ;

--- este un viciu temporar pentru că încetează de îndată ce posesorul începe o posesie utilă –

art. 335 alin 9 C. civ.

S-a afirmat38

că discontinuitatea nu trebuie confundată cu întreruperea posesiei din materia

uzucapiunii, aceasta din urmă fiind rezultatul intervenţiei unui teţ, şi nu al conduitei voluntare a

posesorului. De asemenea prin descontinuitate înţelegem doar că posesia este exercită prin acte

iregulare, iar întreruperea presupune încetarea posesiei pînă la momentul intervenirii cauzei de

încetare. Deci prima reprezintă un viciu al posesiei a doua o încetare a posesiei.

B). Violenta. Pentru a fi în prezenta posesiei aceasta trebuie sa fie paşnica sau netulburată.

Potrivit art. 335 alin. 4 „posesiunea este tulburată atît timp cît este dobîndită sau conservată prin

acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sunt provocate de o altă persoană”. Deci, pentru a fi

utilă posesiunea trebuie să fie începută, menţinută sau conservată în mod paşnic, fără violenţă.

Aceasta calitate se apreciaza atît în momentul în care posesia începe sa curga cît şi pe tot parcursul

ei.

Însă nu orice violenţă poate să reprezinte un viciu al posesiunii. Pentru a fi în prezenţa unui

viciu al posesiunii, violenţa trebuie exercitătă de către posesor nefiind provocată de o altă persoană.

Deci pentru a fi în prezenţa acestui viciu al posesiei violenţa exercitate de posesor trebuie să îmbrace

forma unei violenţe active.

Unele nuanţări se impune în legătură cu concretizarea conţinutului actelor de violenţă pe care

le poate exercita pentru a le putea considera ca viciind posesia. Analiza viciului violenţei nu

37

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 393. 38

Ibidem., p. 393.

22

comportă deficultăţi în aprecierea ei în momentul dobîndirii posesiei, aceasta putînd fi uşor stabilită.

Astfel aceste acte se pot concretiza în dobîndirea abuzivă prin utilizarea de mijloace violente fizice

sau morale împotriva deţinătorilor anteriori – violenţă activă directă.

Deficultatea în aprecierea violenţei ca viciu al posesiei apare numai în a stabili conţinutul

acestor acte pe parcursul posesiei, cînd violenţa ar avea ca rezultat menţinerea posesiei, violenţă

neprovocată de altă persoană. În ce ne priveşte considerăm că acestea sunt acele acte sau chear

împrejurări care sunt în măsură de a desavua orice tentativă a fostului deţinător de a intenta de a-şi

recupera posesia bunului, inclusiv prin insuflarea unei temeri - violenţă activă indirectă.

Violenţa nu va reprezenta un viciu al posesiunii cînd aceasta se va exercita împotriva unui

atac provenit din partea unui terţ. Astfel violenţa, de apărare, exercitata din partea posesorului la

atacul provenit din partea unui tert nu este de natură a vicia posesia deoarece ar însemna ca tertul sa

aiba posibilitatea ca pa calea unor acte de violenta sa determine vicierea posesie fara ca posesorul sa

fi avut vre-o iniţiatva de violenţă atît la dobîndîrea posesiei cît şi la conservarea ei. Deci este vorba

de aşa numita violenţă pasivă.

Posesiunea paşnică este prezumată de codul civil la art. 335 alin 1 propoziţia a doua, o

prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin dovada contrarie, dovada săvîrşirii actelor de

violenţă faţă de deţinătorul anterior a bunului.

În ce priveşte caracterele violenţei viciu al posesiei, acestea sunt următoarele:

--- este un viciu relativ, deoarece doar persoana faţă de care posesiunea este tulburată poate

invoca acest viciu, - art. 335 alin 8 C. civ;

--- este un viciu temporar pentru că odată încetată violenţa posesiunea va redeveni utilă – art.

335 alin 9 C. civ;

--- în ce priveşte domeniul de aplicare acest viciu afectează atît posesia mobiliară cît şi

imobiliară.

C). Clandestinitatea. Posesor este cel care, se prezintă în exsterior, în mod public, faţă de

terţele persoane ca avînd calitate de proprietar a bunului. Deoarece numai printr-o astfel de

atitudine, pe de o parte, poate fi adusă la cunoştinţa fostului posesor că nu mai are posesia asupra

bunului, şi pe cale de consecinţă ar putea pierde dreptul de a beneficia de efectele ei, iar pe de altă

parte conferă legitimitatea posesiei faţă de publicul în general. Acest viciu al posesiei este prevăzut

la art. 335 alin 5 C. civ. potrivit căreia „posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel încît nu

poate fi cunoscută”.

În legătură cu acest aspect se pune întrebarea dacă clandestinitatea trebuie să fie apreciată

doar faţă de fostul deţinător al lucrului sau în general faţă de publicul în general.

Susţinerea celei de a doua soluţii s-ar argumenta prin faptul că dispoziţia mai sus citată se

referă doar la faptul de a nu putea fi cunoscută, fără să precizeze de cine să nu fie cunoscută. De

asemenea viciul posesiei îl reprezintă clandestinitatea însă calitatea ei este acea de a fi publică, deci

comportamentul posesorului se va aprecia raportat la atitudinea lui cu privire la bun faţă de public.

În ce ne priveşte considerăm că acest viciu trebuie apreciat doar în legătură cu fostul posesor

al bunului. O acţiune în justiţie, (acţiunea în reintegrare,) nu va pute fi promovată de o persoană care

nu are un interes. Faptul că legiitorul a stabilit că posesiunea să fie publică el a consacrat-o în

considerarea faptului că numai o astfel de posesiune poate crea posibilitea cunoaşterii ei şi de

persoanele care, chear dacă nu ar avea un interes direct în cunoaşterea ei, aceste persoane ar putea

reprezenta un mijloc de informare prin care fostul posesor ar cunoaşte faptul că posesia este

exercitată de o altă persoană. Deci în final efectele unei astfel de calităţi vizează interesele fostului

posesor.

23

Aşa fiind clandestinitatea presupune ca posesorul să o exercite pe ascuns de adversarul său

încît acesta să nu fie în stare să o cunoască. Ea se exercită în aşa fel încît să nu atragă atenţia celor ce

ar avea interes să o cunoască.

Clandestinitatea poate fi uşor concepută în materia bunurilor mobile fiind susceptibile de

posesie ascunsa. Ceia ce pentru imobile, dat fiind natura lor, acestea mereu fiind la vedere, este mai

greu de conceput. Un exemplu clasic de clandestinitate a bunului imobil ar fi săparea unei pivniţe

sub imobilul vecin39

.

Caracterul clandestin a posesiei trebuie dovedit de partea care invocă acest viciu, deoarece

codul civil prezumă calitatea posesiei de a fi una publică- art. 335 alin 1 C. civ.

În ce priveşte caracterele juridice, acestea sunt:

--- are caracter relativ în sensul că numai persoana faţă de care posesiunea este clandestină

poate invoca acest viciu – art. 335 alin 8 C. civ;

--- are caracter temporar în sensul că posesiunea va deveni publică, deci utilă îndată ce viciul

vas înceta – art. 335 alin 9 C. civ.

8.2. Viciile care afectează elementul intenţional al posesiei

Viciile care afecteză elementul intenţional a posesiei sunt: reua credinţă şi echivocul.

A). Reaua credinţă În materia posesiei, reaua credinţă, poate fi definită în antiteză cu

definiţia bunei credinţe prevăzută la art. 307 alin 1. C. civ. Astfel reua credinţă în materia posesiei

este credinţa posesorului sau cunoaşterea lui, că cel de la care a dobîndit bunul nu avea toate

însuşirile prevăzute de lege de ai transmite proprietatea sau el a dobîndit bunul împotriva voinţei

celui căruia ea aparţinut. Avînd în vedere că buna credinţă se prezumă, răsturnarea aceste prezumţii

se va putea face prin dovada contrarie şi anume dovada relei credinţe a posesorului. Pînă la proba

contrarie orice deţinător a unui bun va fi de bună credinţă, şi prin urmare deţinerea bunului va

îmbrăca forma posesiei.

Deşi buna credinţă este stabilită ca fiind o condiţie de a dobîndi dreptul de proprietate prin

uzucapiune, credem că în realitate aceasta excede abordării acestei instituţii, deoarece buna credinţă

reprezentă nu numai o condiţie necesară pentru a produce efectele posesiei, ci şi o calitate a acesteia

adica o condiţie pentru existenţa sa. Astfel hoţul sau găsitor nu vor putea beneficia de efcetele

posesiei pe perioada cît bunul a fost în stăpînirea lor, pentru că ei sunt de rea credinţă şi prin urmare

se consideră că nu au posedat bunul niciodată, fiind obligaţi să reîntoarca beneficiile pe care le-au

dobîndit pînă în momentul constatăriii relei credinţe. Bineînţeles, că pînă la dovedidirea relei

credinţe a hoţului sau găsitorului, stăpînirea bunului va îmbrăca forma posesiei, ei beneficiind de

efectele juridice pe care ea le produce şi numai după dovedirea relei credinţei, posesia lor se

desfiinţează în mod retroactiv, ei fiind pasibili şi de răspundere delictuală, răspunderea pentru fapta

proprie.

Deci, altfel spus, orice deţinător a bunului, va beneficia de prezumţia bunei credinţe. Fiind

prezumat de bună credinţă implicit va fi considerat şi posesor a bunului. Pentru a demonstra lipsa

calităţii de posesor va trebui să facem dovada relei credinţe. Odată demonstrată reua-credinţă se va

considera că el nu au fost niciodată posesor. Deci, reua credinţă afecteză posesia, această

reprezentînd un viciu al ei. De altfel, expresia posesia de rea credinţă ni se pare a fi una improprie

deoarece nu poate exista posesie acolo unde există rea credinţă.

Nu vom fi în prezenţa relei credinţe atunci cănd stăpînirea bunului are ca temei legal un titlu

netranslativ de proprietate. Posesia lui este de bună credinţă. În această situaţie el va putea beneficia

39

A se vedea C. Bîrsan . op. cit., p. 244 reprodus de O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 395.

24

de efectele posesieii. Cu o singură excepţie – uzucapiunea. Imposibilitatea beneficierii de un astfel

de efect nu se explică prin faptul că posesia lui ar fi de rea credinţă, ci prin faptul că titlul în baza

căruia posedă bunul este incompatibil cu producerea unui astfel de efect.

De asemenea, nu vom fi în prezenţa relei credinţe atunci cînd posesia a fost dobîndită în baza

unui titlu translativ de proprietate, pentru că însăşi dreptul de proprietate presupune în conţinutul său

şi atributul posesiei, şi prin urmare buna credinţă.

Aceaşi soluţie va fi aplicată şi în cazul în care titlul translativ de proprietate este unul

anulabil. Caracterul anulabil a actului juridic nu influenţează în nici un fel posesia, aceasta fiind de

bună-credinţă. Ceia ce este afectat de viciu este titlul în baza caruia el are posesia.

În ce priveşte caracterele relei credinţe, aceasta este un viciu:

---- absolut în sensul că dovedirea ei poate fi realizată de orice persoană;

--- unul perpetuu, pentru că fiind demonstrat, deţinătorul bunului nu va mai putea face

dovada bunei sale credinţe.

B). Echivocul. O posesie este echivocă dacă nu se cunoaşte dacă posesorul posedă pentru

sine sau pentru altul. Este echivocă cînd actele îndeplinite de posesor asupra bunului sunt

susceptibile de două interpretări40

. Echivocul există de exemplu în cazul în care două sau mai multe

persoane săvîrşesc acte de stăpînire asupra unui bun şi nici una nu poate pretinde o posesie proprie.

De asemenea există echivoc atunci cînd din actul prin care a fost transmis dreptul nu rezultă

cu certitudine titlul cu care se exercită posesia. De ex. nu se cunoaşte dacă deţinerea bunului se

realizează în baza unei împuterniciri de posesor, (art. 303 alin 2 C. civ.), sau în în virtutea unui drept

real.

Pentru a nu fi în prezenţa echivocului comportamentul persoanei trebuie să nu poată fi

interpretat decît ca o pretenţie la proprietate. Astfel dacă două persoane au locuit împreună

dobîndind bunuri comune nici unul nu va putea invoca posesia, deoarece posesia lor este una

echivocă.

În situaţia în care există echivoc în a stabili care din deţinători a bunului este şi posesorul lui,

legiitorul vine şi consacră două prezumţii în acest sens. Astfel potrivit art. 303 alin. 4 „dacă mai

multe persoane posedă în comun un bun ele sunt considerate coposesori”. Am fi în prezenţa unei

proprietăţi pe cote părţi şi nu a proprietăţii în devălmăşie, deoarece în lipsa unor indicaţii contrare

aceasta se prezumă – art. 345 alin. 2 C. civil. Totuşi dacă actele materiale sunt săvărşite de una din

persoane cu preponderenţă asupra unei părţi a bunului atunci ea va deveni posesor asupra acestei

părţi. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 305 alin. 5 C. civil, potrivit căreia „dacă mai multe

persoane posedă părţi ale unui bun ele sunt considerate posesori ai părţilor separate”.

În ce priveşte caracterele juridice acestea sunt:

--- este un viciu relativ deoarece poate fi invocat numai de către celelalte persoane care au

stăpînit bunul;

--- este un viciu temporar pînă cînd una din persoane va invoca prezumţiile de mai sus, sau

că el este posesorul bunului.

9. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită

Fiind, în mare, o creaţie a doctrinei germane, codul civil moldovenesc consacră concepţia

dublei posesiuni – posesiunea mijlocită şi nemijlocită. În literatura de specialitate străină41

ea mai

este identificată prin posesiunea imediată şi mediată. O astfel de concepţie permite soluţionarea mai

40


A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez, op. cit., pp.

258-259.

25

multor aspecte de ordin practic dintre care posibilitatea ambilor posesori de a utiliza acţiunile

posesorii în apărarea posesiei sale.

În conformitate cu prevederile art. 304 alin. 1, posesorul poate stăpîni bunul direct, prin

putere proprie, fie indirect, prin intermediul unei alte persoane. Stăpînirea directă a bunului, deci în

numele său, reprezintă o posesiune nemijlocită, iar stăpînirea bunului de o alta persoană în numele

persoanei de la care deţine lucrul reprezintă o posesie mijlocită.

Posesia nemijlocită enunţă situaţia cînd bunul se află în stăpînirea de fapt a persoanei care-l

deţine. Această persoană poate fi proprietarul bunului sau o terţă persoană care deţine bunul în

virtutea unui raport juridic. In acest sens sunt dispozitiile art. 304. 2, C. civil, care prevede ca:” daca

persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaşi, depozitar sau

în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de alta persoană să

posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor”. În acest sens apreciem că

nu poate fi posesor nemijlocit dacă terţul deţine bunul în urma unui act juridic ilegal.

În ce priveşte posesiunea mijlocită, din dispozitiile codului civil, reiese ideia că existenţa

posesiunii mijlocite presupune prezenta unei posesiuni nemijlocite. Posesiunea mijlocita poate

rezulta doar din existenta unui raport juridic prin care proprietarul bunului îl transmite spre

conservare sau administrare unei terte persoane. Această posesiunea mai este numită în literatura de

specialitate şi posesiune incorporală42

.

Însă nu întotdeauna posesorul mijlocitor este şi proprietarul bunului. Posesor mijlocitor poate

fi şi un alt titular al unui drept real dacă legea, instanţa de judecată sau proprietarul bunului piermite

transferul posesie unei terţe persoane. Astfel potrivit art. 398 alin. 2 C. civ. „Uzufructuarul poate

închiria sau arenda altuia, integral sau în parte, bunul mobil obiect al uzufructului, dacă la

momentul constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel”. În acest caz uzufructuarul va fi un

posesor mijlocitor, într-o posesiune succesivă.

10. Efectele posesiei

Fiind manifestarea exterioara a unui drept real, posesia, ca stare de fapt, produce anumite

efecte juridice. Aceste efecte s]nt condiţionate de o serie de factori pe care le influenţează şi care

determină astfel caracterul lor variabil. Aceşti factori pot privi însăşi calitatea posesie cînd stăpinirea

de fapt nu va mai îmbrăca forma posesiei. De asemenea efectele ei sunt deosebite după cum obiectul

ei îl reprezintă un bun mobil sau imobil, de durata în care bunul este posedat, de titlul în baza căruia

posesia este exercitată.

Aceste efecte sînt următoarele:

--- posesia crează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului, aşa numitul efect

probator al posesie.

--- posesia unui bun frugifer duce la dobăndirea dreptului de de proprietate asupra fructelor

bunului pe care îl posedă, efectul creator al posesiei;

--- posesia prelungită în timp duce la dobîndirea drepturilor reale asupra bunului, efectul

achizitiv al posesiei;

--- posesia este apărată prin acţiuni posesorii, efectul de protecţie a posesiei.

10.1. Posesia ;i prezumia de proprietate

Potrivit art. 305 alin. 1 posesorul este prezumat proprietar al bunului pîna la proba contrarie.

O situaţie absolut raţională, aceasta pornind de la realitatea că de cele mai multe ori cel ce deţine

bunul, ca stare de fapt, este titularul dreptului de proprietate asupra lui. Este o aparenţă a dreptului

42

A se vedea, Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez, op. cit., p.

266.

26

deoarece exercitarea unei puteri de fapt asupra unui bun corespunde, de cele mai multe ori,

existenţei dreptului de proprietate.

Această prezumţie de proprietate este una relativa fiindcă ea poate fi rasturnată prin proba

contrarie, dovada dreptului persoanei asupra bunului posedat anterior.

Totuşi această prezumţie nu operează ori de cîte ori suntem în posesia unui bun. Legea este

cea care stabileşte excepţiile de la această prezumţie.

Astfel o primă excepţie este reprezentată de situaţia cînd posesia se exercită asupra unui bun

imobil. Această excepţie este instituită în considerarea faptului că transmiterea dreptului de

proprietate în această materie este supus înregistrării, astfel că orice persoană poate să afle în mod

cert cine este proprietarul imobilului. Deci, starea de fapt, care este posesiunea, prin ea însa-şi nu

poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Pentru ca posesiunea să aibă

drept efect naşterea dreptului de proprietate ea ar trebui sa fie înregistrată. Însă în sistemul nostru de

drept ceia ce este supus înregistrării reprezintă doar unele stări de drept corespunzătoare drepturilor

reale. Din aceste considerente simpla posesie a unui bun imobil nu poate crea în favoarea

posesorului o prezumţie de proprietate. Faptul că un astfel de posesor nu poate beneficia de o astfel

de prezumţie nu ne sugerează ideia că în această situaţie nu am fi în prezenţa unei posesii ci a celei

unei simple deţineri materiale a bunului. Aceasta deoarece, chear dacă nu poate invoca în favoarea

sa efectele acestei prezumţii el are posibilitatea de a beneficia de celelalte efecte pe care le produce

posesia, inclusiv dobîndirea imobilului prin uzucapiune.

Această prezumţie nu operează nici faţă de bunurile mobile pentru a cărui transfer de

proprietate este necesară înregistrarea lui într-un registru public. Motivele care au justificat o astfel

de atitudine a legiuitorului sunt aceleaşi ca şi în cazul bunurilor imobile – posibilitatea de a afla cu

certitudine adevăratul proprietar al bunului.

De asemenea această prezumţie nu operează faţă de persoana care reclamă proprietatea

bunului ce ia fost furat, l-a pierdut sau a ieşit din posesiune fără voia sa (art. 305 alin 1, prop. a doua

C. civ). Este şi firesc să fie aşa fiindcă de o astfel de prezumţie va beneficia persoana în mîna căreia

bunul se află, deoarece pînă la proba contrarie el este prezumat a fi de bună credinţă art. 307 alin 1

C. civil. Pentru ai asigura funcţonalitatea acestei instituţii, considerăm că legiuitorul, în mod

justificat a înţeles să-l lipsească pe fostul posesor de un astfel de efect juridic al posesiei, nu şi de

celelalte efecte juridice. Astfel el va putea uza de acţiunile posesorii pentru a-şi apăra posesia, el va

putea culege fructele pe perioada cît timp a fost deposedat dacă va răsturna prezumţia de bună

credinţă a celui ce le-a deposedat fără voia lui şi în final va putea dobîndi dreptul de proprietate prin

uzucapiune dacă va îndeplini şi celelalte condiţii.

El, de asemenea, va putea utiliza acţiunile petitorii pentru a-şi apăra dreptul de proprietate şi

anume acţiunea în revendicare.

Prin excepţie de la excepţia de mai sus, persoanei careia i sau furat, le-a pierdut sau au ieşit

din posesiune în alt mod fara voia lui anumite bunuri, va putea invoca prezumţia proprietaţii daca

aceste bunuri formeaza banii sau titlurile de valoare la purtator – art. 305 alin 1 partea finala. O

soluţie pe deplin rezonabilă. Dat fiind caracterul acestor bunuri de a putea fi greu de identificat

propriietarul lor, legiuitorul a exceptat posesia acestor bunuri de la efectul prezumtiv al proprietăţii,

rămînînd în sarcina lor să facă dovada proprietăţii acelor bunuri. O astfel de excepţie vine şi în

spriginul autorităţilor de urmărire judiciară care prin invocarea acestei excepţii vor fi scutiţi de

obligaţia probării împrejurărilor frauduloase în care au fost dubîndite aceste bunuri.

10.2. Posesia unui bun frugifer De regula fructele se cuvin proprietarului bunului sau persoanei careia i s-a cedat folosinta

lui. Daca bunul se afla la o alta persoana fără încuviinţarea lui el are dreptul să ceară restituirea lor

indifernt dacă au fost sau nu percepute.

27

Există însă situaţii cînd cel ce a perceput fructele nu este dator sa le restituie. Dintre aceste

situaţii cea mai importantă este cea a posesorului de bună credintă. Argumentele care pot fi invocate

în favoare unei astfel de abordări sînt următoarele:

--- Însă-şi postulatul buna credinţă reclamă întotdeauna ca ea să fie protejată. Cel care este de

bună credinţă nu i se poate imputa vre-o culpă în crearea situaţiei ce ar duce la perceperea acestor

fructe.

--- Posibilitatea culegerii fructelor de către posesor se explică şi prin faptul că aceasta ar

reprezenta şi o sancţiune civilă aplicată celui care s-a dezinteresat în mod culpabil de bunul său. S-a

afirmat 43 că culegerea fructelor de către posesor „clamează contra proprietarului cerînd să fie

culese”. Deci frucele vor fi pierdute de către proprietarul bunului aflat în posesiunea altuia pentru că

se face vinovat de a nu le fi culese, iar perceperea lor de către posesor ar reprezenta o formă

indirectă de punere în întîrziere a proprietarului, întărziere a cărui termen începe să curgă prin

ajungerea fructelor la termenul necesar de a fi percepute.

--- Într-o ltă opinie 44 posibilitatea culegerii frcuctelor de către posesor se explică şi pe

instituţia dobîndirii dreptulu de proprietate prin ocupaţiune. Astfel un astfel de drept poate fi

dobîndit dacă bunul este fără stăpîn, iar fără stăpîn sunt considerare şi bunurile abandonate. Aşa

fiind posesorul va culege acesta fructe pentru că proprietarul bunului le-a abandonat pe acestea.

Posibilitatea ca posesorul unui bun frugifer să culeagă fructele este prevăzută la nivel de

principiu la art. 310 alin 1 prop. a doua C. civil, care este completat de dispoziţiile art. 311 C. civil.

Potrivit primei dispoziţii legale: in perioada de posesiune legitima, fructul bunului se considera

proprietate a lui.

Pentru a pute fi percepute fructele unui bun frugifrer, cel ce stăpîneşte bunul, trebuie să

îndeplinească anumite condiţii:

--- a) O primă condiţie e ca cel ce deţine bunul să fie posesorul ei. Aşa cum am spus mai sus,

posesor este acea persoană care săpîneşte bunul cu bună credinţă. Cum buna credinţă se prezumă

orice deţinător a bunului va fi considerat posesor a acestuia.

--- a) O a doua condiţie vizeaza fructele acestuia şi anume ca ele sa fie percepute. Posesorul

va putea sa reţina numai acelea fructe care au fost percepute pînă în momentul reclamării lor, pînă

în momentul răsturnării bunei credinţe. Fructele percepute sau reţinute cu anticipaţie trebuie

restituite deoarece dacă ar fi culese în mod normal (ajunse la maturitate sau scadenta) acestea s-ar

plasa dupa momentul reclamării, cînd acestea ar fi putut fi percepute de către cel ce le-a reclamat.

10.3. Posesia si prescriptia achizitiva

Unul dintre principalele efecte pe care le poate avea posesiunea este cel al dobîndirii

dreptului de proprietate. Acest drept se dobîndeşte prin efectul posedării bunului într-un termen

deteminat, astfel încît starea de fapt se transformă în stare de drept.

Daca termenul în care bunul este posedat duce la piederea dreptului de proprietate sau a unui

alt drept subiectiv el este un termen exstinctiv. Dimpotrivă dacă termenul în care este posedat bunul

duce la dobîndirea unui drept de proprietate sau alt drept real el este un termen achizitiv. Trecerea

termenului care are ca efect dobîndirea unui drept poarta denumirea de prescripţie achizitivă.

Cum acest efect duce la dobîndirea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale el va

fi analizat în cadrul dreptului de proprietate şi anume la tema modurilor de dobîndire a dreptului de

proprietate.

43

A se vedea, P. C. Vlahide Repetiţia principiilor de drept civil. Vol. 1 Bucureşti, 1994, p. 71, reprodus de S. Baieş,

N. Roşca, op. cit., p. 26. 44

A se vedea, S. Baieş, N. Roşca, op. cit., p.27.

28

10.4. Apararea posesiei

Legislaţia în vigoare ocroteşte posesia, indiferent de existenţa unui drept real ce ar trebui să

stea la baza ei. Acţiunile prin care se protejează posesia, deci starea de fapt, sunt denumite acţiuni

posesorii spre deosebire de acţiunile care urmaresc restabilirea unei situatii de drept care sunt

acţiunile petitorii.

Deci, acţiunile posesorii sunt acele acţiuni prin care se urmareşte apărarea posesiei împotriva

oricăror tulburări sau redobîndirea ei atunci cand a pierdut-o. Ele au ca scop restabilirea situaţiei de

fapt existente anterior tulburării sau deposedării.

Trebuie de spus că legiuitorul acordă protecţie în primul rînd posesorului nemijlocit,

deoarece el este cel care stăpîneşte bunul în fapt. Astfel el va putea utiliza aceste acţiuni posesorii nu

numai faţă de terţele persoane, ci şi faţă de însăşi posesorul mijlocitor. Admiterea acestei soluţii se

explică prin faptul că acţiunile posesorii sînt acţiuni recunoscute pentru a restabili o situaţie de fapt

care este acea a posesiei bunului de catre posesorul nemijlocit.

În ce priveşte posesorul mijlocitor el va putea utiliza aceste acţiuni numai într-o anumită

situaţie. Este cazul cînd posesorul nemijlocit ramîne pasiv la modificările care survin în posesia lui

ca urmare a tulburarilor exercitate de terţele persoane. Aceasta reiese din dispozitiile art. 308 şi 309

din codul civil. El va putea utiliza acţiunile posesorii dat fiind avantajele pe care le are faţă de

acţiunile petitorii. Astfel posesia fiind o stare de fapt este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc de

probe. Dimpotrivă în cazul acţiunilor petitorii, trebuie de dovedit o stare de drept, probarea căruia

este mult mai dificilă.

Legislaţia noastra cunoaşte două acţiuni posesorii – acţiunea în reintegrare şi acţiunea în

complîngere.

10.4.1. Acţiunea în complîngere Acţiunea în complîngere este acea acţiune prin care se urmăreşte încetarea tulburării

posesiei provenite de la un terţ facută cu intenţia de a atinge posesia, de a împedica exerciţiul liber

şi efectele juridice ale posesiei. Această acţiunea este prevăzută în codul civil la art. 309. Ea mai

este denumită şi acţiune posesorie generală şi de drept comun deoarece la ea se poate recurge pentru

orice tulburare, mai puţin cînd posesorul este deposedat prin violenţă.

Tulburarile posesiei pot fi de fapt sau de drept.

Tulburarile de fapt sînt acte materiale prin care se încalcă posesia bunului şi care se

concretizează în: trecerea fără drept pe terenul vecinului, sau orice altă influenţă care afectează

utilitatea posesiei fără ca aceste influenţe să se încadreze în limitele dreptului de proprietate.

Tulburarile de drept sînt acele acte care constau într-o pretenţie juridică exercitată împotriva

posesorului, pretenţie contrara posesiei unei alte persoane. O astfel de tulburare de drept reprezintă

somaţia prin care o terţă persoană pretinde chiriaşului să-i plătească lui chiria şi nu celui cu care a

încheiat contractul; somaţia pe care o terţă persoană pretinde posesorului plata unei despăgubiri

pentru prejudicile provocate de fostul posesor.

Pentru a putea invoca acţiunea în complîngere trebuie întrunite următoarele condiţii:

--- reclamantul să facă dovada că el este posesorul bunului;

--- tulburările să nu ducă la deposedarea posesorului de bun.

Din punct de vedere al termenului înnăuntrul căruia poate fi introdusă actiunea, din

dispozitiile art. 309 C. civil reiese ca ea este imprescriptibila.

10.4.2. Acţiunea în reintegrare

Acţiunea în reintegrare este acţiunea prin care cel deposedat de bun cere sa i se restituie

stăpînirea de fapt asupra bunului. Ea mai este numită şi acţiunea posesorie specială pentru că la ea

se poate recurge numai cînd suntem în prezenţa unei deposedări de posesie, iar această deposedare a

29

avut loc prin violenţă. Daca în primal caz posesia este doar tulburată, posesorul ramînînd în posesia

de a fapt a bunului, în cel de-al doilea caz posesorul este deposedat de această posesie prin violentă,

bunul ne mai fiind în stăpînirea lui de fapt.

Prin violenţă vom înţelege orice acţiune din partea unei terţe persoane, contrara ordinii de

drept care se concretizează în acte de rezistenţă din partea acesteia, acte care tind la deposedarea

posesorului.

Aceste acte de violenta pot fi materiale şi morale.

În categoria actelor de violenţă materiale acestea se circumscriu nu numai actelor care

vizează persoana posesorului – loviri, insulte, ameninţări, ci şi actele care privesc însăşi posesia,

cum ar fi ocuparea unui teren, ocuparea sau distrugerea a unei case ş. a.

În categoria actelor de violenţă morale se circumscriu acele acte provenite de la adversarul

deposedor care sînt în măsură să-i insufle acestuia o temere ce l-ar determina să cedeze în faţa

tulburărilor sau deposedării45.

Obiectul actiunii de reintegrare il reprezinta restabilirea stapanirii de fapt a posesorului

reclamant asupra bunului. Restabilira de fapt va viza bunul care a format obiectul deposedării. Dacă

deposedarea a avut loc prin distrugere, autorul deposedării va fi obligat să construiască tot ce a

distrus prin acţiunile sale şi numai dacă acest lucru este imposibil, el va fi obligat la plata unei

despăgubiri. Aceasta deoarece pe de o parte principiul care reglementează răspunderea civil

delictuală este principiul executării în natură, iar pe de altă partea obiectul acţiunii în reintegrare îl

reprezintă tocmai restabilirea sitaţiei anterioare acţiunii de deposedare. Plata de despăgubiri

reprezintă doar un accesoriu al acţiunii în reintegrare. .

In ce priveşte termenul introducerii acţiunii în reintegrare acesta este, potrivit art. 308 C. civ.,

3 ani din momentul încetării violenţei.

Actiunile posesorii sunt de natura judiciara, ele vor putea sa fie exercitate doar in cadrul unei

actiuni in justitie. Legea recunoaste însa posesorului dreptul de a apela şi la acţini exstrajudiciare

cum ar fi autoapararea – art. 13 C. civil.

TEMA 3. DREPTUL DE PROPRIETATE

1. Notiuni introductive

Pe parcursul timpului proprietatea a fomat obiectul diverselor discuţii prin care s-a încercat şi

se încearcă descrierea acestui fenomen. Fiind un mod de realizare a unei puteri umane asupra

bogaţiilor, fenomenul proprietate a ajuns să fie interpetat în funcţie de interesele satisfacerii unor

nevoi materiale. Însă abordarea problematicii dintr-o anumită perspectivă nu întotdeauna a fost

satisfăcătoare pentru întreaga societate, motiv pentru care ea a făcut obiectul unor înflăcărate şi

seculare contraverse. Conţinutul acestor contraverse a fost determinat de stadiul dezvoltării

economice a societăţii într-o anumită perioadă de timp cît şi, respetiv, forma de guvernare pe care a

cunoscut-o acea societate. Fundamentul acestor contraverse continuă să fie alimentate şi în ziua de

45

A se vedea I. Leş, Codul de procedură civil. Comentariu pe articole. Ed. “Umanitas” Bucureşti, p. 1405.

30

astazi de un complex de idei, teorii şi concepţii economice, politice, filosofice şi religioase46

. Aceste

contaverse în general pot fi circumscrise a doua mari curente.

--- O prima orientare este elaborata de susţinătorii comunităţii de bunuri sau proprietăţii

colective. Cel care a avansat această ideie a fost Platon prin formularea de critici la adresa

proprietăţii private. În timp, aceste idei, au fost dezvoltate, culminînd cu opiniile lui Marx şi

Enghels, declarand dreptul de proprietate ca fiind generator de exploatare a omului de catre om47

. O

asemenea ideologie, despre proprietate, a stat la baza societatii socialiste, care a cunoscut-o şi ţara

noastra, din anul 1945 şi pana în anul 1990, cu excepţia regiunii transnistrene cînd regimul

comunitatii de bunuri a fost impus din 1917.

--- Un al doilea curent este reprezentat de apărătorii proprietăţii private. Aceştea, în apararea

ei, au subliniat avantagele propietăţii pivate ca instrument şi stimul economic, garanţie a libertăţii

individuale şi familiale, izvor de bogaţie, prosperitate şi bunăstare sociala. La un astfel de regim a

trecut şi ţara noastra odata cu schimbările politice care au avut loc la sfarşitul secolului48

.

Complexitatea fenomenului proprietăţii impune necesitatea examinării lui din perspectiva a

două puncte de vedere: economic si juridic.

--- Din punct de vedere economic proprietatea exprimă un raport de apartenenţă a bunurilor

materiale de catre om, acele raportui sociale în cadrul cărora se realizează o punere în valoare a

acestora. Din conţinutul acestor raporturi rezultă ca proprietatea este strîns legată de posesia bunului

de catre o anumită sau anumite persoane. În relaţia cu alte persoane bunurile respective nu mai sunt

proprietate, ci bunuri străine.

Proprietate ca o categorie economică va exista în societate pe tot timpul dezvoltarii sale.

Desigur, pe parcursul dezvoltării societăţii, proprietatea a suferit mari schimbări, în special în

perioadele de dezvoltare intensă a mijloacelor de producţie. Avand în vedere pocesele care au loc în

societatea noastră, putem afirma că, proprietatea, în ţara noastra a suferit şi suferă schimbări

esenţiale, ale căror consecinţe le simţim şi le vom simţi în viitor.

--- La originea ei proprietate a fost o realitate economică şi socială a căror limite era practic

imposibil de marcat. Insa ca urmare a dezvoltării relaţiilor economice, proprietatea începuse să

capete contur, acesta fiind redat inclusiv prin limitarea ei. Aceste limitări se circumscriau a două

tendinţe: - una externă proprietăţii care se materializa prin prerogativa societăţii de a interveni în

exploatarea ei în vederea realizării binelui general, şi a altei interne, marcată de existenţa şi

exerciţiul proprietăţii învecinate. Aceste limitări, alături de alte premise, a facut ca proprietatea să

capete o nouă formă – acea a dreptului de proprietate.

De asemenea, într-o societate unde asistăm la o dezvoltare a mijloacelor de poductie,

proprietatea ca o categorie economică nu poate rămîne în afara sferei de reglementare a dreptului.

Ea reprezintă premisa oricărei activităţi economice iar finalitatea dreptului consta tocmai în

organizarea şi asigurarea funcţionării acestei activităţi.

Organizarea activităţii economice se face, în primul rînd, prin reglementarea juridică a

relaţiilor de propietate, stabilind posibilitatea sau imposibilitatea apartenenţei unei sau unor categorii

de persoane bunurile materiale. Aceste reglementări sînt conţinute în diferite norme, dintre care49

:

--- Norme prin care se consfiinţesc principii fundamentale ce reglementează relaţiile de

proprietate – norme constituţionale;

--- Norme care reglementează modul de dobîndire şi încetare a dreptului de proprietate,

conţinutul şi limitele împuternicirilor proprietarului – norme civile şi administrative;

46

Cu privire la o analiză detaliată a istoricului proprietăţii a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pp. 107-155. 47

A se vedea G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les biens, eiţia a II-a, Sirey, París, 1980, p. 29, reprodus de L. Pop,

Dreptul de proprietate … op. cit., pp. 31-32. 48

Ibidem. Pp. 32. 49

A se vedea , S. Baieş, N. Roşca, op. cit., pp. 42-43.

31

--- Norme de apărare a dreptului de proprietate – norme civile, adminstative şi penale.

Aceste norme legale folosesc termenul de proprietate în diferite sensuri.

Intr-un sens larg termenul de proprietate este înţeles în sensul ca el se aplică tuturor

drepturilor, de exemplu, proprietatea imobiliară sau mobiliară, proprietatea unei creanţe,

proprietatea intelectuală ori incorporală. În acest sens a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod

exclusiv şi de a-i da destinaţia dorită. Termenul de proprietate nu mai are semnificaţia sa propie,

acea de drept real, exclusiv, absolut şi perpetuu.

