Parinoush Saniee, PEDAR-E AAN DIGARI Copyright · Dumnezeu e mare şi le vede pe toate şi copilul...

Parinoush Saniee, Pedar-e aan digari

PEDAR-E AAN DIGARICopyright © PARINOUSH SANIEE 2004All rights reserved

© 2013 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte grală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispo-zitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinăto rului copyrightului repre zintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia pro prietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Foto copertă: by Julien Harneis

www.polirom.ro

Editura POLIROMIaşi, Bdul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15728

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

SANIEE, PARINOUSH

Tatăl celuilalt copil / Parinoush Saniee ; trad. din lb. per sană de Cristina Ciovârnache. – Iaşi : Polirom, 2013

ISBN print : 9789734638864ISBN ePub : 9789734640140ISBN PDF : 9789734640157

I. Ciovârnache, Cristina (trad.)

821.222.131=135.1

Printed in ROMANIA

Colecţia BIBLIOTECA POLIROM este coordonată de BogdanAlexandru Stănescu.

POLIROM2013

Traducere din limba persană de Cristina Ciovârnache

Scumpilor mei Neiloufar şi Kamyar

Dragii mele prietene, doamna Akhtar Etemadi, cu mulţumiri

1

— Ia spune, Shahab, tu eşti aici ?— Da !— Ce mic erai ! Cine e domnul care te ţine aşa în braţe ?Am privit lung fotografia. Cine e ? Cine e cu adevărat ? Am

simţit o strângere de inimă, limba mi‑a amorţit, priveam încurcat în jur, căutând o cale de scăpare. Casa era plină. Jumătate din musafiri veniseră deja. Unde îi găsise mama pe toţi ? E chiar aşa de important că te‑ai făcut mai mare ? Eu nu simţeam că m‑aş fi schimbat prea mult. Toţi stăteau de vorbă, râdeau, se plimbau de colo‑colo prin casă. Nu ştiam cum tre buie să mă comport ca gazdă. Câţiva prieteni au intrat pe uşă şi ceilalţi s‑au adunat în jurul lor, aşa că m‑am folosit de prilej s‑o zbu‑ghesc pe scări, la etaj. Când am închis uşa camerei în urma mea şi m‑am sprijinit de ea, gâfâiam, deşi nu obosisem chiar aşa de tare.

— Ce te‑a apucat ? întrebă o voce cunoscută dinăuntrul meu.Fără să vreau, am răspuns cu glas tare :— Nu ştiu…Vocile prietenilor îmi răsunau în urechi. Tot nu‑mi găsisem

liniştea de care‑aveam nevoie. Am ieşit din cameră, am deschis uşa terasei şi am păşit uşor afară. M‑am străduit să‑nchid cu totul uşa în urma mea. O adiere răcoroasă mi‑a mângâiat fruntea fier binte. Am respirat adânc. Uitându‑mă la treptele interzise de pe acoperiş, o durere ascuţită mi‑a străpuns spatele. O resim‑ţeam de fiecare dată când mă uitam la ele, fără a şti prea bine din ce motiv. Ceva se întâmpla în mintea mea tulburată. Am

Parinoush Saniee8

urcat trep tele. Cât timp trecuse de când călcasem pe‑acolo ultima oară ? O zi ? Un secol ? Anii au început să se învălmăşească şi, ca‑ntr‑un vârtej năucitor, mă întorceam tot mai mult în trecut. Când m‑am aşezat pe banca de pe acoperiş, eram din nou un copil de patru‑cinci ani, prost şi speriat.

Din ziua în care am descoperit ca sunt prost, am devenit sensibil la acest cuvânt, iar când eram strigat aşa, mă înfuriam, ţipam, spărgeam ceva sau loveam pe cineva şi făceam un tărăboi în toată regula. Însă din clipa în care am acceptat realitatea, m‑am purtat altfel : nu‑mi mai ieşeam din fire când auzeam vorba aceasta, deşi mi se punea un nod un gât, o gheară îmi strângea inima, totul mi se întuneca în faţa ochilor şi mi se părea că nici soarele nu mai străluceşte. Căutam un colţ unde mă ghemuiam şi‑mi cuprindeam picioarele cu braţele. Îmi lăsam capul pe genunchi şi îmi doream să mă fac mic, atât de mic, încât să nu mă mai poată vedea nimeni. Nu mai aveam chef să mă joc, uitam cum e să râzi, nu mă mai înveselea nimic. Şi orele acelea se prelungeau, ajungând până la o zi‑două. Ştiţi ce mult înseamnă o zi‑două pentru un copil de patru ani ? Poate chiar cât o lună sau două pentru oamenii mari.

Cred că‑mi era mai bine când răspundeam violent, deşi mă pedepseau, luam bătaie, mă certau, iar eu plângeam. Însă aşa totul se termina repede. Nu dura mai mult de o oră sau două.

La început mi‑am închipuit că a fi prost e un lucru bun şi îmi plăcea când mă strigau „prostule“, pentru că o spuneau pe un ton vesel.

Verişorul meu Khosrou a fost primul care mi‑a observat încetineala şi mi‑a dat acest nume. Când mă vedea, spunea :

— Ah, ce prostănac cuminte ! Ia vino tu şi stai în cap, ca să‑ţi dau o bomboană. Aşa, bravo, ce băiat ascultător !

Făceam orice‑mi cerea. El râdea, se bucura, mă răsplătea şi mă încuraja. Şi verişoara mea Fereshteh mă iubea mult, tot pentru că eram prost. Mă striga „prostuţul meu“ şi mă lua în

Tatăl celuilalt copil 9

braţe. Cât de mult îmi plăcea cum mirosea ! Şi ea se bucura de isprăvile mele, râdea şi îmi cumpăra ciocolată sau îngheţată. Îmi plăceau mult ciocolata şi îngheţata, dar adevărul este că şi mai mult îmi plăcea s‑o văd că se bucură. Eram gata să fac orice ca să o înveselesc cât mai tare. Fiindcă ei râdeau ori de câte ori îmi spuneau „prostule“, mi se părea, fireşte, că e un lucru bun. Nu ştiam că oamenii pot să râdă şi din alte motive, nu doar de bucurie. Ce să‑i faci, eram un prostănac...

Până să descopăr realitatea amară, zilele erau mai luminoase. Cerul era mai senin. Puteam să umblu în voie ore întregi prin mica grădină a casei noastre, uitându‑mă la pământ, la frunze şi la viermii maronii care ieşeau după ploaie. Descopeream ceva nou în fiecare clipă. Singurul copac din grădină îmi era un adevărat prieten, plin de viaţă şi atent, care înflorea de fiecare dată când ne întorceam din vacanţa de Nouruz1. Ştiam că face asta de bucurie, pentru că înflorea doar o dată, doar când reveneam noi. La câteva zile după întoarcerea noastră, florile se scuturau şi arătau diferit, apoi rodeau cireşe roşii, gustoase. Era datoria lui să ne dea fructe, însă florile nu aveau nici un alt motiv să existe decât să‑mi ureze mie bun venit : dintre toţi ai casei, eu îl iubeam cel mai mult.

Uneori mă jucam cu razele de soare care intrau în camera mea prin faldurile perdelei. Simţeam că mă fac nevăzut în pulberea care se rotea prin ele.

Noaptea, stelele străluceau cam ciudat, dar luna... Luna era cu totul altceva ! Nu se supunea nici unei reguli şi nici unei legi, se purta ca un copil încăpăţânat. Misiunea ei era să lumi‑neze cerul nopţii, însă dacă nu dorea, nici nu‑şi făcea apariţia. În schimb, se arăta pe neaşteptate când nu avea voie. Sărea pe furiş în mijlocul cerului. Uneori o vedeam şi dimineaţa, lângă soare. Îşi lua o culoare ştearsă, ca să n‑o observe nimeni, şi

1. Anul Nou iranian, sărbătorit la echinocţiul de primăvară (20/21 mar‑tie) (n. tr.).

Parinoush Saniee10

râdea ştrengăreşte. Alteori, îşi iţea doar cornul şi se uita cu coada ochiului la noi. Însă atunci când se dovedea ascultătoare, nimeni nu putea să îi reziste. Apărea la asfinţit, cu hainele frumos rânduite, cu faţa curată şi părul pieptănat, strălucitoare şi cuminte, fermecându‑ne pe toţi. Toată lumea o lăuda şi i se uitau toate poznele. Orişicum, era un tovarăş de joacă fără pereche. Pregătită oricând să fugă după mine, ne învârteam amândoi în jurul havuzului şi, fără nici cea mai mică greşeală, se oprea exact când mă opream şi eu. O dată nu s‑a întâmplat să greşească şi să facă un pas mai în faţă ! Credeam că suntem legaţi unul de altul, că era prietena mea, pentru că numai după mine venea. Mă întindeam în curte şi n‑o scăpam din ochi. Acolo era un du‑te‑vino necontenit, dar ea nu îi urma pe cei lalţi. Era întocmai ca mine. Nimeni nu putea să o forţeze să facă ceva... Da, eu eram luna, iar Arash era soarele. El venea la timp, pleca la timp şi nu încălca niciodată regulile.

În zilele acelea liniştite, când încă nu ştiam că sunt prost, cercetam cu grijă tot ce mă înconjura ; niciodată apoi n‑am mai avut un spirit de observaţie atât de pătrunzător.

Ziua în care am înţeles că a fi prost nu e un lucru bun a fost de‑a dreptul groaznică. Mergeam la unchiul, la câteva case depărtare de a noastră. Khosrou şi prietenii lui se jucau pe stradă. El nu era ca Arash al nostru, să stea numai cu nasul în cărţi. Era un neastâmpărat. Unchiul îi spunea :

— Învaţă şi tu de la Arash ! E mai mic decât tine cu un an şi sunteţi totuşi în aceeaşi clasă. El ia premiul întâi în fiecare an. Pe tine te paşte corigenţa. Ai să vezi că el o să ajungă domnul doctor, iar tu – şoferul lui. Să nu zici că nu ţi‑am spus !

Fataneh Khanom1, mama lui Khosrou, se făcea foc de supă‑rare când unchiul vorbea aşa.

1. Khanom – „doamnă“, termen de adresare folosit şi în limbajul fami‑liar, între rude şi persoane apropiate (n. tr.).


— Vezi să nu ! riposta ea. Băiatul meu îi ţine la degetul mic pe zece ca el. (Eu mă uitam atunci la degetul lui Khosrou, dar nu mi se părea c‑ar fi putut să ţină pe cineva în el.) Şi de când e cu un an mai mic ? Sunt doar câteva luni diferenţă. Ei şi‑au dat mai repede băiatul la şcoală, al meu e unde trebuie. Însă lumea nu ţine seama de asta şi‑l întreabă : „Cum, eşti mai mare, dar coleg cu el ?“. Oamenii îşi închipuie că al meu n‑a trecut clasa.

— Ai răbdare, nevastă, are vreme să nu treacă clasa...— Vai, vai ! Cu un tată ca tine, ce noroc să aibă ? Uite, ei mereu

sunt de partea fiului, în timp ce tu te tot iei de copilul meu.

Când mama nu era de faţă, nevasta unchiului meu, Fataneh Khanom, obişnuia să spună :

— Doamna îşi închipuie că e mare brânză că s‑a dus la facultate. Orice neica‑nimeni poate acum să facă facultate. Dar ea face pe grozava. Eh, las’ că vede ea... Dumnezeu e mare şi le vede pe toate şi copilul ăsta al ei o să rămână un prost, cum se uită aşa ca un surdo‑mut la oameni. A ştiut Dumnezeu c‑o să‑i iasă pe nas lauda cu copiii ei.

Spunea toate astea de faţă cu mine pentru că eu eram, desi‑gur, prost. Nu vorbeam, nu eram atent şi nu puteam să‑i zic mamei ce auzeam. Dar cum o vedea pe mama, uita ce spusese şi îi vorbea mieros :

— Dumneata ai şcoală, ştii mai bine ca noi.Mama răspundea :— Mă lăudaţi peste măsură... nu e aşa.Apoi se fâstâcea şi nu mai spunea nimic.Mi se făcea milă de Fataneh Khanom, care uita totul aşa

de repede. Dacă aş fi putut vorbi, sigur i‑aş fi amintit.

Oricum, în ziua aceea, Khosrou m‑a văzut şi m‑a strigat :— Shahab, prostule, ia vino aici !

Parinoush Saniee12

Am alergat până la el. A îngenuncheat în faţa mea, şi‑a pus mâinile pe umerii mei şi a spus :

— Bravo, ce băiat cuminte ! Acum, dacă le arăţi prietenilor mei ce prostănac cuminte eşti, îţi cumpăr o îngheţată mare, bine ? Pune‑ţi capul jos, în colţul ăsta, şi lipeşte‑ţi picioarele de perete.

Pe jos era murdar, plin de noroi, iar mie nu‑mi plăcea noroiul. M‑am uitat în jur ca să găsesc un loc mai bun sau ceva pe care să‑mi sprijin capul.

— Ce mai aştepţi ? s‑a răstit Khosrou. Tu eşti un prostănac ascultător, hai, repede, capul în pământ. Pentru mine...

Trebuia să fac asta pentru el. Mi‑am pus vesel capul jos şi am ridicat picioarele pe perete. Toţi s‑au pornit pe râs, după care Khosrou mi‑a zis :

— Acum freacă‑te de pământ până cureţi locul lună.Am şovăit. Pe jos era mizerie şi, de fiecare dată când mă

murdăream, mama mă certa.— Hai, mai repede, fii ascultător ! Uite, copiii te aplaudă,

toţi te aplaudă.Nu aveam încotro, ei ardeau de nerăbdare să fac asta, aşa

că m‑am întins pe pământ, iar copiii au aplaudat şi mi‑au spus, râzând :

— Bravo, prostule, bravo ! Hai, de‑a dura !Cu cât mă rostogoleam mai mult, cu atât mai tare se tăvă‑

leau şi ei de râs. Ştiam că mama o să mă certe, dar nu‑mi păsa, mai important era să le fac pe plac lui Khosrou şi prie‑tenilor lui.

Faraj Grăsanul a întrebat :— Adică, orice îi spui, el face ?— Da, cum să nu facă, e prostovanul meu cuminte.Faraj s‑a uitat în jur.— Atunci, spune‑i să bea din jgheab !— Ei, n‑o să bea, a intervenit Farhad. Oricât de prost ar fi,

din jgheab n‑o să bea.


— Păi el spune că face orice‑i zicem.— Da, a completat Khosrou. Face orice îi zic eu.— La pariu că n‑o să bea din jgheab ! Ce spui, Khosrou ?

Punem pariu ?— Pe ce ?— Pe cuţitul ăsta cu mâner de sidef. Dar dacă nu bea, îmi

dai bicicleta ta.— Poftim ? ! Cum adică, o bicicletă face cât un cuţit ? Ăsta

e prostul, nu eu.— Bine, atunci mi‑o împrumuţi o săptămână, de acord ?— Nu ! O zi.— Bine.Khosrou a venit lângă mine. M‑a luat pe după umeri şi

mi‑a spus :— Shahab drăguţule, te rog eu ceva : ia arată‑le ăstora cât eşti

de ascultător. Hai, ia o înghiţitură mică din jgheab, apoi mergem să‑ţi cumpăr un sendviş mare de tot şi o îngheţată, bine ?

Nu ! Nu voiam, ah... apa era tulbure, cu viermi, şi mirosea urât. Am întors capul scârbit.

— Shahab, scumpule, nu mă face de râs de faţă cu prietenii mei. Nu mă iubeşti ? Hai, fii ascultător, doar o înghiţitură.

— Ei, n‑o să bea, a spus Farhad. Ţi‑am zis, oricât de prost ar fi, ştie şi el că nu trebuie să bea aşa ceva.

— Ba da, o să bea ! O să‑i spun să bea şi o să bea. Hai, nu te mai fandosi, doar o înghiţitură.

Mi‑era teamă de viermii din apă. M‑am smuls din mâinile lui şi am dat să fug spre casă, dar n‑am apucat să fac nici doi paşi, că m‑a prins de gulerul cămăşii.

— Hei, încotro ? Crezi că te las să pleci ? Până nu bei de aici, nu pleci nicăieri.

Îmi venea să plâng şi simţeam că mi se face rău. M‑a prins de ceafă şi mi‑a împins capul spre canal.

— Băieţi, puţină încurajare ! Aplaudaţi‑l şi o să vedeţi c‑o să bea.

Parinoush Saniee14

Nimeni n‑a mai bătut din palme. Se pare că tuturor le era greaţă. Mi‑a băgat cu forţa capul în apă. Am atins cu nasul nămolul puturos. Simţeam că mă sufoc. Dintr‑odată, s‑a întâm‑plat o minune : Khosrou a slăbit strânsoarea şi am reuşit să‑mi ridic capul. L‑am auzit pe Arash strigând :

— Lasă‑l în pace ! Idiotule !M‑am prăbuşit într‑o parte. Mi s‑a făcut rău şi am vomitat.— Idiot nesimţit, ce ai cu copilul ăsta ? Eşti nebun ? Poate

să moară dacă bea apă de aici.— Ba să ştii că frate‑tău e nebun, prost şi nerod. Ar face

orice pentru o îngheţată. El singur a vrut să bea din apa asta, pentru un sendviş şi o îngheţată. Nu‑i aşa, băieţi ?

— Aşa e, a recunoscut Farhad. Frate‑tău e nebun. N‑ar tre‑bui să‑l laşi singur pe stradă.

— Tu să taci, că şi tu eşti nebun.— Ba nu, voi amândoi sunteţi nebuni. Da‑da, şi tu. Dacă

ai fi întreg la cap, n‑ai mai toci atâta.Arash m‑a luat furios de mână şi m‑a tras spre casă.

2

Îi dădeam de mâncare lui Shadi. Am auzit uşa deschi‑zându‑se, însă nu i‑am dat atenţie, până când Shahab s‑a oprit în faţa mea, plin de pământ şi de noroi, ţinut de mână de Arash. Fără să vreau, am strigat :

— Vai, Doamne iartă‑mă, cum ai ajuns în halul ăsta ? Nu ţi‑am mai spus să nu te murdăreşti ?

Fierbând de mânie, Arash mi‑a povestit ce s‑a petrecut în stradă. Cu fiecare cuvânt, simţeam cum sângele îmi năvăleşte‑n creier cu o putere din ce în ce mai mare. Tremuram din toate mădularele. Am luat‑o pe Shadi în braţe, l‑am tras pe Shahab de mână şi, fără să‑mi pese de cum eram îmbrăcată sau de cum arătam, am pornit spre casa lui Hossein şi Fataneh. Ajunsă la poartă, am dat drumul mâinii lui Shahab şi am apăsat cu toată forţa soneria, fără să iau degetul de pe buton până au deschis uşa. L‑am luat iar de mână pe Shahab, am traversat curtea şi am deschis uşa salonului, unde m‑am trezit faţă în faţă cu Fataneh, care ieşise neliniştită să vadă ce se întâmplă.

Hossein Agha1, Shahin, Fereshteh şi Khosrou se uitau la televizor. Pe masă era o tavă cu ceai. Ca întotdeauna, Fereshteh a venit în fugă spre mine şi mi‑a luat‑o pe Shadi din braţe. Nici nu am băgat de seamă prea bine unde s‑a dus cu ea, nu‑l vedeam decât pe Khosrou. Inima a început să‑mi bată mai repede şi, cu o voce care‑mi părea şi mie străină, am strigat :

1. Agha – „domn“, termen de adresare folosit şi în limbajul familiar, între rude şi persoane apropiate (n. tr.).

Parinoush Saniee16

— Ce ai cu copilul ăsta ? Te pui cu el, tu, ditamai vlăjganul ? Nu te‑ai gândit că se poate îmbolnăvi dacă bea apă de‑acolo ? De ce te tot iei de el ?

— Mătuşă, ce ai cu mine ? a răspuns Khosrou smerit. Ăsta face orice pentru îngheţată şi ciocolată. E un prostănac, şi ceilalţi copii de pe stradă se iau de el. Eu chiar am grijă de el, să nu‑l bată careva.

— Cum adică e prostănac ? Nu ţi‑e ruşine să‑i zici aşa ? Şi nu e prost deloc !

— Maryam Khanom, a intervenit domol Hossein Agha, nu‑ţi mai face sânge rău. De ce te‑ai enervat atât de tare ? Unii copii nu‑s aşa deştepţi ca alţii. Unul e ca Arash, isteţ şi talentat, altul e mai încet la minte, ca ăsta.

— Nu, nici vorbă să fie încet la minte, voi spuneţi asta.— Of, de ce nu vrei să te împaci cu gândul ? a întrebat

Fataneh zeflemitor. Un copil care nu vorbeşte la vârsta asta e clar că e înapoiat, nu ?

— Nu, faptul că nu vorbeşte nu are nimic de‑a face cu asta. Şi doctorul a spus la fel, unii copii îşi dau mai târziu drumul la limbă. N‑are nici o problemă la cap.

— Aiurea ! Noi n‑am văzut până acum copil de patru ani care să nu spună nici măcar un cuvinţel, dar să fie deştept. Khosrou al meu, să nu‑i fie de deochi, a vorbit de când mergea de‑a buşilea.

— A, dar el vorbea de când era la tine‑n burtă ! i‑am răspuns furioasă. Numai că deştept tot nu e. Deci a vorbi devreme sau târziu n‑are legătură cu inteligenţa.

Fataneh a strâns din buze.— Vai... Hossein Agha, ia uite ce spune de băiatul meu,

doar ca să‑l apere pe prostovanul ei !Hossein Agha s‑a ridicat de la locul lui, s‑a apropiat de

mine şi, încercând să‑şi păstreze calmul, mi‑a spus :— Cumnată, stăpâneşte‑te ! În loc să te enervezi, mai bine

te‑ai gândi serios la ce e de făcut cu copilul ăsta.


Am început să strig din ce în ce mai tare :— Nu este nimic în neregulă cu copilul ăsta ! Voi ar trebui

să vă gândiţi serios la al vostru.— Maryam Khanom, cum poţi să spui aşa ceva ? a intervenit

Shahin. Fratele meu n‑a zis nimic de rău, el doar de milă te sfătuieşte să duci copilul la doctor. În familia noastră toţi copiii sunt deştepţi, nu s‑a mai întâmplat niciodată să...

— Şi în familia noastră toţi sunt deştepţi. Fiţi pe pace, nici el n‑are nimic.

Am smuls‑o pe Shadi din braţele lui Fereshteh şi i‑am spus lui Shahab, care se uita înmărmurit la mine :

— Dacă de‑acum înainte te mai face cineva prost, să‑i tragi una peste gură, ai înţeles ?

Nu mai puteam suporta să rămân nici o clipă în casa aceea. L‑am apucat de mână pe Shahab şi, fără să‑mi iau la revedere, m‑am întors acasă.

Ştiam cât de mult trebuie să‑i fi surprins purtarea mea de atunci pe cei din familia soţului meu, care mă văzuseră mereu doar potolită şi sfioasă. Şi mai ştiam că în curând povestea va exploda ca o bombă, ţâşnind în mii de direcţii.

Înainte să ajung acasă, furia clocotitoare deja se transformase în oboseală şi tristeţe. Nu mai puteam scoate un cuvânt, de parcă spusesem dintr‑odată tot ce aveam de spus. L‑am dus pe Shahab la baie, l‑am spălat din cap până‑n picioare şi i‑am schimbat hainele. Nu‑şi dezlipea ochii de la mine, dar nu înţe‑legeam nimic din privirea lui. Simţeam că şi pe el îl uimisem cu ieşirea mea, dar nu puteam să‑mi dau seama ce crede despre asta. Deşi pe dinafară păream liniştită, în sinea mea vorbeam şi mă certam mereu.

Când a venit Naser, mânia abia stinsă a izbucnit din nou. Revoltată, m‑am plâns de cum îmi batjocoriseră copilul. Ca întotdeauna, m‑a privit tăcut, rumegându‑şi mustăţile.

— Şi acum ce vrei să fac ? m‑a întrebat în cele din urmă. Poate chiar au dreptate.

Parinoush Saniee18

L‑am privit uluită câteva clipe, apoi am sărit ca arsă şi am strigat :

— Adică şi tu crezi copilul ăsta înapoiat ?— Păi dacă nu e înapoiat, de ce nu vorbeşte ? N‑a spus

doctorul că urechea i‑e sănătoasă, că fizic n‑are nici o pro‑blemă ? Deci trebuie să‑i lipsească ceva la minte...

— Nu mai spune prostii, copilul meu nu e prost, eu ştiu asta. Îmi vorbeşte din priviri.

— Scuteşte‑mă, Maryam ! Tu eşti mamă, nu vrei să accepţi adevărul.

Arash îi ţinu isonul tatălui său :— Are dreptate, mamă ! Dacă nu era prost, nu făcea tot ce‑i

cereau.— Păi e copil, nu înţelege ce e bine şi ce e rău. Tu eşti fratele

lui mai mare, ar trebui să ai grijă de el.— Ce pot face eu ? Chiar mi‑e ruşine să merg pe stradă cu

el. Toţi îmi zic „frate‑tău e prost“. Nu vreau aşa un frate.— Taci ! În loc să le închizi gura altora când zic aşa ceva,

o spui chiar tu ?— Are dreptate, Maryam, încearcă să recunoşti adevărul.— Nu vreau. Lăsaţi‑mă, copilul meu nu e prost. La naiba

cu adevărul vostru !Am început să plâng în hohote.

3

Tocmai pricepusem ce înseamnă de fapt să fii prost. Care‑vasăzică, în tot acest timp fusesem umilit şi nici măcar nu‑mi dădusem seama. M‑a cuprins o durere profundă şi o furie care se tot înteţea. De atunci, am ajuns să urăsc atât de mult acest cuvânt, încât era suficient să îl aud ca să mă aprind. Mă înro‑şeam la faţă, simţeam că încep să clocotesc şi, fără să mă mai pot opri, dădeam drumul furiei violent. Pentru că de cele mai multe ori nu puteam să‑l înfrunt pe cel care mă făcuse prost, găseam ceva să stric, să sparg, să rup în bucăţi. Era dincolo de orice stăpânire, simţeam că dacă nu‑mi alin cu orice chip dure rea, voi muri.

În timp ce mama îi povestea furioasă tatălui ce se întâmplase, stăteam într‑un colţ şi ascultam atent fiece cuvânt. Simţeam cum mă învăluie o ură tot mai mare. Aşteptam să văd ce va face tatăl şi speram că va pleca şi el să mă răzbune, că se va ridica în apărarea mea cu un avânt cel puţin dublu faţă de al mamei şi că va face praf familia unchiului. Dar el, calm şi netulburat, le‑a dat dreptate.

Îmi ardea sufletul de plânsul mamei, de cuvintele tatălui şi ale lui Arash. Trebuia să fac ceva. Mi‑au căzut ochii pe uşa camerei lui Arash, deschisă ademenitor. Am intrat tiptil, fără nici un zgomot. Ştiam că nu trebuie să mă ating de lucrurile lui, dintotdeauna mi se interzisese asta. Pe birou era o lampă aprinsă şi, împrăştiate, cărţi, caiete, hârtii de toate mărimile. Lângă planşele mari şi groase de carton la care Arash lucrase

Parinoush Saniee20

două zile încheiate era stiloul lui cel nou. Am luat călimara cu cerneală neagră pe care o primise împreună cu stiloul. În timp ce Arash spunea că îi e ruşine să meargă cu mine pe stradă, pentru că toţi îi zic „frate‑tău e prost“, am vărsat meticulos cerneala peste hârtii, planşe şi cărţi. Când am aruncat pe jos călimara goală, m‑am liniştit. Era ca şi cum focul ce mă mis‑tuise până atunci s‑ar fi stins. Am ieşit împăcat din cameră şi am urcat scările.

La ţipătul lui Arash, părinţii s‑au repezit în camera lui. Mi‑am strecurat capul pe uşă, ca să pot auzi mai bine ce vorbeau.

— Mi‑a stricat toată gazeta de perete, mâine trebuia s‑o pre dau ! plângea Arash. Ce‑o să‑i dau acum domnului profesor ? M‑am chinuit atât...

— Cum de s‑a răsturnat cerneala peste ea ? a întrebat tatăl.— Nu s‑a răsturnat de una singură, sigur Shahab a vărsat‑o.— De ce vorbeşti prostii ? a sărit mama. S‑a atins până acum

Shahab de lucrurile tale fără să‑i dai voie ? Ca să vezi, acum îl faci şi strică‑tot. Sigur a bătut vântul şi ţi‑a răsturnat călimara.

— Mama are dreptate. Nu cred că Shahab ar face aşa ceva. Nu s‑a mai întâmplat până acum. Deşi... aici nu e vânt, ferestrele sunt închise !

A fost prima mea răutate. Dulcea răzbunare pentru mine avea, totuşi, un gust amar. Însă când totul s‑a sfârşit cu bine, m‑am întins liniştit pe patul cel mare al lui Arash, care ajunsese acum al meu şi care scârţâia la fiece mişcare. Stând aşa, nu‑mi mai păsa deloc de cât de mult uram patul acela, căci eu iubeam pătuţul meu ocrotitor, pe care i‑l dăduseră lui Shadi. Nu‑mi mai păsa nici de cât de tare îmi doream să îmi cumpere şi mie un pat nou, cu sertare, ca al lui Arash. Nu m‑am supărat şi nu am fost gelos nici chiar atunci când Shadi, răsfăţându‑se ca în fiecare seară, a fugit în patul mamei şi a adormit în braţele ei.

Când mama a intrat în cameră ca să‑mi schimbe hainele şi să‑mi aducă aminte să mă spăl pe dinţi, m‑am prefăcut că


dorm. Mirată, a stins lumina şi‑a ieşit. Nici întunericul nu mă mai speria... era ca şi cum întâmplarea amară din acea zi mă făcuse să cresc. Nu‑mi amintesc exact, dar cred că în noaptea aceea i‑am găsit în sfârşit pe Asi şi Babi, care se ascun seseră până atunci într‑un colţ. Le‑am povestit tot ce mă supărase în acea zi, iar ei m‑au mângâiat şi m‑au lăudat.

— Bine ai făcut, aşa şi trebuia, m‑a aprobat Asi.Babi m‑a sărutat. Un timp am chicotit tustrei sub pătură,

apoi Asi a spus :— Mâine e rândul lui taică‑său, îi arătăm noi lui ! Şi el ne

spune „prost“.Ne‑am tot gândit la ce ţine tatăl cel mai mult. În cele din

urmă, Babi a propus cu o voce temătoare :— Maşina...

Am deschis ochii tocmai când se auzea duruitul maşinii tatălui şi am fugit la fereastră.

— Ah, ce păcat ! a exclamat Asi. Ne‑am trezit prea târziu.Babi, în schimb, s‑a bucurat şi a scos un oftat de uşurare.

Toată ziua, inima mi‑a bătut mai repede decât de obicei şi‑mi stătea în loc ori de câte ori mă gândeam la ce plănuisem pentru seară. Mama chiar m‑a întrebat de câteva ori :

— Ce‑i cu tine azi ? De ce eşti neatent, unde ţi‑e mintea ?

Când tatăl s‑a întors, am mers liniştit în grădină. Nu puteam renunţa la răzbunare. Era ca şi cum toată viaţa mea ar fi depins de ea. Un vânt rece mi‑a înfiorat tot trupul. Era întuneric. La lumina ce venea dinspre fereastra camerei, am găsit foarfeca pe care o folosea mama ca să taie flori. Era o foarfecă mare, pe care nu numai că n‑aveam voie s‑o ating, dar nici nu îndrăz‑nisem una ca asta până atunci. M‑am apropiat calm de maşină. M‑am ghemuit lângă ea şi m‑am sforţat să înfig foarfeca în roată, dar în zadar, era prea tare.

— Poate roata din faţă e mai moale, m‑a îmboldit Asi.

Parinoush Saniee22

Am încercat‑o şi pe aceea, dar tot nu am reuşit.— Gata, ajunge, a spus Babi. Hai să mergem.— Nu ! s‑a împotrivit Asi. Desenează ceva pe maşină !Apăsând cu putere vârful foarfecii, am tras mai multe linii,

spre veselia lui Asi, care scanda :— Linie, linie, punct şi punct ! Linie, linie şi‑un rotund !

Linie, linie şi‑un oval, ăsta‑i trupul lui...Dintr‑odată, s‑a aprins lumina în curte şi‑am auzit vocea

surprinsă a mamei :— Shahab, aici erai ? Ce faci ? Vino, să nu răceşti.Am înlemnit şi foarfeca mi‑a căzut din mână cu un zgomot

asurzitor. Din spatele mamei, tatăl a a ieşit în prag şi, nervos ca de obicei, a strigat :

— Ce‑a fost asta ? Ce făceai aici, nenorocitule ?Şi‑a luat repede papucii, a ieşit în fugă şi m‑a prins cu putere

de mână. Tremuram. Îmi simţeam gura uscată ca iasca. Mama a venit în fugă în urma tatălui, care ridicase foarfeca de pe jos şi se holba la zgârieturile de pe maşină. M‑am uitat la faţa lui. Se învineţise. Ştiam că ţine la maşină, dar n‑aş fi bănuit că atât de mult. A ridicat mâna. Mama i s‑a aruncat dinainte şi m‑a smuls din strânsoare.

— Ce faci ? Ai grijă, ai foarfeca‑n mână, dacă loveşti copilul îl poţi nenoroci pe viaţă. Pune‑o deoparte.

Cu mâna liberă, i‑a luat foarfeca.— Vezi, khanom ? Vezi ? Mai zici acum că nu‑i nebun ?Arash a apărut şi el lângă noi, nu ştiu de unde.— Ai văzut, mamă ? Tot el a răsturnat ieri cerneala pe gazeta

mea de perete.— Dar cum se poate ? El nu ar face din senin aşa ceva, poate

i‑aţi zis ceva sau l‑aţi necăjit.— Ce spui, khanom, eu abia acum am ajuns acasă, nici nu

l‑am văzut pe ziua de azi.— Ce i‑am făcut eu să‑mi strice lucrarea ? a întrebat şi Arash,

înverşunat. Tocmai ce mă certasem cu toată lumea de dragul


lui. Dacă ar fi băut din mocirla aia, era mort deja. În loc să‑mi mulţumească, mi‑a distrus toată munca.

M‑a buşit râsul. Arash ăsta e un prostovan ! Da, m‑a apărat la început, dar apoi când am venit toţi acasă, el cu gura lui a spus că‑i e ruşine cu mine. De‑asta i‑am vărsat cerneala. Nu pricepe că e o diferenţă între ce a fost mai întâi şi ce s‑a întâm‑plat după.

Tatăl şi‑a plimbat mâna peste maşină şi, cu fiecare zgârietură ce o simţea, se înfuria tot mai tare. S‑a întors spre mine, care încercam să mă ascund în spatele mamei. Mi‑a prins mâna ca într‑o menghină şi, cu vocea tremurând de mânie, a spus :

— Te învăţ eu minte să nu mai faci aşa greşeli !Cu palmele lui imense, mi‑a tras două lovituri zdravene

după ceafă. Eram atât de înspăimântat, încât abia am simţit durerea.

— Nu da în el ! Nu e vina lui, trebuie să fie altceva la mijloc.— Ce să fie, khanom, în afară de faptul că băiatul ăsta nu

e normal ? Acum, să dispară în camera lui ! Nu primeşte nici cina, până nu pricepe ! Iar tu să nu te mai amesteci. Ajunge, l‑ai răsfăţat destul.

Stăteam pe pat, în cameră. Asi şi Babi tăceau mâlc. Ascultam vocile de dincolo de uşă, îi auzeam pe toţi patru. Mai întâi au vorbit despre faptul că aş fi întârziat, apoi Shadi a gângurit ceva şi tatăl a râs. Au luat împreună cina. Arash i‑a povestit tatălui ceva despre şcoală. Ce bine de ei... sunt o familie. Eu fusesem uitat, dat la o parte. Mi‑am dat seama atunci că nu sunt unul dintre ei. Am simţit o strângere de inimă.

— Nu mă iubesc, i‑am spus lui Asi. Nu sunt copilul lor.Babi, care nu suporta prea mult timp tristeţea, a zis :— Ba da, mama te iubeşte, îţi cumpără lucruri, îţi dă de

mâncare, te pupă. Şi în seara asta, dacă nu era mama, te lovea cu foarfeca şi te omora.

Parinoush Saniee24

— Da, ştiu, dar ceilalţi nu mă iubesc. Mai ales Arash şi tatăl lui. Nici eu nu‑i iubesc. Las’ că le arăt eu lor !

În noaptea aceea, după ce toţi ceilalţi au mers la culcare, mama mi‑a adus nişte pâine şi cacao cu lapte. S‑a aşezat pe marginea patului şi m‑a privit cu tristeţe şi îngrijorare.

— Scumpul meu, ce ţi‑a venit ? Până acum n‑ai mai făcut aşa ceva.

Mi‑am băgat capul sub pătură. Cum de nu înţelegea că fusesem nevoit să fac toate acele lucruri ?

Din seara aceea m‑am schimbat cu totul. Orice zâmbet primit mi se părea a fi în batjocură. Eram mereu cu gândul la răzbunare, mai ales pe cei din casa unchiului şi pe Khosrou, însă după cearta cu mama, legăturile dintre cele două familii încetaseră. Până când, după vreo două‑trei săptămâni, într‑o după‑masă de vineri s‑a auzit soneria şi în casă au intrat bunica şi Fereshteh. Mama, care uda florile din grădină, nu se aştepta la vizita asta. Nu ştia ce să facă. Încă era supărată, dar nu putea, nu voia şi n‑avea curajul să le trateze nepoliticos, mai ales că era şi bunica de faţă. Tatăl le‑a ieşit bucuros în întâmpinare şi, după cuvinte de bineţe şi de politeţe, a dat să le conducă spre salon. Însă bunica s‑a împotrivit :

— Nu, maică, aici e mai bine. E mai plăcut să stăm în curte.S‑a aşezat pe banca din colţul curţii, pe care mama întinsese

o cuvertură mare, lăsând chador‑ul să‑i lunece pe umăr. Fereshteh a intrat voioasă în salon, a luat‑o în braţe pe Shadi, care îi ieşise în întâmpinare alergând, şi a sărutat‑o. Ah, cât mă necă‑jea toată atenţia ei pentru Shadi ! Apoi a intrat în vorbă cu Arash. Pe mine nici nu m‑a văzut. Cu inima grea, am urcat la etaj, dar nu aveam nici o dorinţă să mă duc în camera mea. M‑am uitat spre uşa terasei, care fusese lăsată deschisă din cauza căldurii. Am sărit cu grijă peste opritoarele puse de mama pentru a o împiedica pe Shadi să iasă pe terasă şi m‑am apro‑piat de margine. De acolo îi vedeam pe toţi şi auzeam clar ce


vorbeau. Ca să nu mă observe, m‑am lungit pe jos, urmărindu‑i prin grilaj. Mama a adus, pe rând, sirop, fructe şi farfurii, apoi a început să strângă paharele.

— Vino şi stai jos, fata mea ! a îndemnat‑o bunica. Ce tot umbli de colo‑colo, nu te mai deranja atât.

Mama i‑a răspuns politicos, dar a intrat totuşi în casă.— Ce proşti sunt ăştia ! a observat Asi. Ea nu se deranjează.

Nu vrea să stea cu ei, de‑aia tot vine şi pleacă.Mama a venit să ia tava pentru ceai din faţa bunicii, care

a găsit atunci prilej să spună :— Am auzit că s‑au certat copiii, că şi dumneata te‑ai supă‑

rat, şi acum nu vă mai vizitaţi.— Nu, mamă, ce vorbe‑s astea ? s‑a mirat tatăl. Pe cuvânt,

sunt aşa de ocupat, că nu mai am timp de vizite. Crede‑mă că abia apuc să‑mi văd copiii.

— Păi bine, maică, de ce munceşti şi te chinui atâta ? Dacă aţi face şi voi un pic de economie şi aţi strânge cureaua, nu ar fi nevoie să munceşti aşa de mult. Mi‑e teamă – Doamne fereşte, nu vreau să cobesc – să nu păţeşti ceva !

