Partea a II - a. TEORIA NEOCLASICĂ A PIEŢEIMUNCII

Capitolul 4. ANALIZA TEORIEI NEOCLASICE

În planul ideologic al economiei politice, perioada anilor 1870-1914 afost marcată de o schimbare de mare amploare în istoria gândirii economice.În timp ce teoria clasică părea că şi-a atins limitele şi că marxismul eraignorat de cea mai mare parte a economiştilor, o noua teorie a luat naştere înanii 1870 prin lucrările lui Jevons, Menger şi Walras. Mai târziu numiţi“neoclasici” sau “marginalişti”, ei au generat direcţii de gândire,reprezentare, tradiţii pedagogice care în ansamblu se aseamană foarte mult cuceea ce Kuhn a denumit o noua paradigma1.

Deşi aceşti teoreticieni au fost contestaţi, paradigma a urmat sădomine gândirea economică a secolului XX.

a) Caracteristicile revoluţiei marginaliste

Publicarea aproape simultană a lucrărilor de către Jevons, Menger siWalras a declanşat un fenomen cunoscut sub denumirea de „revoluţiemarginalistă”. De o manieră independentă şi sub denumiri diferite (Jevonsvorbea despre gradul final de „utilitate”, Menger despre „utilitate limită” şiWalras despre „raritate”), aceşti trei autori au enunţat de fapt noţiunea de„utilitate marginală”, care va fi punctul de pornire spre noua teorie.Emergenţa acestora prezintă câteva particularităţi: rolul redus al mediuluieconomic, transformări importante ale condiţiilor de cercetare2.

Revoluţia marginalistă îşi datorează numele importanţei care revineamploarei „marginaliştilor” în teoria neoclasică: utilitate marginală,productivitate marginală, cost marginal, etc. În toate aceste expresii, familiarecititorilor obisnuiţi cu lectura de specialitate, termenul „marginal” facereferire la noţiunea de mică variaţie, sau variaţie „marginală”. Concret, atâtatimp cât o variabilă Y este dependentă de o altă variabila X, mărimea lui „Ymarginal” este raportul:

1 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre et agir”– Editura Liris, Paris, 1994, p. 692 Boncoeur Jean, Thouément – Histoire des idées économiques de Walrasaux contemporains, 2e édition, Editura Nathan /HER, Colectia Circa, Paris,2000, p. 7

∆Y /∆ X

unde ∆ X reprezintă o mica variaţie a lui X, şi ∆ Y efectul asupra luiY a lui ∆ X (matematic, acest raport este Y derivat in raport cu X). Este de oextrema importanţă de subliniat ca acest raport trebuie calculat toate acesteafiind egale, pe de o parte, ceea ce seminifică că toate elementele, altele decatX, care sunt susceptibile de a-l influenţa pe Y, trebuie menţinute în „repaus”(în timp ce Y este o funcţie de mai multe variabile, matematicienii vorbescdespre o „derivare parţială”).

De asemenea, în timp ce volumul Q al producţiei cunoaşte o uşoaravariaţie ∆ Q, generând o variaţie ∆ CT a costului total al acestei producţii,costul marginal este reprezentat de raportul:

∆ CT / ∆ Q.

(De o manieră puţin aproximată, costul marginal este prezentat ca si „costulultimei unităţi produse”).

Totodată, când cantitatea de munca L angajată în producţia Qcunoaşte o variaţie uşoara (ceilalaţi factori în afară de munca ramânconstanţi), productivitatea marginală a muncii este definită prin raportul

∆ Q / ∆ L

unde ∆ Q este variaţia producţiei produsă prin mica variaţie a ∆ L a cantităţiifactorului de muncă utilizat.

În concluzie, dacă satisfacţia obtinută de un individ pentru consumulsău se reprezintă cu ajutorul variabilei U ( pentru „utilitate”), utilitatemarginală a consumului produsului X pentru acel individ, constă înurmătorul raport:

∆ U / ∆ Xunde ∆ U este variaţia nivelului de satisfacţie totală adusă printr-o micăvariaţie a lui ∆ X pentru cantitatea consumată din produsul X, toate fiindegale pe de o parte. Utilitatea marginală este cunoscut definită în termenii despecialitate (cu aproximaţie) ca şi „ utilitatea ultimei unităţi consumate”.

b) Direcţiile analizei neoclasice

Analiza neoclasică se caracterizează prin trei direcţii: o paradigmă,metodologia individualistă, un cadru de referinţă piaţa, raţionalitatea,comportamentul de optimizare a utilizării fiecărui factor. La fel ca şi pentrutoate pieţele şi piaţa muncii se caracterizeaza ca un loc de întâlnire a unui preţşi a unui echilibru a cantităţilor oferite si cerute; agenţii sunt entităţi

individuale (angajatul, angajatorul) şi nu entităţi colective; raţionalitateaacestora va sta la baza atitudinii lor, în sensul că vor analiza avantajele şidezavantajele alegerii lor. Se va porni de la un un model simplu, deconcurenţa pură şi perfectă definită prin cinci caracteristici (atomicitateaofertei şi cererii, liberul acces pe piaţă, omogenitatea produselor, informareaperfectă a participanţilor de pe piaţă, mobilitatea factorilor de producţie),chiar dacă pe urmă, modificând rând pe rând fiecare dintre aceste ipoteze, seva raţiona care dintre situaţii sunt mai heterogene şi care dintre structurile depe piaţă sunt mai complexe. Va fi prezentată mai jos această structură de tipideal, prin parcurgerea succesivă a ofertei, cererii de muncă şi a echilibruluipieţei muncii. Dar în primul rând va fi prezentată concurenţa perfectă, cuaspectele sale caracteristici potrivit teoriei neoclasice a muncii:

O piaţă, pentru economişti, se caracterizează prin întâlnirea ofertelor,altfel spus a propunerilor de a vinde şi a cererii, adică a propunerile de acumpăra un obiect determinat: produse (pe piaţa de grâu), servicii (pe piaţamuncii), sau creanţe (pe piaţa de obligaţiuni).

Pieţele ar putea fi caracterizate prin tipul de concurenţa care ledomina. Pentru definirea concurenţei perfecte (în continuare denumită „purăşi perfectă”) este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

1) Atomicitatea pieţei: atât participanţii de pe piaţă care reprezintăcererea cât şi cei care reprezintă oferta trebuie să fie în număr mare,să nu fie asociaţi, iar dimensiunea firmei pe care o reprezintă să fiemică în raport cu ansamblul pieţei; de asemenea niciunii dintre ei sănu aibă capacitatea de a modifica într-o manieră semnificativăsituaţia pieţei.

2) Omogenitatea produsului: produsul trebuie să îndeplinească aceleaşicaracteristici indiferent de vânzător; iar pentru cumparatori esteindiferentă originea produsului.

3) Libertatea de acces pe piaţă: nu trebuie să existe bariere, instituţionalesau de alt tip, care să se opună noilor ofertanţi care vin să facăconcurenţa participanţilor deja existenţi pe piaţă. În sens invers,fiecare ofertant trebuie să poata să se retragă de pe piaţă când doreşte(aceeaşi situaţie trebuie să existe şi în cazul ofertei).

4) Transparenţa pieţei: toţi participanţii pe piaţa trebuie să fie perfectinformaţi.Din reunirea acestor ipoteze decurg mai multe consecinţe importante

printre care unicitatea preţurilor (niciun vânzător nu poate vinde la un preţmai ridicat decat ceilalti concurenţi), şi funcţia variabilă a preţurilor; aceastăde-a doua caracteristică semnifică faptul că preţurile, care rezultă dinconfruntarea ansamblului de oferte şi cereri individuale, sunt impuse fiecăruiparticipant individual, care trebuie să le ia în calcul ca un parametru care nutrebuie să fie depăşit (participanţii pe o piaţă cu concurenţă perfectă se

comportă ca nişte „preluători de preţuri” şi nu ca nişte „realizatori depreţuri”)3.

În situaţia în care cel puţin una dintre ipoteze nu este satisfacută,atunci concurenţa este denumită imperfectă.

4.1. Oferta de muncă

4.1.1. Efectul de venit şi efectul de substituţie

Individul având opţiunea de a lucra sau a nu lucra, va compara fiecareopţiune, salariul cu timpul liber care îl va pierde lucrând şi cu timpul pe carel-ar putea consacra hobby-urilor sale. Alegerea la care a fost astfel condus, îiva permite să stabilească combinaţia salariu – timp liber, care sa ii aducagradul de satisfactie identic clasarii in ordinea crescătoare U1, U2, etc.Acesta fiind raţionamentul, el va căuta într-o manieră foarte logică, ca curbautilităţii sale (sau, potrivit limbajului lui Pareto, curba indiferenţei) să sesitueze la un nivel cât mai ridicat posibil. Utilitatea marginală a salariului, casi cea a timpului liber, se presupune că descresc şi substituibilitatea dintre ele(măsurată prin rata marginală de substituibilitate a curbelor de indiferenţă)este necesar sa fie imperfectă (când timpul liber disponibil se reduce,creşterea salarială va fi semnificativ mai mare pentru că angajatul renunţă latimpul liber disponibil în favoarea muncii remunerate).4

Dar calculul se efectuează sub constrângeri bugetare: rata salariului lacare poate spera individul, ţinând cont de specializarea sa, de calificarea sa,etc, îi permit să îşi definească venitul maxim (VM) pe care l-ar putea obţineprin utilizarea întregului timp muncind, iar în timp ce el nu lucrează,beneficiaza de un timp liber total (TL), în acest caz veniturile sale vor fi înmod evident nule. Între cele doua puncte extreme, dreapta constrângerilorbugetare defineşte aici ansamblul combinaţiilor posibile de venit obţinut prinmuncă, utilizând timpul disponibil. Echilibrul se va defini prin intersecţiacurbelor de indiferenţa şi dreapta de buget, în punctul de tangenţă E, underata marginală de substituţie munca - timp liber, este egală cu rata salariuluicare corespunde pantei dreptei care în grafic reprezintă bugetul.

3 Boncoeur Jean, Thouément – Histoire des idées économiques de Walrasaux contemporains, 2e édition, Editura Nathan /HER, Colectia Circa, Paris,2000, pag, 204 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre et agir”– Editura Liris, Paris, 1994, pag. 70

Figura 4.1.

Dacă rata salariului creşte, se presupune că vor apărea doua efecte. Pede o parte, timpul de muncă se modifică, venitul creşte, ceea ce se poateinterpreta grafic printr-o deplasare în sus a dreptei bugetului. Aceatădeplasare a dreptei modifică punctul de tangenţă între dreapta bugetului şicurba de indiferenţă prin o curbă de indiferenţă situată mai sus, aceastasemnificând un nivel superior de satisfacţie (punctul A).

Această trecere a echilibrului de la punctul iniţial E la noul punct deechilibru A, este rezultatul combinării unor mişcări de sensuri opuse.Salariatul fiind probabil mai lejer pentru că acelaşi număr de ore de muncă leva raporta la perioada de dinainte, va avea tendinţa să îşi dorească acum săprofite mai mult şi de timpul liber. Vom expune acum efectul venitului. Darpe de altă parte creşterea salariului conferă timpului liber un plus de cost şiangajatul este tentat să substiutuie munca cu timpul liber, de unde denumireaefectului de substituţie care pe grafic poate să apară prin trasarea drepteiparalel la noua dreaptă de buget şi tangentă la prima curbă de indiferenţa(punctul B). Cele două efecte sunt de sens contrar, rezultatul sau efectul totalva depinde de punctele lor relative, şi din punct de vedere al graficului, deforma curbelor de indiferenţă şi amplasarea lor în raport cu originea lor, şivor rezulta curbe de ofertă individuală o deplasare în sens opus (afirmămaceasta ţinând cont de orientarea cel puţin parţială spre nord-vestulgraficului).

Figura 4.2.

Wilfred Ethier, reputat economist, profesor la Universitatea dinPennsylvania, defineşte prin următorul exemplu efectul de substituţie şi devenit : o creştere a preţului relativ al unui produs X va determinacumpărătorii să îl înlocuiască cu produsul Y. Totodată dacă economia nu esteîncă obişnuită cu producţia bunului Y, va avea loc o modificare între limiteleposibilităţii de producţie, astfel încât producţia din produsul X va fisubstituită pentru producţia din produsul Y. Astfel, presupunând că unmuncitor are un salariu bine stabilit pentru munca sa, el îşi va « exporta »munca pentru a « importa » bunurile pe care le achiziţionează cu remuneraţiasa. Dacă salariul creşte, venitul creşte şi el şi poate angajatul va răspunde laaceastă stare de fapt prin a muncii mai mult. Dar dacă salariul creşte din nouşi din nou, atunci muncitorul va decide că există şi altceva decât sămuncească, în sensul ca el nu va mai dori să muncească aşa mult, pentru aavea mai mult timp liber în care să beneficieze de creşterea venitului său.Astfel va domina poate efectul venitului. Sindicatele iau parte la creşterearemuneraţiilor prin solicitarea de a fi redusă saptămâna de lucru, iar mediaduratei săptămânii de lucru a avut tendinţa să scadă semnificativ de-a lungulanilor pe măsura ce veniturile au crescut5.

5 Ethier J. Wilfred – “Modern International Economics” – Second Edition,University of Pennsylvania, Editura W.W. Norton&Company Inc., NewYork, 1998, p. 66

4.1.2. Importanţa relativă a efectului de venit şi a celui desubstituţie

Au fost realizate numeroase cercetări empirice în scopul determinăriiinfluenţei modificării nivelului salariului (dar de asemenea a impozitele peprelevările obligatorii, prestările sociale etc., care afectează şi acestea venituldisponibil al indivizilor) asupra ofertei muncii, estimată pentru aceaelasticitate a ofertei în raport cu salariul. Rezultatele acelor studii nu au fostîn toate cazurile convergente; totuşi rezultă spre exemplu, faptul că pentrubarbaţii cu o vârsta de peste 25 de ani, acea elasticitate ar fi practic nulă şi căpentru femei elasticitatea ar fi pozitivă însă scăzută; la fel se prezintăelasticitatea şi pentru tineri, ceea ce rezidă în concluzia că oferta de forţă demuncă este foarte puţin sensibilă la salariu.

Totuşi, în general, analiza neoclasică consideră că importanţa relativăa efectului venitului şi a efectului de substituţie depind de nivelul debunăstare a individului sau a societăţii, de caracterul temporar sau durabil alacesteia şi dacă aceasta este pe termen lung sau scurt. Astfel pentru o funcţiede decizie, efectul de venit trebuie să fie superior efectului de substituţie; însocietăţile industriale efectul de substituţie ar fi mai important în timp ceefectul de venit ar prima în societăţile post-industriale; în societăţilesubdezvoltate, efectul de venit este predominant, având astfel efectul de prag.De asemenea, dacă creşterea remuneraţiei are un caracter temporar (spreexemplu, în cazul unor ore suplimentare plătite la un tarif superior, aceasta sepoate reprezenta grafic printr-o dreaptă de buget arcuită care porneşte dintr-un punct exact), efectul de substituţiei va prima, în timp ce dacă are uncaracter definitiv, atunci efectul de venit ar avea un plus de importanţă.