Intr-un sens restrans, propriu, termenul de proprietate semnifică proprietatea corporală, adica

purtînd asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile, deci proprietatea ca drept real exclusiv,

absolut şi perpetuu.

In sfarsit, termenul de proprietate este înţeles în sens de obiect al dreptului de proprietate,

desemnand bunul asupra caruia poartă dreptul de proprietate.

2. Definiţia dreptului de proprietate Conţinutul definiţiei dreptului de propietate a fost marcat atît de perioada istorică în care sa

încercat definirea ei, de curentele care au marcat regimul juridic al poprietăţii cît şi de situaţia social-

politică a societăţii la momentul respectiv. Pînă în prezent în doctrina de specialitate nu există o

unanimitate de opinii cu privire la conţinutul definiţiei dreptului de proprietate. Aceasta deoarece

relaţiile economice de proprietate nu sunt aceleaşi în cadrul unor societâţi civile, iar în cadrul

aceleaşi societăţi opiniile cu privire la aceste relaţii sînt diferite. Cert este că majoritatea autorilor în

definirea proprietăţii, mai mult sau mai puţin, încearcă să fundamenteze elementele definitorii ale

definiţiei pe baza unor dispoziţii legale.

Legislaţia în vigoare nu conţine o dispoziţie cu caracter de principiu care sa definească

dreptul de proprietate. Atat C. civil cat si fosta lege cu privire la proprietate din 1 februarie 1991, în

prezent abrogată, enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără însă a defini acest drept. Astfel

art. 315 alin. 1 din C. civil dispune: “Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de

dispoziţie asupra bunului”. Dacă vom defini proprietatea punînd accentul doar pe aceste

împuterniciri atunci definiţia va fi una incompletă doarece aceste împuterniciri le poate avea şi o altă

persoană alta de cît proprietarul. Este cazul contractului de locaţiune cînd locatarul are nu numai

dreptul de a poseda şi a se folosi de bunul dat în locaţiune, dar în unele cazuri poate chear săvîrşi

acte de dispoziţie, cum ar fi sublocaţiunea (art. 894 C. civ.,), sau subarendarea în cazul contractului

de arendă. Totuşi există o deosebire între împuternicirile exercitate de proprietar şi celelalte

persoane, care, deci, diferenţiază dreptul de proprietate de celelalte drepturi. Această deosebire

constă în faptul că aceste atribute sînt exercitate, în cazul titularului dreptului de proprietate în

temeiul legii, iar în cazul titularilor celorlalte drepturi, de regula, exercitarea lor depine de voinţa

proprietarului şi numai, uneori, sînt stabilite de lege. Altfel spus titularul dreptului de propietate,

spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, exercită aceste atribute,

împuterniciri, în putere proprie şi interes propriu.

In putere poprie semnifică faptul că proprietarul exercită atributele dreptului de propietate

nefiind subordonat nimanui, decît legii. Celelalte persoane exercită şi ele aceste atribute numai ca

ele iau fost conferite şi in puterea transmisă de proprietar şi nicidecum în putere poprie.

In interes propriu semnifică faptul că în exercitarea acestor atribuţii, chiar şi cînd bunul a

fost transmis în folosinţa unei alte persoane, care de altfel reprezintă o materializare a atributului

folosintei, o face în beneficiul lui propriu. Spre deosebire de titularul dreptului căruia i s-a transmis

bunul, care, de asemenenea, în interes propriu, va exercita aceste atribuţii, dar care, în ultimă

instanţă, plenitudinea exercitării acestor atribute va profita proprietarului, deci în propriul său

înteres.

32

În principiu codul civil nu conţine vre-o dispozitie legală care să indice existenţa a acestor

doua elemente. Totuşi în legislaţia civilă în vigoare există o hotarîre care definind proprietatea

identifică cele doua elemente. Astfel Hotararea Curţii Constituţionale nr. 110 din 25.01.1996,

modificată ulterior, defineşte dreptul de propietate ca fiind: “dreptul de proprietate al persoanelor

fizice şi juridice, al statului şi unitaţilor administativ teritoriale asupra unor bunuri mobile sau

imobile exercitînd asupra lor atributele dreptului de proprietate în mod exclusiv şi perpetuu prin

putere şi în înteres propriu în condiţiile legii.”

În considerarea celor spuse mai sus putem defini dreptul de proprietatea ca fiind acel drept

real care conferă titularului exercitarea în putere proprie şi interes propriu în mod exclusiv şi

perpetuu a atributelor de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, cu respectarea normelor

juriice în vigoare.

3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezinta unele caractere proprii care-l diferentiaza de celelalte drepturi reale.

Printre acestea identificam urmatoarele: caracterul absolut; caracterul exclusiv si caracterul

perpetuu.

3.1. Caracterul exclusiv. Caracrerul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică faptul că

titularul exercită singur toate atributele dreptului de proprietate, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Sa spus ca el foloseste, posedă şi dispune de aceste atribute în plena potestas. În virtutea acestui

caracter proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act juridic cu conditia că el să nu

contravină legii şi să nu aducă atingere drepturilor altor persoane.

Acest caracter nu presupune doar o acţiune pozitivă a proprietarului ci şi o acţiune negativă a

tuturor terţilor persoane. Astfel dacă proprietarul poate exercita atributele respectînd limitele legale

ale acesteia, celelalte persoane au obligaţia de a nu împedica exercitarea acestor atribuţii.

Caracterul exclusiv al proprietăţii cunoaşte unele excepţii. Este situaţia cînd atributele

dreptului de proprietate nu vor mai fi exercitate în exclusivitate de titularul dreptului de proprietate

ci de alte persoane. Este cazul dezmembrămintelor dreptului de proprietate, (dreptul de uz, abitatia,

servitute, si superficie) cînd unele din aceste atribute sînt exercitate de o alta persoană, alta de cît

proprietarul.

3.2.Caracterul absolut. Dreptul de proprietate face parte din categoria drepturilor absolute.

Aceasta nu înseamnă ca titularul ei îl va putea exercita în mod discreţionar. Însa-şi C. civil stabileşte

că exerciţiul dreptului de proprietate se face în limitele prevăzute de lege. De altel atributele unui

drept subiectiv sînt prin natura lor juridică reglementate şi deci îngrădite de lege.

Termenul absolut trebuie înţeles în sens de opozabilitate a acestuia faţă de terţe persoane.

Dreptul este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile acestuia cu toti ceilalti,

care sînt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încalca. Ori de cîte ori bunul a ajuns în posesia

nelegitimă a altuia proprietarul are dreptul la acţiunea în revindicare.

Deci, dreptul absolut este cel mai complet drept ce poate exista asupra unui lucru, adică

dreptul de proprietate, în comparaţie cu celelalte drepturi reale, care nu sînt decît dezmebrăminte ale

acestuia.

In concluzie caracterul absolut al dreptului de poprietate trebuie înţeles prin prisma a doua

orientări. Pe de o parte titularul dreptului de proprietate poate trage toate foloasele, de a avea toată

utilitatea ei şi de a săvîrşi toate acţiunile care răspund interesului său, dar în limitele legii. Iar pe de

alta parte acest caracter îndreptăţeşte titularul dreptului de proprietate de a cere celorlalte persoane

respectarea lui, după cum şi el este obligat la respectarea dreptului de proprietate a altor persoane.

3.3 Caracterul perpetuu. Acest caracter este prevazut expres la art. 315 alin 2 din Codul

civil, unde se prevede ca dreptul de proprietate este perpetuu. Perpetuitatea semnifică faptul că

dreptul de proprietate dureaza atît timp cît există bunul şi că el nu se stinge prin neuz. Se spune că

33

caracterul perpetu al dreptului de proprietate este insuşirea lui exclusivă. Aceasta spre deosebire de

alte drepturi reale sau drepturi de creanta, care au o existenţă temporară.

Faptul că dreptul de proprietate poate forma obiectul unei cesiuni (transmisiuni) aceasta nu

afectează caracterul pepetuu al proprietăţii. Astfel dacă în cazul unei transmisiuni, indiferent dacă

este cu titlu oneros sau gratuit, dreptul de proprietate este din patrimoniul înstrăinătorului, el reapare

în patrimoniul dobînditorului. În cazul unei succesiuni, dreptul de proprietate trece din patrimoniul

defunctului în patrimoniul succesorilor, în cazul unei donaţii, din patrimoniul donatarului în

patrimoniul donatorului.

Acest caracter nu se va pierde prin neîntrebuinţarea lui din partea titularului. Deci, dreptul de

proprietate este imprescriptibil exstinctiv. Faptul că o altă persoană îl dobîndeşte invocînd

uzucapiunea bunului mobil sau imobil nu afecteaza caracterul perpetuu al proprietăţii, deoarece

dreptul de proprietate reapare în patrimoniul uzucapantului, deci ele există în timp.

De asemenea perpetuitatea proprietăţii nu dispare chiar dacă natura juridică se schimbă în

timpul înstrăinării, de exemplu în cazul exproprierii pentru utilitate publică, cînd bunul va i

transferat din domeniul privat a persoanelor fizice sau juridice în domeniul public al statului.

3.4. Caracterul subiectiv. Dreptul de proprietate are un caracter subiectiv, caracter care ni

se înfăţişează ca o facultate recunoscută de lege unui subiect de drept de ai permite posibilitatea

manifestării unei conduite determinate asupra unui bun, precum şi posibilitatea exercitarea unei

puteri atribuite acestuia în temeiul căreia poate pretinde terţelor persoane, titularului obligaţiei

corelative, un comportament conform cu facultatea apărată şi care la nevoie poate fi impusă prin

forţa de constrîngere astatului. Deci dreptul de proprietate este un drept subiectiv fiind recunoscut

unei părţi din cadrului unui raport juridic virtual sau posibil de a-l exercita şi a se forma întru-un

raport juridic existent în mod concret

3.5. Caracterul abstract. Dreptul de proprietate este un drept abstract în sensul că el nu este

numai ceva distinct de suma atributelor sale dar că şi că există independent de aceste facultăţi. Aşa

fiind dreptul de proprietate va exista dacă din conţinutul său va lipsi unul din atributele sale,

indiferent că această lipsire îşi are originea în dispoziţia legii ori în dispoziţia propriului titular. Ba

mai mult, s-a afirmat, că vom fi în prezenţa dreptului de proprietate chear dacă acestuia îi lipsesc

toate atributele sale, aceasta rămînînd a fi redusă la propria titulatură50

, cum se întîmplă, de exemplu,

cînd exerciţiul dreptului de proprietate rămîne a fi redusă numai la posibilitatea de a se prevala de el

în acţiunea în revendicare. De exemplu în cazul bunurilor pierdute.

3.6. Caracterul real. Este real acel drept carei conferă titularului său putere o imediată şi

directă asupra unui bun, o putere, care sub aspectul conţinutului, poate fi una deplină sau limitată.

Dreptul de proprietate conferă o putere deplină atunci cînd ea exclude pe a oricărei altei, exercitînd-

o în toată amploarea şi intensitatea sa. Alteori această putere poate fi limitată asupra unei părţi din

utilitatea economică a bunului, caz în care vom vorbi de dezmebrăminte ale dreptului de proprietate.

În orice caz caracterul real presupune o relaţie materială, imediată între persoană şi bun. A nu se

confunda caracterul real al dreptului cu însăşi dreptul real deoarece acesta din urmă reprezintă un

raport juridic ce se stabileşte între persoane şi nu între persoană şi bun. Bunurile, în sistemul nostru

de drept nu pot fi subiect de drept51

. S-a afirmat52

că două sunt elementele constitutive ale

caracterului real a dreptului de proprietate: pe de o parte puterea titularului asupra unui bun care-i

permite titularului să se folosească de utilităţile economice care-i sunt inerente; iar pe de altă parte în

50


126. 51

Exceptînd în anumite situaţii animalele, care, beneficiază de un regim juridic aparte de cel al bunurilor. 52

A se vedea, Juan Manuel Fernández Martínez y otros, Diccionario Jurídico. Tercera Edición, Ed. “Thomson

Aranzadi”, p. 291.

34

raporturile cu terii, îndatorirea lor de a se abţine în a invada relaţia directă a titularului asupra

bunului.

4. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece este singurul drept subiectiv

care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Aceste atribute sînt

prevazute expres de C. civil. Astfel art. 315, dispune: Proprietarul are drept de posesiune, de

folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.

Însă aceste atibute pot să aparţină nu numai proprietarului ci şi unei alte persoane căruia ea

fost transmis bunul. Astfel locatarul are dreptul posedării şi folosirii bunului, - art. 875 C. civil;

depozitarul posedă bunul transmis de deponent spre pastrare, - art. 1080 C. civil. Faptul că aceste

persoane în unele situaţii au atributul de dispoziţie nu semnifacă faptul că acestea sînt şi proprietarii

lucrului. Între aceste persoane există o diferenţiere. Aşa cum am mai spus, proprietarul exercită

aceste atribuţii desinestătător şi în putere proprie, iar persoana căruia ia încredinţat bunul asupa

caruia exercită aceste atribuţii o face în baza voinţei proprietarului sau a legii.

4.1. Posesia. (jus utendi). Posesia constă în prerogativa titularului de a întrebuinţa bunul şi a

stăpîni bunul în materialitatea sa, comportîndu-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de

proprietate. Trebuie să facem deosebirea dintre posesia ca stare de fapt şi posesia ca atribut a

dreptului de proprietate, deoarece în cel de al doilea caz posesia reprezintă expresia juridică a

aproprierii şi stăpînirii bunului obiect al dreptului de proprietate. Deci, posesia ca jus possidendi este

dreptul de a apropia şi stăpîni un bun. O asemenea stăpînirea poate fi realizată de el însuşi, direct şi

nemijlocit, exercitînd-ul în înteres şi în putere proprie. Dar ea poate fi realizată şi de o alta pesoană,

dar în numele şi înteresul titularului dreptului de proprietate.

Atributul posesiei este un atribut important al dreptului de proprietate dat fiindcă fără el,

proprietarul, este lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavînd posibilitatea

de a stăpîni bunul el nu va putea exercita celelalte doua atribute, deci el nu-l va putea folosi sau

dispune de el. De asemenea este un atribut independent, el poate exista de sinestătător, valabilitatea

lui nedepinzînd de existenţa celorlalte atribute în patrimoniul posesorului – de exemplu, depozitul.

4.2. Folosinţa. (jus fruendi). Folosinţa este acel atribut al dreptului de proprietate care

conferă prerogativa proprietarului de a întrebuinţa bunul în înteresul său, culegînd sau percepînd în

proprietate fructele pe care aceste le produce. Însă acest atibut nu semnifică doar dreptul titularului

de a fructifica bunul ci şi dreptul său de a-l lăsa neproductiv. În acest sens s-a afirmat53

că acest

atribut include un drept de opţiune a titularului în a opta pentru o acţiunea – a percepe fructele, sau o

inacţiune – dreptul titularului de a nu folosi bunul. Acest atribut poate fi exercitat atit de titularul

dreptului de proprietate cît si de o alta persoana – locatarul art. 875, C. Civil.

Printre modalităţile identificate54

în exploatarea acestui atribut identificăm următoarele doua:

o primă modalitatea o formează săvîrşirea de acte materiale asupra bunului concretizată în

posibilitatea lui de a culegea beneficiile bunului: şi cea de a doua modalitate o reprezintă săvîrşirea

de acte juridice, atunci cînd titularul transmite folosinţa bunului unei terţe persoane percepînd o

redevenţă în acest sens, care va îmbrăca forma unor fructe civile, indiferent de natura materială a

acestora.

Dreptul de folosinţă presupune nu numai dreptul de a culegea aceste fructe dar şi dreptul de a

păstra şi consuma fructele percepute. Dreptul titularului de a dispune de aceste fructe, la etapa

53


Ibidem., p. 165.

35

actual, este posibil şi garantat, aceasta neîntrînd în contradicţie cu nici o formă de răspundere55

,

titularul dreptului de proprietate putînd utiliza în mod liber de veniturile sale.

Complexitatea acestuia atribut este relievată de particularităţile corelaţiei acestuia cu

celelalte doua atribute.

Astfel, în ce privşte corelaţia cu atributul posesiei ea este una interependentă. Acasta

deoarece folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun trebuie să ai posibilitatea

să posedezi bunul. De regulă nu este posibil ca acel care are folosinţa să nu aibă şi atributul posesiei,

deoarece folosinţa presupune fie o legătură materiala, fie o legătură juridică cu bunul, deci,

posedarea lui.

În ce priveşte corelaţia cu atributul de dispoziţie, interdependenţa acestora este una relativă,

de regula, sub aspectul dreptului de dispoziţie materială. Această legătura se evidenţiază în cazul

distrugerii materiale a bunului. Astfel, distrugerea bunului poate fi urmarea atat a atributului

dispoziţiei cît şi a atributului folosinţei, ca urmare a folosinţei îndelungate a bunului.

Ceia ce diferenţiază cele două atribute se manifestă sub aspectul modificării regimului

juridic al bunului. Astfel dacă atributul de dispoziţie presupune şi posibilitatea de a schmba regimul

jutidic al bunului (transmisiune cu titlu oneros – vanzarea-cumpărarea, schimbul, sau gratuit –

donatia), atributul de folosinţă nu conţine o astfel de posibilítate.

4.3. Dispoziţia. (jus abutendi). Prin drept de dispoziţie înţelegem posibilitatea titularului de a

interveni în statutul material sau regimul juridic a bunului. Deci, dreptul de dispoziţie cuprinde două

componente: dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică.

Drepul de dispoziţie materială reprezintă posibilitatea proprietarului de a dispune de

substanţa bunului, adică de a-l transforma, consuma sau distruge, cu respectarea reglementărilor în

vigoare.

Dreptul de dispoziţie juridică se concretizează în posibilitatea proprietarului de a dispune de

bunul său după bunul său plac. Printre actele de dispoziţie juridică pe care le putem reţine sunt:

--- posibilitatea proprietarului de a încheia orice contracte;

--- posibilitatea proprietarului de a constitui dezmebrăminte ale dreptului de proprietate fie

prin constituirea dreptului de uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie, fie prin cedarea nudei

proprietăţi;

--- posibilitatea proprietarului de a înstrăina bunul. Nu trebuie să facem confuzia între

înstrăinare şi actul de dispoziţie juridică, aceasta deoarece, de exemplu, constituirea unei ipoteci

reprezintă un act de dispoziţie dar nu şi un act de înstrăinare, de vreme ce există posibilitatea radierii

lui în viitor fără ca bunul să facă obiectul unei înstrăinări.

1.4. Obiectele (bunurile) dreptului de proprietate

Din categoría obiectelor dreptului civil fac parte obiectele dreptului de propietate. Spre

deosebire de obiectele dreptului civil care pot fi patrimoniale sau nepatimoniale, obiectele dreptului

de popietate pot fi numai cele patrimoniale adica bunurile care au un continut economic. In pincipiu

dreptul de proprietate nu poate exista decît asupra unor bunuri corporale. Pot fi obiet al dreptului de

proprietate bunurile mobile sau imobile

Regula este că o persoană fizică sau juridică poate avea în proprietate orice bun, iar un bun

este potrivit art. 285 alin 1 C. civi., toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective

sub forma dreptului de proprietate.

55

În perioada socialismului, posibilitatea încheierii unui contract de locaţiune pe o perioadfa mai mare de 3 ani putea

duce la pierderea dreptului de proprietate.

36

În legatura cu analiza obiectelor dreptului de proprietate se pune intrebarea dacă: animalele,

spaţiul aerian, lucrurile comune, rezultatele activităţii intelectuale, embrionul şi fetusul, corpul uman

şi cadavrul pot forma obiect al dreptului de proprietate.

1.4.1. Animalele

Potrivit art. 286 din C. civil, animalele nu sunt considerate lucruri însă lor li se vor aplica

regimul juridic a lucrurilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Dacă înainte de adoptarea

noului cod civil, animalele erau considerate simple bunuri, observăm, că potrivit noii legislaţii, în

unele situaţii, acestea au un regim juridic diferit. Este cazul, de exemplu ale animalelor găsite şi

nerevendicate de adevăratul titular în termenul legal de 6 luni, cînd găsitorul va dobîndi proprietate

asupra lor. Totuşi, dacă se constată o afecţiune între fostul proprietar şi animal, sau comportamentul

crud a noului proprietar, fostul proprietar va redobîndi proprietatea asupra lui – art. 325 alin 3 C.

civil. Deci se constată în acest caz un regim juridic aparte celui a bunurilor în general.

Aşa fiind, legiuitorul nostru, prin reglementarea acestor excepţii a început să privească

animalele mai mult de căt ca un obiect pentru satisfacerea nevoilor economice şi utilitare, ci ca pe

un obiect de respect. În fiinţa lor animalele au funcţii sociale distincte de care trebuie să se ţină

seama pentru a le organiza protecţia. Delasarea lor în categoria obiectelor comercile nu ni se pare a

fi justificată.

Însă oricît de intensă nu ar fi afecţiunea faţă de ele nu credem că trebuie să fie întroduse în

rîndul persoanelor. Aceasta deoarece animalele nu au capacitatea de a acţiona autonom şi prin

urmare atribuirea personalităţii animalului nu ar avea nici o eficacitate juridică deoarece prin aceasta

el un ar avea capacittea de a acţiona şi nu o va avea niciodată. Ele nu pot fi titulare de drepturi

pentru că, ele nu-şi vor putea exercita în mod autonom voinţa, fapt pentru care posibilitatea

exercitării lor ar rămăne fără obiect. De asemenea, lipsindu-i voinţa, animalul nu poate fi subiect de

obligaţii. Ele nu au voinţa şi capacitatea necesară care l-ar obliga să suporte consecinţelor faptelor

sale.

În ce ne priveşte considerăm că animalele nu trebuie să fie sustrase regimului juridic al

bunului. Ele sunt un obiect al dreptului, dar nu pentru a-l servi unei persoane, cît pentru ai organiza

juridic relaţia sa cu aceasta56

. În acest sens se poate vorbi de un drept al animalelor care va avea

menirea de a contura spaţiul juridic în care animalul ar beneficia de un regim juridic deosebit, regim

prin care i s-ar instituţionaliza şi da conţinut unui principiu general de respect faţă de întreaga specia

animală57

.

1.4.2. Spatiul aeian Într-o opinie

58, sa spus că nu poate forma obiectul dreptului de proprietate deoarece nu poate

fi însușit de om. Și întradevăr el nu poate face parte din obiectul dreptului de proprietate privată

deoarece nu pot fi exercitatea atributele dreptului de proprietate asupra lui. Însa nimic nu împedică

ca el să facă parte din domeniul public al dreptului de proprietate publică. Caracteristic bunurilor din

domeniul public este faptul ca titularii unor astfel de bunuri (statul și unitațile administrativ

teritoriale) au un drept de administrare, de supraveghere și de paza a lor. Ceia ce este cazul nostru,

exercitarea unor astfel de drepturi este posibila. Astfel concesionaria acestui bun prin acordarea

licenților de zbor reprezintă un act de administrare specific dreptului de proprietate publică. De

asemena supravegherea, apărarea sau paza spațiului aerian moldovenesc de catre instituțile statului

ne confimă faptul ca spațiul aerian este un bun. Si nu în ultimul rînd, însa-și Constituția, prevede

56


A se vedea G. Loiseau, Pour un droit des Coses, Ed. Dalloz, nr. 44/2006, p. 3019, reprodus de O. Ungureanu, C.

Munteanu, op. cit., p. 70. 58

A se vedea S. Baieș, N. Roșca, op. cit., p. 60.

37

acest lucru. Astfel în art.127, intitulat “Proprietate” prevede la alin. 4 ca: ... spațiul aerian … fac

obiectul exclusiv al proprietății publice.

1.4.3. Lucrurile comune

Prin lucruri comune vom înțelege acele lucruri care nu se încadrează în noțiunea de bun

pentru că ele deși nu pot fi apropiabile sub forma dreptului de proprietate, ele servesc pentru

folosința comună a tuturor persoanelor. Cu privire la aceste lucruri accentul nu se pune pe ideia de

apriopiere ci pe ideia de acces liber la utilizarea acestor lucruri59

. Aceste lucruri sunt comune pentru

că nimeni nu poate pretinde vre-un drept subiectiv particular și distinct asupra lor.

În codul civil nu există în textele sale vre-o dispoziție juridică care să facă cel puțin trimitere

la o astfel de categorie de bunuri, mulțumindu-se doar în a stabili condițiile în care un lucru poate fi

definit bun. În literatura de specialitate60

lucrurile comune identificate şi apoi clasificate în două

categorii: lucruri comune naturale și lucruri comune artificiale.

Lucrurile comune naturale sînt acele bunuri care există în natură și pe care ea ne le dăruiește

fără a percepe contravaloarea lor și fără să existe riscul epuizării lor în viitor. Astfel de lucruri sunt,

de exemplu, aerul și apa.

Lucrurile comune artificiale sînt acele care nu au o existență materială, acestea sunt

imateriale. Raportat la această categorie de lucruri se pune întrebarea dacă acestea există ca noțiune

juridică. Aceasta în considerarea dispozițiilor art. 285 alin 2 C. civ., care stabilește că: Lucrurile

sunt obiectele corporale (s.n.) în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile. Per a

contrario, potrivit aceste dispoziții, dacă lucrul nu este corporal, el nu există. Situație infirmată însă

de realitate juridică. Astfel, invențiile, la expirarea dreptului de brevet, sau opera de artă la sfîrșitul

monopolului pot fi considerate lucruri O astfel de abordare vine pe de o parte să concretizeze

folosința lor comună, iar pe de altă parte are menirea de a împedica ca aceste lucruri să rămînă a fi

bunuri în considerarea împrejurării de a da posibilitate și altor persoane de se folosi de aceste idei și

nu numai creatorul lor.

1.4.4. Rezultatele activităţii intelectuale

În ce ne pivește considerăm că ele pot forma obiect a dreptului de proprietate. Orice creație

industrială este supusă unor acte de opozabilitate față de terț, care poate fi:

--- Înregistrarea creației intelectuale într-un registru oficial al statului, pentru acele creații

pentru care se necesită un astfel de act. Ulterior aceste înregistrări, autorul creației intelectuale își

poate manifesta liber atributele dreptului de proprietate.

--- Publicarea creației intelectuale. Folosirea unei idei, fără a spceifica originea ei, ca fiind

podusul propriei creații se numește plagiat și este pedepsibilă.

Numele persoanei care a creat opera fiind un drept personal nepatrimonial nu poate forma

obiectul unei cesiuni. Atunci cînd o terță persoană cumpără drepturile de autor asupa unei creații

intelectuale se referă doar la partea materiala a acesteia, la beneficiile materiale pe care le poate

realiza în urma valorificarii operei.

1.4.5. Embrionul şi fetusul

Calificarea juridică a embrionului și a fetusului ca fiind persoane sau bunuri poate da

naștere la adevărate polemici dat fiind faptul că acestea se află la punctul de întîlnire dintre aceste

noțiuni. Respectul pe care datorăm veții umane face ca embrionului sau fetusului să i se aplice

regulile care guvernează dreptul persoanelor. Acestea sunt fiiințe care aparțin genului uman și al

59

A se vedea V. Stoica Drept civil. Drepturile reale principale. II, Ed. Humanitas, București, 2006. 60

A se vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 73.

38

cărui respect este garantat încă din momentul concepțiunii, de exemplu, prin recunoașterea

drepturilor succesorale – art. 18 alin 3 C. civ, sau dreptul la despăgubire în caz de deces a tatălui său,

art.1419 alin 1 lit. b C. civ. Dintr-o astfel de perspectivă s-ar părea că embrionul și fetusul ar fi

subiect de drept, prin dobîndirea capacității de folosință anticipată. Deocamdată însă, în pofida celor

afirmate mai sus, nici legea, nici jurisprudența nu-i recunosc calitatea acestora de persoane,

dispozițiile articolelor de mai sus avînd caracter de excepție, iar excepțiile sînt de strictă interpretare

și aplicare. Deci, fetusul va putea fi considerat persoană doar în materia succesorală şi răspundere

delictuală în eventualitatea sa de a deveni subiect de drept.

În celelalte materi regimul juridic a embrionului și fetusului este sustras regulilor care

guvernează regimul juridic a persoanelor, bunăoară prin refuzul autorităților de a încrimina ca

omucidere din culpă suprimarea embrionului. De asemenea, însăși Curtea Europeana a Drepturilor

Omului a decis ca acestea să nu poată fi considerate persoane, prin excluderea sau omiterea lor sub

incidența protecția dispozițiilor art. 2 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale Aceasta deoarece: ”dreptul său la viața dacă există este limitat implicit

prin dreptul la viață și sănătate a mamei sale”61

.

Raportat la aceste considerente este greu de a fi reperat, din punct de vedere juridic, cărei din

aceste categorii acesteia aparțin. Aceasta cu atît mai mult cu cît în viitorul nu prea îndepărtat

posibilitatea efecuării experenților genetice nu pare a fi iluzorie, alunecînd astfel embrionul și

fetusul în categoria bunurilor.

1.4.6. Corpul uman

Trebuie să facem distincția între corpul uman însufleit și corpul uman neînsuflețit.

Corpul uman neînsuflețit poartă denumirea de cadavru care are propriul rejim juridic.

Subiectul pe care îl tratăm se referă la corpul uman însuflețit. Este acesta un bun sau o

persoană? Corpul uman poate fi tratat din perspectiva verbului de a fi sau de a avea?

O persoană însuflețită este o persoană fizică, iar corpul este o persoană încarnată. Ea

beneficiază de personalitate juridică care este inerentă oreicărei ființe umane. Ea reprezintă o

aptitudine, o virtualitate a ființei umane încă de la nașterea și încetează odată cu moartea acestei62

.

Ea nu este proprietara corpului său din momento ce corpul ei este ea însăși.

Însă în relație cu corpul însuși, ca un întreg, dreptul nu recunoaște persoaneri fizice un raport

juridic cu ea însăși. Dreptul recunoaște persoanei fizice anumite drepturi asupra corpului, de

exemplu dreptul de a interveni medical în tratarea unei boli, dar aceste drepturi nu fac parte din

categoria drepturilor subiective ci din categoria drepturilor personalității, unul din drepturile

primordiale ale individului63

. Din această perspectivă, neavînd un drept subiectiv asupra lui, corpul

uman nu poate fi considerat un bun. Nefiind apropiabil sub forma drepturilor reale corpul uman

poate fi considerat un lucru. Dar nu un lucru oarecare, acesta va benefica de un alt rejim juridic de

cît cel al lucrurilor comune.

Situația este cu totul alta dacă vom face distincția între corpul uman în ansamblul său și

eleméntele sale componente (organe, țesuturi și celule), și produsele sale (sîngele, laptele de mamă,

ovulele și sperma). Cu privire la aceste componente persoana fizică poate în general să-și exercite

drepturi subiective și în special dreptul de înstrăinare. Beneînțeles că un astfel de drept nu va putea

fi exercitat cu privire la organele și produsele care sînt vitale ființei umane, bolnave sau

contraindicate sănătății înstrăinătorului.

61

C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Drepturi și libertăți. Vol. I Ed.

All Beck, București, 2005, p. 177. 62


Ibidem., p. 62.

39

În concluzie, nu trebuie sa facem confuzia între corpul uman și viața. Corpul uman ca un tot

întreg nu poate forma obiectul dreptului de proprietate, nici pentru sine însuși nici unei terțe

persoane. Nu este acelaș lucru daca ne referim la organele sau produsele lui luate în parte. Dincolo

de aspectele morale pe care le implică înstrainarea lor, o astfel de operațiune juridică este posibilă.

Aceasta reiese din L. nr. 473 din 25. 06. 1999 publicata in M. Of. Al Rp. Moldova nr. 94 – 95.

1999.

1.4.7. Cadavrul

Este clar că cadavrul nu mai poate fi considerat o persoană, deoarece el nu mai are nici

capacítate, nici patrimoniu. Întrebarea este dacă cadavrul este un bun sau un lucru?

Odată instalat decesul, persoana devine cadavru. Față de cadavru se pune problema de

respect. Acest respect își are sorgintea în respectul ființei umane care nu încetează odată cu moartea

ei. Deci persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria s-a precum și cu privire la

corpul său.

Acestea sînt considerentele care ne determină să considerăm cadavrul ca fiind un lucru. El nu

poate fi aservit vre-o unui drept real.

Totuși din perspectiva argumentelor de mai sus am fi tentaţi să admitem că cadavrul ar fi

obiectul unui drept de proprietate familială, soluție care nu poate fi acceptată, pentru că o eventuală

ieșire din indiviziune ar crea consecințe incompatibile cu obligațiile de respect pe care le au cu

privire la cadavru.

Totuși faptul că el poate face obiectul unei autopsii, că se pot face prelevări de organe cu

respectarea condițiilor prevăzute de lege fără ca să existe consimțămîntul pe timpul cît a fost în

viață., fiind suficient consimțămîntul rudelor de gradul I ne sugerează ideia că cadavrul este un lucru

apropiabil și deci poate forma obiectul unui drept de proprietate.

1.5. Formele dreptului de proprietate

În analiza formelor dreptului de proprietate deosebim două perioade: anterioară şi ulterioară

adoptării Legii cu privire la proprietate de la 1 februarie 1991.

--- În perioada anterioară adoptării acestei legi erau cunoscute trei forme de proprietate:

proprietatea de stat, proprietatea organizațiilor sindicale și a celorlalte organizații obștești și

proprietatea personală. Fiecare din aceste feluri de proprietăţi avea un regim juridic deosebit în ce

priveste modul de transmitere prin acte între vii sau mortis cauza, expropiere și altele.

--- Ulterior adoptării legii și în special sub imperiul noului cod civil, dreptul de proprietate a

cunoscut importante schimbări. Astfel s-a renunțat la structura tripartită a dreptului de proprietate

consacrîndu-se existenţa unui drept de propietate care îmbracă două forme - publica și privata.

În legatura cu regimul juridic a dreptului de proprietate din perspectiva formelor sale, în

literatura de specialitate nu există o unanimitate de opinii64

. În principiu aceste contraverse se

localizează în a determina existenţa doar a unei singure forme a dreptului de propietate sau a formei

duble a acesteia – drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată.

Potrivit unor autori din punct de vedere juidic nu se poate vorbi despre o divizare a dreptului

de proprietate în drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată. S-a argumentat ca

proprietarul, fie el pesoană fízică sau statul în calitate de persoană juridică, va apela întru exercitarea

dreptului de proprietate la cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi

dispoziţia65

.

În ce ne priveşte considerăm că o astfel de soluţie nu este pusă la adapost de unele obiecţii.

În primul rînd trebuie de spus că bunurile proprietăţii publice, aşa cum vom vedea mai jos, sunt

64

A se vedea S. Baieș, N. Roșca, op. cit., p. 62-63 și autorii citați. 65

Idem.

40

formate din bunurile din domeniul public şi bunurile din domeniul privat. Dacă în privinţa bunurilor

din domeniul privat al proprietatii publice, în principiu, nu se ridica nici o problemă, în ce priveşte

exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în privinţa bunurilor domeniului public al proprietăţii

publice comportă unele specificări. Astfel, statul sau unităţile administrativ teritoriale vor putea

exercita doar atributele posesiei şi folosinţei bunurilor din domeniul public. Aceasta reiese din

dispoziţiile art. 126 alin. 2 lit. a din Constitutie, unde se prevede că : Statul trebuie să asigure: …

administrarea proprietăţii publice ce-i aparţine în condiiţiile legii. Însă statul nu va putea să

exercite dreptul de dispoziţie în sens juridic asupra unor astfel de bunuri, deoarece bunurile din

domeniul public sînt inalienabile. Pentru ca astfel de bunuri să poată forma obiectul unor acte de

dispoziție, în special de înstrăinare, este nevoie ca statul să adopte o lege, iar unitățile administrativ

teritoriale să adopte o hotărîre, care să schimbe regimul juridic al bunului din domeniul public în

domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ teritoriale. Faptul că statul poate sa schimbe

regimul juridic al unor astfel de bunuri el o face în virtutea puterii suverane pe care o are şi nu în

temeiul dreptului de dispoziţie pe care o are ca titular al dreptului de proprietate.

De asemenea bunurile care fac parte din domeniul public a proprietăţii publice nu cunosc

acelaş regim juridic ca şi bunurile din domeniul privat. De exemplu, astfel de bunuri nu cunosc

instituţia uzucapiunii, nu pot forma obiectul moştenirii legale sau testamentare, nu pot fi expropiate,

rechiziţionate, s. a.

În concluzie, credem că asa cum reiese din legislaţia moldovenească se poate vorbi de un

drept de proprietate publică şi un drept de proprieta privată, cu speificarea că atunci cînd ne referim

la dreptul de proprietate publică, usual, ne referim la regimul juridic al bunurilor care formează

domeniul public. Credem, că acasta a fost şi intenţia legiuitorului atunci cînd în art. 9 din Constitutie

a prevăzut, la nivel de prinipiu, că: proprietatea este publică şi privată.

1.5.1. Dreptul de proprietate publică

1.5.1.1. Definiția dreptului de proprietate publică

Codul nostru civil la art. 296 se mărginește doar a determina bunurile care fac obiectul

dreptului de proprietate publică precum și criteriile de determinare a lor. El nu conține nici o

dispoziție care să definească dreptului de proprietate publică. În mod limitativ Legea privind

administrarea și deetatizarea proprietății publice, atunci cînd la art. 2 definește unele noțiuni

principale, stabilește că: ”Proprietatea publică – totalitate a bunurilor domeniului public și a

bunurilor domeniului privat ale statului, ale unităților administrativ teritoriale, ... ”. Observăm că

legea doar enumeră formele proprității publice fără să definească însăși conceptul de proprietate

publică.