— Nu, mamă, nu e vorba de economii şi aşa mai departe. Doar ştii câte cheltuieli sunt cu trei copii. Iar Maryam a trebuit să renunţe la serviciu după ce s‑a născut Shadi, aşa că am rămas şi cu un salariu în minus.

— Măi mamă... Un salariu de femeie nici nu contează, se duce pe nimicuri. Dar să lăsăm asta, voi doi sunteţi fraţi, nu trebuie să existe duşmănie între voi. Dacă Hossein a zis nişte vorbe, a făcut‑o din milă, n‑a vrut nimic rău. Doar v‑a sfătuit să duceţi copilul la doctor.

Încercând să‑şi păstreze tonul calm şi politicos, mama a explicat :

— Khanom, l‑am dus de câteva ori pe Shahab la doctor şi de fiecare dată doctorul ne‑a spus că nu are nimic, că sunt o mie şi una de cauze pentru care unii copii vorbesc mai târziu.

Parinoush Saniee26

— Vai... chiar aşa ? Înseamnă că doctorul ăla nu era bun de nimic. Trebuie să‑l duceţi la un doctor serios. Cine a mai pomenit ca un copil care n‑a scos un cuvânt până la vârsta asta să nu aibă o problemă ? Poate dacă vă îngrijiţi cât mai repede de asta, s‑o mai rezolva câte ceva.

— Nu, khanom, nu te mai frământa. Copilul nu are nimic. Ne gândim noi destul la asta.

— Te ascunzi după deget, maică. Vrei să zici că nu‑i îna‑poiat ?

— Nu e, ba chiar e foarte deştept.— Vai, de necrezut ! Eu, una, n‑am văzut până acum aşa

ceva, poate tu, nu ştiu...— Da, eu am văzut mulţi copii care şi‑au dat drumul la

vorbă mai târziu şi nu aveau nici o problemă.— Fată dragă, ce vorbe‑s astea ? Trebuie să te împaci cu

soarta. Am auzit că se găsesc şcoli pentru copiii înapoiaţi. Dacă merge cât mai devreme, poate o să‑i fie mai bine.

— Copilul ăsta nu e înapoiat, a răspuns mama aspru.Apoi a strâns înciudată ceştile de ceai şi s‑a dus în casă.

Ştiam că s‑a dus în bucătărie ca să plângă. M‑a cuprins o ură puternică faţă de bunica, ură ce a rămas pentru totdeauna cu mine. Îmi venea să‑i frâng gâtul. M‑am uitat în jurul meu, dar pe terasă n‑am descoperit nimic de folos.

— Trebuie să‑i arătăm ce merită, a zis Asi.Bunica îi dădea înainte pe un ton atotştiutor :— Ai văzut, maică ? Ai văzut cum răspunde nevastă‑ta la

bunătatea noastră ? Îţi pare bine acum că ţi‑ai luat nevastă cu şcoală ? Nici nu ştim ca lumea de unde naiba vine şi de unde se trage ! Ah, dacă o luai pe verişoara ta, măcar ştiam cine e. Te‑ar fi ajutat şi unchiul tău, nu mai trebuia să te strofoci atâta. Dar nu... domnul s‑a îndrăgostit. Acuma, cum de te‑ai îndră‑gostit de negricioasa asta, eu nu pot pricepe. Au făcut ceva vrăjitorie, am ştiut eu... dar cine să mă asculte pe mine ?


— Ajunge, mamă, cu ce te‑a deranjat Maryam ? O femeie mai cuminte şi la locul ei nu se mai găseşte.

— Mda, am văzut. Am văzut cum mi‑a răspuns.— Nu a spus nimic nepotrivit, a spus doar că l‑am dus la

doctor şi nu are nimic.— Nu, dragul meu, ea nu are ochi pentru noi. În timp ce

Fataneh ne invită la ei din inimă de şapte ori pe săptămână, în casa ta nu îndrăznim să trecem pragul nici măcar o dată pe lună.

Mama, care tocmai adusese tava de ceai, a auzit ultimele vorbe şi a răspuns cu vocea sugrumată :

— Vouă nu vă place să veniţi la noi. Pentru că, altfel, uşa noastră vă e mereu deschisă. Înţeleg, vă place mai mult să mergeţi la ei, şi vă dau dreptate. Orice ar fi, ea e fiica surorii dumitale, cu ea ai ce discuta.

Şi, ca să n‑o podidească lacrimile în faţa ei, a alergat în casă.M‑am uitat din nou în jur. Babi se întristase, dar Asi se

înfuriase. Mi‑au căzut ochii pe o cărămidă pusă proptea la uşă, ca să nu se închidă. Fără zgomot, m‑am târât înapoi, m‑am săltat pe vine, am mers aşa şi am luat‑o. Era grea. Abia am reuşit să o ridic, cu mâinile amândouă ; am pus‑o lângă grilaj, apoi m‑am întins iar pe jos. Cu multă grijă, am împins cărămida pe sub grilaj, până la marginea terasei. Cărămida s‑a clătinat puţin. Am strâns‑o tare în mână, să nu cadă. Bunica vorbea în şoaptă :

— Ţi se pare că spun minciuni ?... Dacă o luai pe verişoara ta, n‑ai fi avut toate necazurile astea, nici nu te‑ai fi înstrăinat aşa de noi, nici n‑ai fi rămas cu copilul ăsta bolnav pe cap, nici n‑ar fi fost trebuit să mai trudeşti atâta.

— Mamă, ajunge ! Nici într‑o mie de ani nu aş fi vrut să muncesc în magazinul unchiului. După unsprezece ani, tu tot o ţii una şi bună ?

— Ce să fac, maică... mi se rupe inima când văd câte neca‑zuri ai.

Parinoush Saniee28

— Nu am necazuri, mamă ! Sunt chiar foarte mulţumit de viaţa mea. Dumneata nu trebuie să‑ţi mai faci atâta sânge rău pentru mine.

— Cum adică... vrei să spui c‑a dat norocul peste tine, cu un copil înapoiat ? Şi cu‑atâta muncă şi eforturi...

— Du cărămida exact deasupra capului ei, a spus Asi. Aşa, vezi să nu greşeşti !

— Cum mor oamenii ? a întrebat Babi cu groază.— Ca în filme, a răspuns Asi. Îi doare, iar apoi adorm. Cel

puţin, nu mai trăncănesc. Şi tu, să taci ! Nu te mai speria atâta, că ne prostim de‑a binelea.

Am împins cărămida puţin mai în faţă ; Babi spunea „Nu o face !“, iar Asi „Dă‑i drumul !“. Marginea cărămizii devenise foarte grea, nu mai puteam să o ţin cu palmele. A alunecat cu totul în jos. De frică, Babi şi‑a acoperit ochii cu mâinile. Cără‑mida se rotea între cer şi pământ, îndreptându‑se spre părul cărunt la rădăcină şi vopsit cu henna, al bunicii.

4

Imediat după bufnitura cărămizii şi după strigătul bunicii, totul s‑a învălmăşit. Am coborât scările cu iuţeala vântului. Când să intru în baie, m‑am ciocnit de mama, care tocmai se repezea speriată din bucătărie. Nu trebuia să mă opresc. Am intrat repede în toaletă, m‑am ridicat pe vârfuri şi am încuiat uşa, apoi m‑am rezemat cu spatele de ea. Inima îmi bătea atât de repede, încât îmi răsuna în urechi ca nişte lovituri de ciocan. Abia mai respiram. Am aşteptat până când vocile de‑afară au început să devină mai clare. Cineva striga după apă. Mama s‑a întors repede în bucătărie, din spate se auzeau şi paşii tatălui.

— Ce s‑a întâmplat aşa, dintr‑odată ? a întrebat mama.— Nu ştiu, o piatră, nu ştiu cât de mare, a căzut din cer şi

a lovit‑o la cap.— O piatră ? De unde ?— Nu cumva şi‑a băgat iar coada nebunul de fiu‑tău ? De

data asta chiar că îl omor. Grăbeşte‑te, du‑i apa. Unde e spirtul ?Eu tremuram de frică în spatele uşii.— Am făcut un lucru foarte rău, a spus Babi. Când îşi vor

da seama că noi suntem de vină, o să fie vai şi‑amar de noi. Tatăl lui Arash o să ne omoare.

— Dar n‑am făcut noi asta, a răspuns Asi încet, cu voce tremurândă. A căzut singură. Nu‑i aşa, Shahab ? Ţi‑a alunecat din mână, a căzut singură.

Nu ştiam ce să fac, eram îngrozit. S‑au auzit iarăşi voci de afară. Era un du‑te‑vino continuu. Distingeam lipăitul paşilor

Parinoush Saniee30

lui Arash şi Shadi. Nu ştiu pentru ce, mama şi tatăl au intrat din nou în bucătărie.

— Mai pune zahăr ! striga tatăl.— Slavă Domnului că n‑a fost nimic grav, doar s‑a zgâriat

puţin pe faţă.— Puţin ? ! E toată numai răni pe faţă, e lovită şi la umăr.

Se chirceşte de durere.— Slavă Domnului că nu i‑a căzut în cap ! Dumnezeu ştie

ce s‑ar fi întâmplat atunci.— Ah, dacă pun mâna pe băiatul ăla... Bucăţi îl fac.Inima îmi bătea nebuneşte, iar pe şira spinării mi se prelingea

o sudoare rece.— Care băiat ?— Nu‑mi veni cu de‑astea ! Ştii foarte bine că ţicnitul de

fiu‑tău e de vină.— Nu mai spune prostii ! Copilul era aici, lângă mine. Chiar

eu l‑am dus la baie. Ah, bietul de el, am şi uitat... stă acolo de două ore.

Uluit, mi‑am dus mâna la gură pentru a înăbuşi ţipătul de bucurie care era cât pe ce să‑mi scape.

— Vai... ce mare mincinoasă e mama ! a exclamat Asi.— Să nu minţi ! i‑a tăiat‑o tatăl nestăpânit. Dacă n‑a făcut‑o

el, atunci cine ? Că doar n‑a căzut piatra din cer, de una singură.— De unde să ştiu eu ? Noi nici nu avem cărămizi în casă.

Doar ai văzut bucăţile, era o cărămidă. Poate s‑a desprins de pe marginea terasei şi a căzut. Bietul copil, nu ştie nimic despre toate astea, a rămas la toaletă.

De‑afară se auzi glasul unchiului Hossein.— Ăsta de unde a mai venit ? s‑a mirat Babi. Da’ ce repede

a apărut !Unchiul Hossein năvăli în bucătărie.— Naser, unde eşti ? Ai să‑i dăm un calmant ? O doare rău.— N‑am. S‑o ducem la spital. Dacă va fi nevoie, îi vor da

acolo.


— Ai aflat cine‑i de vină ? L‑ai găsit pe Shahab ?Mama a intervenit pe dată :— Ce treabă are Shahab ?— Eh, atâta doar că el ar fi în stare aşa ceva. Aici nu e mâna

cuiva întreg la minte.— Nu‑l mai amestecaţi fără rost pe bietul copil în toate

astea. Era cu mine. Dar pentru că nu poate să vorbească şi să se apere, îi puneţi în cârcă toate relele.

— Şi atunci cum îţi explici ? Cad cărămizi din senin în capul omului ?

— Cărămizile de pe marginea terasei se clatină. Din când în când, mai cade câte una. Sau poate a aruncat‑o cineva din curtea vecină sau de pe stradă.

Am râs în inima mea, m‑am liniştit şi mi‑am recăpătat suflarea. Era cineva pe lumea asta care să mă apere.

— Vezi ce minciuni isteţe spune mama, draga de ea ! s‑a bucurat Babi.

— Tată, unchiule, haideţi odată, are dureri mari ! ţipa Fe ‑reshteh. Trebuie s‑o ducem repede la spital !

— Dă‑i apa asta cu zahăr şi să mergem.Au ieşit cu toţii în curte, ca un stol de păsări gălăgioase.Apoi maşina a ieşit din curte şi s‑a aşternut tăcerea. Am

răsuflat uşurat. Dar nu mă mai puteam ţine pe picioare. M‑am prelins pe lângă uşa băii şi m‑am aşezat pe jos.

— Ce bine e când ai o mamă care minte, le‑am spus prie‑tenilor mei. Tocmai de‑asta o iubesc.

Nu se auzea nici un sunet în toată casa. Brusc, inima mi s‑a strâns din nou de veşnica mea spaimă. Dacă au plecat toţi şi m‑au lăsat singur ? Teama de a rămâne singur mă chinuia mai rău decât frica de ceartă sau de bătaie. Mă aşteptam mereu ca, într‑o zi, toţi să mă părăsească. Când clanţa s‑a rotit încet, mi‑a venit inima la loc. Slavă Domnului, nu sunt singur !

— Deschide uşa, au plecat, a spus mama blând.

Parinoush Saniee32

Ce voce obosită avea ! După toată agitaţia, eram şi eu istovit. Nu mi‑era frică de mama şi de mustrările ei. Am descuiat cu greutate. Palidă, mama stătea ghemuită lângă uşă. Când m‑a văzut, a izbucnit în lacrimi. Mi‑era milă de ea, dar nu ştiam cine e mai demn de compătimit – eu sau ea. M‑a luat de mână şi m‑a tras spre ea. Ajungând faţă în faţă cu ea, mi‑am plecat capul.

— Ce ai făcut ? m‑a întrebat mama cu glas trist şi răguşit. Dacă ar fi omorât‑o, pe tine te‑ar fi dus la închisoare. Şi‑ai fi stat într‑o cămăruţă, singur‑singurel. Trebuia să ştii că e ceva tare primejdios, cum de nu ţi‑ai dat seama ?

Ah, cât de mult o iubeam ! M‑am aruncat în braţele ei şi am început să plâng. Aş fi vrut să‑i pot spune că dacă cineva o s‑o mai vorbească de rău, o să mai fac astfel de lucruri pri‑mejdioase. Aş fi vrut să‑i pot spune „Mulţumesc, mămico, sunt aşa de fericit că am o mamă mincinoasă ca tine !“.

5

În familia noastră toţi sunt deştepţi, în afară de mine. Arash e cu mult mai mare decât mine. Mama spunea că Arash tocmai începuse să meargă la şcoală când am venit eu pe lume. Arash era un copil bun şi mândria familiei. Nu s‑a schimbat prea mult când a crescut. Nu e foarte înalt, dar e subţirel, brunet cu ochii negri şi cu pielea albă. Nu‑i lipseşte decât mustaţa ca să fie leit taică‑său. La fel ca el, şi Arash e serios, tăcut din fire şi plin de sine. Pare mereu cam trist. Nici când eram copii nu prea mă băga în seamă, tot timpul citea sau scria. Tatăl lui îl privea cu bucurie şi mulţumire. La mine, în schimb, se uita încruntat. N‑o făcea intenţionat, era de‑ajuns să mă vadă ca să fie supărat.

Shadi e sora mea, e cu doi ani mai mică decât mine, dar a ciripit ca o privighetoare de când o ştiu. Parcă ar fi putut vorbi dintotdeauna – exact pe dos faţă de mine. Deschidea gura să spună orice îi trece prin minte. Mă scotea din sărite de n‑am cuvinte ! Nu‑i era frică, nu‑i tremura vocea, nu se intimida. Când vorbea, mama era fermecată. Îi spunea „Shadi, viaţa mea“. Da, Shadi era viaţa ei. Aşa cum eu eram tristeţea vieţii ei. Mereu spunea :

— Copilul ăsta o să mă bage‑n mormânt !Te simţi îngrozitor de rău când ştii că eşti motiv de tristeţe

pentru familia ta. Uneori îmi venea s‑o strâng de gât pe Shadi. Dar până să apuc să o ating, ţipa ca din gură de şarpe, iar mama venea imediat. Însă, oricât de mult m‑ar fi necăjit, nu puteam să spun nimic.

Parinoush Saniee34

Singurul folos de pe urma venirii lui Shadi pe lume a fost că mama nu s‑a mai dus la serviciu, iar Akram Khanom n‑a mai călcat la noi în casă. Până să se nască Shadi, în fiecare dimineaţă toată lumea se îmbrăca şi pleca, iar eu rămâneam plângând cu Akram Khanom. Lor li se părea că se întorc repede, dar n‑aveau habar de cât de lungi erau pentru mine acele zile. Mereu mă gândeam că au plecat pentru totdeauna şi că m‑au lăsat cu Akram Khanom, până când începeau să vină unul câte unul înapoi acasă. Atunci mi se umplea inima de bucurie, mai‑mai să plesnească.

Mama o plăcea pe Akram Khanom. Spunea că e o femeie cumsecade, poate că aşa şi era. O ajuta pe mama, mătura mereu prin casă şi mă spăla de câteva ori pe zi. Săraca, îi stătea mintea numai la curăţenie şi bietul de mine trebuia să strălucesc clipă de clipă ca o păpuşă în vitrină. Nu ştia absolut nimic despre joacă. Trebuia ori să mănânc, ori să dorm, ori să stau în pătuţul meu cu gratii înalte. Când o pată mică‑mică de murdărie îmi apărea pe haine, se lua cu mâinile de cap şi spunea cu accentul ei aparte „Vai, să mă bată Dumniezeu !“. Şi se uita cu‑aşa o scârbă la pata de pe hainele mele, că mă făcea să mă simt murdăria întruchipată.

Cânta mereu melodii triste. Uneori, când era bine dispusă, vorbea cu mine, dar într‑o limbă pe care numai ea o pricepea. Spunea altfel şi lucrurilor pe care eu abia le învăţasem cum se cheamă. Mă lua ameţeala. Când întindea rufele pe terasă, vor bea cu doamna din vecini aceeaşi limbă. Uneori o aducea şi pe fiica ei, şi atunci în casă se vorbea numai păsăreasca lor. În clipa în care intra mama, vorbele se schimbau. Şi denumirile se schimbau, iar eu nu înţelegeam cum se face că ceea ce toată ziulica se chemase „su“, dintr‑odată a devenit „apă“. Când a apărut Shadi, programul ăsta s‑a schimbat. Mama nu a mai mers la serviciu şi era mult mai bine aşa, chiar dacă stătea mai mult timp cu Shadi, iar când venea şi Arash îl ajuta la teme şi


nu prea mă băga în seamă. Măcar nu mai plângeam zi de zi de supărare că pleacă. Era destul să ştiu că e acasă, că pot să o privesc de câte ori vreau. Am şi acum în faţa ochilor chipul ei tânăr şi frumos de pe atunci, cu pielea măslinie, cu ochii mari de culoarea alunei şi părul des şi negru, pe care şi‑l ţinea de obicei prins la spate. Mai mult decât orice, pe mine mă încânta zâmbetul ei strălucitor.

Cel mai important din casa noastră era tatăl lui Arash, care pleca în zori cu mare agitaţie. Mă străduiam să nu fac ochi cât timp era încă acasă. Seara, când se întorcea, era deja întuneric. Lucra în mai multe locuri, era mereu obosit şi supărăcios. Când se întorcea acasă, mi se părea că mustăţile lui negre sunt mai pleoştite decât dimineaţa. Moţăia în faţa televizorului până era gata cina. Mânca fără să zică nimic, apoi îşi lua ziarul la subsuoară şi spunea noapte bună. Urca tacticos scările şi se ducea la culcare în camera lor, care pe atunci era vizavi de camera mea şi a lui Shadi (acum, s‑a mutat la parter). Bombănea mereu că nu poate s‑adoarmă. Când venea tatăl lui Arash, mama încerca să‑l îmbie la vorbă.

— Ceva nou ? Ce ai făcut azi ?Dar el răspundea iritat şi posac :— Nimic nou, ca de obicei... muncă şi iar muncă.— Ce ai, nu te simţi bine ?— Ce întrebări sunt astea ? Sunt obosit şi‑atât.Mama se întrista şi nu mai spunea nimic. Simţeam asta,

dar nu ştiam dacă era prea mândră sau prea timidă ca să mai insiste.

Numai Arash avea dreptul să răpească din timpul de somn şi de odihnă al tatălui. Îl întreba din lecţii. Cu cât era mai grea întrebarea, cu atât tatăl era mai bucuros. Se uita atunci cu mulţumire la mama şi spunea :

— Să nu‑i fie de deochi, ce băiat deştept am !Uneori, mă privea cu subînţeles şi o întreba :

Parinoush Saniee36

— Mai ştii câte poezii recita Arash când era de vârsta lui ?Înţelegeam ce vrea să spună, se referea la faptul că sunt prost

şi mut, dojenind‑o indirect pe mama. Tot timpul discutau despre putinţa sau neputinţa mea de a vorbi. Mă îngrozea din zi în zi mai tare cum se întorceau mereu la lipsa vorbirii mele. Mi se făcea rău. Inima îmi bătea mai repede. Voiam să fug şi să m‑ascund într‑o cameră întunecoasă. În mintea mea, în schimb, vorbeam mereu. Babi se mâhnea că nu sunt la fel de deştept ca Arash şi tatăl nu mă iubeşte. Asi se înfuria :

— La naiba, nici nu contează, să‑l ia dracu’ ! Ce i‑aş mai plesni pe toţi ! Ce nevoie avem de tată, dă‑l încolo. Nu‑l iubesc pe nici unul din ei.

— Dar eu o iubesc pe mama, riposta Babi.Cu fiecare zi, Asi îl ura tot mai mult pe tatăl lui Arash. Iar

limba mea rămânea tot mai neclintită şi pricepeam tot mai bine cât sunt de prost şi că nu voi putea vorbi niciodată.

Doar Asi şi Babi mă înţelegeau şi mă iubeau aşa cum eram. Prezenţa lor era o binecuvântare. Nu ştiam dacă sunt băieţi sau fete, dar nu‑mi păsa – erau exact aşa cum trebuiau să fie. Cu ei puteam sta ore în şir să povestesc şi să mă joc.

6

Trecuse o lună de la „atentatul“ împotriva bunicii, dar ea nu se mai oprea din văietat şi jeluit. Mai ales când se întâlnea cu mama şi cu tatăl lui Arash, nu pomenea decât de chinurile pe care le îndura :

— Nu mai pot să‑mi mişc mâna, e ţeapănă toată.Asi nu o credea şi‑mi şoptea răutăcios în ureche :— Minte ! Am văzut‑o cu ochii mei cum se spăla pentru

rugăciune cu amândouă mâinile.Stările mele faţă de ce făcusem se băteau cap în cap. În

ciuda spaimei cumplite care m‑a copleşit după, când am înţeles ce urmări ar fi putut apărea, în adâncul sufletului nu simţeam nici un regret. Aveam conştiinţa împăcată, asemenea unui jude‑ cător corect care trebuie să‑i dea criminalului pedeapsa meri‑tată. În acelaşi timp, eram convins că tatăl bănuieşte adevărul. Nici asta nu mă deranja. Totuşi, câteva zile m‑am ferit din calea lui.

Bunica zăcea la pat în casa unchiului Hossein. Mama şi Fataneh Khanom îşi împărţeau între ele îndatoririle îngrijirii ei. Aşa că, vrând‑nevrând, legăturile dintre cele două familii s‑au înnodat. Fataneh Khanom nu rata nici un prilej ca s‑o descoasă pe mama :

— Maryam, până la urmă tot n‑am înţeles... de unde‑a apărut cărămida ? Cine a aruncat‑o ?

Mama făcea atunci pe atotştiutoarea :

Parinoush Saniee38

— Sută la sută a aruncat‑o cineva de‑afară. Noi nu avem deloc cărămizi în casă.

Mi‑am petrecut acele zile în linişte şi pace. Părea că felul în care mă răzbunasem mă îmblânzise pentru o lungă perioadă. Mama minţise ca să mă apere, iar eu îmi dădeam silinţa să fiu băiat cuminte şi, aşa cum mă rugase, să nu mă mai îndepărtez de ea. Dar Khosrou mă pândea mereu, ca să mă prindă singur, şi ori de câte ori trecea pe lângă mine, îmi şoptea :

— Ce faci, prostule ?Auzind cuvântul, sângele îmi năvălea în cap şi îmi venea

să sar pe dată la bătaie, dar încercam să mă abţin. O singură dată n‑am mai putut şi l‑am scuipat, ceea ce l‑a făcut să alerge zbierând la mama lui :

— Mamă, uite ce‑a făcut nebunul !Fataneh Khanom i‑a aruncat mamei o privire plină de înţe‑

lesuri şi a clătinat din cap. Iar mama a spus întristată :— Khosrou, de ce te tot legi de el ? Sigur îl zgândăreşti şi,

pentru că nu poate vorbi, n‑are de ales şi se apără cum poate.Furioasă, Fataneh Khanom s‑a întors spre Khosrou şi i‑a spus :— Să nu te mai apropii de el, ca să nu zică apoi c‑a fost

vina ta.

Într‑o zi, mama şi Fataneh Khanom s‑au hotărât să‑i facă baie bunicii. Femeile au intrat în baie, iar mama mi‑a spus să stau lângă uşă până termină.

— Să nu te clinteşti de‑aici, ai înţeles ?M‑am aşezat lângă uşă. Shadi era, ca întotdeauna, în camera

lui Fereshteh şi îndruga ceva. Fereshteh râdea din toată inima. M‑am posomorât.

— Cu toată pălăvrăgeala asta a ei, Shadi o joacă pe degete pe Fereshteh, s‑a auzit vocea lui Babi. Nici ea nu ne mai iubeşte acum. De când nu ne‑a mai luat în braţe ? Nu‑i mai place să mergem în camera ei, doar pe Shadi o duce acolo.


Mi s‑a făcut milă de mine. Am început să‑mi pierd răbdarea.— Dar cât mai durează baia ? a întrebat Asi.L‑am văzut dintr‑odată pe Khosrou, care îmi şuşotea din

capul scărilor :— Shahab, vino sus ! Hai să‑ţi arăt ceva.Ştiam că sigur e o păcăleală la mijloc, dar nu mi‑am putut

stăpâni curiozitatea. Am urcat încet scările. Casa lor era întoc‑mai ca a noastră. De fapt, toate casele de pe stradă fuseseră construite după acelaşi model. La parter erau camera de oas‑peţi, sufrageria şi un dormitor, iar la etaj două dormitoare, cu o terasă în faţă. Ca întotdeauna, în camera lui Khosrou era mare dezordine. Peste tot zăceau împrăştiate hârtii şi planşe mari, iar pe masă era o găleată mare cu lipici. Se pare că voia să construiască un zmeu. Am păşit neîncrezător în cameră. Khosrou a închis uşa în urma mea şi mi‑a spus să mă aşez pe pat, apoi a deschis un sertar şi a scos de acolo ţigări şi chibri‑turi. Mi‑a spus cu mândrie, de parcă mi‑ar fi arătat o comoară ascunsă :

— Ştii ce‑s astea ? Ţigări ! Sunt foarte bune, când voi fi mare sigur voi fuma. Şi acum fumez, ia uite !

A aprins chibritul. Nu‑mi puteam lua ochii de la flacăra galben‑albăstruie. Şi‑a pus ţigara în colţul gurii şi a aprins‑o. Un fum alb a început să se unduiască prin cameră, răspândind în aer, înainte de a ieşi pe fereastră, mirosul unchiului. Khosrou a închis ochii de plăcere.

— Mmm ! Ia încearcă şi tu, să vezi ce bine e !Mi‑am sucit capul într‑o parte şi l‑am împins pe Khosrou,

care se aşezase în faţa mea.— Hai, nu‑ţi fie frică, nu te spun la nimeni. Trage un fum,

uite, aşa... Nu‑ţi fie frică, aş fuma eu dacă ar fi rău ?Mă uitam ca vrăjit la dârele de fum care se înălţau. Khosrou

mi‑a vârât cu grijă ţigara între buze şi mi‑a spus :— Acum trage cu forţă, ca atunci când bei suc cu paiul.

Parinoush Saniee40

Am inspirat cu toată puterea. Brusc, m‑a năpădit un fum greţos care‑mi ardea creierul, încolăcindu‑se parcă în fiecare celulă. Am început să tuşesc şi mi s‑a tăiat respiraţia. Tuşeam aşa de tare, că mă învineţisem şi simţeam că îmi sar ochii din orbite şi c‑o să mi se facă ţăndări şi stomacul. Am vomitat tot ce mâncasem şi m‑am prăbuşit fără simţire într‑un colţ.

— Ce scârbos ! Dispari de aici, mi‑ai murdărit camera !A coborât apoi scările în fugă, urlând. Mama a ieşit din

baie, asudată şi speriată, cu Fataneh Khanom privind în urma ei. Khosrou m‑a pârât cu dezgust :

— Mamă, prostul ăla a venit şi a vomitat în camera mea. Mi‑a distrus totul !

Fataneh Khanom şi‑a strâns buzele cu ură.— Păi nu ştii că băiatul ăsta nu e normal ? Nu se poate

stăpâni. De ce l‑ai dus la tine în cameră ?— Dar lui nu i se face niciodată rău din senin, a spus mama.

Sigur e bolnav.Stăteam lângă scări, palid şi ameţit. Mama a venit lângă

mine şi mi‑a pus mâna pe frunte.— Ce‑ai păţit, dragul meu ? De ce ţi s‑a făcut rău ?De faţă cu ceilalţi, îmi vorbea ca şi cum i‑aş fi putut răspunde.Fataneh Khanom a ajutat‑o pe bunica să iasă din baie şi să

se aşeze pe un scaun. Hainele îi erau ude şi mototolite, ca ale mamei.

— Cărămida nici n‑a atins‑o la picioare, de ce le târşâie aşa ? a întrebat Asi. Foarte urât !

Fataneh Khanom a adus din bucătărie mătura, făraşul, o găletuşă cu apă şi nişte cârpe. Nu‑şi descleştase încă buzele, dezgustată, de parcă era cât pe ce să i se facă şi ei rău.

— Fataneh dragă, dă‑mi‑le mie, a spus mama. Curăţ eu.Asta şi aştepta Fataneh Khanom. Fără întârziere, îi cedă

mamei toate ustensilele.M‑am prins de fusta mamei şi am urcat scările cu ea. Nu

mai puteam să îndur nici măcar o clipă învinuirea din ochii


bunicii şi ai celorlalţi. Mama a închis uşa şi a început să cureţe covorul încruntată, tristă şi obosită.

— Vezi, iar am făcut‑o să plângă, a spus Babi.Îmi venea să‑l strâng de gât pe Khosrou. M‑am uitat în jur,

găleata cu lipici era pe masă. Am luat pensula şi am întins lipici pe toată masa şi, de‑a valma, peste lucrurile de pe ea. Mama era atât de cufundată în munca şi în tristeţea ei, încât nu a băgat de seamă. La un moment dat şi‑a ridicat capul şi mi‑a spus, atentă tot la gândurile ei :

— Ce faci acolo ? Vino să stai jos.Când şi‑a coborât privirea, am luat găleata cu lipici, am

ascuns‑o la spate şi m‑am dat încet înapoi. M‑am aşezat pe pat, am băgat găleata sub pătură şi am vărsat‑o peste aşternuturi. Am luat şi hainele care zăceau împrăştiate pe pat şi le‑am vârât sub pătură, amestecându‑le cu lipiciul. Când mama a terminat, mi‑a spus :

— Hai, copile. Hai să mergem, programul pe ziua de azi s‑a terminat.

Tăcut şi supus, am apucat fusta mamei şi am coborât scările.

În ziua aceea am ajuns devreme acasă. Mama s‑a dus ime‑diat la baie, iar eu am fugit în camera mea, trântindu‑i uşa în nas lui Shadi, care venea după mine. I‑am luat de mână pe Asi şi Babi şi am început să ne învârtim prin cameră până ne‑a luat ameţeala. Eram în culmea fericirii !

A doua zi, Fataneh Khanom i‑a istorisit furioasă mamei, cu înfloriturile ei obişnuite, toată povestea lipiciului, a aşternu‑turilor murdărite şi a hainelor care trebuiseră aruncate. Mama a întrebat‑o simplu :

— Dar de ce a lăsat găleata cu lipici pe pat ?Se pare că se aştepta la nedumerirea asta. Fataneh Khanom

a început să spună cu un glas care l‑ar fi putut acoperi pe oricare altul :

Parinoush Saniee42

— N‑a lăsat‑o el ! Trebuie să aflăm cine‑a mai fost în camera lui Khosrou şi a făcut toate astea.

— Adică ? s‑a aprins mama. Eu am mai fost acolo, am curăţat camera. Vrei să zici că eu, femeie în toată firea...

— Nu, dragă, n‑am zis că tu... Poate erau şi copiii cu tine şi n‑ai observat când au făcut asta.

— Adică Shahab ? Nu, e imposibil. Nu l‑am scăpat din ochi şi nu l‑am lăsat singur nici o clipă. Nu, sunt sigură, nu el e vinovatul.

S‑a întors spre mine şi am văzut cum o umbră de îndoială i‑a trecut pe dinaintea ochilor, întunecându‑i. A scuturat din cap, ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând rău ce începuse să‑i dea târcoale.

7

Nu‑l mai înţelegeam deloc pe Shahab. Dintr‑un copil liniştit, devenise pe neaşteptate o creatură sucită, cu purtări ciudate.

Mă întrebam dacă ar trebui să‑l pedepsesc, dacă nu cumva era într‑adevăr înapoiat, dacă nu greşisem noi în educaţia lui. Dar eu eram trup şi suflet pentru familie, munceam ca o sclavă de dimineaţa până seara pentru ei... Ce putea să‑i lipsească acestui copil ? De ce Arash şi Shadi nu se purtau aşa ? Arash era studios, politicos, lua numai premiul întâi şi, în afară de mici pozne fireşti unui copil, nu ne făcuse niciodată probleme. Shadi era o drăgălaşă, era isteaţă, voioasă şi guralivă. Slavă Domnului că o aveam pe Shadi să mă înveselească, altminteri aş fi înnebunit din cauza amărăciunii pe care mi‑o pricinuiau Shahab şi viaţa mea, mereu aceeaşi.

Nu‑l mai suportam nici pe Naser şi uneori mi se părea că nici el nu mă mai suportă pe mine. Încercam să‑mi amintesc ce am simţit când am decis să ne căsătorim, în vremea aceea plină de visuri naive, când credeam că pot cuceri lumea cu diploma mea în chimie. Încercam să retrăiesc zilele când emo‑ţiile examenelor se împleteau cu emoţia îndrăgostirii, când mă‑ntrebam dimineaţa, la plecarea din cămin, oare de unde veneau tulburarea şi fluturii din stomac. Unde s‑au dus toate aceste trăiri ? Ce mult timp a trecut de atunci... Căutam cu înfrigurare în adâncul sufletului, ca şi cum aş fi scotocit după o haină veche, într‑un cufăr uitat, doar pentru a descoperi cu uimire că e atât de prăfuită şi de tocită, că nu o mai recunoşteam

Parinoush Saniee44

şi nu mai voiam nici măcar să o ating. La viaţa asta visasem eu, singura fiică a lui Ahmad Ali Khan ? Eu, care eram atât de hotărâtă să dovedesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât un băiat. Eu, care am urât de când mă ştiu viaţa de casnică a mamei, silită să‑şi slujească mereu soţul şi pe cei cinci băieţi gălăgioşi. Eu, care am învăţat mai mult decât fraţii mei, iar la serviciu eram cea mai bună şi lăudată de toţi. Cum de ajunsesem o femeie de rând ? Nu, nu astfel de planuri îmi făcusem. Pentru cine şi pentru ce mi s‑au spulberat toate visurile şi toate dorin‑ţele ? Oare iubirea asta prăfuită poate răsplăti toate jertfele ? Simţeam că între mine şi Naser se căscase o prăpastie enormă. Abia ne mai vedeam, şi când ne vedeam era mereu obosit şi ursuz. Cu cât problema lui Shahab se agrava, cu atât relaţia noastră se răcea mai mult, de parcă ar fi fost vina mea că Shahab nu vorbeşte.

8

Învăţasem deja cum să mă răzbun pe cine mă făcea prost sau întârziat. Numai aşa îmi regăseam liniştea şi puteam să mă joc din nou cu Asi şi Babi, să ne hlizim şi să ne învârtim prin cameră toţi trei. Uneori mă pedepseau, dar nu‑mi păsa. După ce tatăl lui Arash m‑a bătut şi m‑a ţinut încuiat în camera mea o zi şi‑o noapte pentru că‑i fusese tăiat cu foarfeca un costum, nu mi‑a mai fost frică de nici o pedeapsă. Oricum, mai rău de atât nu se putea.

Ce bine ar fi fost dacă aş fi putut înjura ! Toţi copiii ştiau înjurături şi îmi doream mult să pot rosti şi eu acele cuvinte magice, dar... Ce păcat !

Pe atunci nu pricepeam de ce‑mi plăceau aşa de mult înju‑ră turile, dar simţeam că ele erau cea mai reuşită răzbunare : nu era nevoie să fii mare şi puternic, ci doar să poţi vorbi... Să poţi deschide gura şi să zici orice ştiai că va isca multă enervare. Cuvintele acelea aveau o forţă a lor. Spuse la momen‑tul potrivit, puteau jigni de moarte. Nu mai era nevoie să dis trug nimic. Ai fi zis că înjurăturile fuseseră inventate pentru oamenii slabi şi mici, ca mine.

Din tot ce auzeam, ţineam minte mai ales înjurăturile, chiar le învăţam. Pe unele le înţelegeam, de exemplu, „pui de javră“. Tatăl lui Arash s‑a supărat odată pe el (nu ştiu de ce) şi s‑a răstit la mama :

— Să‑i spui acestui pui de javră că nu‑i mai suport toanele de copil răzgâiat !

Parinoush Saniee46

Simplul fapt că se supărase pe Arash era suficient să mă uluiască, dar m‑a dat gata expresia lui, „pui de javră“. Am mers în camera noastră, unde Asi a constatat :

— Ca să vezi, şi tatăl lui Arash înjură.— Da, a răspuns Babi. A zis „pui de javră“... adică, tatăl lui

Arash e javră.Eu le‑am explicat că e chiar el tatăl lui Arash, deci s‑a făcut

singur „javră“. Doamne, ce‑am mai râs în ziua aceea ! Ne‑am tot învârtit prin cameră, repetând „pui de javră, pui de javră, pui de javră...“.

Dar ce însemnau alte înjurături nu izbuteam să înţeleg şi nu pricepeam deloc de ce se enerva lumea aşa de tare când le auzea. De exemplu, într‑o zi un copil i‑a spus lui Khosrou madar ghahve1, iar el a văzut negru în faţa ochilor şi l‑a bătut măr pe băiatul acela. Am tot stat şi m‑am gândit – care e problema să ai culoare cafenie ? Dar, de fapt, de ce tocmai cafenie ?

— Poate că mama lui se‑mbracă des cu haine cafenii, a sugerat Babi.

— Aşa, şi ? a întrebat Asi. Multe femei au haine cafenii.— Poate că lui nu‑i place culoarea asta.— Păi nici mie nu‑mi place, am spus. Mi‑ar plăcea dacă

mama s‑ar îmbrăca mai mult în roz, dar n‑aş sări la bătaie dacă vorbeşte cineva de hainele ei cafenii.

Am rămas nedumeriţi o vreme, până când Asi a venit cu o nouă idee :

— Poate s‑a referit la cafea... cea de băut.De câte ori voia să le bârfească pe bunica sau pe mătuşa,

Fataneh Khanom venea la noi acasă, iar mama pregătea cafea şi beau împreună. Mie nu îmi dădeau, spuneau că nu e bună

1. Literal, „maică‑ta e curvă“. Invectivul „curvă“ (ghahve/ghahbe) şi cuvântul „cafea“ (ghahve) sunt omonime. Pronunţia este similară şi cu cea a adjectivelor „maro“, „cafeniu“ (n. tr.).


pentru copii. După ce terminau de băut, se uitau în ceştile goale şi tot sporovăiau. Odată, Fataneh Khanom a spus :

— Peste două zile, peste două săptămâni sau două luni, o să ai parte de o mare bucurie.