Dacă pe termen scurt, cel puţin la tranşe de venit mediu, efectul devenit este considerat esenţial, pe termen lung efectul de venit trebuie săprimeze explicându-se astfel scăderea timpului de muncă observată pe operioadă lungă de timp.

În concluzie, analiza neoclasică ar putea lua în considerare veniturileîn cazul absenţei muncii, cum sunt spre exemplu ajutoarele sociale sau celede şomaj, pentru a examina efectele lor asupra ofertei de muncă. (care sepoate reprezenta grafic prin inserarea unei paralele la axa abcisei realizandu-se un punct la care timpul liber este presupus maxim, ceea ce conduce la unvenit nul, acesta poate fi pozitiv, contribuind astfel la reducerea ofertei demuncă).

4.1.3. Şcoala de la Chicago şi generalizarea teoriei opţiuniiconsumatorului

Şcoala de la Chicago şi-a îmbogăţit aceasta abordare prin luarea înconsiderare, ca centru de decizie a cuplului sau a gospodăriei şi au introdusalături de munca salariată şi nevoile muncii casnice. În teoriile tradiţionale,gospodaria îşi maximizează o funcţie de utilitate în care argumentele suntbunurile achiziţionate printr-o munca retribuită; această maximizare serealizează printr-o constrângere bugetară6.

Becker si Lancaster sunt promotorii ideii potrivit căreia bunurile însine nu prezintă interes pentru consumatorii, ci numai prin “caracteristicile”produselor care sunt cu adevărat utile pentru individ: de asemenea se poateafirma că si carnea, spre exemplu, nu se achiziţionează pe piaţa decat pentruaportul de proteine pe care îl aduce, trestia de zahar pentru glucidele pe carele conţine, etc. Deci, a consuma înseamna în primul rand să produci bunuriconsumabile: astfel spre exemplu, carnea trebuie gatită înainte de a fiasimilată. Ori aceasta ia timp. În opinia lor, gospodaria vrând să maximizezefuncţia utilităţii la care argumentele sunt bunurile în sine şi timpul elementarcare va fi necesar pentru “pregatirea” culinară sau de alt tip ; aceastămaximizare se realizează printr-o dublă constrângere: de resurse de care sedispune şi de timpul necesar limitat care îl ia din cadrul unei zile. Trebuie deasemenea luate în calcul funcţiile de producţie necesare pentru operaţiile detransformare a bunurilor în caracteristici, căci timpul poate fi afectat, fie deoperaţiunile productive de pe piaţa muncii în urma cărora se obţin resurselefinanciare, sau fie de operaţiunile domestice în urma cărora se obţincaracteristicile dorite.

Această generalizare a teoriei alegerii consumatorului permiteexplicitarea abordării posibilei substituţii dintre bunuri si timp. Aceeasianaliză permite luarea în calcul a substituţiilor posibile în alocarea timpului:astfel se poate afirma că aparatura casnică care elibereaza timpul înactivităţile casnice, permit individului să dispună mai mult de timp în scopulprestării unei munci remunerate pe piaţa muncii; se poate lua astfel în calculcreşterea ofertei de munca a femeilor în recenta perioadă, datorită faptului că,spre exemplu deşi este costisitoare o maşină de spălat rufe, acest cost poate firecuperat prin muncă într-un birou a persoanei care pâna atunci a fostcasnică. În sfarşit, dacă gospodaria este un veritabil centru de decizie, teoriaia în calcul diviziunea muncii in cuplu. Acela care a dus la creşterea“productivităţii” în una sau alta din activităţi are tot interesul spre a se

6 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre et agir”– Editura Liris, Paris, 1994, p. 73

consacra şi timpului liber, deoarece în opinia celor doi teoreticieni de maisus, femeia reuşeşte cel mai bine ca in puţin timp, să se îngrijeasca deobligaţiile casnice, să lucreze pe piaţa muncii şi să işi rezerve de asemenea şitimp liber.

4.2. Cererea de muncă

Analiza neoclasică privind cererea de muncă se referă în esenţial lacererea derivată, aşa cum a fost aceasta denumită de către A. Marshall.Această expresie se explică prin faptul că angajatorul solicită munca pentru aproduce ceea ce munca ii va permite sa obtina, şi care se va desface apoi pepiaţa în vederea realizării celui mai ridicat profit posibil. Aceasta conduce laconstruirea unei curbe de cerere de munca şi se va verifica dacă aceasta esteelastică sau nu (definită printr-un raport existent între variaţia numărului demuncitori şi variaţia ratei salariului).

4.2.1. Curba cererii de muncă

O funcţie de producţie (presupunem aici reducerea numai acapitalului si muncii ceea ce permite reprezentarea intr-un singur plan)exprimă o relaţie tehnică între factorii de productie sau intrări şi producţiaobtinută sau ieşiri. Dacă se presupune că în afară de funcţia de producţieexistă şi factori substituibili (se poate, spre exemplu, realiza un canal cu osingura echipa de muncitori şi având un buldozer, sau având un mare numărde dotări de echipamente, de lopeţi, de târnăcoape), acelaşi nivel de producţie(reprezentat grafic printr-o curbă de izoproduşi sau izoquante, izoquantele sesituateză pe o poziţie mai ridicată, relevând un nivel de producţie mai ridicat)poate fi atins printr-o variata combinaţie de factori. Se postulează deasemenea în general o divizibilitate perfectă a factorilor (ceea ce permiteutilizarea funcţiilor continue şi a derivatelor) dar o substituibilitate imperfectăîn construirea curbelor convexe a pantei negative de mare variabilitate sau, întermeni tehnici, la care valoarea ratei marginale de substituţie tehnicădescreşte, în timp ce se distanţează de axa ordonatei (daca ar fi o perfectăsubstituţie, atunci am avea dreptele izoprodusilor pe o panta constantă). Însă,

Figura 4.3.

ca în cazul tuturor muncitorilor, angajatorul e supus unei constrângeribugetare care să îi permite achiziţionarea unei cantităţi limitate de factori deproductie. Încă de acolo, raţionalitatea îi va conduce la alegerea unei cantităţideterminate de factori, fie alegerea lor implică punctul E, denumit optimulproducţiei.Pe termen scurt, capitalul fiind un factor fix, funcţia de producţieeste astfel o funcţie a variabilei X=f (T, K0) conforme unei alte ipotezefundamentale a analizei neoclasice, aceea a legii randamentului descrescător.Producţia totală creşte în consecinţă mai putin proporţional cu creştereafactorului. Rezultă astfel o curbă a productivităţii sau a profitului mediu (sauraportul între producţia totală şi cantitatea de factor studiat X/T) şi o curbă deproductivitate sau profit marginal (sau raportul creşterii producţiei lacreşterea cantităţii de factori dX/dT, care poate fi definit ca şi derivata afuncţiei de producţie când aceasta este continuă şi derivată). Se observă astfelo serie de proprietăţi: curba de productivitate marginală tăind curbaproductivităţii medii la punctul sau maxim, curba productivităţii marginale seintersectează la punctul sau maxim cu curba producţiei totale, productivitateamarginală devenind zero când curba producţiei totale îşi atinge maximul.

În regimul unei concurenţe pure şi perfecte, unde întreprinderea vreasă îşi impună preţurile sale pe piaţă, angajatorul trebuie să evalueze cantitateade bunuri care să le producă şi costul lor pentru atingerea obiectivului său, demaximizare a profitului. S-ar putea, astfel construi curbe a costului total (cucele doua componente ale sale, costul fix si costul variabil), a costului mediusau unitar şi a costului marginal (calculat pentru derivarea în primul rând afuncţiei costului total). În versiunea standard, curba costului marginal sesepară în două părţi, prima are o pantă pozitivă corespunzând unui randamentdescrescător, iar cea dea doua are o panta negativă, fiind aceea a unorrandamente descrescătoare. Din acest moment între costuri şi productivitatese observă relaţiile următoare.

O funcţie atingând maximul său în timp ce prima derivată se anuleazăşi dacă derivata următoare e negativă, firma îşi va maximiza profitul săupentru un nivel de producţie optim unde costul marginal şi preţul de vanzare

sunt egale (condiţia de prim ordin) şi costul marginal creşte iar profitul vascădea (condiţia de ordin secund).

Figura 4.4.

Pe termen scurt, curba cererii de muncă la firme se reprezintă printr-ofuncţie descrescătoare a preţului muncii, deci a salariului. Condiţia necesară

pentru ca o firma să angajeze un lucrător adiţional este că îl va raporta celpuţin la costul său. Dacă masa salarială (salariul unitar, determinat deproductivitatea marginală a muncii multiplicată cu cantitatea de muncăutilizată) se situează în secţiunea curbei producţiei marginale deasupraproducţiei medii, atunci masa salarială va fi superioară celei corespunzătoareproducţiei totale obţinute (producţia medie multiplicată cu cantitatea demuncă utilizată), în timp ce în sens opus, în porţiunea inferioară a curbeiproducţiei marginale, masa salarială fiind inferioară aceleia, producţiaobţinută determină un profit pozitiv.

Pe termen lung, se pot aplica politicile de substituţie a capitaluluimuncă pentru că trebuie abandonată ipoteza potrivit căreia tehnologia esteconstantă şi nu afectează rata salariului. O schimbare în raportul preţulmuncii şi capital antrenează în consecinţă o modificare a proporţiei factorilorutilizaţi. Curba cererii pe termen lung trebuie să fie în condiţii normale maielastică decât pe termen scurt. În ceea ce priveşte curba cererii în industrie,aceasta se obţine cel puţin dacă se presupune că toate unităţile au aceeaşitehnologie, printr-o însumare orizontala a curbelor cererii firmelor; astfel sepostulează din nou că efectele de substituţie primeaza în faţa efectului devenit. Elasticitatea acestei curbe agregate este mai scăzută decât cea aîntreprinderii.

4.2.2. Elasticitatea cererii în raport cu salariul

În cazul elasticităţii cererii de muncă în raport cu salariul, AlfredMarshall este singurul care a văzut dependenţa dintre cei patru factori:

- Posibilităţile tehnologice de substituţie a celorlalţi factori de muncăîn procesul de producţie. Dacă aceste posibilităţi sunt reduse, cerereade munca va fi mai puţin elastică şi modificările nivelului salariilorvor avea repercursiuni mai scăzute asupra angajărilor. De aceea, ocompanie de transport aeriană nu se poate lipsi de serviciile piloţilorindiferent de nivelul salariului acestora.- Elasticitatea cererii de bunuri. Dacă această elasticitate e slabă,cererea de muncă va fi de o elasticitate mai scăzută, firmele putând sătransmita efectul asupra consumatorilor, prin creşterea preţurilor, prinridicarea salariilor aprobate pentru angajati, fără să se resimtă omodificare a muncii acestora. Spre exemplu, industriile de lux, încazul cărora efectul de snobism determină deseori consumatorul să îşimanifeste dorinţa de achiziţionare a unui produs care în opinia lor estecu atat mai bun, cu cât preţul este mai mare.- Elasticitatea ofertei altor intrări. Daca aceasta e redusă, cererea de

muncă va fi de o elasticitate mai scăzută. Aici se pot aduce explicaţii,deoarece pe termen scurt, dat fiind tehnologia, cererea de muncă emai puţin elastică decât pe termen lung, unde pot apărea inovaţii.- Proporţia costurilor cu factorul muncă în costul total. Dacă aceasteaar fi mai scăzute, cererea de muncă ar fi mai puţin elastică,modificările nivelului de remuneraţie având o incidenţă mai scăzutăasupra costurilor globale, preţurilor şi nivelului de producţie (cazulindustriilor cu un grad ridicat de capitalizare cum este spre exemplurafinarea petrolului).Aceşti patru factori pot fi combinaţi în proporţii diferite. Astfel,

elasticitatea cererii pentru bilete de avion poate fi asemănătoare cu cea pentrumasa la restaurant, dar proporţia costurilor salariale (în ciuda remuneraţieicrescute a comandantului de bord) e mai scazută decât în primul caz,proporţia costurilor salariale fiind mai ridicate în cazul mesei la restaurant.Aceasta antreneza consecinţe diferite pe ambele pieţe de muncăcorespondente, cererea de muncă fiind mai aproape de verticală (elasticitatezero) în primul caz şi mai aproape de orizontală (elasticitate nelimitată) în aldoilea caz.

4.3. Echilibrul pieţei muncii

Problema echilibrului pieţei muncii şi a folosirii forţei de muncăocupă la neoclasici un spaţiu restrâns. Accentul în analiza economică este pusla ei asupra comportamentului microeconomic. Echilibrul pieţei muncii seformează, la fel ca în cazul pieţei bunurilor obişnuite, prin confruntareacererii şi ofertei.

Salariul ca preţ de echilibru pe piaţa muncii se stabileşte pe baza adouă principii fundamentale: unul ce guvernează calculul economic alproducătorului, şi anume principiul productivităţii marginale, şi celălalt ceguvernează comportamentul economic al salariatului şi anume principiulutilităţii (dezutilităţii) marginale. Producătorul îşi formulează cererea sa deforţă de muncă întrebându-se care este volumul suplimentar al producţieiobţinut prin folosirea unui muncitor adiţional sau prin „cumpărarea” unei orede muncă în plus. Scopul său de maximizare a profitului poate fi atins numaidacă productivitatea marginală în expresie valorică a ultimului angajat esteegală cu salariul pe care îl plăteşte acestuia. Curba cererii de muncă este decio cerere derivată din cererea pentru bunurile produse cu ajutorul munciirespective şi se prezintă sub forma curbei venitului marginal.

Oferta de muncă provine din partea celor ce doresc să se angajeze şicare raţionează în modul următor: care utilitate sau dezutilitate, care plăceresau neplăcere le aduce o oră în plus de muncă? Pe măsura creşterii timpuluide muncă, „penibilitatea” muncii creşte, şi cresc, de asemenea, eforturile şicheltuielile pentru odihnă, refacere etc. Oferta de muncă va fi determinatăluând în considerare, pentru fiecare nivel al salariului, utilitatea şidezutilitatea produse de o oră de muncă suplimentară. Încă Stanley Jevonsobservase că munca produce atât utilitate cât şi dezutilitate, iar starea omuluise modifică pe parcursul muncii: la început este plăcută şi randamentulcreşte, ulterior devine dezagreabilă. Până la un anumit nivel al salariului realoferta de muncă va fi o funcţie crescătoare faţă de n ivelul salariului (este defapt timpul de muncă pentru care utilitatea marginală a salariului este maimare decât dezutilitatea marginală a muncii), iar dincolo de acest nivel ofertava fi descrescătoare faţă de nivelul salariului (dezutilitatea marginală amuncii depăşeşte utilitatea marginală a salariului).