În literatura de specialitatea dreptul de proprietate publică a fost definit din perspectiva mai

multor criterii. Astfel dreptul de proprietate publică a fost definit prin prisma atributelor și a

titularilor acestor drepturi, stabilind că este acel drept de proprietate în care atributele acesteia se

exercită de către stat și unitățile administrativ teritoriale și care poartă asupra bunurilor din domeniul

public, el fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil66

. Alteori criteriul luat în considerare îl

reprezintă utilitatea bunurilor, astfel dreptul de proprietate publică ar reprezenta acel drept subiectiv

de proprietate ce aparține statului și unitățile administrativ teritoriale asupra bunurilor care potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public67

. O altă definiție, care este una mai completă

enunță că ”dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate asupra bunurilor din

domeniul public de interes național și din domeniul public de interes local aparținînd statului și

66

A se vedea E. Chelaru, Administrarea domeniului public și a domeniului privat, Ed. All Beck, București 2005 p.

46 67

A se vedea C. Bîsan, Drepturile reale… op. cit., p. 65.

41

unităților sale administrativ teritoriale care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil,

imprescriptibil și insesizabil”68

.

Însă aceste definiții definesc dreptul de propritate publică doar din perspectiva bunurilor din

domeniul public, fără să facă vre-o referire la bunurile din domeniul privat unde titularul dreptului

poate să exercite, în principiu atributele dreptului de proprietate. Întradevăr noțiunile de proprietate

publică și domeniu public sînt echivalente dar aceasta nu justifică faptul că dreptul de proprietate

publică să poată fi definit doar prin prisma bunurilor din domeniul public. În acest caz vom fi în

prezența unei definiții incomplete.

Avînd în vedere cele spuse mai sus vom defini dreptul de proprietate publică ca fiind acel

drept de proprietate carei conferă titularului său, statul și unitățile administrativ teritoriale,

anumite drepturi asupra unor bunuri care, în funcție de natura bunului sau determinarea

legii, acestea, pot fi exercitate în regim de drept public sau în regim de drept privat.

1.5.1.2. Formele dreptului de proprietate publică

Din punct de vedere juridic dreptul de proprietate se prezintă sub două forme - drept de

proprietate privată și dreptul de proprietate publică. Importanța distincției dintre cele două forme

este că dreptul de proprietate publică se exercită în regim de drept public și de către subiecți de drept

public. La rîndul său dreptul de proprietate publică cunoaște două forme - domeniul public și

domeniul privat. Existența acestor categorii este consacată printr-o serie de dispoziții din diferite

acte normative. Astfel art. 296 C. civil enumeră în denumirea lui aceste două categoriii – bunurile

domeniului public și bunurile domeniului privat. De asemenea Legea cu privire la proprietatea

publică a unităților administrativ teritoriale nr. 523/199969

prevede la art. 1 alin. 3, că ”Patrimoniiul

unităților administrativ teritoriale este format din bunurile domeniului public și bunurile domeniului

privat”. Un alt act normativ o reprezintă Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății

publice nr. 121-XVI/200770

unde la art. 2 prevede proprietatea publică este reprezentată de

totalitatea bunurilor domeniului public și a bunurilor domeniului privat a statutlui și unităților

administrativ teritoriale, și care la art. 10 stabilește regimul juridic a bunurilor din domeniul public și

din domeniul privat.

Din dispozițiile art. 296 alin alin 1 și 2 din C. civil coroborate cu dispozițiile art. 2 din Legea

privind administrarea și deetatizarea proprietății publice și art. 1. alin. 4 și 5, din Legea cu privire la

proprietatea publică rezultă conținutul defiinițiilor acestor două domeniii de bunuri. Astfel domeniul

public reprezintă acele bunuri mobile sau imobile care sunt destinate satisfacerii intereselor

generale ale societății, aflate în patrimoniul statului și unităților administrativ teritoriale. Domeniul

privat reprezintă totalitatea bunurilor mobile sau imobile aflate în patrimoniul statului sau

unităților administrativ teritoriale, care au o destinație strict determinată, alta de cît satisfacerea

unui interes general.

Distincția dintre aceste două categorii este una necesară, deoarece realitatea socială și în

special cea politică determină ca anumite bunuri să beneficieze de o protecție deosebită contra

intereselor particulare ale membrilor societății care de regulă sunt individualiste și oportuniste.

Necesitatea unei astfel de distincții s-a impus încă din secolul al XIX – lea împărțind bunurile în

două categorii după cum ele erau afectate uzului sau serviciului public71

. Alți autor au încercat să

îmbunătățească distincția dintre aceste domenii fie stabilind mai multe categorii de bunuri din

domeniul public (Duguit), fie stabilind caracterul de interes general a acestor bunuri (J. M. Aubry),

68

A se vedea L. Pop. Drept civil … op. cit., p. 56. 69

Publicată în Monitorul Oficial al. R. Moldova nr. 124-125/611 din 11.11.1999. 70

Publicată în Monitorul Oficial al. R. Moldova nr. 90-93/401 din 29.06.2007. 71

A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Vol. II, Ed. All Beck, București, 2005, pp. 128-140,

reprodus de O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 231.

42

fie prin introducerea unui domeniu intermediar – domeniul public restrîns - între cele două domenii

cunoscute (Duverger).

Există însă autori (Capitant) care neagă utilitatea domeniului public înlocuind-o cu cea de

afectațiune, sau în general eliminarea unui astfel de domeniu deoarece aceste bunuri ar fi beneficiat

de acelaș sistem de protecție de care beneficiază bunurile din domeniul privat al statului (Pelloux),

acesta ne fiind adegvat nevoilor economice actuale (Moysan)72

. Astfel multe bunuri care au o

utilitate de interes general formeayă obiectul dreptului de proprietate privadă sau fac parte din

domeniul privat al statului. De ex. drumurile pentru care se percepe o taxă pentru transport.

În ce ne privește considerăm că la momentul actual, în perioada de tranziție în care se află

țara noastră, este necesar păstrarea distincției domeniului public de domeniul privat. Aceasta în

considerarea faptului că unii membrii ai societății ar putea denatura, chear și împotriva legii,

utilizarea unor bunuri de la interesul general, provocînd șicanări sau chear interzicînd societății

utilizarea lui, deși, menirea lui este de a fi utilizat în serviciul societății. Însă, pe măsură ce conștiința

oamenilor va fi erijată în respectarea legii, în litra și spirutul ei, menținerea acestor două categorii de

domenii va fi inutilă de vreme ce satisfacerea interesului general va fi posibil și cu bunurile care vor

face parte din domeniul privat sau chear obiectul dreptului de proprietate privată, de exemplu, -

muzeiele private, drumurile și școlile private, etc.

1.5.1.2.1. Regimul juridic a bunurilor domeniului public

Regimul juridic a bunurilor din domeniul public este determinat de faptul că aceste bunuri

sînt destinate realizării unei utilități necesare satisfacerii interesului general. Prin prizma interesului

general aceste bunuri sunt sustrase realizării interesului particular. Principiul care funcționează în

acestă materie este că bunurile domeniului public fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Aceste bunuri nu pot face obiectul proprietății private. Pentru acest efect, după cum am mai spus,

este necesară adaptarea unei legi care să transfere bunul din domeniul public în domeniul privat.

Regimul juridic a bunurilor din domeniul public este reglementat de dispozițiile art. 10, 10¹

și 11 din Legea privind administrarea și deetatizarea proprietății publice, în continuare Lege.

Astfel potrivit art. 10 alin 2 din Lege, bunurile din domeniul public:

--- nu pot fi înstrăinate, deoarece așa cum vom vedea mai sus acestea sunt inalienabile și

insesizabile;

--- nu pot forma obiectul privatizării (art. 13 din Lege), deoarece pot fi privatizate doar

bunurile din domeniul privat;

--- nu vor putea fi depuse ca capital social al unei persoane juridice deoarece există pericolul

înstrăinării lor în caz de reorganizarea a persoanei juridice prin dezmebrare sau în caz de

insolvabilitate a ei prin lichidarea patrimoniului.

--- nu vor putea constitui obiect al gajului sau alte garanții deoarece aceasta ar putea

reprezenta o modalitate indirectă de înstrăinare a bunurilor obiect al gajului prin imposibilitatea

executării obligației gajate;

--- nu vor fi supuse urmăririi silite, în cazul insolvabilității persoanei juridice care le

gestionează, deoarece acestea nu fac parte din patrimoniul persoanei juridice respective;

--- dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz și nu pot fi dobîndite de persoane fizice sau

juridice prin uzucapiune deoarece dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public sunt

imprescriptibile atît exstinctiv cît și achiyitiv.

--- nu vor putea fi transmise în comodat (împrumutul cu titlu gratuit) persoanelor fizice și

juridice cu capital privat. În caz contrar aceasta ar putea reprezenta o înstrăinare indirectă a acestor

bunuri – alin 3;

72

A se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., p. 231.

43

--- pot fi constituite servituți dacă această grevare este compatibilă cu uzul sau interesul

public căreia bunurile îi sînt destinate – alin 5.

Orice act juridic încheiat cu nesocotirea acestor interdicții, va fi sancționate cu nulitatea

absolită – art. 10 alin 6 din Lege.

În ce privește modul de identificare a acestor bunuri și delimitarea lor de alte bunuri Legea

stabilește o procedură de urmat – art. 10¹ din Lege. Astfel prima operațiune o reprezintă

inventarierea bunurilor aflate pe teritoriul unei unități administrative de către administrația publică

centrală împreună cu administrația publică locală. După ce se inventariază bunurile se procedează la

o delimitare a acestora atăt după apartenența lor, pe verticală – stat, administrația locală – cît și pe

domenii, pe orizontală – public sau privat, în condițiile și termenele stabilite de guvern - alin 1.

În baza listelor de inventariere se va stabili lista cu bunurile imobile ce se vor afla în

proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale – alin 2. Stabilirea acestor liste

se va face după cum urmează:

--- lista bunurilor imobile proprietatea statului se va face prin cordonarea acesteia cu

autoritățile administrației publice locale de ambele niveluri pe al cărui teritoriu este amplasat

imobilul respectiv. Această listă va fi aprobată prin hotărîre de guvern – alin 3;

--- lista bunurilor imobile proprietatea autorităților administrației publice locale de gradul

întîi se va face prin coordonarea atît cu autoritățile administrației publice locale de gradul doi cît și

cu autoritatea centrală dar numai numai dacă aceasta este interesată. Această listă va fi aprobată de

consiliul local a autorității publice locale de gradul întîi pe teritoriul administrativ al căreia se află

imobilul – alin 4;

--- lista bunurilor imobile proprietatea autorităților administrației publice locale de gradul al

doilea se va face prin coordonarea atît cu autoritățile administrației publice locale de gradul întîi cît

și cu autoritatea centrală dar numai numai dacă aceasta este interesată. Această listă va fi aprobată

de consiliul local a autorității publice locale de gradul doi pe teritoriul administrativ al căreia se află

imobilul – alin 5.

Aceste liste vor servi drept temei pentru înregistrare primară a bunurilor în registrul

cadastral. Delimitarea bunurilor imobile proprietate publică se finalizează cu înregistrarea

drepturilor și a domeniilor în registrul bunurilor imobile – alin 6. La înregistrarea acestor bunuri se

va indica domeniul proprietății publice la care se raportează bunul înregistrat – art. 11 alin 1 din

Lege.

Dacă aceste bunuri au fost date în gestiunea unor persoane juridice, evidența contabilă se va

ține distinct de celelalte bunuri aflate în gestiune. La preluarea gestiunii inventarierea acestora se va

face de către persoana care le prea în gestiune potrivit normelor metodologice stabilite de guvern.

Inventarul bunurilor domeniului public se va generaliza de autoritatea publică și se va transmite

organului abilitat.

1.5.1.2.2. Regimul juridic al bunurilor domeniului privat Principiul care guvernează această materie este că bunurile din domeniul privat al statului

sau al unităților administrativ teritoriale pot circula liber, cu excepția unor categorii de bunuri al

căror circuit civil este limitat expres prin lege. Deci, bunurile din domeniul privat al proprietății

publice beneficiază de un alt regim juridic de cît cel al bunurilor din domeniul public. În general

acestea se apropie ca regim juridic de bunurile obiect al dreptului de proprietate privată, dar se

diferenţiază de acestea. Astfel:

--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate cu titlu gratuit numai

persoanelor fizice și doar pentru lichidarea consecințelor calamităților naturale – art. 10 alin 8 lit. c

din Lege;

44

--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate cu titlu gratuit în procesul

privatizării dacă ele au fost expuse spre privatizare de cel puțin 6 ori și nu au putut fi vîndute – alin.

b combinat cu art. 43 alin 3 din Lege;

--- bunurile din domeniul privat al statului vor putea fi înstrăinate cu titlu oneros prin

deetatizarea proprietății (privatizarea bunului);

--- pot fi date în comodat sau înstrăinat cu titlu gratuit terenurile persoanelor fizice pentru

construcția casei de locuit, în conformitate cu legea – alin c;

--- pot fi date în comodat sau înstrăinate cu titlu gratuit bunurile destinate creării parcului

industrial conform Legii cu privire la parcurile industriale – alin. d.

1.5.1.3. Subiecții dreptului de proprietate publică

Potrivit art. 127 alin 3 din Constituție ”Proprietatea publică aparține statului sau unităților

administrativ teritoriale”, iar potrivit art. 110 alin 1 din aceiași Constituție: ”Teritoriul Republicii

Moldova este organizat, sub aspect administrativ, în sate, orașe, raioane și unitatea teritorială

Găgăuzia. În condițiile legii, unele orașe pot fi declarate municipii”. Din cele enunțate mai sus

subiecți ai dreptului de proprietate publică pot fi:

--- statul cu privire la bunurile din domeniul public de interes național și bunurile din

domeniul privat;

--- autoritățile administrației publice locale (sat, oraș, municipii, raioane și unitatea autonomă

Găgăuzia) asupra bunurilor din domeniul public de interes local (destinate satisfacerii intereselor

generale ale colectivității din unitatea administrativ- teritoriale) și asupra bunurilor din domeniul

privat care au o destinație strict determinată alta de cît satisfacerea unui interes general.

1.5.1.4. Obiectul dreptului de proprietate publică

Obiectul dreptului de proprietate publică este unul diferit în funcție de domeniul din care

face parte.

Astfel bunurile domeniului public reprezinta acea categorie de bunuri care, fie sunt atribuite

prin lege acestei categorii, fie prin natura lor sunt de uz sau interes public, aparţinand statului sau

unităţilor administrativ teritoriale.

În primul rînd trebuie să spunem că din categoría bunuilor din domeniul public fomează

acele bunuiri care sînt prevazute în acest sens de lege. Astfel, Constitutia Rep. Moldova, dupa ce în

art. 9 alin. 1 prevede, la nivel de principiu, că: proprietatea este publică şi privată, constituită din

bunuri mateiale şi intelectuale, stabileşte în art. art. 127 alin. 4, care sînt acele bunuri ce vor face

parte din domeniul public al statului. Printre acestea identifică: bogăţiile de orice natură ale

subsolului, spaţiul aerian, apele şi padurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei

economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie.

Stabilirea unor bunuri ca făcînd parte din domeniul public poate fi realizată nu numai prin

lege constituţională, ci şi prin alte legi, organice sau ordinare. Astfel, după ce articolul menţionat

mai sus enumeră unele categorii de bunuri din domeniul public, prevede că vor face obiectul exlusiv

al proprietăţii publice, alte bunuri stabilite de lege. O dispoziţie asemănătoare o întîlnim şi în Codul

civil. Astfel, în art. 296 alin. 1, C. civil se stipulează că din categoria bunurilor din domeniul public

vor face parte doar acele bunuri care, prin lege sau în modul stailit de lege, sînt trecute în domeniul

public.

Printre aceste legi identificăm: Legea cu privire la Guvern73

, art. 3, 12; Legea cu privire la

organizarea administrativ teritoiala a Republicii Moldova74

, art. 2, 17, 18, 40, 66 – 72; Legea privind

73

Republicata in M.Of. al Rep. M. nr. 131-133/2002. 74

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 116-118/1998.

45

statutul municipiului Chisinau75

, art. 23, 29, 58 – 74; Regulamentul Ministerului Privatizării şi

Administrării Proprietăţii de Stat76

, pct. 1, 4, 8, 9, 11.

O altă categorie de bunuri care sunt trecute in domeniul public sînt acele de uz sau interes

public.

De “uz public” sînt acele bunuri care, prin natura lor, au o folosinţă generală, cum ar fi:

pieţele, podurile, fîntînile, parcurile publice, cimitirile. Caracteristic acestor bunuri că la ele au acces

toţi membrii societăţii.

De “interes public”, potrivit art. 296 alin. 2 C. civil presupune afectarea bunului la un

serviciu public sau la orice ativitate care satisface nevoile colectivităţii fără a presupune accesul

nemijlocit al acesteia la utilizarea bunului confom destinaţiei menţionate.

1.5.1.5. Caractere juridice ale bunurilor proprietate publică

Avînd în vedere că dreptul de proprietate publică cunoaște două forme cu un regim juridic

diferit și caraterele acestora sînt diferite.

Astfel, în cazul domeniului privat bunurile pot circula liber – art. 10 alin 7 din Legea

administrării și deetatizării proprietății publice, astfel că, în principiu, în limitele prevăzute mai sus,

acestea vor avea aceleași caractere juridice ca și dreptul de proprietate privată.

În ce privește bunurile din domeniul public, potrivit art. 296 alin 4, din C. civil, acestea sînt

inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.

Inailenabil. Acest caracter a bunurilor din domeniul public semnifica faptul că aceste bunuri

sînt scoase din circuitul civil. Ele nu vor putea face obiectul unor înstrăinari voluntare sau forţate.

Nu vor putea fi urmarite silit – art. 85, alin. 5, din Codul de executare a Rep. Molova77

, deoarece

statul întotdeauna este solvabil.

Bunurile din domeniul public nu pot forma obiectul unor dezmembrăminte ale dreptului de

proprietate. Aceasta rezulta per a contrario din dispozitile art. 396 alin. 3 C. civil, unde se prevede

că: obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se afla în circuitul civil. De

asemenea, bunurile proprietate publică nu pot fi gajate sau ipotecate.

Inalienabilitatea acestor bunuri, de regula, este de esenţă legislativă. De îndată ce organul

competent, prin hotarîre, dezafectează bunul din domeniul public trecîndu-l în domeniul privat,

bunul va putea fi înstrăinat în condiţiile legii.

Imprescriptibil. Acest caracter presupune că bunurile domeniului public nu vor fi supuse

piererii prin prescripţie exstinctivă nici dobîndirii prin prescripţie achizitivă.

Imprescriptibilitatea sub aspect exstinctiv semnifică faptul ca acţiunea în revindicare a unor

asemenea bunuri va putea fi introdusă oricînd fără ca tercerea timpului să aibă vre-o înrăurire asupra

valabilităţii ei.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv semnifică ca oricat ar dura posesia de bună credinţă

a unui astfel de bun, persoana în cauză nu va putea beneficia de efectele unei astfel de posesii. Ea nu

va putea invoca uzucapiunea.

Insesizabil. Fiind scoase din circuitul civil, bunurile aflate în domeniul public al statului sau

unităţilor administrativ teritoriale sînt şi insesizabile. Deci, ele nu vor putea fi urmărite de creditorii

titularilor unor astfel de bunuri, pentru că în caz contrar s-ar ocoli şi înfringe regula inalienabilităţii

lor. Acest caracter însă nu permite a afirma că creanţele creditorilor statului şi unităţilor

administrativ teritoriale nu vor fi realizate. Ele vor putea fi satisfăcute din bunurile domeniului

privat a statului şi unităţilor administrativ teritoriale.

75

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 31-32/1995. 76

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 48 – 49/1995. 77

Monitorul Oficial al Rep. Moldova, nr. 34 – 35 /112/2005

46

1.5.1.6. Criteriul distincţiei între domeniul public şi domeniul privat

După ce art. 9 din Constituţie consacră principiile fundamentale ale proprietaţii, art. 127 din

aceiaşi Constituţie enumeră care sînt acele bunuri: bogăţiile subsolului, spaţiul aerian, etc. În partea

finală a acestui ultim articol se prevede că vor face obiectul exclusiv a proprietatii publice: „ …

precum şi bunurile stabilite de lege”. Prin urmare legea arată bunurile care fac parte din domeniul

public sau din domeniul privat. Însă, care va fi criteriul în raport de care se va aprecia dacă un bun

aparţine domeniului public sau domeniului privat.

S-au propus mai multe criterii:

--- Natura bunurilor. Unele bunuri nu pot apartine particularilor, de ex. drumurile. Ar

rezulta că toate bunurile care sînt susceptibile de proprietate particulară vor apartine domeniului

privat. Considerăm că acest criteriu este unul relativ, dat fiind faptul, ca un bun, poate sa nu mai facă

parte din domeniul public dacă i se schimbă destinaţia iniţială.

--- Afectarea bunului. Bunul afectat serviciului public aparţine domeniului public. Se

consideră că acest criteriu este unul prea larg, ceea ce ar însemna că multe bunuri ar face parte din

domeniul public, de îndată ce ele ar fi destinate unui serviciu public.

--- Afectarea uzului sau interesului public. Sînt de uz public bunurile care sînt accesibile

tuturor persoanelor, cum ar fi parcurile naţionale, străzile, etc. Interesul public semnifică afectarea

bunului unui serviciu public sau oricărei activităţi de satisfacere a nevoilor colectivităţii fără a

presupune accesul nemijlocit al acestuia la utilizarea bunului conform destinaţiei sale.

În concluzie nu se poate vorbi de un singur criteriu de distincţie a acestor domenii. Fiecare

din criteriile sus arătate pot fi folosite pentru a stabili dacă un bun aparţine domeniului public. Dar,

în final bunurile care fac parte din domeniul public sînt declarate ca atare prin lege şi tot legea este

cea care prevede că anumite bunuri, prin natura sau destinatia lor, aparţin domeniului public. Prin

urmare, criteriul pentru distincţia domeniului public şi domeniului privat este, cu precizările arătate,

declaraţia legii.

1.5.1.7. Importanţa distincţiei

Importanţa juridică a distincţiei domeniului public de domeniul privat poate fi apreciată prin

prisma dispoziţiilor art. 296 alin 4 C. civil, dispoziţie care consacra inalienabilitatea, insesabilitatea

şi imprescriptibilitatea bunurilor din domeniul public.

--- Bunurile din domeniul public sînt inalienabile. Inalienabilitatea bunurilor din domeniul

public semnifică faptul că aceste bunuri nu vor putea face obiectul unor înstrăinari, decît dacă prin

lege acel bun va fi scos în circuitul civil.

--- Bunurile din domeniul public sînt insesizabile. Aceasta semnifică faptul că această

categorie de bunuri nu va putea fi urmarită silit. Credem, că în acest caz problema urmariiri silite a

bunurilor din domeniul public nu se pune deoarece statul este prezumat a fi solvabil întotdeauna.

--- Bunurile din domeniul public sînt imprescriptibile. Ceia ce înseamnă ca nefolosirea lor nu

va duce la stingerea dreptului de proprietate publică asupra acestora. Nu va putea invoca

uzucapiunea imobiliară şi mobiliară.

--- Bunurile din domeniul public nu pot fi grevate de servituţi, deoarece acestea sînt

incompatibile cu afectaţiunea specială a domeniului public.

--- Dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu este susceptibil de

dezmembraminte, prin constituirea unor drepturi reale imobiliare.

1.5.2. Dreptul de proprietate privată

1.5.2.1. Definiţia dreptului de proprietate privată

47

În opoziţie cu dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată poate fi definit ca

fiind acel drept de proprietate în care prerogativele sale sunt exercitate de persoanele fizice sau

juridice, inclusivt statul şi unităţile administrativ teritoriale, şi care poartă asupra bunurilor în

generalitatea lor, fiind alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

Dreptului de proprietate privată i se va aplica regimul juridic de drept comun reglementat în

Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi78

, ş. a. Dreptul de proprietate privată

reprezintă forma dominantă de proprietate.

1.5.2.2. Subiectele dreptului de proprietate privată Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice şi persoane juridice. Statul

şi unităţile administrativ teritoriale, în calitate de persoane juridice, poat fi titular a unui astfel de

drept. Aceasta în considerarea consacrării în art. 194 alin 1 din C. civil a calităţii de subiect de drept

civil. Astfel „Republica Moldova şi unităţile administrativ teritoriale răspund cu toate bunurile ce

le aparţin cu drept de proprietate privată” (s. n.). Statul şi unităţile administrativ teritoriale au şi

calitatea de persoane juridice de drept public fiind proprietari ai bunurilor proprietăţii publice.

În ce priveşte persoanele fizice, de regulă, acestea pot fi titulari ai dreptului de proprietate

privată indiferent de cetăţănia s-a. Prin excepţie persoanele fizice străine nu vor putea dobîndi

terenuri agricole şi forestiriere în proprietate, numai dacă nu dispun de adeverinţă de emigrant

permanentă sau certificat de confirmare de repatriere în Republica Moldova79

.

În categoria persoanelor juridice de drept privat sînt incluse societăţile comerciale autohtone

şi cele cu participaţie străină, în toate formele reglementate de C. civil şi celelalte legi.

1.5.2.3. Obiectul dreptului de proprietate privată

În analiza obiectului dreptului de proprietate, trebuie să facem deosebirea după cum titularul

lui este o persoană fizică sau persoană juridică.

Regula este că o persoană fizică poate avea în proprietate orice bun mobil sau imobil, cu

excepţia bunurilor din domeniul public şi a terenurilor agricole şi forestirierea în cazul persoanelor

fizice străine.

În cazul persoanelor juridice regimul juridic este reglemetat de C. civil, Legea cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi şi alte legi. Ele sunt considerare proprietare asupra patrimoniului lor.

1.5.2.4. Caracterele juidice ale bunurilor proprietate privată

În ce priveşte caracterele juridice ale bunurilor propritate privată, acestea se referă la

posibilitatea lor de a se afla în circuitul civil, la prescriptibilitatea şi sesizabilitatea lor.

Caracterul alienabil al bunurilor din domeniul privat presupune că bunurile care fac

obiectul său sînt parte din circuitul civil, pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice între

vii şi acte juridice mortis cauza, sau pe cale forţată – expropierea. Acest caracter este prevăzut de

Codul civil, unde, în art. 286, prima parte, prevede că: Bunurile pot circula liber … . Bineînţeles, că

această dispoziţie se refă la bunurile proprietate privată şi nu la bunurile din domeniul public care,

asa cum vom vedea mai jos, sunt scoase din circuitul civil pin lege.

Aceaşi dispoziţie legală stabileşte ca: … prin excepţie, anumite bunuri pot fi limitate în

circulaţia lor. Bunurile limitate în circuitul civil pot fi dobîndite, deţinute, folosite şi înstrăinate în

78

Publicat în Monitorul Oficial 79

Art. 4 alin. 3 din Legea cu privire la preţul normativ şi modul de vînzare cumpărare a proprietăţii, nr. 13/08-XIII, din

25.07.97, publicată în M. Of. al Rep. Moldova nr. 57-58/1997, republicată în M. Of. al Rep. Moldova nr. 147-148/2001.

48

anumite condiţii prevăzute de lege. De ex. Legea nr. 110/1994 cu privire la arme80

; Legea nr.

1530/1993 cu privire la bunurile ce fac parte din patrimonial cultural81

.

În ce priveşte partea finală a articolului înriminat mai sus, şi anume, stabilind că prin

excepţie anumite bunuri pot fi interzise prin lege în circulatia lor, consideram că, în realitate, ea se

referă la bunurile domeniului public, care, prin lege sînt scoase din circuitul civil. Considerăm că

acastă parte a dispoziţiei legale reprezintă doar o confirmare a dispoziţiilor art. 296 alin. 1 C. civil,

care stabileşte că bunurile domeniului public sînt acelea care sînt trecute în acest sens prin lege, iar

aceste bunuri sînt inalienabile.

Caracterul prescriptibil. Bunurile din domeniul privat sînt prescriptibile doar sub aspect

achizitiv. Sub aspect extinctiv ele sunt imprescripribile, deoarece acestea nu se pierd prin neuz,

indiferent de durata pasivităţii proprietatului. Dar dacă o persoană a posedat bunul în condiţiile legii

el va putea invoca prescripţia achizitivă pentru a dobîndi proprietate asupra bunului.

Deci dacă din punct de vedere exstinctiv proprietatea bunurilor va putea fi aparata pe calea

unei actiuni in justitie oricînd, trecerea timpului ne avînd nici o îrăurire asupra posibilităţii de

apărare, din punct de vedere achizitiv, aceste bunuri vor putea fi dobindite de o alta persoana prin

tercerea unei perioade de timp determinată, în funcţie de natura bunului, mobil sau imobil –

uzucapiunea mobiliara si imobiliara.

Caracterul sesizabil. Aceasta semnifică faptul că ele pot forma obiectul urmăririi silite din

parte creditorilor. Urmărirea silita are drept scop vînzarea bunurilor debitorului iar din preţul obţinut

să se realizeze creanţele creditorilor.

Şi acest caracter cunoaşte unele excepţii. Astfel bunurile enumerate la art. 85 din Codul de

executare al Republicii Moldova nu vor putea fi urmărite pe baza pretenţiilor creditorilor.

TEMA 4. DOBÎNDIREA SI ÎNCETAREA DREPTULUI DE

PROPRIETATE

1. Modurile de dobîndire a dreptului de proprietate

Producerea unor fapte materiale sau sociale determină producerea unor consecinţe. Aceste

consecinţe constau în naşterea, modificarea sau încetarea unei stări de fapt. Pentru ca aceste

consecinţe să îmbrace forma unor efecte juridice este necesar ca pe lîngă producerea acestei fapte

materiale sau sociale, necesitatea ca consecinţele ei să fie reglementate de lege. Fiind reglementate

prin lege, efectele juridice produse de săvîrşirea unor astfel de fapte vor consta în: naşterea,

modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii juridice. Unele din aceste efecte constau şi în

dobindirea sau încetarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

Prin moduri de dobindire a dreptului de proprietate înţelegem totalitatea mijloacelor

reglementate de lege – acte juridice şi fapte juridice – prin care se poate dobîndi dreptul de

proprietate, indiferent de foma sub care se prezintă. Modurile generale de apariţie şi de încetare a

80

Monitorul Oficial al Rep. Moldova, nr. 222-227/721 din 26.10.2012 81

Monitorul Oficial al Rep. Moldova, nr. 15-17/23 din 02.02.2010.

49

drepturlui de proprietate sînt cuprinse în C. civil, Cartea a II, Capitolul II “Drepturile reale”,

“Dobîndirea şi încetarea dreptului de proprietate”, (art. 320 - 336).

Codul civil, în art. 320, enumeră principalele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate

printre care: producerea, ocupatiunea, act juridic, succesiunea legala sau testamentara, accesiunea,

uzucapiunea, act administrativ, hotarirea judecatoreasca translativa de proprietate. De asemenea,

pot fi atribuite la modurile de dobindire a dreptului de proprietate şi unele moduri de încetare a

acestui drept, enumerate la art. 337 C. civil, cum ar fi: expropierea pentru cauză de utilitate publică,

rechizitia, confiscarea, privatizarea, s. a.

În literatura de specialitate sînt identificate şi alte moduri de dobîndire a dreptului de

proprietate: dobîndirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă a bunului frugifer, tradiţiunea.

Nu în ultimul rind, trebuie de spus, că, potrivit art. 320, alin. 4 din C. civil, prin lege pot fi

reglementate şi alte moduri de dobîndire a dreptului de proprietate.

1.2. Clasificarea modurilor de dobandire a dreptului de proprietate

În raport de anumite criteri se deosebesc mai multe moduri de dobîndire a dreptului de

proprietate:

a. Dupa situatia juridica a bunului în momentul dobindirii deosebim moduri originare şi

moduri derivate.

Modurile originare de dobîndire a dreptului de poprietate constau în acele mijloace juriice

care nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de proprietate de la o persoana la alta,

dobînditorul unui bun fiind considerat primul său proprietar. Printre aceste moduri de dobindire a

dreptului de proprietate doctrina de specialitate a identificat: ocupaţiunea, uzucapiunea şi

accesiunea.

Moduri derivate de dobîndire a dreptului de proprietate sînt acele mijloace juridice care

presupune un transfer al dreptului de proprietate de la o persoana la alta: contractele, succesiunea

legala sau testamentara.

În legătură cu aceasta clasificare a fost expimată parerea că ar fi inutilă dat fiind faptul că nu

poate exista cazuri în care bunul să nu aparţina nimanui. Nimic nu se naşte din nimic, orice bun are

un proprietar.

b. După întinderea dobîndirii există moduri de dobindire universală sau cu titlu universal

şi mod de dobîndire cu titlu particular.

Modurile de dobîndire universală sau cu titlu universal sînt acelea prin care se dobîndeşte o

întreagă universalitate sau o fracţiune din această universalitate. Este cazul, de exemplu, succesiunii

legale sau testamentare la care are chemare un singur moştenitor sau vin doi sau mai multi

moştenitori acceptanţi cu vocaţie universală.

Modurile de dobîndire cu titlu particular sînt acele acte juridice prin care se dobîndeşte

dreptul de poprietate asupra unui bun sau unei mase de bunuri, privite în individualitatea lor. Printre

aceste moduri identificăm: contractul, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea, s. a.

c. Dupa caracterul transmisiunii avem moduri de dobîndire cu titlu oneros şi cu titlu

gratuit a dreptului de proprietate.

Modurile de dobindire cu titlu oneros sînt acelea prin care dobînditorul este obligat să dea un

lucru ori să efectuieze o prestaţie în schimbul dobîndirii altui bun sau prestaţie. De ex., contractul.

Modurile de dobîndire cu titlu gratuit este acel mod de dobîndire prin care dobinditorul

pimeste un bun sau o prestaţie nefiind obligat la plata unui echivalent. Sînt astfel de acte juridice,

donatia, uzucapiunea, succesiunea legală şi testamentară.

d. După momentul cînd operează transmisiunea distingem moduri de dobîndire între vii

(inter vivos) şi moduri de dobîndire pentru cauză de moarte.

50

Modurile de dobîndire între vii constau în acele mijloace juridice care sînt destinate sa-şi

poducă efectul translativ în timpul vieţii parţilor. De ex., contractele translative de proprietate.

Moduri de dobîndire pentru cauză de moarte sînt acele mijloace juridice care au ca efect

transmiterea dreptului de proprietate numai în momentul morţii proprietarului actual. De ex.,

legatele, succesiunea legală sau testamentară.

1.3. Ocupaţiunea – mod de dobîndire a dreptului de proprietate

Ocupaţiunea poate fi definită ca fiind acel mod de dobîndire a dreptului de proprietate

constînd în luarea în posesie a unui bun mobil, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni

proprietarul lui. Acest mod de dobîndire a dreptului de poprietate este reglementat prin art. 323 alin.

1, din C. civil, care stabileşte ca posesorul unui bun mobil fără stăpîn devine proprietarul acestuia,

prin ocupaţiune, de la data intrării în posesiune, în condiţiile legii.

Pentru a putea opera ocupaţiunea este necesar să fie întrunite unele condiţii.

a. Obiectul material al dobîndirii prin ocupaţiune poate fi doar un bun mobil ne supus

înregistrării. Prin ocupaţiune nu se pot dobîndi bunuri imobile, deoarece acestea sunt bunuri

înregistrate.

b. Bunul care formează obiectul material al ocupaţiunii trebuie să fie fără stăpîn. Potrivit

art. 323 alin. 2 C. civil; “se consideră fără stăpîn bunurile mobile al căror proprietar a renunţat

expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şi bunurile care prin natura lor, nu

au proprietar”.

Din dispoziţia de mai sus reiese că bunurile fără stăpîn sînt clasificate în următoarele trei

grupe:

Bunuri a căror proprietar a renunţat expres la dreptul de proprietate - indică acea situaţie în

care propietarul anunţă în mod expres şi public despre faptul că renunţă la dreptul de proprietate

asupra bunului. Această renunţare poate fi verbală sau scrisă. Renunţarea trebuie să fie pur

abdicativă, adica nu trebuie să se facă în favoarea unei persoane determinate. Dacă renunţarea se

face în folosul unei terţe persoane determinate nu mai sîntem în prezenţa ocupaţiunii, ci aceleia unei

gratificări, donaţii.

Bunuri abandonate reprezintă acea stare de fapt prin care proprietarul părăseşte bunul fara a

face vre-o declaraţie de renunţare în acest sens.

Bunuri care prin natura lor nu au stăpîn pot fi următoarele bunuri: animalile sălbatice,

fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale sau aromatice din

flora spontană, apa din izvor. În legătură cu aceste bunuri, fără stăpîn, nu putem să nu facem

precizarea că, în condiţiile economice şi sociale actuale este greu de imaginat existenţa unor astfel

de bunuri dat fiind faptul că orice bun are un proprietar, indiferent că acesta face obiectul proprietăţii

prívate sau publice. În aceste condiţii doar resursele animale şi vegetale din apele internaţionale ale

mărilor ar putea forma obiectul ocupaţiunei.