— Da ? s‑a entuziasmat mama. Sigur va începe Shahab să vorbească !

Nu ştiu cum de se ajungea întotdeauna la vorbitul sau nevor‑bitul meu... Fataneh s‑a strâmbat şi i‑a răspuns răutăcios :

— N‑aş crede. E legat de bani, o să primeşti o sumă... ceva.Atunci mama s‑a dezumflat.Asi a continuat :— Da, cafeaua e un lucru rău. Se uită la urmele din ceaşcă

şi spun tot felul de prostii. Mama n‑ar trebui să mai bea. Tatăl lui Arash de ce nu bea niciodată ? Nici unchiul nu bea şi nici pe el nu l‑am auzit bătând câmpii aşa. Probabil că numai mamele fac asta. De‑aia nu ne dă şi nouă să bem.

— Trebuie să facem ceva ca să nu mai bea nici mama, a spus Babi.

Câteva zile mai târziu, pe când mă jucam cu prietenii mei în cameră, am simţit miros de cafea. Am ieşit pe scări şi le‑am văzut pe mama şi pe Fataneh Khanom stând la cafea în salon. Chiar atunci a intrat şi Khosrou şi când am văzut peste ce dăduse, mi‑a îngheţat inima în mine.

— Ce‑o să facă acum, când o să le vadă pe mame că beau cafea ? a întrebat Asi.

M‑am repezit pe scări în jos, până la masă. Hotărât şi con‑vins că le ştiu pe toate, aşa cum sunt şi oamenii mari când îi pedepsesc pe copii, am aruncat pe jos tot ce era pe masă. Ceştile de cafea s‑au sfărâmat şi câţiva stropi de cafea au ajuns pe hainele lui Fataneh Khanom.

— Ce dracu’ te‑a apucat, copile ? a ţipat ea.Mama a rămas şi ea cu gura căscată, apoi a strigat supărată :— Ce‑i cu tine ? De ce ai făcut asta ? Parcă n‑ai fi întreg la

minte...

Parinoush Saniee48

Fataneh Khanom a râs zeflemitor :— Parcă ? ? Nu e loc de parcă aici... e limpede că nu e întreg

la minte. Păi aşa se poartă un copil normal ?Mă uitam ţintă la Khosrou, aşteptam să‑l văd cum turbează.

Dar el s‑a prins cu mâinile de burtă şi nu mai putea de râs. În cele din urmă, a zis :

— Ha, v‑am zis că‑i lipseşte‑o doagă, da’ voi – nu şi nu. Ei, poftim !

Am rămas descumpănit. De ce nu se supărase ? Doar din acelaşi motiv îl snopise pe băiatul ăla...

Mama mi‑a tras două palme zdravene după ceafă, m‑a luat de‑o ureche şi m‑a închis în camera mea, sub cuvânt că n‑am voie să ies de acolo până seara. Eram atât de buimăcit, că nici nu m‑am necăjit pentru asta. Ba chiar voiam să rămân o vreme singur.

— Deci cafeaua n‑are nimic, a spus Asi.— Şi atunci cum de‑a ajuns înjurătură ? a întrebat Babi.— Habar n‑am, am răspuns.— Aha, ştiu ! a sărit Asi. Orice ai spune cu „maică‑ta“ în

faţă e urât. Cafeaua nu e ceva urât, dar dacă spui aşa, devine înjurătură.

— Hm, şi dacă îi spun cuiva „maică‑ta e ceai“, e urât ?— Sigur că da, e foarte urât. Mai ales că mama cuiva n‑are

cum să fie... ceai.— Hi‑hi ! Ce proşti sunt oamenii mari, ce aiureli mai inven‑

tează !Am chicotit toţi trei, iar Asi a început să ia la rând toate

lucrurile din cameră : maică‑ta e masă, maică‑ta e scaun... Ne prăpădeam de râs.

— Nu, trebuie să fie ceva de mâncare, a obiectat Babi. Mai că‑ta e pilaf, maică‑ta e tocăniţă.

Atât de tare râdeam, că nici nu mi‑am dat seama când mama a intrat în cameră. Se uita înmărmurită la mine.


— Doamne iartă‑mă, ce‑i cu tine, copile ? De ce râzi în halul ăsta ? Sper că nu te‑ai ţicnit de‑a binelea !

Din spatele mamei s‑a iţit şi capul lui Fataneh Khanom. Eu mă străduiam să‑mi înăbuş râsul. Mama, în schimb, era chiar îngrijorată :

— Vai, nu mai râde aşa, mă sperii ! Vai, Fataneh, ce necaz a căzut pe capul meu ! E vina mea, n‑ar fi trebuit să‑l lovesc, nici să‑l închid în cameră. Sigur de‑asta face aşa.

Mama m‑a urmărit atentă tot restul zilei, aşa că a trebuit să‑mi stăpânesc icnetele, ca să n‑o înfricoşez de‑a binelea.

— Chiar că sunt proşti oamenii mari, a spus Asi. Cum să se sperie cineva când râde copilul lui ?

Când tatăl lui Arash s‑a întors seara acasă, mama i‑a poves‑tit tulburată toată păţania. I‑a spus că, după ce m‑a bătut şi m‑a închis în cameră, în loc să plâng şi să mă răzvrătesc, am început să râd în neştire.

Tatăl lui Arash a clătinat din cap.— Trebuie să găsim un doctor specialist, a fost el de părere.

Problema e din ce în ce mai gravă. Apar semne foarte îngrijo‑rătoare.

— Chiar crezi că are o problemă la cap ? a izbucnit mama.— Găseşti tu vreo altă explicaţie ?— Poate e bucuros pentru ceva... Ah, de‑ar putea spune ce

e în mintea lui !Babi s‑a mirat.— Ce idee la mama ! Păi, dacă puteam noi să vorbim, între‑

bam de la bun început ce înseamnă madar ghahve şi nu mai spărgeam degeaba ceştile de cafea.

În cele din urmă m‑am dat bătut : n‑o să mă mai obosesc să înţeleg ce vor să zică înjurăturile, nici măcar cele în care nu era vorba de mamă. Doar eram prost şi oricum nu puteam pricepe. În plus, nu e nevoie să înţelegi ce înseamnă, doar să

Parinoush Saniee50

ştii să le trânteşti pe cele destul de urâte. Iar asta se măsura uşor din cât de tare îşi pierdeau cumpătul cei cărora le erau adresate. Într‑o zi mergeam cu mama să cumpărăm nişte carne şi un bărbat care îi povestea ceva domnului Sadegh a spus la un moment dat furios :

— Dacă pun mână pe codoşul ăla...Mi‑am dat seama imediat că trebuie să fie o înjurătură. Am

ciulit urechile. M‑am uitat la mama : se înroşise toată şi dădea să iasă din magazin.

— Să‑ţi fie ruşine, sunt femei şi copii aici ! a spus domnul Sadegh şi apoi i‑a cerut iertare mamei.

Am înţeles că acel cuvânt nu era doar urât, ci foarte urât. Pe drumul spre casă, l‑am tot repetat în minte. Un cuvânt aşa de mic, dar ce putere avea ! Şi cât de frumos suna... Mic, rotunjor, ţâşnea ca un glonţ din gură. Babi a întrebat :

— Bine‑bine, şi ce înseamnă ?— Nimic, doar că e foarte urât, la fel ca madar ghahve. Iar

femeile nu trebuie să‑l audă. Nu ştiai ? Numele de animale – câine, măgar, catâr – nu sunt chiar aşa de urâte, dar cele care nu înseamnă nimic sunt foarte rele. Când le spune cineva, toate femeile ies din încăpere, iar bărbaţii se înfurie şi sar la bătaie ca nişte cocoşi.

În seara aceea m‑am învârtit mult timp prin cameră cu Asi şi Babi şi am repetat împreună cuvântul melodios, pe care mi‑l imaginam ca o bilă strălucitoare, cu roz şi albastru.

9

În vara aceea s‑a petrecut o minune datorită căreia toţi cei care mă credeau nebun nu mi‑au mai dat atenţie : se găsise un soţ pentru mătuşa Shahin. Planurile pentru nunta grabnică au făcut să dispară orice altă grijă. Toţi erau veseli, nu se mai vorbea decât despre nuntă, iar mama, Fataneh Khanom, bunica şi mătuşa se sfătuiau cu orele despre rochia de mireasă, despre mâncare şi alte asemenea lucruri. Fataneh Khanom era o croi‑toreasă pricepută şi, ajutată de mama, care ştia să brodeze, lucra la rochia de mireasă. Toată camera se umpluse de dantelă şi de satin alb. Ţesături albe ca zăpada, fine şi moi se transfor‑mau ca prin farmec în mâinile mamei şi ale lui Fataneh Khanom în veşminte de vis, aşa cum văzusem în cărţile de poveşti sau în desene animate. Ce alb frumos ! Mă topeam după el... Când am văzut că i‑au croit şi lui Shadi o rochie întocmai ca a mire‑sei, am simţit că iau foc.

— Ce bine de ea, a oftat Asi. Toţi o iubesc pentru că vor‑beşte. Cu noi se poartă urât.

Din cauza rochiei, mergeam în fiecare zi în casa unchiului. Însă cu două zile înainte de nuntă, m‑am simţit rău.

— A răcit, a zis mama punându‑mi cu o atingere răcoroasă mâna pe frunte. Are febră, nu pot să‑l las singur. Trebuie să se odihnească.

— Dar ce moment ţi‑ai găsit ! a spus tatăl, morocănos ca întotdeauna. Chiar azi, când e hanna bandun1 şi au nevoie de

1. Hanna bandun, sau seara hennei, este un ritual care precedă nunta în tradiţia musulmană, în cadrul căruia miresei i se aplică tatuaje cu henna (n. tr.).

Parinoush Saniee52

ajutorul tău ! Mama spunea zilele trecute că nici rochia de mireasă nu e gata ; i‑era teamă că n‑o termină la timp. Dacă nu mergi azi, n‑o să ţi‑o ierte în veci !

— Da, ştiu. De dus, mă duc. Dar ar fi bine dacă Arash n‑ar merge azi la şcoală, ca să nu fiu nevoită să‑l iau şi pe Shahab cu mine. L‑aş lăsa acasă să se odihnească.

— Nu se poate ! Arash n‑o să piardă ore de la şcoală din cauza ăstuia. Nu e dădacă pentru copiii tăi. Cu Shadi e simplu, ai zis că Fereshteh are grijă de ea şi se joacă împreună ore în şir. Eu zic să‑l iei şi pe ăsta cu tine ; culcă‑l acolo într‑un colţ, pe undeva.

Spunea mereu „ăsta“, de parcă n‑aş fi avut şi eu un nume. Ce mult mă deranja felul lui de a vorbi !

Mama m‑a culcat pe o canapea din salon şi s‑a cufundat în lucru, uitând cu totul de mine. Orele abia se târau. Mă plictiseam. Am stat un pic la televizor, am adormit, m‑am trezit... În cele din urmă, a venit prânzul. După masă, toată lumea era ocupată cu strânsul şi spălatul vaselor, iar eu am vrut să mă duc să stau lângă mama, dar ea m‑a alungat din bucătărie.

— Du‑te, mamă, nu te mai învârti pe‑aici. Du‑te şi culcă‑te, vin şi eu imediat.

Eram obosit şi fără nici un chef. Ştiam că mama se va întoarce în camera de croitorie, aşa că am deschis uşa şi am intrat acolo. Rochia era întinsă în mijlocul camerei. M‑am aşezat lângă ea, am luat în mână o bucată din material şi mi‑am lipit obrazul de ea. Ce moale şi răcoroasă era ! Îmi amintea de pătura mea catifelată, fără de care nu puteam dormi. Fusta era atât de largă, că încăpeam cu totul peste ea. M‑am aşezat în mijlocul ei şi mi‑am învelit picioarele cu restul materialului. O răcoare plăcută mi s‑a răspândit în tot corpul. Ochii mi‑erau fierbinţi şi deveneau tot mai grei. Mi‑am lăsat capul printre faldurile rochiei şi m‑am cufundat într‑un somn adânc.


Ţipătul mătuşii Shahin m‑a făcut să tresar speriat din somn. Toate femeile erau adunate deasupra mea şi mă priveau cu atâta ură şi mânie, încât am început să tremur. În clipa aceea, oricare dintre ele ar fi fost gata să mă sugrume. Apoi, toate acele priviri reci şi neînduplecate s‑au întors spre mama, care stătea în prag. Am simţit‑o şi pe ea tremurând. Cu glasul ei aspru, bunica a spus :

— Priveşte ce‑a făcut ! Toată rochia e boţită şi pătată. Uite, i‑au rămas urmele de la picioare !

Mătuşa a izbucnit în lacrimi, iar Fataneh Khanom vesti că se aşteptase să fac iar o prostie.

Mama mă privea încurcată, albă ca varul. A venit lângă rochie şi s‑a uitat la ea pe toate părţile.

— O repar eu, a spus ea. O să fie iar ca la început, promit !— Nu e nevoie, mă tem să n‑o strici mai rău. O să vedem

noi ce se poate face.— Nu, nu mai e timp. N‑aţi spus că vreţi să mergeţi şi la

coafor ? Mai aveţi şi o mulţime de musafiri în seara asta. O iau cu mine şi termin ce mai e de făcut, apoi o aranjez şi o aduc înapoi fără cusur. Nu vă îngrijoraţi, nu e nimic grav, scot petele şi apoi o calc. Nu vă faceţi griji.

M‑am întors acasă cu mama, care ducea rochia învelită în fâşii mari de nailon. Shadi adormise cu Fereshteh. Tristă şi tăcută, mama a spălat rochia. Începusem să mă satur de rochia şi de nunta lui Shahin.

— De ce sunt aşa de proşti ? a întrebat Asi. Noi n‑am vrut să stricăm rochia şi nu i‑am făcut nimic, doar am dormit pe ea.

Mama agăţase rochia de uşă şi, aşezată în faţa ei, broda aplicaţiile pentru tivul fustei. Era îngândurată. La un moment dat a sunat telefonul. Mama s‑a ridicat obosită şi s‑a dus să răspundă. O auzeam spunând domol :

— Nu vă mai faceţi griji, e în regulă acum, nu se mai vede nici o urmă, serios ! Credeţi‑mă că n‑a făcut‑o intenţionat. E bolnav, i s‑a făcut somn şi s‑a culcat pe rochie.

Parinoush Saniee54

La capătul celălalt s‑au spus nişte vorbe care au făcut‑o pe mama să plângă încet. Am început să clocotesc de ură şi de mânie. Tot timpul o făceau să plângă ! Iar mama mi se părea cu fiecare zi mai slabă şi mai plăpândă. Mă înfuriam şi mai tare când o vedeam aşa. M‑am uitat în jur şi m‑am oprit la foarfeca de croitorie căzută lângă rochie. Am ridicat‑o, deşi era prea mare şi prea grea pentru mine. Am deschis‑o cu greu‑tate. Am aşezat între cuţite o bucată de material şi am închis foarfeca, apăsând cu putere. Deschizând‑o şi închizând‑o de mai multe ori, am izbutit să fac o gaură mare în fustă.

— O să le pară foarte rău acum, a spus Asi.— Dar cu ce‑o să se îmbrace mătuşa Shahin ? a întrebat

Babi cu tristeţe.— Aşa le trebuie, să n‑o mai facă pe mama să plângă ! a

răs puns Asi.

10

Când am văzut gaura din rochie mi‑a scăpat un strigăt ascuţit. Lui Shahab i‑a căzut foarfeca din mână. Tremuram din tot trupul, ca străbătută de un curent electric. Mi‑am dus mâi‑nile la gură ca să‑mi înăbuş ţipetele. Simţeam că‑mi ies ochii din orbite. Abia am reuşit să îngaim :

— Vai... Ce nenorocire pe capul meu ! Arză‑te‑ar focul, copile !

M‑am repezit spre el. A rupt‑o la fugă spre scări, cât de repede îl ţineau picioruşele. S‑a dus la etaj şi a trântit uşa camerei, încercând să o încuie. Ştiam că nu poate. Am fugit după el, dar genunchii îmi tremurau îngrozitor şi abia aveam putere să mă ţin pe picioare. La jumătatea scărilor, m‑am oprit să mă prind de balustradă, simţeam că mă voi prăbuşi. Am strigat :

— Vino jos, nenorocitule ! Ce‑o să mă fac cu tine ? Nu te laşi până nu mă bagi în mormânt ?

După atâtea ţipete, puterea pe care mi‑o dăduse furia s‑a sfârşit şi am izbucnit în lacrimi. M‑am aşezat pe scări, mi‑am îngropat faţa în mâini şi am plâns în hohote. Nu ştiu cât timp am rămas aşa. Mi‑am revenit când am simţit mânuţa lui Shahab, care mă mângâia încetişor pe păr. Ştiam că nu suportă să mă vadă plângând, că ar fi preferat să‑l bat, numai să nu plâng. Ce trebuia să‑i fac, oare ? M‑am uitat la el. Ochii lui mari, de culoarea alunei, erau plini de lacrimi. Tristeţea de pe faţa lui mi‑a străpuns inima. Şi el suferea, la fel de mult ca mine... simţeam asta. L‑am luat în braţe şi i‑am spus cu amărăciune :

Parinoush Saniee56

— De ce ? De ce faci numai prostii ? Tu erai un copil bun şi cuminte. Cum de‑ai ajuns aşa ?

Şi‑a lăsat capul în jos.— Ştiu că le faci pe toate de supărare, dar nu rezolvi nimic

aşa. N‑ai idee ce necaz mi‑ai făcut acum ! Credeai că doar mătuşa Shahin se va supăra ? Cu orice faptă rea făcută, mă chinui pe mine mai mult decât pe oricine altcineva. Nu mă iubeşti ?

A izbucnit în plâns, lacrimile îi şiroiau pe obraji. S‑a ascuns tot mai mult la pieptul meu.

— Dacă mă iubeşti, să nu mai faci lucruri dintr‑astea. Când te necăjeşte cineva, vino şi spune‑mi mie. Îi arăt eu lui ! Tu nu trebuie să faci nimic.

S‑a uitat mirat la mine şi mi‑am dat seama de greşeală.— Nu, nu e nevoie să‑mi spui, o să‑mi dau eu seama cine

te‑a necăjit. Şi să ştii ceva şi mai important : Dumnezeu le vede şi le aude pe toate şi le va da tuturor ceea ce merită. Tu doar încearcă să te stăpâneşti şi lasă‑i pe ceilalţi în seama mea şi‑a lui Dum nezeu. Bine ? Promiţi ? Dacă mă iubeşti măcar un pic, n‑o să mai faci prostii. Altfel, o să mor de necaz. Când am văzut rochia, am zis că o să mor. Vrei să mor ? Să nu mai ai mamă ?

Şi‑a apăsat capul pe umărul meu. I‑am desprins cu blândeţe braţele din jurul gâtului meu, m‑am uitat în ochii lui şi l‑am întrebat :

— Îmi promiţi ? Da ?A dat din cap în semn de aprobare.— Sigur, da ? Când te necăjeşte cineva, vino repede la mine.

Bine, dragul meu ?A plecat din nou capul. Ne‑am liniştit amândoi.

M‑am ridicat şi m‑am dus să mă uit mai atent la rochie. Am privit un timp îngrozită materialul făcut ferfeniţă. Nu era altă soluţie, trebuia desfăcută partea de sus a rochiei şi desprinsă bucata tăiată. Am coborât în bucătărie, mi‑am pregătit o ceaşcă


de ceai şi m‑am aşezat puţin, ca să‑mi recapăt puterile. Însă după câteva clipe, am sărit ca arsă. Unde e Shahab ? Nu cumva să facă altă prostie ! Am fugit înspăimântată înapoi în cameră, unde Shahab se chinuia să lipească cu scotch bucăţile desprinse de material. Mi s‑au umplut ochii de lacrimi.

— Nu, dragul meu, nu se poate aşa, i‑am spus blând. Nu te necăji ! Ştiu ce trebuie făcut ca să nu observe nimeni.

Am luat umeraşul de pe uşă, am apucat rochia şi am început să‑i desprind repede fusta. El stătea lângă mine şi mă urmărea îngrijorat şi curios. Când am desprins toată fusta, am întins‑o pe jos şi i‑am desfăcut faldurile. Din fericire, bucata găurită era chiar lângă cusătură. Am tăiat‑o cu foarfeca. Am aruncat bucata de material spre Shahab.

— Uite, asta e a ta. Dar ai grijă să n‑o vadă nimeni.Însă el a mototolit cu ură bucata tăiată şi‑a aruncat‑o în

coşul de gunoi. Am adus maşina de cusut şi am început să refac tivul şi faldurile rochiei.

Când s‑a deschis poarta şi s‑a auzit maşina intrând, Shahab a fugit la fereastră. I‑am spus încet :

— Mergi în camera ta şi culcă‑te.A alergat pe scări până la etaj. Naser şi Arash au intrat în casă.

Am încercat să mă comport normal şi m‑am prefăcut mirată :— Ce devreme aţi ajuns azi !— Păi n‑ai spus tu să vin repede, să‑l iau şi pe Arash, ca

să ajungem la timp la hanna bandun ?— Ba da, dar mi‑era teamă c‑o să uiţi.— Tu ce faci acolo ? Tot nu e gata rochia ?— Ba da. Doar că s‑a pătat puţin. Am adus‑o ca să o curăţ,

dar s‑a mânjit şi mai rău. Am scos bucata murdărită : rochia are atâtea falduri, încât nici nu se vede că lipseşte. Dar, te rog, să nu‑ţi scape nici un cuvinţel despre asta.

— Eşti cu capul în nori, la fel ca fiu‑tău. Pe toate le strici.— N‑am stricat nimic, o să fie bine. Eram îngrijorată din

cauza copilului...

Parinoush Saniee58

— De ce, s‑a mai întâmplat ceva ?— Ei, ce să se întâmple... Bietul de el e bolnăvior, îmi fac

griji, a dormit toată ziua.— Mai bine ! Dacă era treaz, cine ştie ce mai distrugea. Hai,

termină‑ţi treaba, nu vrei să vii la hanna bandun ?— Ca să spun drept, nu. Mergeţi voi. Trebuie să termin

rochia asta înainte să intre cineva la bănuieli.— Păi se poate ? Ce‑o le zic ? Tocmai în seara când au nevoie

de tine, tu nu vrei să mergi.— N‑au deloc nevoie de ajutorul meu. Cel mai mare ajutor

e să termin cu rochia. Toate treburile sunt gata încă de dimi‑neaţă, totul e pregătit. Vine şi doamna Akram cu fata ei, să‑i ajute cu servitul. Du‑te şi adu‑o pe Shadi, a rămas cu Fereshteh. Şi spune‑le că Maryam nu poate să vină pentru că e bolnav copilul. Chiar o să se bucure dacă nu sunt şi copiii acolo. Dacă vezi că insistă şi e musai să vin, sună‑mă când se aduce cina şi într‑o clipă iau copiii şi vin.

Arash a adus‑o Shadi, spunând :— Fereshteh vrea neapărat s‑o aducem înapoi diseară. A zis

că a învăţat‑o să danseze pentru musafiri.I‑am făcut baie, am îmbrăcat‑o, i‑am pieptănat fru mos

părul şi i l‑am prins cu panglici roz. Apoi i‑am pus‑o lui Naser în braţe şi i‑am condus până la uşă. Când m‑am întors, l‑am văzut pe Shahab uitându‑se cu jind spre ieşire.

Se întunecase deja când am terminat de cusut rochia. Dar încă mai era mult de lucru, mai trebuia să‑i brodez aplicaţiile. Eram frântă de oboseală şi ochii mi se împăienjeneau. Absorbită de muncă, uitasem complet de Shahab. Mi‑am amintit de el doar când mi‑a adus două bomboane şi o sticlă cu apă, pe care mi le‑a aşezat dinainte. Apoi s‑a dus fuguţa după un pahar. Mi‑am dat seama că vrea să‑mi fie de ajutor, în felul lui. Mi s‑a rupt inima. L‑am întrebat :


— Vrei să mă ajuţi ?A dat din cap. Am băut apa. Copleşită de tristeţe şi de

osteneală, fără să ştiu dacă vorbeam singură sau cu el, am spus :— Cel mai mare ajutor ar fi să vorbeşti. Doar un cuvânt,

atât. Doar un cuvânt... să spui „mami“.Mi‑am şters lacrimile care se prelingeau pe obraji şi m‑am

întors la lucru. După câteva clipe, s‑a auzit o voce plină de dragoste, domoală :

— Mami...Inima a început să‑mi bată nebuneşte. Nu‑mi venea să‑mi

cred urechilor. Am ţipat uluită :— Ce‑ai spus ? ! Tu ai fost ?Mi‑am pus mâinile pe umerii lui. Lacrimile nu se mai opreau.

L‑am implorat să mai spună o dată. Ţârâitul telefonului m‑a făcut să tresar. Am ridicat receptorul şi am spus, râzând şi plângând în acelaşi timp :

— Naser, ştii ce s‑a întâmplat ? Chiar acum, Shahab a spus „mami“. Pe cuvânt, e adevărat ! De‑ai şti ce voce frumoasă are ! A spus el singur, dintr‑odată, „mami“... Da, bine, vin acum. Spune‑le să nu servească cina până nu vin şi eu să‑i ajut. Da, rochia e aproape gata. Le‑o aduc mâine. Acum ne îmbrăcăm şi venim.

Am făcut un duş rapid, apoi m‑am îmbrăcat şi mi‑am strâns părul, încă umed, la spate. Mi‑am dat pe buze cu un ruj roşu discret. Shahab mă privea cu un zâmbet dulce. Când eram eu veselă, şi dispoziţia lui se schimba, de parcă un fir invizibil ne‑ar fi legat. Eram atât de fericită, încât turuiam fără încetare :

— Vai, slavă Domnului ! Ştiam eu, dintotdeauna am ştiut că tu nu ai nici o problemă. Acum pot jubila în faţa tuturor. Şi nimeni n‑o să ne mai ia peste picior !

L‑am luat pe Shahab de mână şi am pornit cu mândrie spre casa lui Hossein Agha.

11

Chipul mâhnit şi obosit al mamei mă întristase aşa de mult, încât voiam să fac orice ca să‑i alin durerea. Dorinţa asta fără margini mi‑a alungat teama de a vorbi, m‑a făcut să deschid gura şi să spun, simplu şi uşor, „mami“. Vocea necunoscută suna ciudat... chiar să fi fost a mea ? Mama s‑a bucurat din tot sufletul, e aşa de frumoasă când e fericită ! Însă încet‑încet au început să mă sperie euforia şi purtarea ei neobişnuită. În drum spre casa unchiului, Asi a întrebat :

— De ce i‑a spus tatălui lui Arash că am vorbit ? Sper că n‑o să ne ceară să le vorbim şi celorlalţi !

Mi s‑a făcut frică. Mi‑am tras mâna din a ei. Voiam să mă întorc acasă. Mama m‑a privit cu încântare şi mi‑a spus :

— Vino, dragul meu ! Vino, frumosul meu !

Când am intrat, toată lumea a amuţit. Toţi cei care de obicei nici nu băgau de seamă când veneam, acum se uitau ţintă la mine. Inima a început să‑mi bată foarte tare, mai‑mai să‑mi spargă piep tul. Chiar şi mama a tresărit. Fataneh Khanom a fugit spre mine ştrengăreşte, s‑a ghemuit ca să ajungă la înăl‑ţimea mea şi a spus rânjind :

— Bravo, domnişorule Shahab ! Am auzit că vorbeşti. Ia spune „mătuşă Fataneh“. Hai s‑auzim, spune !

De aproape, faţa ei arăta ca o mască înfricoşătoare, de la atâta machiaj. M‑am ascuns în spatele mamei.

— Hai, spune !Mă cuprinsese fierbinţeala. Mama m‑a luat de mână.


— Lăsaţi‑l, îl necăjiţi.— Vai ! Dar n‑ai zis că vorbeşte ? Vreau doar s‑aud cum mă

strigă.— În felul ăsta îl speriaţi.— Dar ce i‑am făcut ? Vai, ce se mai fandoseşte !

Khosrou mă privea batjocoritor. Tatăl s‑a apropiat de mine.— Acum că ai spus „mami“, fă‑mi o bucurie şi spune şi‑un

„tati“.Toţi aşteptau. Simţeam că mă sufoc. Inima îmi zvâcnea

nebună. Mama, singura mea apărare şi singura mea speranţă, mă trădase şi le dezvăluise tuturor un secret care ar fi trebuit să rămână doar al nostru. Cât am putut de iute, mi‑am smuls mâna dintr‑a ei şi am fugit spre casă. Mi‑am jurat că n‑o să mi se mai facă niciodată milă de mama – nu voi repeta niciodată greşeala asta !

Zilele au trecut şi, treptat, discuţiile ai fi zis fără sfârşit despre vorbitul meu au încetat. După o vreme, toată lumea, chiar şi mama, ajunsese la concluzia că atât de mult îşi dorise să audă din gura mea acel cuvânt, încât i se păruse că am spus cu adevărat „mami“. Încet‑încet mi‑au dat pace şi am putut să mă cufund din nou în muţenia mea, care mă făcea să mă simt în siguranţă.

12

Prima lună de vară a trecut cu nunta şi cu toate petrecerile de după ea. Pentru că de obicei stătea mai mult pe la şcoală, Arash nu avea timp de vizite şi părea că nici nu‑i face plăcere să meargă. Prefera să stea acasă şi să citească, să se uite la tele vizor, să deseneze sau să meşterească ceva. Mi se părea că, într‑un fel, şi el se fereşte să vorbească şi să fie înconjurat de rudele noastre. De multe ori venea la noi acasă prietenul lui, Saman, cu care se potrivea şi care purta nişte ochelari mari pe ochii lui mici. Discutau îndelung şi spuneau vorbe mari. Ca să‑şi demonstreze părerile, scoteau cablurile de la radio, de la aspirator sau de la ce mai găseau. Dar, desigur, ce făceau ei nu se numea stricăciune. Tatăl spunea :

— Băiatul meu face experimente. E aşa de deştept, sigur o să devină inventator.

În zilele acelea, pentru că mama nu putea lipsi de la vizite, se folosea de prezenţa lui Arash acasă şi mă lăsa cu el. Aşa, putea să meargă liniştită la tot felul de petreceri împreună cu Shadi cea vorbăreaţă şi drăgălaşă. De obicei, Arash mă lăsa în treaba mea. La fel ca tatăl lui, nici el nu catadicsea să‑mi vor‑bească sau să‑mi dea atenţie. Era ca şi cum toţi m‑ar fi înde‑părtat din gândurile lor şi m‑ar fi dat la o parte. Când se pregăteau să plece în vizită şi casa era cuprinsă de agitaţie, eu mă tot ţineam după mama, din cameră în cameră. Ea proba de obicei mai multe haine până s‑o aleagă pe cea care îi plăcea. Îmi doream ca pregătirile să continue ore în şir, pentru a nu


fi nevoit să înfrunt tăcerea care punea stăpânire pe casă după ce plecau. Mama mă săruta şi mă‑ntreba :

— Ei, a fost gustos ?Întotdeauna când se duceau în vizite, mă mituiau cu o cină

gustoasă.— Noi am plecat, tu stai aici : mai desenezi un pic, apoi te

duci la culcare.Însă când rămâneam singur în casa tăcută, nu mai aveam

chef de nimic. Puteam să aştern pe hârtie doar nişte mâzgăleli furioase şi fără noimă. Pe zi ce trecea, deveneam tot mai legat de prie tenii mei imaginari.

— Dă‑i încolo pe toţi, îmi spunea Asi. Ducă‑se dracului !Babi, în schimb, se întrista.

13

Într‑o zi călduroasă de vară, spre seară, s‑a întâmplat ceva ciudat. Fereshteh a venit la noi acasă purtând un batic frumos colorat. Fermecat, nu îmi luam ochii de la ea.

— Ce şi‑a făcut ? a întrebat Asi. E mult mai frumoasă !Contrar obiceiului, când a intrat în casă nu s‑a dus spre

Shadi ci, la fel ca în vremuri ce‑mi păreau foarte îndepărtate, a început să mă caute şi să mă strige. Am ieşit de după uşă. M‑a îmbrăţişat. Ce mult îmi plăcea când mă ţinea în braţe ! Mi‑am umplut nările de parfumul ei. Ascultam bucuros ce spunea, fără să‑mi vină să cred :

— Vii să mergem în parc ? Maryam, vreau să‑l iau pe Shahab cu mine la o plimbare, îl laşi ?

Mama i‑a aruncat o privire bănuitoare şi a răspuns :— Pe Shahab ? De ce tocmai pe Shahab ?— Cum de ce, îl iubesc mult pe Shahab. Ai uitat cum ne

jucam împreună mai demult ? Vreau să mergem puţin prin parc, ne întoarcem repede.

— Nu, draga mea, mi‑e teamă să nu se întâmple ceva. Dacă vrei să te duci cu Shadi, bine. Dar cu Shahab... nu. Nu am pace când nu‑i lângă mine.

— Am grijă de el, pe cuvânt ! N‑o să fie nimic rău. M‑am tot gândit la Shahab... nu îi dăm destulă atenţie. Chiar şi eu, de când cu năzdrăvana de Shadi, vorbăreaţă şi haioasă, l‑am uitat cu totul pe Shahab. Îmi dau seama din cum se uită la mine că e supărat, vreau să mă revanşez cumva. Te rog, lasă‑mă să‑l duc din când în când la plimbare.


Mama continua să o privească uimită. Cât despre mine, ardeam de nerăbdare să merg la plimbare cu Fereshteh. Oare prin ce minune aveam parte de aşa o fericire ? Am tras‑o pe mama de mână şi m‑am uitat în ochii ei cu jind. Mama dădea să se împotrivească, însă văzându‑mă atât de rugător, a spus cu glasul şovăind :

— Nu ştiu... Mi‑e teamă să nu facă vreo prostie şi să cădem iar de ruşine.

— Nu‑ţi face griji, n‑o să facă nici o prostie. Nu‑i aşa, Shahab ?Am dat din cap că n‑o să fac.— Bravo, a mai spus Fereshteh. Atunci, du‑te fuguţa să te

îm braci frumos, ca să mergem amândoi la plimbare.În culmea zăpăcelii şi a fericirii, am mers repede la baie şi

m‑am spălat pe mâini, pe faţă, pe picioare şi mai ales pe genunchi. A venit şi mama să mă ajute. M‑am îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi albaştri şi cu o bluză cu pătrăţele albe şi albastre. Miroseau încă a nou. Am lăsat‑o pe mama să mă pieptene şi să‑mi aranjeze cu apă, într‑o parte, firele lungi şi linse din breton.

— Vai, ce domn chipeş te‑ai făcut ! s‑a mirat Fereshteh. Maryam, nu‑i aşa că Shahab e chiar mai frumos decât Shadi ?

Am luat‑o pe Fereshteh de mână şi am ieşit voios din casă. Auzind în urmă plânsul şi ţipetele lui Shadi, am simţit furni‑cături de satisfacţie şi mândrie.

— Biata Shadi, ar fi vrut şi ea să vină cu noi ! spuse Babi.— Nu are ce căuta cu noi, i‑o tăie Asi serios. A fost şi de

dimineaţă cu mama la plimbare.— Nu, mama n‑a dus‑o la plimbare. De fapt, ea face cum‑

pă rături şi ne ia şi pe noi, doar că îi spune „plimbare“. Crede că noi nu ne dăm seama.

Plimbarea asta era cu totul altceva faţă de aşa‑zisele plimbări de zi cu zi cu mama. Parcă aş fi scăpat dintr‑o cuşcă. Simţeam că zbor. M‑am întors spre Fereshteh, să văd dacă şi ea se bucură

Parinoush Saniee66

la fel de mult ca mine, voiam să‑i mulţumesc din ochi. Însă Fereshteh nu era deloc atentă la mine. Părea preocupată de ceva. Deşi mă ţinea strâns de mână, ziceai că uitase cu totul că exist. Am tras‑o uşor de mână, ca să o fac atentă. Şi‑atunci m‑a repezit :

— Uite, Shahab dragă, dacă eşti băiat cuminte şi mă asculţi, când ne întoarcem o să‑ţi cumpăr o îngheţată mare. Bine ?

Am simţit că mă ia moleşeala. Cuvintele ei îmi miroseau a tocmeală. Îmi aminteau de vorbele lui Khosrou. Nu cumva şi Fereshteh voia să îşi bată joc de mine şi să arate cu degetul prostia mea ? Am traversat şi am intrat în parc. Fără să mai spună ceva, Fereshteh m‑a dus la locul de joacă. Părea chiar mai îngrijorată decât înainte şi se uita în toate părţile. Căuta ceva – sau pe cineva. După un timp, un tânăr a trecut pe lângă noi şi a şoptit ceva. Pe buzele lui Fereshteh a fluturat un zâmbet.

— Du‑te, Shahab, du‑te şi joacă‑te ! m‑a îndemnat ea. Eu mă aşez aici, pe banca asta, şi mă uit la tine.

Mi‑a dat drumul mâinii. M‑am dus spre locul de joacă, întorcându‑mă des, curios. Fereshteh s‑a aşezat pe bancă lângă tânărul străin ; părea că se cunosc dinainte. Am înţeles atunci din ce motiv se trezise la viaţă iubirea lui Fereshteh pentru mine. Nu îi scăpam din ochi, nu mai aveam răbdare să mă joc. M‑am dat în leagăn, m‑am oprit puţin pe lângă celelalte jucării, m‑am învârtit pe lângă gard. Ei nu mi‑au aruncat nici o privire. Mă plictisisem, nu mai găseam ce să fac. M‑am apropiat de ei încetişor, timid. Tânărul a întrebat :

— Dar ăsta n‑o să meargă să toarne tot ?— Nu, frate ! Nu‑ţi face griji. Nu vorbeşte.Apoi i‑a zis ceva la ureche. Am plecat capul. Ştiam că‑i

spune că sunt prost şi mut. Mai mult decât furios, eram trist.

Când Fereshteh şi‑a luat la revedere de la tânăr, începea să se întunece. Pe drumul de întoarcere era voioasă, vorbea cu


mine şi râdea, ba chiar m‑a şi pupat. Apoi mi‑a luat o îngheţată delicioasă.

De atunci plimbările acestea au devenit o părticică din pro‑gramul nostru zilnic. Îmi plăcea şi să mă plimb, şi să mă joc în parc, şi să mănânc îngheţată, dar îmi pierdusem recunoştinţa şi respectul faţă de Fereshteh. Sub pretextul că mă duce în parc, zi de zi ieşea din casă şi se întâlnea cu băiatul cel deşirat şi cu părul lung – pe care aflasem între timp că îl cheamă Ramin. De câte ori trecea poliţia pe‑acolo, se arăta ocupată să se joace cu mine, prefăcându‑se că doar pentru mine venise ea în parc. Obiceiul ăsta era într‑adevăr mai mult în avantajul ei decât în al meu. Chiar şi aşa, ne mulţumea pe amândoi şi nu ne trecea prin minte să îl întrerupem.

Într‑o dimineaţă, Fataneh Khanom a trecut pe la noi în drum spre piaţă şi a întrebat‑o pe mama :

— Fereshteh chiar îl duce zi de zi pe Shahab în parc ?— Da ! Nu întârzie niciodată să îl ducă la plimbare. De ce

întrebi ?— Aşa... Să spun drept, aveam nişte îndoieli. Dar ce răb‑

dare are !— La început, n‑am fost nici eu prea convinsă, dar a insistat

foarte mult.— Ce suflet bun are copilul meu ! Spune că‑i face bine şi

lui Shahab.Mi‑am dus mâna la gură ca să nu mă pufnească râsul.— Şi pe mătuşa Fataneh a prostit‑o ! a exclamat Asi. Crede

că ea merge în parc de dragul nostru...