Prin confruntarea pe piaţa muncii a cererii şi ofertei rezultă atâtnivelul salariului de echilibru cât şi gradul de ocupare.

Ocuparea deplină a forţei de muncă este şi necesară şi posibilă laneoclasici; ceea ce rămâne de stabilit este doar nivelul salariului care asigurăocuparea deplină. „Trebuie aleasă - afirma E. Böhm Bawerk - o perioadă deproducţie suficient de lungă, dar nu prea lungă, pentru a plăti întreaga forţăde muncă disponibilă. Rata salariului va fi stabilită astfel încât să nu rămânăcapital nefolosit pentru a conduce la creşterea salariilor, dar nici muncitorinefolosiţi pentru a le face să scadă”. Există şi posibilitatea existenţei unorsalarii mai mari, provenite dintr-o cerere de muncă superioară ofertei,salariatul obţinând în acest caz - cum observase A. Marshall - o rentăasemănătoare surplusului producătorului.

Subocuparea sau şomajul sunt însă imposibile, cu excepţia cazului încare sunt voluntare, decurgând din decizia ofertanţilor de muncă. Aceastapentru că, date fiind condiţiile de concurenţă perfectă pe piaţa muncii (ca şi încazul tuturor celorlalte pieţe), salariul se va stabili la acel nivel pentru carecererea agregată de muncă este egală cu oferta agregată. Situaţia în careoferta să fie mai mare decât cererea nu poate fi decât temporară, pentru căsalariile sunt perfect flexibile şi se adaptează imediat la modificărileintervenite. Orice creştere a numărului de salariaţi reduce productivitateamarginală a muncii şi, ca atare, noul angajat va trebui să se mulţumească cuun salariu mai mic, ce corespunde unei utilităţi marginale mai reduse amuncii sale.

Acelaşi punct de vedere este susţinut şi de A. C. Pigou, pe careKeynes avea să-1 critice atât de vehement. Pigou susţinea că, atunci cândsalariile scad, întreprinzătorii pot investi mai mult, contribuind la creştereacererii de muncă. El atribuie cauza şomajului permanent din perioadainterbelică rigidităţii salariilor. Natura relaţiei dintre salariu şi cererea demuncă este deci esenţială pentru stabilirea echilibrului pe piaţa muncii, „în

condiţii de concurenţă perfect liberă între muncitori şi de mobilitate perfectăa mâinii de lucru - afirma Pigou - natura relaţiei va fi foarte simplă,întotdeauna va acţiona o puternică tendinţă ca raportul dintre salarii şi cereresă se prezinte astfel încât toată lumea să fie ocupată. Drept urmare, în condiţiide stabilitate, toată lumea va fi efectiv ocupata”.

Aşadar, teoria neoclasică a folosirii forţei de muncă admite doarposibilitatea şomajului voluntar şi, eventual, a celui fricţional („între douăocupări”). Mijloacele de sporire a gradului de ocupare, aşa cum suntsurprinse de Keynes, sunt următoarele: îmbunătăţirea organizării şipreviziunii în privinţa ofertelor şi cererilor de muncă, de natură să reducăşomajul fricţional; reducerea dezutilităţii marginale a muncii, în scopulscăderii şomajului voluntar; creşterea productivităţii fizice marginale amuncii în ramurile care produc bunuri pentru consumul muncitorilor;creşterea preţurilor la bunurile care nu intră în consumul muncitorilor.

Minusurile modelului neoclasic de analiză sunt evidente şi decurg înprincipal din premisele adoptate: existenţa concurenţei perfecte pe toatepieţele, lipsa incertitudinilor, a constrângerii, neluarea în calcul a timpului, amonedei, a statului, a diferenţelor dintre indivizi. Demersul este lipsit în maremăsură de aplicabilitate practică, dar nu trebuie uitat că însuşi Walras descriarezultatul analizei marginaliste ca reflectând „o stare ideală, şi nu reală”.Marea majoritate a punctelor lăsate în suspensie de marginalişti vor fi reluatede reprezentanţii noilor curente neoliberale apărute în preajma celui de-aldoilea război mondial. Până atunci însă, gândirea economică avea să-1producă pe Keynes, cel care va revoluţiona optica asupra ocupării şişomajului.

Figura 4.5.

Oferta muncii care este o funcţie crescătoare a ratei salariului şicererea de munca care este o funcţie descrescătoare a ratei salariului, seintersectează într-un punct care determină în acelaşi timp o rată de salariu de

echilibru W şi un nivel de ocupare de echilibru E. Dacă oferta de muncăcreşte la punctul O', spre exemplu, pentru ca generaţiile baby boom ajung pepiata muncii, trebuie să rezulte toate aspectele egale pe de o parte, o scădere asalariilor şi invers în cazul în care aceasta ofertă se restrânge, spre exempluca urmare a unui război.

Dacă există cerere de muncă care dimpotrivă creşte până în punctulD', spre exemplu cazul unei firme noi care se înfiinţează pe o piaţă de muncălocală, atunci salariul de echilibru va creşte.

Figura 4.6.

Presupunem că ajustările sunt instantanee, ceea ce nu este în modnecesar nevoie aici. Schema ţesăturii de paianjen (vezi graficul următor) aratăceea ce se întâmplă în cazul în care oferta nu reacţionează decât cu întârzierela o creştere a cererii de muncă. Totuşi, imaginea pânzei de paianjen poaterezulta la fel de bine şi din fluctuaţiile convergente reprezentate mai jos,fluctuaţii intense care se automenţin. Totul depinde de pantă, respectiv decurbele ofertei şi a cererii de muncă.

Forma curbei cererii de muncă este determinată de termenii producţieimarginale a muncii şi a randamentelor descrescătoare a acestui factor,ceilalţi factori ramânand ficşi. Nu se mai poate postula un efect pentru caretoate firmele, solicitând simultan mâna de lucru, pot obţine o rata a salariuluidată; ele au un comportament opus, de creştere a nivelului de remuneraţieoferit, pentru a găsi forţa de muncă necesară; această creştere a salariilor serepercutează asupra costurilor de producţie, şi dacă se continuă să sepresupună că cererea de produse/munca e neschimbată, va determinamodificarea producţiei totale din industrie şi în consecinţă preţurile bunurilorşi a serviciilor produse; aceasta determină întreprinderile să îşi recalculezeproducţia marginală pentru a-şi reevalua nevoia lor de forţă de muncă.

Aceasta din urmă depinde astfel de preţul producţiei/muncii în cazul uneicereri de muncă relative la care se face referire. La nivel de ţară, cerereadevine dependentă de salarii şi de angajări şi nu mai poate fi luată înconsiderare ca şi un dat, ci este aceea care modifică costurile de producţie şinivelul mediu al preţului.

Astfel, la nivelul firmelor, este afectat în mică măsură nivelul generalal salariilor, oferta de muncă fiind mult mai elastică la rata salariilor curente,determina salariile, şi cererea determină angajările; la nivel de sectorspecializat, oferta şi cererea determină simultan salariile si angajările; la nivelnaţional, oferta fiind dată, ea determină angajarile, în timp ce cerereadetermină salariile. Această situaţie poate fi reprezentată grafic, în modobişnuit cu salariile pe ordonată şi cantităţile de muncă pe abscisă, cu odeplasare a curbei ofertei de muncă care este situată la orizontală iniţial, iarapoi devine progresiv verticală.

Prin construcţie, situaţia de echilibru descrisă de teoriile neoclasiceprezintă două caracteristici esenţiale. În primul rând ea se constituie într-unoptim de tip Pareto. Ca rezultat, nu este posibil să nu fie determinatădiminuarea bunăstării unui alt agent economic ; astfel starea de echilibru sedefineşte prin schimburi reciproc avantajoase, ceea ce justifică existenţa sa înplan teoretic. Pe de altă parte, optimul astfel atins asigură egalitatea dintreoferta globală şi cererea globală de muncă. Este vorba de asemenea despre unechilibru în angajarea forţei de muncă, a cărei realizare necesită îndeplinireaa trei condiţii : posibilitatea de a uni comportamentele indivizilor,coordonarea planurilor agenţilor economici prin intermediul unui alt agent şineintervenţia în flexibilitatea salariilor.

În aceste condiţii, excesul ofertei de muncă poate să îşi aibă o originecomportamentală sau noncomportamentală. Din punct de vederecomportamental, şomajul neoclasic nu poate fi decât voluntar7. Dacă existăofertă de muncă, atunci acesta apare sub forma refuzului muncitorului de aaccepta un loc de muncă sub o anumită rată minimală de salariu, denumită îngeneral ca şi salariu de rezervă, care este adus ca şi justificare prin teoriacăutării unui loc de muncă. Pentru neoclasici, şomajul sancţionează astfelcomportamentul ofertanţilor de forţă de muncă care refuză să se plieze pelegile pieţei, solicitând astfel remuneraţii superioare nivelului de echilibru.Totodată, tezele neoclasice respinge ipoteza conform căreia şomajul ar putearezulta dintr-un raţionalizare a volumului de angajări care ar fi de natură săstopeze ofertanţi care doresc să lucreze la nivelul unui salariu de echilibru.Dar, în perspectiva neoclasică, şomajul poate fi de asemenea de origine noncomportamentală. Astfel acesta va lua forma unui şomaj de neînţeles compusdin două elemente :

7 Leclercq Eric – “Les theories du marche du travail”, Editions de Seuil,1999, Paris, pp. 68-69

- şomajul fricţional, datorat lipsei unei adaptări, care ar implica omobilitate spaţială şi /sau profesională pentru a se realiza o stare deechilibru ;

- şomajul structural, care rezultă din inexistenţa unor calificări aofertanţilor de forţă de muncă în concordanţă cu nevoile de pregătireexprimată de către firme.În concluzie, studierea echilibrului de către V. Pareto a prilejuit

introducerea noţiunii de optim paretian, care se caracterizează prinurmătoarea afirmaţie: „nu se poate ameliora situaţia unui agent economic fărăa deteriora situaţia altui agent economic”.

Conceptul de optimum, care a avut o mare importanţă în teoriaeconomică, a fost şi foarte contestat. El prezintă interes pentru că furnizeazăun criteriu de referinţă care ia în calcul non-aditivitatea utilităţilor diverşiloragenţi economic, dar conduce frecvent la eludarea problemelor relative lastructurile iniţiale de repartiţie a bogăţiei.

Pareto a integrat funcţiile de indiferenţă în logica lui Walras. O curbăde indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de bunuri care oferă osatisfacţie egală. Acest demers în termenii curbelor de indiferenţă (F.Edgeworth) prezintă în particular interes pentru că ia în calcul faptul căutilitatea unui bun în raport cu cea a altui bun nu este cuantificabilă. Seremarcă de asemenea studiul echilibrului în raport cu: gusturile şi restricţiile.

Luând în considerare imperfecţiunile pieţei analiza poate fi„flexibilizată”. Imperfecţiunile pot fi şi ale ale pieţei muncii (monopsonulunui întreprinzător unic pe o piaţă izolată sau monopolul ofertei de muncăatunci când sindicatele au reuşit să impună o practică de closed shop) cât şi apieţei produsului cu toate structurile pieţei care pot fi concepute (spreexemplu în Franta : monopolul companiei EDF pentru electricitate, oligopolpentru companiile petroliere, concurenţă monopolistă pentru produsele dechimice de uz casnic în care fiecare producător încearcă să convingăconsumatorul că un anumit produs este mai bun decât celelalte produse) şicare se repercutează şi asupra pieţei muncii pentru că cererea de muncă este ocerere derivată.

Capitolul 5. AMENDAMENTELE ABORDĂRIINEOCLASICE

Abordarea traditională neoclasică poate fi privită într-o manieră multmai flexibilă dacă nu se ţine cont de ipotezele care ar putea păreacontradictorii cu privire la observarea functionarii efective a pieţelor actualede muncă. Patru noi orientări pot fi prezentate, printr-o parcurgere succesivă.

5.1. Teoria capitalului uman

Dacă se contestă ipoteza omogenitaţii pieţei muncii, atunci se acceptăteoria capitalului uman, care a făcut obiectul operelor lui Gary Becker.Această teorie care este susceptibil de a fi aplicată în diverse domenii(sănătate, informatică, spre exemplu) găseşte un teren de aplicare privilegiatîn câmpul formării profesionale. În teoria capitalului uman, formarea aredoua componente: formarea iniţială, experienţa profesională şi cunoştinţeleacumulate pe parcursul întregii vieţi active. Ca si întreprinzatorul care işigestionează capitalul său productiv, angajatul îşi administrează capitaluluman care însumeaza capacităţile sale productive (cunoştinţele, priceperea,experienţa) considerate, într-o accepţiune fisheriana, ca un stoc susceptibil dea-l da pentru a obţine succesiune de fluxuri de venituri: « ca şi capitalulmaterial, capitalul intelectual este o "curba de producţie" constituită datorităcheltuirii timpului şi a efortului; capitalul intelectual determină creşterearandamentului capitalului uman. Capitalul uman, asemenea capitaluluimaterial, prezintă doua caracteristici: este si un stoc si un flux. Ca şi stoc, elproduce un venit, iar valoarea sa depinde de importanţa venitului şi depropria sa durată de viaţă, nu numai fizic ci si economic: uzura morala are unastfel de rol, fiind determinată perimarea sa, mai devreme sau mai târziu, înfuncţie de progresul ştiinţific, de nivelul de cunoştinţe. Dar capitalulintelectual este de asemenea şi un flux care intervine ca şi factor de productiegeneral ». Oricum trebuie precizat faptul că, capitalul uman se deosebeşte decapitalul fizic datorită caracteristicilor sale imateriale şi pentru că esteinseparabil de persoana care îl deţine; acumularea sa este deci ireversibilă.

Vom prezenta dupa cum urmează, modalitatea de a raţiona adoptatăde către susţinătorii teoriei capitalului uman. O persoană cu un comportamentperfect economic lucrează şi aplică cunoştinţele sale evaluând optimizareaintertemporala. Dobândirea unei calificări presupune suportarea unui numărexact de costuri, corespunzând unor cheltuieli efective (drepturi de înscriere,

rezerve şcolare, etc.), iar pentru alţii presupune lipsa unor câştiguri sau uncost de oportunitate reprezentat de veniturile care ar putea fi realizate dacăindividul ar fi intrat in viaţa activă la finalul perioadei de studii obligatorii.Dar aceste costuri nu sunt investite atata timp cât li se oferă o perspectivă deobţinere ulterioară a unor venituri mai mari decât cele care ar putea firealizate în absenţa unei pregătiri; acele venituri suplimentare suntcomparabile cu costurile, totul fiind evaluat‚ pentru a se identifica dacăoperaţiunile de formare merită realizate de către întreprindere.

De asemenea, se va calcula rata randamentului intern al investiţieiumane "r", sau rata anulând beneficiul actualizat al operatiunii, şi se vacompara cu dobânda pe care ar remunera-o o investiţie financiara8.