1.4. Accesiunea sau incorporaţiunea. Felurile accesiunii

Un mod de dobîndire a dreptului de proprietate îl reprezintă accesiunea. Ea este reglementată

prin articolele 328 – 330 C. civil. Din interpretarea acestor articole reiese că accesiunea reprezintă

acel mod de dobîndire a dreptului de proprietate caracterizat prin încorporarea sau unirea unui bun

cu un alt bun fiecare avînd proprietari diferiţi. O dispoziţie legală care vine sa consacre acest fapt o

reprezintă art. 317, partea a doua, C. civil. Astfel, „ … tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează

în el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine

proprietarulu dacă legea nu prevede altfel”.

Din analiza acestei reglementări rezultă că accesiunea poate opera numai atunci cînd două

bunuri, avînd proprietari diferiţi, sau unit în aşa fel, încât, desparţirea lor nu mai este posibilă decît

51

cu deteriorarea ambelor bunuri sau distrugerea totală sau parţială a uneia dintre ele. Nu se pot

dobîndi prin accesiune bunurile care fac parte din domeniul public.

Codul civil reglementează două categorii de accesiuni: accesiunea imobiliară şi accesiunea

mobiliară.

1.4.1. Accesiunea imobiliară

Principiul general care guvernează materia accesiunii imobiliare este cel că pămîntul este

considerat bun principal, iar lucrurile care se incorporează în el sînt accesorii. Accesiunea

imobiliară poate fi de două feluri: naturală sau artificială.

1.4.1.1. Accesiunea imobiliară naturală

Aceasta constă în unirea sau incorporarea a doua bunuri avînd proprietari diferiţi, fără

intervenţia omului. Codul civil reglementează următoarele cazuri de accesiune naturală, şi anume:

a.) Aluviunile sînt creşteri de teren care se fac pe nesimţite ca urmare a depunerilor succesive

de pămînt la malurile apelor curgătoare. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 328 alin 1. C. civil,

partea I, potrivit căreia: “adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului

terenului riveran numai daca ele se formeaza treptat”. Prin adăugirile de teren trebuie să înţelegem

nu doar pămîntul ci tot ceia ce solul poartă la suprafaţă, şi tot ceia ce apele curgatoare aduc şi lasă la

ţărm, precum nisipul, petrişul.

Şi invers, dacă terenul riveran a fost ocupat trepat şi definitiv de albia apei curgătoare,

această parte de teren va reveni proprietarului acestei ape – partea a doua a art. 328 alin 1 C. civ.

b.) Avulsiunile reprezintă adăugirae la un teren a unei bucăţi de pământ, smulsă de la un alt

teren, prin acţiunea unei ape curgătoare. Această adăugire va deveni proprietatea proprietarului

terenului la care s-a alipit, dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an. Aceasta reiese

din dispoziţiile art. 328 alin 3. C. civil. O precizare se impune dacă această bucată de teren, care,

desigur, se poate individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revindicarea este

imprescriptibilă.

c.) Insulile. O situaţie improprie de accesiunea imobiliară naturală este reglementată în art.

328 alin. 4 C.civ, şi se referă la cazul cînd o apă curgătoare îşi schimbă în mod natural cursul,

formînd un braţ nou, taie şi înconjoară pămîntul unui proprietar riveran, făcînd în acest fel o insulă,

proprietarul terenului un va pierde pămîntul transformat în insulă. Potrivit acestei dispoziţii: “în

cazul în care o apă curgătoare, formănd un braţ nou, înconjoară terenul unui proprietar riveran,

acesta rămîne proprietarul insulei astfel create”.

O situaţie similară este cea prevăzuta la art. 328 alin. 2 C civil, cînd: apele rîurilor,

heleşteiurilor, canalelor, iazurilor sau a altor ape se revarsă sau scad82

. Astfel acest articol prevede:

proprietarul terenului înconjurat de râuri, heleşteie, iazuri, canale sau de alte ape nu devine

proprietar al terenurilor aparute prin scăderea temporara a apelor. Proprietarul acestor ape nu

dobîndeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice. În acest

caz proprietarul terenului înconjurat de ape stătătoare nu devine proprietar al terenurilor apărute prin

scăderea temporara a apelor, după cum, nici proprietarul acestor ape nu dobîndeşte nici un drept

asupra terenului acoperit în urma unor revărsări sporadice.

1.4.1.2. Accesiunea imobiliară artificială

Acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate presupune intervenţia omului. Această

materie este guvernată de principiul potrivit căreia accesiunea se face întodeauna în folosul

proprietarului fondului, proprietarul terenului, care devine şi proprietarul construcţiilor sau

82

Heleşteile şi iazurile sînt ape stătătoare formate prin intervenţia omului, rîurile, lacurile şi bălţile sînt ape formate în

mod natural.

52

plantaţiilor realizate pe el. Legislaţia noastră civilă cunoaşte trei moduri de dobîndire a dreptului de

proprietate prin accesiune imobiliară artificială: construcţia sau plantaţia făcută pe terenul său, dar

cu materialele altuia; construcţia sau plantaţia este facuta cu materiale proprii dar pe terenul

altuia; construcţia sau plantatia este făcuta pe două terenuri aparţinînd unor proprietari diferiţi.

Sediul materiei îl reprezintă art. 329 C. civil.

a.) Construcţia sau plantaţia facuta pe terenul sau dar cu materialele altuia. Acest mod de

dobîndire a dreptului de proprietate prin accesiune este prevăzut la art. 329 alin. 1 C. civil. În această

situaţie, dacă se constata că, ulterior realizării lucrării, materialele utilizate efectuării lucrării nu erau

proprietatea proprietarul terenului, în virtutea accesiunii imobiliare, proprietarul terenului va deveni

şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei. În schimb proprietarul terenului va fi obligat sa – i

plătească o despăgubire. Valoarea acestei despăgubiri va depinde de atitudinea proprietarului în

momentul folosirii materialelor în sensul daca a ştiut sau nu a ştiut ca materialele aparţineau unei

terţe persoane, adică a fost de rea sau bună credinţă .

Din interpretarea aceluiaşi articol reiese că dacă proprietarul terenului a fost de bună credinţa

în folosirea materialelor el va fi obligat la plata doar a contravalorii materialelor. Dacă el a fost de

rea credinţă el va fi obligat şi la repararea prejudiciului cauzat.

b.) Construcţia sau plantaţia este făcută cu materiale proprii dar pe terenul altuia. În

virtutea principiului care guvernează această materie, proprietarul terenului va deveni şi proprietarul

construcţiei sau plantaţiei. Totuşi în această situaţie proprietarul terenului are posibilitatea să

păstreze lucrările invocînd dreptul de proprietate prin accesiune sau să oblige terţul să le ridice pe

cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. În acest caz proprietarul terenului poate să ridice

lucrările şi singur, dar pe cheltuiala celui ce a ridicat construcţiile. Totuşi, o astfel de posibilitate o

va avea numai dacă terţa persoană, adica constructorul a fost de rea credinţa – art. 329 alin 4, C.

civil. Dacă constructorul a fost de bună credinţă, el nu va putea fi obligat la ridicarea construcţiei. În

cazul în care proprietarul terenului optează pentru păstrarea construcţiilor sau lucrărilor, legal, el are

la îndemînă două posibilitaţi de îndemnizare a terţului constructor: fie achitarea contravalorii

materialelor şi a costului muncii, fie plata unei sume de bani care va fi egală cu creşterea valorii

terenului. Sediul materiei art. 329 alin 3 şi 4, C. civil.

c.) Construcţia este făcuta pe două terenuri aparţinînd unor proprietari diferiţi.

Potrivit art. 329 alin. 5. C. civil, constricţia realizată va fi proprietatea acelui proprietar de

teren pe teritoriul căruia se află ce mai mare parte din suprafaţa construită, indiferent de care dintre

ei a ridicat construcţia.

În situaţia în care suprafaţa construită este egală pe ambele terenuri, din interpretarea acestui

articol vedem că legiuitorul acordă un drept de opţiune vecinului neconstructor de a deveni sau nu

proprietarul construcţiei. Dacă el optează pentru a dobăndi proprietatea el este obligat să plăteasca

constructorului o despăgubire care înglobează valoarea materialelor întregii construcţii, costul

muncii, precum şi o redevenţă pentru dreptul de superficie reprezentînd contravaloarea folosinţei

terenului aferent, pe toată durata existenţei construcţiei.

Dacă el nu opteaza pentru dobîndirea construcţiei el va putea cere o despăgubire constînd în

indemnizaţia pe care trebuie să o plătească constructorul pentru utilizarea terenului vecinului pe care

este construită construcţia – dreptul de superficie, cît şi contravaloarea devalorizării terenului

vecinului ca urmare a ridicării construcţiei.

Interpretînd prin analogie dispoziţiile de mai sus, considerăm că acestea se vor aplica şi

situaţiilor cînd construcţia este realizată pe trei sau mai multe terenuri, urmînd ca vecinul pe al cărui

teren se află cea mai mare parte construita să-şi poată manifesta opţiunea în a dobîndi sau nu dreptul

de proprietate asupra intregii construcţii.

1.4.2. Accesiunea mobiliară

53

Accesiunea mobiliară este reglementată la art. 330 alin. 1 - 8 C. civil. În toate cazurile,

proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar şi al bunului mai puţin

important unit cu primul, având obligaţia de a plăti despăgubiri corespunzătoare. Accesiunea

presupune că între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia. În

literatura de specialitate au fost identificate trei cazuri de accesiune mobiliară: adjoncţiunea,

specificaţiunea şi confuziunea.

1.4.2.1. Adjoncţiunea Aceasta constă în unirea a doua bunuri mobile, având proprietari diferiţi, în aşa fel încât, deşi

formează un singur tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde individualitatea.

De ex., o piatră preţioasă şi inelul, rama şi tabloul. Acest tot rezultat din unirea celor două mobile,

va revine, prin accesiune, proprietarul bunului care va reprezinta partea principală. Se va face astfel

aplicaţia principiului accesorium sequitur principale, adica accesoriul urmează soarta principalului.

V fi considerat principal acela dintre bunuri, pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia

a servit unirea celuilalt bun. Dacă nici unul dintre bunuri nu poate fi privit accesoriu al celuilalt, se

va considera că bunul rezultat va aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la constituitea

lui prin muncă.

Valoare bunului nu poate determina calitatea bunului de a fi principal. La o astfel de

concluzie se poate ajunge prin interpretarea art. 330 alin 3, C. civil.

Un astfel de mijloc de dobîndirea dreptului de proprietate a fost reglementat în mod indirect

şi de Codul civil. Aceasta deoarece în art. 330 alin 1 prevede că: “ … fiecare din aceştea poate

pretinde separarea bunurilor dacă celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu”. Aplicînd în

acest caz principiul potivit cărui cine poate mai mult poate şi mai puţin (que potest maius, potest

minus), dacă părţile nu doresc să separe bunuile lor din bunul format, chiar dacă o astfel de

operaţiune este posibilă, bunul rezultat va reveni lor, fie sub forma coproprietăţii obişnuite, fie

proprietarul bunului principal va deveni proprietarul bunului rezultat, prevalîndu-se de accesiunea

imobiliară prin adjoncţiune.

Părţile vor putea proceda la separarea bunurilor numai dacă în urma separării, bunurile nu

vor suferi vre-o vătămare. Dar, dacă, bunul accesoriu, unuit cu bunul principal, este mai valoros,

proprietarul lui va putea cere separarea de bunul rezultat chear dacă prin această operaţiune s-ar

vătăma bunul principal – art. 330 alin 3 C. civil.

1.4.2.2. Specificaţiunea

Acesta reprezintă acel mod de dobăndire a dreptului de proprietate asupra bunului resultat

prin prelucarea materiei prime ce nu-i aparţinea cu drept de proprietate, fără ca între părţi să fi

exeista vre-o convenţie care să fi reglementat regimul juridic al noului bun. Este situaţia unirii unui

bun care aparţinea unei persoane cu manopera altei persoane. De ex., un sculptor realizează o statuie

dintr-un bloc de marmură proprietatea altei persoane.

În stabilirea cui va aprţine bunul în proprietate, Codul civil, reglementează mai multe ipoteze

de urmat. Astfel:

a. Dacă valoare a bunului supus prelucrării depăşeşte valoarea manoperei, bunul rezultat va

aparţine proprietarului bunului supus prelucrării, cu obligaţia de a-l despăgubi pe cel care a depus

munca, aceasta reprezentînd diferenţa de valoare cu cît a crescut valoarea bunului astfel transformat;

b. Dacă valoare bunului supus prelucrării este mai mică de căt valoarea manoperei iar autorul

manoperei este de rea-credinţă, adică a ştiut că bunul supus prelucrării nui aparţine în proprietate,

dreptul de proprietate asupra bunului rezultat va aparţine proprietarului bunului supus prelucrării, cu

obligaţia de al despăgibi doar pentru valoarea muncii prestate, în considerarea faptului că autorul

manoperei a fost de rea-credinţă;

54

c. Dacă valoare bunului supus prelucrării este mai mică de căt valoarea manoperei iar autorul

manoperei este de bună credinţă, adică a crezut în mod eronat că bunul ia aparţine cu titlu de

proprietate, dreptul de proprietate asupra bunului rezultat îl va dobîndi autorul manoperei invocînd

accesiunea mobiliar şin anume specificaţiunea.

Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei este în drept să-l reţină

(drept de gaj legal)83

până va primi de la proprietarul noului bun, suma datorată, art. 330 alin. 6 C.

civil.

1.4.2.3. Confuziunea

Prin confuziune se înţelege unirea a două sau mai multe bunuri mobile, având proprietari

diferiţi, în aşa fel încât îşi pierd individualitatea, neputînd fi separate. De ex., două metale topite

împreuna, amestecul a două lichide.

Din dispoziţiile art. 330 alin 2, 7 şi 8 pot fi revelate trei situaţii în care se pune problema

dobîndirii prin confuziune a dreptului de proprietate:

a. Dacă una dintre materii poate fi considerată principală şi o alta accesorie, noua materie

poate aparţine proprietarului materiei principale, alin. 2 art. 330 C. civil.

b. Dacă nici una din bunurile care au format noua materia nu poate fi considerată principală,

asupra acestui bun legea instituie o proprietate cumună, valoarea cotelor părţi fiind determinată de

cantitatea, calitatea şi valoarea materiei fiecărui, - alin 7 art. 330 C. civil. Pentru a fi în prezenţa

coproprietăţii în această situaţie este necesar ca ambele părţi să fie ori de bună credinţă ori de rea

credinţă.

c. Dacă numai unul din proprietari a fost de bună credinţă, iar valoarea materiei care a dus la

realizarea bunului final depăşeşte celaltă materie, prin valoare şi cantitate, el va putea invoca

confuziunea pentru a dobîndi dreptul de proprietate asupra bunului amastecat. El, însă, va fi obligat

să-l despăgubească pe proprietarul celeilalte materii, fie plătindu-i preţul materiei, fie restituindu-i

materia de aceiaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate – alin 8, art. 330 C. civil.

1.5. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă reprezintă naşterea dreptului de proprietate ori a altui

drept real asupra unui bun imobil sau mobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi

termenul prevăzut de lege. Această instituţie şi-a găsit reglementare în articolele 332- 336 C. civil.

Din definiţiile exprimate în literatura de specialitate o vom reţine pe următoarea: uzucapiunea este

acel mod de dobândire a dreptului de proprietate prin posedarea îndelungată a unui bun mobil sau

imobil în termenele şi condiţiile prevăzute de lege84

. Din definiţia dată rezultă că uzucapiunea este

condiţionată de posedarea îndelungată a lucrului. Posesiunea este prin urmare, elementul principal al

uzucapiunii. Fără posesiune nu se poate dobândi proprietate.

1.5.1. Justificarea uzucapiunii

Uzucapiunea se justifică pe următoarele considerente:

--- Deşi este o stare de fapt, de cele mai multe ori, posesia corespunde dreptului de

proprietate. Dar, dovada dreptului de proprietate este o sarcină destul de dificilă, cu excepţia cazului

când se dobîndeşte printr-un mod originar – cum este uzucapiunea. Aşadar, uzucapiunea are rolul de

a înlătura dificultatea şi inconvenientele probei dreptului de proprietate;

83

Dreptul de retenţie va putea fi invocat numai pentru a solicita plata pentru cheltuielile efectuate cu întreţinerea bunului

– art. 637 alin 1 C. civ. 84

A se vedea S. Baieş, N. Roşca, op. cit., p. 93.

55

--- uzucapiunea îndeplineşte funcţia de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca

efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată

într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil;

--- uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al

bunului care, dînd dovadă de neglijenţă, l-a lăsat timp îndelungat în posesia altei persoane,

permiţîndu-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

1.5.2. Domeniul de aplicare a uzucapiunei

Domeniul de aplicare a uzucapiunii se circumscrie atât categoriei bunurilor imobile cît şi

bunurilor mobile.

Pot fi dobândite pe această cale numai bunurile care se află în proprietatea privată, indiferent

că titularul sau este statul, o unitate administrativ teritorială, societate comercială sau persoană

fizică.

Nu pot fi dobîndite pe această cale bunurile care fac parte din domeniul public al statului şi

unităţilor administrativ teritoriale, acestea potrivit Constituţie sînt inalienabile, deci, scoase din

circuitul civil. În măsura în care sînt inalienabile, bunurile din domeniul public sînt şi

imprescriptibile.

De asemenea, trebuie de spus că străinii nu vor putea dobândi dreptul de proprietate prin

uzucapiune, terenurile agricole sau forestiere, deoarece ei nu pot dobîndi astfel de bunuri în orice

mod, inclusiv prin convenţie.

1.5.3. Felurile uzucapiunii Sistemul de drept în general cunoaşte mai multe feluri de uzucapiune. Existenţa acestora

este, în general, determinată atît de condiţiile istorice cît şi de necesitatea de care este chemat

legiuitorul să asigure o securitate circuitului civil.

În dreptul civil romînesc, pînă la adoptarea noului cod civil erau cunoscute două sisteme prin

care se reglementa uzucapiunea - uzucapiunea în sistemul codului civil şi uzucapiunea în sistemul

cărţilor funciare.

Fostul cod civil romînesc reglementa două feluri de uzucapiuni: uzucapiunea de 30 de ani –

uzucapiunea lungă şi uzucapiunea de 10 sau de 20 de ani ori de la 10 pînă la 20 de ani după cum

adevăratul proprietar locuia sau nu în raza teritorială a tribunaluilui unde se afla nemişcătorul –

uzucapiunea scurtă.

În sistemul cărţilor funciare care erau aplicate în Transilvania, Bucovina şi Banat erau

cunoscute două feluri de uzucapiune, după cum a fost sau nu intabulat în cartea funciară –

uzucapiunea tabulară (10 ani), şi uzucapiunea extratabulară (20 de ani). Acest sistem a fost preluat

de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare85

care a creat cadrul normativ pentru

introducerea cadastrului general naţional şi a cărţilor funciare menite să înlocuiască cele trei sisteme

de publicítate imobiliară, şi menţinut de actualul nou cod civil românesc (art. 830-834 C. civ.), dar

cu o limitare a perioadei necesare pentru a uzucapa, 5 respectiv 10 ani.

În dreptul civil spaniol uzucapiunea este ordinară sau exstraordinară după cum uzucapantul a

fost sau nu de bună-credinţă.

În dreptul moldovenesc instituţia uzucapiunii a fost reglementată pentru prima dată de

dispoziţiile noului cod civil. Potrivit C. civil, uzucapiunea este de două feluri: - uzucapiunea

imobiliară şi uzucapiunea mobiliară. Diferenţa dinre aceste două feluri de uzucapiuni constă în

timpul necesar posedării bunului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lui. Astfel pentru

a fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun imobil este necesar, conform art. 332, o perioadă

85

Publicat în M. Of. a României nr. 61 din 21 martie 1996 şi intrat în vigoare la 26 iunie 1996.

56

de cel puţin 15 ani, iar pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil va fi

necesar, conform art. 333 un termen de 5 ani. În rest, atît pentru uzucapiunea imobiliară cît şi pentru

uzucapiunea mobiliară este necesar întrunirea aceloraş condiţii.

1.5.3.1. Uzucapiunea mobiliară

Potrivit art. 333 C. civil “persoana care posedă cu bună credinţă timp de 5 ani un bun mobil

al altuia, comportîndu-se ca un proprietar, dobîndeşte dreptul de proprietzate asupra acestui bun”.

Potrivit acestui text de lege o persoană poate să dobîndească dreptul de proprietate asupra unui bun

mobil dacă a deţinut bunul cu bună-credinţă o perioadă de 5 ani.

În literatura de specialitatea86

a fost exprimată opinia că o astfel de instituţie nu este una

necesară de vreme ce dreptul de proprietate se prescrie (dobîndeşte) prin faptul posedării bunului. La

prima vedere uzucapiunea mobiliară ar veni în contradicţie cu unele instituţii de drept civil, însă aşa

cum vom vedea aceasta vine doar să le completeze.

Astfel, potrivit art. 305 alin 1 C. civil: “posesor este prezumat proprietar al bunului dacă nu

este dovedit că a început a poseda pentru altul”, iar art. 307 alin 1 propoziţia a doua stabileşte că:

“buna credinţă este prezumată”. Deci, dacă o persoană posedă un bun, în favoarea lui operează două

prezumţii: prima este că el este posesor de bună credinţă, iar a doua este că el este prezumat a fi

proprietarul bunului posedat. Deci, el este prezumat a fi proprietarul bunului prin simpla posesiune a

lui, prescripţia instantaneie. În aceste condiţii, dacă posesorul dobîndeşte dreptul de proprietate prin

posedarea lui de bună credinţă, de ce ar mai fi necesar în acest sens şi trecerea unei perioade te timp

pentru a obţine un efect asemănător? Soluţia se justifică prin aceaia că în cazul în care reclamantul

introduce cu succes acţiunea în revendicare, o astfel de prezumţie nu-i va proteja proprietate sau

dacă reclamantul răstoarnă buna-credinţă el nu va mai putea invoca această prezumţie. Însă el va

putea invoca dobîndirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dacă a posedat bunul 5 ani de zile,

fiind suficient să fi fost de bună credinţă doar în momentul întrării în posesie a bunului.

De asemenea, utilitatea uzucapiunii mobiliară poate fi apreciată şi raportat la efectele

nulităţii relative a titlului în baza căruia posesorul deţine bunul. Astfel, prin ipoteză, posesorul deţine

un bun de la o persoană care invocă anulabilitatea actului în temeiul căruia ia fost transmis

proprietatea. În aceste condiţii, cum acţiunea în anulare se prescrie, în general, în termen de 3 ani de

zile, după expirarea acestuia, posesorul nu va avea nici o justificare să invoce uzucapiunea, de

vreme ce titlul său, anulabil, prin expirarea termenului s-a consolidat, confirmat. El va dobîndi

dreptul de proprietate prin intermediul acelui titlu. Utilitatea uzucapiunii se va impune numai în caz

de admitere a acţiunii în anulare întrodusă după expirarea termenului de 5 ani ca urmare a

intervenirii unor cauze de întrerupere sau suspendare a prescripţiei extinctive.

De asemenea tebuie de spus că uzucapiunea nu va putea opera pentru acele bunuri pentru a

cărui transfer a dreptului de proprietate, legea cere înregistrarea lui. Deci, domeniul de aplicare a

uzucapiunii mobiliare vizează doar bunurile mobile neînregistrate.

1.5.3.2. Uzucapiunea imobiliară Potrivit art. 332 alin 1 C. civil “Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a

posedat cu bună credinţă sub nume de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta

devine proprietarul bunului respectiv”.

În ce priveşte uzacapiunea imobiliară, considem, că aceasta nu se va aplica imobililor a cărui

înregistrare este necesară pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate. Aceasta deoarece

posesia unui astfel de bun nu poate fi opusă situaţiei juridice rezultată din rejistrul de carte funciară.

Cu atît mai mult cu cît posesorul unor astfel de bunuri nu va putea invoca niciodată un just titlu,

86


411.

57

pentu că singurul titlul valabil va fi cel conform registrului cărţii funciare, şi nici nu va putea invoca

buna credinţă, de vreme ce el, cu uşurinţă, putea să afle care este situaţia juridică a imobilului,

consultînd în acest sens registrul de carte funciară.

Mai mult chear considerăm, că în aceste cazuri, nu vom mai fi în prezenţa posesiunei, ca

stare de fapt, deoarece, fiind bunuri înregistrate, posesiunea nu pote fi de căt cea corespunzătoarea

cărţii funciare, deci unei stări de drept. În acest caz uzucapiunea va fi inutilă.

Singurele ipoteze cînd va putea fi invocată uzucapiunea imobiliară sînt acele siituaţii cînd

legea cere înregistrarea dreptului de proprietatea asupra imobilului nu ca o condiţie de valabilitatea a

lui, ci ca o condiţie de opozabilitate. Şi aici ne referim la acele situaţii cînd imobilie sunt dobîndite

în temeiul succesiunii, acesiunii sau în temeiul unor acte juridice specifice. Astel potrivit art. 37¹ alin

1 din Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 – XVIII din 25. 02. 9887

: „Dreptul de

proprietate este valabil fără (s.n.) înregistrarea în registrul bunurilor imobile dacă provine din

succesiune, accesiune sau vînzarea silită ori este dobîndit prin efectul unui act normativ, prin

expropiere sau prin efectul unei hotărîri judecătoreşti. Excepţia dată se aplică şi dreptului de

proprietate confirmat de titlu de autentificare a dreptului deţinătorului de teren eliberat la

atribuirea gratuită a terenurilor ”. Alin. 2 din aceiaşi lege, prevede că: „Pentru opozabilitate faţă de

terţi, dreptul dobîndit prin modalităţile indicate în alin 1 urmează a fi înregistrat în registrul

bunurilor imobile”.

În aceste condiţii, uzucapiunea se poate înfăţişa, în cazul succesiunii, cînd, de ex., o persoană

va poseda un bun imobil, considerînd-se moştenitor, şi dacă va întruni şi celelalte condiţii legale.

De asemenea, cel ce a realizat o construcţie sau plantaţie ridicată mai mult de jumătate pe

terenul altei persoane, va putea dobîndi lucrarea sau planţaţia după expirarea a 15 ani şi îndeplinirea

celorlalte condiţii, dacă proprietarul pe a cărui teren se află mai mult de jumătate din construcţie sau

lucrare nu şi-a făcut opozabil dreptul său de proprietate, potrivit art. 37¹ alin 2 din Legea cadastului

bunurilor imobile, drept de proprietate dobîndit prin accesiunea imobiliară artificială.

De asemenea, dacă construcţia sau plantaţia este realizată cu materiale proprii dar pe teren

altuia el va putea dobîndi dreptul de proprietate asupra construcţiei sau plantaţiei după expirarea a

15 ani de zile şi îndeplinirea celorlate condiţii, dacă proprietarul pe a cărui teren a fost edificată

construcţia sau plantaţia nu şi-a făcut opozabil dreptul său dobîndit prin accesiunea imobiliară

artificială prin înregistrarea lui în registrul bunurilor imobile.

1.5.4. Condiţiile uzucapiunei

Din interpretarea prevederilor art. 332, 333, şi 335 putem afirma că, pentru dobîndirea

dreptului de proprietate prin uzucapiune, este necesar ca deţinerea bunului să îmbrace forma

posesiunii, iar posesiunea, să nu fie precară şi să fie utilă. Pentru a fi utilă posesiunea trebuie să fie

continuă, paşnică şi publică.

a). Prezenţa unei posesiuni. Altfel spus deţinerea bunului să îmbrace forma posesiunii. În

literatura de specialitat această condiţiei a fost individualizată prin acea ca posesorul să fie de bună

credinţă. Soluţie, după cum am arătat mai sus, nu suntem de acord, deoarece însăşi posesiunea

presupune ca titularul ei să fie de bună credinţă. Aceasta deoarece nu există posesiune acolo unde

există reaua credinţă a deţinătorului bunului. Buna credinţă nu este numai o condiţie pentru

dobîndirea dreptului de proprietate prin uzucapiune ci o condiţie generală pentru însăşi existenţa

posesiei. Deci, în lipsa bunei credinţe starea de fapt nu va produce efecte juridice şi aceasta nu din

cauza relei credinţe ci datorită împrejurării că acea stare de fapt nu reprezintă o posesie. În

consecinţă pentru ca deţinerea bunului să îmbrace forma posesiei, deţinătorul trebuie să fie de bună

credinţă.

87

Publicat în Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 44-46/318 din 21.05.1998.

58

Prin buna credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul

proprietar, că el stăpîneşte bunul cu convingerea că o face în calitate de titular al dreptului de

proprietate. Existenţa unei simple îndoieli în această credinţă exclude buna credinţă. Este necesar ca

credinţa în faptul că înstrăinătorul a fost proprietarulu bunului să fie fermă. Buna credinţă trebuie să

existe în momentul dobîndirii imobilului. Faptul că ulterior posesorul şi-a dat seama de greşeală, ea

nu are importanţă. Buna credinţă se prezumă – art. 307 C. civil.

b). Posesiunea sa nu fie precară. Potrivit art. 335 alin. 6, “posesiunea este precară când nu

se exercită sub nume de proprietar”. Deci, dacă o persoană deţine bunul în baza unui titlu, altul de

cât cel translativ de proprietate, el nu va putea invoca beneficiile uzucapiunii. Aceasta deoarece el

stăpâneşte bunul în numele altei persoane – uzufructuarul, depozitarul, chiriaşul. Deci, temeiul în

baza căruia va putea invoca uzucapiunea trebuie să îmbrace forma unui titlu translativ de proprietate

dar care nu are totuşi puterea de a strămuta proprietatea. În literatura de specialitate un astfel de titlu

a fost identificat sub denumirea de just titlu.

c). Posesiunea sa fie utilă. Pentru a putea dobîndi dreptul de proprietate prin uzucapiune,

posesia trebuie să fie utilă – art. 335 C. civil. O posesie este utilă atunci cînd ea conţine anumite

calităţi sau este lipsită de vicii. Lipsa acestor calităţi determină ca posesia bunului să nu mai producă

efecte juridice.

Dat findcă aceste condiţii au fost analizate la tema posesiunii, cu riscul de a ne repeta, ne

propunem în continuare doar să le enunţăm, iar acolo unde este posibil să scoatem în evidenţă

particularităţi care interesează instituţia uzucapiunii.

--- Posesiunea să fie continuă. Deşi această condiţie este prevăzută de codul civil la

condiţiile privind efectele posesiei, există autori,88

care consideră că calitatea posesiei de a fi

neîntreruptă este o condiţie de existenţă a ei. Aceasta deoarece o posesie care se întrerupe, ea se

pierde. În ce ne priveşte, aşa cum am arătat mai sus, discontinuitatea vizează efectele posesiei,

lipsind posesia de aceste efecte pe perioada cît a existat această discontinuitate. De asemenea

discontinuitatea nu se regăseşte printre cauzele de întrerupere a prescipţiei achizitive. Ea poate fi

analizată doar ca o cauză de suspendare a acestei prescripţii.

Continuitatea posesiunii presupune succesiunea actelor de posesiune la anumite intervale de

timp ce denotă o anumită regularitate a îndeplinirii actelor de folosinţă, ţinându-se cont de natura

lucrului. Continuitatea în folosirea lucrului este de natură a-l avertiza pe proprietar despre eminenta

pierdere a proprietăţii bunului. O posesie este discontinuă atunci când folosirea lucrului se face cu

intermitenţe. Nu poate fi considerată posesia discontinuă atunci cînd intermitenţele în folosirea

bunului se datorează unui caz fortuit sau unei forţe majore – cutremurul, inundaţiile. Continuitatea

rezultă dintr-o serie de acte îndeplinite la intervale normale de timp, aşa cum ar face o persoană cu o

diligenţă normală.

În sprijinul posesorului, legiuitorul vine şi consacră o prezumţie, potrivit căreia: “dacă

persoana a posedat bunul la începutul şi la sfârşitul unei perioade, se prezumă că a posedat

neântrerupt pe parcursul întregii perioade” – art. 306 C. civil. Potrivit acestei prezumţii posesorul

nu trebuie să dovedească că el a posedat continuu şi neîntrerupt. În această situaţie sarcina probei

este răsturnată, în sensul că cel ce invocă descontinuitatea posesiei trebuie să facă şi dovada ei.

--- Posesiunea sa fie paşnică. O posesiune este paşnică atunci când ea nu este tulburată. Prin

posesiune netulburată legiuitorul a înţeles o posesiune ce nu este fondată prin acte de violenţă. În

acest sens sînt şi dispoziţiile art. 335 ali. 4 C. civil: “posesiunea este tulburată atât timp cît este

dobândită sau conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sunt provocate de o altă

persoană”. Deci, o posesiune este tulburată prin violenţă în cazul în care posesorul a obţinut-o prin

88

A se vedea, I. P. Filipescu, op. cit., p. 57.

59

violenţă atât fizică cât şi morală împotriva deţinătorilor anteriori. Posesia va fi tulburată indiferent

dacă violenţa a fost utilizată numai la dobândirea posesie ci în timpul exercitării ei.

Violenţa va reprezenta un viciu al posesie numai dacă ea este una negativă, în sensul că

aceste sunt săvîrşite de posesor nefiind provocat de adversarul său. Posesia va fi utilă dacă ulterior

intrării în posesiune, posesorul se apără de atacurile unei terţe persoane, aşa numita violenţă

pozitivă. Aceasta rezultă din interpretarea dispăziţiilor citată mai sus, folosint argumentul per a

contrario. Prin urmare violenţa prin care se răspunde la violenţa adversarului nu viciază posesia.

--- Posesiunea sa fie publică. Posesia este publică atunci când ea este exercitată în văzul

tuturor, aşa cum ar exercita-o proprietarul însuşi. Dacă posesia nu este exercitată în aceste condiţii

ea este o posesie clandestină. Posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de

adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea s-o cunoască.

Clandestinitatea poate fi concepută cu uşurinţă în materia bunurilor mobile, care sunt

susceptibile de posesie ascunsă.

1.5.5. Întreruperea şi suspendarea prescriptiei achizitive Deşi din denumirea articolului 336 C. civil riese că prescripţia achizitivă ar cunoaşte doar

instituţia întreruperii presripţiei, din conţinutul dispoziţiiei sus citate rezultă contrariul, ea

reglementeză şi instituţia suspendării prescripţiei achizitive.

a.) Astfel, supendarea prescripţiei exstinctive este prevăzută la art 336 alin 1 C. civil. Potrivit

acestei dispoziţii “Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii (prescripţia achizitivă)

nu poate începe, iar dacă a început nu poate continua, în perioada în care este suspendată curgerea

termenului de prescripţie exstinctivă a acţiunii în revendicare.”. Folosirea de către legiuitor a

expresiei: “… iar dacă a început nu poate continua”, ne sugerează ideia că legiuitorul s-a referit la

instituţia suspendării uzucapiunii şi nu la acea a întreruperii ei. Remarca este importantă deoarece

aceste două instituţii comportă efecte diferite care nu pot fi ignorate. De altfel, ar fi inechitabil să

reţinem ca cauze de întrerupere a prescripţiei achizitive cauzele de suspendare a prescripţiei

exstinctive. În acest caz nu s-ar mai satisface scopul urmărit de legiuitor atunci cînd a legiferat

uzucapiunea. Este injust ca, de exemplu o cauză de forţă majoră, care reprezintă o cauză de

întrerupere a prescripţiei exstinctive, să ducă la întreruperea prescripţiei achizitive, adică la ştergerea

întregii peroade cît a fost posedat bunul pînă la intervenirea cauzei majore, fără să i se reţină vre-o

culpă în atuitudinea sa.

Codul civil nu stabileşte nici o altă cerinţă cu privire la condiţiile în care pot opera cauzele de

suspendare a prescripţiei achizitive. Astfel că în această materia nu vor opera dispoziţiile art. 274

alin 2 din C. civil, care fac referire la faptul că cauzele de suspendare a prescripţiei exstinctive,

pentru a fi producătoare de efecte juridice, trebuie să intervină în ultemele 6 luni ale termenului. Prin

urmare, pentru ca cauzele de suspendare a prescripţiei exstinctive să poată fi reţinute ca cauze de

suspendare a prescripţiei achizitive este sufucient ca ele să intervină în cursul oricărei părţi din

perioada necesară pentru a uzucapa.

Potrivit articolelor 274, 275, 276 C. civil temeiurile de suspendare a prescripţiei extinctive

care reprezintă cauze de suspendare a prescripţiei achizitive sunt:

--- înaintarea actiuni este imposibilă datorită unei forţe majore;

--- creditorul sau debitorul face parte din rândul forţelor armate;

--- creditorul este incapabil sau este limitat în capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant

legal;

--- actul normativ care reglementează raportul juridic litigios este suspendat;

--- activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine soluţionarea litigiului

dintre părţi este suspendată.

--- pentru cererile dintre soţi pe durata căsătoriei;

60

--- pentru cererile dintre părinţi şi copii – pînă la atingerea majoratului de către copii;

--- pentru cererile dintre tutori sau curatori şi persoanele aflate sub tutelă sau curatela lor – pe

durata tutelei sau curatelei;

--- persoana care administrează bunurile altuia în temeiul legii, hotărîrii judecătoreşti sau al

unui act juridic şi cel ale căror bunuri sunt astfel administrate, cît timp administrarea nu a încetat şi

socotelele nu au fost date şi aprobate.

b). Prescripţia achizitivă trebuie să fie neîntreruptă. C. civil la acelaşi art. dar alin 2 prevede

posibilitatea întreruperii prescripţiei achizitive. În ce priveşte efectele pe care le produce

întreruperea prescripţiei acestea sunt înlăturarea orcăror efecte ale posesiei anterioare întreruperii şi

posibilitatea curgerei unui nou termen – art. 336 alin 3.