Nu‑mi plăcea Ramin, dar n‑aveam de ales. Îi urmăream bănuitor din spatele copacilor. Se ţineau de mână pe ascuns. Când erau siguri că nu‑i vede nimeni, îşi rezemau capul unul de celălalt. Pe mine mă umfla râsul. Nu pricepeam de ce le e atât de frică să facă toate astea. Când treceau poliţişti, se făceau albi ca varul. Ramin sărea într‑o parte, iar Fereshteh în alta,

Parinoush Saniee68

alergând spre mine. Ajunsesem să‑i recunosc pe poliţişti ori‑cum ar fi fost îmbrăcaţi, iar când îi zăream, fugeam speriat la Fereshteh.

Într‑o zi, Fereshteh şi Ramin erau atât de adânciţi în discuţia lor, încât nu au băgat de seamă că se apropie nişte poliţişti. Am dat să ţip, dar, aşa cum se întâmplă când simţi o mare spaimă, vocea mi s‑a gâtuit şi strigătul a rămas zăvorât în gâtlej. M‑am repezit spre ei şi am tras‑o pe Fereshteh de mână cu toată forţa.

— Hei, ce ai ? ! a strigat ea surprinsă.Am arătat spre poliţiştii care se apropiau. Când i‑a văzut,

Ramin a sărit ca ars şi a rupt‑o la fugă în direcţia opusă. Eu şi Fereshteh ne‑am ascuns repede după copaci. Fereshteh şi‑a aruncat o eşarfă neagră pe cap şi a scos apoi de sub ea baticul colorat pe care îl purtase. Poliţiştii alergau mult mai repede decât Ramin şi l‑au ajuns din urmă. Unul l‑a prins pe după gât, iar altul a început să‑l lovească cu bocancii în picioare. Ramin s‑a prăbuşit. Noi urmăream din depărtare toată scena, dar am simţit şi eu o durere la gât şi la picioare. L‑au scos pe Ramin din parc, alături de alţi tineri. Ne‑am ţinut după ei de la distanţă. În faţa parcului erau două microbuze, unul pen‑tru băieţi, unul plin cu fete care plângeau şi implorau. Cu o îmbrân ceală, l‑au îndesat şi pe Ramin în microbuz. Nu voiam ca Fereshteh să fie martoră la umilirea lui, aşa că am tras‑o de mână. Microbuzul a pornit, trecând prin faţa noastră. Ramin o privea de la geam pe Fereshteh. Avea sânge în colţul gurii. Mi s‑a făcut milă de el. Fereshteh şi‑a şters lacrimile tot dru‑ mul spre casă. Nu mi‑a mai cumpărat îngheţată, dar nu m‑am supărat.

— Ai văzut ce băiat bun e Ramin ? a spus ea cu mâhnire. Ca să nu fim noi prinşi, s‑a lăsat el prins. S‑au dus după el şi nouă ne‑au pierdut urma. Ce‑o să se întâmple acum cu el ? Dacă o să‑l biciuiască, moare.

Şi‑a început din nou să plângă.

14

Timp de câteva zile n‑am mai ştiut nimic de Fereshteh.— Ce s‑a întâmplat, de ce nu mai vine Fereshteh după tine ?

a întrebat mama mirată.Am dat din umeri.Într‑o zi, spre seară, Fereshteh a apărut din nou. Mama i‑a

spus :— Fereshteh, ai uitat de programul de plimbare. De fapt,

era de aşteptat, curând începe şcoala. Se întunecă mai repede, s‑a făcut şi mai răcoare. N‑ar fi mai bine să nu te mai deranjezi ?

Asi a râs :— Ei, dar nu e nici un deranj. I s‑a făcut dor de băiatul ăla,

abia aşteaptă să îl vadă.Am fost gata cât ai zice peşte. Eram tare curios să‑l văd pe

Ramin după toate bătăile încasate.

Am ajuns în parc aproape alergând. Când am văzut cum arăta Ramin, era să leşin de râs. Mi‑am acoperit gura cu mâi‑nile. Asi şi Babi, în schimb, hohoteau în urechile mele, spunând printre sughiţuri :

— Vai, vai ! Tuns cheliuţă !Arăta mai mult a bărbat acum. Şi‑a lăsat ruşinat capul în

jos. Fereshteh a alergat spre el, uitând să mă mai trimită la joacă, şi a ţipat :

— Doamne, îmi vine să mor ! Ce ţi‑au făcut ?— Ştiu că arăt groaznic. Mi‑era teamă să nu ţi se facă rău

când o să mă vezi aşa.

Parinoush Saniee70

— De‑asta n‑ai vrut să te văd ? Eşti frumos oricum. N‑ai idee ce spaimă am tras pentru tine.

Mi‑am apăsat şi mai tare gura cu mâinile, ca să nu îmi scape vreun chicot. Asi şi Babi, în schimb, se tăvăleau pe jos de râs. M‑am ascuns în spatele băncii.

— Nu mai putem continua aşa, a spus Ramin. Mi‑au dat 40 de lovituri de bici, cu amânare.

— Cum adică ?— Atâta s‑a rugat de ei şi s‑a ploconit tata, încât până la

urmă nu m‑au biciuit. Însă dacă mă mai prind, oricare ar fi vina, îmi dau şi astea 40 de lovituri.

— O, Doamne !— I‑am mulţumit de mii de ori lui Dumnezeu că tu ai reuşit

să scapi. Altfel, cine ştie ce s‑ar fi întâmplat.— Şi cum vom face de‑acum înainte ca să ne vedem ? Eu

mor dacă nu te văd. Zilele astea am crezut că‑mi pierd minţile.— Şi eu la fel. Însă în parc e prea periculos. Trebuie să ne

găsim un loc sigur.— Adică... ?— Trebuie să găsim o casă. Prietenul meu Esmail are un

apartament. Mi‑a zis că e gata să ne dea cheia să mergem acolo din când în când, să ne vedem liniştiţi.

— Ah... aşa de tânăr, şi are un apartament ?— Nu, nu e de vârsta mea, e mai mare. Dar e de treabă,

suntem prieteni buni. Magazinul mic din capătul străzii noastre e al lui. Apartamentul e deasupra magazinului.

— Nu, mi‑e frică... Nu e bine aşa.— Ţi se pare mai bine să ne vedem pe stradă, în parc ori

la restaurant, unde ne pot prinde şi biciui ? O să ne facem de ruşine. În plus, n‑avem de gând să facem nimic rău.

Dintr‑odată, Ramin s‑a ridicat şi a spus :— Au venit... Mâine la aceeaşi oră, la magazin.Şi s‑a îndepărtat cu repeziciune.Eu şi Fereshteh am mai rămas o vreme pe bancă. Nu îmi

venea deloc să mă joc. Fereshteh s‑a uitat la mine şi a întrebat :


— Şi acum ce să fac ?Am ridicat din umeri.

Au trecut două zile fără vreo veste de la Fereshteh. Credeam că plimbările în parc s‑au terminat şi n‑o să mai vină după mine. Însă în a treia zi, înainte de prânz, s‑a auzit soneria. Era Fereshteh. M‑am uitat la ea plin de uimire.

— Fereshteh dragă, ţi s‑a schimbat programul ? a întrebat mama. Nu mai mergeţi după‑masa în parc ?

— Atunci e foarte aglomerat, mătuşă Maryam, copilul nu se poate juca în tihnă. M‑am gândit că dacă mergem dimineaţa e mai bine.

Când am ieşit din casă, Fereshteh m‑a îndemnat :— Shahab, să fugim, e foarte târziu !Dar nu am luat‑o spre parc. După ce‑am gonit o vreme,

trecând pe mai multe străzi, am ajuns obosiţi şi năduşiţi la o băcănie, căreia i se zicea „supermarket“. Un bărbat ne‑a făcut semn să mergem în spatele magazinului, unde erau două tabu‑rete şi o masă în formă de semicerc lipită de perete. Fereshteh m‑a aşezat pe un scăunel, s‑a sprijinit ostenită de celălalt şi se uita în jur. N‑a durat mult şi‑a apărut şi Ramin.

— Ia uite cum arată ! Ca o frigăruie ! a spus Asi.Fără să vreau, am izbucnit în râs. Fereshteh şi Ramin s‑au

uitat miraţi la mine. Fereshteh i‑a făcut cu ochiul lui Ramin, arătând cu mâna spre capul lui. Am înţeles că a priceput de ce am râs şi m‑am înroşit. Am lăsat capul în jos.

— Ce facem acum ? l‑a întrebat Fereshteh.— Dacă vin după noi aici, nu avem cale de scăpare. Şi‑or

să închidă şi magazinul, îl vor nenoroci şi pe Esmail. Să mer‑gem sus, în apartament.

— Nu se cuvine să fiu singură cu tine. Şi‑apoi, ce‑o să zică Esmail ?

— Nimic, ştie că ne iubim şi că nu ne putem vedea pe stradă sau în parc sau la restaurant, deci nu avem altă soluţie.

Apoi arătă spre mine şi continuă :

Parinoush Saniee72

— În plus, ai un paznic bun, de ce te temi ?Pe mine mă speriase un pic reţinerea lui Fereshteh, dar auzind

aceste cuvinte mi‑a venit inima la loc şi m‑am simţit mândru.Tocmai atunci a intrat un bărbat pe la vreo 30 de ani, cu

mustăţi stufoase şi păr negru, creţ. Mi‑a dat o îngheţată şi a spus :— Hai, mergeţi odată sus, să nu intru în bucluc. Dac‑o să

fiţi văzuţi aici, va fi vai de capul meu.Ramin a arătat spre o uşă şi a spus :— Uite scările din spate, de lângă toaletă. Întâi mă duc eu ;

după câteva minute, vii şi tu.Fereshteh i‑a răspuns cu un tremur în glas :— Bine. Când termină Shahab îngheţata, venim şi noi.— Nu, durează prea mult. Shahab poate să rămână aici,

abia mănâncă îngheţata până ne întoarcem noi.— Nu se poate. Fără Shahab nu vin nicăieri.— Bine, dragă. Să vină atunci cu tot cu îngheţata, că nu

mai am răbdare.Ramin a plecat. Am mâncat fără prea multă poftă un pic

din îngheţată. Bărbatul creţ nu ne slăbea din ochi şi‑i făcea semne lui Fereshteh să urce. Fereshteh, însă, nu se hotăra. În cele din urmă, s‑a ridicat şi mi‑a zis :

— Vino, Shahab, să mergem.M‑am ridicat. Fereshteh m‑a luat de mână şi am ieşit din

magazin. Bărbatul a strigat în urma noastră, dar Fereshteh nu l‑a băgat în seamă. Când am ajuns în capătul străzii, l‑am auzit pe Ramin, care alerga după noi. Am încercat să mă grăbesc, dar degeaba, paşii lui Fereshteh încetineau. Ramin ne‑a ajuns şi, abia trăgându‑şi sufletul, a întrebat :

— Ce s‑a‑ntâmplat ? De ce‑ai plecat ?— Nu‑mi place deloc Esmail. Are un fel de‑a mă privi...

Mi‑e ruşine.— Esmail ? Ce ai cu cel ? Săracul ! Ne‑a lăsat să mergem în

casa lui, asta e rău ? Tu n‑ai încredere în mine !— Ba da, în tine am, dar locul ăla nu‑mi place deloc.


— Şi atunci cum să facem ? Ştii tu alt loc unde să mer‑gem ? Sper că nu vrei să rupem legătura şi să nu ne mai vedem niciodată.

— Vai, nu... N‑aş îndura să fiu departe de tine.— Nici eu... Dacă nu te văd, înnebunesc. Numai că pe

stradă n‑avem cum să stăm. Am atâtea să‑ţi povestesc, nu vrei să ştii ce mi s‑a întâmplat ? Ai mei se uită chiorâş la mine şi când vorbesc la telefon. De cât timp n‑am mai stat noi în linişte de vorbă ? Vino doar de data asta : dacă nu e bine, altădată nu mai vii.

Strângându‑mi mâna cu putere, Fereshteh s‑a întors cu paşi şovăitori spre magazin. De data asta ne‑am dus direct în spate. Pe scări era întuneric şi mirosea aşa de rău, că n‑am rezistat şi mi‑am astupat nasul cu mâna. Sus, pe o uşă închisă la culoare, am intrat într‑o cameră mare, murdară şi dezordonată. Pe fotolii stăteau îngrămădite haine şi tot felul de boarfe. Pe o canapea mare zăceau perne, pături şi aşternuturi mototolite, iar pe masă – farfurii murdare. Camera duhnea de mucuri de ţigară uitate în scrumiere. Pe perete atârnau un schelet de plastic aşezat alandala şi câteva tablouri urâte şi înnegrite. Pe televizor era o vază cu flori veştejite. Fiece locşor şi obiect din cameră mă dezgusta. Mi s‑a făcut dor de casa noastră curată şi lumi‑noasă. Fereshteh a întrebat neliniştită :

— Vai, de ce arată aşa ?— E o casă de burlac, cum vrei să arate ? Nu are pe nimeni,

iar el e aşa de ocupat, că n‑are timp să facă ordine nici măcar o dată pe săptămână.

Mi‑am dat brusc seama că îngheţata mea, care acum se înmuiase, rămăsese la Ramin. Mi‑a înapoiat‑o, a aprins televi‑zorul şi mi‑a spus :

— Băiete, stai aici, la televizor, şi mănâncă îngheţată.M‑am aşezat în faţa televizorului, iar ei şi‑au făcut loc în

spa tele meu, pe canapea. La început, au vorbit repede despre

Parinoush Saniee74

komite1, despre tribunal, griji şi alte lucruri. Apoi vocile au scăzut tot mai mult, nu mai înţelegeam ce zic. Când nu s‑a mai auzit nimic, mi‑am întors capul şi m‑am uitat la ei : Fereshteh îşi scosese mantoul şi baticul şi îşi pusese liniştită capul pe umărul lui Ramin. Se ţineau de mână, iar Ramin, fermecat, îi mirosea părul. Mi‑am dorit din tot sufletul ca atunci să fi fost în parc.

A doua zi, am luat‑o de la capăt. Însă de data aceasta, Ramin a pus un film la video, a dat sonorul tare şi mi‑a spus :

— Shahab, să ştii că e un film foarte frumos. Stai aici cu ‑minte şi uită‑te.

M‑am uitat la el bănuitor. M‑am aşezat la televizor, dar încercam să prind şi ce vorbesc. Pentru că trecuse o vreme fără să se audă nici un sunet, m‑am întors şi... Oh, Doamne ! Mi‑am dus fără să vreau mâna la gură şi m‑am întors iar cu spatele, dar toată atenţia mi‑a rămas încordată spre ei. N‑am înţeles de ce Fereshteh s‑a ridicat dintr‑odată de pe canapea, dar atunci am ţâşnit şi eu de la locul meu. Am luat‑o pe Fereshteh de mână şi am tras‑o spre uşă. Ramin spunea cu voce rugătoare :

— Ce e cu tine ? Ce s‑a întâmplat ? Pe cuvânt, n‑am avut nici o intenţie. Ştii cât de mult te iubesc ! Am nevoie de tine.

— Ştiu, şi tocmai de aceea nu mai vreau să ne vedem aici.— Crede‑mă, îţi promit că nu se mai repetă !— Nu, dragă Ramin. Mai bine ne întâlnim în parc. Trebuie

să plec. La revedere ! Pe mâine, în parc.Eram fericit şi mândru de Fereshteh. Am luat‑o de mână

şi am coborât scările, iar ea s‑a lăsat cu totul în voia mea. Afară aerul era curat. Am inspirat adânc.

A doua zi am mers din nou în parc. Fereshteh m‑a dus la locul de joacă, uitându‑se speriată în jur. De după copaci, Ramin iscodea împrejurimile. I‑a făcut semn fetei să nu se uite la el,

1. Poliţia moravurilor din Iran (n. tr.).


aşa că Fereshteh şi‑a întors privirea. Nu aveam nici o dorinţă să mă joc. Am coborât din leagăn, am luat‑o de mână pe Fereshteh şi am plecat încet, tăcuţi, spre casă.

De la o zi la alta, Fereshteh părea tot mai tristă şi însingurată. Până când, într‑o zi când poliţiştii cred că aveau treburi mai importante de rezolvat şi uitaseră de noi, Fereshteh şi Ramin au stat împreună în parc şi au discutat după pofta inimii. Ochii le străluceau. Eram şi eu bucuros. Atunci când erau în parc, eram liniştit. Pe drumul spre casă, Fereshteh mi‑a destăinuit, fericită, vioaie, toate secretele din inima ei. Am ascultat cu atenţie. Ştiam că nu aşteaptă nici un răspuns, nu voia decât să vorbească şi să aibă cui să‑şi descarce sufletul. În cele din urmă, a spus :

— Shahab, nu pot să nu‑l văd. Oh, ce bine era dacă parcul ar fi fost sigur ! Poţi tu să ai grijă şi să ne dai de ştire când vin poliţiştii ?

Am dat din cap cu convingere. Mă simţeam mândru. Eram gata să fac orice pentru ei, numai să nu mai meargă în camera aceea mizerabilă.

A doua zi parcul părea iarăşi liniştit. Ca un străjer, vegheam cu grijă banca pe care stăteau Fereshteh şi Ramin şi mă uitam atent de jur‑împrejur. Când au fugit pe lângă mine câţiva tineri speriaţi, am simţit pericolul. Asemenea detectivilor din filme, m‑am ascuns după copaci. Poliţiştii veneau de pe strada de deasupra parcului – erau mulţi şi se răspândeau în toate părţile. Am gonit cât am putut de tare spre Fereshteh. Citindu‑mi spaima pe chip, au sărit amândoi de la locul lor.

— Au venit ? a întrebat Ramin.A ţâşnit în spatele copacilor, însă un poliţist care părea să

fi stat ascuns acolo în tot acest timp l‑a prins de gât. Altul a apărut în spatele lui Fereshteh şi i‑a poruncit cu voce furioasă :

Parinoush Saniee76

— Mişcă !Amândoi se făcuseră galbeni ca şofranul. Cred că nici eu

nu eram mai prejos. Fereshteh tremura.— Vă rog, pentru Dumnezeu, noi n‑am făcut nimic ! îl

implora pe poliţist.— Mişcă !Am pornit toţi trei cu picioarele tremurând ca varga spre

intrarea în parc. Buzele lui Ramin se învineţiseră. Cu glas răguşit, a spus :

— Nu le faceţi nimic lor. A fost vina mea. Lăsaţi‑i să plece.— Nici vorbă ! Te luăm şi pe tine, şi pe ei.Şi, ca să meargă mai repede, i‑a tras o lovitură în spate.

Ramin s‑a împiedicat şi a căzut câţiva paşi mai în faţă. Umi lit, s‑a ridicat. Lui Fereshteh i‑au dat lacrimile. Mi‑am întors capul : nu voiam să‑l mai văd jignit, mă ruşinam şi eu de cum era batjocorit. La intrarea în parc, au predat‑o pe Fereshteh celor două poliţiste care se ocupau de maşina pentru fete. Spe rând că va găsi mai multă înţelegere la ele, Fereshteh a început din nou să plângă şi să implore. Dar se pare că femeile erau mai severe şi mai greu de înduplecat decât băr baţii. Au îmbrân cit‑o în maşină. Simţeam că mă voi prăbuşi de frică. Lipit de mantoul lui Fereshteh, am început să ţip. Şeful poliţiştilor, un bărbat nici tânăr, nici bătrân, s‑a apropiat de noi, iar Fereshteh a început să se tânguie rugător, cu lacrimi în ochi :

— Domnule, n‑am făcut nimic, vă dau cuvântul ! Eram cu copilul ăsta mut, l‑am adus la plimbare în parc. Acum are o criză, vă rog, lăsaţi‑mă să‑l duc acasă.

— Întoarce‑te în maşină ! a ordonat poliţista şi s‑a întors spre şef. Minte, le ştiu eu bine pe‑astea. N‑o băgaţi în seamă !

M‑am apucat să ţip atât de tare, că nici măcar nici eu nu ştiam cum puteam să scot aşa nişte sunete. Poliţiştii au început să şovăie. Fereshteh a sărit din maşină şi a strigat :

— Oh, Doamne, o să leşine ! Uneori mai face crize.Şeful poliţiştilor a venit atunci în faţă şi i‑a spus lui Fereshteh :


— Du‑l de aici.— Nu, domnule, joacă teatru ! Uitaţi‑vă ce descoperită e !

Îl ştiu pe copilul ăsta mut. Daţi‑mi voie...— Doamnă Zahra, îi lăsaţi sau nu ? Pleacă acum, domnişoară,

dar dacă te mai prindem pe aici... ştii ce te‑aşteaptă !Fereshteh m‑a luat repede de mână şi am fugit amândoi

plângând spre casă. Când ne‑am apropiat, Fereshteh mi‑a spus :— Mergem la noi acasă, mama e plecată. Acolo te spăl pe

faţă şi pe mâini şi te duc la voi.Fereshteh a scos cheia şi a descuiat încet. Nu era nimeni

înăuntru. Am mers în camera ei. S‑a aruncat pe pat şi a început să plângă în hohote. M‑am aşezat pe jos şi mi‑am rezemat capul de perete. Eram aşa de obosit şi de slăbit, că nu mă mai puteam mişca. A trecut însă puţin şi ne‑am mai liniştit amân doi. Fereshteh s‑a ghemuit în pat şi a strigat printre suspine :

— Doamne, sunt gata să‑mi dau viaţa pentru Ramin ! Ai văzut cum l‑au lovit ? Dar asta nu e nimic, pe lângă toate lovi‑turile de bici pe care trebuie să le primească. Vai... n‑o să le poată îndura, o să moară în mâinile lor !

A început iar să plângă şi să geamă. M‑am dus lângă ea, mi se rupea inima de mila ei. Am mângâiat‑o pe păr. Fereshteh m‑a luat în braţe şi a spus :

— Ce ne facem acum ? Să o anunţăm pe mama lui, să meargă după el ?

A întins mâna şi a luat telefonul de pe masă, l‑a pus pe pat şi a format numărul. Câteva clipe mai târziu, cu o voce pe care încerca să o facă să sune mai gros decât a ei, a anunţat :

— Doamnă, poliţia l‑a prins pe fiul dumneavoastră, Ramin, în parc. L‑au dus la komite. Mergeţi să îl ajutaţi.

Apoi a închis.

Programul nostru de plimbări în parc s‑a întrerupt o peri‑oadă. Fereshteh era tristă şi nervoasă şi îi sărea ţandăra din

Parinoush Saniee78

orice. Nici când venea la noi nu‑i mai intra nimeni în voie sau găsea mereu motiv să plângă. Fataneh Khanom ajunsese la limita răbdării. Într‑o zi, a întrebat‑o pe mama :

— Tu ştii cumva ce naiba a apucat‑o ? Se supără din orice, a devenit nesuferită peste măsură. Ţie nu‑ţi spune nimic când vine aici ?

— Nu, pe cuvânt ! Spune doar că o necăjeşte Khosrou, că o lasă nervii. Apoi se duce în camera lui Shahab.

— Aiurea, bietul Khosrou ! Nu zic, o mai necăjeşte uneori, dar nu aşa cum spune ea.

Însă după zece zile Fereshteh a apărut din nou veselă şi zâmbitoare, cu un batic colorat şi îmbrăcată frumos. A venit la mine şi mi‑a spus :

— Haide, Shahab dragă, vino ! N‑am mai fost la plimbare de ceva timp.

Mama a privit‑o gânditoare şi a întrebat‑o :— Dar ce s‑a întâmplat de ţi‑ai amintit iar de parc ?— Mă plictiseam... Mi‑am zis că peste câteva zile începe

şcoala şi n‑o să mai pot duce copilul la plimbare. Să ne bucurăm de zilele rămase.

Mii de întrebări îmi alergau în minte. Ce se‑ntâmplase ? Venise Ramin ? Cum de nu le e frică să meargă din nou în parc ? Ştiam că dacă îi mai văd o dată pe poliţişti, o să îngheţ de spaimă. Când poarta s‑a închis şi am rămas doar cu Fereshteh, m‑am oprit. Am tras‑o de mână şi am fixat‑o cu o privire neîncrezătoare.

— Ce e ? a întrebat ea. Nu vrei să mergem, ţi‑e teamă ?Am dat din cap că da.— Nu‑ţi fie frică, nu mergem în parc. Mergem la magazin,

ne întâlnim acolo cu Ramin şi dup‑aceea ne întoarcem. Atât.Faţa mi s‑a schimonosit de dezgust. Am clătinat din cap

cu supărare.— Ce pot să fac ? Nu avem unde altundeva să ne vedem.

Nu e altă soluţie. Şi simt că înnebunesc de dor de el. Ţie nu ţi s‑a făcut dor ?


Am clătinat tare din cap şi mi‑am strâns buzele, în semn că nu.

— Ei, tu nu eşti îndrăgostit ! a râs ea. Tu nici nu ştii cum e să fii îndrăgostit. Dar eu mă gândesc mereu la el. E un băiat minunat. Şi el se gândeşte numai la mine. Credeam că o să mor de‑ngrijorare. Ştii cât de tare l‑au biciuit ? Doamne, îmi vine să mor ! A fost doar vina mea. Abia azi a putut să iasă din casă. Până nu‑l văd, nu mă liniştesc. Doctorii i‑au zis că s‑ar putea să sufere cu rinichii din cauza loviturilor de bici. Dacă nu făceam eu mofturi şi mergeam la Esmail acasă, nu s‑ar fi întâm plat toate astea.

— Vai, ce nenorocire ! a exclamat Asi. De‑acum înainte va trebui să mergem acolo.

În ziua aceea Fereshteh şi Ramin s‑au revăzut cu mare bucurie. Ramin i‑a arătat mândru urmele rănilor. Fereshteh l‑a privit înduioşată şi l‑a‑ntrebat dacă l‑a durut. Ramin i‑a povestit atunci despre chinurile pe care le‑a îndurat cu vitejie, iar Feresheh, mirată şi bucuroasă, l‑a lăudat pentru curajul lui.

Încet‑încet Fereshteh s‑a obişnuit cu vizitele în camera aceea murdară. Dar eu mă săturasem. Nu‑mi plăcea deloc nici Esmail, care mă lua în braţe de câte ori se ivea prilejul şi mă punea pe genunchii lui. Şi nu‑mi plăcea că Fereshteh şi Ramin erau mereu lipiţi unul de altul.

Într‑o zi, Ramin mi‑a spus :— Shahab, du‑te şi adu‑mi un suc de jos.Nu voiam să mă duc singur la parter. Mi‑era frică de Esmail.

M‑am prefăcut că nu‑l aud şi mi‑am întors capul supărat. Ramin m‑a luat de mână şi a insistat :

— Du‑te, băiete dragă, ţi‑am lăsat acolo şi o îngheţată spe‑cială. Pe mine mă doare spatele de la răni, dar tu eşti cuminte şi o să‑mi aduci un suc. Mi s‑a uscat gâtul de sete.

M‑am uitat la Fereshteh, care tăcea. Nu am putut citi nimic în privirea ei.

Parinoush Saniee80

Am coborât temător scările şi am făcut un semn spre sucuri. Cu un râs care îmi făcea silă, Esmail mi‑a dat o sticlă şi un pahar. Abia am apucat să fac doi paşi, când mi‑am dat seama că vine încet după mine. M‑a cuprins o teamă puternică şi am scăpat paharul. Am rupt‑o la fugă spre scări. În întune ricul de‑acolo, faţa lui urâtă părea şi mai înfricoşătoare. Era cât pe ce să mă prindă, când s‑a auzit clopoţelul de deasupra uşii, anunţând intrarea unui client. Esmail s‑a întors în maga zin. Cu genunchii tremurând, am urcat scările. Am tras de clanţă, dar uşa era încuiată. Am buşit în ea cu picioarele. Sim ţeam că o s‑o iau razna. M‑am aşezat lângă uşă şi‑am început să plâng.

— Vai de noi, a spus Babi. Pentru că nu putem vorbi, oricine poate să ne facă orice are chef. Nimeni nu se gândeşte la noi.

Cel mai tare şi mai tare, eram supărat pe Fereshteh. De ce‑l lăsase pe Ramin să facă aşa ceva ? Iar acum nici nu deschidea uşa. În cele din urmă, în câteva minute, Fereshteh a deschis înverşunată uşa şi a ieşit, certându‑se cu Ramin, cu baticul şi mantoul în mână. Părul îi stătea ciufulit. Şi‑a pus baticul pe scări şi a îmbrăcat mantoul în magazin. Am sărit afară înaintea ei. Tot drumul am suspinat şi toate alinturile şi mângâierile lui Fereshteh nu m‑au potolit. Nu mai aveam încredere în ea. Eram furios pe ea. Nu mai voiam să mergem la plimbare amân‑doi. De câte ori venea la noi, mă ascundeam şi o dată, când a vrut să mă ia mai mult cu forţa, am ţipat. M‑am încleştat de balustrada scărilor şi‑am început să plâng. Mirată, mama a venit să mă ajute.

Fereshteh a plecat şi astfel distracţia noastră de vară a luat sfârşit. Însă învăţasem multe în această perioadă. Prea multe pentru vârsta mea. Mă gândeam mereu la ce văzusem, dar nu puteam să le‑nţeleg prea bine. Uneori vorbeam ruşinat cu Asi şi Babi despre asta. Odată, am încercat să‑i imit cu Shadi dar... ah, mi s‑a făcut greaţă. I‑am spus lui Asi :

— Ce scârbos ! Are gura plină de scuipat.

15

Începuse şcoala şi viaţa reintrase pe făgaşul cunoscut. Fereshteh nu mai venea după Shahab ; nu ştiu ce se întâmplase între ei, dar Shahab nu mai voia să o vadă. Devenise şi mai tăcut şi de cele mai multe ori era cufundat în sine. Nici măcar nu se mai învârtea prin cameră, în jocul acela straniu al lui. Nu‑mi mai arăta desenele pe care le făcea. Când s‑a întâmplat să îmi cadă ochii pe ele, nu am înţeles nimic din mâzgălelile lui, iar Shahab, când m‑a văzut cu desenele în mână, mi le‑a smuls şi le‑a rupt îngrozit. Mi‑am dat seama că era ceva ce n‑ar fi trebuit să văd. Dar cel mai mult mă îngrijora relaţia cu tatăl lui. Naser era un om demn de respect şi muncitor, care ţinea mult la familie, dar îi lipsea ceva, ceva ce ar fi trebuit să deprindă în copilărie, dar nu îl învăţase nimeni : nu ştia să îşi arate iubirea. După el, gesturile de afecţiune erau prosteşti şi îl stânjeneau. De fapt, orice lucru aflat în afara raţiunii şi a logicii lui îi părea lipsit de valoare şi inutil. Voia ca totul să fie perfect şi nu îngăduia, mai ales dacă era vorba de mine sau de copii, nici un cusur. Arash se străduia din toate puterile să fie la înălţimea aşteptărilor tatălui său şi ajunsese şi el stăpânit de obsesia perfecţiunii. Era mereu adâncit în lecţii, preocupat doar de şcoală. Naser era mândru de el, toţi îl încurajau, iar el se scufunda tot mai mult. Când s‑a convins că Shahab suferă de o deficienţă mintală, Naser a sporit şi mai mult povara de pe umerii lui Arash. De parcă un copil supradotat ar fi putut să şteargă stigmatul de a avea un copil retardat şi să‑i repare astfel mândria lui rănită.

Parinoush Saniee82

Cum ar fi putut o astfel de persoană să înghită existenţa lui Shahab ? Nu numai că nu era o dragoste firească între ei, ba chiar se îndepărtau din ce în ce mai mult. Tulburată şi îngrijorată, mă foloseam de tot felul de tertipuri naive, încer‑când să îi apropii, dar de cele mai multe ori în zadar. De exem‑plu, i‑am dat lui Shahab farfuria cu fructe pregătite pentru Naser şi i‑am spus :

— Shahab, du‑i astea tatălui tău.A trântit farfuria pe masă.— Shahab dragă, de ce faci aşa ? Tata abia a ajuns acasă, e

obosit. Du‑i fructele astea şi stai un pic cu el, i s‑a făcut dor de tine.

Mi‑a aruncat o privire de împotrivire. I‑am pus din nou în mână farfuria cu fructe.

— Hai, copile, nu te încăpăţâna. Du‑te şi dă‑i tatei fructele. Nu‑l iubeşti pe tatăl tău ?

Şi‑a strâns buzele şi a aruncat furios farfuria în mijlocul bucătăriei. S‑a spart în mii de bucăţi. Naser a strigat :

— Ce‑a fost asta ?Eu încă îl priveam pe Shahab, nevenindu‑mi să cred ce

făcuse. A rupt‑o la fugă şi s‑a refugiat în camera lui.— Nimic... am scăpat o farfurie.

16

Cât de tare mă înfuria mama... „Tatăl tău“ în sus, „tatăl tău“ în jos.

— Ce prostuţă e mama ! spunea Asi. El nu e tatăl nostru, e tatăl lui Arash. Mama ştie să vorbească şi înţelege mereu ce vrem, cum de nu pricepe ceva atât de simplu ? Ea chiar nu ştie că toţi copiii buni, sănătoşi, frumoşi şi deştepţi sunt ai taţilor, pe când copiii proşti, urâţi, bolnavi şi muţi sunt ai mamelor ? Dacă ar fi doar un pic mai atentă şi ar asculta ce spune tatăl lui Arash, şi‑ar da seama... Dar ea e mereu cu gândul în altă parte. E mâhnită din cauza noastră, dar nu bagă de seamă că tatăl lui Arash îl strigă „fiul meu“ şi se mândreşte la toată lumea cu băiatul lui. Când se uită la el, zâmbeşte, nu mai poate de drag. La noi nu‑i place deloc să se uite. Nu‑i place nici să ne arate altora. Spune mereu „Nevastă, vino şi ia‑ţi copilul de aici !“. Adică „Ăsta e copilul tău, nu al meu“. Cum de nu pricepe mama toate astea ? Nouă oricum nu ne pasă. Pentru noi, mama e de‑ajuns.

Nu ştiu prea bine când şi unde s‑a rupt legătura mea cu tatăl. Cea mai veche amintire e din ziua când au adus‑o pe Shadi acasă. El a luat‑o fericit în braţe. Îi străluceau ochii. Pe vremea aceea eram obişnuit să îi sar în întâmpinare ori de câte ori se întorcea acasă. Mă duceam la uşă şi‑mi ridicam mâinile ca să mă ia în braţe. Când eram la pieptul lui – locul cel mai înalt şi mai frumos de unde se putea privi lumea – îmi spunea să îl sărut, iar eu îl ascultam cu bucurie. Pe atunci tatăl încă

Parinoush Saniee84

spera că eu o să vorbesc şi nu ştia că sunt înapoiat. Dar în acea zi nu m‑a mai luat în braţe, oricât am ridicat mâinile şi m‑am învârtit în jurul lui. Nici măcar nu m‑a văzut. În cele din urmă a pus‑o pe Shadi pe pat, cu un sărut. Am vrut să fac şi eu la fel, doar‑doar se va uita şi la mine. Dar m‑a dat la o parte, iar eu am rămas deznădăjduit lângă el. Shadi a început să plângă şi tatăl a sărit imediat de la locul lui, strigând‑o pe mama. În toată agitaţia, chiar m‑a călcat pe picior cu picioarele lui mari. M‑a străpuns o durere grozavă şi am ţipat, dar el plecase deja să aducă sticla de lapte pentru Shadi. Când s‑a întors, doar m‑a privit scurt şi m‑a întrebat :

— Ce‑ai păţit, de ce ţipi fără rost ?Nici măcar nu observase că m‑a călcat. A doua zi, mama

s‑a mirat :— De ce i s‑a învineţit copilului piciorul ?— De unde să ştiu eu ? a răspuns tatăl, care îşi luase liber

câteva zile ca s‑o ajute pe mama. S‑o fi lovit de ceva.Indiferenţa lui din zilele acelea grele mi‑a dat de înţeles că

nu mai am un loc în inima lui. Nu m‑am mai învârtit pe lângă el, mai ales că mi‑era teamă să nu mă calce din nou. S‑a mai întâmplat de câteva ori să vină acasă şi să uite să mă ia în braţe, fără să‑mi vadă mâinile întinse rugător. M‑am aşezat lângă oglinda mare de pe uşa dulapului şi m‑am uitat la mine aşa cum eram, slab şi pipernicit. Am hotărât atunci să nu mă mai bucur niciodată de venirea lui, să nu‑i mai ies în întâm‑pinare şi să nu‑l mai sărut.

Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca şi cum l‑aş fi jignit în mândria şi bărbăţia lui şi i‑aş fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârşit. Se uita nedumerit la mine şi nu înţelegea de ce îi dăduse Dum‑nezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, în logica lui, un om întreg la minte n‑are de ce vorbi cu cineva care nu poate să‑i răspundă.


Nu vreau să spun că făcea toate astea intenţionat, dar în adâncul lui era rănit şi ruşinat de existenţa mea ; şi eu, aşa mic cum eram, simţeam foarte limpede totul.

Îmi aduc foarte bine aminte prima dată când m‑au dus la un medic specialist pentru că nu vorbeam. Am ajuns într‑o încăpere întunecată, unde toate erau maro. Pe perete atârna un desen care‑mi dădea fiori, semăna cu un fluture pictat de un idiot. Shadi avea un an şi jumătate şi deja spunea o sume‑denie de lucruri. Fiecare cuvânt copilăresc al ei era pentru mine ca o palmă zdravănă. Ori de câte ori spunea câte ceva, cei din jur se uitau strâmb la mine şi mă întrebau :

— Tu de ce nu vorbeşti ? Ea e mult mai mică decât tine şi vorbeşte.

Treptat, simplul gând de a vorbi ajunsese să nu‑mi mai dea pace. Ori de câte ori trebuia să rostesc ceva, inima începea să‑mi bată nebuneşte. Urechile începeau să‑mi ţiuie şi cuvintele celor din jur deveneau şterse şi de neînţeles.

În ziua aceea, tatăl i‑a spus doctorului :— Domnule doctor, are aproape patru ani şi încă nu vorbeşte.

Sora lui de un an şi jumătate ciripeşte mereu şi poate spune orice.Fără să vrea, mama a adăugat „să nu‑i fie de deochi“ şi a cio‑

cănit de câteva ori cu degetul în masa din faţa ei.— Doctorul lui zice că nu e nimic, a continuat tatăl. Că se

va porni el singur, încet‑încet. Dar eu cred că e deja foarte târziu, poate ar trebui să ne gândim la altceva.

— În afară de faptul că nu vorbeşte, mai are alte probleme ?— Da, domnule doctor, a răspuns mama. De ceva vreme

face pe el, deşi nu s‑a mai întâmplat de mult.M‑am holbat atunci la mama. Nu‑mi venea să cred că poate

să mă facă de râs cu atâta uşurinţă în faţa străinilor ! Mai ales că nu se întâmplase decât de două ori şi, pe deasupra, fusese chiar vina ei, pentru că nu era atentă la mine şi a întârziat, iar eu nu m‑am mai putut ţine.

Parinoush Saniee86

— De obicei, copiii fac asta ca să atragă atenţia. Vă ocupaţi suficient de el, îi arătaţi că îl iubiţi ?

— Noi facem pentru el tot ce ne stă în puteri, a spus tatăl. Dar mi se pare că şi aici copilul ăsta are probleme. E foarte pasiv şi rece, de parcă nici n‑ar avea sentimente. Cred că dacă aş lipsi un an, tot nu s‑ar bucura când m‑aş întoarce. Când îl iau în braţe, nu ştie cum să facă să fugă. Nu lasă pe nimeni să‑l sărute, nu răspunde în nici un fel la gesturile de tandreţe. Îi cumpăr jucării, dar nu se înveseleşte nici măcar o clipă, nici măcar nu se uită la ele.

— Nu, nu e aşa ! a sărit mama. Când eşti plecat, se joacă cu ele. Doar la început nu le bagă în seamă, de parcă nu ar înţelege ceea ce e nou. Uneori mă gândesc că face aşa ca să ne sfideze.

— Să ne sfideze ? s‑a mirat tatăl. Un copil aşa de mic... ce ştie el !