B=S (R-C)/(1+r)n=0

Forma curbelor prezintă un număr de caracteristici, începutuldescrescător explicându-se prin deprecierea (uzura fizică sau depreciereamorală) capitalului uman de la o anumita vârstă; pornirea ascendentă a uneipante cu atât mai accentuată cu cât intrarea în viaţa de muncă activă a fostrealizată mai târziu şi, în consecinţă şi formarea importantă a individului;maximul caştigului realizat în cursul fiecarei anuităţi este mai devreme atinspentru persoanele mai puţin calificate (la vârsta de 30 de ani spre exemplu),şi mai târziu pentru calificările mai ridicate (spre exemplu, la vârsta de 50 deani pentru un cadru didactic) ; în concluzie, veniturile cresc pe măsuraînaintării în vârstă, în cazul în care calificarea obţinuta este mai ridicată.

Modificarea ipotezelor deterministe pe care le reaşeaza modelul(cunoaşterea perfectă a veniturilor viitoare etc) nu determină concluzii cumult diferite. Acelaşi model este susceptibil să ia în considerare diferenţelesociale iniţiale care realizează o modificare a calculelor de optimizare aleindivizilor. Este suficient pentru aceasta să se ţină cont de aprecierileformulate cu mult timp urmă de către Alfred Marshall, care a remarcat căpăturile cele mai nefavorizate ale societăţii supraevaluează costurile deformare, subevaluează veniturile posibil să fie aşteptate si actualizează totulcu o rata mai ridicată, aceasta fiind verificată şi în Franţa, prin anchetelerealizate de către IREDU, privind importanţa subiectivă şi obiectivă acheltuielilor cu educaţia de către mediile sociale ale CERC-ului, referitor lacunoaşterea pe care francezii o au, în funcţie de categoria lor socio-profesională, a remuneraţiilor aferente diverselor profesii, în sfârşit, pentruceea ce priveşte procedurile de actualizare, analize asupra ciclului de viaţă,când ele ţin cont de particularităţile grupurilor sociale.

Dacă abandonăm ipoteza omogenitătii factorului muncă, teoria

8 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre et agir”– Editura Liris, Paris, 1994, pp. 102-103

capitalului uman extinde şi îmbunătăţeşte deci modelele neoclasice de bază.Prin raportul acestor ipoteze se va observa că estimările individului nu selimitează la prezent (alegerea între venit şi timp liber) dar conduc la alegeriintertemporale, extrapolând de asemenea la alegerile individului. Avantajulnoii teorii este totuşi mai mare. Poate fi prezentată şi o altă explicaţie privinddiferenţele de salarii, ceea ce se constituie într-o contribuţie la analizacarierelor salariale, astfel că teoria capitalului uman permite întelegereamodalităţii în care pot fi stabilite diferenţele salariale între diferite pieţe demuncă. Există permanent, ca şi pe pieţele marshalliene, un preţ unic, darexistă şi o rată a randamentului intern a diferitelor categorii de muncă, pentrucă o absenţă a egalizării randamentelor obţinute prin veniturile actualizate deangajaţii mai mult sau mai putin calificaţi, ar antrena o modificare a atitudiniide a investiti. Trebuie adăugat că Becker a făcut o distincţie între formareasau calificarea generală, transferabilă, a cărei costuri trebuie suportate decătre indivizi şi formarea sau calificarea specifică, caz în care întreprindereasuportă costurile, ceea ce permite să se explice de ce salariile la începutulcarierei sunt inferioare faţă de cele a angajaţilor care au o vechime certă şideci au acumulata o experienţă utilă.

Aceasta însa nu pune la adapost teoria de toate criticile. Unele criticisunt ideologice: utilizarea abuzivă a termenului capital care face din fiecareangajat un „capitalist” de forţă, considerându-se că, capitalul nu este un stocde bunuri oarecare susceptibil de a fi achiziţionat pentru un flux de venituri,deci capitalul este abordat ca un raport social de producţie. Alte critici suntpragmatice: organizarea socială a şcolii poate fi cu dificultate considerată caşi o consecinţă a agregării alegerilor indivizilor în materie de formare pentrucă există o şcoala burgheză şi o şcoală de oameni de ştiinţă ca şibinecunoscutul Prost sau o filieră PP şi o filieră SS, de maniera stabilită deBaudelot si Establet, structuri care anticipează alegerile care pot fi făcute decătre indivizi. În final este important de subliniat o critică mai tehnică, pentruca educaţia, formarea nu sunt condiţionate în mod direct de nivelul deproductivitate dar joacă, într-o manieră simplistă, rolul de indicator deproductivitate potenţială a diferiţilor angajaţi, acţionând astfel ca un filtru,relevând posibilităţilor virtuale ale indivizilor.

În opinia reputatului economist Ethier J. Wilfred, naţiuni şi indiviziinvestesc în viitorul lor nu numai prin acumularea de capital fix, ca şiinstalaţii, echipamente, obiecte de inventar, dar şi prin cheltuieli în educaţie,training, perfecţionare, specializare şi alte tipuri de investiţii de acest gen caresunt denumite investiţii în capital uman. O parte din salariul total estereprezentat de o recompensă a capitalului uman mai mare decât plata unuisimplu serviciu. Este cunoscut faptul că (şi din lucrările lui Irving Kravis,profesor la Universitatea din Pennsylvania), industriile exportatoare tind săplătescă salarii mai mari. Tot conform marelui economist, măsurareacapitalului uman este dificilă pentru că nu există o piaţă explicită pentru el.Dar calculat acest capital uman poate fi încadrat în două categorii. Astfel,

capitalul uman poate fi asimilat capitalului fix pentru a obţine măsurareacapitalului total. În acest caz, modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson rămâneintact. În cel de-al doilea caz, capitalul uman poate fi abordat ca şi factordistinct, ca şi munca în sine, asemenea capitalului fix. În acest caz, modeluleste substanţial modificat, deoarece numărul de factori creşte de la doi la trei.Studiile empirice şi-au asumat ambele metode, şi de asemenea uniieconomişti au concluzionat că este mai echitabil să abordăm capitalul umanca şi factor distinct9.

5.2. Teoria căutării unui loc de muncă

Dacă se încearcă explicitarea şomajului, se poate distinge în gândireaneoclasică contemporană influenţa exercitată de cele două curentefundamentale de gândire: „curentul pigovian consideră că rigiditateainstituţională şi convenţiile sociale sunt cele care împiedică libera funcţionarea pieţei; curentul friedman-ian găseşte sursa şomajului în imperfecţiuneainformaţiilor; acesta din urma este astfel considerat ca şi fundamentalvoluntar”.

Ca rezultat, dacă se evaluează ipoteza unei informări perfecte pe opiaţă de muncă care ar fi perfect transparentă, poate rezulta teoria căutariiunui loc de muncă care poate să rezulte din teoria „job search” şi care poatesă ţină cont de forme exacte de şomaj. Teoria care işi găseşte fără îndoialăbaza in articolul lui Stigler din anul 1962, porneşte de la ideea că persoanelecare sunt în căutarea unui loc de muncă, sunt în căutarea informaţiilor despreposturi susceptibile de a le fi oferite într-o piaţă descentralizată. Aceastăcercetare care utilizează în derularea sa medii diferite (citirea de anunţuri dela mică publicitate, transmiterea prin viu grai, consultaţii a ANPE în cazulFrantei, etc.) face obiectul unui calcul economic, informaţia fiind costisitoareşi achiziţionarea sa este dificil de realizat. Se presupune că acumularea deinformaţii se realizează de aceeaşi maniera ca şi în cazul capitalului uman şirezultă un calcul de acelaşi tip, achiziţionarea sa stopând un cost suplimentar,iar costul marginal crescut al informatiei obţinute se echilibrează cuperspectiva unui câştig suplimentar, sau a unui câştig marginal descrescătorestimat. Costurile suportate de către individ sunt de trei tipuri: costuri dedemers propriu zise, costuri de oportunitate a timpului consacrat acelei

9 Ethier J. Wilfred – “Modern International Economics” – Second Edition,University of Pennsylvania, Editura W.W. Norton&Company Inc., NewYork, 1998, pag. 137

activităţi (echivalent câştigurilor mai ridicate care ar putea fi obţinute prinrenunţarea la acest demers), costul psihologic care este acela al situaţiei desolicitant a unui loc de muncă şi al incertitudinii care i-o conferă perspectiva.Câştigurile se prezintă cel mai des sub forma unei distribuţii de probabilităţisubiective10.

În cadrul teoriei căutării unui loc de munca au fost explorate doua căi.Prima, utilizată de către Stigler însuşi, constă în a afirma că solicitantul unuiloc de muncă se va concentra asupra numărului de vizite optim şi după ce leefectuează pe acelea va accepta cea mai bună ofertă salarială care i se se vaoferi. A doua opinie, susţinută de către McCall, porneşte de la ideea căangajaţii îşi fixează un nivel minim de salariu pe care îl apreciază ca şiacceptabil şi, în momentul în care găsesc o oferta care este excedentă acestuinivel, ei acceptă acea ofertă şi îşi abandonează căutarea unui nou loc demuncă. Profitul marginal al căutării din primul caz, îl reprezintă creştereaaşteptării unui profit maxim când se trece de la un eşantion de mărime „n” laun eşantion de mărime „n+1” şi egalizarea sa la costul unei vizitesuplimentare determină eşantionul optim. Salariul aşa denumit de „rezervă”optim în al doilea caz, este acela pentru care câştigurile suplimentarerezultând dintr-un nivel uşor superior, sunt echivalente cu un costsuplimentar de căutare. Tot ceea ce contribuie la creşterea aşteptării unuiprofit sau la reducerea costurilor (ex: alocaţii de şomaj, ajutoare pentrufamilii, etc) conduce în mod logic la o creştere a salariului de „rezervă” saude „acceptare” şi la o prelungire a duratei căutării unui loc de muncă. Pe dealtă parte, întreprinderile ar trebui să îşi selecţioneze personal pentru un postşi să dea salariu celui mai bun candidat dintre aplicanţii cu calităţi eterogenedeoarece, a priori, el nu cunoaşte şi suportă costurile asociate procedurilor deselectare şi de angajare. Ele vor căuta deci minimizarea costurilor, pretenţiilecandidaţilor care se prezintă, acestea putând fi utilizate ca şi criteriu deproductivitate potenţială a acestuia, şi chiar văzut ca un indicator de integrareîn întreprindere a salariaţilor respectivi. Teoria prezentată este decicomplementară, situându-se pe de o parte întreprinzătorii iar pe de altă parteangajaţii.

În teoria căutarii unui loc de muncă, şomajul este o operaţiune deinvestiţie pe care o întreprinde angajatul, aceasta regăsindu-se în celebra tezaa anilor 1920 a lui J. Rueff, atingerea şomajului poate astfel contribui lacrearea şomajului. Se poate totuşi observa că această teorie nu se poateconstitui in niciun caz într-o teorie generală de şomaj deoarece:

- este vorba despre o explicaţie parţială a subangajării în sensul că nupermite să fie explicitat şomajul voluntar; pe de altă parte impactuldezechilibrelor macroeconomice pe piaţă muncii este total omis;

10 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre etagir” – Editura Liris, Paris, 1994, pp. 104-105

- nicio analiză a concedierilor nu a fost propusă, astfel, este vorbă desprecauza fundamentală a agravării şomajului în perioada de recesiune;

- în logica căutării unui loc de muncă, probabilitatea de a ieşi din şomajar trebui să crească în măsura în care persoanele sunt de mai mult timpîn şomaj. În practică, se observă un fenomen invers: persoanele caresunt in şomaj de o perioada mai lungă de timp întâmpină mai maridificultăţi în găsirea unui loc de muncă decât persoanele care sunt înşomaj de o perioadă mai scurtă de timp;

- în final, această teorie nu permite înţelegerea motivului pentru care înloc să fluctueze, rata şomajului european nu a mai scăzut din perioadasa de creştere înregistrată între anii 1973 şi 1987.Astfel, teoria căutării de locuri de muncă („job search”) formalizează

comportamentul persoanelor aflate în şomaj, ideea esenţială fiind că şomeriinu dispun de o informaţie completă despre localizarea locurilor de muncăvacante la care ar putea accede. Chestiunea centrală este ce anume determinătimpul necesar şomerilor pentru a găsi sau a accepta un loc de muncăcorespunzător.

Modelul cel mai simplu porneşte de la următoarele premise(supoziţii)11:

1. indivizii urmăresc să maximizeze fluxul veniturilor lor de-a lungulîntregii vieţi;

2. pieţele monetare sunt perfecte şi există o singură rată a dobânzii,r, atât pentru deponenţi cât şi pentru solicitanţi, şi ea nu variază întimp;

3. căutarea unui loc de muncă este imposibilă pentru persoanele careau deja un loc de muncă;

4. oferta unui loc de muncă constă într-un flux de venituri salarialece urmează a fi plătite într-un interval de timp T;

5. nu există taxe, impozite şi nici alocaţii băneşti în caz de şomaj.Prima premisă implică faptul că indivizii nu sunt preocupaţi nici de

timpul liber şi nici de vreun risc privind venitul lor. A doua condiţie permiteca veniturile viitoare să poată fi discontate la o rată uniformă a dobânzii. Atreia condiţie furnizează motivul esenţial al şomajului. Aceasta înseamnă defapt că singura cale de a obţine un loc de muncă mai bine plătit decât celexistent este părăsirea acestuia din urmă. A patra premisă este foarteimportantă; dacă durata ocupării locului de muncă ce aduce venituri garantate(T) este mare, individul va fi foarte circumspect în a evita plasarea într-opoziţie care îi oferă venituri mai mici decât ar putea obţine în altă parte.Ultima condiţie este impusă pentru simplificare.

Implicaţiile acestor premise sunt imediate şi directe. Şomajul este purşi simplu o formă de investiţie. Veniturile curente sunt sacrificate de dragul

11 Sinclair, P., Unemployment. Economic Theory and Evidence, Basil Blackwell, 1987, pp.182-183

unor venituri mai mari în viitor. Costul situaţiei de a fi şomer este reprezentatde veniturile la care s-a renunţat prin părăsirea locului de muncă anterior, iarcâştigul este dat de veniturile actualizate (discontate de-a lungul întregii vieţi)ce vor creşte prin aşteptarea şi găsirea unei oferte, a unui loc de muncă maibun. Diferenţa dintre ele este câştigul obţinut dacă se caută şi se găseşte unnou loc de muncă, mai bine plătit.

Vor exista persoane aflate în şomaj pentru că valoarea discontată atuturor veniturilor salariale obţinute de-a lungul vieţii creşte ca urmare apărăsirii locului de muncă anterior şi găsirii altuia. Dar individul marginal vafi indiferent între a accepta locul de muncă existent şi a aştepta un altul;pentru acesta, venitul marginal al „investirii” în şomaj (venitul marginal alaşteptării) va fi zero.