Printre temeiurile care duc la întreruperea prescripţiei achizitive codul civil enumeră doar

unul: înnaintarea unei acţiuni de revendicare a bunului de la cel ce posedă bunul sub nume de

proprietar sau faţă de posesorul mijlocit.

Însă pentru a produce efectul să întreruptiv întroducere a unei acţiuni în revendicare trebuie

să fie efectivă adică făcută cu scopul de a fi admisă printr-o hotărăre judecătorească. Dacă ea a fost

respinsă, perimată, anulată sau reclamantul a renunţat la ea, e nu va mai cunoaşte un astfel de efct.

Dacă un organ al puterii executive a fost sesizat cu o cerere în acest sens aceasta nu va

produce efectul întreruptiv deoarece o astfel de sesizare nu reprezintă o acţiune în revendicare sub

forma cererii de chemare în judecată.

Însă, acţinea în revendicare va produce efectul să întreruptiv chear dacă ea a fost întrodusă la

o instanţă de judecată necompetentă, aceasta deoarece „declinarea de competenţă nu afectează

întreruperea cursului prescripţiei ... care, oricum, este rezultatul ieşirii din pasivitate a titularului

dreptului la acţiune”89

.

Efectul întreruptiv a întroducerii acţiunii în revendicare se va produce numai dacă hotărărea

judecătorească este definitivă şi irevocabilă şi va opera de la data întroducerii cererii de chemare în

judecată. O soluţie contrară, în sensul că efectul întrerupriv se va produce de la data rămînerii

definitive şi irevocabile a hotărîrii judecătoreşti, ar însemna să ajungem în situaţia bizară cînd deşi

reclamantul a avut cîştig de cauză pretenţia sa nu va putea fi executată deoarece, prin ipoteză, în

cursul procesuluil s-a împlinit perioada pentru a uzucapa a pîrîtului.

Efectele întreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, ea se va raporta doar la

cel ce a intentat acţiunea în revendicare şi la posesorul bunului – art. 336 alin 2 prop. a doua, C.

civil. Ea nu va opera faţă de alte persoane care vor introduce separat o acţiune în revendicare a

bunului posedat.

1.5.6. Joncţiunea posesiei

Potrivit art. 334 C. civil, „Pentru a invica uzucapiunea, posesorul actual poate să unescă

propria posesie cu cea a autorului său”. Unirea la propria posesie a posesiei exercitată de persoana

de la care a dobîndit posesia poartă denumirea de joncţiunea posesiei.

Joncţiunea posesiei înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei actuale a timpului cît

bunul a fost posedat de autorul sau autorii săi. Deci, se va aduna durata propriei posesii cu durata

posesiei atorului sau autorilor săi.

Pentru a putea invoca joncţiunea posesiei trebuie îndeplinite anumite condiţii:

a). Starea de fapt să îmbrace forma unei posesii şi nu a cea a unei simple deţineri a

bunului. Deci, cel ce deţine bunul trebuie să îndeplinească condiţiile pentru a fi posesor. Aceleaşi

condiţii trebuie să le îndeplinească şi persoana de la care a dobîndit bunul, autorul său, pentru că în

caz contrar, am fi în prezenţa unei intervertiri de titlu pe cale frauduloasă. Astfel dacă cel de la care

89

E. Lupan, Întroducere in ... op. cit., p. 364.

61

deţine bunul, spre exemplu, se demonstrează că a fost de rea-credinţă, posesorul nu va mai putea

invoca joncţiunea posesiei. Aeasta, pe de o parte, pentru că autorul lui nu a fost posesor iar legea

prevede doar unirea posesiilor, iar pe de altă parte este posibil ca posesorul actual, de conivenţă cu

cel ce a deţinut bunul anterior, să fraudeze dispoziţiile din materia uzucapiunii şi în special

interesele adevăratului titular al dreptului de proprietate. Astfel, proprietarul ar putea fi fraudat cînd,

de exemplu, posesorul ar deţine bunul de la o personă care l-a deţinut în mod clandestin, şi, în

complicitate cu autorul său, invocă uzucapiunea bunului, chear dacă adevăratul proprietar a introdus

acţiunea în revendicare înaintea expirării termenului pentru a uzucapa, dar ulterior termenului

rezultat din joncţiunea posesiilor;

b). Posesia să fi fost dobîndită în baza unui raport juridic translativ de proprietate. Cel

care a dobîndit posesia împotriva voinţei fostului posesor nu va putea invoca joncţiunea posesiei.

Chear mai mult, în acest caz, deţinătorul bunului nu va putea invoca efectele uzucapiunii din

moment ce el nu poate prezenta un titlu în baza căreia el deţine bunul. Faptul că el a intrat în posesia

bunului prin uzurpare face ca el să nu mai fie de bună credinţă.

c). Cel de la care a dobîndit posesia să nu fi fost titularul dreptului de proprietate

asupra bunului. Pentrucă în caz contrar el ar fi putut oricum să transmită dreptul său de proprietate

fără a fi necesară invocarea uzucapiunii. Joncţiunea posesiei are sens numai dacă autorul de la care

deţine bunul a fost la rîndu-l său posesor90

.

1.5.7. Efectele uzucapiunii Principalul efect al uzucapiunii îl reprezintă dobândirea dreptului de proprietate sau alt drept

real asupra lucrului. În consecinţă acţiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi paralizată prin

invocarea uzucapiunii, deşi acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Uzucapiunea

retroactivează, în sensul că cel ce uzucapează se consideră proprietar din ziua când a început

posesia, iar nu din momentul împlinirii termenului de uzucapiune.

Uzucapiunea poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Ea nu se invocă din

oficiu ci trebuie cerută de cel interesat. Prin urmare, simpla împlinire a termenului de prescripţie,

uzucapantul nu devine ipso iure titularul dreptului uzucapat, el dobîndind doar dreptul de a invoca

beneficiul uzucapiunii. Acest drept avînd natura jurdică a unui drept pur potestativ91

.

Beneficiarul prescripţiei achizitive poate să renunţe la efectele acesteia, dar numai după

împlinirea ei. Renunţarea poate fi expresă sau tacită, aceasta din urmă trebuie să rezulte dintr-un fapt

neechivoc şi care să presupună delăsarea dreptului câştigat.

Creditorii sau orice altă persoană interesată, pe calea acţiunii oblice, pot să invoce prescripţia

câştigată de debitorul lor dacă acesta a renunţat la ea.

1.6. Alte moduri de dobandire a dreptului de proprietate

1.6.1. Dobîndirea dreptului de proprietate prin producere Un astfel de mod de dobândire a dreptului de proprietate este prevăzut la art. 320 alin 1 C.

civil. Potrivit acestui articol: “Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoană

pentru sine, se dobîndeşte de către acesta dacă legea sau contractul nu prevede altfel”. Astfel

regula stipulează că cel ce produce bunul pentru sine este proprietarul lui. De la această regulă, art.

citat, în partea finală a articolului, prevede şi două excepţii. Este cazul când regimul juridic al noului

produs este stabilit de lege sau contract. De ex., cel ce construieşte pe un teren străin cu materiale

proprii nu va deveni proprietarul construcţiei.

90

A se vedea Trib. Supr., s. civ., dec. Nr. 2166/1986, în , R.R.D. nr. 9/1987, p. 79. 91

Cu privire la regimul juridic a drepturilor potestative a se vedea S. Valory La potestativité dans les relations

contractuelles, Presses universitaires dʹaix-Marseille, Marseille, 1999 , pp 137-177

62

1.6.2. Dobîndirea dreptului de proprietatea asupra bunului găsit

Bunul găsit este bunul mobil pe care proprietarul l-a perdut, iar o altă persoană l-a găsit.

Regimul juridic al acestuia precum şi drepturile şi obligaţiile găsitorului sunt determinate de

art. 324 – 326 C. civil.

Potrivit acestor articole găsitorul va putea dobândi dreptul de proprietate asupra bunului găsit

numai dacă după expirarea unui termen de 6 luni adevăratul proprietar nu revendică bunul remis

autorităţilor publice locale sau organului de poliţie. În acest sens procesul verbal încheiat cu ocazia

transmiterii bunului găsitorului reprezintă titlu de proprietate, care este opozabil şi adevăratului

proprietar. Prin excepţie un astfel de titlu un-i va fi opozabil fostului proprietar dacă bunul găsit îl

reprezintă un animal. Astfel potrivit art. 325 alin 3 C. civil, dacă se constată existenţa unei afecţiuni

în privinţa vechiului proprietar din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar

faţă de animal el poate cere restituirea acestuia.

1.6.3. Dobîndirea dreptului de proprietate asupra comorii

Sediul materiei îl reprezintă art. 327 C. civil. Potrivit alin 1 din acest articol: “comoara este

orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau

a pierdut în condiţiile legii, dreptul de proprietate”. Pentru a putea fi invocat dreptul de proprietate

trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii cu privire la obiectul comorii şi cea cu privire la

consimţământul subiectelor implicate în urma găsirii comorii.

a. În ce priveşte obiectul comorii regula este că acesta poate fi orice bun mobil, inclusiv

banii. Obiectul comorii poate fi descoperit atăt într-un bun imobil cît şi întu-un bun mobil. Prin

excepţie, bunurile mobile recunoscute ca obiect al istoriei sau culturii vor fi transmise cu titlu de

proprietate statului.

b. În ce priveşte subiectele comorii, şi anume repartiţia dreptului de proprietate între ele,

regula generală, potrivit alin. 2, prima parte, este că, atât descoperitorul cît şi proprietarul bunului în

care a fost descoperită comoara vor obţine dreptul de proprietate asupra unei jumătăţi din valoarea

bunului, dacă ele nu se înţeleg astfel. Dacă obiectul comorii reprezintă un bun recunoscut ca

monument al istoriei sau culturii, subiectele comorii au dreptul la o recompensă din partea statului

care reprezintă 50% din preţul comorii. Recompensa se împarte egal între părţi.

Dacă descoperitorul a pătruns fără consimţământul proprietarului sau posesorului el nu poate

pretinde vre-o parte din dreptul de proprietate sau din recompensa acordată de către stat. Pînă la

proba contrarie consimţămîntul proprietarului se prezumă.

Dacă descoperitorul, în găsirea comorii, a acţionat în baza unui acord între ei, în cadrul

executării obligaţiilor de serviciu, cercetări arhiologice, el nu mai poate pretinde la dobîndirea vre-o

unui drept de proprietatea asupra comorii sau să pretindă vre-o parte din valoarea recompensei.

1.6.4. Actul juridic Acest mod de dobîndire a dreptului de proprietate este prevăzut expres în art. 320 alin. 2. C.

civil. El reprezintă unul din principalele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate. Numai

actele translative de proprietate, cum ar fi vînzarea cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de

înstrăinarea a bunului cu condiţia întreţineri pe viaţă, succesiunea testamentară şi altele, se includ în

acest mod de dobândire a dreptului de proprietate.

1.6.5. Succesiunea.

Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate este prevăzut în acelaş art, alin. 2 partea

finală. Având în vedere că succesiunea testamentară reprezintă un act juridic, deci ea fiind analizată

ca fiind un mod de transmitere a dreptului de proprietate prin act juridic, credem că legiuitorul a

63

inclus în acestă temă doar succesiunea legală. Moştenirea legală constă în trecerea patrimoniului

defunctului către persoanele expres enumerate în lege, în condiţiile acesteia.

1.6.6. Hotararea judecatoreasca Acest mod de dobândire a dreptului de proprietate este prevăzut la art. 320 alin. 2 C. civil,

unde se prevede: dreptul de proprietate se poate dobîndi: „… prin hotărâre judecătorească atunci

cînd acesta este translativă de proprietate”. De ex. hotărîrea judecătorească de vînzare la licitaţie a

bunurilor unei persoane. Nu toate hotărîrile pot duce la dobândirea dreptului de proprietate cum ar fi

hotărîîile declarative de drepturi. Aceste hotărîri judecătoreşti nu fac altceva de cît să recunoască

părţilor un drept subiectiv preexistent. Ele nu pot da naştere unui nou drept de proprietate.

1.6.7. Actul administrativ

Dobîndirea dreptului de proprietate prin act administrativ se poate realiza doar în cazurile

prevăzute de lege. Astfel, art. 320 alin. 3, C. civil, prevede: “În cazurile prevăzute de lege,

proprietatea se poate dobîndi prin efectul unui act administrativ”. De ex., Ordinul Minustrului de

Interne prin care anumite persoane vor primi pentru merite, arme personale. Este importan că doar

legea este ce acare poate stabili cazurile în care actul administrativ serveşte drept temei de dobândire

a dreptului de proprietate.

2. Momentul dobîndirii dreptului de proprietate

2.1. Principiul dobîndirii bunului în momentul predării sau înregistrării bunului.

Analizând momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului în legislaţia noastră,

trebuie să facem deosebire după cum suntem în prezenţa unor bunuri supuse înregistrării sau

nesupuse înregistrării.

a.) În cazul bunurilor supuse înregistrării trebuie să facem deosebirea după cum bunul supus

înregistrării este un bun imobil sau un bun mobil.

--- În cazul bunurilor imobile supuse înregistrării, regula generală care funcţionează în acestă

materia, potrivit art. 321 alin 2 C. civil, este că dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii

în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege. În acest caz norma care

reglementează această materie are caracter imperativ, ceia ce înseamnă că părţile contractului nu vor

putea, prin acordul lor să stabilească un alt moment.

Totuşi legea poate prevedea şi alte momente în care are loc transferul dreptului de

proprietate în cazul imobililor. Astfel din interpretarea art. 37¹ alin 1 din Legea cadastrului bunurilor

imobile, reise că dreptul de proprietate nu se va transmite prin înregistrarea în registrul cadastral dar

la alte momente, după cum în cazul succesiunii, în momentul dobîndirii certificatului de moştenitor;

în cazul accesiunii, dobîndirea dreptului de proprietate se produce de plin drept pe măsura edificării

construcţiei92

; în cazul vînzării silite, în momentul pronunţării hotătîtii de adjudecare; în momentul

adoptării actului normativ prin care se constitui dreptul de proprietate privată; în cazul expropierii,

în momentul autentificării actului notarial sau rămîneii definitive a hotărîrii judecătoreşti, în caz de

litigiu între părţi; în momentul rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti de constituire a dreptului

de proprietate; în momentul emiterii titlului de autentificare prin care se confirmă dreptul

deţinătorului de teren eliberat la atribuirea gratuită a terenurilor.

În aceste cazuri înregistrarea dreptului de proprietate în registrul cadastral este necesară doar

pentru a asigura opozabilitatea dreptului faţă de alte persoane, alin 2 din art. 37¹ din Lege .

92

A se vedea L. Pop, op. cit., p. 224; D. Chrică, Natura juridică şi valorificarea drepturilor constructorului pe terenul

unui terţ, în R. R. D. Nr. 1/1987, p. 6.

64

--- în cazul bunurilor mobile supuse înregistrării, dreptul de proprietate se va transmite în

momentul înregistrări lui.

b.) În cazul bunurilor mobile nesupuse înregistrării, regula care guvernează această materie o

desprindem din art. 320 alin. 1 C. civil. Astfel “dreptul de proprietate este transmis dobînditorului

în momentul predării bunului mobil dacă legea sau contractul nu prevede altfel”. Această normă are

caracter dispozitiv, lăsând la latitudinea părţilor posibilitatea de a alege un alt moment al transmiterii

dreptului de proprietate care poate fi fie cel al încheierii actului juridic, fie o dată ulterioară

momentului predării bunului – act juridic afectat de un termen sau o condiţie suspensivă.

Totuşi în unel cazuri momendul dobândirii dreptului de proprietate nu poate fi de cât cel al

predării bunului. Este cazul bunurilor generice cînd transmiterea dreptului de proprietate se

realizează în momentul individualizării acestor bunuri. De asemenea în cazul contractului ce are ca

obiect bunuri viitoare cînd transferul dreptului de proprietate este amînat pînă la data realizării şi

predării lor.

În ce priveşte noţiunea de predare, legiuitorul a prevăzut printr-o normă interpretativă

conţinutul acestei noţiuni. Astfel art. 322 alin. 1 “predare a bunului înseamnă remiterea bunului

către dobânditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, în cazul în care

acesta este înstrăinat fără obligaţia de a fi transportat”. Cu predarea este echivalentă şi remiterea

conosamentului sau a unui alt act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului – art. 322 alin. 2 C.

civil.

2. 2. Riscul pieirii sau deteriorării forţate a bunurilor

Dispoziţiile art. 318 C. civil, prevede că “riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului îl

suportă proprietarul dacă legea sau contractul nu prevede altfel”.

Dacă dreptul de proprietate se transmite în momentul predării bunului, situaţia dată nu ridică

nici o problemă. Logic şi raţional riscul peirii sau deteriorării fortuite a bunului îl suportă

proprietarul lui. Părţile pot prevede, însă, ca riscul pieirii fortuite să fie transmis nu în momentul

predării bunului ci la un alt moment, de ex., în momentul semnării contractului. De asemenea, există

situaţii cînd legea însăşi prevede că riscurile pierii sau deteriorării fortuite vor trece la cumpărător nu

o dată cu predarea bunului, dar numai după trecerea unei perioade de timp după predarea bunului.

Aceste contracte fac parte din categoria contractelor a cărui transfer a dreptului de proprietate este

afectat de un termen supensiv de executare.

În cazul în care valabilitatea transferului dreptului de proprietate este condiţionată de

înregistrarea lui, riscul pieirii fortuite îl va suporta proprietarul bunului pierit, adică cel care

figurează în registru ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra acestui bun.

3. Încetarea dreptului de proprietate În principiu toate modurile de dobîndire a dreptului de proprietate reprezintă în acelaş timp şi

moduri de încetare a lui. Astfel, dacă pentru dobînditorul bunului, operaţiunea efectuată reprezintă

un mod de doîândire a dreptului de proprietate, pentru înstrăinător operaţiunea respectivă reprezintă

un mod de pierdere a dreptului de proprietate. Încetarea dreptului de proprietate este reglementată de

Codul civil în Secţiunea a 2-a, Capitolul II, intitulat: “ Dobîndirea şi încetarea dreptului de

proprietate”.

Legiuitorul a numit principalele moduri de dobîndire a dreptului de proprietate, fără să le

enumere în mod limitativ.

Convenţional, toate modurile de încetare a dreptului de proprietate pot fi clasificate în doua

grupe: încetarea benevolă şi încetarea forţată a dreptului de proprietate.

3.1. Încetarea benevolă a dreptului de proprietate

65

3.1.1. Renunţarea

Art. 337 alin. 1 C. civil enumeră principalele moduri de încetare a dreptului de proprietate.

Din interpretarea acestui articol rezultă că încetarea benevolă a dreptului de proprietate reprezintă

rezultatul acţiunii sau inacţiunii proprietarului bunului. Aceste acţiuni constatau în consumarea sau

distrugerea bunului, încheierea unui act translativ de proprietate, renunţarea la dreptul de proprietate.

Dar, încetarea lui poate fi rezultatul şi unor inacţiuni cum ar fi cel în urma nerevindicării bunului

pierdut în termen de 6 luni de la autoritatea publică locală sau organul de poliţie; cel al pierderii

dreptului de proprietate ca urmare a invocării de către o altă persoană a uzucapiunii, etc.

Unul din modurile de încetare voluntară a dreptului de proprietate îl reprezintă şi renunţarea

lui. Renunţarea poate fi făcută expresă, printr-o declaraţie în acest sens sau tacită, dar care atestă cu

certitudine că a renunţat la bun, fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui. Renunţarea

trebuie să fie pur abdicativă, adica renunţarea să nu fie făcută în favoarea cuiva, în caz contrar vom

fi în prezenţa unei gratificări.

a.) Bunurile mobile la al căror drept a renunţat proprietarul se consideră bunuri fără stăpîn şi

pot fi dobîndte în proprietate, prin ocupaţiune.

Renunţarea poate fi făcută doar de titularul dreptului de proprietate nu şi de alte persoane

care deţin unele atribute ale dreptului de proprietate în mod convenţional – arendaşul, chiriaşul.

În ce priveşte forma renunţării, aceasta poate fi făcută în scis sau oral în cazul bunurilor

mobile, iar în unele situaţii renunţarea trebuie să îmbrace forma autentică dacă legea cere pentru

valabilitatea transmiterii dreptului de proprietate asupra bunului, forma autentică.

b.) În cazul bunurilor imobile renunţarea trebuie să îmbrace forma autentică şi înregistrată în

registrul cadastrului prin notare. Aceasta reise din dispoziţiile art. 498 alin 2 C. civil, unde se

prevede că: “ … notarea se referă la înscrierea … faptelor … aferente imobilelor consemnate în

registru”. Aceasta rezultă din interpretarea prin analogie a art. 40 indice 7, privind înregistrarea

pieirii fortuite sau distrugerii bunului imobil, din Legea cadastrului bunurilor imobile. Astfel, dacă

este posibilă înregistrarea încetării existenţei bunului imobil pe cale forţată, de ce să nu i se

recunoască şi posibilitatea înregistrării încetarea dreptului de proprietate pe cale voluntară. Ambele

ipoteze vizează aceiaşi situaţie, respectiv încetarea dreptului de proprietate.

3.2. Incetarea fortata a dreptului de proprietate

Încetarea forţată a dreptului de proprietate poate fi realizată doar în cazurile prevăzute de

lege. Caracterul exepţional a acestor încetări este stabilit în mod indirect de art. 46 din Constituţie,

prin consacrarea principiului garantării proprietăţii private.

Codul civil, în art. 337 alin. 2 prevede, în mod exaustiv, unele cazuri de încetare a dreptului

de prorietate. Dintre acestea sînt:

3.2.1. Exproprierea. Definiţie

Prin expropiere înţelegem trecerea forţată în proprietatea publică a unor bunuri aflate în

proprietatea privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Potrivit

art. 337 alin 2 C. civil, expropierea poate avea loc doar în baza legii.

Legislaţia noastră civilă conţine o normă juridică de interpretare prin care se defineşte

conţinutul expropierei. Astfel potrivit art. 1 din Legea nr. 488/1999 Legea expropierii pentru cauză

de utilitate publică93

: “Prin expropiere se înţelege transferul de bunuri şi de drepturi patrimoniale

din proprietatea privată în proprietatea publică, transferul către stat de bunuri proprietate publică

ce aparţin unei unităţi administrativ teritoriale sau după caz cedarea către stat sau către o unitate

93

Monitorul Oficial al Rep. Moldova, nr 42-44/311 din 20.04.2000.

66

administrativ teritorială a drepturilor patrimoniale în scopul efectuării de lucrări pentru cauză de

utilitate publică de interes naţional sau de interes local, în condiţiile prevăzute de lege, după o

dreptă şi prealabilă despăgubire”.

Această noţiune este criticabilă deoarece nu pot fi expropiate bunuri publice deoarece

acestea prin ele însele sînt afectate interesului general, nefiind necesară o expropiere pentru pentru o

cauză pentru care ele însele sînt destinate.

Avînd în vedere cele spuse mai sus dar şi dispoziţiile în vigoare cu privire la materia

expropierii vom defini expropierea ca fiind; trecerea forţată în domeniul public al statului a unor

imobile aflate în proprietatea ptivată, pentru cauză de utilitate publică, printr-o hotărîre

judecătorească sau act autentic notarial şi cu o dreptă şi prealabilă despăgubire.

3.2.1.1. Condiţiile expropierii

Din definiţia dată expropierii pot fi deduse condiţiile necesare pentru a putea opera

expropierea. Acestea sînt:

a.) Cauza de utilitate publică. Pentru ca bunurile domeniului privat să poată fi expropiate

este necesar o cauză de utilitate publică, iar acestă să fie prevăzută de lege. Legea expropierii pentru

cauză de utilitate publică, în continuare Lege, enumeră lucrările care pot fi considerate de utilitate

publică. Dacă apare vre-o lucrare de utilitate publică, dar ea nu este conţinută în lucrările enumerate

în lege, pentru a putea expropia bunul este necesar adoptarea unei legi care să o declare ca atare.

Sînt de utilitate publică şi de interes naţional, lucrările care răspund obiectivelor şi interesului

întregii societăţi sau a unei părţi numeroase a ei.

b.) Dreapta şi prealabila despăgubire. Cauza de utilitate publică poate justifica expropierea

dar nu îl scuteşte pe expropiator de plata unei despăgubiri a pierderii pe care o suferă proprietarul.

Plata acestei despăgubiri trebuie să fie dreaptă, în sensul că expropiatul trebuie să fie de acord cu

suma propusă spre compensare de expropiator. În caz contrar instanţa de judecată va hotărâ

cuantumul despăgubirii, după ce în prealabil va numi o comisie de experţi din care va face parte şi

cîte un reprezentant a părţilor implicate.

Dreptul la despăgubire va avea atît proprietarul bunului cît şi titularii de alte drepturi reale –

uzufructuarul, uzuarul, titularului dreptului de servitute, dacă se expropiază fondul aservit,

superficiarul. Aceste despăgubiri nu vor fi acordate beneficiarilor obligaţiilor reale sciptae in rem,

cînd dreptul de gaj se va stramuta asupra bunului înlocuit sau sumei de bani.

3.2.1.2. Obiectul expropierii

Bunurile care pot fi expropiate sînt cele prevăzute la art. 2 din Lege, cu precizarea că acestea

pot fi doar bunuri imobile. Bunurile mobile prevăzute la alin. 3, în caz de stare exepţională sau

război nu vor putea forma obiectul exproprierii, ci cel al rechiziţiei.

Potriuvit art. 2 din Lege, obiectul expropierii poate fi de interes naţional sau de interes local.

Deasemenea pot fi expropiate şi:

--- drepturile de folosinţă a bunurilor imobile pe un termen de 5 ani, dacă părţile nu convin

asupra unui alt termen;

--- drepturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale legate nemijlocit de invenţiile care pot

contribui considerabil la asigurarea intereselor de apărare şi de securitate ale statului;

--- valorile cultural istorice şi istorice de o importanţă excepţională pentru sentimentele

naţionale ale poporului, precum şi cele care atestă securitatea ţării;

--- dreptul de proprietate asupra reprezentanţilor florei şi faunei pentru care spaţiul natural al

Republicii Moldova este arealul lor de dezvoltare şi reproducere, în cazul pericolului real de

dispariţie şi de nereproducere a speciei.

67

3.2.1.3. Procedura expropierii

Vor putea fi expropiate bunurile prevăzute mai sus care sînt de utilitate publică de interes

naţional sau local. Utilitatea publică la nivel naţional se declară de către Parlament iar la nivel local

de consiliile locale ale unităţilor administrativ teritoriale. Declararea utilităţii publice se face numai

după efectuarea unei cercetări prealabile de către o comisie. Scopul cercetării prealabile constă în

determinarea existenţei elementelor justificative ale interesului naţional sau local. Actul de declarare

a utilităţii publice de interes naţional şi de interes localse aduce la cunoştinţa publică prin afişarea la

sediul consiliului local în a cărei rază este situat obiectul expropierii şi se publică în Monitorul.

Oficial al Rep. Moldova.

Expropierea însăşi, adică deposedarea de bun, poate fi efectuată numai după realizarea unui

demers care poate consta în:

--- înştiinţarea prin notificare a persoanelor fizice şi juridice, titulare de drepturi reale asupra

obiectului expropierii;

--- oferta de despăgubire, care poate consta fie într-o sumă de bani, fie înr-un schimb de

bunuri de aceiaşi calitate şi cantitate. Dacă preţul bunului propus de exproriator este mai mic, el,

expropriatorul, va acoperi această diferenţă;

--- modalitatea transferului de bunuri şi de drepturi patrimoniale.

Dacă acceptă condiţiile expropierii compensarea va fi imediată.

În cazul în care nu acceptă aceste condiţii, expropiatul are dreptul să facă o întîmpinare

împotriva propunerii de expropiere. În întîmpinare va indica condiţiile în care va accepta

expropierea, şi o va depune în termen de 45 de zile de la primirea notificării. Întîmpinarea va fi

soluţionată de către o comisie constituită prin hotărâre de Guvern pentru lucrările de interes naţional,

sau prin deciziea consiliului local pentru lucrările la nivel local. După deliberare comisia va emite o

decizie motivată, care va fi comunicată celilalte părţi în termen de 5 zile de la adoptare.

În cazul în care expropriatul este de acord cu condiţiile expropierii prevăzute în decizie,

acordul lor urmează a fi autentificat notarial, cheltuielile fiind suportate de expropiator.

Dacă părţile nu ajung la un compromis asupra condiţiilor de expropiere, aceasta va putea fi

realizată numai prin hotărâre judecătorească cu dreptă şi prealabilă despăgubire.

3.2.1.4. Efectele expropierii

Expropierea produce următoarele efecte juridice:

--- imobilul expropiat trece în proprietatea publică şi intră în patrimoniul expropiatorului

liber de orice sarcină.

--- se stîng drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate, precum şi

servituţile stabilite prin fapta omului, în măsura în care devin incompatibile cu situaţia naturală şi

juridică a obiectivului urmărit prin expropiere.

--- dreptul de ipotecă care grevează bunul imobiliar expropiat se strămută de drept asupra

despăgubirii stabilită prin acordul părţilor sau de instanţa de judecată.

--- naşterea unui drept de creanţă în favoarea persoanelor asupa despăgubirilor acordate ca o

consecinţă a expropierii imobilului. Termenul de plată va fi cel stabilit prin acordul lor. În caz de

conflict termenul nu poate fi mai mic de 30 de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii

judecătoreşti.

3.2.1.5. Drepturile expropriatului

Din dispoziţiile art. 18, 19, 20, din Lege, se pot deduce trei categorii de drepturi speciale ale

expropiatului – dreptul de preemţiune, dreptul la retrocedare şi închiriere şi dreptul de retenţie.

68

a.) Dreptul de preemţiune. Dacă lucrările pentru care s-a făcut expropierea nu s-au realizat

şi expropiatorul doreşte să înstrăineze imobilul, expropiatul are dreptul de preferinţă de a cumpăra

bunul care ea fost expropiat, a cărui preţ nu poate fi mai mic de cît despăgubirea actualizată.

Procedura exercitării dreptului de preemţiune începe cu o înştiinţare în scris despre intenţia

de a vinde bunul expropiat, urmînd ca expropiatul, în termen de 30 de zile, să dea un răspuns. Dacă

nu se respectă această procedură, expropiatul, poate intenta, în decursul de 3 luni, acţiunea în

instanţa de judecată. Aceasta rezultă pe cale de interpretare a dispoziţiilor art. 352 alin. 3 C. civil.

b.) Dreptul la închiriere şi la retrocedare. Dacă bunul poate fi închiriat pînă la începerea

lucrărilor, şi există o voinţă în acest sens, expropiatul are dreptul preferenţial de a încheria bunul

expropiat.

Dacă de la data expropierii a trecut un an de zile şi nu au început lucrările pentru care a fost

expropiat şi în acest timp nu s-a făcut din nou o declaraţie de utilitate publică, foştii proprietari pot

să ceară retrocedarea lor. Retrocedarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Totodată,

instanţa urmează să stabilească şi preţul imobilului retrocedat care nu va fi mai mare de cît

despăgubirea actualizată.

c.) Dreptul de retenţie. Expropierea se efectuiază doar cu dreapta şi prealabila despăgubire -

art. 46 din Constituţie, art. 316 din C. civil şi Legea. Din aceste considerente Legea a stipulat dreptul

de retenţie al expropiatului pînă la data primirii despăgubirii ce i se cuvine. Dreptul de retenţie poate

fi invocat şi ca un drept de garanţie a executării unei creanţe – art. 637 alin 2 C. civil, şi un numai ca

o garanţie în vederea despăgubirii pentru cheltuielile necesare şi utile pe care lea făcut cu acel bun

sau pentru prejudiciile pe care bunul lea-a cauzat- art. 637 alin 1 C. civ.

3.2.2. Executarea obligatiilor asumate

Acest mod de stingere a dreptului de proprietate a fost analizat parţial atunci când am

analizat funcţiile patrimoniului, şi anume când patrimoniul reprezintă gajul general al creditorilor

chirografari. Proprietarul va răspunde pentru obligaţiile sale cu bunurile pe care la are în patrimoniu.

Aceste bunuri vor putea fi înstrăinate fie cu acordul proprietarului fie prin hotărâre judecătorească,

dacă o altă modalitate nu este prevăzută de lege sau contract.

Deci în momentul în care dobânditorul dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat,

acesta din urmă pierde dreptului de proprietate asupra lui.

3.2.3. Înstrăinarea anumitor bunuri pe care proprietarul conform legii nu le poate

deţinea

Este vorba de o categorie de bunuri ce au un regim special de circulaţie în circuitul civil. Un

astfel de bun o reprezintă arma de vănătoare pentru a cărui folosire este necesară îndeplinirea unor

condiţii speciale. Refuzul acordării atorizaţiei de achiziţionare a armei şi a muniţiilor, dacă vînătorul

deţinea în prealabil o astfel de armă, îl obligă să instrăineze arma în decurs de un (1) an de zile de la

data primiorii refuzului. În caz contrar, arma va fi înstrăinată printr-o dispoziţie a instanţei

judecătoreşti.

Aceiaşi situaţie va fi şi în cazul persoanelor fizice sau juridice străine care au dobîndit, prin

moştenire, în proprietate terenuri agricole sau silvice. Potrivit legii această categorie de presoane, nu

pot dobîndi în proprietate astfel de terenuri, ei fiind obligaţi ca în termen de un an, din momentul

dobîndirii dreptului de proprietate să-l înstrăineze, sub sancţiunea înstrăinării lui pe cale judiciară.

3.2.4. Rechiziţia Acesta reprezintă un alt mod de încetare forţată a dreptului de proprietate. Caracteristica

rechiziţiei îl reprezintă faptul că aceste bunuri se retrag de către stat pentru a fi folosite în interesul

societăţii în cazuri excepţionale, cum ar fi calamităţi naturale, epidemii şi epizootii.

69

Bunurile retrase vor fi folosite în perioada necesară înlăturării pericolului, urmînd ca după

încetarea a acestei situaţii bunul să fie restituit împreună cu o sumă de bani care va reprezenta

contravaloarea folosirii bunului. Dacă bunul, în procesul folosirii nu s-a păstrat, statul, urmează să

achite costul bunului. În ambele situaţii, suma urmează să fie stabilită prin acordul părţilor. În caz de

litigiu, instanţa de judecată urmează să stabilească cuantumul acestei despăgubiri.

3.2.5. Confiscarea

Confiscarea reprezintă trecerea fără plată a unui bun în proprietatea staului ca urmare a

comiterii unei fapte ilicite, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau act administrativ. Poate forma

obiectul confiscării doar averea dobîndită ilicit sau acea care a servit la comiterea infracţiunii sau

contravenţiei.

Regula este că confiscare se poate face doar în temeiul unei hotărîri judecătoreşti. Totuşi C.

civil admite, prin art. 343 alin. 2, posibilitatea confiscării bunului printr-un act administrativ. O

astfel de modalitate de confiscare o întîlnim în materia Codului vamal.

3.2.6. Caz fortuit

Considerăm că cazul fortuit reprezintă, în materia noastră, un mod de încetare forţată a

dreptului de proprietate, dat fiind faptul că bunul a eşit din patrimoniul proprietarului fără ca acesta

să-şi fi dat consimţămîntul în acest sens. Faptul că acest mod de încetare a dreptului de proprietate

este enunţat în art. 337 alin. 1 C. civil, şi nu în alin. 2, unde, sînt prevăzute cazurile de încetare

forţată, considerăm că în alin. (1), sînt eniumerate la nivel general modurile de încetare a dreptului

de proprietate şi nu modurile voluntare de încetare a ei.

La acest mod de încetare a dreptului de proprietate am putea atribui şi pierderea bunului,

precum şi în cazul dobîndirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

TEMA 5. MODALITĂŢILE DREPTULUI DE

PROPRIETATE

Prin modalităţi ale dreptului de proprietate vom înţelege acele situaţii juridece în care dreptul

de proprietate comportă unele particularităţi ca urmare a survenirii unor împrejurări sau condiţii ce

afectează regimul juridic al acestuia.

De regulă dreptul de proprietate se prezintă ca un drept pur şi simplu, atunci cînd dreptul de

proprietate are ca titular o singură persoană. Uneori dreptul de proprietate prezintă o anumită

complexitate care decurge din faptul că el este fie afectat de o condiţie, fie ameninţat de o cauză în

anulare, fie împrejurării că dreptul de proprietate aparţine mai multor persoane, şi a altor

împrejurări.

În doctrina de specialitate au fost recunoscute următoarele modalităţi ale dreptului de

proprietate: proprietatea rezolubilă; proprietatea anulabilă; proprietatea inalienabilă; proprietatea

afectzată unui scop; proprietatea periodică; proprietatea comună, care poate fi pe cote părţi

(coproprietatea, indiviziunea) şi fără cote părţi (devălmăşia).

70

1. Dreptul de proprietate anulabilă

Dreptul de proprietate anulabilă este acel drept care este dobîndit printr-un act juridic

translativ de proprietate lovit de nulitate relativă. Un asemenea drept poate fi desfiinţat prin

admiterea de către instanţa de judecată a acţiunii în anulare introdusă de către una dintre persoanele

care o pot exercita, înăuntrul termenului de prescripţie. Dacă actul juridic este confirmat expres sau

tacit, prin împlinirea termenului de prescripţie a acţiunii în anulare, dreptul de proprietate al

dobînditorului se va consolida ireversibil, devenind un drept pur şi simplu.

Cauzele de nulitate relativă a unui astfel de act juridic pot fi: vicierea consimţământului,

nerespectarea condiţiilor referitoare la capacitate, lipsa discernământului, încălcarea limitelor

împuternicirilor, încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun – dreptul de preemţiune.