— Dar fizic are vreo problemă ? a întrebat doctorul.— Nu, nu cred, a răspuns mama. Cu mersul a întârziat

puţin... Shadi, să nu‑i fie de deochi, a început să meargă cu două săptămâni înainte să împlinească un an, dar el avea un an şi trei luni când a pornit‑o. Despre auz, nu ştiu. Doctorul i‑a examinat urechile şi a zis că n‑are nici o problemă. Când vorbeşti cu el, înţelege. Doar uneori, când se uită la desene animate sau se joacă, nu‑mi răspunde oricât l‑aş striga, de parcă n‑ar auzi. Şi felul în care se joacă e foarte ciudat. Se învârte ore întregi în jurul havuzului, cu ochii la cer, apoi se opreşte dintr‑odată ; stă un pic şi porneşte iar... ca nebunii ! Mă doare gura de cât îi spun să stea locului, dar parcă nici nu mă aude.

Doctorul s‑a apropiat şi a spus :— Aşezaţi‑l pe pat.

Nu‑mi plăceau doctorii. Nu ştiai la ce să te aştepţi de la ei. Uneori îţi dădeau ciocolată, alteori, fără de veste, îţi înfigeau câte un ac în corp. Parcă aveau o boală. Apoi ziceau că nu te


doare. Cuvintele astea mă deranjau mai tare decât acul. Mi‑aş fi dorit să le înfig şi eu un ac în corp, aşa, să vedem dacă doare sau nu. Măcar doctorul meu avea părul alb şi fru mos, era bun şi prietenos. Doctorul de‑acum, cu mustăţile lui mari şi negre, cu corpul lui greoi, mă ducea cu gândul la nişte personaje rele din desene animate. Nu ştia să se facă plăcut. Mai ales că vor bea de faţă cu mine de toate defectele mele şi îi îndemna pe părinţi să mă compare cu Shadi, arătându‑le astfel şi mai clar lipsurile mele şi superioritatea lui Shadi.

Tatăl m‑a ridicat de jos. Dar mie nu‑mi plăcea deloc să stau pe patul de consultaţii, aşa că mi‑am ţinut picioarele ţepene, să nu mă poată aşeza. Uitându‑se la mine mustrător, tatăl m‑a aşezat cu forţa, apoi i‑a spus doctorului :

— Uitaţi‑vă şi dumneavoastră ! E de neînţeles ce‑l apucă. Se încăpăţânează, aşa, din senin.

Doctorul nu a răspuns şi a început să‑mi examineze ure‑chile, gâtul, inima, burta. Stetoscopul era rece. M‑a trecut un fior şi m‑am chircit.

— Cuminte, copile, cuminte !A ridicat stetoscopul, apoi şi‑a apropiat capul de faţa mea

şi m‑a întrebat :— Mă auzi, nu ?Mustăţile lui stufoase şi negre aveau două smocuri albe,

chiar sub nări.— Ia uite, zici că‑i curge nasul ! a spus Babi.M‑a pufnit râsul. Doctorul a murmurat ceva pentru sine.

Eu nu‑mi puteam lua ochii de la mustăţile lui, care se mişcau foarte caraghios în sus şi‑n jos. Încet‑încet am ajuns să cred că poate n‑are smocuri de păr alb, ci chiar îi curg mucişori, atârnându‑i în mustăţi. M‑am întors cu spatele. Doctorul m‑a strigat, mi‑a întors faţa spre el şi a spus :

— Hai, dragă băiete, uită‑te la mine.Mi‑am întors fără nici o tragere de inimă faţa spre el.— Ah, de ce nu merge să se şteargă la nas ? a întrebat Babi.

Parinoush Saniee88

Mi s‑a făcut rău.— Hai, băiete !Mi‑am întors din nou capul.— Bate din palme, uite‑aşa ! a spus el şi şi‑a lovit palmele

straşnic. Bate din palme, hai !L‑am privit acru.— Ce prost, ne pune să batem din palme ! a spus Babi. Păi

ce, suntem Shadi ?Acum chiar că mă jignise. Mi‑am încrucişat hotărât braţele

şi mi‑am întors capul. Doctorul s‑a enervat. Din camera de aşteptare se auzeau plânsetele a doi copii care se certau. Asis‑tenta şi‑a băgat capul pe uşa cabinetului şi a spus :

— Domnule doctor, e nebunie în sala de aşteptare. S‑au adunat mulţi pacienţi... Să fiţi atent la programări !

Doctorul i‑a făcut semn cu mâna asistentei să plece şi s‑a întors spre mine. Mi‑a întors faţa spre el şi mi‑a spus poruncitor :

— Bun, dragă copile, ai înţeles ce vreau de la tine ? Bate din palme ! Bate din palme !

Mi‑am întors faţa de la el şi mi‑am apăsat tot mai mult mâinile încleştate pe piept.

Doctorul era în mod clar furios. Mi‑a descleştat cu uşurinţă braţele încrucişate. Mă înroşisem de cât mă chinuisem să‑mi ţin braţele încrucişate şi de supărarea pe care mi‑o pricinuise această agresiune, încheiată cu succes, asupra voinţei mele. Trebuia să mă apăr. M‑am aplecat spre mâinile lui, care le ţineau strâns pe ale mele, şi l‑am muşcat cu dinţii mei mici şi ascuţiţi. Doctorul a gemut şi mi‑a dat drumul. Voiam să fug, dar patul era foarte înalt. Am sărit, cu toate acestea, jos şi am zbu ghit‑o în cealaltă încăpere. Părinţii mă priveau înmărmuriţi. Tatăl s‑a ridicat şi a venit după mine, dar doctorul a spus :

— Lăsaţi‑l, nu contează. Faptul că nu vorbeşte nu e singura lui problemă. După părerea mea, e deficient mintal. Trebuie să îi facem nişte teste, dar sunt destul de costisitoare. Întrebaţi‑o pe asistentă. Când v‑aţi hotărât, sunaţi să faceţi o programare.


Şi, ca şi cum nu ne‑ar mai fi suportat nici o secundă în plus, a deschis uşa şi a aşteptat să plecăm. Mama a luat‑o pe Shadi în braţe şi a ieşit în grabă. Tatăl a ajuns lângă mine din câţiva paşi, m‑a ridicat de‑o mână şi am ieşit din cameră.

Nu m‑au dus la teste. Mama s‑a împotrivit de la bun început :— Doctorul ăsta nu e bun de nimic. Doctorul Tabatabai

ştie cel mai bine. El a zis că nu are nimic şi că va începe în cele din urmă să vorbească.

Când a auzit cât de mult costau testele, şi tatăl a renunţat la idee. Dar se convinsese că am o problemă mintală care se manifesta şi prin faptul că nu vorbeam. Evident că nu discuta despre asta, pentru că nu voia să înfrunte durerea pricinuită mamei. În cele din urmă, s‑a hotărât să facă un ultim efort ca să verifice, o dată pentru totdeauna, dacă teoria lui e corectă. Ori mă convinge să vorbesc, ori dă verdictul că sunt întârziat.

După ziua aceea, suferinţa mea a devenit şi mai mare. Tatăl venea acasă rupt de oboseală. În timp ce se spăla pe mâini, mă striga. Încerca să pară liniştit şi binedispus, dar se citea clar pe chipul lui că i se acrise de sarcina apăsătoare pe care şi‑o luase. Eu eram gata să fug în orice clipă. Cu o răbdare prefăcută, mă aşeza lângă el şi spunea :

— Shahab, hai spune „apă“ ! „Apă“...Îmi strângeam buzele şi îmi fixam privirea în pământ. El

insista :— Deschide gura, uite‑aşa... spune „a“... „a“....Şi, cu fiecare clipă, tremurul din glasul lui, provocat de furia

pe care încerca să n‑o arate, se accentua din ce în ce, iar mie mi se făcea tot mai frică. Apoi începea să mă certe :

— Ce mare scofală, deschide gura şi spune un cuvânt, „apă“. Înţelegi ce‑ţi zic ?

Limba mi se încleşta cu totul, inima îmi bătea tot mai tare, strângeam buzele cu putere. Eram prea mâhnit ca să vorbesc

Parinoush Saniee90

cu el. Într‑un final, apărea Shadi ; ori se smulgea din mâna mamei şi alerga la noi, ori o lăsa mama intenţionat, ca să vină să mă salveze. Se cuibărea râzând în braţele tatălui, fără nici o sfială. Tatăl se posomora şi îi spunea mamei, care venea s‑o ia pe Shadi :

— Las‑o, nu e nimic.Apoi o strângea în braţe şi o săruta. Nu îmi plăcea deloc

să fiu martor la astfel de scene.Lecţia lua apoi o altă formă. Tatăl nu voia să se dea bătut

şi insista :— Spune „apă“ !Atunci Shadi striga cu mândrie : „Apă“. Dacă n‑ar fi fost în

braţele tatălui, sigur aş fi plesnit‑o.— Spune ceva, să vedem că ai glas. Cum face pisica ?Iar Shadi răspundea cu voce subţirică „Miau‑miau“. Şirul

de întrebări continua cu amestecul ghiduş al lui Shadi, până când tatăl devenea atât de captivat de ea, încât uita de mine şi puteam să plec tiptil de lângă el şi să mă retrag în camera mea. Până la urmă, tatăl s‑a lăsat păgubaş şi lecţiile astea îngro‑zitoare au luat sfârşit.

17

Într‑o după‑amiază de la sfârşitul toamnei, pe la ora patru, Fereshteh a venit la noi acasă. Era slabă şi palidă. Am luat‑o la fugă pe scări în sus, dar voiam să aud totuşi ce spune, aşa că m‑am tupilat lângă balustradă, să ascult.

— Chemaţi‑l pe Shahab, vă rog, aş vrea să‑l duc la o plim‑bare, i‑a spus Fereshteh mamei.

Mama s‑a uitat la ea uimită :— Ce s‑a întâmplat, Fereshteh, de ţi‑ai amintit iar de plim‑

bări ? A început şi şcoala... Ai mii de lucruri de făcut, am auzit că materiile de anul ăsta sunt foarte grele. Afară e frig, se întunecă devreme... Eu zic să nu mai mergeţi la plimbare.

— Nu, mătuşă Maryam, mă relaxez puţin în parc. Iau şi cărţile cu mine. Cât se joacă Shahab, eu învăţ. În casă îmi pierd răbdarea foarte repede. Afară, învăţ lecţiile mai uşor.

— Ce mincinoasă ! a ţipat Asi. Să nu cumva să te duci !Mama a răspuns :— Nu ştiu ce să zic... Tu ştii mai bine. Dar mă îndoiesc că

Shahab va vrea să vină cu tine.— Se poate să mă duc să‑l întreb chiar eu ?Am fugit în camera mea, am sărit în pat, m‑am băgat sub

pătură şi m‑am prefăcut că dorm. Fereshteh a intrat în cameră şi s‑a aşezat pe marginea patului. A spus încet :

— Hai, sus ! Nu te mai preface, doar nu dormi la ora asta ! Hai să mergem în parc.

M‑am întors cu spatele la ea.

Parinoush Saniee92

— Îţi promit că mergem doar în parc, a continuat ea. Şi Ramin abia aşteaptă să te vadă ! Ţi‑a cumpărat o maşinuţă tare frumoasă, vrea să ţi‑o dea. Haide, am întârziat.

Tăcerea ei bruscă m‑a făcut curios şi mi‑am scos capul de sub pătură. Am văzut‑o pe mama în pragul uşii. Nici unul dintre noi nu băgase de seamă când a venit şi nu ştiam cât de mult auzise.

— Se preface că doarme, a bâiguit Fereshteh.Cu o privire mai bănuitoare ca oricând, mama a spus :— Lasă‑l, dragă Fereshteh. Ştii ce încăpăţânat e. Dacă şi‑a

pus în cap că nu merge, nu‑l mai scoţi din ale lui. Iar dacă îl iei cu forţa, o să‑ţi dea de furcă. Dar dacă te plictiseşti în casă, vino la noi în curte şi învaţă aici.

Asi a spus râzând :— Ce prostuţă e mama !Ne‑am băgat capul sub pătură şi am râs.Amărâtă, Fereshteh s‑a ridicat, m‑a bătut uşurel cu mâna

pe spate prin pătură şi a spus :— Fie... Lasă‑mă şi tu singură. Of, tovarăş doar pe jumătate

de drum !Apoi a plecat.

Se întunecase deja când în toată casa a zbârnâit soneria. Mama a apăsat butonul interfonului şi într‑o clipă în salon a apărut Khosrou. Când m‑a văzut, s‑a mirat :

— A... v‑aţi întors ? Şi Fereshteh unde e ? De ce nu vine acasă ? Fereshteh ! Unde eşti ? Vino, imediat se‑ntoarce tata.

Mama s‑a apropiat de el şi l‑a întrebat :— Ce s‑a‑ntâmplat, Khosrou ? O cauţi pe Fereshteh ?— Ă... Bună seara ! Da, am venit după ea. De ce mai stă

aici ? Spuneţi‑i să vină.— Dar Fereshteh nu e aici.— Păi cum s‑a‑ntors Shahab acasă ? Nu s‑a dus cu Fereshteh ?— Nu. Fereshteh a venit după‑masă să‑l ia, dar Shahab n‑a

vrut să meargă. Nu s‑a întors încă ?


— Păi... ea cu cine a plecat, atunci ?— Sigur s‑a dus singură. Voia să meargă să înveţe în parc.Fără să‑şi ia la revedere, Khosrou a ieşit val‑vârtej din casă.

N‑au trecut nici cinci minute şi s‑a înfiinţat din nou în mij‑locul salonului, de data asta însoţit de Fataneh Khanom.

— Maryam dragă, unde e Fereshteh ?— Nu ştiu ! A venit după‑masă ca să‑l ia pe Shahab, dar el nu

se simţea bine şi n‑a plecat. Eu am crezut că se întoarce acasă.— Nu, nu s‑a întors. Să mă bată Dumnezeu, dacă află tatăl

ei... va fi prăpăd.— Încă nu e foarte târziu. Avea şi cărţile cu ea, voia să

meargă să înveţe.— Pe întunericul şi pe frigul ăsta ? s‑a minunat Fataneh

Kha nom, mânioasă. Mda, sigur... ca‑n povestea cu Hasani, care mergea la şcoală numai când era închisă.

— Poate s‑a dus la vreo prietenă să înveţe împreună.— La care prietenă ?— Nu ştiu, voi ar trebui să‑i cunoaşteţi prietenele. Dacă

aveţi numărul de telefon, sună să vezi unde este.— Şi să fi stat acolo până la ora asta ?— Când sunt împreună, copiii nu‑şi dau seama cum trece

timpul.Khosrou a intervenit :— Sigur a mers iar la Susan. Are scris numărul în agendă,

hai să sunăm.— Gata ! Scuză‑ne, Maryam. Să nu‑i spui şi unchiului ei,

da ? Nu vreau s‑ajungă asta la urechile tatălui ei. Oriunde s‑ar fi dus, sigur o să apară imediat.

— Cum a venit, să‑mi daţi de ştire !— Bine.După ce au plecat, mama s‑a întors spre mine.— Ce bine că nu te‑ai dus cu ea ! De ce nu ai vrut să mergi ?

Ştii cumva unde s‑a dus ?Am ridicat din umeri.

Parinoush Saniee94

După vreo oră, s‑au întors acasă Arash şi tatăl lui. Bietul Arash, abia mai mergea de oboseală. Mama s‑a grăbit să‑l ajute, i‑a luat geanta şi i‑a spus :

— Du‑te să te speli pe faţă şi pe mâini. Până te schimbi, eu aduc cina. Eşti obosit frânt, nu‑i aşa ?

În timpul cinei, Arash tot aţipea la masă.— Arash, dragul meu, după ce mănânci te duci la culcare !

i‑a spus mama.— N‑am cum, trebuie să învăţ pentru mâine. Avem examen.— Nu, dragule, te duci şi dormi. Nu poţi să înveţi aşa de

obosit. Te trezesc eu mâine dimineaţă mai devreme.Arash a mai luat câteva linguri, apoi s‑a ridicat molatic şi

s‑a dus în camera lui. Mama a întrebat atunci :— De ce pui atâta presiune pe copilul ăsta ? Ce a făcut la

matematică ? Acolo se descurcă bine.— Cum aşa ? A luat şaptesprezece1.— Şaptesprezece nu e o notă rea. Iar materiile sunt dificile

acum. Nu mai e elev de şcoală primară, să ia mereu douăzeci.— Ce vorbe‑s astea ? Băiatul meu mai are un pic şi se duce

la olimpiada de matematică. Dacă nu ne ocupăm de el, n‑o să ia locul întâi.

— Foarte bine, să nu‑l ia. Ce e mai important, să fie sănătos sau să fie primul ? De fapt, de ce ţii atât de mult să fie mereu primul ?

— Pentru binele lui, pentru viitorul lui. Trebuie să ne facă mândri.

— Aha ! Păi aşa să spui. Viitorul lui şi aşa mai departe... astea‑s pretexte. Te gândeşti doar la tine şi la imaginea ta, vrei să te lauzi tuturor că fiul tău e primul. Nu te gândeşti că ar putea claca în atâta presiune.

A strâns cu indignare de pe masă şi a pus totul în chiuvetă.— Bravo ! s‑a bucurat Asi. Uneori mama e tare deşteaptă.

1. În sistemul de învăţământ iranian, notarea se face de la 1 la 20 (n. tr.).


Mă spălam pe dinţi când s‑a auzit iar soneria. Tatăl a ridicat mirat receptorul interfonului, apoi a apăsat pe buton. I‑a spus mamei :

— E frate‑meu ! Ce‑o fi păţit la ora asta ?A deschis uşa pe care tocmai o încuiase. Unchiul, Fataneh

Khanom şi Khosrou au intrat împreună.— Sper că e de bine ! a exclamat tatăl. Ce s‑a‑ntâmplat ?— Mare necaz pe capul nostru, frate ! A dispărut Fereshteh.Mama alergă în întâmpinarea lor şi se uită îngrijorată la

Fataneh Khanom.— Nu era la prietena ei ? a întrebat‑o. Aţi sunat ?— Am sunat la toate numerele din agenda ei. Nimeni nu

ştia nimic.Tatăl l‑a întrebat pe unchiul :— Dar n‑a spus unde merge ? S‑a dus aşa, fără permisiune ?

Când a plecat ?— De unde să ştiu eu ? Întreab‑o pe maică‑sa.Fataneh Khanom a izbucnit în plâns.— Ca de obicei, a venit după Shahab, să‑l ducă la plimbare.

Biata mea copilă, ce suflet bun, voia să‑l ajute pe copilul ăsta. Spunea că o să‑l facă să vorbească. De câteva luni, de la‑nceputul verii, zi de zi îşi rupea din timpul ei ca să îl plimbe pe băiat şi să‑l înveţe ceva. Oricât i‑am zis să‑l lase şi să‑şi vadă de treburile ei, de şcoală, pentru că n‑are rost să‑şi piardă timpul, ea tot spunea că nu‑i nimic, că cineva trebuie să facă asta. Zicea că vrea să‑l facă fericit pe unchiul ei. Azi, când a venit după el, băiatul nu a vrut să meargă. Şi ea nu ştiu unde s‑a dus.

Mama a spus cu uimire şi supărare :— Ce tot zici acolo, cum adică Fereshteh venea zi de zi

după Shahab ? De mai bine de trei luni el n‑a mai mers nicăieri cu Fereshteh.

— Vai !... adică Fereshteh nu‑l ducea pe Shahab în parc ? Păi nu te‑am întrebat chiar eu dacă‑i aşa ?

Parinoush Saniee96

— Khanom, m‑ai întrebat astă‑vară. O lună, o lună şi jumă‑tate a venit zilnic după el şi l‑a dus în parc. Dar apoi, nu ştiu ce‑a păţit Shahab, că n‑a mai vrut să meargă. De atunci n‑a mai venit deloc, până în după‑masa asta. Dar nici acum Shahab nu a vrut să meargă.

Fataneh Khanom, unchiul şi Khosrou o priveau pe mama fără de glas, încremeniţi. Unchiul şi‑a revenit primul. Mult mai furios decât înainte, s‑a întors spre Fataneh Khanom :

— Unde mergea în fiecare zi ?Fataneh Khanom s‑a albit la faţă şi a început să se bâlbâie.— N‑nu ştiu, pe cuvânt ! Maryam, sigur nu te înşeli ? Poate

îl lua pe băiat de la poartă şi tu nu băgai de seamă.Mama a răspuns fără să‑şi ascundă furia :— Cum poţi să spui aşa ceva, Fataneh ? Când au fost lăsaţi

copiii mei de izbelişte în stradă, să‑i poată lua oricine, să‑i ducă undeva, şi eu să nu‑mi dau seama ? Îi strig din cinci în cinci minute, îi verific. Cum să lipsească două ore şi să nu observ ? Nu, draga mea, oriunde se ducea, pleca singură, nu cu copi‑lul meu.

Unchiul a început să ţipe :— E numai vina ta, femeie ! Uite cum ţi‑ai crescut copiii...

unul mai puşlama decât altul ! Ce fel de mamă eşti, de poate fiică‑ta să dispară două ore pe zi şi tu să nu‑ţi dai seama ? !

— Şi de ce strigi ? Parcă ar fi numai a mea. Tu de ce n‑ai fost mai atent ? Copilul meu, bietul de el, voia să facă o faptă bună pentru fratele tău. Eu chiar i‑am spus s‑o lase moartă.

— Khanom, da’ chiar n‑ai priceput ? Era doar un pretext !— Să lăsăm cearta, a intervenit tatăl. Important e s‑o găsim

pe Fereshteh. N‑aveţi nici o idee unde să fi plecat ?— Am sunat la toate prietenele ei, nu era.— Dar la rude ? Ai sunat acasă la mama, la Shahin ?Fataneh Khanom s‑a apărat :— Nu, dragă ! Dacă află familia, va fi necaz. Te rog, nu mi‑o

aduce pe cap ! Maryam, pentru Dumnezeu, te rog ! Să nu afle nimeni !


— Nu‑ţi face griji, eu nici nu mă‑ntâlnesc cu ei. Nu stau de vorbă la telefon o oră, cu soacra sau cumnata, să‑mi bârfesc rubedeniile şi să dau raportul pentru orice.

Fataneh Khanom s‑a aprins, dar n‑a mai apucat să răspundă, că tatăl a intervenit :

— Eu cred că dacă s‑a supărat, s‑a dus la cineva din familie. V‑aţi certat cumva ? O supăra ceva ?

— Nu, nu ne‑am certat, doar i‑am spus să‑l lase în pace pe copilul ăsta, că dacă era ceva de reparat, se repara până acum. Dar e adevărat că de ceva timp nu e în apele ei. S‑a închis în ea, a slăbit, e amărâtă. Am crezut că e supărată din cauza lui Shahab.

Mama a râs zeflemitor.— Eu zic să o sunăm pe mama, a fost de părere unchiul.

Nu trebuie să‑i povestim ce s‑a‑ntâmplat. Dacă ştie ceva, o să spună chiar ea. O să înţelegem din tonul vocii.

— Eu am vorbit cu mătuşa o oră după‑masă, a spus Fataneh Khanom. Ce să‑i zic acum ? O să intre la bănuieli. Mai bine sună Maryam.

— Eu ? Dacă sun eu, intră şi mai mult la bănuieli. Eu n‑o sun decât dacă am ceva important de spus, nu aşa, degeaba.

— Vreţi să sun eu, să o întreb de sănătate ? a propus tatăl.— Da, Naser dragă, sună tu, a răspuns unchiul. Dacă mama

ştie ceva, mai degrabă o să‑ţi spună ţie.Tatăl a ridicat receptorul, a vorbit cu bunica şi apoi cu

mătuşa Shahin. Apoi Fataneh Khanom a sunat acasă la sora ei. Fără să fi aflat vreunul ceva.

Fataneh Khanom a început să plângă. Îngrijorat, unchiul măsura camera în lung şi‑n lat. Eu nu ştiam ce să cred. Asi şi Babi tăceau.

— Trebuie să anunţăm poliţia, a spus tatăl.— O, nu ! a izbucnit Fataneh Khanom. Să mă bată Dumnezeu !Mama a sărit dintr‑odată de la locul ei, ca şi cum ar fi găsit

dezlegarea.

Parinoush Saniee98

— Ah, gata, am înţeles ! a spus ea. A prins‑o !— Cine ?— Komite‑ul ! Mulţi tineri păţesc aşa, nu vă faceţi griji, nu

e grav. În ultimul timp, ridică des fete şi băieţi din parcuri.— Păi de ce ?— Pentru multe lucruri... de obicei, se leagă de hejab.— Are dreptate, a spus tatăl. Probabil că de aici s‑a dus

direct în parc. Sigur aţi văzut şi voi că la fiecare oră sunt ridicaţi tineri, urcaţi în autobuze şi duşi la komite.

Unchiul a spus cu mânie :— Nenorocita, îi arăt eu ei ! În ce hal o fi mers pe stradă ?Mama, care încerca să liniştească spiritele, a spus :— Ei ! Nu trebuie să arate într‑un fel anume. Ei caută cu

orice preţ greşeli şi nod în papură.— Bun, şi după aia ce se‑ntâmplă ?— Nimic, se rezolvă. Să mergem la komite‑uri şi să vedem

ce s‑a‑ntâmplat.— O omor !— Termină, frate ! Hai mai întâi să o găsim.— Hossein Agha, nu‑ţi face sânge rău ! l‑a îndemnat mama.

Crede‑mă, în zilele noastre e greu să mai găseşti părinţi cu copii adolescenţi care să nu fi ajuns la komite. Când mergeam la lucru, în fiecare zi povesteau colegii că le fuseseră prinşi copiii de komite... fiecare avea câte‑o poveste. A devenit ceva obişnuit. Să nu fii prea sever cu ea ! Mai bine roagă‑te să fie acolo, e mai bine aşa decât în altă parte.

Toţi au aruncat priviri îngrozite spre mama, de parcă fiecare îşi imagina un loc mai cumplit decât celălalt.

L‑au trimis pe Khosrou acasă, ca să răspundă în caz că sună Fereshteh şi să‑i anunţe pe toţi ceilalţi. Tatăl şi unchiul s‑au urcat în maşină ca să meargă la secţiile komite‑ului. Fără să se oprească din plâns, Fataneh Khanom a rămas cu mama, ca să


nu‑şi piardă minţile de grijă şi de singurătate. Shadi adormise pe canapea, nimeni nu observase când. Mama a luat‑o în braţe şi a început să urce scările. Eu am alergat şi m‑am prefăcut că dorm. Mama a pus‑o pe Shadi la locul ei şi s‑a aşezat pe mar‑ginea patului meu. Mi‑a scos şosetele, m‑a mângâiat pe faţă şi pe păr, apoi mi‑a dat un sărut uşor pe obraz. Cât de mult îmi plăcea când făcea asta !

18

În miez de noapte m‑au trezit zgomotul uşii şi mai multe glasuri. Nu ştiam dacă visez sau nu. M‑am dus în capul scărilor ; mama şi Fataneh Khanom îi întrebau nerăbdătoare pe unchiul şi pe tată :

— Ce s‑a‑ntâmplat ? Aţi găsit‑o ?Stăteam lângă scări, în întuneric. Mi‑am sprijinit capul de

balustradă. Tatăl l‑a aşezat pe unchiul, care stătea încovoiat, pe un fotoliu. Fataneh Khanom a izbucnit în plâns.

— Dar el ce are ? a întrebat ea.— Nimic, l‑a apucat iar durerea de spate. De fată nu ştim

nimic.— Doamne ! a exclamat mama, îngrozită. Adică nu era acolo ?

Unde aţi fost ?— Peste tot, la toate secţiile komite‑ului. Am fost şi la spita‑

lele din împrejurimi. N‑am avut de ales şi am anunţat poliţia. Nici urmă de ea. Mâine urmează să mergem la morgă.

Fataneh Khanom a scos un ţipăt şi s‑a prăbuşit pe canapea.— Cum poţi vorbi aşa de faţă cu biata femeie ? l‑a certat

mama.Noaptea aceea foarte grea părea că nu se mai termină odată.

I‑au pus unchiului o pătură pe podea, ca să doarmă pe loc tare. El s‑a lungit pe jos, cu ochii aţintiţi în tavan. Ceilalţi s‑au aşezat prin cameră. Fataneh Khanom plângea încontinuu. M‑am ridicat şi m‑am întors în camera mea.

Dimineaţă devreme am sărit din somn, leoarcă de transpi‑raţie şi îngrozit de coşmarul pe care îl avusesem. Shadi încă


dormea. Nu se auzea nici un sunet. Am ieşit din cameră şi am întredeschis uşa camerei părinţilor. Patul lor era neatins. Mi s‑a făcut frică... nu cumva să fi plecat ! Am coborât precaut scările. M‑am liniştit când am văzut că tatăl dormea pe cana‑ pea. M‑am dus să o caut pe mama în bucătărie, dar nu era acolo. Pe lângă uşa întredeschisă a camerei lui Arash răzbătea o lumină slabă. Am băgat capul pe uşă. Arash stătea la birou şi învăţa. Mama era întinsă pe patul lui. M‑am strecurat pe nesimţite în cameră şi m‑am aşezat la capul mamei. Când m‑a văzut, mama a tresărit şi s‑a mirat :

— Cum de te‑ai trezit aşa devreme ? E abia şase şi jumătate ! Iar aseară te‑ai culcat târziu.

M‑am întins pe pat lângă ea. M‑am lipit de ea, ca să mă simt în siguranţă.

Arash s‑a întors spre mama şi a întrebat :— Era treaz când au venit unchiul şi ceilalţi ?— Da, dar nu ştiu când s‑a dus la culcare.— Deci toată grija asta pentru Shahab a fost o prefăcătorie.— Eu am bănuit de la‑nceput că trebuie să fie altceva la mijloc.— Şi atunci, de ce i‑ai dat voie să‑l ducă pe Shahab cu ea ?— Ei, Fereshteh e diferită de ceilalţi. E o fată bună. Când

era mai mic, Shahab o iubea mult.— Da, dar când a apărut Shadi, l‑a aruncat cât colo. Şi acum

ce‑o să se întâmple ? O vor găsi ?— Dumnezeu ştie... şi dacă o găsesc, cine ştie în ce stare.

Să ne rugăm. Biata Fataneh, Dumnezeu s‑o ocrotească !— Tata nu mă duce azi la ore ?— Nu, mamă, te rog, lasă‑l să mai doarmă puţin. A stat

treaz toată noaptea. La opt trebuie să meargă după unchiul tău. Îi aşteaptă o zi foarte grea. Să dea Domnul să fie bine !

— Bine, mă duc singur. După‑masă am oră de engleză. Nu e nevoie să vină după mine. Mă întorc singur diseară.

— Nu, nu e nevoie să mergi azi la ore. Mi‑e frică să vii singur seara.

— Eu nu sunt fată, să mă răpească.

Parinoush Saniee102

— Aşa‑i ! Dar n‑o să se facă gaură‑n cer dacă nu mergi o zi la ore.

— Eu vreau să merg ! Şi mă gândesc că tata se va supăra că nu m‑am dus.

— Lasă‑l în seama mea. Tu vino mai repede acasă. Poate o să avem nevoie de ajutorul tău.

Nu am putut să‑nghit nimic la micul dejun. Eram tulburat. Inima îmi bătea foarte tare. Îmi repetam neîncetat că ar fi trebuit să mă duc cu ea.

M‑am plimbat fără rost prin cameră şi prin curte. Ce‑o fi păţit Fereshteh ? O fi supărat‑o Ramin ? Ce făceau ei în camera aceea ? Ce bine‑ar fi fost dacă n‑ar fi mers niciodată în casa aia mizerabilă ! De ce nu‑i lăsa poliţia să meargă în parc ? În parc erau cuminţi, nu făceau nimic rău. Doar stăteau de vorbă.

După ce au plecat tatăl şi unchiul, a venit Fataneh Khanom. Încă mai plângea. Mama a încercat s‑o consoleze, dar era clar că nici ea nu era convinsă de ce zicea. Mama a adus tava cu micul dejun în salon şi a aşezat‑o pe Shadi în faţa ei, ca să‑i dea să mănânce. Fataneh Khanom se tânguia :

— Cui să‑i spun necazul de pe capul nostru ? Ce ruşine ! Ce nenorocire ! Doamne, ce păcate am făcut, de am păţit aşa pacoste ?

Mama a încercat să o liniştească prin cuvinte pline de spe‑ranţă. Era prima dată când mama şi Fataneh Khanom erau prietene. Nici una nu mai voia să‑şi demonstreze superioritatea în faţa celeilalte. Nu se mai înţepau. Erau amândouă profund mâhnite şi plângeau. Şi pentru prima dată m‑a durut sufletul pentru Fataneh Khanom. Shadi îşi lăsase deoparte micul dejun şi se juca. Mama stătea de vorbă cu Fataneh Khanom fără să bage de seamă că rămăsese cu bucata de mâncare în mână.

— Deci tot timpul ăsta, când spunea că merge în parc, minţea ? a întrebat Fataneh Khanom. De când n‑a mai fost Shahab cu ea ?


— De mult timp. Din Shahrivar1. Într‑o zi, când s‑au întors, mi‑am dat seama că Shahab plânsese mult. A doua zi când a venit Fereshteh după el, nu a mai vrut nici să se apropie de ea, orice‑aş fi făcut. De atunci, cu toate tertipurile, el n‑a mai vrut să meargă amândoi. I‑a promis dulciuri, îngheţată, jucării, dar degeaba. M‑am mirat atunci de insistenţa ei.

— Dar ce se întâmplase ?— Am întrebat‑o pe Fereshteh, mi‑a spus că Shahab se

dădea în leagăn, iar ea stătea pe jos într‑o parte, când au venit nişte colegi de clasă. S‑a îndepărtat cu ei şi s‑au dus împreună să cumpere ceva. Între timp, Shahab s‑a speriat când n‑a mai văzut‑o. A fost foarte supărat, a crezut că l‑a lăsat acolo şi a plecat. Iar după aceea n‑a mai vrut s‑o bage în seamă.

— Eu chiar cred c‑a fost aşa.— Nu ştiu. De când era mic, lui Shahab îi era frică să

rămână singur. Pe vremea când mergeam la serviciu, plângea în fiecare dimineaţă, de ziceai că rămâne singur pentru prima oară. Cred că a fost mereu înfricoşat de gândul că‑l vom părăsi. Şi pe stradă se lipeşte de mine de parcă aş avea de gând să‑l las acolo şi să fug. Însă cred că supărarea asta prelungită pe Fereshteh şi refuzul de a mai merge cu ea trebuie să aibă o altă cauză.

— Ah, ce bine ar fi dacă ar vorbi, dacă n‑ar fi aşa !Mama s‑a aprins :— Aşa... cum ?— Iartă‑mă, iartă‑mă ! Maryam, te rog nu te supăra. Nu

sunt în apele mele. Nu te supăra pe mine. Acum tu eşti singurul meu sprijin şi adăpost. Voiam să spun că era tare bine dacă vorbea. El ştie multe lucruri, ne putea ajuta.

— Ia stai puţin ! Dă‑i tu lui Shadi să mănânce, mă duc să vorbesc cu el.

1. A şasea lună din calendarul iranian (23 august‑21 septembrie) (n. tr.).

Parinoush Saniee104

În tot acest timp, eu stăteam pe scări şi ascultam ce vorbesc. Asi a spus :

— Ce să facem ? Să le spunem ? Să le ducem la magazi nul ăla ?— Vai, nu ! a exclamat Babi. Ţii minte cât era de speriată

Fereshteh ca nu cumva să afle cineva unde s‑a dus ? Dacă le spunem şi află şi unchiul, ce‑o să fie ? A zis chiar ea că dacă află tatăl ei o omoară.

Asi a continuat :— În plus, mai e şi Esmail... ce ne facem dac‑o să vrea din

nou să ne ia în braţe şi să ne urmărească ? Să‑l ia naiba, nu îl sufăr deloc !

Mama s‑a ridicat de unde stătea şi s‑a îndreptat spre scări. Am sărit şi eu, am urcat scările, am intrat în camera mea, am închis uşa şi m‑am băgat sub păturile răscolite, pe care mama nu le aranjase, cum o făcea de obicei. Mama a dat cu blândeţe păturile la o parte şi mi‑a spus :

— Shahab, dragul meu, hai sus ! Ştiu că nu dormi.M‑am ridicat, dar îmi ţineam capul plecat şi nu mă uitam

la ea. Mama mi‑a ridicat încetişor cu două degete bărbia. M‑a privit în ochi şi m‑a întrebat :

— Shahab, dragul meu, înţelegi ce s‑a întâmplat ? Cred că Fereshteh a fost răpită. Trebuie să o găsim, ne poţi ajuta ?

Asi s‑a mirat :— Noi să ajutăm ? Noi ? Noi, care suntem proşti şi nu putem

vorbi ?Mama a continuat :— Uite, Shahab, eu o să te întreb. Tu doar să mă asculţi şi,

dacă vrei, să dai din cap când am dreptate, bine ? Tu mergeai cu Fereshteh doar în parc ?

Mama a interpretat mişcarea imperceptibilă a capului meu ca o tăgăduire.

— În afară de parc, unde mai mergeaţi ?Am strâns din buze şi am întors capul.— Ah, iartă‑mă, am întrebat greşit. Locul acela unde mer‑

geaţi... ştii unde este ?


Am clipit fără să vreau, iar mama s‑a bucurat un pic şi a continuat :

— Poţi să mă duci acolo ?Cred că groaza mi s‑a citit în ochi, pentru că mama a întrebat :— Ţi‑e frică ?Am dat din cap.— Să nu‑ţi fie frică, sunt cu tine. Nu las pe nimeni să te

necăjească. Putem să‑i spunem şi tatei.Groaza mea a crescut. Am dat cu greutate la o parte mâna

mamei şi mi‑am eliberat capul dintre degetele ei.— Bine, bine, nu mai spunem nimănui. Vom fi doar noi

doi, promit. Bine ? Atunci, hai, du‑mă acolo. Şi tu vrei să o găsim, nu‑i aşa ? Dacă putem să o salvăm, va fi foarte bine. Toată lumea se va bucura şi va pricepe ce băiat bun eşti.

Pe mine nu mă interesa câtuşi de puţin să mă considere băiat bun ceilalţi, doar mama. Ea mi‑a schimbat repede bluza şifonată, care se şi murdărise, şi am coborât împreună. Fataneh Khanom se uita ţintă la noi, cu un pahar cu lapte în mână. Shadi voia să bea din pahar, dar ea nu‑şi dădea seama şi nu‑l înclina. Mama şi‑a pus mantoul şi a spus :

— Fataneh, ai tu grijă de Shadi. Eu şi Shahab ieşim puţin.— Ştie unde e ?— Mergem să vedem.— Vin şi eu. Înnebunesc dacă mai stau pe loc.— Nu, nu se poate ! Ce facem cu Shadi ? Şi nu uita că e

posibil să sune Fereshteh, trebuie să rămână cineva acasă. Mă întorc repede.

— Chiar putem avea încredere în copilul ăsta ?— Dacă nu vrei să ai încredere, treaba ta, nu mă mai duc

nici eu, atunci. Mai ales că nu se ştie dacă e tot acolo unde s‑a dus acum câteva luni cu Shahab.

— Nu, nu ! Am greşit, du‑te, te rog. Poate îi dai de urmă. Du‑te !

19

M‑am lăsat cu totul în mâna lui Shahab, care mă conducea cu mândrie. Era bucuros să fie luat în serios, tocmai de aceea îşi învinsese frica. După ce am traversat câteva străzi, am simţit că mâna începe să‑i tremure, iar paşii i‑au devenit şovăitori.

— Ce s‑a întâmplat, dragul meu ? Am ajuns ? Ce e cu tine, mamă ? Ţi‑e frică ? Nu te teme, sunt cu tine. Arată‑mi doar care e casa.