Care sunt însă factorii care determină nivelul total al şomajului,conform acestei teorii? Există trei variabile critice: în primul rând, diferenţade salariu între oferta prezentă şi cea mai favorabilă ofertă viitoare pe careindividul speră să o primească; în al doilea rând, intervalul de timp în careindividul trebuie să rămână neplătit pentru a aştepta o nouă ofertă; în altreilea rând, este important nivelul ratei dobânzii: cu cât aceasta este mairidicată, cu atât persoana este mai dispusă să accepte locul de muncă prezent,pentru că eventualele venituri suplimentare viitoare vor fi discontate la o ratăînaltă a dobânzii, deci vor fi real mai mici.

Modelul teoretic are la bază câteva condiţii destul de nerealiste, iarrelaxarea acestora influenţează rezultatele acestui demers.

Relaxarea primei condiţii poate fi făcută dacă considerăm că timpulliber este un bun apreciat de individ şi deci numărul orelor de muncăprevăzute de potenţialul nou loc de muncă este semnificativ pentru alegereasa. Nu va mai fi vorba deci de un simplu calcul al venitului actualizat adus defiecare ofertă, ci trebuie luat în considerare şi timpul afectat muncii.

Dacă locul de muncă actual şi cele viitoare impun acelaşi sacrificiu altimpului liber, efectul tratării timpului liber ca un bun dezirabil va fi de amări şomajul. Existenţa unui timp liber suplimentar în timpul perioadei deşomaj este un avantaj, ce trebuie luat în considerare ca şi avantajelefinanciare ale ocupării. Pe de altă parte însă, dacă timpul liber în perioada deşomaj nu este privit ca un avantaj, atunci nivelul şomajului va fi mai micdecât cel prevăzut de modelul simplu. Imperfecţiunea pieţelor monetare are,de asemenea, efectul de a reduce şomajul de căutare, pentru că şomerii se vorconfrunta cu dificultăţi în procesul de solicitare de credite şi cu raţionalizareasumei pe care o pot lua cu împrumut.

A treia condiţie a modelului, care stipulează necesitatea de a fi înşomaj pentru a căuta un alt loc de muncă, este foarte discutabilă12. Căutareaunui loc de muncă poate fi făcută prin poştă, pe baza anunţurilor din mass-

12 vezi Hughes, C., McCormick, B., An Empirical Analysis of On-the-job Search and JobMobility, în „Manchester School”, vol. 53/1985

media etc. Totuşi, este evident că această căutare cere timp, iar timpul este oresursă de care şomerii dispun într-o măsură mai mare decât persoaneleocupate.

În ce priveşte a cincea condiţie, atât existenţa taxelor şi impozitelorcât mai ales a ajutoarelor de şomaj tind să mărească şomajul. Acestea dinurmă sunt subvenţii directe către şomeri, care le reduc sacrificiul financiarimediat necesar căutării unui loc de muncă mai bun, reducând practic costulsituaţiei de a fi în şomaj. Pentru ilustrarea modelului căutării de locuri demuncă vom folosi următorul exemplu13, în care vom considera că o persoanăaflată în şomaj caută de lucru şi constată că eterogenitatea locurilor de muncăşi informaţia imperfectă la care are acces determină o variaţie largă aofertelor pentru meseria sa, aşa cum rezultă din figura de mai jos :

Figura 5.1.

Pe axa orizontală sunt marcate ofertele de salariu, ofertele corespunzătoareunor salarii mai mari fiind reprezentate spre dreapta axei. Pe axa verticalăsunt indicate frecvenţele relative ale ofertelor de salariu respective.

Decizia luată de persoana aflată în şomaj, privind acceptarea saurespingerea unei anumite oferte, depinde de comparaţia între costuri şibeneficii. Salariul acceptabil poate fi găsit egalând beneficiul marginal cucostul marginal aşteptat al căutării. Dacă salariul oferit este mai mare decâtsalariul acceptabil, atunci căutarea se va opri şi locul de muncă respectiv va fiacceptat, în caz contrar, căutarea va continua.

Salariul acceptabil, optim, este prezentat prin linia verticală Sa dinfigura 3.10. Aria haşurată indică probabilitatea ca o singură ofertă să fiedeasupra salariului acceptabil, în acest caz, probabilitatea este de 0,8 sau 80%(0,30 + 0,30 + 0,15 + 0,05). Probabilitatea ca această persoană să accepte oofertă de salariu cuprinsă între c şi g este de 100% , iar probabilitatea deacceptare a unui salariu cuprins între 0 şi c este zero. În timpul perioadei decăutare, persoana respectivă se află în şomaj fricţional.

13 Azariadis, C., Implicit Contracts and Underemployment Equilibria, în „Journal of PoliticalEconomy”, vol. 83/1975

distribuţiaofertelor desalariu(frecvenţarelativă)

oferta desalariuO

Sa

a b c d e f g

0,10

0,30

0,20

0,30 0,30

0,15 0,15

0,050,05

Teoria căutării de locuri de muncă a permis reformularea riguroasă aefectelor „lucrătorului adiţional” şi a „lucrătorului descurajat”, noţiuni ce seaflă în centrul ideii de şomaj ascuns, care corespunde fenomenului de„flexion des taux d'activité”. Flexiunea este măsurată prin intrările şi ieşirileconsecutive ale populaţiei active, cu variaţii pe termen scurt în volumul şidurata şomajului.

5.3. Munca – factor cvasi fix

A treia ipoteza neoclasică susceptibilă de a fi prezentată este aceea aflexibilităţii instantanee a salariului, prezentată în articolul său de către W.Oïîn anul 1962. Ideea de pornire este că, costurile cu munca, pe care teoriaeconomică le consideră ca şi costuri variabile, nu se reduc numai la costulutilizării mâinii de lucru, dar există şi cheltuieli cu operaţiunile de recrutare,concediere, formare, organizare, şi în plus de gestionare a personalului; toateaceste elemente au în comun faptul că nu sunt în mod strict proporţionale cucantitatea de munca efectiv utilizată de către întreprindere şi care se aliniazăla costurile fixe, trebuind astfel luate în considerare în egală măsura.

Analiza costurilor integrează astfel elemente problemă a teorieicapitalului uman (cheltuieli de formare), alte cheltuieli specifice teorieicăutării unui loc de muncă (cheltuieli de recrutare), adăugând cheltuielireglementate (cotizaţii sociale care nu sunt toate în mod strict proporţionalecu salariul) sau organizaţionale (legate de procedurile de angajare şi deconcediere).

Avantajul acestei noi analize este de a permite analiza gestiunii depersonal pe temen lung, de a da raţionalitate comportamentelor care potapărea ca aberante sau dificil de explicat cu ajutorul ipotezelor utilizate îneconomie: u, spre exemplu, renunţarea la concedieri în perioade de recesiuneconjuncturală devine de acum o conduită perfect coerentă şi în cazul în carecosturile fixe cu concedierile se dovedesc mai ridicate decat economiilerealizate cu salariile, ţin seama de eventualele costuri de recrutare care arinterveni în cazul reluării situaţiei de conjunctura şi dacă întreprinderileestimează că ar avea de a face cu fluctuaţii tranzitorii. Modificările privindsituaţia locurilor de munca pot astfel să se găsească în mod legitim separatede cele de producţie, cu toate că cererea de muncă derivată continuă sărămână cadrul raţionamentului.

În concluzie, se poate afirma că „teoria permite să se ţină cont dedoua clase importante de fenomene. Pe de o parte, pe plan microeconomic,ele sugerează că întreprinderile, care doresc reducerea efectivelor lor, tind saconcedieze angajaţii mai putin instruiţi, pentru că plecarea lor este mai puţincostisitoare, şi reangajarea lor, dacă situaţia se ameliorează, va fi şi ea mai

puţin costisitoare. Cei mai buni angajaţi, sau cei care au beneficiat de oformare mai complexă, vor fi astfel menţinuţi pe posturi şi teoria muncii ca şifactor cvasifix poate avea drept rezultat o teorie economică de selectare laintrarea în şomaj. Pe plan macroeconomic, acest „ciclu de productivitate”este mai simplu de descris: în momentul în care începe situaţia de recesiune,productivitatea întreprinderilor scade şi invers în momentul în care creştereareîncepe, se asistă la creşteri foarte mari a productivităţii. În cel de-al doileacaz inerţia relativă este cauza evoluţiilor”.

Walter Oï a construit un model în care ecuaţia matematică stabileşte orelaţie între costurile de recrutare şi de formare platita in plus faţă de costurilede producţie14. Originalitatea constă în faptul că nivelul salariului nu poate fiegal cu productivitatea marginală a muncii pentru că acesta trebuie să acoperede asemenea şi cheltuielile de formare şi de angajare. Atâta timp câtproductivitatea muncii este inferioară salariului total şi a costurilor deformare şi de angajare, munca devine un factor cvasifix: angajatorul nu areinteresul să se separe de salariat. În opinia lui Walter Oï, pe termen lung,salariul tinde spre productivitatea marginală a muncii. Dar pe termen scurt,firma este interesată să păstreze aceeaşi forţă de muncă pentr care salariilesunt superioare productivităţii marginale a muncii.

În plan particular, asociind imperfecţiunea informaţiei, în special dincauza incertitudinii şi slaba flexibilitate a salariilor, ambele caracteristici cuafinităţi contemporane analizelor neoclasice, precum şi luarea în calculformele institutionale de organizare a activităţii, pe care acest curent degândire şi l-a asumat în egală măsură, este posibil, fără renunţarea câtuşi depuţin la creşterea ajustărilor automate, să ne dăm seama de formele actuale deşomaj, cum fac „noii economişti” francezi în momentul în care enunţă că:„şomajul nu rezultă dintr-un <nivel general al salariilor> prea ridicat ci dinfaptul că acest nivel ar trebui redus. Dar din raţiuni instituţionale şi politice,flexibilitatea salariilor şi preţurilor este prea slabă pentru a permite realocarearesurselor de desfăşurare, în condiţii compatibile cu menţinerea folosiriiîntregii forţe de muncă. Acest şomaj cuprinde două forme; există abordareaşomajului, pe care Mises o califică ca şi catalitică: partea şomajului care esteper total o cauză inevitabilă pentru că se găseşte în imperfecţiunileireductibile a naturii lucrurilor şi a informaţiilor umane. Apoi urmeazăşomajul instituţional, acela care este de mai multe tipuri pe care îl explicămprin creşterea piedicilor şi a îngrădirii de la libertatea de decizie aantreprenorilor şi care ar putea fi evitată daca noi nu ne-am lasa influenţaţi defalsele teorii. Ca urmare, şomajul instituţional se compune din trei elemente:-o parte a creşterii somajului care rezultă din adaptarea comportamentelorindividuale la noile norme instituţionale (spre exemplu, prelungireaperioadelor de căutare a unui nou loc de muncă în urma ameliorării

14 Stambouli Michael – “L’economie du travail. Des theories auxpolitiques”- Editura Circa, Franta, 2000

sistemului de protecţie împotriva pierderii locului de muncă, sau pentru cărigiditatea salariilor descurajează mobilitatea intersectorială15).-pe de altă parte, şomajul suplimentar care decurge din tot ceea ce, conformlegii sau potrivit acţiunii unor grupuri private (sau a ambelor) agraveazastările de inflexibilitate;-în final, partea de şomaj care rezultă din instabilitatea conjucturală carecreează controlul monopolistic al monedei de către instituţiile de stat supusela rândul lor influenţei grupurilor de presiune organizate”

5.4. Teoria salariului de eficienţă

În 1984, J. L. Yellen16 publica în „American Economic Review” unarticol ce avea să devină foarte cunoscut, consacrat modelelor „salariului deeficienţă”. Dacă principiul de bază al acestor modele nu era necunoscutpentru economişti, fiind deja formulat de Leibenstein în 1957, într-un articolreferitor la economia dezvoltării, articolul lui Yellen întrevede pentru primadată importanţa aplicaţiilor sale în economia muncii. După apariţia acestuiarticol, o serie de alte lucrări au aprofundat ipoteze şi rezultate ale modelului.Rare sunt azi abordările microeconomice ale pieţei muncii care nu integreazăaceastă dimensiune a relaţiei între angajator şi angajat. Din punct de vederemetodologic, modelele referitoare la salariul de eficienţă marchează apariţiateoriei incitaţiilor în economia muncii.

5.4.1. Fundamentele microeconomice ale salariului deeficienţă

În 1957, într-o lucrare consacrată funcţionării economiilor în curs dedezvoltare, H. Leibenstein17 susţinea că productivitatea individuală este ofuncţie crescătoare de salariul real (măsurat, de exemplu, prin raţia alimentarăpe care o primeşte fiecare muncitor). Astfel, o creştere a salariilor determinăcreşterea costului direct pe unitatea de muncă, dar şi productivitatea. Putem

15 Caire Guy – “L’economie du travail. Des reperes pour comprendre etagir” – Editura Liris, Paris, 1994, pp. 102-10316 Yellen, J. L., Efficiency Wage Models of Unemployment, în „AmericanEconomic Review”, vol. 74, nr. 2/1984, pp. 200-20517 Leibenstein, H., Economic Backwardness and Economic Growth, Ed.Wilwy, New York, 1957

astfel defini „ocuparea eficientă” ca fiind volumul de muncă ponderat cuproductivitatea sa.

Dacă angajatorii fixează salariile, ei trebuie să aleagă între eficacitateafactorului muncă şi costul lui. Salariul optim care rezultă din acest arbitraj,numit şi salariu de eficienţă, poate astfel să difere de cel care ar asigurarealizarea ocupării depline. În particular, salariul de eficienţă nu răspundetensiunilor care se manifestă pe piaţa muncii, ci mai degrabă obiectivelorinterne de eficienţă a muncii în cadrul firmei.

Odată cu teoria salariului de eficienţă a apărut o nouă dimensiune afactorului muncă: măsurat până acum în termeni de volum, el este acumcaracterizat de intensitatea şi calitatea sa. Comparativ cu conceptele teorieineoclasice, de altfel sărace în acest domeniu, aici este vorba de o idee cu totulnouă18.

Acest principiu de bază, pe care se sprijină toate modelele salariuluide eficienţă este, deci, extrem de simplu şi util pentru analiza pieţei muncii,dar totuşi, sub această formă, nesatisfăcător. Dacă putem admite valabilitateatezei „nutriţioniste” propusă de Leibenstein în cazul ţărilor în curs dedezvoltare, este destul de greu de a transfera aceste argumente economiilordezvoltate. Teoriile salariului de eficienţă, pentru a fi convingătoare, trebuiesă aibă la bază alte fundamente. De altfel, existenţa şi forma relaţiei salariu-productivitate sunt postulate în analiza lui Leibenstein, ceea ce lasă deschisăîntrebarea cu privire la fundamentele teoretice ale unei astfel de relaţii.Modelele apărute după anii ’80 se concentrează pe endogenizare, respectivexplicarea formării sale în cadrul modelului.

Din acest punct de vedere, în literatură au fost explorate diverse piste,unele care se bazează pe argumente „reale” şi altele care pun accentul peasimetriile informaţionale dintre angajatori şi angajaţi.