În concluzie, o proprietate dobîndită în temeiul unui act translativ de proprietate lovit de

nulitate relativă, este o proprietate anulabilă.

2. Dreptul de proprietate rezolubilă sau condiţională Proprietate este rezolubilă cînd este afectată de o condiţie rezulutorie care este un eveniment

viitor şi nesigur ca realizare. Din prevederile art. 240 C. civil, reiese că actul juridic se consideră

încheiat sub condiţie rezulutorie, dacă realizarea condiţiei atrage desfiinţarea actului juridic şi

restabilirea situaiei anterioare încheierii contractului. Din interpretarea acestei dispoziţii reiese că

bunul se află în proprietatea a două persoane; dobînditorul – proprietar sub condiţie rezulutorie, şi

transmiţătorul, proprietar sub condiţie suspensivă. În acest sens s-a spus că o astfel de proprietate

este afectat de o dublă condiţie - rezulutorie şi suspensivă, aceasta apreciendu – se în funcţie de

titularul dreptului afectat.

3. Dreptul de proprietate inalienabil Dreptul de proprietate inalienabil este acel drept de proprietate care este redus, prin acordul

părţilor, la exerciţiul atributelor de posesie şi folosinţă lipsindu-l, temporar, de dreptul de dispoziţie.

De regulă inalienabilitatea unui bun poate fi doar de origine legală.

Totuşi doctrina de specialitatea a recunoscut posibilitatea părţilor de a stabili o astfel de

interdicţie şi pe cale voluntară, prin înserarea în actul care a dus la transferul dreptului de proprietate

a unei clauze de inalienabilitate. Dar, pentru a putea fi valabilă o astfel de clauză ea trebuie să

îndeplinească anumite condiţii, ea poate să se producă în anumite condiţii. Astfel:

a.) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie una temporară. O astfel de clauză nu poate fi

perpetuă sau chiar pentru o perioadă mare.

b.) Clauza de inalienabilitate trebuie să fie justificată de un interes serios şi legitim. Este

serios şi legitim atunci cînd gratificatul, ca sarcină a liberalităţii primite este obligat să-i asigure

acesteia o rentă, astfel că acesta să poată să-şi îndeplineascăobligaţia, părţile stabilesc

inalienabilitatea bunului obiect a liberalităţii.

Sanţiunea nerspectării clauzei penal este nulitatea relativă.

4. Dreptul de proprietate afectat unui scop (în garanţie şi feducia) Dreptul de proprietate afectat unui scop este acel drept de proprietate al cărui exerciţiu este

dependentă de scopul pe care titularul său a afectat destinaţia bunului. El se prezintă sub următoarele

două forme :

a.) Proprietatea afectată în garanţie este acea clauză în contract prin care înstrăinătorul,

pentru aş-i garanta creanţa sa, îş-i rezervă dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat pînă ce

cealaltă parte nu-şi va fi executa obligaţia asumată în mod integral. Ea apare ca o garanţie reală

alături de gaj şi ipotecă.

b.) Proprietate fidiciară este acea proprietate temporară, asupra unor bunuri determinate,

transmisă de către o persoană, numită fiduciant, unei persoane de încredere, numită fiduciar, cu

71

obligaţia acestuia din urmă de a o restitui feduciantului sau unei terţe persoane la expirarea

termenului feduciei.

Fiduciarul dobîndeşte în plinătatea lor atributele dreptului de proprietate asupra bunului dat

în feducie, numai că el trebuie să se arăte demn de încrederea acordată. El va trebuie să exercite

aceste atribute conform scopului pentru care el a primit proprietatea bunului. Astfel prerogativele

dobîndite de el sunt limitate faţă de prerogativele pe care le are proprietarul bunurilor date în

feducie. Lui iau fost încredinţate aceste bunuri, în vederea realizării unui scop determinat, fapt

pentru care bunurile date în feducie nu se vor amestica cu celelalte bunuri ale feduciarului. Acestea

formează o masă separată de patrimoniul fiduciantului şi patrimoniul fiduciarului aşa numitul

patrimoniu fiduciar.

5. Proprietatea periodică Este acel drept de proprietate care aparţine la mai multe persoane şi care poate fi execitat în

nume propriu şi în interes propriu, prerogativele dreptului de proprietate pe perioade determinate de

timp, care se repetă succesiuv, la intervale regulate, între persoanele între care nu există nici un

raport juridic94

. Practic s-ar putea face confuzia între proprietatea periodică şi coproprietatea dat

fiind faptul că suntem în prezenţa mai multor subiecte care au în proprietate acelaşi bun. Confuzia

este doar una superficială deoarece în timp ce, în cazul coproprietăţii, ceia ce este divizat, este

dreptul de proprietate, în cazul proprietăţii periodice, ceia ce este divizat, nu este dreptul de

proprietate ci timpul în care poate fi exercitat dreptul de proprietate. De aici şi consecinţele: în cazul

coproprietăţii atributele dreptului de proprietate vor fi exercitate cu consimţămîntul celeilate părţi, în

cazul proprietăţii periodice acestea vor fi exercitate fară a avea nevoie de consimţămîntul celuilat

proprietar.

6. Dreptul de proprietate comuna (coproprietatea, indiviziunea)

6.1. Noţiune Potrivit art. 344 alin. 1: Prorietatea este comună în cazul în care asupra unui bun au drept

de proprietate doi sau mai mulţi titulari. Această proprietate presupune doi sau mai mulţi proprietari

asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind determinat în mod abstract, sub forma unei

fracţiuni matematice. Dreptul de proprietate se întîlneşte cu drepturile celorlalţi proprietari asupra

fiecărei părţi ce alcătiesc bunul în materialitatea sa.

Subiecte ale dreptului de prorietate comună pot fi atît persoane fizice cît şi persoane juridice.

Ca orice proprietar ei posedă, folosesc şi dispun de bunurile pe care le au în proprietate, însă

posesiunea, folosinţa şi dispoziţia buinului le exercită în comun.

Obiect al dreptului de proprietate comună pot fi atît bunurile mobile, cît şi bunurile imobile.

6.2. Formele dreptului de coproprietate comuna În legislaţia noastră sînt cunoscute două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună

pe cote părţi şi proprietatea comună în devălmăşie sau indiviziune. Potrivit art. 345 alin. 1 C. civil: “proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea

cotei fiecărui proprietar (proprietate pe cote părţi) sau prin nedeterminarea cotelor părţi

(proprietate în devălmăşie)”.

Caracteristic pentru proprietatea comună pe cote părţi este că bunul sau bunurile sînt

nefracţionate în materialitatea sa, doar dreptul de proprietate este fracţionat pe cote părţi ideale, care

pot fi egale sau inegale.

94

Studiu cu privire la proprietatea periodică a se vedea S. Dragomir, Proprietatea periodică, în Studii juridice în

onoarea Prof. univ. dr. Gheorghe Chibac, Chşinău, 2013, pp. 229-248.

72

În cazul indiviziunii sau proprietăţii comune în devălmăşie, atît bunul cît şi dreptul de

proprietate sînt nefracţionate.

În ce priveşte izvoarele proprietăţii comune, art. 344 alin. 2 C. civil, prevede că:

“proprietatea comună poate apărea în temeiul legii sau în baza unui act juridic”. Avînd în vedere

însă că în cazul indiviziunii dreptul de proprietate nu este divizat, el practic va apărea foarte rar în

baza unui act juridic. De regulă, cel mai răspîndit mijloc prin care poate să apară o astfel de stare de

drept îl va reprezinta legea.

6.3. Dreptul de proprietate comuna pe cote - părţi

Proprietatea comună pe cote părţi reprezintă proprietate care aparţine la două sau mai multe

persoane, exprimat în cote părţi ideale, asupra unui bun nefracţionat în materialitatea sa. În

consecinţă:

--- nici un proprietar nu este titularul exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Acest bun

nu este divizat corespunzător drepturilor proprietarilor comuni;

--- fiecare din proprietari este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte

din dreptul de proprietate, drept care este fracţionat între proprietarii comuni, dar nu şi bunul în

materialitatea lui.

6.3.1. Caracterele dreptului de proprietate comună Având în vedere cele spuse mai sus putem evidenţia următoarele caractere juridice specifice

dreptului de proprietate comună pe cote părţi în comparaţie cu dreptul de proprietate pur şi simplu

sau cu indiviziunea. Acestea sunt:

a. Pluralitatea de subiecte. Dacă există un singur titular al dreptului de proprietate asupra

bunului, sîntem în prezenţa unui drept de proprietate pur şi simplu. Dreptul de proprietate pe cote

părţi presupune existenţa a cel puţin două subiecte de drept. Aceştea pot fi atît persoane fizice cît şi

persoane juridice, atît de drept public cît şi de drept privat. Existenţa acestui caracter este prevăzut la

art. 344 alin. 1 partea finală,C. civil, potrivit căruia: “proprietatea este comună în cazul în care

asupra unui bun au drept de proprietate doi sau mai mulţi titulari”.

b. Indivizibilitatea bunului. După cum am mai spus, bunul asupra căruia este exercitat

prorietatea comună se caracterizează prin aceia că el nu este fracţionat în materialitatea sa. Deci,

bunul este indivizibil. Divizibilitatea vizează doar dreptul de proprietate care se stabileşte sub forma

unei fracţiuni matematice sau procentuale.

c. Limitarea exercitării atributelor dreptului de proprietate comună pe cote părţi. Spre

deosebire de dreptul de proprietate pur şi simple, ale cărui atribute sînt limitate doar prin lege, în

cazul coproprietăţii exerciţiul acestor atribute sînt limitate şi de existenţa drepturilor celorlalţi

titulari, ce se exercită concurent şi simultan asupra aceluiaşi bun. Aceasta rezultă din însăşi regimul

juridic a coproprietăţii reglementat de Codul civil, unde stabileşte drepturi şi obligaţii între

coproprietari.

6.3.2. Felurile proprietăţii comune pe cote părţi În raport de durata sa, proprietatea pe cote părţi poate fi: obişnuită sau temporară; forţată sau

perpetuă. Ambele forme ale proprietăţii comune au fost reglementate pentru prima dată în codul

civil în vigoare.

În primul caz coproprietatea poate înceta prin împărţeală sau partajul bunului. În cea de a

doua situaţie, coproprietatea nu poate înceta, deoarece împărţeala nu este posibilă.

6.3.2.1. Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi forţată şi perpetuă.

73

Această coproprietate se menţine independent de voinţa copărtaşilor şi este determinată de

destinaţia bunului respectiv. Bunurile asupra cărora există coproprietatea sînt bunuri accesorii faţă

de altele care sînt bunuri principale şi care sînt coproprietatea exclusivă a fiecărui coproprietar. Prin

urmare coproprietatea este forţată şi are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate

exclusivă.

În ce priveşte conţinutul drepturilor coproprietarilor, acestea comportă unele precizări.

Astfel fiecare coproprietar va avea dreptul de a se folosi de lucrul comun ca şi un adevărat

proprietar, dar supus următoarelor limite:

--- folosinţa lucrului nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale şi reciproce ale celorlalţi

coproprietari;

--- folosinţa trebuie să se înfăptuiască numai în interesul utilizării fondului căruia ia fost

afectat bunul comun accesoriu.

Proprietarul nu va putea dispune decît de cota sa parte abstractă şi nu are dreptul să

transforme modul de folosinţă a bunului comun sau să efectuieze acte de administrare, decît cu

acordul tuturor coproprietarilor.

În ce priveşte obligaţiile, proprietarii nu pot face acte de dispoziţie asupra bunului. Însă ei

pot înstrăina cota parte exclusivă. Înstrăinarea bunului în proprietate exclusivă atrage automat

transmiterea către dobînditor a dreptului de coproprietate forţată. Odată cu transmiterea dreptului de

coproprietate forţată şi accesorie se transmite şi obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere şi

conservare a bunului accesoriu – obligaţie propter rem.

6.3.2.1.1. Cazurile proprietăţii comune pe cote părţi forţată şi perpetuă

În literatura de specialitate sînt enumerate următoarele cazuri de coproprietate forţată şi

perpetuă. Unele dintre acestea şi-au găsit o consacrare legislativă.

a. Coproprietatea asupra părţilor comune din clădire cu două sau mai multe

apartamente avînd proprietari diferiţi. O asemenea proprietate comună este reglementată la nivel

general la art. 355 alin. 1 C. civil. Raporturile nemijlocite care apar în procesul folosirii acestor

bunuri, potrivit alin. 2 al aceluiai art., vor fi reglementate printr-o lege specială. O asemenea lege

este Legea condomininului în fondul locativ nr. 913/200095

, în continuare Lege.

Condominiu reprezintă acel complex unic de bunuri imobiliare ce include terenul în hotarele

stabilite şi blocurile de locuinţă, alte obiective imobiliare amplasate pe el, în care o parte, constituind

locuinţele, încăperile cu o altă destinaţie decît acea de locuinţă, se află în proprietatea privată, de stat

sau municipală, restul în proprietatea indiviză. El se constiuie prin asocierea obligatorie a

proprietarilor de bunuri imobiliare amplasate pe un anumit teritoriu din iniţiativa proprietarilor,

agenţilor teritoriale de privatizare sau autorităţilor administraţiei publice locale.

Potrivit art. 5, din Lege, bunurile care se află în folosinţă comună sînt: terenul pe care este

constituit blocul; zidurile; acoperişul; terasele; hornurile; scara casei; holurile; subsolurile; pivniţele

şi etajele tehnice; tubulaturile de gunoi; ascensoarele; utilajul şi sistemele inginereşti din interiorul

sau exteriorul locuinţelor care deservesc mai multe locuinţe; terenurile aferente în hotarele stabilite

cu elemente de înverzire; alte obiective imobiliare destinate deservirii proprietăţii imobiliare a

condominiului.

Administrarea acestor bunuri se realizează de către asociaţia de coproprietari constituită din

proprietarii bunurilor din condominiu. Acestă asociaţie va dobîndi drepturi de persoană juridică în

95 Publicat în Monitorul Oficial, nr. 130 – 132/2000.

74

momentul înregistrării la Camera Înregistrării de Stat a departamentului Tehnologii Informaţionale

care poate fi efectuat doar după ce obiectivele vor fi date în exploatare.

În ce priveşte regimul juridic al bunurilor aflate în proprietate forţată aceasta va fi aceia a

unui bun accesoriu cu particularitatea că acestea nu vor putea face, separat, fără acordul

proprietarilor, obiectul unor acte de dispoziţie. Altfel spus, bunurile proprietate comună forţată vor

putea fi transmise doar odată cu transmiterea bunului principal sau dacă există acordul tuturor

coproprietarilor.

b. Coproprietatea desparţiturilor dintre două imobile. Acest caz de coproprietate forţată este reglementată de art. 356 C. civil care prevede: “că

orice zid, şanţ, sau altă dispărţitură între două terenuri care se află în intravilan este prezumată a fi

în proprietatatea comună pe cote părţi a vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn

de necomunitate conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a devenit

proprietate exclusivă prin uzucapiune”. Deci, zidul, şanţul şi alte despărţituri ce separă două

proprietăţi învecinate sînt prezumate a se afla în proprietatea comună pe cote părţi forţată. Această

prezumţie poate fi combătută prin proba contrarie, şi anume prin acte juridice din care să rezulte

contrariul; prin existenţa unui semn de necomunitate conform certificatelor de urbanism, prin

uzucapiune dacă întruneşte condiţiile ei.

Prin semn de necomunitate înţelegem acel semn din care să rezulte cu certitudine că bunul

nu aparţine în comunitate proprietarilor vecini ci aparţine doar unuia dintre ei. De ex., în cazul

zidului cînd culmea zidului este dreaptă şi perpendiculară spre un teren şi înclinată spre celălalt

teren, zidul, va aparţine proprietarului spre care este înclinată culmea zidului: în cazul şanţului va fi

proprietar acel pe terenul căruia este aruncat pămîntul. Sînt nişte przumţi pe care legiuitorul le trage

de la un fapt cunoscut aplicîndu-l la un fapt necunoscut.

c. Coproprietatea bunurilor comune necesare sau utile. În practică există situaţii în care un lucru aflat la hotarul a două terenuri este folosit de ambii

proprietari, de ex., drumurile, aleia, poteca, fîntânile. Deşi, C. civil, reglementează drepturile

vecinătăţii (art. 377 - 394), el nu face nici o referire la regimul juridic a acestor bunuri. În ce ne

priveşte, pornind de la dispoziţile art. 5 din C. civil, care reglementează aplicarea prin analogie a

dreptului, considerăm că bunurile care sînt folosite de doi sau mai mulţi proprietari, pentru

exploatarea normală a proprietăţilor vecine, fac obiectul dreptului de proprietate comună pe cote

părţi forţată şi perpetuă.

Pentru a fi în prezenţa unei astfel de proprietăţi este necesar ca bunurile să se afle pe linia

despărţitoare de proprietăţi. În caz contrar, dacă bunul se află pe terenul doar a unuia din ei se vor

aplica dispoziţiile privitoare la dreptul de servitute sau dreptul vecinătăţii.

6.3.2.2. Dreptul de proprietate comună obişnuită sau temporară Specificul coproprietăţii obişnuite sau temporaree constă în faptul că are caracter vremelnic,

temporar, deoarece durează în timp pînă la sistarea ei. Coproprietatea obişnuită se caracterizează

prin lipsa atributului de autonomie individuală a titularilor în exercitarea acestui drept. Aceasta

înseamnă că în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, fiecare din coproprietari va trebui să

ţină seama de drepturrile celorlalţi coproprietari.

Obiectul coproprietăţii forţate poate fi orce bun care se află în circuitul civil – case, mijloace

de producţie, întreprinderile, etc. – art. 296 C. civil.

În ce priveşte modurile de dobîndire a coproprietăţii obişnuite, acestea pot fi următoartele:

--- moştenirea, atunci cînd la succesiune vin doi sau mai mulţi moştenitori;

--- actul juridic de dobîndire a unui bun de către două sau mai multe persoane;

75

--- uzucapiunea rezultată dintr-o coposesie;

--- transformarea proprietăţii devălmaşe a foştilor soţi în proprietate în proprietate pe cote

părţi, ca efect al încetării ori desfacerii căsătoriei;

--- producerea în comun a unui bun mobil sau imobil, art. 320, alin. 1, C. civil.

6.3.2.2.1. Regimul juridic al exercitării coproprietăţii obişnuite

Regimul juridic al coproprietăţii obişnuite are la bază două idei sau principi care guvernează

această materie:

a. Nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei părţi materiale

determinată din bunul aflat în coproprietate;

b. Fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte,

matematice din dreptul de proprietate asupra acelui bun.

În funcţie de aceste două principii pot fi analizate drepturile şi obligaţiile copărtaşilor. Este

însă necesar să distingem între drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa şi drepturile

copărtaşilor referitoare la cota parte ideală, matematică din dreptul de proprietate care aparţine

fiecăruia în mod exclusiv.

6.3.2.2.1.1. Drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa Cu privire la drepturile copărtaşilor asupra bunului în materialitatea sa, principiul care

functionează în această materie este cel al unanimităţii. Altfel spus, ei nu vor putea face nici un fel

de act cu privire la bun, fără acordul unanim al copărtaşilor.

In literatura de specialitate s-a admis că exercitarea atributelor dreptului de proprietate şi a

actelor de conservare pot fi facută de fiecare coproprietar dar cu respectarea unor limite. Astfel: .

--- În ce priveşte exercitarea dreptului de posesie, Codul civil prevede la art. 347 alin. 3, că:

„coproprietarul este în drept să ceară în posesiune şi folosinţă o parte din bunul comun

corespunzător cotei sale, iar în caz de imposibilitate, să ceară coproprietarilor care posedă şi

folosesc bunul plata unei compensaţii echitabile”.

--- În ce priveşte dreptul de folosinţă, din dispoziţiile art. 347 alin. 1 C. civil, rezultă că

actele materiale pot fi exercitate de fiecare copărtaş cu respectarea urmatoarelor doua reguli:

-- să nu schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului,

--să nu împedice exerciţiul simultan şi concurent al folosinţei celorlalţi copărtaşi.

Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la modul de exercitare a acelor materiale, aceasta se va

realiza, potrivit art. 347 alin. 2, prin hotărâre judecătorească.

În ce priveşte fructele ca urmare a exercitării dreptului de folosinţă, Codul civil, la art. 348

alin. 1 prevede: „fructele produse de bunuri proprietate comuna pe cote părţi se cuvin tuturor

proprietarilor proporţional cotei părţi deţinute”.

--- În cazul dreptului de dispoziţie, actele juridice ce se încheie asupra bunului comun sau a

unei părţi materiale determinate este guvernată de regula unanimităţii, - art. 352 alin. 1 C. civil.

Totuşi în legislaţia noastră civilă s-a admis valabilitatea unor astfel de acte dacă dobînditorul nu ştia

că înstrăinatorul avea calitate doar de copărtaş, deci era de buna credinţă – art. 351 alin 2, C. civil.

Dacă el este de rea credinţă, actul respectiv va fi lovit de nulitate relativă.

În literatuar de specialitate românească s-a admis valabilitatea unor astfel de acte, dar sub o

altă construcţie juridică.

Astfel sa spus că dacă dobînditorul a cunoscut că înstrăinatorul nu era proprietarul exclusiv

al bunului, deci a fost de rea credinţă, se consideră că un astfel de act juridic va fi valabil, dar nu ca

76

unul pur şi simplu ci sub condiţie rezulutorie, şi anume, ca bunul, în urma partajului, să nu cadă în

lotul altui coindivizar de cît înstrăinătorul96

.

Coindivizarii neînstrăinători nu vor putea cere anualrea actului înstrăinării şi nici acţiunea în

revendicare, deoarece ei nu sunt proprietarii exclusivi ai bunului. Ei vor putea cere doar partajarea

bunului pentru a determina în lotul cărui coindivizar va nimeri bunul înstrăinat. Dacă în urma

partajului, bunul va fi atribuit coindivizarului înstrăinător, ca urmare a efectului declarativ al

împărţelii, înstrăinătorul va fi considerat, retroactiv, ca fiind proprietar exclusiv al bunului înstrăinat

chear din momentul înstrăinării, consolidîndu-se astfel înstrăinarea.

Dacă bunul va fi atribuit altui coindivizar, altul de cît înstrăinătorul, înstrăinarea se va

desfiinţa prin rezoluţiune, pentru neîndeplinirea obligaţiei de transferare a proprietăţii bunului

înstrăinat97

.

Dacă dobînditorul nu a cunoscut faptul că înstrăinătorul are numai calitatea de coproprietar,

deci a fost de bună credinţă, s-a apreciat că actul respectiv va fi lovit de nulitate relativă.

În ce priveşte actele de conservare art. 350 C. civil, stabileşte că fiecare coproprietar poate

să efectuieze acte de conservare a bunului proprietate comună pe cote părţi fără acordul celorlalţi

coproprietari şi să le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lui părţi. În ce priveşte

temeiul juridic altul de cît dispoziţia legală considerăm că această este gestiunea de afaceri.

6.3.2.2.1.2. Drepturile copărtaşilor cu privire la cota parte ideală din dreptul de

proprietate

În această materia, fiecare coproprietar are un drept de proprietate propriu, exclusiv, cu

privire la cotasa parte ideală, matematică. De aceia, oricare coproprietar poate înstrăina şi greva cota

sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului, în favoarea unui alt copărtaş sau a unei terţe

persoane. În caz de înstrăinare a cotei părţi din dreptul de proprietate, situaţia nu se schimbă,

dobînditorul va lua locul fostului coproprietar.

În cazul în care unul dintre copărtaşi doreşte înstrăinarea cotei sale părţi, oferta de vînzare va

trebui adresată în primul rînd copărtaşilor deoarece acestea potrivit art. 352 alin 1, C. civil, au un

drept de preemţiune.

6.3.2.2.1. 3. Obligaţiile copărtaşilor

Toţi copărtaşii sînt obligaţi să contribuie, proporţional cu cota parte a fiecăruia, la acoperirea

cheltuielelor şi datoriilor ocazionate de întreţinerea, conservarea şi administrarea bunului comun.

Acest fapt rezultă din dispoziţiile art. 349 C. civil care prevede că: ”coproprietarii vor împărţi

beneficiile şi vor suporta sarcinile proprietaţii comune pe cote părţi proporţional cotei lor părţi”.

Dacă obiectul coproprietăţii este un teren agricol, proprietarii mai au şi o sumă de obligaţii propter

rem prevăzute expres de legislaţia funciară.

6.3.2.2.2. Încetarea coproprietăţii Fiind o stare vremelnică, coproprietatea obişnuită poate înceta prin mai multe modalităţi.

Astfel proprietatea va înceta în toate cazurile cînd cotele-părţi din dreptul de proprietate vor fi

dobîndite prin acte juridice sau uzucapiune de către un copărtaş sau o terţă persoană. De asemenea

ea poate înceta prin peirea totală a bunului sau prin expropiere. Un alt mod de încetare a

coproprietăţii îl reprezintă uzucapiunea de către prorietarul care a intervertit posesiunea echivocă

într-o posesiune utilă.

96

A se vedea D. Chrică, Contractele ... op. cit., p. 64; F. Deak, Contractul de vînzare cumpărare, în Fr. Deak, St.

Cărpinaru, Contracte civile şi comerciale. Ed. „Lumina Lex” , Bucureşti, 1993, pp. 42-43. 97

A se vedea D. Chrică, Contractele ... op. cit., p. 64;

77

Modalitatea specifică cea mai fregventă de încetare a coproprietăţii obişnuite o reprezintă

partajul sau împărţeala.

Prin împărţeală vom înţelege: acea operaţiune juridică prin care părţile se înţeleg să pună

capăt stării de coprioprietate prin împărţirea bunului sau bunurilor în materialitatea sa, potrivit

cotelele lor părţi ideale, fiecare devenit proprietari exclusiv asupra unui bun sau bunuri, părţi din

bun sau asupra unei valori băneşti dacă bunul nu va putea fi divizat în materialitatea sa.

Dreptul de a cere ieşire din indiviziune este imprescriptibil. Deci, el se va stinge numai odată

cu stingerea coproprietăţii. Exerciţiul dreptului de a cere împărţeala poate fi însă suspendat dacă prin

convenţie copărtaşii sau obligat să menţină starea de coproprietate – art. 359 C. civil. Aceste

convenţii pot fi încheiate valabil doar pe o perioadă de cel mult 5 ani, cu posibilitatea de a fi

reînnoite la expirarea acestui termen suspensiv. Totuşi la cererea unui coproprietar instanţa

judecătorească va putea dispune împărţirea înainte de expirarea termenului de amînare a împărţirii

dacă există motive intemeiate, art. 359, alin. 3 C. civil. Lege nu prevede care sunt aceste motive

întemeiate lăsând la latitudinea instanţei aprecierea lor.

În ce priveşte forma acestora, aceasta depinde de obiectul coproprietăţii. Dacă este un bun

mobil convenţia poate fi făcută atît verbal cît şi scris. Dacă bunul este imobil, ea trebuie să îmbrace

forma autentică şi înscrisă în registrul bunurilor imobile.

Împărţeala poate fi de două feluri:

6.3.2.2.2.1. Împărţeala convenţională

Împărţeala convenţională se realizează prin acordul de voinţă al tuturor copărtaşilor. Fiind

un act juridic, convenţia de împărţeală trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate ale

actelor juridice. Pe lîngă aceste condiţii, împărţeala voluntară va fi valabilă numai dacă:

--- toţi coproprietarii vor fi prezenţi;

--- există consens asupra împărţirii bunului sau bunurilor.

Dacă unul dintre coproprietari este minor partajul se poate face cu încuviinţarea

ocrotitorului legal sau a autorităţii tutelare – art. 360 C. civil.

Lipsa unui coproprietar la partaj loveşte convenţia de nulitatea absolută – art. 365 alin. 2, iar

lipsa încuviinţării ocrotitorului legal sau al autorităţii tutelare - nulitate relativă.

Existenţa unui partaj voluntar valabil face inadmisibilă partajul judiciar.

6.3.2.2.2. 2. Împărţeala judecătorească

Împărţeala judecătorească va fi necesară ori de cîte ori copărtaşii nu au ajuns la un consens

cu privire la modul de partajare a bunului comun. De asemenea, pentru ca partajarea să se poată

realiza cu respectarea drepturilor tuturor coproprietarilor, în vederea protejării lor, partajul

judecătoresc va fi obligatoriu în cazul în care unul dintre coproprietari lipsesc ori este lipsit sau

limitat în capacitatea de exerciţiu, iar autoritatea tutelară sau ocrotiturul legal nu au consimţit la

împărţeala voluntară.

Modalităţile concrete de realizare a partajului judiciar sînt:

--- prin partajare în natură a bunurilor sau bunului – art. 361 alin. 1 C. civil;

--- prin atribuirea bunului comun în proprietate exclusivă a unuia dintre copărtaşi. În cazul

în care bunul este indivizibil, instanţa fiind chemată să realizeze împărţeala, va atribui bunul unuia

dintre copărtaşi, urmînd ca ceilalţi să primească echivalentul în bani a valorii cotelor la care au

dreptul. Aşa numita sultă, art. 361 alin. 2 lit. a, C. civil.

Evaluarea bunului sau bunurilor care face obiectul împărţelii se poate face prin acordul

copărtaşilor. În lipsa lui, instanţa poate ordona efectuarea unei expertize.

--- prin vînzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc – art. 361 alin. 2 lit. b, C. civil.

Dacă nici unul dintre copărtaşi nu doreşte să i se atribuie bunul ei pot purcede la vînzarea lui. Dacă

78

ei nu ajung la un numitor comun cu privire la preţul de vînzare, instanţa de judecată poate dispune

vînzarea lui la licitaţie.

6.3.2.2.2.3. Efectele împărţelii proprietăţii comune

Potrivit literaturii de specialitate partajul produce efecte declarative ceia ce înseamnă că

efectele ei vor urca pînă în momentul formării indiviziunii. Codul civil însă prevede în mod expres

că acestea se dobîndesc doar în momentul împărţelii, iar în cazul bunurilor imobile din momentul

înregistrării în registrul cadastral, art. 363 alin. 1. Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă ca

partajul va avea efecte constitutive şi nu declarative. Soluţie cu care nu putem fi de acord deoarece

prin împărţeala se constată şi recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente, şi nicidecum prin

această operaţiune nu se realizeză un transfer de drepturi între copărtaşi.

Dacă bunul proprietate comună, de comun acord, a fost dat în folosinţă sau gajat unor terţe

persoane, aceste acte vor fi opozabile şi persoanelor care dobîndesc bunul după împărţire –art. 363

alin 2 C. civil. Este vorba de o obligaţie scriptae in rem.

Dacă înaintea împărţelii cota ideală a unui coproprietar a format obiectul unor garanţii reale,

după efectuarea împîrţelei, garanţiile se strămută asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin

împărţire, art. 363 alin 3 C. civil. Sîntem în prezenţa unei subrogaţii reale cu titlu particular.

În cazul în care sîntem în prezenţa unui contract de amînare a unei împărţeli, împărţirea

efectuată înaintea expirării contractului de amînare a împărţirii, nu-i va fi opozabilă creditorilor

coproprietarilor, dacă nu există un acord în acest sens, sau dacă în urma împărţirii, debitorul său un a

conservat dreptul de proprietate, cel puţin, asupra părţii respective din bun, art. 363 alin 4 C. civil.

6.4. Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

După cum am văzut dreptul de proprietate comună constă în faptul că un bun sau anumite

bunuri aparţin nefracţionat în proprietatea simultană a două sau mai multe persoane. Proprietatea

comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei fiecărui proprietar – proprietate pe cote părţi –

sau prin nedelimitarea cotelor părţi – proprietate în devălmăşie.

Deci, dacă în cazul coproprietăţii, fiecare copărtaş are determinată o cotă parte ideală,

abstractă, din dreptul de proprietate, care-i aparţine în exclusivitate, în cazul devălmăşiei proprietarii

nu au stabilite aceste cote părţi.

6.4.1. Definiţie Definiţia devălmaşiei este prevăzută la art. 366, alin. 1 C. civil, potrivit căreia: “în cazul în

care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane făra ca una din ele să fie

titularul unei cote părţi ideale din bunul comun, proprietatea este comuă în devălmăşie”.

Deci, dreptul de proprietate în devălmăşie, formă a dreptului de proprietate comună, se

particularizează de acesata din urmă prin aceia că titularii săi nu au determinată cotă parte ideală,

matematică din dreptul de proprietate asupra unor bunuri nefracţionate în materialitatea sa.

În ce priveste temeiurile de dobândire a proprietăţii în devălmăşie, potrivit art. 344 alin 2,

proprietatea în devălmăşie poate să apară în temeiul legii sau a unui alt act juridic.

Trebuie de spus că proprietate pe cote părţi se prezumă pînă la proba contrarie, - art. 345

alin.2 C. civil, urmînd ca cel interesat să facă dovada proprietăţii în devălmăşie.

6.4.2. Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor

După cum am văzut proprietatea în devălmăşie poate fi legală sau convenţională.

Este legală cînd regimul său juridic este stabilit prin lege. Un astfel de caz îl reprezintă

proprietatea asupra bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei.

79

Potrivit art. 371 alin. 1 C. civil, “bunurile dobîndite de soţ în timpul căsătoriei sînt

proprietatea lor comună în devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între

ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri”.

Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că legiuitorul a stabilit o excepţie de la prezumţia

coproprietăţii obişnuite, şi anume că, în cazul căsătoriei, bunurile dobîndite de soţi vor fi în

proprietatea cumună în devălmăşie.

Deci, toate bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt, cu mici excepţii, proprietatea

lor comună în devălmăşie, indiferent de faptul cine a procurat bunul, din contul cui şi în numele cui

sînt înregistrate.

Bunurile dobîndite de soţi înaintea căsătoriei, precum şi cele dobândite în timpul căsătoriei

prin donaţie, moştenire sau în alt mod, cu titlu gratuit, sînt proprietatea celui căruia ia aparţinut sau

care le-a doândit.

6.4.2.1. Regimul juridic al proprietăţii în devălmăşie

Regula care funcţionează în această materie este că fiecare dintre proprietari devălmaşi este

prezumat a avea consimţămîntul celorlalţi coproprietari pentru efectuarea oricăror acte de

conservare şi administrare a bunului, proprietate comună în devălmăşie, art. 368 C. civil. Prin

urmare legea instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc între soţi, în temeiul căruia atunci cînd

unul dintre soţi exercită prerogativele proprietăţii asupra bunurilor comune, se presupune că

acţionează atît în nume propriu cît şi ca reprezentant al celuilalt soţ. Prezumţia este relativă, ea

putînd fi înlăturată pentru fiecare act în parte, atunci cînd celălalt soţi va proba că s-a opus încheierii

actului.

Regula mandatului tacit reciproc şi consecinşele ei sînt diferite în funcţie de atributele

dreptului de proprietate pe care-l au soţii asupra bunurilor aflate în proprietatea cumună în

devălmaşie.

a.) Atributul de folosinţă. Acest atribut va putea fi exercitat de orice proprietar devălmaş

dacă exercitarea lui nu limitează dreptul celorlalţi coproprietari devălmaşi. În acest caz, prezumţia

mandatului tacit între codevălmaşi funcţionează în toată amloarea sa. Astfel actele de administrare

sau conservare săvîrşite de coproprietar pentru a salva bunul, a percepe fructele şi veniturile,

efectuarea reparaţiilor şi altele se va prezuma că au fost făcute cu acordul tuturor codevălmaşilor.

Excepţiile de la această regulă sînt stabilite de lege sau contractul stabilit între coproprietari.

b.) Atributul de posesie. În ce priveşte posesia regula mandatului funcţionează ca şi în cazul

de mai sus. În legătură cu acest aspect între soţi termenul prescripţiei achizitive este considerat

întrerupt.

c.) Atributul de dispoziţie. În ce priveşte actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate

comună în devălmaşie sînt reglementate de dispoziţiile art. 369 C civil. Potrivit acestei dispoziţii, la

încheierea actelor de dispoziţie se va ţine seama de natura bunului care formează obiectul actului –

bun mobil sau imobil.

În cazul bunurilor mobile, fiecare codevălmaşi se consideră că are acordul celorlalţi

codevălmaşi pentru înstrăinarea lui, dacă acordul încheiat între ei nu prevede altfel, art. 369 alin 1,

C. civil. Actul încheiat cu nerespectarea acordului dintre codevălmaşi va fi lovit de nulitate relativă

dacă se dovedeşte reaua credinţă a dobînditorului – art. 369 alin 3, C. civil.

În cazul imobililor, regula mandatului tacit reciproc nu mai funcţionează, fiind necesar

acordul scris al tuturor coproprietarilor devălmaşi, art. 369 alin 2, C. civil. Lipsa consimţămîntului

unui codevălmaşi nu poate fi suplinit nici prin hotărăre judecătorească. Actele încheiate cu

nerespectarea acestei dispoziţii vor fi lovite de nulitate absolută.

6.4.2.2. Încetarea proprietăţii în devălmăşie a soţilor

80

Dreptul de proprietate în devălmăşie încetează în momentul desfacerii sau încetării

căsătoriei. În anumite împrejurări bunurile comune pot fi împărţite şi în timpul căsătoriei. Împărţeala

poate fi cerută de unul dintre codevălmaşi sau de creditorii personali ai lor.

După desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de proprietate comună în devîlmăşie, se

transformă, în plan intelectual, într-o proprietate pe cote părţi. Pîna la proba contrarie cele două părţi

sunt prezumate a fi egale, art. 370 partea a 2-a, C. civil.