Cu o mână tremurândă, mi‑a arătat o clădire.— Unde ? Casa aceea roşie ?A dat din cap, a făcut câţiva paşi în faţă şi a arătat spre

firma unui magazin.— Magazinul ăsta ?Şi iarăşi a încuviinţat.— Shahab, cu cine veneaţi aici ? Eraţi doar voi, tu şi

Fereshteh ?A dat din cap în semn că nu.— Aha, deci mai era cineva. Cine ? Era bărbat ? Dacă îl vezi,

îl recunoşti ? E foarte important...A mişcat din nou capul pentru a mă asigura.— Bravo, scumpul meu ! Ce idioţi pot spune că eşti prost ? !Am pornit spre magazin. Dar şi‑a smuls mâna din a mea.— Ce e, mamă ? Trebuie să mergem să vedem ce se întâmplă.

Dacă ţi‑e frică, stai aici, mă duc doar eu.Am făcut câţiva paşi, iar el a fugit după mine şi m‑a strâns

de mână. M‑am oprit în faţa uşii magazinului. Era închisă. M‑am uitat derutată în jur şi mi‑am spus :


— Ce magazin e ăsta, care să fie închis la ora asta ? Ce ne facem ? E închis. Eşti sigur că ăsta e locul ?

Foarte convins, a dat din cap.— Foarte bine. Acum nu e nimeni înăuntru. Trebuie să

aşteptăm să vină cineva. Sau poate‑ar fi mai bine să plecăm şi să ne‑ntoarcem mai târziu.

Shahab era agitat. Dădea repede din cap, dar nu înţelegeam ce vrea să‑mi spună. Am stat puţin pe gânduri, apoi l‑am luat de mână şi am pornit spre casă. Şi‑a smuls mâna şi s‑a întors în fugă spre magazin. A izbit cu pumnişorii lui în uşă. M‑am întors şi eu, nu ştiam însă ce să fac.

— Ce‑i asta ? Nu vezi că e închis ? Nu e nimeni, de ce baţi la uşă ?

Fără să mă asculte, izbea de mama focului cu pumnii şi picioarele în uşă.

— Chiar crezi că este cineva acolo ?S‑a bucurat că înţelesesem în sfârşit şi a dat din cap. Am

venit să‑l ajut şi am lovit cu cheile în geam şi în grilajul negru de fier pus la uşă şi la ferestre. Încercam să zăresc ceva înăuntru, prin perdelele albe bine trase. Un bărbat care trecea pe acolo m‑a întrebat :

— Doamnă, nu vezi că e închis ? Du‑te şi fă‑ţi cumpărăturile în altă parte.

I‑am întors spatele şi am continuat să bat în uşă. Câteva clipe mai târziu, o vecină şi‑a scos capul pe fereastră şi a bom‑bănit :

— Ce oameni ! Doamnă, nu vezi că e închis ? De ce mai faci atâta gălăgie ?

— Este ceva urgent.— Ei dorm până la prânz.— Cum, dorm aici, în magazin ? — Da, aşa cred.— Iertaţi‑mă, dar trebuie să îi trezesc.— Ai uitat ceva înăuntru ?

Parinoush Saniee108

M‑am bucurat de explicaţia pe care mi‑o dăduse singură şi i‑am spus :

— Da, toată viaţa mea era în geanta pe care am lăsat‑o aseară în magazinul ăsta.

Shahab m‑a privit cu încântare, un zâmbet i‑a fluturat pe buze.

Femeia a clătinat din cap, a închis fereastra şi a dispărut. Am început să bat din nou la uşă cu mănunchiul de chei. Nu se‑ntâmpla nimic şi începeam să‑mi pierd speranţa. Shahab a luat atunci o piatră albă din grădină şi a‑nceput să lovească în grilaj cu ea.

— N‑are rost. Să mergem, ne întoarcem peste o oră.A aruncat plin de furie piatra, care a trecut printre barele

de fier şi a spart un geam din magazin, ce părea să fi fost crăpat dinainte. Am stat locului, speriată. Am pălit, Shahab s‑a ascuns, şi el după fusta mea. Imediat, din întuneric a apărut un bărbat buimăcit, neîngrijit. Îl deranja lumina zilei. A strigat cu voce răguşită :

— Ce s‑a‑ntâmplat ? De ce faci asta ?Doi trecători s‑au oprit, aşteptând să înceapă scandalul.

M‑am adunat. Bărbatul răsucea cheile din mănunchiul pe care îl ţinea în mână, căutând cheia de la uşa de fier. În cele din urmă, a găsit‑o, a deschis uşa şi a‑nceput să urle :

— Ia uite ce‑ai făcut, femeie ! Trebuie să‑l plăteşti. Crezi că te las să scapi aşa uşor ?

Dintr‑un salt, era lângă mine şi mi‑a prins încheietura mâinii ca într‑un cleşte. Mi‑am smuls furioasă mâna şi am spus, cu glasul tremurând :

— Să‑ţi fie ruşine !— Să plăteşti geamul !— Da, îl plătesc. Dar mai întâi să‑mi spui ceva. Ieri după‑

masă, a venit aici o fată pe nume Fereshteh ?Bărbatul a înlemnit. A rămas tăcut o clipă, apoi a spus :


— Pe aici vin şi pleacă mii de oameni. De unde să ştiu cum îi cheamă ?

— Dar ea e diferită. Copilul spune că o cunoşti bine pe fata asta.

Bărbatul a privit în jos şi abia atunci l‑a văzut pe Shahab, care îşi scosese capul de după fusta mea. A încremenit. S‑a uitat apoi îngrijorat pe stradă şi i‑a repezit pe cei câţiva oameni adunaţi :

— Ce staţi să vă uitaţi, e cinema aici ?Şi a continuat cu voce joasă :— Copilul se înşală. Nici măcar nu vorbeşte.M‑am însufleţit. Venisem unde trebuia.— Ca să vezi ! Deci îl ştii bine şi pe copilul ăsta. Doar că

te‑au informat greşit. El nu vorbeşte cu cei de teapa ta. Cu mine, mama lui, şi cu poliţia vorbeşte foarte bine.

Auzind una ca asta, bărbatul s‑a speriat şi mai tare. S‑a dat la o parte din faţa uşii.

— Vino înăuntru să văd ce ai de spus.Am intrat şovăind. Mi‑era frică, deşi încercam să arăt că

nu mă tem de nimic.— Nu am ce discuta cu dumneata. Vreau doar să aflu unde‑i

Fereshteh.— De unde să ştiu eu ? Păi ce, oricine dispare vine la mine ?— Dar Fereshteh a venit aici.— Multă lume vine aici. De unde să ştiu care a fost ea ? Doar

vezi şi dumneata, nu este nimeni aici. Poţi să te uiţi peste tot.Am privit în jur. Perna şi pătura de pe canapeaua de lângă

perete arătau că bărbatul dormise acolo. M‑am dus până în fundul magazinului. Nu, nu era nici un loc unde s‑ar fi putut ascunde. Am rămas puţin descumpănită, nu ştiam ce să mai fac. Shahab mi‑a dat drumul mâinii şi a zbughit‑o în spatele maga‑zinului. Bărbatul a şters‑o după el, am fugit şi eu în urma lor. În spate era foarte întuneric. Nu vedeam bine. La un moment

Parinoush Saniee110

dat mi‑am dat seama că bărbatul stătea în mijlocul scărilor şi îl ţinea pe Shahab sub braţ.

— Dă‑i drumul copilului, mizerabilule ! am strigat.Bărbatul a aruncat copilul spre mine. L‑am prins din aer

şi‑am strigat, cu un glas care devenise grav de supărare :— Mergi s‑o aduci pe Fereshteh sau anunţ komite‑ul ?— De unde s‑o scot eu ?Eram deja convinsă că Fereshteh e chiar acolo. Cuvintele

lui aveau iz de tocmeală. I‑am spus atunci cu o voce calmă :— Nu vreau s‑o fac de ruşine pe fata asta. Încă nu le‑am

spus nici părinţilor ei. Dacă o laşi să vină, am s‑o duc acasă ; vom spune că a fost la o prietenă şi am găsit‑o eu acolo. Nici nu pomenesc numele tău. Pentru că, dacă fac asta, onoarea fetei va fi călcată în picioare. Dar dacă n‑o laşi, aduc aici toate komite‑urile şi toţi poliţiştii. O să‑ţi facă zile fripte şi‑o să‑ţi pară rău. E spre binele tău să‑i spui să vină chiar acum. Pentru că dacă vine acum, nu va ieşi nici un scandal. Dar dacă mai întârzii, va fi vai de tine, tatăl şi unchiul ei te vor nenoroci !

Omul a tăcut, cântărindu‑mi cuvintele. După câteva clipe, a ridicat capul şi a spus :

— Bine, fie ! Dar dacă spui ceva de mine sau de magazin, o să îţi fac viaţa amară !

— Ajunge, du‑te şi adu‑o până nu vine cineva.Bărbatul a urcat scările, a deschis uşa camerei şi a strigat :— Repede, strângeţi‑vă lucrurile şi ştergeţi‑o ! Să nu vă mai

prind pe‑aici !Fereshteh a apărut în prag cu părul în dezordine, palidă,

tulburată şi speriată. În spatele ei era un tânăr de vreo optspre‑zece‑nouăsprezece ani. Arătau atât de slabi şi de firavi !

— Vai, Fereshteh, ce faci aici ?— Eşti singură ? m‑a întrebat ea cu voce tremu ră toare.— Da, nu‑ţi face griji. Vino, toată lumea te caută. Ce s‑a

întâm plat ?— Nu, nu vin. Mi‑e frică.


— Nu‑ţi fie frică ! Mergem la noi acasă, nu o să las pe nimeni să afle unde‑ai fost. O să le spun că te‑ai supărat pe mama ta şi că te‑ai dus la o prietenă acasă. Dar după aceea ţi‑a părut rău şi m‑ai sunat, iar eu am venit după tine.

Fereshteh şi‑a tras încet mâna dintr‑a băiatului şi a coborât cu paşi şovăitori. Am ajutat‑o să îmbrace mantoul pe care îl ţinea în mână şi i‑am pus baticul pe cap. Pe tot drumul spre casă, lui Fereshteh i‑au curs lacrimile şuvoi. Shahab o luase mândru de mână şi o conducea.

20

Odată cu reîntoarcerea lui Fereshteh, zarva iscată cu o seară înainte a căpătat o altă formă. Fataneh Khanom a întâmpinat‑o pe fată cu o palmă zdravănă, apoi a leşinat. Fereshteh nu con‑tenea din plâns. Mama a luat nişte apă şi a stropit‑o pe faţă pe Fataneh Khanom, care şi‑a venit aşa în simţiri. A izbucnit în plâns şi, pentru prima dată, m‑a îmbrăţişat. M‑a sărutat şi mi‑a strigat :

— Dumnezeu să te aibă în pază, dragul meu ! Eşti îngerul meu salvator !

Mama a trimis‑o pe Fereshteh la baie, apoi i‑a povestit lui Fataneh tot ce se întâmplase. Fataneh Khanom asculta îngrozită şi se tot lua cu mâinile de cap. La sfârşit, a spus :

— Doamne, Maryam, să nu cumva s‑ajungă la urechile tată‑lui ei ceva din toate astea ! Se lasă cu vărsare de sânge.

— Nu ! Nu‑ţi face griji, o să spunem că s‑a supărat pe tine şi că s‑a dus la acasă la o prietenă, să stea acolo. Pentru că se făcuse noapte, n‑a mai putut să se întoarcă ; şi ea voia şi să te necăjească puţin. Până la urmă, dimineaţa, când s‑a mai calmat, a sunat şi ne‑a spus unde este, iar noi am mers împreună după ea.

Minciunile mamei erau fără cusur. Eram foarte mândru de ea. Asi a spus :

— Bravo, ce mamă curajoasă avem ! Şi totuşi, de faţă cu tatăl şi cu bunica, de ce nu vorbeşte şi o apucă mereu plânsul ?


— Dar ei unde or fi acum ? a întrebat Fataneh Khanom. Îmi tremură inima pentru Hossein. Mă gândesc la problemele lui cu spatele, îl doare rău.

— Trebuie să ne sune. L‑am rugat pe Naser să ne dea nea‑părat un telefon înainte de prânz.

Fereshteh s‑a întors, galbenă la faţă, cu părul ud, şi s‑a aşe‑zat în faţa mamei şi a lui Fataneh Khanom. Aceasta a întrebat‑o :

— Ce‑a fost în capul tău ? Nu te‑ai gândit că ne nenoroceşti ? Nu te‑ai gândit că ne faci de râs ?

Lui Fereshteh i‑au dat lacrimile. Mama i‑a făcut semn lui Fataneh Khanom să tacă, apoi a spus cu voce tare :

— Mi se pare că nu te simţi bine, Fereshteh ! Vrei să mergi să dormi ?

— Acum ce se va întâmpla ? a întrebat fata printre suspine.— Ce vrei să se întâmple ? a răspuns Fataneh Khanom furi‑

oasă. Nu ai avut pic de respect ! Când vine tata, ce‑o să‑i spun ?— Vai ! Mai bine mă omor.— Ce vorbe‑s astea ? a intervenit mama. N‑a fost nimic

grav. Ai avut nişte discuţii cu mama ta şi, dintr‑o supărare copilărească, te‑ai dus acasă la prietena ta fără să anunţi pe nimeni. Apoi ţi‑a părut rău şi ai dat telefon.

— Mi‑e frică să mă duc acasă.— Are dreptate, Fataneh. Las‑o să stea la noi câteva zile.

Când se mai liniştesc apele şi îi mai trece supărarea tatălui ei, se va întoarce acasă.

— Da, aşa e cel mai bine.A sunat telefonul. Mama s‑a dus repede să răspundă şi a

spus cu bucurie în glas :— Cum să nu avem veşti, avem ! Şi chiar veşti bune ! Da,

da, e aici, stă chiar în faţa mea. Da, slavă Domnului, e bine. Se dusese la o prietenă, a sunat de dimineaţă. M‑am dus cu Shahab după ea şi am adus‑o acasă. Nu ştiam unde eşti ca să‑ţi dau de ştire.

Parinoush Saniee114

Apoi tonul mamei s‑a schimbat.— Bună ziua, Hossein Agha... Ce vorbe‑s astea, ar trebui

să te bucuri că e teafără...Ca şi cum legătura s‑ar fi întrerupt, mama a pus încet recep‑

torul jos.— Ce‑a spus ? a întrebat îngrozită Fataneh Khanom.— E foarte furios... Bine, are dreptate... Dar nu contează,

o să‑i treacă. Acum trebuie neapărat s‑o ţinem pe Fereshteh departe de el. Fereshteh, du‑te sus şi odihneşte‑te în patul lui Shahab. Să nu ieşi în calea tatălui tău !

Fereshteh s‑a uitat la mine. M‑am ridicat mândru, am luat‑o de mână şi am dus‑o în camera mea. Ea s‑a întins pe pat, iar eu am încercat s‑o învelesc cu pătura.

— Nu e nevoie, a spus ea.A început să plângă. M‑am aşezat lângă ea. Nu mai eram

supărat pe ea. Am început s‑o mângâi încetişor pe păr.— Mi‑am distrus viaţa, a continuat. Sunt o fiică rea ! Tata

are dreptate să mă omoare.Am scuturat din cap cu toată hotărârea şi i‑am sărutat obra‑

zul ud de lacrimi. Fereshteh m‑a strâns puternic în braţe.— Ah, Shahab, dragul meu, doar pe tine te am. Numai tu

îmi eşti aproape, numai tu ştii tot. Şi sunt convinsă că înţelegi totul, doar tu ştii că nu voiam să merg acolo. Îţi jur că nu voiam ! M‑am împotrivit cât am putut !

Am început să tremurăm amândoi când am auzit maşina intrând în curte, uşa salonului deschizându‑se în forţă, iar apoi strigătele unchiului.

— Unde e nenorocita ?Fataneh Khanom a răspuns pe un ton rugător :— Hossein, linişteşte‑te, pentru Dumnezeu ! Hai, stai jos şi

bea nişte apă.— Nu, n‑am parte de linişte până n‑o omor pe mizerabila

asta ! Să fugă de acasă ? ! Dumnezeu ştie pe unde‑o fi umblat ! La ce ne trebuie o fată care nu vine acasă noaptea ?


— Potoleşte‑te, frate ! Gândeşte‑te şi la tine puţin ! Ai grijă cu spatele, cu odihna, că altminteri paralizezi !

— Ce odihnă ? Parcă mă lasă ăştia să mă odihnesc ! De dimi‑neaţa până seara trudesc pentru copiii ăştia nerecunoscători şi uite cum mă răsplătesc !

— Hossein Agha, a spus mama, nu s‑a întâmplat nimic atât de grav, încât să te porţi aşa. Stai jos puţin, să îţi povestesc. Nu mai fi aşa aspru cu ea.

Pentru prima dată s‑a auzit şi vocea lui Khosrou, spre sur‑prinderea lui Asi, care s‑a întrebat de unde apăruse şi ăsta.

— Cum adică nu s‑a întâmplat nimic atât de grav ? Prefăcuta, cine ştie unde s‑a dus şi cu cine a fost noaptea.

Fataneh Khanom l‑a repezit fără întârziere :— Tu să taci, Khosrou !— De ce să tac ? Sunt fratele ei.— Da, eşti, a răspuns mama. Dar dacă erai un frate bun,

nu o necăjeai atâta, încât să plece din cauza ta de‑acasă şi să meargă la prietena ei.

— Din cauza mea ? Ce treabă am eu ? Ce i‑am făcut ?— Asta tu ştii mai bine. Hossein Agha, te rog, pentru

Dumnezeu, stai jos. Ia nişte sirop. Naser, vino şi ajută‑l să se aşeze.

În tot acest timp, Fereshteh m‑a strâns aşa de tare‑n braţe, tremurând toată, că abia dacă mai puteam să suflu. Când vocile de jos s‑au mai astâmpărat, braţele ei s‑au înmuiat şi am putut să mă desprind din strânsoare. Fereshteh s‑a prăbuşit pe pat. Am coborât cu grijă scările, m‑am oprit lângă mama şi m‑am prins de fusta ei. Doar atunci când atingeam ceva ce îi aparţinea mă simţeam în siguranţă. Mama a spus cu un zâmbet blând :

— Hossein Agha, copiii sunt la o vârstă delicată, trebuie să avem mai multă răbdare cu ei. Se supără din motive greu de înţeles, reacţionează imatur şi fără să se gândească la urmări, apoi le pare rău. Iar Fereshteh e foarte sensibilă. Nu ştiu ce‑a discutat cu mama ei, a necăjit‑o şi Khosrou, iar ea s‑a supărat

Parinoush Saniee116

şi s‑a dus la prietena ei. I‑a părut rău după aceea şi s‑a întors... asta‑i tot.

— Asta‑i tot ? ! Câte‑am îndurat de aseară şi până acum, m‑a distrus ! Nu ai idee cât am pătimit ! La morgă, de câte ori mă uitam la un cadavru, îmi stătea inima‑n loc, îmi treceau mii de gânduri prin minte. De zeci de ori am murit şi‑am înviat, şi‑mi spui acum că asta‑i tot ?

— E un copil, nu şi‑a dat seama ce face. Aşa e, ai dreptate. N‑o să mai facă niciodată aşa ceva. Mulţumeşte‑i lui Dumnezeu că totul s‑a terminat cu bine, linişteşte‑te şi gândeşte‑te la sănătatea dumitale.

Fataneh Khanom i‑a dat unchiului siropul şi i‑a spus plân‑gând :

— Ai dreptate în tot ce spui, dar şi Maryam are dreptate. Copilul e la o vârstă dificilă, nu e doar vina ei. Şi‑i pare atât de rău ! A plâns foarte mult şi şi‑a cerut iertare din tot sufletul.

— Dar până la urmă unde naiba a fost ?— La prietena ei.— Care prietenă ? N‑am sunat la toate aseară ?Khosrou a făcut un pas în faţă şi a ţipat furios :— Mint, tată ! Care prietenă ? Chiar eu am vorbit cu toate !

Dacă spun adevărul, să ne zică numele ei ! Să ne dea adresa şi să mergem s‑o întrebăm.

Mi‑a stat inima‑n loc. Mi‑era teamă că unchiul o să‑i dea dreptate şi c‑o să vrea să meargă la casa prietenei lui Fereshteh.

Vocea mamei a tremurat puţin.— Să‑ţi fie ruşine, băiete ! Chiar le cunoşti pe toate prietenele

şi colegele lui Fereshteh ? Eu am fost acasă la ei, sunt oameni cumsecade. Am vorbit şi cu mama ei.

Hossein Agha era obosit, dar încă nervos.— Dacă sunt oameni cumsecade, de ce nu ne‑au sunat ?— Mama ei nu ştia că nu vă anunţase, a răspuns mama.

A presupus că Fereshteh primise învoirea voastră să rămână la ei peste noapte.


— Ha, ce minciună ! a exclamat Khosrou. De unde‑a apărut prietena asta ? De ce n‑a văzut‑o nimeni până acum ?

— Cum să n‑o vadă, uite că Shahab o ştia. A fost de câteva ori cu Fereshteh la ea, ştia drumul, chiar el m‑a dus până la casa lor. Fără el, nu găseam casa.

Toţi şi‑au întors privirea spre mine, iar Khosrou a izbucnit cu ură :

— Ăsta ? Prostul ăsta ? Vezi, am zis eu că totu‑i o minciună sfruntată, dar chiar atâta nesimţire ? Dacă e aşa, hai, du‑mă şi pe mine acolo. Haide !

S‑a îndreptat spre mine, m‑a prins strâns de mână şi m‑a tras spre uşă. Mama şi Fataneh Khanom îl priveau îngrozite şi buimăcite.

— Hai... Să mergem, nătărăule ! Până nu‑mi arăţi casa, nu‑ţi dau drumul !

Am început să clocotesc de furie. Mi‑au trecut prin faţa ochilor toate chinurile la care mă supusese Khosrou. Cu ură şi cu o putere neaşteptată pentru trupul meu mic, mi‑am smuls mâna din mâna lui Khosrou şi i‑am strigat :

— Codoşule ! Madar ghahve !

Erau cele mai tari înjurături pe care le ştiam şi pe care, în mintea mea, le adresam mereu oamenilor răi. Dar din liniştea care s‑a lăsat brusc am înţeles că, de data asta, nu le spusesem doar pentru mine, ci chiar îmi ieşiseră pe gură şi toţi le auzi‑seră. Khosrou mi‑a dat drumul. Am rămas nemişcat câteva clipe. Apoi am rupt‑o la fugă pe scări în sus, pentru a scăpa de privirile uluite ale celor din jur. Aveam nevoie de un loc ferit şi liniştit, unde să înţeleg ce s‑a întâmplat. Am auzit în urma mea strigătul de bucurie al mamei, care şi‑a revenit din şoc înaintea celorlalţi.

— A vorbit ! Aţi auzit... a vorbit !Unchiul a râs scurt.— Da, şi încă cum !

Parinoush Saniee118

Apoi a început să râdă în hohote. Râsul lui i‑a molipsit şi pe ceilalţi, care au început la rândul lor să râdă, întâi mai încet, apoi tot mai zgomotos. Eu îi priveam uimit din capul scărilor. Unchiului îi dăduseră lacrimile de atâta râs. Ştergându‑se la ochi, i‑a spus tatălui :

— Naser dragă, dacă aşa are de gând să vorbească fiu‑tău, atunci e foarte bine că nu vorbeşte.

Tatălui nu‑i venea încă să creadă.— De unde a învăţat ? a întrebat el.— De unde învaţă toţi copiii.

M‑am dus spre camera mea, dar Fereshteh dormea acolo şi nu puteam sta singur cu prietenii mei. Am deschis uşa tera‑sei. Am stat o vreme într‑un colţ. Am văzut de sus când a plecat familia unchiului. Tatăl îl susţinea pe unchiul de sub braţ. Unchiul nu mai părea furios. Fataneh Khanom mulţumea de zor, iar Khosrou avea o expresie acră.

După ce au plecat, în curte s‑a lăsat liniştea. Am urcat scă rile care legau terasa de acoperiş şi m‑am aşezat pe banca de pe acoperiş.

— L‑ai înjurat, a spus Asi.— Da ! Şi au auzit şi ceilalţi ! Deci chiar am spus ceva cu

voce tare ?— Da ! Ai văzut ce uimiţi au fost ? Toţi au tăcut. A fost ca

şi cum l‑ai fi bătut pe Khosrou.— Au fost nişte înjurături foarte urâte, nu ? a întrebat Babi.— Da, s‑a întrebat şi tatăl lui Arash unde le‑am învăţat.

Mă simţeam mai uşor, parcă mi s‑ar fi luat o povară de pe umeri. Făcusem primul pas. Soarele de iarnă era blând şi plă‑cut. Totul mi se părea frumos. M‑am ridicat, m‑am apropiat de marginea acoperişului şi m‑am uitat la curtea casei vecinului din spate, care era mare şi plină de pomi. Doar doi copaci, cu


crengi ce ajungeau până pe acoperiş, mai erau verzi. Restul nu mai aveau frunze. Crengile din vârf păreau mai tinere şi mai viguroase. Oare ce se mişca între crengi şi frunzele lor ascuţite ? Ah, era un cuib de pasăre ! Mă uitam la el fermecat şi mi s‑a părut c‑am auzit un zgomot, dar era atât de frumos în lumea vioaie a micuţelor fiinţe, că n‑am mai fost atent la ce se întâm‑pla în jurul meu. M‑am căţărat cât de mult am putut pe zidul acoperişului, ca să ajung cât mai aproape. Dintr‑odată, o durere ciudată m‑a străpuns în spate şi în mijloc şi cineva m‑a ridicat. Mă zbăteam în braţele tatălui. Nu înţelegeam ce se petrece. Au urmat alte câteva lovituri în spate. Nu ştiu dacă forţa lor sau faptul că veniseră cu totul pe neaşteptate şi fără vreun motiv le‑a făcut să pară atât de dureroase, însă chiar şi acum e de ajuns să mă uit la scările de pe acoperiş ca să le simt din nou. M‑a aşezat jos. M‑am uitat în ochii lui furioşi. Ce‑l apucase ? Îşi flutura ameninţător mâinile în faţa mea, răstindu‑se :

— Cine ţi‑a dat voie să mergi pe acoperiş ? Nu am spus că nimeni n‑are voie să urce scările astea ?

Mama, care stătea pe ultima treaptă, a spus :— Slavă Domnului că l‑ai prins la timp !— Da, era atârnat până la burtă. S‑a îndurat Dumnezeu.S‑a întors spre mine şi a continuat :— Dacă o singură dată mai vii aici sus, te bat de nu mai

ştii de tine. În plus, trebuie să‑ţi ard şi una peste gură.M‑a lovit cu dosul palmei peste gură, dar uşor.— Asta e pentru cuvintele urâte pe care le‑ai spus. De‑acum

să vorbeşti frumos, ai înţeles ?— Lasă‑l, a intervenit mama. Nu e momentul acum.Mama m‑a luat de mână şi am coborât cu grijă scările de

pe acoperiş.— Naser, scările astea sunt foarte periculoase. Să te gândeşti

ce‑i de făcut cu ele.În capul meu, totul se învălmăşea. Mirarea şi nedumerirea

au făcut loc încet furiei. Durerea loviturilor se înteţea din cauză

Parinoush Saniee120

că nu le meritasem. Când am ajuns la parter, am fugit la baie, am închis uşa şi m‑am sprijinit cu spatele de ea.

— Ce prost ! a exclamat Asi. La noi în cameră dormea Fereshteh, unde era să mergem ca să stăm de vorbă, dacă nu pe acoperiş ?

— Da, dar au spus că e periculos pe acoperiş, a răspuns Babi.

— Cum adică e periculos ? Nu ştiu să urce scările şi gata, e periculos. Şi de ce ne‑a dat peste gură ?

— A zis că din cauza cuvintelor urâte.— Mofturi ! N‑am văzut pe nimeni bătut când înjură ! Chiar

şi el spune mereu „nenorocit“ şi „javră“. Dar, deh, când le spun copiii, devin cuvinte urâte. Şi când Shadi spune „nenoloţitule“, toţi râd. Doar cel care e înjurat se înfurie. Dar nu i‑am spus nimic urât lui, ci lui Khosrou. El de ce nu s‑a supărat ? Adică, aşa de mult îl iubeşte pe Khosrou, încât îi ia apărarea ? Când Khosrou ne face proşti, nouă de ce nu ne ia apărarea ? Şi cică să vorbim frumos de‑acum înainte, dar cine a vrut să vorbească ? Să nu care cumva să vorbeşti cu el, da ?

21

Înjurăturile lui Shahab au reuşit să destindă atmosfera. Fataneh Khanom a profitat de ocazie, s‑a dus repede să‑l ia pe Hossein Agha de sub braţ şi i‑a spus :

— Să mergem acasă, Hossein trebuie să doarmă.— Şi Fereshteh ? a întrebat Khosrou. Ea de ce nu vine ?Fataneh Khanom i‑a răspuns pe un ton arţăgos :— Ia nu mai fi aşa de băgăcios ! Dacă vrea să rămână câteva

zile la mătuşa Maryam, să rămână ! Să înveţe cu ea.— Oh, da... o să înveţe pe rupte !— Nu e vorba de asta, eu vreau să stea departe de tine

câteva zile, să‑i mai treacă supărarea. Nu glumesc, şi mie mi‑ar veni să fug de tine dacă aş fi în locul ei !

După ce au plecat şi în casă s‑a lăsat tăcerea, Naser s‑a aşezat obosit pe un scaun şi a spus :

— Ce noroc că s‑a terminat totul cu bine ! Dumnezeu ştie în ce situaţie eram acum dacă n‑o găseam. N‑ai idee câte mi‑au trecut prin cap de aseară până acum. Dar spune‑mi, ce ai poves‑tit chiar e adevărat ?

L‑am privit, şovăind. Oare cât putea să afle ? Bunica spunea mereu „Cu cât bărbaţii ştiu mai puţine, cu atât mai bine. Nu e nevoie să le spuneţi totul“. I‑am răspuns liniştită :

— Da, exact aşa s‑a întâmplat.— Ea unde e acum ?— Sus, doarme în camera lui Shahab. Cred că e bolnavă.— A răcit ?

Parinoush Saniee122

— Nu, e palidă şi tristă, s‑a închis în ea. Era o fată aşa de veselă şi zglobie, iar acum plânge întruna.

— Dar de ce ? Ce‑a păţit ?— De unde să ştiu ? Khosrou o tot necăjeşte.— N‑am mai auzit asta până acum.— Nici mama ei n‑o înţelege prea bine. Lasă‑mă câteva

zile, cât stă aici, că o descos eu. Mă duc sus să văd cum se mai simte. Vrei să vii şi tu s‑o vezi ?

— Da’ ce, a făcut vreo ispravă grozavă, să mă duc s‑o vizi‑tez ? Bietul de frate‑meu, era să‑l omoare. Nu, mai bine o las în pace. Dar... ce zici de Shahab ?

— Da, ai văzut, copilul meu a vorbit ! Şi atunci, mai demult... am avut dreptate, a spus „mami“.

— Şi ce înseamnă asta ? Că poate să vorbească ?— Da, însă numai când vrea.— Ciudat ! Dacă nu vrea, nu vorbeşte. Dar să vrea să spună

aşa nişte înjurături urâte ? Care o fi adevărul ? Ce ştie să spună ? De ce nu vorbeşte ? Unde‑i problema ? E un copil foarte com‑plicat. Trebuie să‑l ducem la un psiholog.

— Acum, că a început, nu mai e nici o problemă. Încet‑încet o să‑şi dea drumul. Dar ce haios a fost, dragul de el... mi s‑a înmuiat inima de drag.

— Khanom, ai grijă, dacă râdem când spune înjurături, nu facem decât să‑l încurajăm şi nu‑l mai dezvăţăm. O să ne facă de râs. Trebuie să‑i arătăm chiar acum că nu‑i de glumă. Să nu te prind că‑l iei în braţe şi că‑l feliciţi că a vorbit aşa ! Trebuie să înţeleagă că nu ne bucură decât cuvintele frumoase.

— Vai, dar e foarte greu ! Îmi vine să‑l acopăr cu pupături !— A fost foarte haios, mai ales cu expresia pe care şi‑o

luase ! Dar trebuie să ne abţinem. Unde s‑a dus ?— A fugit, s‑a dus sus. Merg să‑l aduc, să vorbim cu el.

Fereshteh a spus că Shahab nu venise în camera lui. L‑am căutat peste tot, sub paturi, în cameră, la toaletă. Şi Naser începuse să‑şi facă griji.


— N‑avea cum să iasă din casă. Să nu fi mers sus, pe terasă.Am urcat scările alarmaţi. Uşa terasei era descuiată. Naser

a spus :— Nu cumva să fi mers pe acoperiş !Ne‑am privit îngroziţi, scările şi marginile acoperişului erau

foarte periculoase. Am mers încet sus. Când l‑am văzut atârnat peste marginea acoperişului mi s‑a tăiat respiraţia.

Mi‑am dus mâna la piept şi am încremenit pe scări. Naser s‑a apropiat de el încetişor, fără zgomot. Ceva, nu ştiu ce, îl absorbise cu totul şi tocmai întindea mâna să apuce lucrul acela. Picioarele i s‑au desprins de pe pământ. Naser l‑a prins pe când aluneca şi l‑a pedepsit, ca să nu mai îndrăznească altă dată să urce pe acoperiş.

22

Zilele acelea au fost aşa de încărcate, că toţi au uitat de mine, de înjurături, de vorbitul sau nevorbitul meu. La ordinea zilei erau plânsul continuu al lui Fereshteh şi discuţiile ei cu mama, în spatele uşii închise. În fiecare zi, după ce plecau Arash şi tatăl lui, Fataneh Khanom venea pe la noi. Se sfătuia ore întregi cu mama şi plângea mult. Oricât mă străduiam să ascult, nu pricepeam despre ce e vorba. De câteva ori mama a plecat singură de acasă. Într‑o dimineaţă, îndată ce tatăl a ieşit din casă, mama s‑a îmbrăcat şi, cu chipul frământat de grijă, ne‑a dus la Fataneh Khanom şi a plecat doar cu Fereshteh, care tremura. Era clar că au ceva important de rezolvat. Fataneh Khanom s‑a întors cu noi acasă, dar părea că nici nu ne vede. Se plimba de colo‑colo, îşi frângea mâinile şi murmura rugă‑ciuni. Zbuciumarea ei umpluse toată casa şi ne tulburase şi pe noi. Oare ce se‑ntâm plase ? Ce ascundeau ? De ce mama nu‑i spunea tatălui nici un cuvinţel despre toate drumurile ei ? Asi şi Babi tăceau de ase menea.

Se făcuse amiază, dar mama şi Fereshteh nu se întorseseră încă. Fataneh Khanom se tot învârtea şi se răsucea, dar nu‑i trecea prin minte să ne dea să mâncăm. Shadi a găsit pe masă nişte pâine uscată, rămasă de la micul dejun, şi a‑nceput să molfăie la ea. Mie nu‑mi era foame.

În cele din urmă, orele cumplite au trecut şi mama s‑a întors, cu Fereshteh de braţ. Fereshteh era slăbită şi palidă, tremura şi


abia mergea. Văzându‑le, Fataneh Khanom a izbucnit în lacrimi. Cu glas poruncitor, care nu‑i stătea în fire, mama i‑a spus :

— Ajunge, Fataneh, pentru Dumnezeu ! Până acum am murit şi‑am înviat de o sută de ori ! Vezi ce mă pui să fac ?

S‑au chinuit s‑o ducă Fereshteh până la etaj şi au culcat‑o pe patul meu, care de ceva vreme era oricum al ei. Fataneh Khanom a adus nişte supă şi i‑a turnat lui Fereshteh câteva linguri în gură. Am mers în camera mamei. Era prăbuşită pe pat. Ce obosită arăta ! A stat puţin, apoi s‑a ridicat fără vlagă şi şi‑a schimbat hainele. M‑a văzut că mă uit ţintă la ea şi mi‑a zâmbit trist. M‑a mângâiat pe cap şi a spus cu gândul departe :

— Voi aţi fost cuminţi, nu‑i aşa ?Am înaintat câţiva paşi şi i‑am cuprins picioarele cu braţele.

Mama s‑a aşezat pe pat, m‑a luat în braţe şi mi‑a spus cu un nod în gât :

— Nu ştiu cât ştii tu. Dar sigur ai fost şi tu îngrijorat, dragul meu confident. N‑ai idee ce zi grea am avut !

Apoi m‑a sărutat, m‑a lăsat jos şi am ieşit din cameră. I‑a aruncat o privire lui Fereshteh prin uşa întredeschisă, apoi am coborât amândoi scările. Fataneh Khanom, care tocmai curăţa masa din bucătărie, a exclamat :

— Domnul să te binecuvânteze, Maryam ! Îţi rămânem datoare cât om trăi. Ce ne făceam fără tine ? Dar de ce‑a durat aşa de mult ? Doar a spus că e treabă de‑o oră.

— Cum să fie treabă de‑o oră... Dacă ai şti ! Copilul era mare deja şi n‑aveau instrumentele necesare, nici anestezist. Îi curgea sânge mult... Până la urma s‑a îndurat Domnul de noi. Era să o pierdem. M‑am tot blestemat că am acceptat aşa ceva. Dacă, Doamne fereşte, se întâmpla ceva, eu trebuia să dau socoteală. Dacă află Naser...

— De o sută de ori slavă Domnului că s‑a terminat cu bine ! Ştiu că ţi‑a fost foarte greu. Dar dacă nu mergeai tu, eu nu eram în stare de nimic. Leşinam pe‑acolo. Cum se simte acum ?

Parinoush Saniee126

— Hemoragia s‑a oprit, dar e foarte slăbită. Trebuie s‑o ajutăm să se pună pe picioare.

Mi‑am dat seama că trecuseră prin ceva foarte periculos, că Fereshteh e rănită cumva, dar nu reuşeam să fac nici o legătură între starea ei, copilul care era deja mare şi restul poveştii.

Fereshteh a rămas încă zece zile la noi, până când s‑a simţit mai bine. Tot timpul ăsta, părinţii mergeau des după‑amiaza acasă la unchiul. Eu rămâneam cu Fereshteh, care începuse încet‑încet să vorbească. Fataneh Khanom îi adusese manualele, dar ea nu învăţa. Deschidea cărţile şi apoi se uita în zare, la ceva de departe. În cele din urmă, într‑o zi de joi, Fereshteh şi‑a strâns lucrurile şi am mers cu toţii la casa unchiului. Acesta a sărutat‑o pe Fereshteh, ea a plâns puţin şi i‑a cerut iertare. Fataneh Khanom se învârtea voioasă în jurul ei şi se ocupa de oaspeţi.

Veniseră şi bunica, mătuşa Shahin şi soţul ei, mama lui Fataneh Khanom şi Farideh Khanom, sora ei mai mare. Cum au sosit, nimeni n‑a mai scos o vorbă despre Fereshteh. Era un secret între noi şi familia unchiului, atât.

Bunica se tot văita că de o lună nu ne mai văzuse ; unde dispăruserăm cu toţii ? Fiecare a găsit o scuză şi nimeni n‑a spus adevărul. Mama şi Fataneh Khanom turnau ceaiul în bucătă‑rie şi tot şuşoteau. Bunica se uita la ele şi nu‑i venea a crede. Fataneh Khanom a trecut pe lângă mine şi m‑a sărutat. De câte ori mă privea, pe unchiul îl apuca râsul fără să vrea şi îmi îndesa în gură o bucăţică de ciocolată. Când Fereshteh a venit să ia farfuria cu dulciuri din faţa mea, s‑a aplecat şi m‑a sărutat lângă ureche. Când a pus farfuria cu dulciuri în faţa mătuşii Shahin, aceasta a întrebat‑o :

— Ce s‑a‑ntâmplat ? De ce sunteţi toţi aşa ? Nu‑l mai răsfăţa, iar o să vă distrugă ceva.