Vom începe cu analiza fundamentelor „reale” ale salariului deeficienţă.

În cadrul unei economii dezvoltate, o primă justificare a relaţieisalariu-productivitate, şi deci a salariului de eficienţă generator desubocupare, constă în luarea în calcul a costurilor de fluctuaţie a forţei demuncă. Un model reprezentativ pentru această direcţie este cel al luiStiglitz19.

Akerlof20 a propus ulterior o abordare diferită a salariului de eficienţă,abordare numită „sociologică”, fondată pe schimbul de „cadouri” sau degratificări între angajator şi angajat. Este vorba deci despre consideraţii de

18 Leibenstein, H. şi Snower, D., The Insider-Outsider Theory of Employmentand Unemployment, MIT Press, Cambridge, 198919 Stiglitz, J., Wage Determination in LDCs: The Labor Turn Over Model, în„Quartetly Journal of Economics”, vol. 88/1974, pp. 194-22720 Akerlof, C., Gift Exchange and Efficiency Wage Theory: Four Views, în„American Economic Review”, vol. 74/1984, pp. 79-83

gestiune internă a forţei de muncă, şi nu de mecanisme de piaţă care săexplice formarea salariilor şi volumul ocupării. Aceasta va avea consecinţeimportante asupra evoluţiei altui domeniu al analizei economice, teoriaorganizaţiilor.

Faptul că firmele au un interes în a-şi „păstra” salariaţii constituie ocaracteristică importantă a relaţiei de muncă. Atenţia acordată unui astfel defenomen nu este nouă; anumite modele ale capitaluluii uman se ocupă deprocesele prin care firmele „investesc” în formarea muncitorilor, fapt ce ducela costuri în cazul plecării salariaţilor. Aşadar, devine interesant de analizatstrategiile adoptate de firme pentru a-i descuraja pe salariaţi să caute altelocuri de muncă.

Pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să presupunem că firmelesuportă costuri de angajare, de concediere şi de formare a personalului lor;indiferent de origine, aceste costuri sunt legate de fluctuaţia forţei de muncăşi determină creşterea costului unitar al muncii. Prin „cost de fluctuaţie” seînţelege acel cost (fix) determinat de înlocuirea unui salariat care părăseştefirma cu altul nou. Pentru a simplifica, mai presupunem că toţi membrii unuibazin de ocupare, indiferent dacă sunt angajaţi de firma dată sau nu, au toţi apriori caracteristici productive identice, adică au aceleaşi aptitudini,furnizează acelaşi efort de muncă şi productivitatea lor este, de asemenea,identică. Dacă nu ar fi aşa, atunci necesitatea de a aplica măsuri de reţinere aangajaţilor ar avea originea în calităţile intrinsec diferite ale angajaţilor firmeifaţă de alţi membri ai bazinului de ocupare.

Având costuri de fluctuaţie, firma se găseşte în faţa următoruluiarbitraj: salariile prea mici reduc costul direct al muncii, dar măresc fluctuaţiaangajaţilor, provocând plecarea unor angajaţi, ceea ce determină pentru firmăun cost de fluctuaţie suplimentar.

Munca nu este omogenă, informaţiile nu sunt perfecte, sau altfel spusnu există o transparenţă a pieţei, salariul nu este întotdeauna flexibil: acesteconsideraţii ne indepărtează de modelele neoclasice ortodoxe. Se poate mergeşi mai departe în revizuirea regulii fundamentale a egalizării salariului şi aproductivităţii marginale a muncii. Teoria salariului de eficienţă inverseazărelaţia neoclasică făcând din salarii, nu rezultatul, dar cauza productivităţiimuncii, ideea veche care se poate regăsi fără îndoială şi în opera lui AlfredMarshall. Întreprinderile vor căuta în consecinţă să maximizeze raportul întreefortul furnizat de către angajaţi şi costul lor care reprezintă remuneraţia, saucare determină însăşi costul pe unitate de eficienţă (sau altfel spus,minimizarea costului unitar raportat la efortul furnizat, ceea ce se poatedenumi ca şi cost al muncii eficiente).

Dacă pentru relaţia între efort si remuneraţie, se adoptă ipotezelecurente de creştere dupa aceea de scădere a randamentelor, salariul deeficienţă se va reprezenta prin punctul unde raportul între efort şiremuneraţie este cel mai crescut. Rezultatul acestei construcţii este că salariulcare se stabileşte de către firme este determinat în mod independent de

ajustările de pe piaţă. Ca rezultat, în situaţii de recesiune, întreprinderea nu vaavea interesul să scada salariile, deoarece aceasta ar antrena scădereaefortului angajaţilor şi deci a productivităţii muncii. Dacă va fi necesară, oadaptare se va realiza prin concedierea unei părţi din efectivul de angajaţi,deci printr-o ajustare cantitativă.

Modelele de rotiere a mâinii de lucru susţinută de către Stiglitzconţine noţiuni legate de teoria muncii ca şi factor cvasi fix şi aceea asalariului de eficienţă. El consideră că salariile ridicate pot determinareducerea ratei de rotaţie a mâinii de lucru. Salariul astfel acordat fiindprobabil superior salariului de piaţă din cauza dorinţei întreprinderilor de aconserva mâna de lucru, pentru reducerea costurilor de rotaţie descurajândangajaţii lor de a căuta în alta parte un loc de muncă, sau pur si simplu pentrua fi în măsură să îi selecţioneze pe cei mai stabili dintre ei, şomajuldescurajând în acelaşi timp angajaţii de a-şi abandona locul lor de munca -ceea ce contribuie la reducerea costurilor de rotaţie, numărul locurilor demuncă de la firme va fi astfel inferior celui care ar implica o ajustare apreţurilor. Deci, se poate vorbi despre un şomaj involuntar.

Versiunea „sociologică” a lui Akerlof, care se inspiră din lucrările luiMauss şi relaţiile de schimb din societaţile primitive, se indepărtează maimult de abordarea neoclasică iniţiala atâta timp cât este abandonat demersulstrict individualist care o caracterizează. Autorul consideră că în faptîntreprinderea este constituită dintr-un ansamblu de angajaţi avândperformanţe omogene, unii „trag chiulul”, alţii dimpotrivă facându-şi unobiectiv din depăşirea normele medii de producţie. Întreprinderea va face o„favoare” angajaţilor săi, fie dublând normele de muncă, fie fixând salariisuperioare în funcţie de norma realizată, ceea ce dă mâinii de lucrusentimentul că este bine tratată, va stimula la o „contra favoare” reprezentatde către creşterea efortului efectuat de către fiecare.

5.4.2. „Eficienţa X”

H. Liebenstein a dezvoltat o analiză care tinde să ţină cont de studiilesociologice care pun în evidenţă irealismul ipotezelor neoclasice şipreocupările din cadrul firmei; inerţia agenţilor economici, dorinţa fiecăruiade a-si menţine mâna de lucru, imperfecţiunea informaţiilor - contribuie lanemaximizarea profiturilor21.

21Jacques Brédmond - Les économistes néo-classiques de L. Walras à M.Allais, de F. Von Hayek à M. Friedman, Ed. Hatier, Paris, 1998, p. 236-238

Pentru reintegrarea acestor elemente generale utilizate pentrudemonstrarea caracterului irealist al abordării neoclasice, Liebenstein susţineideea conform căreia creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa.

Conform analizei lui Liebenstein: „în Marea Britanie, în anul 1974,datorită unei greve a minerilor, guvernul prim-ministrului conservatorEdward Health a redus timpul de munca la trei zile pe săptămâna în sectorulindustrial. Şi aceasta a durat aproape o lună şi jumătate. Utilizarea capitaluluişi a muncii fusese redusă cu 60 % faţă de situaţia normală. La fel, producţia arămas la un nivel cuprins între 80 şi 90 % din volumul său obişnuit. Teoriaeconomică traditională nu are explicaţii pentru astfel de situaţii.

Ceea ce denumim <teoria eficienţei X> tratează tipul de ineficientarezultat dintr-o utilizare deficientă a resurselor existente în cadrulorganismelor de producţie. (Chiar pornind de la cercetările lui însăşi,Libenstein nu a reuşit să se găsească o denumire potrivită pentru acest tip deineficienţă şi a denumit-o pur şi simplu „ineficienţa X”.) Această teorieîncearcă să explice aceste situaţii de ineficienţă şi să studieze consecinţelelor.

În susţinerea ofertei şi a cererii există o teorie de motivare umană – oteorie a comportamentului unităţilor de decizie. Teoria tradiţionala susţine înesenţial că unităţile economice încearcă să ia deciziile economice cât maieficient posibil, altfel spus işi „maximizează” deciziile. Această ipotezăsemnifică faptul că în cazul în care obiectul de activitate este producţia debunuri şi de servicii, pentru o dimensiune dată a activităţilor, firmele încearcăsă minimizeze costurile pe unitate produsă (...)

Examinăm acum problema producţiei dintr-un punct de vedere maigeneral. Nu este relevant nici numărul aparatelor, nici suprafaţa spaţiilor, nicicantitatea materialelor şi nici numărul salariaţilor pentru a determinaproductia. Factorul crucial este gradul şi natura efortului care este impusangajaţilor. În consecinţă, în teoria de eficienţă X, accentul cade cu prioritateasupra efortului ca şi variabilă primordială, şi aceasta se leagă de sistemul demotivare în vigoare din cadrul unei firme, în opinia lui Liebenstein. Totodatăautorul susţine că relaţia între investiţia în input şi produsul realizat nu esteunică. Pentru a înţelege productivitatea, trebuie examinat ceea ce fac oameniiîn cadrul firmei şi ce îi determină pe ei să lucreze de o anumită manieră şi nude alta. Autorul acestei teorii utililizează deci ipoteza fundamentală conformcăreia efortul este până la un anumit punct, o variabilă distinctă pentru fiecaremembru al firmei. (...)

Mediul extern impune o presiune asupra managerilor firmei, care serepercutează asupra altor membri ai firmei, de sus în jos în cadrul ierarhiei.Menţinerea pe o lungă perioadă de timp a unui grad ridicat de concurenţă,poate determina creşterea suficienta a presiunii externe prin care se realizeazăo minimizare a costurilor. (...)

În cadrul unui mediu protejat, nicio firma nu va încercă să îşi reducăcosturile. În consecinţă, minimizarea costurilor reprezintă mai degrabă oexcepţie decât o regulă (...)

Unele concluzii ale autorului diferă de implicaţiile teoriei curente.Conform teoriei de eficienţă X:

1) minimizarea costurilor constituie mai degrabă o excepţie decât oregulă;

2) creşterea preţurilor la input nu atrage neaparat o creştere acosturilor la producţia rezultată;

3) creşterea preţurilor de producţie poate antrena o creştere a costuluiprin intermediul creşterii efortului angajatilor. De asemenea,inflaţia poate fi în parte, atât o cauză cât şi un efect a creşteriicosturilor.

Oricum în caz concret, concluziile lui Leibenstein se pliază pe liniiledirectoare ale teoriei curente, dar totuşi aceste concluzii nu conduc laconcluzii diferite pentru ceea ce sunt politicile economice. Teoria eficienţei Xsugerează, în contradicţie cu viziunea tradiţională, că profiturile nu constituieun bun indicator de eficienţă dacă producţia se realizează într-un mediuprotejat. Astfel o politică de control a monopolurilor naturale, cum este cazulcompaniilor de electricitate spre exemplu, pentru a fi controlată rataprofitului, nu este probabil potrivită. Conform eficienţei X, trebuie săprevedem nişte stimulente pentru ca managerii să îşi reducă costurile lor laminimum”.

Deci toate afirmaţiile de mai sus conduc la ideea că eficienţa poate ficel puţin ameliorată şi de această ipoteză depind concluziile modeluluineoclasic. Totodată se poate estima că o ameliorare a eficienţei este legată decalificarea personalului, de natura relaţiilor de muncă din cadrul firmei, etc.

Firma cunoaşte comportamentul salariaţilor săi, chiar dacă nu poateobserva abnegaţia lor în muncă, are interesul de a descuraja comportamentulde chiul. Pentru aceasta, ea poate mări nivelul de supraveghere almuncitorilor (ceea ce măreşte probabilitatea de a fi depistat). Dacă costurileacestei operaţii sunt foarte mari, mai rămâne soluţia de a mări costul deoportunitate al concedierii: dacă lucrătorul concediat suportă o scădereconsiderabilă a venitului, atunci este interesat să-şi păstreze locul de muncă.Oferind un salariu mai ridicat, firma descurajează comportamentele de chiul,salariul îndeplinind astfel un rol incitativ la efort.

În punctul de echilibru, toţi lucrătorii furnizează efortul maxim.Salariul de eficienţă astfel determinat este cu atât mai mare cu cât efortulcerut este mai mare, pentru că trebuie să compenseze o dezutilitate mai mare.Nivelul optim de ocupare rezultă deci din egalizarea productivităţii marginalea muncii eficiente (ponderată cu efortul individual) şi salariul real.

Acest raţionament dezbătut în cadrul echilibrului individual al firmeinu este suficient pentru întreaga economie. Dacă toate firmele sunt identice(şi au lucrători omogeni), această procedură le va determina să propună

acelaşi salariu. O diferenţă de salariu între o firmă şi concurenţii săi nu maipoate asigura în aceste condiţii incitaţia corespunzătoare pentru salariaţi. Dar,ţinând cont de constrângerea incitativă, firmele vor propune un salariusuperior salariului concurenţial, ceea ce va duce la existenţa şomajuluidurabil, cu rol de procedură incitativă.

Micşorând perspectivele de câştig în caz de concediere, şomajul„disciplinează” comportamentul productiv al angajaţilor. Subocuparea carederivă din acest mecanism are două proprietăţi. În primul rând, firmele nu auinteresul să reducă salariile pentru că astfel nu s-ar mai motiva interesulpentru efortul depus. În al doilea rând, un lucrător care îşi oferă serviciilepentru un salariu modic nu are şanse să fie angajat, nefiind credibil. Şomajulde echilibru este, deci, încă o dată, involuntar.

5.4.3. Organizarea internă a întreprinderii, echilibrul parţialal pieţei muncii şi echilibrul microeconomic

Odată cu teoria salariului de eficienţă, economia muncii poate face oincursiune într-un domeniu mai puţin abordat, teoria organizaţiilor. Acestemodele permit o mai bună analiză a structurii pieţei muncii.

Recunoscând că problemele legate de asimetriile informaţionale suntinerente relaţiilor de muncă, modelele salariului de eficienţă permit integrareaunei componente esenţiale a contractului de muncă, respectiv natura saincitativă şi rolul său în cadrul organizării interne a întreprinderii. Faptul cărelaţia de eficienţă este fondată pe existenţa costurilor de fluctuaţie aangajaţilor, pe fenomene de selecţie adversă sau pe riscul moral, suntîntotdeauna consideraţii de gestiune internă a muncii care prezidează fixareasalariilor. Contractele adecvate privind salariile apar, astfel, ca elementefundamentale de strategie a firmei în faţa constrângerilor de eficienţă internăşi în faţa concurenţei.