TEMA 6. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI

A CELORLALTE DREPTURI REALE

Apararea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale principale se realizează direct

sau indirect, printr-o diversitate de mijloace jurice, reglementate de normele mai multor ramuri de

drept: dreptul civil şi dreptul procesual civil, dreptul penal şi procedural penal, dreptul adminitrativ,

dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Mijlocele de apărare a dreptului de proprietate sînt nişte acţiuni prin care proprietarul tinde

să înlăture atingerile aduse dreptului său, asigurînd exercitarea lui în condiţii normale.

Principalele mijloace de apărare a dreptului de proprietate sînt cele prevăzute în dreptul civil

şi dreptul procedural civil. Indirect, dreptul de proprietate este apărat şi de instituţii din alte ramuri

de drept. Astfel prin instituţiile şi normele respective se urmăreşte în principiu alte scopuri şi numai

implicit ele au ca efect aparare dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.

În concluzie, putem defini mijloacele de apărare a dreptului de proprietate şi alte drepturi

reale ca fiind totalitatea acţiunilor în justiţie prin care titularul dreptului solicită instanţelor de

judecată să pronunţe hotărîri în scopul de a înlătura orice atingere sau încălcare a dreptului sau.

1. Clasificarea mijloacelor de aparare a dreptului de proprietate În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale mijloacelor de aparare a dreptului

de proprietate. Cea mai simplă şi concisă ni se pare acea clasificare care grupează aceste mijloace în

două mari categorii: directe sau specifice şi indirecte sau nespecifice.

a. Mijloace specifice. Mijlocele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de

proprietate şi a altor drepturi reale constau în acele acţiuni, numite reale, care se întemeiază direct şi

nemijlocit pe un drept real sau pe faptul posesiei unui imobil. Aceste acţiuni sînt de două feluri:

acţiuni petitorii si acţiuni posesorii.

Actiunile petitorii sînt acele acţiuni prin care se solicită instanţei de judecată să stabilească

în mod direct că reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui

bun. Redobîndirea posesiei bunului, asupra căruia poartă acel drept real, reprezintă doar un efect

accesoriu al admiterii acţiunii petitorii. Dintre acţiunile petitorii, legislaţia noastră civilă

reglementează următoarele feluri de acţiuni: acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire,

acţiunea negatorie şi acţiunea confesorie.

81

Actiunile posesorii sînt acele acţiuni prin care se urmăreşte apărarea posesiei, ca simplă

stare de fapt, împotriva oricărei tulburări, fie pentru a o menţine, fie pentru a o redobîndi dacă a fost

pierdută.

b. Mijloace nespecifice. Mijloacele juridice indirecte sau nespecifice sînt acele acţiuni în

justiţie care se întemeiază direct şi nemijlocit pe drepturi de creanţă, în scopul realizării lor. Însă

drepturile de creanţă se nasc şi se realizează în strânsă legătură cu dreptul de proprietate. De aceia,

de cele mai multe ori prin promovarea acestor acţiuni, se înlătură indirect atingerile aduse însuşi

dreptului de proprietate a reclamantului. Se includ în această categorie: acţiunile în executarea

contractelor civile; acţiuni în răspunderea contractuală; acţiunile întemeiate pe îmbogăţirea fără

justă cauză; acţiunea în restituirea plăţii nedatorate; ş.a.

2. Acţiunea în revindicare Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de

judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi pe cale de

consecinţă, să-l oblige pe pîrît la restituirea posesiei bunului.

Conform art. 374 alin. 1, proprietarul este în drept să-şi revendice bunurile aflate în posesia

nelegitimă a altuia.

Sediul materiei, art. 374,375 C. civil.

2.1. Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare

Aţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie şi

imprescriptibilă.

a. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală deoarece poate fi introdusă împotriva

oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. Acest caracter se explică prin aceia că ea

însoţeşte, apără şi se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul de proprietate. Ea se deosebeşte de

acţiunile personale prin aceaia că ele se întemeiază pe drepturile de creanţă, fiind admisibile doar

împotriva debitorului.

b. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie ceia ce înseamnă că prin ea se pune în

discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, el fiind obligat să

facă dovada dreptului său de proprietate. Aceastra spre deosebirile de acţiunile posesorii prin care se

cere păstrarea sau restituirea posesiei bunului ca simplă stare de fapt.

c. Acţiunea în revendicare este în principiu o acţiune imprescriptibilă sub aspect extinctiv.

Astfel, oricît timp nu ea un ar fi exercitată, aceasta nu se stinge prin neuz de cît odată cu stingerea

însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi-l apăra.

2.2. Parţile în acţiunea în revindicare Acţiunea în revendicare poate fi introdusă doar de titularul dreptului de proprietate. Aceasta

reiese din dispoziţiile art. 374 alin 1 C. civi, potrivit căruia: “proprietarul este în drept să-şi

revendice bunurile aflate în posesiunea nelegitimă a altuia.” În literatura de specialitate s-a afirmat

că reclamantul trebuie să fie proprietarul unic şi exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunului

respectiv. Dacă bunul se afla în coproprietate acţiunea în revendicare va putea fi introdusă de către

toţi copărtaşii. Dacă bunul se afla în devălmăşie oricare dintre coprorietarii devălmaşi vor putea

introduce acţiunea în revendicare.

Pîrîţii, în cazul acţiunii în revendicare, sînt persoanele care sunt posesori ilegali a bunului,

care-l posedă la momentul introducerii acţiunii.

2.3. Obiectul acţiunii în revindicare

82

Obiectul revendicării pot fi doar bunurile determinate individual, care sînt în natură la

momentul introducerii acţiunii în revindicare. Nu pot fi obiect al revendicării bunurile determinate

generic, sau cele care nu s-au păstrat în natură ori care au suferit schimbări esenţiale, cînd se va

intenta o acţiune în repararea daunei materiale.

Deseori bunul revendicat nu se află în posesia celui care la deposedat nemijlocit, ci în

posesia unui subdobînditor. În acest caz deosebim două situaţii:

Revindicarea bunului de la subdobânditorul de rea- credinta. Posesia de rea credinţă a

unui terţ dobînditor, a hoţului sau a găsitorului nu poate avea ca efect dobîndirea dreptului de

propretate asupra unui bun mobil, indiferent de durata de timp cît a fost exercitată. Având în vedere

că aceste persoane beneficiază de prezumţia bunei-credinţe (art. 307 alin. 1C. civil) sarcina probei

relei credinţe revine reclamantului. Buna sau reaua credinţă se apreciază în momentul dobîndirii

bunului.

Revendicarea bunului de la subdobînditorul de buna-credinta. În acest caz trebuie să

facem deosebirea după cum actul translativ de proprietate este cu titlu gratuit sau oneros.

a. Dacă dobînditorul de bună credinţă a dobîndit bunul cu titlu gratuit el va avea situaţia

juridică a subdobînditorului de rea credinţă, adica va fi obligat să reîntorcă bunul reclamantului, art.

375 alin. 2 C. civil.

b. Dacă bunul a fost dobîndit cu titlu oneros, revendicarea este posibilă, doar în cazurile

prevăzute de lege. Astfel, din interpretarea art. 375 alin. 1, bunul va putea fi revendicat, dacă el a

ieşit din patrimoniul reclamantului, contrar voinţei acestuia, fie că a fost furat sau pierdut.

Dacă posesia bunului a fost transmisă unei alte persoane în temeiul unui contract, iar acesta

vinde bunul unei terţe persoane, el nu va mai putea introduce acţiunea în revendicare, ci o acţiune ce

va izvoră din neexecutarea contractului. Potrivit art. 331 alin. 1 C. civil, terţul de bună credinţă va

dobîndi proprietatea asupra bunului, chear dacă acel ce a dispus de bun nu era proprietatul lui.

2.4. Efectele admiterii acţiunii în revindicare Principalul efect al admiterii acţiunii în revendicare îl reprezintă recunoaşterea existenţei

dreptului de proprietate al reclamantului, împotriva voinţei şi susţinerilor pîrîţilor. Pe cale de

consecinţă, instanţa îl va obliga pe pîrît să restituie bunul reclamantului şi să se abţină de la orice

faptă prin care ar aduce atingere exerciţiului normal şi deplin al dreptului de proprietate.

Bunul se va transmite în natură şi liber de orice sarcină constituit de pîrît în favoarea unor

terţe persoane. Dacă bunul nu poate fi restituit în natură, prîtul este obligat să-i plătească

reclamantului un echivalent bănesc.

Dacă bunul revendicat a produs fructe, deosebim după cum pîrîtul a fost de buna credinţă sau

de rea credinţă.

a. Dacă pîrîtul posesor a fost de bună credinţă el are dreptul să păstreze fructele bunului în

proprietatea sa. Din interpretarea art. 307 alin. 2 C. civil, rezultă că buna - credinţă încetează pe data

introducerii acţiunii în revendicare, dar numai dacă acţiunea în revendicare va fi admisă.

b. Dacă pîrîtul posesor a fost de rea-credinţă, va fi obligat să restituie reclamantului fructele

în natură sau contravaloarea lor – art. 312 alin. 1 C. civil. De asemenea, reclamantul va putea să

ceară posesorului de rea credinţă şi veniturile pe care le-ar fi obţinut dacă nu ar fi folosit în mod

judicios bunul. Astfel potrivit art. 312 alin 1 C. civil, posesorul de rea-credinţă este obligat să

compensesze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa.

Indiferent ca a fost de bună sau rea-credinţă, pîrîtul are dreptul să pretindă reclamantului

restituirea cheltuielilor necesare, - cele făcute cu conservare bunului, şi utile - cele care au dus la

sporirea valorii bunului. Cheltuielile utile se restituie numai în limita sporului de valoare a bunului

stabilit în momentul obligării la restituire.

83

Cheltuielile voluptorii (de plăcere) a bunului făcute de pîrît nu se restituie. În schimb

posesorul are dreptul să ridice acele lucrări, fără însă a deteriora bunul respectiv.

3. Acţiunea în grăniţuire Acţiunea în grăniţuire este acea acţiune prin care reclamantul cere instanţei de judecată ca,

în cadrul unui proces, să determine, prin semne exterioare, linia despărţitoare dintre cele două

fonduri vecine.

Deci grăniţuirea este o operaţiune de determinare prin semne exterioare a limitei dintre două

fonduri vecine care aparţin unor titulari diferiţi. Ea se poate realiza prin convenţia părţilor,

cheltuielile pentru demarcare fiind suportate de vecini în mod egal, dacă din raporturile existente

între ei nu reiese altfel (art. 393 alin. 2 C. civil), sau prin hotărâre judecătorească dacă părţile nu

ajung la un consens cu privire la linia de demarcare a proprietăţilor ei (art 394 alin. 2C civil).

Sediul materiei, art. 393 – 394 C. civil.

4. Acţiunea negatorie Acţiunea negatorie este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată

să stabilească prin hotărărea ce o va pronunţa, că pîrîtul nu are nici un drept real asupra bunului

aflat în proprietatea sa şi să-l oblige, pe cale de consecinţă, să înceteze exercitarea lui nelegitimă.

Această acţiune va putea fi înaintată în cazul în care proprietarului îi sînt aduse atingeri în

exercitarea dreptului sau de folosinţă şi de dispoziţie. Obiectul revendicării constă în înlăturarea

piedicilor puse proprietarului prin acţiunile ilegale ale terţului, existente la momentul înaintării

acţiunii negatorii.

Acţiunea negatorie este o acţiune reală, petitorie şi imprescriptibilă. Caracterul sau petitoriu

rezulă din faptul că se pune în discuţie existenţa dreptului real al pîrîtului.

5. Acţiunea confesorie

Acţiunea confesorie este acea acţiune reală prin care reclamantul cere instanţei de judecată să

stabilească, prin hotărîrea ce o va pronunţa, că el este titularul unui drept real, dezmebrămînt al

dreptului de proprietate asupra bunului altuia, şi să-l oblige pe pîrît, care poate fi proprietarul sau o

altă persoană săi permită exercitarea lui deplină şi netulburată.

TEMA 7. LIMITELE DE EXERCITARE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE

După o perioada îndelungată de îngrădiri legale ale dreptului de proprietate, din anii 90

încoace el îşi găseşte libertatea şi un câmp liber de exprimare. Progresul societăţii este imposibil fără

o puternică proprietate privată. Însă recunoaşterea libertăţii proprietăţii private nu poate fi realizată

prin exagerarea caracterului absolut al dreptului de proprietate, deoarece s-ar ajunce la lezarea

intereselor sociale. Tot astfel nu pot fi acceptate exagerările din partea legiuitorului în a lărgi tot mai

84

mult sfera restricţiilor dreptului de proprietate. Realizarea unui echilibru între interesul general şi cel

individual în materia dreptului de proprietate este scopul pe care orice societate trebuie să-l

urmărească.

Din aceste considerente şi sub pretextul unor necesităţi sociale, prin diferite acte normative,

statul a impus şi impune o serie de limite dreptului de proprietate.

Astfel, potrivit art. 46 alin. 5 din Constituţiei, dreptul de proprietate privată obligă la

respectarea sarcinilor privind protecţia mediului înconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum

şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii, revin proprietarului.

1. Formele (felurile) îngrădirii

Îngrădirele dreptului de proprietate se pot stabili:

--- pin lege;

--- prin convenţie;

--- prin stabilirea legală a inalienabilităţii bunului;

--- prin hotărîre judecătorească.

2. Îngradirile dreptului de proprietate stabilite prin lege

Codul civil în vigoare prevede la art. 315 alin. 3 că, dreptul de proprietate poate fi limitat

prin lege sau de drepturile unui terţ. Aceste limite pot fi aduse fie într-un interes public, fie într-un

interes privat.

2.1. Îngradiri legale de interes public

Îngrădirele aduse proprietăţii întru protejarea unui inters public sînt numeroase şi se referă în

special la construcţiile edificate sau needificate. Printre acestea menţionăm:

--- îngrădiri în interes edilitar şi de estetică urbană. Aceste construcţii se vor realiza numai

cu respectarea autorizaţiei de construcţie şi a reglementărilor privind proiectarea şi executarea

construcţiilor. Iar autorizaţiile de construcţie se realizează cu respectarea dispoziţiilor de urbanism

--- îngrădiri de interes de salubritate şi sănătate publică. Acestea sînt acele obligaţii cu

privire la igiena construcţiilor, la canalizare, la protecţia mediului înconjurător, etc.

--- îngrădiri în interes cultural, istoric şi arhitectural. Pentru realizarea unor construcţii în

zonele asupra cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie va fi necesar avizul organelor

competente.

--- îngrădiri în interes de apărare a ţării. De ex., crearea unor zone militare, ori pentru

protecţia aeroporturilor, porturilor ori alte obiective economice sau de interes general.

--- îngrădiri privind unele bunuri mobile cu circulaţie civilă redusă. Există anumite bunuri

mobile care nu pot fi vîndute liber de particulari, ori nu pot fi folosite decît în anumite condiţii dintre

care amintim: medicamentele şi substanţele toxice sau psihotropice; armele şi muniţiile; bunurile din

fondul arhivistic; bunurile din patrimoniul naţional cultural, etc.

2.2. Îngrădiri legale de interes privat

Aceste îngrădiri decurg din raporturile de vecinătate. Pentru prima dată codul civil

reglementează dreptul vecinătăţii în art. 377 – 393. Aceste îngrădiri ale dreptului de proprietate

decurg din îndatoririle pe care le au proprietarii unor imobile vecine raportat la modul de

administrare a proprietăţii lor în raport cu interesele vecinilor săi. Astfel Codul civil prevede o serie

de obligaţii în sarcina proprietarilor de teren, îndatoriri care să conducă la o realizare a unor

raporturi normale de vecinătate. Printre acestea identificăm:

--- obligaţia de respect reciproc, art. 377 C. civil. Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor

imobile învecinate, pe lîngă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie să se

85

respecte reciproc. Această obligaţie se va examina în strictă concordanţă cu abuzul de drept. Astfel

dreptul de proprietate trebuie exercitat astfel încît să nu se facă abuz de el.

--- obligaţia suportării inconvenientelor normale, art. 378 C. civil. Astfel proprietarul

terenului sau al unui alt bun imobil nu va putea interzice influenţa pe care o exercită asupra bunului

său gazul, aburul, mirosul, funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influienţă

similară provenită de pe terenul vecinului dacă nu împedică proprietarul în folosirea bunului, sau

dacă încalcă nesemnificativ dreptul acestuia.

Dacă aceste influenţe sînt considerabile, anormale, proprietarul îngrădit de aceste influenţe

poate cere proprietarului de teren vecin, care cauzează influienţa, o compensaţie corespunzătoare în

formă bănească, art. 378 alin. 2 C. civil. Vor fi anormale cînd influienţa va depăşi folosirea

recunoscută obişnuită în localitatea respectivă şi limitele economice admisibile.

--- obligaţia ca prin realizarea unei lucrări să nu se atenteze în mod inadmisibil asupra

terenului vecinului, art. 379 alin. 1 C. civil. Prin instituirea unei astfel de îngrădiri legiuitorul a

urmărit protejarea interselor generale ale comunităţii prin respectarea cerinţelor arhitectonice,

impuse prin norme de interes public.

Deseori particularii se simt lezaţi de exigenţele organelor competente, considerînd unele

norme a fi neîntemeiate. Proprietarul lezat se poate adresa în justiţie, fundamentîndu-şi acţiunea pe

art. S379 alin 1. C. civil.

2.3. Limitele legale ce rezultă din raporturile de vecinătate. Dreptul de vecinătate

2.3.1. Utilizarea apelor Codul civil reglementează, la art. 381 – 386 relaţii care pot să apară între vecini ca rezultat al

folosirii apelor. Potrivit acestor articole proprietarul oricărui teren este obligat să primească apele

naturale ce se scurg dintr-un fond superior, precum ar fi cele provenite din ploi sau dintr-un izvor.

Prejudiciile provocate de această scurgere vor fi suportate de proprietarul terenului.

El, însă, are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru a i se autoriza efectuarea

lucrărilor necesare de deviere a cursurilor apelor, astfel ca, în trecerea lor, pe terenul său, să nu

cauzeze pagube terenului sau lucrărilor edificare pe el. Efectuarea acestor lucrări, pe terenul său, nu

trebuie să agraveze situaţia terenului inferior, prin scurgerea acestor ape art. 381 alin 3 C. civil..

Mai mult, dacă scurgerea apelor nu este naturală, ci provocată de proprietarul terenului

superior, proprietarul terenului inferior va avea dreptul la o despăgubire indiferent dacă, ca urmare a

lucrărilor efectuate pe terenul superior apa va fi sau nu direcţionată într-un şanţ sau un curs de apă.

Aceasta deoarece, pentru comoditatea proprietarului terenului superior de a se folosi de o cale de

acces a apei şi cheltuielile suportate de proprietarul fondului inferior cu efectuarea lucrării şi a

captării în partea a ape scurse de pe fondul superior, precum şi întreţinerea şanţului sau a cursului

apei, proprietarul terenului superior este obligat să-l despăgubească.

Proprietarul terenului inferior nu va putea, însă, interzice proprietarului terenului superior să

redirecţioneze apa în acest şanţ sau curs de apă.

2.3.2. Picadura stresinii

Art. 386 C. civil, reglementează situaţia picăturii de apă ce cade din streaşină. Potrivit

acestui art: “acoperişul trebuie să fie construit astfel încît apa, zăpada sau gheaţa să cadă exclusiv

pe teritoriul proprietarului”. Rezultă că proprietarul unei construcţii nu are dreptul să facă o

streaşină care să între pe teritoriul proprietarului vecin. Nu este exclus, însă, ca proprietarul vecin să

lase ca picătura apei să curgă pe terenul sau. În acest caz, se presupune, că între ei s-a încheiat o

convenţie, ceia ce constituie o servitute de scurgerea apelor. Dacă nu există o astfel de înţelegere

86

proprietarul streşinei este obligat să efectueze lucrările necesare pentru a împedica căderea picăturii

pe terenul vecinului.

2.3.3. Regimul juridic a fructelor căzute, a rădăcinilor şi a ramurilor de pe terenul

vecin

Potrivit art. 387 din C. civil: “fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se

consideră fructe pe acel teren”. Potivit acestei dispoziţii, dreptul de proprietate asupra fructelelor

căzute din pomi sau arbuşti vor devini proprietatea proprietarului terenului pe care au căzut. Soluţia

dată rezultă din principiul accesiunii imobiliare naturale.

Prin excepţie fructele căzute vor putea fi culese de proprietarul pomului dacă acestea au

căzut din cauza forţei majore sau cazului fortuit, art. 391 alin. 3 C. civil.

În ce priveşte rădăcinele sau ramurile care cresc din pomii terenului vecin, Codul civil

stabileşte dreptul proprietarului terenului invadat să taie aceste rădăcini şi crengi chiar dacă pomii au

fost sădiţi la o distanţă reglamentară, art. 388 alin. 1 c. civil. Un astfel de drept el îl va avea numai

dacă rădăcinele şi crengile împedică folosirea terenului pe care au pătruns, art. 388 alin. 2 C. civil.

2.3.4. Distanţa pentru construcţii, lucrări sau plantaţii

Potrivit art. 389 alin. 1 C. civil: “orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de

către proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar,

conform legii, regulamentului de urbanism sau în lipsă, conform obiceiului locului, astfel încât să

nu se aducă atingere drepturilor proprietarilor vecini”.

În ce priveşte construcţiile, obligaţia de a nu construi de cît la o anumită distanţă poate fi

prevăzută de lege, de regulamentele de urbanism, iar în lipsa acestora de obiceiul locului. Codul

civil nu prevede care ar fi distanţa necesară pentru construcţiile ridicate pe terenul vecin.

În ce priveşte distanţa la care trebuie sădiţi arborii, legiuitorul stabileşte că ea nu poate fi mai

mică de 2 metri de linia de hotar, pentru arborii mai mari de 2 metri – art. 389 alin. 2 . În caz de

nerespecare a aceste limite, codul civil, acordă posibilitatea proprietarului vecin, să ceară, ca pe

cheltuiala proprietarului arborelui, să-i scoată ori să taie arborii pînă la înălţimea cuvenită, art, 289

alin 3 C. civil.

2.3.5. Accesul pe un teren străin O altă situaţii de limitare a dreptului de proprietate o reprezintă obligaţia proprietarului de a

suporta accesul proprietarului vecin pentru întreţinerea construcţiilor sau plantaţiilor sale, art. 391

alin. 1 C. civil. O astfel de posibilitate va putea fi realizată numai după înştiinţarea prealabilă, printr-

un aviz scris sau verbal.

Proprietarul care este obligat să permită accesul pe terenul său, poate, însă, să ceară

compensarea prejudiciului cauzat prin acest fapt şi restabilirea terenului în starea anterioară, art. 391

alin. 2 C. civil.

Dacă un bun a pătruns pe terenul său din cauza unei forţe majore sau a unei forţe naturale, el,

proprietarul, trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului nu numai vecinului ci şi altor persoane

interesate, art. 391 alin. 3 C. civil. De ex., autorităţilor publice locale.

2.3.6. Trecerea pe proprietatea străină Potrivit art. 392 alin. 1 C. civil, dacă terenul este lipsit de comunicaţii, prin orice cale de

acces de folosinţă comună, - conducte de alimentare cu apă, conducte de energie electrică, gaze,

telecomunicaţii şi alte asemenea, proprietarul poate cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor

lor pentru instalarea comunicaţiilor necesare. Pentru o asemenea utilizare a terenului vecin,

beneficiarul trebuie să-i plătească o despăgubire justă şi prealabilă, art. 392 alin 2 C. civil.

87

2.4. Îngrădiri convenţionale

Dreptul de proprietate poate fi îngrădit pe cale convenţională. Astfel, un proprietar care-şi

înstrăinează cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, poate conveni cu cumpărătorul sau donatarul, că

dreptul de proprietate dobândit prin acea convenţie să sufere anumite îngrădiri. Suntem ăn prezenţa

unei inalienabilităţi convenţionale.

Uneori această îngrădire poate consta în obligaţia pe care şi-o asumă dobînditorul că nici el,

nici succesorii lor, să nu construiască ori să nu planteze pe terenul dobîndit, decît în anumite condiţii

de distanţă, de înălţime sau alte restricţii.

Trebuie de spus, că aceste îngrădiri, nu se opune caracterului absolut al dreptului de

proprietatea, deoarece, indisponibilizarea lui este una temporară, vremelnică. Numai clauzele de

inalienabilitate perpetuă este lovită de nulitatea absolută, dar clauza de inalienabilitate ori de

indesponibilitate temporară şi intemeiată pe un interes legitim şi serios este valabilă.

2.5. Stabilirea legală a inalienabilităţii bunului

Inalienabilitatea unui bun poate şi de regulă este stabilită de lege.În cazul inalienabilităţii

legale a bunului, actul juridic încheiat cu nesocotirea acesteia va fi lovit de nulitatea absolută.

Sînt inalienabile bunurile din domeniul public. Art. 127 alin. 4 din Constituţie arată bunurile

declară care sund bunurile care fac obiectul exclusiv a proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură

ale subsolului,spaţiul aerian, apale şi pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale

zonei economice şi ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri stabilite

de lege.

2.5.1. Expropierea

Prin expropiere vom înţelege trecerea forţată a unor bunuri din proprietatea privată în

proprietatea publică a statului. Regimul juridic al expropierii a format obiectul studiilor anterioare

fapt pentru care nu-l vom mai reitera în continuare.

Faptul că titularul bunului este lipsit de dreptul de proprietate asupra lui după expropiere

poate fi analizat nu numai ca un mod de încetare a dreptului de proprietate ci şi ca o limitare a

acestui drept în considerarea faptului că proprietarul pe perioada exproprierii nu va putea să-şi

exercite în plenitudinea sa atributele dreptului de proprietate.

2.5.2. Rechiziţia

Rechiziţia este acel mod de încetare a dreptului de proprietate potrivit căruia bunurile

proprietarului vor fi retrase de către stat în vederea realizării unui interes general, în condiţiile şi

situaţiile prevăzute de legislaţie. După încetarea situaţiei excepţionale care a servit temei pentru

rechiziţionare a bunurilor, acestea vor fi întoarse proprietarului, dacă sau păstrat în natură.

În legătură cu tema pusă în discuţie, pe perioada cît bunul a fost rechiziţionat, proprietarul nu

va putea să-şi exercite atribuţiile dreptului de proprietate. În acest sens vorbindu-se de o limitare a

exercitării acestor atribuţii.

2.6. Ingradire judecatoreasca

Dreptul de proprietate poate fi îngrădit şi pe cale judecătorească. Astfel de hotărîri sînt

pronunţate în materia raporturilor de vecinătate, pe care instanţa de judecată le constată şi declară ca

atare.

În acest sens este posibil ca un proprietar să-şi exercite dreptul său fără să încalce vre-o

dispoziţie legală, dar, vecinul să pretindă, că prin această exercitare, i s-a produs o împedicare în

exercitarea propriului sau drept de proprietate şi i s-a cauzat o pagubă ce trebuie reparată. Astfel:

88

--- un proprietar nu poate face pe terenul său săpături ce ar fi de natură să producă slăbirea

sau dărâmarea unei construcţii aşezate pe terenul vecin – art. 391 alin. 4 C. civil;

--- proprietarul trebuie să permită intrarea în curtea sa a vecinului, cînd aceasta este necesară

pentru ca vecinul să facă reparaţiile sau lucrările necesare întrţinerii, edificări sau demolării unui zid

ce dă în acea curte – art. 391 alin. 1 C. civil, etc.

TEMA 8. DREPTUL DE UZUFRUCT, UZ ŞI ABITATIE.

1. Dreptul de uzufrct. Definiţie

Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, deoarece conferă titularului său trei

atribute: posesia folosinţa şi dispoziţia. Sînt situaţii cînd unele dintre atibutele recunoscute de lege

proprietarului sînt desprinse din conţinutul juridic al dreptului său alcătuind un alt drept real

principal, constituit sau recunoscut în favoarea altei persoane, opozabil tuturor, inclusiv

proprietarului. În acest caz sîntem în prezenţa unei dezmembrări a dreptului de proprietate. Aceste

drepturi fiind denumite, într-o terminologie consacrată, dezmembrăminte ale proprietăţii.

Printre aceste deumembrăminte identificăm următoarele: dreptul de uzufruct, uz, abitaţie,

dreptul de servitute şi dreptul de superficie.

În principiu, una şi aceiaşi persoană, nu poate avea atît dreptul de proprietate cît şi un

dezmebrămînt al dreptului de proprietate sau un drept real accesoriu, asupra aceluiaş lucru. Prin

excepţie, titularul dreptului de proprietate, poate fi şi titularul dreptului de superficie, dobîndit ca

urmare a exercitării dreptului de preemţiune, în urma vinderii superficiei de către proprietarul

construcţiei, titularul iniţial a dreptului de superficie, art. 447 , C. civil.

Unul din cele mai răspîndite drepturi asupra unui lucru străin îl reprezintă dreptul de

uzufruct.

1.1. Definiţia şi caracterele juridice Potrivit art. 395 alin. 1, din Codul civil, uzufructul este “dreptul unei persoane (uzufructuar)

de a folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte persoane (nudul

proprietar) şi de a culege fructele bunului, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de ai

conserva substanţa”. Deci, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente

temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care conferă

titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva

substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.

Dreptul de uzufruct prezintă următoarele trăsături sau caractere juridice:

--- este un drept asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia;

--- este un drept real, fiind opozabil tuturor;

--- este un drept esenţialmente temporar. Dacă titularul său este o persoană fizică, el poate fi

cel mult viager. Dacă uzufructuarul este o persoană juridică, uzufructul va dura pînă la lichidarea

ei,( art. 420 alin 1 C. civil), dar nu mai mult de 30 ani. Actul juridic prin care se constituie un drept

de uzufruct perpetuu şi transmisibil pentru cauză de moarte este lovit de nulitate absolută.

--- este un drept incesibil atît prin acte juridice între vii cît şi pentru cauză de moarte. Deci,

acest drept nu va putea fi înstrăinat terţilor, gajat sau ipotecat. Deşi acest drept este intransmisibil,

89

uzufructuarul are totuşi posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul (prin transmiterea în

locaţiune sau arendă a bunului, în condiţiile art. 396 alin. 2 şi 3 C. civil) sau emulmentul

uzufructului (culegerea fructelor – art. 405 C. civil).

--- este un drept ce se constituie asupra unor bunuri neconsumptibile, art. 396 alin. 3 C.

civil. Prin excepţie uzufructul poate fi constituit şi asupra bunurilor consumptibile, dacă acestea sînt

părţi componente ale unui bun neconsumptibil considerat principal sau al unui patrimoniu dat în

uzufruct – art. 402 C. civil.

1.2. Continutul juridic

Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi folosinţă,

uzufructuarul avînd dreptul de a culege şi percepe, în proprietate, fructele bunului respectiv.

Proprietarul rămîne doar cu atributul de dispoziţie juridică pe care-l poate exercita liber, fără a aduce

însă atingere dreptului de uzufruct pe durata uzufructului. Proprietatea este astfel golită de o bună

parte de conţinutul său juridic. De aceia se numeşte nuda proprietate, iar proprietarul se spune că

este un nud proprietar. Prin urmare din unirea uzufructului cu nuda proprietate se poate obţine

deplina proprietate.

1.3. Obiectul dreptului de uzufruct

Potrivit art. 396 alin. 3 C. civil, obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care

se află în circuitul civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal, inclusiv un patrimoniu sau o

parte din el. Rezultă că uzufructul poate avea ca obiect orice fel de bunuri mobile sau imobile,

corporale sau incorporale. Ca obiect principal bunurile fungibile nu pot forma obiect al uzufructului

deoarece acestea se apropie, în situaţia noastră, de regimului juridic al bunurilor consumptibile,

bunuri ce nu pot forma obiectul uzufructului. Aceasta deoarece consumarea bunului presupune

prezenţa atributului dispoziţiei, ceia ce este contrară instituţiei uzufructului.

Nimic nu împedică ca la constituirea uzufructului obiectul accesoriu să fie format din bunuri

consumptibile. Aceasta reiese din dispoziţiile art. 402 din C. civil. Dar, în acest caz el va avea

obligaţia de a restitui, la stingerea uzufructului, bunuri de acelaş gen, în aceiaşi cantitate, calitate şi

valoare egală, sau preţul lui.

Dreptul de uzufruct poate fi constituit asupra bunurilor aflate în proprietatea privată, adică în

circuitul civil, indiferent de titular. Bunurile din domeniul public nu vor putea forma obiectul

dreptului de uzufruct acestea fiind scoase din circuitul civil.

Dacă uzufructul se constituie asupra unui imobil, naşterea modificarea sau stingerea este

condiţionată de înscrierea în registrul de imobile.

Uzufructul poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, determinate, ori o

fracţiune dintr-o universalitate sau chear o întreagă universalitate. De aceia, după caz, el este cu titlu

particular, cu titlu universal sau universal.

Uzufructul poate fi constituit şi asupra unor bunuri incorporale sub forma dreptului de

creanţă. De ex., dobînda din drepturile bancare, părţi sociale, mărci de producţie şi de comerţ,

modele industriale. Dreptul de superficie poate forma obiect al dreptului de uzufruct.

1.4. Modul de dobîndire a uzufructului

Potrivit art. 396 alin. 1 C. civil, dreptul de uzufruct se poate constitui prin lege, act juridic

sau hotărâre judecătorească.

a.) Deşi constiuirea dreptului de uzufruct poate fi realiată prin lege, la ora actuală nu există

reglementări care ar prevedea-o expres. În literatura de specialitate s-a admis că vom fi în prezenţa

unui astfel de uzufruct cînd, de ex., părinţii folosesc bunurile copiilor lor.

90

b.) În general, constituirea dreptului de uzufruct, se realizeză prin acte juridice, adică prin

convenţie sau testament. Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, directă sau indirectă.

--- Uzufructul se constituie în mod direct atunci cînd proprietarul înstrăinează unei persoane

atributele de posesie şi folosinţă, păstrînd pentru sine, pe toata durata uzufructului, doar atributul

dispoziţie. O formă directă de stabilire a uzufructului o reprezintă şi situaţia cînd proprietarul actual

al bunului înstrăineză, pe de o parte, posesia şi folosinţa şi pe de altă parte, nuda proprietate la două

persoane diferite.

--- Constituirea uzufructului în mod indirtect se realizeză pe cale de retenţiune, prin

înstrăinarea atributului dispoziţiei şi reţinerea pentru înstrăinător a atributelor de posesie şi folosinţă.

Atunci când uzufructul se constituie asupra unor imobile este necesar ca constituirea să fie

înregistrată în registrul de imobile.

c.) Constituirea dreptului de uzufruct se poate realiza, potrivit codului civil, şi pe cale

judecătorească, dar numai dacă legea prevede o astel de modalitate. De ex., cazul unei societăţi

comerciale insolvabile care avea ca aport social dreptul de folosinţă asupra unui bun pe un termen ce

depăşeşte data lichidării societăţii. Administratorul insolvabilităţi poate să închirieze acest drept pe o

perioadă ce nu va depăşi termenul dreptului de folosinţă indicat în actul de constituire. În acest caz

considerăm că actul de închiriere a dreptului de folosinţă a bunului va fi un contract de uzufruct.

1.5. Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului

a.) Corespunzător atributelor de posesie şi folosinţă din conţinutul dreptului său,

uzufructuarului îi sînt recunoscute următoarele categorii de drepturi:

--- dreptul de a obţine posesia bunului de a o exercita paşnic şi nestingherit, art. 395 alin. 1

b, C. civil;

--- dreptul de a folosi bunul în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului, aşa cum a fost

stabilită de proprietar. Dreptul de folosinţă îi dă dreptul uzufructuarului să săvîrşească acte de

conservare şi administrare asupra bunului, art. 395 alin. 1 C. civil;

--- dreptul de a culege fructele acestea dobândindu-se de la data culegerii lor, art. 395, 401

C. civil;

---dreptul de a face reparaţii capitale pe cont propriu dacă nudul proprietar nu efectuiază la

timp astfel de reparaţii – art. 412 alin. 6 C. civil;

--- dreptul la compensarea cheltuielilor de reparaţii capitale şi la despăgubiri – art. 412 C.

civil;

--- dreptul de a renunţa la uzufruct – art. 420 alin. 1 C. civil.

b.) Uzufructuarul are şi anumite obligaţii, astfel:

--- obligaţia de a proceda la inventariere a bunurilor mobile şi constatarea stării materiale

în care se află imobilile – art. 399 C. civil. Dacă obiectul uzufructului îl formează o universalitate de

bunuri întocmirea actului este obligatorie.

--- obligaţia de a se folosi de bun ca un bun proprietar, art. 395 alin. 1 şi art. 409 C. civil.

--- obligaţia de a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului, art. 412 C. civil;

--- obligaţia de informare a proprietarului despre orice tulburare şi uzurpare a dreptului de

proprietate – art. 411 C. civil.

--- obligaţia de a suporta primele de asigurare dacă bunul este asigurat, art. 414 C. civil;

--- obligaţia de restituire a bunului obiect al dreptului de uzufruct, art. 423 alin. 1 C. civil;

--- obligaţia de a despăgubi nudul proprietar în cazul pieirii sau deteriorării bunului din

culpa uzufructuarului, art. 423 alin. 2 C. civil.