— Ah, nu, mătuşă ! Nu ştii cât e de drăguţ !Mătuşa Shahin a luat un fursec. Când Fereshteh s‑a înde‑

părtat, şi‑a aplecat capul spre bunica şi i‑a şoptit :— Ce s‑o fi întâmplat ? S‑au făcut prieteni la cataramă.Bunica s‑a strâmbat, a aplecat capul şi a spus :— Slavă Domnului că fraţii se înţeleg bine, sunt şi eu mai

liniştită. Lasă‑i în pace, de ce să cârcotim ?

Arash stătea lângă tatăl lui, urmărind cum juca table cu unchiul. Khosrou l‑a strigat de câteva ori, dar Arash a dat din cap în semn de refuz, nu voia să meargă în camera lui. Khosrou a spus :

— Asta e ! Haideţi, copii !Babak şi Bahram, băieţii mătuşii Farideh, l‑au urmat. La

mijlocul scărilor, Bahram s‑a întors spre mine, care stăteam pe treapta de jos, şi mi‑a zis :

— Hai şi tu, Khosrou vrea să ne‑arate ceva interesant.Am ezitat. N‑aveam câtuşi de puţin încredere în Khosrou.

Dar deja mă plictiseam îngrozitor. Shadi dansa pe melodia cântată de mătuşa şi toţi râdeau şi aplaudau. Mama o ajuta la bucătărie pe Fataneh Khanom. Arash stătea lângă tatăl lui, care îi arăta cum să mute piesele. I‑am privit cu amărăciune. Aşa de mult voiam să mă cheme şi pe mine lângă ei ! Poate să te ţină pe braţe şi să te iubească toată lumea – degeaba, dacă tatăl nu se uită la tine şi nu te iubeşte... Mi‑am plecat capul şi am urcat scările agale, urmându‑i pe băieţi.

Khosrou a închis uşa camerei şi a încuiat‑o pe dinăuntru. La fel ca data trecută, a scos din sertarul dulapului ţigările şi chibriturile. Copiii s‑au uitat la el uimiţi, iar Bahram nu s‑a putut abţine :

— Tu eşti copil ! N‑ai voie să fumezi.— Eu, copil ? O... eu sunt cu trei ani mai mare ca tine. Şi

chiar fumez de multă vreme, ăsta ştie (şi a făcut un gest spre

Parinoush Saniee128

mine). Dar aşa e, copiii n‑au voie. Ăsta doar a tras un fum şi a vomitat, mi‑a murdărit toată camera.

Copiii l‑au privit cu admiraţie. Khosrou şi‑a pus ţigara între buze, ca un bărbat în toată firea, şi a aprins cu pricepere chi‑britul şi ţigara. Apoi a crăpat fereastra şi a început să sufle fumul prin plasa de la geam. Toţi ceilalţi rămăseseră cu gura căscată, uimiţi de îndrăzneala lui. La un moment dat s‑au auzit voci de afară şi cineva a învârtit clanţa.

— Copii, aici sunteţi ? a întrebat Fereshteh. V‑am tot strigat, de ce nu răspundeţi ? E gata masa. De ce nu veniţi ? Ei... de ce‑aţi încuiat ? Deschideţi !

Khosrou a aruncat grăbit ţigara în sertar şi a strigat :— Venim !Apoi a descuiat repede uşa şi le‑a spus copiilor :— Fuguţa, la cină !

Eu înghiţisem deja atâtea prostii, că nu mai puteam să mănânc şi la masă. Mi‑am luat farfuria şi m‑am dus după mama în bucătărie. Toată lumea se strânsese în jurul lui Fataneh Khanom, care, fără să pomenească motivul adevărat, le povestea cu înflo‑rituri despre cum înjurasem. Mama zâmbea. Mătuşa şi bunica aveau nişte priviri uluite. Am simţit o strângere de inimă. Mi‑era teamă că şi ele, la fel ca tatăl lui Arash, o să mă bată pentru că am vorbit urât sau o să vrea să repet ce‑am spus. Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la oamenii mari. Pe de‑o parte, mă băteau pentru cuvintele spuse, pe de alta, râdeau şi le poves‑teau amuzaţi tuturor. Am fugit la etaj. De sub uşa lui Khosrou ieşea un fum gros.

— Ah, iar fumează, a spus Babi.Am crăpat uşa camerei lui Fereshteh. Nu era nimeni înăun‑

tru, aşa că am intrat liniştit. Chiar îmi mulţumise în după‑masa aceea, când şi‑a strâns lucrurile, pentru că‑i dădusem camera mea şi‑mi spusese că pot să vin în camera ei de câte ori vreau.


M‑am întins pe patul ei. Asi şi Babi s‑au aşezat lângă mine, iar Asi a spus :

— Ar trebui să înveţi şi tu să fumezi, ca să‑l pui la respect pe Khosrou.

— Ah, nu, s‑a împotrivit Babi. Miroase urât şi ţi se face rău.Strigăte şi urlete îngrozite, de neînţeles, m‑au făcut să sar

din pat. Părea că toată lumea aleargă şi ţipă. Am ieşit din cameră. Era fum peste tot, nu mai vedeam scările. M‑a înecat tusea. Am auzit un glas de jos : „Shahab ! Shahab a rămas sus !“. Cineva a urcat scările, m‑a luat repede în braţe şi m‑a dus jos. Unchiul ţipa : „Toată lumea în curte, aici e periculos ! Mergeţi afară !“. Am fost dus afară împreună cu ceilalţi. Fataneh Khanom se luase cu mâinile de cap şi suspina că au rămas fără casă. Tatăl, soţul mătuşii, soţul lui Farideh Khanom şi băieţii alergau cu găleţi de apă şi furtunuri. În câteva minute s‑a auzit sirena maşinii de pompieri. Ce interesant devenise totul ! Maşini roşii cu furtunuri lungi, ca în filme, veneau ţiuind. Nu mai văzusem niciodată de aproape o scenă aşa de extraordinară. Au stins repede focul, dar nu s‑au lăsat aşa uşor şi au continuat să arunce peste tot apă cu spumă albă. Toate lucrurile din casă pluteau. Câţiva pompieri au adus covoarele şi cuverturile din camera lui Khosrou şi le‑au aruncat în curte. Priveam încântat toate aceste întâmplări nemaipomenite. M‑am apropiat precaut de maşina pompierilor, care intrase în curte. Ce de lucruri ciudate şi interesante avea ! Le‑am atins. Unchiul se aşezase într‑un colţ al grădinii şi îşi lăsase capul între mâini. Tatăl stătea în picioare lângă el. Un pompier, care era sigur şeful celorlalţi, s‑a dus la unchiul şi l‑a întrebat despre cum izbucnise incendiul. Toţi se adunaseră în jurul lor şi ascultau.

— Cred că focul a început din şifonierul de la etaj. Copii, v‑aţi jucat cu focul ?

Fataneh a făcut un pas în faţă şi a spus :— De fapt, copiii erau atunci toţi la parter, cu noi.

Parinoush Saniee130

Dintr‑odată toată lumea a amuţit. Gândul care se pare că le răsărise tuturor în minte a fost în cele din urmă rostit de bunica :

— În afară de Shahab. Doar el era sus.Toate capetele s‑au întors spre mine şi toate privirile s‑au

aţintit asupra mea. Tatăl a încremenit. Mama a pălit şi a bâiguit :— Dar el nici nu ştie să aprindă un chibrit. Şi de unde să

fi luat chibrituri ?Khosrou, care până atunci se ghemuise în întuneric, s‑a

înviorat pe dată, a ieşit din umbră şi a zis :— Chibrituri erau în camera mea. Înainte de cină, când

eram în cameră, le‑a văzut. Chiar eu i le‑am arătat. Nu‑i aşa, băieţi ?

Bahram şi Babak parcă îşi înghiţiseră limba.— Nu v‑am arătat eu chibriturile şi le‑am pus în sertarul

de la dulap ? Nu‑i aşa, Babak ?— Ba da, le‑ai avut în mână, apoi le‑ai pus în sertar.— Da... dar...— Înseamnă că după ce am coborât noi la cină, el s‑a întors,

le‑a luat, le‑a aprins şi‑a dat foc la casă.S‑a lăsat tăcerea. Eram atât de uluit, că nu înţelegeam cu

adevărat ce se întâmplă. Mi‑era frică de privirile furioase din jurul meu. M‑am uitat la mama, sperând să găsesc un sprijin, dar ea era mai îngrozită şi tremura mai tare ca mine. Chipul tatălui se îngălbenise de tot. Bunica şi‑a revenit prima şi a spus cu un glas din care răzbătea o veche duşmănie :

— Vezi, Naser ? Atunci ai spus că n‑a fost vinovat copilul, că piatra a venit de‑afară fix în capul meu. De data asta, ce mai spui ? Cu atâţia martori... Nu vă mai ascundeţi după deget, copilul ăsta e un pericol, gândiţi‑vă ce‑i de făcut cu el înainte să omoare pe cineva sau să distrugă cuiva viaţa.

Mama a izbucnit în plâns şi a ieşit fugind din curtea unchiu‑ lui. Tatăl a venit spre mine. Simţeam că mi‑au paralizat picioa‑rele, nu aveam puterea să fug. S‑a aşezat pe vine în faţa mea.


Mi‑a prins braţele, m‑a strâns cu toată puterea lui de bărbat, m‑a scuturat şi a strigat :

— Tu ai făcut asta ? Nenorocitule, tu ai făcut asta ?Mă zgâlţâia şi mă simţeam mai mic şi mai lipsit de adăpost

ca oricând.— Hai, spune, nesimţitule ! Doar poţi vorbi ! Spune ce ai

făcut !Palma sănătoasă pe care mi‑a tras‑o m‑a ameţit. Am simţit

gust sărat de sânge în colţul gurii. Tremuram ca varga. Fereshteh s‑a aruncat spre noi, m‑a luat în braţe şi a strigat :

— Te implor, unchiule, ajunge ! La ce bun toate astea ? E doar un copil !

Mi‑a pus mâna în mâna lui Arash. Fără să scoată vreun cuvânt, Arash m‑a dus acasă.

23

Au urmat zile negre în care nimeni nu mai vorbea cu mine. Nu eram furios, dar mă copleşeau deznădejdea şi singurătatea. Încă nu‑mi venea să cred că cineva poate minţi cu atâta seni‑nătate. Desigur, şi mama minţea uneori, dar minciunile ei erau menite să ajute, nu să distrugă. Acum înţelegeam adevăratul sens al minciunii, dar noile descoperiri m‑au maturizat prea repede şi m‑au amuţit de tot. Nu mai vorbeam nici măcar cu Asi şi Babi ; cei doi parcă mi‑ar fi părăsit mintea pentru tot‑deauna şi‑ar fi dispărut.

Mama şi tatăl lui Arash se certau din orice. În dimineaţa următoare, tatăl a dus câţiva muncitori şi constructori la casa unchiului şi le‑a spus că va suporta el toate cheltuielile. Mama s‑a înfuriat.

— Aşa nu faci decât să recunoşti că a fost vina lui Shahab !— Păi a lui a fost, a cui altcuiva ? Erau atâţia martori... Biata

maică‑mea, putea s‑o omoare.— Copilul ăsta n‑are nimic cu nimeni, doar dacă alţii îl

necăjesc şi îl înfurie...— Nu mai spune prostii, khanom. În seara aia a fost în

centrul atenţiei tuturor. Fereshteh îl tot săruta, fratele meu îi dădea ciocolată, Fataneh Khanom îl alinta întruna. Foarte fru‑mos i‑a răsplătit ! Mai bine aş muri, decât să îndur aşa ruşine şi ocară. Băiatul ăsta n‑are minte, n‑are nici un motiv pentru tot ce face. Şi chiar dacă s‑ar răzbuna pe cine îl necăjeşte, tot e periculos. Ştii ce mă nelinişteşte cel mai tare ? Că ne‑am putea


trezi azi‑mâine că Shadi l‑a necăjit – cum spui tu – pe domnu’ şi el s‑a înfuriat... Îţi dai seama ce s‑ar putea întâmpla ? Vrei să stai cu mâinile‑n sân şi să treci cu vederea până‑ntr‑o zi, când vii acasă şi‑o găseşti pe Shadi moartă ?

Nu doar mama, ci şi eu am început să tremur auzind aceste cuvinte. Slăbiciunea mamei se simţea mai tare când descopereau dovezi ale înapoierii mele, când se supăra pe indiferenţa tatălui şi când se certau des, dar comportamentul ei din ultima vreme mă făcuse să cred, în naivitatea mea, că această slăbiciune dispăruse de tot. Acum însă revenise, mai rău ca oricând. Nu mai regăseam în ea nici o fărâmă din femeia care o salvase de una singură pe Fereshteh şi care apoi îi înfruntase neclintită pe toţi ceilalţi. Contrar aşteptărilor mele, de data asta nu m‑a mai sprijinit. Era ca şi cum, în adâncul sufletului, ar fi acceptat şi ea că sunt vinovat şi m‑ar fi crezut în stare să o ucid pe sora mea. Pe măsură ce puterile mamei slăbeau, mă prăbuşeam şi eu tot mai adânc. Nu mai aveam nici o îndoială că sunt nebun şi mă cutremuram la gândul că într‑o zi o să‑mi omor sora. Toţi mă credeau capabil de aşa ceva, deci sigur eram ! Gândul acesta nu‑mi mai dădea pace şi mă înfiora, mâi nile nu mă mai ascultau şi tremurau întruna. Ca să pun capăt senzaţiei, îmi apăsam mereu palmele una de cealaltă sau le ascundeam la spate ori în buzunar.

Într‑o zi, tatăl s‑a întors mai devreme ca de obicei. Tăcută şi tristă, mama m‑a îmbrăcat, apoi a luat‑o pe Shadi de mână şi ne‑am urcat toţi în maşină. Cu vocea ei subţirică, Shadi recita de zor nişte versuri. Mă scotea din sărite când ciripea aşa poezii.

— Îţi face în ciudă intenţionat ! a spus Babi.Mă străduiam să nu mi se ridice mâna fără voia mea şi să‑i

trag una în cap, dar tentaţia era din ce în ce mai mare. Când Shadi a ajuns să ţipe, doar să acopere discuţia părinţilor, n‑am mai putut suporta şi am plesnit‑o. Shadi a ţipat. Mama s‑a

Parinoush Saniee134

întors şi, cu un oftat, a luat‑o pe Shadi în braţe şi a mutat‑o pe scaunul din faţă. Tatăl i‑a aruncat mamei o privire plină de înţeles şi a clătinat din cap.

— Ce să facem ? s‑a întrebat Asi. Nu ne putem controla, suntem nebuni.

În timp ce conducea, tatăl îi spunea mamei :— De ce eşti aşa tăcută ? E chiar aşa de rău că ducem copilul

la doctor ? E datoria noastră. Să fim realişti. La anu’ trebuie să meargă la şcoală, dar ce şcoală o să‑l primească ? Dacă aflăm unde‑i problema, putem să‑l ajutăm mai bine. Dacă se va şti mai devreme ce deficienţe mintale are şi cât sunt de grave, poate se mai îndreaptă. Am auzit că în străinătate au internate speciale pentru copii de felul ăsta.

— Care fel ? Eu nici acum nu cred că el a provocat incendiul. Dar pentru că nu poate vorbi, e învinovăţit pentru orice.

— Khanom, dar când vei accepta totuşi adevărul ? Copilul ăsta are probleme ! Dacă şi doctorul îţi spune acelaşi lucru, încheiem discuţia asta, da ?

— Nu pricep de ce nimeni nu încearcă să‑l înţeleagă şi pe el. Uneori am impresia că nu‑l iubeşti deloc. De când nu l‑ai mai luat în braţe ?

— De parcă aş avea timp ! M‑am dat peste cap ca să‑mi eliberez o oră să vin cu voi la doctor. Şi, de fapt, de ce amesteci lucrurile ? Mereu mă scoţi pe mine vinovat. Copilul ăsta e retar‑dat din naştere, nu pricepi ?

— Eu cred că noi suntem vinovaţi. Cred că face aşa pentru că nu‑i dăm suficientă atenţie.

— Ai şi tu vreo boală, de ţii cu tot dinadinsul să te consideri vinovată ? Ne‑am comportat la fel cu toţi copiii, ceilalţi de ce nu sunt aşa ? Mai mult, sunt chiar peste nivelul copiilor obiş‑nuiţi. Iar eu mă chinui şi trudesc pentru ei zi şi noapte. Ce datorie n‑am îndeplinit ?

— Tocmai aici greşeşti, că munceşti tot timpul. Şi noi avem nevoie de tine. Înainte nu erai aşa, te bucurai să stai cu familia.


Acum fugi de noi. Am impresia că te simţi mai bine când eşti plecat. Nu‑ţi place deloc să‑l vezi pe Shahab, de parcă ţi‑ar fi ruşine că există.

— Cum poţi să spui aşa ceva, khanom ? Nu‑mi mai pune vorbe‑n gură. Eu doar încerc să abordez raţional problema. Tot timpul mă gândesc ce se poate face cu adevărat pentru copilul ăsta bolnav cu care m‑am pricopsit. Bolile psihice se tratează mult mai greu decât nişte afecţiuni fizice. Tocmai de‑asta ne trebuie mai mulţi bani pentru tratament. Colegul meu mi‑a spus că psihologii îţi iau câteva mii de tumani pentru o şedinţă. De ce crezi că mi‑am luat şi a treia slujbă ? Din prea multă energie ? Crezi că nu mi‑ar plăcea să vin şi eu ca omu’ seara acasă şi să mă odihnesc ? Nu, dragă, strâng bani... Vreau să nu mă ating de salariul de la ultima slujbă şi să‑l punem deoparte pentru tratamentul lui, să putem să‑l ducem şi în străinătate dacă va fi nevoie.

— În străinătate ? Dar ce boală incurabilă crezi că are ?— Of, de ce te porţi aşa, Maryam ? Eu spun că sunt gata să

fac tot ce‑mi stă‑n putere, ca să fiu cu conştiinţa împăcată. Acolo au şcoli speciale pentru copiii de felul ăsta.

— Dar ce are copilul ? Lepră ? Cancer ?— Păi asta e problema cu bolile psihice, că aparent nu e

nimic în neregulă. Tu crezi că cine omoară cu sânge rece, fără nici cea mai mică mustrare de conştiinţă, e om normal ? Nu, draga mea, boala lui e mai gravă decât lepra sau cancerul. Dar dacă ar fi fost tratat la timp, nu s‑ar fi ajuns la aşa ceva.

— Tu îţi dai seama ce spui ? Îl compari pe fiul nostru cu un criminal !

— Khanom, fii realistă ! Până acum a avut cel puţin două tentative de omor ! Noi, părinţii lui, răspundem pentru el. Nu trebuie să stăm cu mâinile în sân până se întâmplă ceva ce nu mai poate fi reparat.

— Gata, nu mai vreau să aud ! a strigat mama şi a izbucnit în lacrimi.

Parinoush Saniee136

— Poftim ! Nu se poate discuta cu tine, nu eşti în stare să asculţi adevărul. Cum spune cineva ceva despre copilul ăsta, îi şi sari la gât ! Dar las’ că imediat le va lămuri doctorul pe toate.

— Nu vreau deloc să merg la doctor.— Gândeşte, femeie ! Cum poţi să spui că n‑are nimic ? Şi

ce‑o să faci la anul, cu şcoala ? Aşa, n‑o să‑l primească nicăieri. Nu vrei să ne ajute un specialist ?

Cabinetul medical era plin. Părinţii s‑au aşezat unul lângă altul, iar pe mine m‑au pus pe un scaun în faţa lor. Inima îmi bătea cu putere. Copiii de acolo arătau ciudat. Unul dintre ei era mare, dar stătea în cărucior. Avea mâinile şi picioarele răsucite. Altul, gras şi palid, se uita la mine absent, cu ochii întredeschişi, în timp ce mama lui îi tot ştergea saliva care i se scurgea din gură. După ce că eram supărat, m‑a mai cuprins şi frica.

— Doctorul îşi va da seama sigur că suntem proşti şi retar‑daţi, a spus Asi. Apoi, cu banii strânşi de tatăl lui Arash, ne vor trimite undeva departe, la o şcoală specială, şi ne vor închide acolo cu copiii ăştia. Şi n‑o s‑o mai vedem niciodată pe mama.

Gândul că voi fi departe de mama mi‑a frânt inima, chiar dacă ea mă trădase şi acceptase că eram vinovat pentru incen‑diu. Da, sigur credea asta, altminteri i‑ar fi înfruntat hotărâtă pe toţi ceilalţi şi ar fi tras o minciună, ca data trecută, ca să mă salveze. Eram foarte mâhnit şi din cauza ei.

— Toţi vor să dispărem, a spus Babi. Vor să ne‑arunce cât colo.

Eram convins că într‑o zi vor face asta. Apoi se vor linişti cu toţii. Tatăl lui Arash n‑o să mai aibă motive de ruşine că are un copil ca mine. Vor fi din nou fericiţi, ca pe vremuri. Vor sta de vorbă între ei fără ceartă.

— Ăsta‑i un plan ticluit de tatăl lui Arash ca să scape de noi ! a zis Asi.


— Dacă şi doctorul va crede la fel ca tatăl lui Arash, a răs puns Babi, nu va mai fi nimic de făcut. Ne vor trimite la şcoala aia, în străinătate.

Mama s‑a ridicat şi a luat‑o pe Shadi de mână ca să meargă la baie.

— Shahab, tu vrei ? m‑a întrebat ea cu voce domoală.Am ridicat din umeri. Mă întreba asta de sute de ori pe zi.

Tatăl citea un ziar. M‑am ridicat fără să mă simtă şi am ieşit din cabinet.

24

Pe stradă era aglomeraţie. Ce mari şi înalţi erau toţi ! Ca să le văd feţele, trebuia să‑mi dau capul pe spate cât de mult puteam. Mă înconjurau ca un zid. Am pornit, fără ţintă, în direcţia în care mergeau cei mai mulţi oameni. Vremea era rece şi mohorâtă. Maşinile nu se hotărâseră dacă să aprindă farurile. Treceam pe lângă vitrine luminoase, dar nu mă inte‑resau lucrurile frumoase din ele. Mă durea inima de tristeţe şi mi se pusese un nod în gât. Eu, care fusesem întotdeauna îngrozit de gândul că voi rămâne singur sau mă voi pierde, îi părăsisem acum pe toţi pentru că aşa voisem. I‑am strigat rugător pe Asi şi Babi.

— Şi acum unde vrei să mergi ? a întrebat Babi cu teamă. O să te rătăceşti, întoarce‑te ! Orice‑ar fi, tot acasă e cel mai bine !

— Nu ! a răspuns Asi. N‑ai auzit ? Nu vor să ne mai ducă acasă, ci să ne trimită undeva departe, foarte departe. Să nu te temi, eu sunt cu tine.

Dar vocea îi tremura.Uneori, oamenii mă priveau şi îmi spuneau ceva. Mă înde‑

părtam repede de ei, ca să nu‑şi dea seama că nu vorbesc. Am traversat o intersecţie mare şi am cotit pe o stradă mai slab luminată, cu mai puţine magazine şi trecători mai rari decât pe strada dinainte. Se întunecase destul de tare. Mi s‑a făcut şi mai frică. Mă dureau picioarele. Încercam să‑mi înghit nodul din gât, dar tot mă podideau lacrimile. Eram atât de singur ! Ce bine‑ar fi să mă recunoască cineva şi să mă ia cu el ! Nu mai puteam de foame şi de frig. M‑am oprit lângă un zid. Mă simţeam fără ajutor, singur, dat la o parte, duşmănit de toată


lumea. Nimeni nu mă voia. Nimeni nu mă iubea. Chiar şi mama, ultima mea scăpare, se dăduse bătută şi voia să mă trimită departe. Eram atât de cufundat în gândurile mele, că nici nu am băgat de seamă de unde‑a apărut acea femeie. Mi‑a mângâiat părul cu mâna înmănuşată şi mi‑a spus cu blândeţe :

— Ce‑ai păţit, puişor ? De ce plângi ?S‑a aşezat pe vine în faţa mea.— Cum te cheamă, micuţule ? Ce ai ? Sper că nu te‑ai rătăcit.

Unde e mama ta ?Am început să plâng cu suspine şi am arătat cu mâna în

direcţia din care venisem. Femeia cea bună m‑a luat de mână şi am pornit într‑acolo.

— Priveşte în jur cu mare atenţie şi spune‑mi dacă o vezi pe mama.

Abia trecusem de o stradă când femeia şi‑a pierdut răbdarea. A îngenuncheat din nou lângă mine şi a spus :

— Uite, copile, trebuie să‑mi spui cum te cheamă şi numele de familie. Îţi ştii adresa de acasă ?

O priveam tăcut.— Încă nu şi‑a dat seama că suntem proşti şi nu ştim să

vorbim, a spus Babi.Obosită, femeia a continuat :— Ce să fac ? Tu nu spui nimic, iar eu mă grăbesc. Rămâi

aici, te vor găsi.Mi‑a dat drumul mâinii şi a plecat. Eram ca un naufragiat

care vede cum pleacă ultima barcă de salvare. M‑a cuprins o teamă puternică şi am fugit după femeie. Am prins‑o de fustă şi am privit‑o rugător, cu ochii înotând în lacrimi. Femeii i s‑au înmuiat picioarele. A îngenuncheat iar în faţa mea şi mi‑a spus :

— Uite, dacă vrei să te ajut să o găsim pe mama, trebuie să‑ţi ştiu numele şi adresa. Trebuie să‑mi spui cum te cheamă.

O priveam plângând. Femeia a oftat, dar n‑a mai insistat. M‑a luat de mână şi m‑a dus spre un grup de oameni adunaţi în jurul unui poliţist. În toată acea înghesuială, n‑am auzit ce

Parinoush Saniee140

i‑a spus poliţistului. Dar el a venit lângă noi şi m‑a întrebat cum mă cheamă, unde stau şi cum îl cheamă pe tatăl meu.

— S‑ar putea să fie mut, i‑a spus femeia.— Ce încurcătură ! Nu e altă soluţie, doamnă. Trebuie să‑l

duceţi la secţie.— Vai, domnule ofiţer, am atâta treabă ! Şi am pierdut deja

o oră pe străzi cu copilul ăsta. Am musafiri în seara asta şi am întârziat foarte mult. Toţi se vor îngrijora.

— Şi eu ce să fac, doamnă ? Sunt la post acum, trebuie să mă ocup de domnii. Nu pot ţine copilul aici, pe frigul ăsta.

— Dar nici eu nu mă pot duce la secţie. În plus, copilul nu se mai dezlipeşte de mine... Acolo vor avea grijă de el ?

— Nu aşa de bine ca dumneavoastră, evident !Apoi şi‑a reluat discuţia cu bărbaţii adunaţi în cerc în jurul

lui. Femeia a căzut pe gânduri. Apoi s‑a apropiat prin mulţime de domnul poliţist şi a strigat „Domnule ofiţer !“ până i‑a atras atenţia.

— Domnule ofiţer, copilul e obosit şi flămând. În mine are încredere. Nu pot să‑l las la secţie sau în altă parte, e păcat. Dacă îmi permiteţi, îl duc la mine acasă. Vă las numele meu, adresa, numărul de telefon şi numărul maşinii. Când apar părinţii lui, să vină să‑l ia de la mine de‑acasă.

Poliţisul a dat din cap, apoi a dispărut iar în mulţimea din jurul lui. Femeia m‑a dus la o maşină parcată pe o alee din faţa parcului. Mi‑a făcut loc pe bancheta din spate, iar ea s‑a aşezat la volan. A scos din geantă un pix şi a scris ceva pe o foaie de hârtie, apoi mi‑a spus :

— Stai aici cuminte până mă duc să‑i dau domnului poliţist adresa.

Mi‑era frică să nu mă părăsească şi ea. Am dat să cobor şi s‑o urmez, dar în maşină era cald, eram la adă post, şi asta mi‑a risipit temerile. Am rămas înăuntru. Eram atât de moleşit, încât la primele mişcări ale maşinii am căzut într‑un somn adânc.

25

Când am ieşit din baie, scaunul lui Shahab era gol. M‑am uitat în jur, apoi l‑am întrebat mirată pe Naser :

— Unde‑i Shahab ? L‑ai trimis undeva ?— Păi nu era cu tine ?— Nu ! Stătea acolo. N‑ai observat unde s‑a dus ?— Nu !Am căutat încordată prin toate cotloanele cabinetului, tot

mai îngrijorată. Am ieşit în stradă, m‑am repezit la magazinele şi clădirile din apropiere. Am întrebat trecătorii dacă au văzut un băieţel de cinci ani cu palton bleumarin şi căciulă tricotată, roşu cu bleumarin. Dar nici urmă de el ! Copleşită de nelinişte şi de groază, am început să alerg în toate părţile. Naser s‑a dus nervos spre maşină şi mi‑a strigat :

— Vino ! Să‑l căutăm prin împrejurimi cu maşina.M‑am urcat în maşină plângând.— S‑a speriat de ceva ? Ce i‑ai făcut ?— Eu ? Ce să‑i fac ? Copilul ăsta e nebun, n‑are motiv să

facă ce face.— Nu‑i adevărat, nici pe departe. E necăjit, ştiu eu. Dar

bietul de el nu poate spune, suferă în tăcere. Iar tu te porţi cu el ca un străin, nu eşti dispus deloc să‑l mângâi.

Până s‑a întunecat am căutat prin toată zona, urcând şi coborând mereu din maşină. Naser îşi tot muşca mustăţile lungi, iar eu nu reuşeam să‑mi stăpânesc plânsul. Shadi a înţe‑ les ce se întâmplă şi s‑a ghemuit într‑un colţ pe bancheta din spate. Părea şi ea speriată.

Parinoush Saniee142

— Să nu‑l fi luat cineva ! Lui îi era frică să rămână singur, n‑ar fi mers nici până‑n stradă de capul lui. Cum să fi plecat aşa departe ? Unde o fi ? Oh, Doamne, şi se întunecă ! Copilul meu, bietul de el, flămând şi însetat... Ce s‑o fi întâmplat cu el ?

Nu mai ştiam ce să facem şi am mers la poliţie. La secţie, am completat nişte formulare cu toate datele lui. Au sunat în mai multe locuri. Şeful secţiei, un ofiţer amabil, ne‑a spus înţelegător :

— Nu vă faceţi griji, sigur îl vom găsi. Mergeţi acasă. Îndată ce am veşti, vă anunţ.

Când am deschis uşa, Arash ne‑a întâmpinat în fugă.— Ce s‑a întâmplat, mamă ? De ce‑aţi întârziat aşa de mult ?Am luat‑o direct pe scări plângând. Palid şi nervos, Naser

a culcat‑o pe canapea pe Shadi, care adormise, şi i‑a răspuns cu voce răguşită :

— Shahab a dispărut.— Cum adică a dispărut, nu era cu voi ?— Ba da. Eram la doctor. Mama ta s‑a dus până la baie, eu

citeam ziarul. Am crezut că s‑a dus şi el la baie, dar apoi ne‑am dat seama că plecase afară. Dumnezeu ştie unde e acum.

— Păi să mergem să‑l căutăm !— Dar ce crezi că am făcut până acum ? Am anunţat şi

poliţia. Ne‑au spus să mergem acasă, ne vor suna când află ceva.Am coborât fără astâmpăr la parter.— Eu nu pot sta cu mâinile‑n sân. Mă duc să‑l caut.Tremuram din tot corpul. Arash mi s‑a alăturat degrabă.— Vin şi eu ! Bietul Shahab, cum nu vorbeşte, chiar dacă îl

găseşte cineva, de unde o să ştie că e al nostru ?— Maryam, încearcă să te calmezi. Unde vrei să‑l mai cauţi ?

Am fost în toate locurile care ne‑au dat prin minte. Hai să mănânci ceva. Ia şi un calmant. Mă duc eu la secţie să văd dacă au vreo veste.


Când a sunat telefonul, am încremenit cu toţii. Naser şi‑a revenit primul şi a ridicat repede receptorul. De frică şi spe‑ranţă, îmi apăsasem mâna pe gură ca să nu ţip.

— E de la secţie ? am bâiguit.— Nu... Bună seara, frate ! Nu, abia am ajuns... Shahab a

dispărut, am fost să‑l căutăm.În cinci minute, toată familia lui Hossein Agha era la uşă,

vorbind toţi deodată.— Ce s‑a‑ntâmplat ? au întrebat.— Ce să mai zic, frate... Mare necaz pe capul meu...Pentru prima dată, ochii lui Naser s‑au umplut de lacrimi.

A pus capul pe umărul lui Hossein. Umerii i s‑au scuturat de câteva ori. Fataneh Khanom s‑a aşezat lângă mine, mi‑a pus capul pe umărul ei şi m‑a alinat :

— O să‑l găsească, îţi promit !Fereshteh stătea în prag şi mă privea tulburată, cu ochii

înlăcrimaţi. Khosrou l‑a întrebat neîncrezător pe Arash :— Chiar a dispărut ?— Spuneţi‑ne tot, a zis Hossein Agha. Cum a dispărut ? La

ce oră ?Naser le‑a povestit pe scurt tot ce s‑a petrecut. Eu nu mai

puteam să mă stăpânesc şi mă jeleam ca o bocitoare :— Bietul meu copil, copilul meu nevinovat ! Aşa de mult

l‑am necăjit, că a plecat. El, care nu făcea nici un pas fără mine... acum a fugit ! Ah, cât de mult l‑am supărat, dacă s‑a hotărât să fugă. Ne‑am purtat prea urât cu el. Îţi dau cuvântul, Fataneh, e mai bine de‑un an de când tatăl lui nu l‑a mai luat în braţe şi nu l‑a mai sărutat, crede‑mă !

— Nu e vina mea, a răspuns Naser ursuz. Îţi jur că el nu mai voia să vină la mine în braţe, de parcă nu mă cunoştea ! Se purta mai frumos cu străinii decât cu mine. Uneori se uita la mine cu o privire, că ştiam sigur că mă urăşte. Alteori se pre făcea că nici nu exist.

Parinoush Saniee144

— L‑ai neglijat, n‑ai arătat că îl iubeşti, chiar crezi că nu şi‑a dat seama ? Bietul copil, fără nici o vină, devenise ca un ghimpe pentru tatăl lui şi pentru bunică. Nu era zi ca dumneaei să nu spună, când îl vedea, că băiatul e înapoiat, nebun şi prost, ori altele asemenea. Iar tatăl lui înghiţea găluşca. Shahab le auzea şi le înţelegea pe toate. Azi, la insistenţele lui Naser, am vrut să‑l ducem la doctor. Nu‑i plăceau doctorii. Iar de când cu incendiul din casa voastră, nici nu se mai juca. Era atât de întristat, că mi se rupea inima numai când mă uitam la el. Oricât m‑am străduit să‑i abat gândurile, să‑l înveselesc, n‑am reuşit. Un copil atât de mic să stea trist aşa multă vreme... Copilul meu singurel, pe unde‑o fi pe frigul ăsta ? Dacă‑a rămas pe la vreun colţ de stradă, îngheaţă până mâine. Dacă l‑a luat cineva, ce‑o să fie ? Umblă vorba că sunt furaţi copii ca să le fie vânduţi rinichii.

Fereshteh a izbucnit în hohote de plâns.— Vai, ferească Dumnezeu ! a strigat Fataneh Khanom. Nu

mai vorbi aşa, Maryam. Ştiu că eşti disperată, dar ai încredere în bunul Dumnezeu !

— Trebuie să mă duc după el. Nu pot sta aici aşa.— Nevastă, e unsprezece noaptea. În plus, am fost deja

peste tot.— Şi dacă a căzut undeva pe stradă ?Hossein a intervenit :— Are dreptate, să mergem să‑l căutăm. E mai bine decât

să stăm aici degeaba.— Şi dacă ne sună de la poliţie ?— Copiii rămân acasă. Sunăm şi noi la fiecare jumătate

de oră.

26

Dimineaţa când m‑am trezit din somn m‑am speriat văzând încăperea străină. Mi‑am băgat capul sub pătură. Amintindu‑mi noaptea trecută, inima mi‑a fost învăluită de o tristeţe apă‑sătoare, care curând a devenit frică de locul necunoscut în care mă aflam. Mi‑am scos curios capul de sub pătură şi m‑am uitat atent prin cameră, la lucrurile din ea. Era luminoasă şi mare. Într‑o parte erau un şifonier, o măsuţă de toaletă şi o bibliotecă din lemn alb. În partea cealaltă, un birou mare cu sertare, pe care erau aşezate un calendar, un suport pentru notiţe şi un suport din piele cafenie cu nişte creioane şi pixuri. Perdelele şi cuverturile, în tonuri de roz şi violet, străluceau în lumina ce pătrundea prin fereastra de lângă pat. Îmi plăcea camera, avea de toate, însă arăta de parcă ar fi fost părăsită, de parcă nimeni nu mai dormise în ea de mult timp.

M‑am ridicat în capul oaselor. Mi se făcuse dor de mama, era prima dată când mă trezeam din somn şi ea nu era lângă mine. Mi s‑a pus un nod în gât. Am auzit o voce de afară. M‑am aşezat în genunchi şi m‑am uitat pe fereastră, ce dădea în curtea mare a casei, plină de copaci. Apoi ochii mi‑au căzut pe nişte păpuşi aranjate în faţa oglinzii. Ce frumoase erau ! M‑am dat jos din pat, m‑am dus la oglindă şi am luat o păpuşă. Îi admiram fermecat ochii sticloşi de un albastru strălucitor, când uşa s‑a deschis şi a intrat femeia din seara dinainte. Am aruncat speriat păpuşa, am sărit în pat şi m‑am ascuns sub

Parinoush Saniee146

pătură. Femeia blândă şi zâmbitoare s‑a aşezat lângă mine pe pat şi m‑a mângâiat peste pătură.

— Te‑ai trezit ? a întrebat ea. Bravo, ce băiat cuminte ! Erai aşa de obosit aseară, că nici nu ai mâncat de cină. Hai, spală‑te pe faţă şi pe mâini, ca să mergem să luăm micul dejun.

Nu‑mi făceam curaj să ies din ascunzişul meu. Femeia a dat cu blândeţe pătura la o parte şi mi‑a spus zâmbind :

— Ridică‑te, copile, nu te teme !I‑am privit faţa surâzătoare şi ochii prietenoşi. Îmi părea

mai în vârstă acum decât mi se păruse cu o seară înainte. Părul era frumos, aproape blond, la fel ca al păpuşii care zăcea acum pe jos. Avea buzele date cu puţin ruj. Ruj ! Mama se dădea foarte rar. Era îmbrăcată cu haine înflorate, lungi şi largi, care te duceau cu gândul la o grădină. Nu, nu mi‑era frică de această femeie. M‑am ridicat din pat, i‑am dat mâna şi am mers împreună spre baie.

— Bravo, ce băiat cuminte ! Te descurci singur, sau să te ajut ?

Am scuturat din cap. Am intrat în baie şi am închis bine uşa.

— Nu ştie că ne‑am făcut mari, a spus Babi. Ne descurcăm şi singuri.

La masa cu micul dejun stătea un bărbat mai în vârstă, care citea ziarul. Am tresărit când l‑am văzut, nu m‑aşteptam să mai fie altcineva în casă. Fără să‑mi dau seama, m‑am ascuns în spatele femeii.

— Bună dimineaţa ! Am sosit şi noi.Bărbatul a pus deoparte ziarul şi a spus :— Ah, ce băieţel frumos ai găsit ! Eşti bine, fiule ? Cum te

cheamă ?Şi el era un om bun. Puteam să recunosc bunătatea dintr‑o

singură privire.— Ei nu ştiu că suntem proşti şi nu ştim să vorbim, a spus

Asi. De‑asta le place de noi.


Femeia a răspuns :— Nu cred că poate să vorbească, nu‑l mai necăji. Hai să‑i

spunem Micul Prinţ, ce zici ?Asta i‑a bucurat pe amândoi.— Ei, ce zici ? Îţi place ?— Micul Prinţ e cel din desene, a zis Babi.Am zâmbit.— Bun, îi place ! Deci musafirul nostru frumuşel îl ştie pe

Micul Prinţ şi îi place de el. Aşa o să‑i spunem. Acum, vino să iei micul dejun.