Luarea în calcul a costurilor de fluctuaţie a forţei de muncă permiteînţelegerea anumitor aspecte ale ierarhiei salariilor în interiorul întreprinderii.Dacă grupuri de indivizi se diferenţiază după forma funcţiei lor de plecare (deexemplu, prin rata de preferinţă pentru prezent sau gradul lor de aversiunepentru risc), necesitatea de a reţine, prin incitaţii corespunzătoare, diferitecategorii de indivizi, conduce la diversificarea salariilor. Un lucrător a căruiaversiune pentru risc este mai mică are tendinţa de a părăsi locul de muncăactual în cazul în care i se oferă un salariu mai mare; pentru a reţine un astfelde individ este necesar să i se ofere un salariu mai mare.

Interesul acestei observaţii îl constituie faptul că diferenţa de salariuse bazează pe diferenţele între caracteristicile non-productive ale lucrătorilor,adică pe parametri independenţi de aptitudinile lor, de formarea şi de

calificarea lor. În alţi termeni, putem astfel explica faptul că doi indiviziidentici din punct de vedere al caracteristicilor lor productive (dar diferiţi dinpunctul de vedere al altor parametri) sunt trataţi diferit de către angajator.

Acest fenomen conduce la apariţia unei ierarhii a salariilor, rezultatădin formarea unei „pieţe interne” a muncii. Constituirea pieţei interneminimizează costurile de angajare şi se integrează în strategia de menţinere apersonalului. Ideea va fi reluată de teoreticienii dualismului pieţei muncii,care vor găsi în modelul costurilor de fluctuaţie explicaţia unei pieţe a munciicu „două viteze”.

Modelele salariului de eficienţă permit, de asemenea, înţelegereastructurii ierarhice a locurilor de muncă, care nu se suprapune neapărat pe ceaa salariilor. O firmă care observă imperfect efortul productiv al angajaţilor săipoate să delege anumite funcţii de supervizare unor eşaloane intermediare deresponsabilitate. Modelului tradiţional de stimulare prin salariu, careprevalează în ierarhiile cu două niveluri (modelul principal/agent) i sesubstituie o structură cu trei niveluri numită principal/supervizor/agent, încadrul căreia principalul îi delegă supervizorului funcţia de control a munciiagentului. Aceste modele permit clarificarea cazurilor în care crearea unuieşalon ierarhic intermediar este avantajoasă pentru întreprindere. Pot fi astfelexplicate şi anumite structuri interne ale întreprinderii - structura piramidală,divizională sau funcţională, ca răspunsuri raţionale la structuri informaţionalespecifice.

Modelele salariului de eficienţă permit renunţarea la o ipoteză foarterestrictivă a modelelor neoclasice obişnuite, cea de omogenitate a factoruluimuncă. Luarea în considerare a eterogenităţii caracteristicilor angajaţilor, avariaţiilor efortului productiv şi a proprietăţilor de selecţie sau de incitare acontractului de muncă conduce la o analiză mai aprofundată a structurii pieţeimuncii.

Să considerăm din nou ipoteza costurilor de fluctuaţie a forţei demuncă. Aceste costuri fac, din punctul de vedere al firmei, ca indivizi avândaceleaşi caracteristici productive să nu fie totuşi perfect substituibili. Acestfenomen dă naştere la o contradicţie, în cadrul relaţiilor de muncă, între„insider-i” (adică angajaţii firmei) şi „outsider-i” (agenţii exteriori firmei).Existenţa costurilor de fluctuaţie conferă „insider-ilor” o rentă de situaţie sauo putere de piaţă pe care o vor exploata în detrimentul „outsider-ilor”.

Pentru anumite abordări22, conflictul între „insider-i”şi „outsider-i” ialocul, în funcţionarea pieţei muncii, opoziţiei tradiţionale dintre angajator şiangajaţi, ceea ce nu înseamnă afirmarea existenţei comportamentelor decooperare între firmă şi angajaţii săi, dar modifică totuşi considerabilviziunea privind natura conflictelor de interese exercitate în cadrul relaţiilorde muncă.

22 Lindbeck, A. şi Snower, D.: The Insider-Outsider Theory of Employment andUnemploiment. MIT Press, Cambridge, 1989

De altfel, argumentele avansate pentru a explica apariţia unei relaţiiîntre salariu şi productivitate nu sunt în mod necesar valabile în toatesectoarele productive. Anumite locuri de muncă permit observarea cuuşurinţă a efortului depus, costurile de fluctuaţie putând fi mici.

În consecinţă, piaţa muncii poate cuprinde segmente non-concurenţiale (cele în care se aplică principiul salariului de eficienţă) şiramuri în cadrul cărora „legile pieţei” determină salariile şi numărulangajaţilor. Aceste consideraţii fac obiectul teoriei dualismului pieţei muncii.Modelele salariului de eficienţă pot fi, deci, integrate într-un modelmacroeconomic.

5.4.4. Implicaţiile microeconomice ale salariului de eficienţă

Oricare ar fi justificarea microeconomică, modelele salariului deeficienţă provin dintr-un principiu comun, şi anume că salariile suntdeterminate în mare parte de constrângeri de gestiune internă a forţei demuncă. Bineînţeles, aceste constrângeri nu sunt independente de funcţionareaglobală a economiei, pentru că interacţiunile dintre comportamente sunt luateîn calcul într-o manieră explicită. Dar aceste consideraţii de eficienţă internăfac ca salariul de eficienţă să fie mai puţin flexibil faţă de fluctuaţiilemacroeconomice, prezentând o anumită rigiditate faţă de perturbaţiile dineconomie.

Pentru a înţelege acest rezultat, este suficient să revenim lamecanismul de formare a salariului care se află la baza acestor modele.Salariul de eficienţă, care maximizează profitul în cazul unei relaţiicrescătoare între salariu şi productivitate, nu depinde decât de forma acesteirelaţii. Dacă economia este afectată de anumite perturbaţii, fără însă caacestea să modifice natura acestei relaţii, firmele nu au niciun motiv de amodifica nivelul salariilor. În consecinţă, salariul este invariabil faţă defluctuaţiile conjuncturale care lasă neschimbată forma relaţiei salariu-productivitate.

De asemenea, sunt interesante şi efectele politicilor privindindemnizaţia de şomaj. În modelul „chiulangiului”, o creştere a acestorindemnizaţii de şomaj reduce costul de oportunitate al concedierii; pentru a-istimula pe lucrători să furnizeze un nivel de efort echivalent, firmele trebuiedeci să ofere salarii mai mari. Dar astfel se reduce cererea de muncă şi creşteşomajul. Acest efect „anti-keynesian” nu apare în mod necesar în alte modeleale salariului de eficienţă. Impactul indemnizaţiilor de şomaj asupra ocupăriieste astfel nedeterminat în prezenţa costurilor de fluctuaţie.

Pe ansamblu, modelele salariului de eficienţă explică rigiditateasalariilor şi apariţia subocupării. Totuşi, contractul incitativ este rezultat

dintr-o relaţie inter-individuală între angajator şi angajat, or, în multe cazurieste vorba de un caracter colectiv al determinării salariilor şi ocupării, aşacum va explica teoria negocierilor.

5.4.5. Deficienţele abordării contractuale

Teoria contractelor pare, la prima vedere, a-şi fi îndeplinit rolul, adicăexplicarea flexibilităţii imperfecte a salariilor, responsabilă la rândul ei desubocuparea forţei de muncă în conjuncturi defavorabile. Integrareaincertitudinilor în modelele neoclasice obişnuite constituie, fără îndoială, unprogres, iar atitudinile legate de risc ale agenţilor economici constituie, înlumea reală, un factor esenţial în explicarea alegerii făcute de aceştia.

Totuşi, această abordare suferă o anumită incoerenţă. Obiectivulurmărit de această teorie este de a explica, într-un cadru de analiză compatibilcu raţionalitatea individuală, un ansamblu de fenomene reflectândincapacitatea pieţei în asigurarea schimbului eficient de servicii de muncă.Dar contractele optime analizate înainte lasă agenţii economici într-o situaţiecare rămâne ex post sub-optimală: dacă aceste contracte puteau fi renegociatedupă observarea stării naturii, firma şi lucrătorii (şomeri sau angajaţi) ar fiales niveluri ale salariului şi ocupării în general diferite de cele determinateex ante. Firma, de exemplu, are uneori interesul ex post de a angaja mai mulţimuncitori decât prevede contractul.

Într-o formă mai generală, teoria nu ne permite să înţelegem de ceagenţii economici, liberi de a negocia contractele care îi unesc, rămân fideliangajamentelor lor chiar dacă acestea se dovedesc dezavantajoase pentru ei.Contractele nu conţin intrinsec incitaţii care să asigure respectarea lor; ele nusunt executorii.

Pe de altă parte, luarea în calcul a incertitudinii rămâne în cadrulacestei abordări destul de rudimentară. În particular, ipoteza conform căreiainformaţia cu privire la starea naturii este accesibilă tuturor este destul derăspândită23, şi discutabilă.

Din moment ce schimbul de servicii de muncă nu este guvernat defuncţionarea unei pieţe concurenţiale, ci de acorduri contractuale directe întreagenţi economici, nu există niciun motiv de a presupune că actorii limitează apriori clasa contractelor admisibile. Pornind de la această remarcă,numeroase aprofundări ale modelului iniţial îşi propun relaxarea anumitoripoteze.

În cursul dezvoltărilor anterioare, s-a admis, pe de-o parte, că fiecaremuncitor prezintă o ofertă de muncă inelastică în raport cu salariul (adică

23 Dunlop, J., Wage Determination Under Trade Unions, Mac Millan, New York, 1944

invariabilă cu nivelul salariului) şi, pe de altă parte, firmele nu plătesc nicioindemnizaţie de şomaj şomerilor din cadrul bazinului de ocupare. Dacă primadintre aceste ipoteze este înlăturată, devine posibilă variaţia durateiindividuale a muncii în funcţie de conjunctură: se poate dovedi avantajoasă,de exemplu, creşterea numărului total de muncitori, crescând astfelcontribuţia fiecăruia la producţie în cadrul unei stări a naturii favorabile, şidescreşterea în cazul unei stări defavorabile a naturii. Flexibilitatea careautorizează partajul muncii permite atingerea unor stări eficiente, în sensullui Pareto. Într-adevăr, pentru fiecare nivel al salariului (şi, în particularpentru cele care realizează partajul optim al riscurilor), firma poate selecta unnivel al ocupării forţei de muncă care să egalizeze productivitatea marginală amuncii şi salariul real. Altfel spus, fiecărui nivel al salariului îi corespunde unnivel concurenţial al ocupării forţei de muncă; conflictul între obiectivele deasigurare şi de eficienţă productivă dispare. Asemenea contracte asigură, deaceastă dată, salariaţilor o utilitate marginală a venitului invariabilă faţă destarea naturii şi garantează firmelor maximum de profit.

Acest rezultat poate fi înţeles foarte uşor dacă se recurge, încă o dată,la analogia cu un contract de asigurări. Ne imaginăm că firma este formatădin două departamente: unul de „producţie” şi unul de „asigurări”. Obiectivulprimului departament este de a asigura eficienţa productivă (prinmaximizarea profitului), în timp ce al doilea protejează salariaţii contrariscurilor conjuncturale. Fiind dat salariul impus, departamentul „producţie”alege un nivel al ocupării (un număr de angajaţi) care să egalizezeproductivitatea marginală şi salariul real. Această ajustare este posibilă atâtatimp cât flexibilitatea timpului de muncă este autorizată. Departamentul„asigurări” gestionează riscul transferând masa salarială corespunzătoarestării favorabile a naturii spre cea defavorabilă. Finanţarea asigurărilorfurnizate muncitorilor în stările defavorabile ale naturii este garantată dereţinerile prelevate din salarii în timpul stărilor favorabile.

Când firma poate plăti indemnizaţii de şomaj şomerilor din bazinulsău de ocupare, contractele permit realizarea asigurării complete şi eficienţeiproducţiei: angajatorul, în anumite stări ale naturii, preferă să-i plătească pecei inactivi în scopul de a reduce nivelul ocupării, această procedurăoferindu-i un grad de flexibilitate suplimentară.

Firma poate în acest fel să „cumpere dreptul” de a ajusta nivelulocupării la o valoare optimă, garantând salariaţilor remunerări constante,indiferent dacă sunt ocupaţi sau nu şi indiferent de conjunctură.

Sunt aceste două variante mai satisfăcătoare decât modelul de bază?Ele permit răspunsuri la unele dintre criticile formulate mai sus. Într-adevăr,agenţii economici se găsesc acum ex post într-o situaţie eficientă în sensul luiPareto; ei nu mai au, deci, niciun motiv de a nu respecta termenii contractuluipe care l-au semnat ex ante. Din acest punct de vedere, aceste versiuni alemodelului iniţial sunt conforme cu postulatul metodologic al raţionalităţiiagenţilor economici.

În schimb, teoria şi-a pierdut puterea de a explica disfuncţionalităţilepieţei muncii: partajul muncii sau posibilitatea de a remunera şomerii,asigurând un nivel eficient al ocupării, nu mai permit înţelegerea legăturiidintre rigiditatea salariilor şi şomaj. Dacă abordarea contractuală convinge cateorie non-concurenţială a salariilor, trebuie să ne orientăm spre alte punctede vedere pentru a înţelege originea şomajului.

În faţa eşecului modelelor precedente în explicarea şomajului, au fostexplorate alte configuraţii informaţionale.

Modelele contractelor în condiţii de informaţii asimetrice24 pleacă deasemenea de la ipoteza conform căreia starea naturii nu poate fi observată detoţi agenţii economici, ci doar de firmă. În aceste condiţii, contractul nu poatestipula schimbări contingente cu starea naturii, deoarece, conform ipotezei,aceasta nu poate fi observată de toate părţile implicate în contract. Atunci,cum se definesc contractele în această situaţie?

Pentru ca lucrătorii şi firmele să poată încheia un aranjamentcontractual, trebuie ca termenii acestui contract să fie condiţionaţi de ovariabilă care constituie o noţiune comună. De exemplu, anumite contractesalariale includ o clauză de indexare pe baza nivelului preţurilor. Este vorbade un contract de tip particular, care prevede că salariul (sau creştereasalariului) pe care trebuie să-l primească muncitorul este în funcţie deevoluţia nivelului general al preţurilor, variabilă presupusă a fi observabilă detoţi.

Sau ne putem imagina o altă soluţie teoretică. Derularea contractuluipoate prevedea o etapă în care firma, după ce a observat starea naturii, să facăun anunţ public; constituind o informaţie comună, acest anunţ poate fi ovariabilă căreia îi vor fi subordonate salariul şi nivelul ocupării viitoare.