1.6. Drepturile şi obligaţiile nudului proprietar

91

Pe durata uzufructului, dreptul de proprietate este dezmembrat prin golirea lui de o bună

parte de atributele din conţinutul său juridic. Proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate. Totuşi, el

are anumite drepturi şi obligaţii:

a.) Printre drepturile nudului proprietar, identificăm următoarele:

--- dreptul de a poseda bunul, nudul proprietar fiind un posesor mijlocitor, art. 304 alin. 1 C.

civil;

--- dreptul de dispoziţie, proprietarul avînd posibilitatea de a înstrăina bunul, 416 C. civil;

--- dreptul de a greva bunul cu o ipotecă sau altă sarcină reală;

--- dreptul de a percepe productele bunului, art. 416 C. civil;

--- dreptul de a exercita toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate;

--- dreptul asupra comorii, art. 419 C. civil;

--- dreptul de reziliere a contractelor de locaţiune sau arendă, art. 398 alin. 8 C. civil.

Aceasta numai dacă sunt păguboase pentru nudul proprietar sau s-a închiat peste termenul admis de

lege pentru categoriile de contacte încheiate.

b.) Nudul proprietar are următoarele obligaţii:

--- obligaţia de a se abţine de la orice act care ar tulbura folosinţa uzufructului, art. 417 C.

civil;

--- obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, art. 417 C. civil;

--- obligaţia de despăgubire, art. 417 C. civil;

--- obligaţia de restituire a sumelor plătite în avans de usufructuar,art. 418 C. civil, sau

cheltuiel de reparaţii mari, 412 alin 6 C. civil;

--- obligaţia de a menţine contractele de locaţiune şi arendă încheiate de uzufructuar în

cazul stingerii uzufructului.

1.7. Stingerea uzufructului

Potrivit Codului civil dreptul de uzufruct se stinge prin:

a.) Moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar, cel mult viager, art.

420, C. civil;

b.) Expirarea termenului pe durata căruia a fost constituit. Uzufructul constituit în favoarea

unei persoane juridice poate fi constituit pe o durată maximă de 30 de ani.

c.) Consolidare sau întrunirea în aceiaşi personă a calităţii de proprietar şi uzufructuar – art.

420, C. civil;

d.) Pieirea totală a bunului. Prin pieire sau desfiinţare bunului înţelegem atît distrugerea lui

materială, cît şi pierderea lui juridică cum ar fi expropierea pentru cauză de utilitate publică. Pieirea

trebuie să se datoreze forţei majore sau cazului fortuit şi să fie definitivă – art. 422 alin. 1, C. civil;

e.) Rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel ce a constituit uzufructul a dobîndit

dreptul de proprietate. Desfiinţarea titlului nudului proprietar are ca efect şi desfiinţarea drepturilor

consimţite de acesta în favoarea terţilor, conform principiului “resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis”;

f.) Renunţarea uzufructuarului la dreptul său – art. 420, C. civil. Renunţarea poate avea loc

expres sau tacit, cu titlu oneros ori cu titlu gratuit;

g.) Prin voinţa părţilor, art. 415 C. civil;

h.) La cererea nudului proprietar dacă uzufructuarul abuzeză de folosinţa bunului, art. 421 C.

civil.

1.8. Lichidarea uzufructului

În momentul stingerii dreptului său, uzufructuarul trebuie să înceteze actele de folosinţă şi să

restituie proprietarului posesia bunului respectiv. Această obligaţie nu există dacă uzufructul s-a

92

stins prin consolidare sau prin pieirea totală a bunului din cauze neimputabile uzufructuarului. Dacă

bunul a pierit sau s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, legea prevede obligaţia lui de a despăgubi

proprietarul

Dacă deteriorarea bunului se datorează folosinţei normale a bunului, uzufructuarul nu are

obligaţia de a-l despăgubi – 409, C. civil. Dacă au fost aduse îmbunătăţiri bunului de către

uzufructuar nudul proprietar va fi obligat să restituie valoarea îmbunătăţirilor - art. 412 alin. 6 C.

civil.

Fructele vor fi percepute de uzufructuar pînă la data stingerii uzufructului, ulterior acestei

date ele vor aparţine nudului proprietar.

2. Dreptul de uz. Definiţie

O varietate a dreptului de uzufruct îl reprezintă dreptul de uz care se particularizează prin

aceia că titularul are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, dar numai

în limitele satisfacerii nevoilor personale şi familiale

Dreptul de uz este acel drept principal, esenţialmente temporar, dezmembrămînt al dreptului

de proprietate care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în

proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii nevoilor peronale sau ale familiei sale.

2.1. Constituirea, exercitarea si stingerea dreptului de uz.

Potrivit art. 424 alin. 3 C. civil, uzul se constituie prin lege sau act juridic. În ce priveşte

obiectul dreptului de uz acesta poate fi orice bun care face parte din circuitul civil, cu specificare că

în cazul imobililor trebuie respectată cerinţa intabulării în registrul de carte funciară.

Regimul juridic aplicabil uzufructului se va aplica şi în cazul uzului, cu particularitatea că:

--- titularul său poate fi doar o persoană fizică;

--- are caracter stric personal, în sensul că uzuarul nu poate înstrăina beneficiul sau

emulmentul dreptului său;

--- va putea culege doar fructele necesare nevoilor sale. Restul fructelor vor rămîne ale

nudului proprietar, dacă actul de constituire nu prevede altfel.

Uzuarul care are dreptul numai asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile

destinate uzului comun.

Dreptul de uz se stinge în aceleaşi temeiuri ca şi uzufructul şi produce aceleşi efecte juridice.

3. Dreptul de abitaţie

Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. El conferă titularului său

dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea

trebuinţelor de locuit ale lui şi ale familiei sale.

În raport cu dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie se caracterizează prin două particularităţi:

--- titularul său poate fi doar o persoană fizică;

--- are caracter personal putînd fi exercitată doar, de regulă, numai pentru satisfacerea

nevoilor de locuit ale titularului şi ale mebrilor săi de familie.

Aceasta înseamnă că dreptul de abitaţie este inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat.

Titularul dreptului de abitaţie poate locui personal ori împreună cu soţul sau cu copii săi,

chear şi atunci cînd căsătoria a fost încheiată, ori copii sau născut după constituirea dreptului de

abitaţie.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin lege sau act juridic şi poate avea ca obiect doar o

locuinţă. În acest sens înregistrarea dreptului în registrul bunurilor imobile este obligatorie.

Dreptul de abitaţie se stinge în aceleaşi temeiuri ca şi uzufructul şi produce aceleaşi efecte

juridice. Stingerea dreptului se înscrie în registul bunurilor imobile.

93

TEMA 9. DREPTUL DE SERVITUTE

Potrivit art. 428 alin. 1 partea I, C. civil: “servitutea este sarcina care grevează un imobil

(terenul aservit ) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (teren dominant)”.

În literatura de specialitate servitutea a fost definită ca fiind acel drept real principal

derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond dominant, imobile care

aparţin la proprietari diferiţi.

Sediul materiei îl reprezintă articolele 428 – 442 C. civil.

1. Caracterele juridice ale dreptului de servitute

Dreptul de servitute are următoarele caractere juridice:

--- servitutea este un drept imobiliar, deoarece se constituie numai în folosul şi, respectiv,

sarcina unor bunuri imobile prin natura lor;

--- servitutea este un drept perpetuu fiindcă se menţine atît timp cît există cele două imobile

şi situaţia care a determinat constituirea ei. El este perpetuu prin natura s-a nu şi prin esenţa sa.

--- servitutea este indivizibilă adică profită întregului fond dominant şi grevează în întregime,

fondul aservit. De aceia, în cazul coproprietăţii fondului aservit constituirea servituţii se face potrivit

regulilor unanimităţii.

--- dreptul de servitute este un drept accesoriu. Servitutea este un accesoriu al terenului

dominant, a cărui utilitate o sporeşte.

2. Clasificarea servituţilor

Potrivit legislaţiei noastre şi doctinei juridice de specialitate, servituţile au fost clasificate

după mai multe criterii:

a.) După modul lor de executare servituţile pot fi continue sau necontinuie, art. 430 alin. 2

C. civil.

--- sînt continuie acele servituţi pentru a căror exercitare şi existenţă nu este nevoie de fapta

actuală a omului. De ex., apeductul, gazoductul, scurgerea apelor, servitutea de vedere.

--- sînt necontinue acele servituţi pentru a căror existenţă şi exercitare este absolut necesară

fapta actuală a omului. De ex., servitutea de trecere, de a lua apă din fîntînă, de a paşte animalele,

etc.

b.) După felul în care se manifestă servituţile sînt aparente şi neaparente, art. 430 alin. 1,

C. civil.

--- sînt aparente acele servituţi care se cunosc datorită unor semne exterioare, precum o uşă

sau o fereastră, apeductul sau gazoductul amplasat la suprafaţă, etc.

--- sînt neaparente acele servituţi a căror existenţă nu poate fi cunoscută printr-un semn

exterior sau lucrare exterioară vizibilă, de ex., servitutea de a nu zidi de mai sus de o anumită

înălţime, servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică de cît cea prevăzută de lege.

c). După cum presupun exercitarea unor anumite acţiuni sau inacţiuni servituţile sînt

pozitive sau negative, art. 430 alin. 3 C. civil.

94

--- servituţile sînt pozitive acele care îndreptăţeşte pe proprietarul terenului dominant să facă

în mod direct anumite acte de folosinţă pe terenul aservit. De ex., servitutea de trecere, de a lua apă

din fântână, etc.

--- servituţile sînt negative acele care impun proprietarului de teren aservit anumite restricţii

în exercitarea dreptului său de proprietate. De ex. servitutea de a nu clădi ori de a nu face plantaţii la

o anumită distanţă faţă de fondul dominant, etc.

d). După originea sau modul lor de constituire servituţile sînt legale, naturale şi stabilite

prin fapta omului.

--- servituţile naturale sînt acele care-şi au originea în situaţia naturală a fondului, de ex.,

servitutea de scurgerea a apelor. În ce ne priveşte considerăm că aceste sînt simple îngrădiri ale

dreptului de proprietate.

--- servituţile legale sînt acele servituţi care sunt stabilte pe baza unor dispoziţii normative

exprese, şi are ca obiect utilitatea publică sau privată. De ex., servitutea distanţeie plantaţiei. Aceste

servituţi ca şi cele naturale, sunt cuprinse în dreptul vecinătăţii, fiind veritabile limite legale ale

dreptului de proprietate, neexistînd prin urmare temei juridic de a le numi servituţi.

--- servituţi stabilite prin fapta omului ce se constiuie prin acte juridice între persoane, sînt

singurile care merită denumirea de servituţi.

3. Constituirea servituţilor

Potrivit art. 431 servitutea prin fapta omului poate fi constituită prin trei modalităţi: prin acte

juridice, prin destinaţia stabilită de proprietar şi prin uzucapiune.

3.1. Constutuirea servituţilor prin acte juridice

Servitutea se poate constitui prin acte juridice bilaterale sau acte juridice unilaterale.

a.) De regulă servituţile se stabilesc prin consimţămîntul ambilor titulari ai fondurilor.

Contractul de constituire a dreptului de servitute este:

--- solemn, deoarece pentru încheierea lui valabilă se cere forma autentică – art. 431 alin. 2,

C. civil.

--- sinalagmatic, reprezintnd manifestarea de voinţă a două părţi;

--- cu titlu oneros deci comutativ sau cu titlu gratuit, dezinteresate;

--- constitutiv de drepturi reale, acestea luând fiinţă din momentul înregistrării în registrul

bunurilor imobile;

--- cu executare succesivă, deoarece exerciţiul acestui drept presupune execitarea lui în timp.

--- contract numit, deoarece are o denumire prevăzute de lege.

b.) Servitutea poate fi constituită şi prin acte juridice unilaterale sub forma de declaraţii

unipersonale sau testamentare.

Unipersonală reprezintă declaraţia proprietarului terenului aservit prin care se constituie

dreptul unuia sau mai multor proprietari de terenuri dominante, de a trece pe terenul său, de a instala

o conductă.

Testamentară reprezintă dispoziţia prevăzută sub formă de legat într-un testament autentic

prin care testatorul instituie un drept de servitute. Testamentul olograf sau mistic nu pot da naştere

unui drept de servitute dat fiind că acestea sunt valabile doar în formă scrisă, fiind în contradicţie cu

dispoziţiile art. 431 alin. 2, C. civil, necesitatea formei autentice a actului prin care se constituie

servitutea.

3.2. Constituirea servituţilor prin destinaţia stabilită de proprietar

O astfel de modalitate de stabilire a servituţilor are loc în cazul în care proprietarul a două

terenuri vecine stabileşte între el o situaţie de fapt, care, ar fi o servitute, dacă ar aparţine la

95

proprietari diferiţi. De asemenea, această stare, poate, să apară, între două părţi distincte ale unui

singur fond, care, ar fi o servitute, dacă cele două părţi, ar aparţine fiecare la proprietari diferiţi.

4. Dobîndirea servituţii prin uzucapiune

Potrivit dispoziţiilor art. 433 alin. 1, C. civil, pot fi dobîndite prin uzucapiune servituţile:

--- continue şi aparente cum ar fi apeductele amplasate la suprafaţa solului, în general cele

care pentru exercitarea lor nu este nevoie de fapta actuală a omului.

--- neaparente şi pozitive, cele care nu au semne exterioare,

Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobîndi prin uzucapiune – art. 433 alin. 3, C.

civil.

5. Forma actului de constituire a servituţii Actul de constituire a servituţilor trebuie să fie întocmit în formă autentică, art. 431 alin 2, C.

civil. Înregistrarea în registrul cadastral este necesar doar pentru a asegura opozabilitatea acestuia,

art. 431 alin 3, C. civil.

Forma autentică trebuie să îndeplinească toate actele prin care se constiuie dreptul de

servitute indiferent de mijlocul utilizat în acest sens - contract, declaraţie unilaterală sau testament.

Nerespectarea formei autentice actului duce la nulitatea lui şi la inexistenţa dreptului.

6. Tipurile de servitute

În virtutea libertăţii contractuale, proprietarii de bunuri imobile pot constitui următoarele

drepturi de servitute.

a. Servitutea de trecere. Proprietarul terenului care nu are ieşire la calea publică poate

reclama o trecere pe terenul vecinului său pentru a-şi putea folosi propriul fond, avînd îndatorirea de

a-l despăgubi pentru pagubele ce i le-ar cauza. De asemene, dacă cel ce reclamă o trecere pe terenul

vecinului are o ieşire la drumul public, dar este periculosă sau prezintă inconveniente grave pentru

folosirea lui el poate solicita un astfel de drept. Dacă drumul public la care are eşire este

impracticabil, dar poate deveni practicabil cu cheltuieli minime, acordarea unei astfel de servituţi

nu-şi mai găseşte justificare.

b. Servitutea de vedere. Există situaţii cînd deschiderea unei ferestre sau a unui balcon în

zidul sau peretele comun ar atenta în mod inadmisibil asupra terenului vecinului, deoarece privirile

lui în curtea sau grădina acestora, iar putea jena sau incomoda, avînd un impact negativ asupra

modului lor de viaţă. În acest caz, proprietarul ferestrei, ar putea obţine dreptul de a avea vedere spre

terenul vecinului, obţinînd în acest sens o servitute, o servitute de vedere.

c. Servitutea de a nu construi. Proprietarii a două fonduri pot conveni ca unul din ei să nu

ridice pe fondul său nici o construcţie. Motivele care pot să-i determine sînt diverse: lumina soarelui,

imaginea, curenţii de aier, etc. Acestă servitute nu trebuie confundată cu interdicţia de a construi,

care se poate stabili prin certificatele de urbanism.

d. Servitutea de a nu construi mai sus de o anumită înalţime. Printr-un contract

proprietarii a două fonduri pot conveni ca proprietarul terenului aservit să nu construiască mai sus de

o anumită înălţime pentru a nu afecta interesele proprietarului de teren dominant.

e. Picătura streşinii. Potrivit art. 386, orice proprietar este obligat să-şi facă streaşină casei

sale în aşa fel încît apa de ploaie să se scurgă pe terenul său sau în stradă şi nicidecum pe fondul

vecinului. Dacă ei convin, ca picătura streşinii să cadă pe terenul vecinului, atunci ei au convenit la

constituirea unei servituţi.

f. Distanţa pentru plantaţii şi construcţii. Potrivit art. 389, C. civil, orice construcţie,

lucrare sau plantaţie se poate face cu respectarea unei distanţe minime faţă de linia de hotar. Vecini

96

pot conveni altfel, instituind o servitute prin care se permite sădirea copacilor la o distanţă şi mai

mică de hotar.

g. Servitutea de a instala conducte de apă, gaze, linii de telecomunicaţii, de transport

electric. Vecinii pot conveni ca proprietarul terenului dominant, deşi nu se încadrează în dispoziţiile

art. 392, C. civil 98

să efectueze lucrări de instalare a unei conducte de apă, de gaze, a unor linii de

telecomunicaţii, de transport electric şi să le exploateze ulterior.

7. Exercitarea dreptului de servitute

Analiza exercitării servituţilor face necesară evidenţierea drepturilor şi a obligaţiilor care

revin proprietarilor celor două imobile. Conţinutul exercitării servituţilor diferă în funcţie de modul

de constituire a fiecărei servituţi.

Astfel în cazul servituţilor legale sau naturale acestea sunt stabilite de lege. În cazul

servituţilor stabilite prin titlu, drepturile şi obligaţiile sînt cele stipulate în actul juridic de constituire.

Totuşi, este posibil de sesizat şi existenţa unor drepturi şi obligaţii comune şi generale.

8. Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant Acestea sînt stipulate la art. 436 C. civil. Unele dintre acestea sînt prevăzute şi în alte

dispoziţii legale.

a.) Proprietarul fondului dominant este în drept:

--- să se folosească de servitute, exercitînd asupra terenului aservit acte materiale;

--- de a face toate lucrările necesare pentru conservarea şi exercitarea servituţii;

--- să conserveze dreptul său prin acte de preîntămpinare a pierderii servituţii, prin acte

materiale exercitate cel puţin o dată în 10 ani, sau prin introducerea unei acţiuni în justiţie, dacă

persoana obligată împedică folosinţa imobilului.

--- să pretindă la o parte din cheltuieli dacă lucrările efectuate profită şi proprietarului de

teren aservit;

--- să exercite dreptul de servitute accesorie cînd exercitarea unei servituţi necesită o altă

servitute. De ex., cea de trecere pentru a lua apă din fîntînă.

--- să renunţe la dreptul său de servitute.

b.) În ce priveşte obligaţiile, acestea sînt următoarele:

--- obligaţia de a se abţine de la orice acte materiale care ar crea dificultăţi proprietarului

de teren aservit;

--- să întreţină construcţiile şi plantaţiile de pe terenul aservit;

--- să repare daunele aduse proprietarului de teren aservit;

--- să plătească o recompensă titularului de teren aservit;

--- să înlăture toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul aservit, la

cerearea proprietarului de teren aservit, în cazul necesităţii de readucere a acestuia la starea normală

pentru exploatare.

9. Drepturile şi obligaţiile proprietarlui fondului aservit

Pe lîngă drepturile şi obligaţiile corelative, legea prevede pentru proprietarul fondului aservit

şi alte drepturi şi obligaţii.

a.) Proprietarul terenului aservit are dreptul:

--- de a i se repara daunele suportate, art. 437 alin. 2, C. civil;

98

Potrivit articolului sus menţiona: “dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de folosinţă

comună, conducte de alimentare cu apă, conducte cu energie electrică, gaze, telecomunioicaţii şi alte asemenea,

proprietarul poate cere vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea comunicaţiei necesare” -

Dreptul vecinătăţii.

97

--- de a primi recompensa, art. 429 alin. 2, C. civil,

--- de a abandona partea din teren supusă servituţii în schimbul exonerării de obligaţia de

întreţinea a folosinţei servituţii asumată prin contract;

--- de a răscumpăra servitutea dacă există o disproporţie vădită între utilitatea pe care o

procură terenul dominant şi deprecierea provocată de terenul aservit;

--- de a indica o altă parte a terenului pentru exercitarea servituţii dacă nu prejudiciază

proprietarul terenului dominant.

b.) Proprietarul terenului aservit este obligat:

--- să permită efectuarea actelor materiale necesare exercitării dreptului de servitute – art.

434 alin. 1, C. civil.

--- să se abţină de la orice act care limitează exercitarea servituţii, art. 434 alin. 4, C. civil.

--- să suporte o parte din cheltuieli în cazul în care beneficiază de lucrările edificate de

titularul dreptului de servitute, art. 436 alin. 2, C. civil.

10. Modificarea locului de exercitare a servituţii Proprietarii ambelor fonduri sînt obligaţi să exercite servitutea în locul unde a fost prevăzută

prin actul de constituire. În lipsa determinării lui prin titlu, instanţa poate considera determinant

locul asupra căruia servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii în cel puţin 3 ani – art. 434 alin. 3,

C. civil.

Proprietarul fondului aservit poate indica un alt loc de exercitare a servituţii dar numai dacă

o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile de transferare le

suportă proprietarul terenului aservit.

11. Stingerea sevituţilor

Servitutea va exista atît timp cît vor exista bunurile imobile, dacă nu intervine vre-un temei

de stingere a ei. Potrivit art. 440, C. civil, dreptul de servitute se stinge în următoarele cazuri:

--- consolidare a terenurilor, cînd unul dintre proprietari ajunge să fie titularul celor două

terenuri;

---renunţare a proprietarului de teren dominant;

---expirarea a termneului pentru care a fost constituită, la expirarea unui anumit termen sau

la survernirea unei condiţii rezulutorii (revinderea terenului aservit);

---răscumpărarea dacă există o disproporţie vădidă între utilitate şi deprecierea provocată

terenului aservit.

---stingerea dreptului de superficie, art. 443 alin. 3 prop. a 3-a, C. civil;

--- imposibilitatea fizică de a mai exercita servitutea. De ex., secarea fîntînii;

--- neuz pentru o perioadă de 10 ani;

--- dispariţie utilităţii ei;

--- expropierea terenului aservit, dacă este contrară utilităţii publice căreia ia fost afectat

bunul.

TEMA 10. DREPTUL DE SUPERFICIE

98

1. Definiţia dreptului de superficie

Dreptul de superficie şi-a găsit o consacrare legală în dispoyiţiile art. 443 – 453, C. civil.

Potrivit art. 443 alin. 1, C. civil: “superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia în

vederea edificării şi exploatării unei construcţii, de asupra şi sub acest teren, sau a exploatării unei

construcţii existente”. Deci, dreptul de superficie este acel drept real principal, dezmembrămînt al

dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane,

numită superficiar, privitor la o construcţie, ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra

căruia superficiarul are un drept de folosinţă.

2. Caracterele juridice ale dreptului de superficie

--- este un drept real imobiliar avînd ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică o suprafaţă

de teren:

--- este un drept temporar. Dreptul de superficie se va constitui pe o perioadă de 99 de ani

dacă nu a fost stabilit un alt termen:

--- este un drept alienabil şi ereditar, putînd fi transmis prin acte juridice între vii cît şi

pentru cauză de moarte. În cazul transmiterii prin acte între vii, cu titlu oneros, proprietarul terenului

are un drept de preemţiune.

--- este un drept variabil în funcţie de forma sa deplină sau incipientă. Dacă se constituie

asupra unui teren fără construcţie, dreptul de superficie este un drept incipient şi constă de fapt

numai în folosinţa suprafeţei sau a subfeţei. Ulterior, după construcţia edificiului, dreptul de

superficie devine deplin.

3. Temeiul dreptului de superficie

Dreptul de superficie poate fi dobîndit prin act juridic, prin dispoziţia unei legi sau prin

uzucapiune.

3.1. Actul juridic – temei al naşterii dreptului de superficie

Dreptul de superficie poate fi constituit prin act juridic bilateral sau unilateral (testamentul).

Aceste acte juridice trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil.

Calitatea de părţi a actului juridic o pot avea proprietarul terenului şi orice persoană fizică

sau juridică acea de superficiar.

În ce priveşte clauzele, legea impune anumite condiţii, dintre care:

--- cele cu privire la datele de identificare a proprietarului de teren şi a superficiarului;

--- identificarea obiectului, adică a terenului pe a cărui suprafaţă se constituie dreptul de

superficie. Precum şi locul unde va fi edificată construcţia de către superficiar.

--- termenul de edificare a construcţiei – art. 450, C. civil.

--- termenul pentru care se constituie superficia. În lipsa unei astfel de clauze termenul va fi

de 99 de ani.

--- caracterul oneros sau gratuit al superficiei. Caracterul oneros se presumă – art. 448 alin. 1,

C. civil.

--- persoana care va prezenta contractul la oficiul cadastral;

--- modul de informare a proprietarului de teren în vederea exercitării dreptului de

preemţiune.

Dreptul de superficie se poate naşte şi printr-un act juridic unilateral. De ex., testamentul.

Astfel, potrivit art. 1486 C. civil, obiect al legatului poate fi transmiterea către legatar a unui bun din

averea succesorală cu drept de proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real. Pentru naşterea valabilă

99

dreptului de superficie, legatarul nu este obligat să-l înscrie în registrul bunurilor imobile. Aceasta

deoarece, C. civil, stabileşte necesitatea înregistrării dreptului de superficie numai ca o condiţie

pentru ai asigura opozabilitatea lui şi nu ca o condiţie de valabilitate a constituirii lui.

3.2. Legea -- temei al naşterii dreptului de superficie În legislaţia noastră sînt cunoscute cîteva cazuri de instituire a dreptului de superficie prin

lege.

a. Un prim caz este acel în care proprietarul unui teren a construit o casă, iar mai mult de

jumătate din construcţie se află pe ternul vecinului. Potrivit art. 329 alin. 5, C. civil, proprietarul

neconstructor va dobîndi proprietatea construcţiei precum şi: “dreptul de superficie asupra terenului

aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei”.

b. Un alt caz este cel prevăzut la art. 53 alin. 3, lit a, din Legea privind administrarea şi

deetatizarea proprietăţii publice, nr. 121-XVI din 04.05.200799

unde se prevede că, dacă construcţia

este dobîndită în coprooprietate, titularii aceastui drept sînt obligaţi să încheie un contract de

locaţiune a terenului aferent bunului privatizat. Deci, prin interpretare, rezultă că atunci cînd se

privatizează numai construcţia, iar terenul rămînea în proprietatea statului, dobînditorii construcţiilor

vor deveni şi titulari a dreptului de de superficie asupra terenului pe care era amplasat construcţia.

c. Al treilea caz vizează construcţiile ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al

unuia dintre soţi. Soţul neproprietar al terenului devine titularul unui drept de superficie asupra

terenului, bun propriu al celuilalt soţ.

4. Forma actului din care se naşte dreptul de superficie

Codul civil un reglementează în mod expres forma contractului de constituire a dreptului de

superficie. Din interpretarea art. 446 C. civil, unde se prevede că dreptul de superficie se înscrie în

registrul bunurilor imobile numai cu rangul întîi, rezultă că, acesta trebuie să îmbrace forma scrisă,

formă cerută pentru valabilitatea sa. Nimic nu împedică, însă, ca actul să fie autentificat.

Totuşi, înregistrarea superficiei în registrul cadastral nu reprezintă o condiţie pentru

valabilitatea constituirii dreptului de superficie, ci o condiţie pentru ai asegura opozabilitatea

acestuia, art. 444 alin 1, C. civil. Astfel dacă superficiarul nu şi-a intabulat dreptul său, el nu-l va

putea opune terţilor persoane, dar nici constituitoului dreptului său de superficie – proprietarul

terenului asupra căruia se exercită dreptul de superficie.

5. Exercitarea dreptului de superficie

Prin exercitarea dreptului de superficie se înţelege îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor pe

care le are superficiarul, în raport cu proprietarul de teren, asupra suprafeţei sau subfeţei. Drepturile

superficiarului îi sînt corelative obligaţiile proprietarului, iar obligaţiile superficiarului, drepturilor

proprietarului.

Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie.

Posesia şi folosinţa terenului pe care se află construcţia se pot exercita în strânsă legătură şi

în limitele necesare exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Dreptul de dispoziţie asupra terenului, se circumscrie doar actelor materiale pe care le poate

înfăptui superficiarul cu privire la terenul, obiectul superficiei. În ce priveşte dispoziţia juridică,

aceasta se referă doar posibilitatea superficiarului de a înstrăina dreptul de superficie. El nu

dobîndeşte dreptul de dispoziţie juridică asupra terenului, obiect al superficiei.

6. Drepturile şi obligaţiile superficiarului

99

Publicat în Monitorul Oficial nr. 90-93/401 din 29.06.2007.

100

a.) Din interpretarea dispoziţiilor Codului civil reise că superficiarul are următoarele

categorii de drepturi:

--- de a folosi terenul asupra căruia se instituie dreptul de superficie;

--- de a edifica o construcţie pe terenul proprietarului, în cazul superficiei incepiente;

--- de a exploata construcţia pe care a ridicat-o;

--- de a înstrăina dreptul de superficie;

--- de a transmite dreptul de superficie prin succesiune;

--- de a cere recalcularea redevenţei dacă condiţiile economice sau schimbat,

--- de a ridica o altă construcţie în locul celei perite s-au demolate – art. 445, C. civil;

--- de a primi despăgubire în cazul stingerii dreptului de superficie;

--- de a reţine bunul dacă despăgubirea nu a fost acordată.

b.) În ce priveşte îndatoririle superficiarului acestea cuprind următoarele categorii de

obligaţii:

--- de a prelungi existenţa dreptului de superficie propusă de proprietar, deoarece în cazul

neacceptării prelungirii, superficiarul pierde dreptul asupra despăgubirii;

--- de a plăti redevenţa proprietarului de teren în modul şi în termenul stabilit de lege, dacă

contractul nu prevede altfel;

--- de a edifica construcţia în termenul stabilit;

--- de a întreţine construcţia şi a suporta toate cheltuielile aferente întreţinerii;

--- de a preda construcţia către proprietarul terenului în starea în care era în momentul

stingerii dreptului său;

--- de a conserva construcţia şi înlătura orice pericol care i-ar afecta durabilitatea.

7. Drepturile şi obligaţiile proprietarului de teren

a.) În raport cu superficiarul, proprietarul de teren are următoarele drepturi:

--- să ceară redevenţa datorată;

--- să ceară recalcularea redevenţei;

--- să ceară stingerea dreptului de superficie dacă superficiarul nu a edificat construcţia în

termenul stabilit sau încalcă obligaţia de conservare a construcţiei, art. 450, C. civil;

--- de preemţiune în caz de înstrăinare a dreptului de superficie;

--- să prelungească termenul de exercitare a dreptului de superficie.

b.) Proprietarul de teren are următoarele obligaţii:

--- să nu împedice superficiarul în exercitarea drepturilor sale;

--- să plătească despăgubirea la stingerea dreptului de superficie;

--- să respecte contractele de locaţiune încheiate de superficiar cu excepţia cazului în care

locaţiunea depăşeşte termenul stipulat pentru existenţa dreptului de superficie.

8. Plata redevenţei

Exerciţiul drepului de superficie implică plata unei sume de bani care se numeşte redevenţă,

dacă în actul de constituire nu s-a prevăzut gratuitatea ei.

Dacă părţile nu au prevăzut modul de calcul şi data plăţii redevenţei, legiuitorul vine şi

suplineşte voinţa părţilor stabilind anumite criterii în acest sens – art. 448 C. civil. Astfel redevenţa

se va calcula în funcţie de chiria stabilită pe piaţă, ţinîndu-se cont de toţi factorii obiectivi, inclusiv

de natura terenului, de zona amplasării, de destinaţia construcţiei, etc. În ce priveşte măimea

redevenţei aceasta se va determina la data constituirii superficiei, cu posibilitatea ajustării ei, dacă

condiţiile economice se vor schimbă. În ce priveşte fregvenţa plăţii, legea prevede că redevenţa se

va achita în rate lunare.

101

Dacă superficiarul nu plăteşte redevenţa în decurs de 3 ani, proprietarul de teren are dreptul

să ceară vînzarea superficiei la licitaţie.

9. Limitele legale ale dreptului de superficie

Codul civil stabileşte limitele dreptului de superficie. Astfel dreptul de superficie:

--- nu poate fi constituit sub condiţie rezulutorie (art. 443 alin. 6, C. civil), deci acea

împrejurare a cărui survenire ar desface superficia cu efect retroactiv;

--- nu se poate fi constituit sub condiţie suspensivă (art. 444 alin. 3, C. civil), deci apariţia

dreptului de superficie să fie amînată de o împrejurare viitoare şi incertă.

--- nu se poate limita la o parte din construcţie (art. 443 alin. 7, C. civil).

10. Stingerea dreptului de superficie Dreptul de superficie se stinge:

--- dacă a expirat termenul stabilit în actul de constituire – art. 449, C. civil. În lipsa unui

astfel de termen, dreptul de superficie se consideră constituit pe un termen de 99 de ani.

--- prin consolidare, adică cînd într-o singură persoană se întrunesc atăt dreptul de proprietate

asupra terenului cît şi dreptul de proprietate asupra connstrucţiei – art. 449 lit. b, C. civil.

--- dacă superficiarul nu a edificat construcţia, proprietarul terenului are dreptul să ceară

instanţei de judecată stingerea dreptului de superficie;

--- dacă superficiarul îşi încalcă obligaţia de a conserva construcţia, şi în acest caz

proprietarul are dreptul de a cere instanţei de judecată stingerea dreptului de superficie – art. 450, C.

civil;

Dreptul de superficie se stinge la data radierii din registrul bunurilor imobile.

11. Efectele stingerii dreptului de superficie

Principalul efect al stingerii dreptului de superficiei îl reprezintă trecerea construcţiei din

proprietatea fostului superficiar în proprietatea proprietarului terenului. Construcţia va trece în

proprietatea terenului în starea în care se afla la momentul stingerii superficiei

Indiferent de motivul stingerii, proprietarul de teren va trebui să-l despăgubească pe

superficiar. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la mărimea despăgubirii, legea instituie o prezumţie

în acest sens. Astfel recompensa va fi una corespunzătoare dacă ea acoperă cel puţin 2/3 din

valoarea de piaţă a construcţiei.

Dacă titularul terenului nu plăteşte despăgubirea, fostul proprietar al construcţiei are dreptul

de retenţie a construcţiei, art. 452 alin. 1, C. civil.

Bibliografie

Baieş, S., Roşca, N., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. “Tipografia Centrală”,

Chişinău, 2005.

Băieş, S., Fundamentarea teoretică a includerii instituţiei posesiunii în noul cod civil al

republicii Moldova, în Studii juridice în onoarea Prof. univ. dr. Gheorghe Chibac, Chişinău,

2013;

Bîrsan, C., Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole.

Drepturi și libertăți. Vol. I Ed. All Beck, București, 2005;

Chelaru, E., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, 2006;

102

Chelaru, E., Administrarea domeniului public și a domeniului privat, Ed. All Beck,

București 2005;

Chrică, D., Drept civil. Contractele specile, Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

Chrică, D., Natura juridică şi valorificarea drepturilor constructorului pe terenul unui

terţ, în R. R. D. Nr. 1/1987;

Cornu G., Droit civil. Introduction. Les persones. Les bienes, 11-e Ed. Montchrestien,

París, 2003

Costin, M. N., Marile institutii ale dreptului civil roman, Ed. “Dacia”, Cluj–Napoca, vol.

1, 1982;

Deak, F., Cărpinaru, St., Contracte civile şi comerciale. Ed. „Lumina Lex” , Bucureşti,

1993;

Dec. nr. 2166/1986, s. civ., a Trib. Supr., în Revista Romînă de Drept nr. 9/1987;

Dragomir, S., Proprietatea periodică, în Studii juridice în onoarea Prof. univ. dr. Gheorghe

Chibac, Chşinău, 2013;

Filipescu, Ion P., Dreptul civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ed.

“Actami”, Bucuresti, 1998;

Gherasim, D., Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti

1986

Hamangiu, C., Rosetti, I., Baicoianu, Al., Drept civil român, vol I, Bucuresti, 1929;

Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ. Vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;

Juan Manuel Fernández Martínez y otros, Diccionario Jurídico. Tercera Edición, Ed.

“Thomson Aranzadi” Navarra, 2004;

Legea insolvabilităţii nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în M. Of. a Rep. Moldova nr.

139-140/1082 din 15.11.2001.

Loiseau, G., Pour un droit des Coses, Ed. Dalloz, nr. 44/2006;

Lutescu, George N., Teoria generala a drepturilotr reale, Bucuresti, 1947;

Luţescu, G. N., Teoria generală a drepturilor reale. Bucureşti. 1947;

Marty, G., Raynaud, P., Droit civil. Les biens, ediţia a II-a, Sirey, París, 1980;

O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Repturile reale principale.

Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectual, Întroducerea în proprietatea intelectuală,

Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001;

Pedro de Pablo Contreras, Carlos Martínez de Aguirre Aldaz, Miguel Ángel Pérez Álvarez,

Curso de derecho civil (III). Derechos Reales. 3-a Edición, COLEX, Madrid, 2011;

Pop, L., Drep civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994;

Pop, L., Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1996;

Popescu, T. R., Drept civil. Întroducere generală. Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994;

Statescu, C., Barsan, C., Dreptul civil. Drepturile reale, Bucuresti, 1988;

Stoica V., Drept civil. Drepturile reale principale. II, Ed. Humanitas, București, 2006.

Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004;

Valory, S., La potestativité dans les relations contractuelles, Presses universitaires dʹaix-

Marseille, Marseille, 1999.

Vlahide, P. C., Repetiţia principiilor de drept civil. Vol. 1 Bucureşti, 1994;

PARTEA GENERALĂ (II) (Ciclul I) - usem.md · existenţa drepturilor şi a obligatiilor, acestea...

Documents

Transcript of PARTEA GENERALĂ (II) (Ciclul I) - usem.md · existenţa drepturilor şi a obligatiilor, acestea...