Contractul va fi atunci rezultatul etapelor următoare :- etapa 0 (ex ante): firma şi lucrătorii se pun de acord în alcătuirea unui

contract în următoarea formă: dacă firma anunţă starea 1, atunciperechea salariu-nivel de ocupare este (w1, L1); dacă anunţă starea 2atunci contractul prevede (w2, L2);

- etapa 1 (intermediară): firma observă starea naturii care se realizează.Ea anunţă o stare (fie e1 sau e2).

- etapa 2 (ex post): producţia are loc în condiţiile prevăzute în contractconform stării naturii anunţate de firmă.Să mai presupunem că, pentru firma noastră, starea naturii este

constituită de intensitatea cererii care i se adresează şi care poate fi mare (M)sau mică (m). Într-o lume în care starea naturii este observabilă atât deangajator cât şi de salariaţi, se pot pune în practică contracte de tipul celoranalizate până acum, şi care au următoarea formă :

24 Hart, O., Optimal Labour Contracts under Assymmetric Information: An Introduction, în„Review of Economic Studies”, vol. 160/1983, pp. 3-36

- dacă cererea este mare, contractul prevede o pereche salariu-nivel deocupare (wM, LM);

- dacă cererea este mică, atunci contractul prevede (wm, Lm).Ştiind că firma este neutră faţă de risc, avem: wM=wm şi LM>Lm.

Acum ne putem gândi că angajatorul are acces mai direct la informaţiicare privesc cererea decât lucrătorii. Dacă în contract se prevede că perecheasalariu-nivel de ocupare este condiţionată de anunţul firmei cu privire lanivelul cererii, atunci firma poate avea interesul declarării unei stări a naturiidefavorabile, în scopul reducerii remuneraţiilor datorate. În alte cazuri,dimpotrivă, poate să declare o stare favorabilă cu o cerere foarte mare, pentrua cere salariaţilor o cantitate mai mare de muncă.

Observăm, astfel, dificultăţile ridicate de punerea în practică a unorastfel de contracte: agentul economic care dispune de o informaţie privatăpoate avea interes în disimularea ei, în detrimentul eficienţei economice,pentru a obţine o „rentă informaţională”. Această problemă îşi găseşte însăsoluţia: există contracte în care agenţii informaţi (în cazul nostru firma) suntdezavantajaţi în cazul falselor anunţuri25. Aceste contracte, numitestimulative sau incitative, comportă o penalitate suficientă pentru a descurajao astfel de practică.

Într-un asemenea context informaţional, un contract optim trebuie sărăspundă unei triple exigenţe :

- trebuie să furnizeze salariaţilor o asigurare împotriva riscurilor legatede variaţiile remuneraţiilor lor (obiectivul asigurării);

- trebuie să realizeze eficienţa productivă (maximizarea profitului);- şi, în sfârşit, trebuie să încurajeze firma să anunţe adevărul

(proprietatea incitativă).Cum contractele definite în condiţiile informaţiilor simetrice permit

realizarea unei asigurări complete a muncitorilor şi atingerea unei producţiieficiente, celui de-al treilea obiectiv (incitaţia de a nu trişa) îi revineexplicarea şomajului involuntar.

Presupunem că firma are interesul de a practica un salariu mai mic înstarea defavorabilă a naturii: dacă un contract stipulează efectiv un salariumai mic în această stare, firma va avea interesul în orice stare s-o anunţe pecea defavorabilă. Acest contract nu e în concordanţă deci, cu al treileaobiectiv, acela de a anunţa realitatea, nu este revelator. Un contract revelatorsau incitativ trebuie, deci, să modifice nivelul ocupării.

Această soluţie, dacă garantează că firma nu va obţine în totalitaterenta informaţională de care are nevoie, determină totuşi o mai scăzutăeficienţă productivă şi, în exemplul pe care l-am discutat, necesitatea de adetermina firma să anunţe starea reală (observabilă) conduce, de cele maimulte ori, la o mai scăzută ocupare a forţei de muncă.

25 Henin, P.Y. ş.a., L’indexation de salaires: fondaments et implicationesmacroéconomiques, Economica, Paris, 1987

Asimetria informaţiilor poate explica şomajul astfel: dacă firmadispune de un avantaj informaţional, ea va avea o tendinţă spontană de aexploata această situaţie în beneficiul său, ceea ce poate prejudicia intereselecolective. Este, astfel, de evitat ca firma să-şi însuşească totalitatea renteisale. Contractele optime în această situaţie de asimetrie a informaţiilor (adicărevelatoare) au un rol precis, cel de a transfera o parte din această rentăasupra salariaţilor.

Dar punerea în practică a acestor contracte are un anumit preţ; înexemplul precedent, acest preţ îl constituie subocuparea mai ridicată decâtîntr-un mediu concurenţial. Asimetria informaţiilor va putea explica şomajulprin necesitatea, din punctul de vedere al bunăstării sociale, de a impuneanumite penalităţi firmei pentru ca aceasta să nu mai trişeze referitor la stareanaturii.

Din păcate, în alte cazuri, „pedeapsa” rezultată din aplicarea uneiastfel de măsuri constă în impunerea unui nivel de ocupare prea mare înraport cu eficienţa productivă: astfel, în loc să explice şomajul, teoriacontractelor oferă fundamente ale situaţiilor de supraocupare.

J. Green şi C. Kahn au arătat că apariţia supraocupării sau a şomajuluieste subordonată formei pe care o are funcţia de utilitate a salariaţilor, şi maiprecis forma arbitrajului între consum şi timp liber26.

Aceste dezvoltări subliniază lipsa de robusteţe a abordăriicontractuale. Multiplicarea tentativelor din anii ’80 de a salva ideeafondatoare a teoriei contractelor nu schimbă nimic; şomajul nu-şi poate găsioriginea în existenţa contractelor de asigurare încheiate între angajaţi şiangajatori. În schimb, însă, teoria oferă baze solide cu privire la rigiditateasalariilor, cu toate că numeroase dezvoltări au fost consacrate analizei globalecu privire la funcţionarea economiei în condiţiile fixării salariilor în modcontractual.

5.4.6. O economie contractuală

Rezultatele evocate lasă o oarecare undă de scepticism asupracapacităţii teoriei contractelor de a explica ansamblul disfuncţionalităţilorpieţei muncii. Ne putem gândi că acest fapt se datorează unei abordăriexclusivist microeconomice a acestor modele, fiind lăsat în umbră ansamblulfenomenelor macroeconomice care se pot manifesta într-o economie. Dinacest punct de vedere vor fi explorate trei abordări.

26 Green, J. şi Kahn, C., Wage Employment Contracts, în „Quarterly Journal of Economics”,vol. XCVIII/1983, pp. 173-187

Prima dintre ele tratează, plecând de la echilibrul parţial spreechilibrul general, piaţa contractelor şi dualismul pieţei muncii.

Procedura asigurării în contractele implicite presupune ca fiind date„oportunităţile exterioare” ale salariaţilor, adică utilitatea medie pe care o potobţine dacă nu încheie contracte cu firma. Aceste oportunităţi (de caredepinde nivelul salariului contractual) au fost definite într-o manieră vagă, cafiind dependente de indemnizaţiile acordate de stat şomerilor, de rataşomajului din economie şi de salariile oferite de alte firme. Astfel, la nivelulunei întreprinderi izolate şi al bazinului său de forţă de muncă, este normal săse considere date aceste variabile macroeconomice. Dacă ne intereseazăfuncţionarea economiei în ansamblu, o asemenea ipoteză nu este de acceptat,pentru că trebuie precizat cum se formează nivelul ocupării, conform căruimod sunt determinate salariile acordate de alte firme şi în ce fel statulfinanţează indemnizaţiile de şomaj.

O altă ipoteză importantă, şi care se bazează pe precedenta, este ceacare presupune fixată mărimea bazinului forţei de muncă. Am văzut că ofirmă care determină prin contract nivelul salariilor şi volumul salariaţilor arecâteodată interesul de a angaja mai mulţi lucrători decât o autorizeazămărimea bazinului de forţă de muncă. În aceeaşi manieră, anumiţi muncitorivor avea interesul ex post (adică după ce starea naturii a fost realizată şirespectată) să renunţe la bazinul forţei de muncă la care au fost ataşaţi, pentrua profita de oportunităţile exterioare. Or, teoria contractelor presupune călucrătorii sunt imobili ex post. Într-un cadru de analiză mai global al pieţeimuncii, trebuie explicată constituirea bazinului forţei de muncă. În termenimai tehnici, aceste remarci constau în a spune că este mai convenabil să setreacă de la un raţionament bazat pe echilibrul parţial la unul bazat peechilibrul general.

Anumite lucrări care utilizează direct rezultatele teoriei contractelorse situează în această perspectivă27.

Pe de o parte, integrarea unei determinări prin contract a salariilorîntr-un model macroeconomic permite analiza felului în care firmeleconcurează pentru a atrage muncitori şi pentru a-şi constitui bazine de forţăde muncă28. În cadrul unor dezvoltări ulterioare, această idee de bază va danaştere explicaţiei cu privire la constituirea pieţelor interne ale muncii.

Pe de altă parte, anumite abordări ale dualismului pieţei muncii facdistincţie între un sector contractual al economiei şi un sector în cadrul căruiadeterminarea salariilor şi a nivelului ocupării se face pe baze maiconcurenţiale.

27 Guedj-Zajdela, H. şi Zylberberg, A., Contrats implicites de long terme, document detravail, MAD, Université de Paris-I, no. 144/1988; Perrot, A., Informations, incitations etcontrats: des fondements microéconomiques pour une dynamique macroéconomique,Université de Paris-I, 198628 Burdett, K. şi Mortensen, D., Search, Layoffs and Labor MarketEquilibrium, în „Journalof Political Economy”, vol. 87/1980, pp. 991-1010

O altă abordare priveşte aşa-numitele contracte indexate.Definirea contractelor în funcţie de starea naturii realizată cere să fie

luat în consideraţie ansamblul eventualităţilor viitoare posibile. În cadrulmodelelor obişnuite, incertitudinea nu afectează decât o singură variabilă(cererea, productivitatea etc.), ceea ce permite definirea contractelor aşa-numite „complete”: perechea salariu-număr de salariaţi este definită în fiecareconfiguraţie posibilă a mediului viitor.

Realitatea este, bineînţeles, mai complexă şi sursele de incertitudinemai numeroase. Contractele complete necesită colectarea de informaţii alecăror costuri sunt prohibitive. Astfel, avem două soluţii: contractele pot fiincomplete, în sensul că anumite eventualităţi viitoare sunt neglijate (estevorba de cazul tuturor contractelor reale, care pot astfel stipula remuneraţiiindexate pe baza beneficiului firmei) sau agenţii economici se pot înţelegeasupra unei variabile care să constituie un „rezumat” al mediului, şi săîncheie contracte contingente la realizarea acestei variabile.

Această a doua soluţie justifică introducerea de variabilemacroeconomice în definirea contractelor contingente. Ea stă la originealucrărilor asupra indexării salariale. Ideea centrală a unei abordăricontractuale a indexării salariale este următoarea: dacă contractelecontingente la ansamblul stărilor naturii se dovedesc de o prea marecomplexitate, poate fi preferabil, din punctul de vedere al eficienţeieconomice, să se aleagă o variabilă „reprezentativă” a acestor diverseeventualităţi, alegere care să nu ignore prea multe informaţii. Variabila deindexare trebuie să sintetizeze într-o manieră cât mai exhaustiv posibilăansamblul informaţiilor disponibile, a căror culegere ar fi prea costisitoare. Înanumite cazuri, poate fi optimă indexarea salariilor pe baza evoluţiei uneivariabile unice, nivelul general al preţurilor. Se poate demonstra că rigiditateasalariilor reale determinată de aceste clauze de indexare determinăîntotdeauna şomaj; raţiunea este că o parte, mai mare sau mai mică, ainformaţiei, rămâne ignorată, ceea ce este sub-optim. Teoria acestor„contracte incomplete” se regăseşte şi în teoria rigidităţii salariale sau asubocupării.

Aranjamentele descrise de teoria contractelor implicite sunt negociateîntre o firmă şi lucrătorii săi. Contractele observate în realitate sunt, în mareparte, determinate de convenţii colective reprezentate de instituţii specifice.A ţine cont de această realitate determină mai multe consecinţe.

Mai întâi, contractele colective izvorâte din veritabile negocieri suntcontracte explicite, care au valoare de referinţă în faţa instituţiilor terţe.Aceasta se opune caracterului fundamental implicit al contractelormicroeconomice amintite aici. Relaţia de muncă, văzută în cadrul abordăriicontractuale, rămâne o „cutie neagră”. Teoria contractelor afirmă că totul sepetrece ca şi cum contractele salariale ar avea un mecanism de asigurare, fărăca astfel de aranjamente să poată fi în mod real observate.

În consecinţă, abordarea microeconomică adecvată acestei teorii nupermite luarea în calcul a unei chestiuni esenţiale pentru macroeconomie,aceea a coordonării acţiunilor individuale. Această problemă se pune la douăniveluri. În primul rând, analiza articulării între contractele microeconomiceridică problema nivelului de centralizare la care sunt luate deciziile relative lanivelul ocupării şi pune problema coordonării acţiunilor individuale înprivinţa efectelor lor macroeconomice.

În al doilea rând, se pune o problemă de coordonare temporală adeciziilor: cum gradul de sincronizare a deciziilor individuale (calendarulcontractelor) afectează comportamentul economiei în ansamblu? Într-unarticol din 1983, Blanchard29 arată că simpla asincronizare a contractelor estede ajuns pentru a provoca o rigiditate a ansamblului preţurilor şi a generaşomaj: presupunem că contractele dintre o firmă A şi bazinul său de forţă demuncă au fost semnate la data t şi prevăd perechile salariu - număr delucrători care se vor aplica pentru t+1 şi t+2. Presupunem că contractele întrefirma B şi bazinul de forţă de muncă se semnează la t+1 şi se aplicăperioadelor t+2 şi t+3. Cum firma A este angajată într-un contract înmomentul semnării contractului de către firma B, ea nu poate renegociatermenii contractului. Dacă clauzele contractului semnat de firma B modificămediul firmei A şi fac optimă o redefinire a angajamentelor contractuale,acesta nu se va putea adapta noilor sale condiţii. Asincronizarea poate danaştere, ea însăşi, la o ineficienţă macroeconomică.

Astfel amendată şi integrată într-un model macroeconomic, teoriacontractelor îşi regăseşte pertinenţa în explicarea dezechilibrelormacroeconomice. Se poate trage o concluzie: într-o lume în careincertitudinea este o regulă, agenţii economici pot avea interesul să-şi„stabilizeze” mediul şi să se angajeze în contracte de asigurări. Înainte de aatribui insuficientei flexibilităţi a salariilor responsabilitateadisfuncţionalităţilor macroeconomice, trebuie să ne întrebăm asupra logicilorindividuale care determină rigiditatea salarială.

29 Blanchard, O. J., Price Asynchronisation and Price Level Inertia, 1983