Femeia vorbea încontinuu şi îmi pregătea bucăţi mici de mâncare. Bărbatul a spus râzând :

— Îţi aminteşti cât circ făcea Nastaran până să înghită o bucăţică de mâncare ?

— Da ! În schimb cu Babak, să nu‑i fie de deochi, n‑a fost niciodată nevoie să‑l păcălim.

— Nu, ai uitat. Când era cam de vârsta acestui prinţişor, făcea figuri la masă. Abia când a crescut a început să mănânce bine.

— Îţi aminteşti, ne prefăceam că îmbucăturile sunt un tren, şi eu făceam „uuu‑uuu“ o oră întreagă ; fluieram aşa până îşi deschideau gura şi trenul intra în tunel.

— Da... Şi acum poţi să faci la fel cu frumuşelul ăsta.— Nu, Micul Prinţ e copil cuminte, mănâncă singur.

După micul dejun, femeia a început să strângă vasele de pe masă. Bărbatul a pus ziarul deoparte, s‑a ridicat, şi‑a trosnit degetele, a întins cât de mult a putut mâinile spre tavan, apoi a spus :

— Soudabeh, ai nevoie de ceva de‑afară ?— Da ! Du‑te şi cumpără de la magazinul din capătul străzii

lapte şi îngheţată.— Îngheţată iarna ?— Copiilor le place.

Parinoush Saniee148

— Aha... Bun, atunci îl iau şi pe el cumpărături.— Foarte bine. Ca atunci când mergeai cu Babak.— Da, ce amintiri frumoase... Hai, Micule Prinţ, pune‑ţi

paltonul, ca să mergem la cumpărături. Vrei să vii cu mine ?Am dat timid din cap şi m‑am dus să‑mi aduc paltonul, pe

care îl văzusem în dormitor. Când m‑am întors, bărbatul stătea în uşa de la bucătărie şi îi spunea femeii :

— Nu ţi se pare ciudat că părinţii lui n‑au dat nici un semn până acum ?

— Nu, dragă, n‑a trecut mult timp.— Bietul de el, e un copil tare drăguţ ! Crezi că doar cu noi

nu vorbeşte, sau nu poate vorbi deloc ?— Cred că nu poate vorbi. Altminteri, aseară, de teamă, de

frig, de foame şi de oboseală, ar fi spus ceva până la urmă, ca să‑l putem duce acasă.

— Poate amuţise de frică. E clar că aude, înţelege totul foarte bine şi răspunde la ce îi spui.

— Nu ştiu. Orice‑ar fi, ceva îl necăjeşte. Are ochii trişti.— Păi e normal. Şi eu, dacă m‑aş pierde, aş fi trist şi necăjit.— Nu, e mai mult de atât.Bărbatul s‑a întors şi, când m‑a văzut, a spus râzând :— Gata, Micule Prinţ, ai venit ? Ia uite ce repede şi‑a găsit

paltonul şi căciula ! Lasă‑le puţin aici şi hai să mă îmbrac şi eu. Ah, nu m‑am bărbierit ! Când ne întoarcem, ne bărbierim împreună.

Bărbatul m‑a luat de mână. Mă simţeam în siguranţă. După ce ne‑am plimbat puţin, am ajuns lângă parc.

— Vrei să mergem să ne jucăm în parc ?Şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, a intrat în parc şi

m‑a dus la locul de joacă. M‑a pus într‑un leagăn şi a început să mă legene uşurel. Apoi s‑a aşezat pe banca de vizavi şi s‑a uitat la mine lung, cu un zâmbet trist. Am simţit că trebuie să fac ceva ca să‑l înveselesc. Am alergat spre cel mai înalt tobo‑gan şi am urcat repejor scările. Voiam să‑i arăt cât sunt de


îndemânatic. Nu ştiu de ce era important pentru mine ca el să mă placă. I‑am făcut cu mâna de sus. Bărbatul a râs şi a ridicat mâna. Sprinten, mai iute decât toţi ceilalţi copii, am alunecat în jos pe tobogan. Bărbatul m‑a aplaudat. Pe când ieşeam din parc, a spus :

— Acum să mergem să facem cumpărăturile pentru Sou‑dabeh Khanom.

— Felicitări, domnule Karimi ! Aveţi un copil ? a întrebat vân zătorul.

— Care‑i problema ? Nu‑mi şade bine ?— Cum să nu ! Cu condiţia să fie nepotul dumneavoastră.

Vă este nepot, nu‑i aşa ?— Ce bine‑ar fi fost să fie ! Să te audă Dumnezeu ! N‑aş

mai avea nici o tristeţe pe lumea asta cu un nepot ca Micul Prinţ.

— Ca noi ? ! s‑a mirat Asi. Vrea să aibă un copil ca noi, ce prost ! Nu ştie că suntem înapoiaţi.

Bărbatul s‑a aplecat, m‑a luat în braţe, m‑a dus în faţa tej ‑ghelei şi m‑a întrebat :

— Micule Prinţ, ia vezi, ce ţi‑ar plăcea de aici : nişte gume de mestecat ? Nişte ciocolate ?

Eu nu eram obişnuit cu atâta atenţie şi bunătate.— Nu te sfii, spune ! Hai, spune, că trebuie să te las jos. Să

nu‑ţi fie de deochi, eşti tare greu ! Mă doare spatele.Mi‑a fost teamă să nu‑l apuce durerea şi am încercat să mă

desprind cât mai repede din braţele lui. Bărbatul s‑a mirat şi m‑a pus jos.

— Ce‑ai păţit ? Nu mai vrei la mine în braţe ?Am dat uşor din cap.— Te‑ai gândit la mine, că mă doare spatele ?Am scuturat bucuros capul în sus şi‑n jos de câteva ori.

Bărbatul m‑a privit cu şi mai multă dragoste decât înainte şi m‑a mângâiat pe cap.

Parinoush Saniee150

— Ce copil iubitor ! Bine, domnule Javad, dă‑ne dumneata ceva gustos de‑acolo, plus lapte şi îngheţată.

Domnul Javad a pus laptele şi restul cumpărăturilor într‑o plasă, apoi a spus :

— Domnule Karimi, tot n‑aţi zis până la urmă cine e copi‑lul. De unde‑a apărut ?

Domnul Karimi şi‑a coborât vocea şi i‑a explicat încet totul. Ştiam că se referă la mine, dar eram atât de fericit că nu vor‑beau în gura mare ! Tatăl lui Arash spunea totul, chiar şi cele mai rele lucruri care mă priveau, cu glas tare. Îşi închipuia că, dacă nu pot vorbi, nici de auzit nu aud. Nu ştiu de ce acest bărbat, despre care aflasem acum că se numeşte domnul Karimi, mă făcea să‑mi amintesc de tatăl lui Arash, pentru că nu semă‑nau câtuşi de puţin. Poate îmi doream ca şi tatăl lui Arash să se poarte ca domnul Karimi. Tot drumul a vorbit cu mine şi mi‑a arătat o sumedenie de lucruri. Când am ajuns acasă, Soudabeh Khanom ne‑a ieşit în întâmpinare, a luat plasa şi a dus‑o în bucătărie. În timp ce îmi scotea paltonul, mi‑a spus râzând :

— Pentru prânz, ţi‑am făcut macaroane.Apoi s‑a întors spre domnul Karimi :— Îţi aminteşti ? Macaroanele le plăceau cel mai mult copii‑

lor. Tu poţi să mânânci orezul rămas de‑aseară.— Nu, mănânc şi eu macaroane. Vreo veste ?— Nu.

Am luat prânzul veseli, râzând cu gura până la urechi. Ca să mă facă să mânânc ultimele linguri, Soudabeh Khanom fluiera, se prefăcea că e un tren. Şi mama făcea aşa uneori când îi dădea lui Shadi de mâncare.

După prânz, Soudabeh Khanom a spălat vasele, iar domnul Karimi m‑a culcat lângă el pe pat. Mi‑a povestit o mulţime despre copiii lui. Îmi plăcea mult melodia vocii lui bărbăteşti. După ce şi‑a terminat treburile, Soudabeh Khanom m‑a dus în camera roz. M‑a culcat în pat şi mi‑a spus :


— Asta e camera lui Nastaran a mea. Nu mă lasă inima să schimb nimic în ea. Şi ei îi place, de câte ori vine în Iran, să‑şi vadă camera exact cum a lăsat‑o. Lui Nastaran i‑au plăcut cărţile încă din copilărie. Ia să văd dacă găsesc ceva şi pentru tine.

A tras cu greutate o carte subţire dintre celelalte şi mi‑a dat‑o. Avea poze frumoase, pe care nu le mai văzusem până atunci. Cărţile mamei le ştiam bine şi, în plus, în ultima vreme nu prea mai avea răbdare să‑mi citească. Soudabeh Khanom mi‑a citit povestea din carte. Când a terminat, am închis ochii şi m‑am prefăcut că dorm, ca să n‑o mai deranjez pe doamna aceasta bună, căreia i se făcuse de asemenea somn şi aţipise de câteva ori în timp ce citea. Pe undeva, voiam şi să rămân singur. Când a ieşit din cameră, am deschis ochii. Babi a spus :

— Unde e mama acum ? I s‑o fi făcut şi ei dor de noi ?M‑a înecat plânsul.— Oare ce face tatăl lui Arash acum ? Sigur se bucură că

am dispărut. Ne‑au căutat oare ? Acum Shadi sigur doarme în patul nostru.

Mi‑am cufundat capul în pernă şi‑am izbucnit în lacrimi.

27

În ziua următoare, am mers cu Naser şi Hossein Agha la secţia de poliţie. Turele se schimbaseră, aşa că am povestit din nou ce se întâmplase. Ofiţerul de serviciu ne‑a trimis acasă, promiţând să ne anunţe îndată ce are vreo veste.

Mă prăbuşisem fără vlagă pe canapea, când am auzit vocile copiilor din camera lui Arash :

— Mama are dreptate, sigur i s‑a întâmplat o nenorocire, pentru că dacă îl găsea un om normal, îl ducea la poliţie şi ne‑ar fi anunţat. Deci sigur a fost furat.

Fereshteh a izbucnit în hohote de plâns.— Bietul de el, era un copil aşa de bun ! Dacă nu era el, nici

pe mine nu m‑aţi fi găsit vreodată. Am vrut să fug de‑acasă. Îi datorez viaţa mea.

Khosrou i‑a răspuns furios şi zeflemitor :— Nu te mai prosti, te găseam eu. Ca să vezi, prostul ăla e

acum Superman.— Nu era prost ! s‑a răstit Arash. Tu i‑ai dat porecla asta,

e numai vina ta ! Din cauza ta suferea.— Ei, suferea din cauza mea ! La voi în casă toţi suferă.

Mama ta e mereu tristă, vorbeşte puţin şi râde rar. Tatăl tău nu e niciodată acasă, şi când vine, e nervos şi obosit. Tu stai şi înveţi tot timpul în camera ta. De fapt, şi pe mine mă apucă jalea când vin la voi. La noi în casă, cel puţin, ne certăm şi ţipăm unii la alţii... Tata ne mai bate uneori, dar măcar vorbeşte cu noi, mai spune şi glume...


Până la prânz toată familia s‑a adunat în casă. Eu nu eram în stare să vorbesc cu nimeni. În timp ce se ocupa de musafiri, Fataneh le povestea cu toate detaliile noilor veniţi cele întâm‑plate. Fereshteh se închisese în camera lui Shahab. Cât despre bunica, nu era limpede dacă e supărată din cauza lui Shahab sau a fiului ei. Spunea întruna :

— Câte îndură bietul băiat ! Să mă bată Dumnezeu, ce‑a mai îmbătrânit Naser !

A sosit şi Farideh Khanom, m‑a îmbrăţişat şi mi‑a spus că băiatul sigur va fi găsit. Mi‑au făcut o injecţie să mă liniştesc. Nu voiam să mă duc sus, mi‑era teamă să nu se afle ceva nou şi eu să nu ştiu. M‑au dus cu forţa şi m‑au culcat în camera lui Arash, dar ascultam cu atenţie discuţiile de la parter.

— Dar cum s‑a pierdut ? a întrebat Shahin. El nu avea curaj nici să iasă până în stradă fără maică‑sa.

— Eu cred că l‑au furat, a şoptit Farideh Khanom, de parcă ar fi divulgat un secret.

Ca nouă dovadă a simţămintelor ei contradictorii faţă de Shahab, bunica a exclamat :

— Nu ! Doamne fereşte ! Cine să vrea un copil mut şi retardat ?Fataneh Khanom a explicat :— De când cu incendiul de la casa noastră, era foarte supă‑

rat. Au vrut să‑l ducă la doctor cu forţa, iar el a fugit.Atunci Bahram s‑a răstit la Khosrou :— Spune‑le că n‑a fost vina lui ! Îţi faci păcate, trebuie să spui !M‑am ridicat pe jumătate şi am ciulit urechile.— De unde ştii că n‑a fost vina lui ? Noi nu eram în cameră.

El s‑a întors sus, a luat chibriturile şi le‑a dat foc.— N‑a fost aşa, şi ştii prea bine ! Domnul pompier a spus

că focul începuse dinainte, în şifonier. De la sertar a ajuns la haine şi de acolo au izbucnit flăcările.

Am ieşit din cameră. Naser, Hossein Agha şi Arash, care stăteau la masa din sufragerie, erau şi ei atenţi. Naser s‑a ridi‑cat, s‑a dus lângă Bahram şi i‑a spus :

Parinoush Saniee154

— Bahram, povesteşte tu cum a fost. Tu ce ştii ? Ce s‑a întâm‑plat în seara aia ?

— Nimic, unchiule ! a răspuns Khosrou speriat. Visează, spune prostii ! Crede că aşa îl găsim mai repede pe Shahab.

— Chiar dacă nu îl vom găsi aşa, măcar aflăm ce s‑a întâm‑plat. Să ştim ce l‑a supărat de fapt, pentru că bietul nu ne poate spune. Dar voi puteţi vorbi, deci trebuie să ne spuneţi. Sunteţi datori să spuneţi.

Toţi au tăcut. Apoi, ca un dangăt, mi‑a răsunat în urechi vocea hotărâtă a lui Bahram :

— Eu am vrut să spun. Dar la început m‑am fâstâcit, apoi am crezut că poate Shahab e de vină, aşa că am tăcut şi eu. N‑am vrut să ne certăm fără rost şi să o necăjesc pe mătuşa. Până azi, când am aflat că Shahab a dispărut. Eu ştiu că s‑a supărat din cauză ca i‑am pus lui în cârcă toată vina, de‑aia a plecat. Pentru că nu poate să vorbească şi să spună că n‑a făcut nimic.

— Dar spune, ce s‑a întâmplat în seara aceea ?Toate privirile erau ţintite pe Bahram. Khosrou a folosit

prilejul şi, fără un sunet, a şters‑o din salon.— Înainte de cină, noi toţi eram în camera lui Khosrou.

Khosrou a aprins o ţigară. Aşa, în joacă, nu voia să tragă din ea. Apoi, dintr‑odată, Fereshteh a bătut la uşă. A întrebat de ce e încuiată şi ne‑a spus s‑o deschidem imediat. Khosrou s‑a speriat şi a aruncat ţigara în dulap. Apoi am fugit toţi afară din cameră. Eu am crezut că ţigara se stinsese, dar după o jumătate de oră s‑a pornit focul, chiar din dulap.

Naser se înroşise de supărare.— Şi eu am bătut copilul nevinovat, sub ochii tuturor.S‑a întors, s‑a aşezat la masa din sufragerie şi şi‑a prins

capul între mâini. Umerii i se zgâlţâiau. Ceilalţi erau stupefiaţi, iar eu mă simţeam ca unul care află că o persoană dragă a fost graţiată după ce‑a fost executată.

28

Spre seară, Soudabeh Khanom l‑a pus pe domnul Karimi să urce pe scară şi să dea jos din dulap toate geamantanele vechi. Le‑a inspectat pe rând şi în cele din urmă a găsit într‑unul din ele ce căuta.

— Iată‑le ! Ştiam eu că nu le‑am aruncat. Îţi aminteşti, Karimi, bluza şi jacheta asta pe care le‑am adus din Anglia pentru Babak ? Ce bine îi stăteau !

— Da... Cum a trecut timpul, parcă ieri l‑am îmbrăcat cu hainele astea şi l‑am dus în vizită la sora ta.

Stăteam într‑un colţ şi îi priveam cu ce dor vorbesc despre copiii lor.

— Ei îşi iubesc copiii, a spus Asi. Dar atunci, de ce au fugit copiii lor ?

— Sigur nu ştiu că tatăl şi cu mama lor îi iubesc atât de mult, a răspuns Babi.

Domnul Karimi m‑a dus la baie şi a umplut cada cu apă. Am stat o vreme în apa caldă. El povestea despre copiii lui. Părea că numai despre asta se discuta la ei. Ne‑am jucat cu apa, am făcut baloane de săpun şi am râs în hohote. Soudabeh Khanom aştepta după uşă cu un prosop. M‑a şters şi mi‑a examinat tot corpul, apoi, fără să ştie ce auz ascuţit am, i‑a şoptit soţului ei la ureche :

— Nu are urme de lovituri sau răni pe corp.M‑a îmbrăcat cu haine curate şi frumoase, care miroseau

puţin a naftalină. M‑a pieptănat, apoi s‑a dat câţiva paşi în spate şi m‑a privit cu admiraţie :

Parinoush Saniee156

— Vai, ce băiat frumos eşti ! Cu hainele astea, eşti un domn în toată regula ! Karimi, ia uite ce bine îi stau !

— Da, să nu‑i fie de deochi !În seara aceea am plecat toţi într‑o vizită, unde numai despre

mine s‑a vorbit. Toţi mă priveau curioşi, îmi zâmbeau cu prie‑tenie, dar mie îmi venea să intru în pământ de ruşine. Nu puteam să ridic capul, şi atâta mi‑am muşcat buzele, că aproape se făcuse rană. Copiii, care erau toţi mai mari decât mine, s‑au adunat pe lângă noi. Soudabeh Khanom le‑a spus :

— Copii, el e băieţelul meu frumos. Îl cheamă Micul Prinţ. Du‑te şi joacă‑te cu copiii, hai, du‑te, băiat cuminte. Nazanin dragă, îl las în mâinile tale, ai grijă de el ! Du‑l în camera ta şi dă‑i ceva să‑şi facă de lucru, bine ?

I‑am aruncat o privire fetei. Ce bine semăna cu Fereshteh ! Mi‑am pus mâna în mâinile ei albe, întinse spre mine, şi am mers în camera ei.

La cină, una dintre femei a spus :— De necrezut, ce părinţi mai sunt pe lumea asta ! Nu‑şi

caută copilul ? Nu s‑au dus la poliţie ? Dacă eram noi în locul lor, până acum rupeam uşa secţiei de poliţie !

Soudabeh Khanom a făcut un gest cu capul şi cu mâna, atenţionând‑o astfel să nu vorbească în faţa mea. Eu încre me‑nisem. M‑a sărutat şi m‑a dus, împreună cu farfuria în care îmi pusese ceva bun, într‑un colţ al camerei. M‑a aşezat pe un scaun şi mi‑a dat câteva linguri de mâncare, dar mie îmi pierise toată pofta. Mă chinuia o tristeţe profundă, amestecată cu umilinţă.

Şi în seara aceea am adormit în maşină, nici nu mi‑am dat seama când am ajuns acasă. Dimineaţa, când m‑am trezit, camera nu‑mi mai părea la fel de străină ca înainte ; îmi doream totuşi să fiu în camera mea şi să aud vocea mamei. Mi‑am cufundat capul în pernă şi am plâns.

La micul dejun, Soudabeh Khanom i‑a şoptit domnului Karimi :


— Copilul e necăjit, o vrea pe mama lui. De dimineaţă a plâns, mi s‑a frânt inima. Nu crezi că ar fi mai bine să‑l ducem chiar noi la poliţie ?

— Cum spuneai că îl chema pe ofiţer ?— Shokuhi.— Voi suna la Informaţii, să cer numărul de la secţie. Să

vorbim cu el, să vedem ce ar trebui să facem.

După mai multe încercări, domnul Karimi a reuşit să ia legătura cu secţia de poliţie. Urmăream neliniştit tot ceea ce spunea şi făcea. Inima îmi bătea cu putere.

— Bună ziua, domnule ! Aş vrea să vorbesc cu domnul ofi ţer Shokuhi. Ah, nu este ? Cum aş putea să‑l găsesc ? Mâine ? ! Nu, nu se poate, e prea târziu. Am o treabă urgentă cu el. Cine este superiorul lui, se poate să vorbesc cu dumnealui ? Cum ? Adică şi secţia de poliţie e închisă vinerea ? Bine, sun din nou peste o oră.

Soudabeh Khanom, care era la fel de agitată ca mine, a întrebat :

— Ce‑a spus ?— Nimic, doar ai auzit. Azi e vineri. Nu lucrează nimeni

şi nici nu răspund cum trebuie la întrebările oamenilor. Doar nu vrei să se‑apuce de lucru vinerea ? Iar domnul tău ofiţer tocmai azi şi‑a găsit să nu vină deloc la secţie.

— Şi‑acum ce facem ?— Nimic. Am făcut tot ce trebuia să facem. Am găsit un

copil, am anunţat poliţia, ne‑am lăsat numele şi adresa ca să poată veni după el părinţii. Ce mai puteam face ? De ce îţi faci atâtea griji ? Ei trebuie să‑şi facă griji c‑a dispărut. N‑am mai văzut aşa părinţi până acum ! Pentru noi e oricum o plăcere. Sper că nu te‑ai săturat de Micul Prinţ ?

— Vai, nu ! Îl iubesc din toată inima. Voi fi foarte tristă peste o zi‑două, când vor veni să‑l ia.

Parinoush Saniee158

— Acum pregăteşte‑te, trebuie să mergem şi după Mahmoud şi ai lui.

— Dar dacă sună şi noi nu suntem acasă ? Ce‑ar fi să mer‑gem noi până la secţia de poliţie ?

— La secţia de poliţie ? Niciodată ! Eu, unul, nu mă duc. Îţi mai aminteşti, când am dus la spital persoana lovită în accident, ce pacoste a fost pe capul nostru. Am ajuns la închisoare, până s‑a lămurit că doar ajutam şi nu eu provocasem accidentul. S‑a îndurat Domnul şi omul a trăit şi le‑a spus adevărul, că altfel eram executat degeaba. M‑am jurat atunci că n‑o să mai pun piciorul în veci în secţia de poliţie.

— Ei, ce le mai umfli şi tu ! N‑a fost chiar aşa !— Cum nu ? Ai uitat ?— Bine, să lăsăm asta. Acum spune, ce să facem pentru

copilul ăsta ?— Nimic, aşteptăm să aflăm vreo veste.— Dar au trecut două zile şi nu au dat nici un semn. Sper

că n‑au sunat când noi eram plecaţi !— Dacă sunau, lăsau şi un mesaj. Special am lăsat robotul

pornit şi l‑am verificat. Nu noi trebuie să alergăm după ei, ei trebuie să vină după copilul lor. Acum hai, grăbeşte‑te !

— Unde vrei să mergi aşa repede ?— Păi n‑am stabilit aseară să mergem cu Mahmoud şi cu

familia lui în Darakeh1, să ne plimbăm şi să luăm prânzul acolo ? Sun‑o şi pe Mahnaz să vină. Copiii ei s‑au împrietenit aseară cu Micul Prinţ.

În ziua aceea strălucitoare de iarnă, ne‑am plimbat, ne‑am jucat şi am râs pe săturate. Am mâncat de două ori mai mult decât de obicei. Uitasem chiar şi de Asi şi Babi. Se părea că nu mai aveam nevoie de ei. Dar seara, când Soudabeh Khanom

1. Destinaţie pentru excursii şi recreere, situată în zona mun toasă din nordul Teheranului (n. tr.).


a închis uşa şi a stins lumina, toată durerea din lume mi‑a copleşit din nou sufletul şi am plâns pe înfundate. De ce nu veneau după mine ?

În dimineaţa următoare am simţit că nu mai pot respira fără mama. Mi se făcuse dor chiar şi de Shadi şi de Arash. N‑am mai reuşit să mă abţin şi am izbucnit în lacrimi. Auzindu‑mă plângând, Soudabeh Khanom a intrat în cameră. M‑a îmbrăţişat şi m‑a dus în dormitorul lor. Domnul Karimi era treaz şi se tot foia în pat. Soudabeh Khanom i‑a spus dojenitor :

— Ridică‑te, bărbate ! Copilul ăsta e necăjit, suferă. Trebuie să‑i găsim părinţii, orice‑ar fi. Şi azi e sâmbătă, toţi sunt la muncă.

— Bine, dar stai să se facă dimineaţă. Ce‑ai păţit, fiule ? Nu fi supărat, mă duc, bine ? Pentru tine mă duc. Dar e taman pe dos, în loc să ne caute ei, trebuie să‑i căutăm noi pe ei.

După micul dejun, domnul Karimi s‑a îmbrăcat, m‑a săru‑tat pe obraz şi mi‑a spus :

— Stai liniştit, îi găsesc şi de‑ar fi în gaură de şarpe !S‑a întors apoi spre Soudabeh Khanom :— Dar dacă mă trezesc cu o pacoste pe cap, pe tine o să te

iau la rost !— Ce pacoste ? Nu te teme, n‑o să păţeşti nimic. Chiar o

să‑ţi fie foarte recunoscători.— Nu‑mi place deloc să merg la secţia de poliţie. Nu ştiu

cum trebuie să vorbeşti cu ei. Unii ar putea să‑mi fie copii, dar au pretenţia să stai smirnă în faţa lor. Şi până la urmă îţi găsesc şi nod în papură. O să vezi tu.

— Nu mai face tărăboi fără rost. Sunt pe acolo şi oameni cumsecade. Hai, du‑te !

29

Trecuseră două zile. La schimbarea fiecărei ture, ne duceam la secţie, spuneam din nou toată povestea şi dădeam semnal‑mentele. Ofiţerii studiau rapoartele, le lăsam adresa şi numărul de telefon, apoi ne întorceam. Cu fiece oră care trecea, mă simţeam mai rău, iar cei de la secţie erau şi ei tot mai îngrijoraţi. Vineri seara, şeful secţiei i‑a spus lui Hossein Agha :

— Chestiunea iese încet‑încet din tiparul dispariţiilor de copii. Probabilitatea să fi fost răpit e mare. De obicei, cine găseşte un copil dispărut, dacă n‑are nici o intenţie rea, îl predă imediat la poliţie. Când intervin probleme şi, din diverse motive, nu au ocazia să îl predea imediat, îl aduc cu siguranţă în ziua următoare. Să dea Domnul ca acest copil să nu fi căzut în mâna unor oameni răi şi să i se fi întâmplat ceva tragic. Ştiţi, copiii care nu vorbesc şi cei cu un retard sunt mult mai vulnerabili. Nu numai cei rău intenţionaţi, dar şi oamenii cu ceva probleme sunt tentaţi când văd un astfel de copil. Pentru că sunt convinşi că nu riscă nimic, se dedau fără grijă oricărei intenţii mârşave.

Mie nu mi‑au spus nimic în ziua aceea, dar Naser a auzit totul şi a fost foarte tulburat. Viaţa îmi devenise un coşmar. Nu mai puteam nici să plâng. Cel mai adesea mă uitam în gol, împietrită de imaginile cumplite pe care le vedeam. Arash îi dădea lui Shadi de mâncare, pierdut şi el în gânduri. În casă, nimeni nu se mai făcea ordine şi curăţenie. Fataneh venea, mai aranja prin casă şi ne trimitea mâncare, ce rămânea neatinsă. Naser nu mai avea răbdare pentru nimic. Nici măcar nu se


mai bărbierea. Toată noaptea a căutat prin albumele de poze ca să găsească o fotografie mare şi clară cu Shahab. I‑a spus lui Arash :

— E ciudat cât de puţine poze avem cu el. Toate sunt cu tine şi cu Shadi.

Sâmbătă a plecat foarte de dimineaţă la redacţiile mai mul‑tor ziare şi le‑a dat semnalmentele lui Shahab pentru rubrica de copii dispăruţi.

30

Când domnul Karimi a spus din ce motiv a venit la secţia de poliţie, toată lumea s‑a adunat în jurul lui şi l‑a asaltat cu întrebări. În cele din urmă, a fost condus în biroul şefului de poliţie, care l‑a întrebat entuziasmat :

— Dumneavoastră l‑aţi găsit pe Shahab Mokhtari ? Am auzit bine ? Vă rog să‑mi spuneţi şi mie încă o dată ce aţi declarat.

— Domnule, nu ştiam cum îl cheamă, copilul nu vorbeşte. Dar semnalmentele sunt exact cele pe care le aveţi şi dumnea‑voastră.

— Şi unde‑aţi fost până acum, domnule ? Nu v‑aţi gândit prin ce trece biata familie ? Incredibil, ce oameni nechibzuiţi se mai găsesc pe lumea asta ! O să le daţi socoteală pentru asta !

Domnul Karimi a pălit şi, tremurând de furie, a spus :— Ştiam eu, ştiam eu ! Nu trebuia să vin aici ! Uite că acum

am devenit şi datornic ! Am găsit copilul pe un frig de crăpau pietrele, am anunţat un ofiţer şi, la recomandarea lui, am luat copilul, care nu se mai dezlipea de soţia mea, la noi acasă. Am lăsat numărul de telefon, adresa şi datele noastre. Trei zile am avut grijă de copil, aşa cum sigur n‑avea parte nici la el acasă, şi am aşteptat o veste de la dumneavoastră. Am sunat şi aici, dar nimeni n‑a putut să ne dea un răspuns precis. Iar acum am venit chiar noi să‑i căutăm pe părinţii lui nepăsători, să jucăm noi rolul poliţiei. Şi, în loc să ni se mulţumească, tot noi am rămas datori !

— Când aţi anunţat ofiţerul ?


— Chiar în seara când soţia mea a găsit copilul. A mers la un poliţist, care i‑a luat adresa şi numărul de telefon. Urma să ne anunţe îndată ce sunt găsiţi părinţii, ca să aducem copilul.

— Ce poliţist v‑a permis asta ?— Căpitanul Shokuhi, pe strada Karim‑Khan. Miercuri la

ora nouă seara.— Ah... căpitanul Shokuhi e bolnav, n‑a venit la serviciu

de câteva zile.— Păi când s‑a îmbolnăvit ? Trebuie să se fi întâmplat chiar

miercuri, pentru că soţia mea e sigură că aşa îl cheamă.— Ciudat ! Aşteptaţi puţin aici, mă duc să discut cu el şi

mă întorc.Şeful secţiei a revenit în câteva clipe. Şi‑a cerut scuze şi a

spus :— De‑aţi şti în ce stare e familia lui ! Biata mamă, mi‑era

teamă că n‑o să reziste. Mergeţi şi aduceţi copilul, eu mă duc să‑i anunţ.

Fiecare avea o scuză justificată. Se pare că în noaptea aceea friguroasă şi agitată, când ai fi zis că toată lumea se luase la bătaie, căpitanul Shokuhi fusese ocupat până târziu, în ciuda durerii de cap şi de gât. Când s‑a întors la secţie, era complet vlăguit. A aruncat hârtiile amestecate în sertarul biroului şi i‑a spus ofiţerului de serviciu :

— M‑am săturat, asta e slujbă ? Ne caută oamenii doar la mari necazuri, suntem martori la toate nenorocirile. Au nevoie de noi doar în caz de certuri, fraude şi omoruri. La vreme de pace şi bucurie, nimeni nu vine la vreun poliţist.

Când a ajuns acasă, s‑a băgat direct în pat şi, cu febră mare, a avut toată noaptea coşmaruri cu crime şi alte grozăvii. A doua zi, soţia lui l‑a anunţat pe domnul colonel că este bolnav şi nu poate veni la serviciu o zi‑două.

31

În faţa secţiei aşteptau nerăbdători mama, Arash, care o ţinea pe Shadi de mână, Fereshteh, Fataneh Khanom, Khosrou, chiar şi unchiul, însă oricât m‑am uitat, nu l‑am văzut şi pe tatăl lui Arash. Nici nu se oprise bine maşina, când mama a deschis portiera şi m‑a strâns la piept. Mi‑am pus capul pe umărul ei şi am plâns. Mirosul ei mă liniştea. Abia după câteva minute, m‑am îndreptat şi spre ceilalţi. Încântat să văd atâta lume, i‑am lăsat să mă sărute pe rând, chiar şi pe Khosrou. Fereshteh m‑a implorat :

— Să nu mai faci aşa ceva, da ? Am fost disperaţi, tatăl şi mama ta erau să moară.

— Tatăl ? s‑a mirat Asi. El nu ne‑a căutat deloc.După ce emoţia reîntâlnirii s‑a mai domolit, atenţia tuturor

s‑a îndreptat spre domnul şi doamna Karimi, care ne priveau cu ochii plini de lacrimi. Mama s‑a apropiat de ei şi, luând‑o pe doamna Soudabeh de mână, a spus :

— Slavă Domnului că l‑aţi găsit dumneavoastră ! Nu ştiţi prin ce am trecut. Până acum n‑am stat nici măcar o noapte departe de el. Am văzut moartea cu ochii.

Domnul Karimi a privit în jur şi a întrebat :— Dar tatăl lui unde este ?— E în secţie, se ceartă cu poliţiştii. Nu s‑a putut abţine,

i‑au cedat nervii în ultimele zile.Babi a întrebat :— Îi ceartă pentru că ne‑au găsit ?Soudabeh Khanom i‑a spus mamei :


— Să mulţumim Domnului că a fost bine !Mama m‑a strâns cu putere în braţe.— Ah ! De‑aţi şti cât m‑am rugat, n‑am cuvinte să mul‑

ţumesc că s‑a terminat cu bine.Tatăl a ieşit înfierbântat şi nervos din secţie. Când m‑a

văzut, faţa i s‑a mai înseninat.— Poftim, khanom ! Iată‑l pe băiatul tău ! i‑a spus mamei.A dat să mă îmbrăţişeze, dar m‑am lipit de mama. Braţele

întinse ale tatălui au căzut pe lângă corp şi tot ce a primit a fost un sărut pe obraz. Le‑a mulţumit şi el domnului şi doamnei Karimi. Doamna Karimi le‑a spus :

— Vă felicit ! Shahab e un băiat foarte bine‑crescut, se poartă ca un adevărat mic prinţ. Şi vreau să vă mai spun că l‑am îndrăgit tare mult, ne permiteţi să‑l mai vizităm din când în când ? O să ni se facă dor de el.

Domnul Karimi şi‑a întins mâinile, m‑am desprins din braţele mamei şi m‑am aruncat la pieptul lui. Mi‑a şoptit la ureche :

— Ai văzut că mi‑am ţinut promisiunea şi i‑am găsit ? Eşti fericit acum ?

Mi‑am încolăcit mâinile în jurul gâtului său.— Vrei să mai vin din când în când la tine şi să mergem

amândoi la plimbare ?Am dat din cap bucuros. M‑a sărutat pe obraz şi m‑a

lăsat jos.— Acum ne luăm la revedere, Micule Prinţ.După saluturile de rămas‑bun, fiecare grup s‑a îndreptat

spre maşina cu care venise. Ţinând‑o pe mama de mână, mă uitam în urmă şi le făceam cu mâna domnului şi doamnei Karimi. Erau trişti. Soudabeh Khanom avea o lacrimă pe obraz.

— Bieţii de ei, acum se vor întoarce în casa lor pustie, a spus Babi. Ei ne‑au iubit, sigur le va fi dor de noi, aşa cum le este dor şi de copiii lor.

Parinoush Saniee166

Am simţit o strângere de inimă, m‑am smuls din strân‑soarea mamei şi am fugit spre ei. L‑am sărutat pe domnul Karimi, care se aplecase în faţa mea, apoi m‑am întors repede la mama. Uimit de gestul meu neaşteptat, tatăl mă privea într‑un fel aparte, de parcă i‑aş fi tras o palmă.

32

Viaţa din casa noastră a revenit foarte repede la normal. Arash era ocupat cu şcoala şi cu nesfârşitele lui lecţii. Tatăl mun cea mult ca să recupereze treburile cu care rămăsese în urmă şi venea seara târziu acasă. Shadi, la fel de drăgălaşă şi de veselă, vorbea fără încetare. Mama era ocupată cu treburile casei, care se înmulţeau pe măsură ce se apropia Anul Nou. Dar ceva se întâmplase cu ei toţi. Privirile lor puneau aceeaşi întrebare : ce mi se întâmplase în cele câteva zile în care fusesem plecat de acasă ? Oare voi face din nou aşa ceva ? Toţi păreau să nu mă scape din ochi şi se purtau cu mine cu mai multă atenţie. Încercam să nu iau în seamă toate acestea, dar simţeam că şi în mine se schimbase ceva. Cele câteva zile în care fusesem departe de casă îmi deschiseseră o uşă spre o altă lume. Com‑param mereu în minte casa noastră cu cea a domnului şi doam‑nei Karimi, iar casa lor mi se părea mai luminoasă şi mai caldă. Ei glumeau unul cu altul şi se priveau cu ochi zâmbitori şi plini de afecţiune. Deşi îşi aminteau din orice de copiii lor şi ochii li se umpleau de lacrimi, păreau mai voioşi şi mai plini de viaţă decât noi. Când trebăluia prin casă, Soudabeh Khanom cânta, în timp ce mama era mereu încruntată. Era clar că face toate treburile din obligaţie şi fără nici o tragere de inimă. În zilele acelea, în cotloanele minţii mele, ajunsesem să cred că dacă mama ar fi mai veselă şi mai puţin amărâtă, iar tatăl lui Arash ar fi ca domnul Karimi şi mi‑ar da mai multă atenţie şi m‑ar iubi mai mult, sigur aş fi putut vorbi deja.

Parinoush Saniee168

Zilele au trecut fără vreo întâmplare specială. Nimeni nu mai vorbea nici despre trimiterea mea la şcoală, nici despre felul şcolii. Doamna şi domnul Karimi au venit de câteva ori şi m‑au scos la plimbare. Cu ei mă simţeam în largul meu. Ştiam că mă iubesc aşa cum sunt. Nu aveau aşteptări de la mine. Când mă întorceam, mă gândeam o vreme la orele acelea plăcute. Însă aceste plimbări au luat repede sfârşit. Tatăl îi trata cu răceală şi le‑a dat de înţeles că îi displace că petrec un timp cu ei. Mie îmi era dor de ei. Iar când am aflat de rolul tatălui în întreruperea acestei prietenii, am găsit încă o dovadă a duş‑măniei lui faţă de mine.

Într‑una din zilele de la sfârşitul anului, doamna Karimi a sunat şi a rugat‑o pe mama să‑i permită să vină la noi acasă ca să mă vadă. Tatăl s‑a certat o vreme cu mama, reproşându‑i că nu a găsit un pretext care să‑i împiedice să vină. Când au sosit, i‑a întâmpinat cu răceală. Ca să compensez răceala lui, mi‑am deschis vesel braţele şi m‑am lipit de pieptul domnului Karimi. Cu un gest teatral, l‑am sărutat pe obraz. Tatăl ne privea cu ură. M‑am lipit şi mai strâns de domnul Karimi. Tatăl s‑a înfuriat, ceea ce îmi făcea o mare plăcere. Îmi adu seseră un roboţel care mergea. M‑am simţit mândru : pentru prima dată eram eu singur în centrul atenţiei, doar eu ! Am strâns roboţelul în braţe şi l‑am mângâiat. Tatăl a spus cu răutate :

— Orice‑i cumpărăm noi strică imediat, să nu‑l strici şi pe ăsta !

— Ce prost e ! a exclamat Asi. Pe ăsta îl iubim, nu‑l stricăm. Stricăm doar jucăriile cumpărate de el. Şi le spargem inten‑ţionat, ca să‑l supărăm. Dar nu vom strica jucăriile de la ei, pentru că ei ne iubesc.

Eram atât de bucuros, că nici nu mi‑am dat seama că ei veniseră să‑şi ia rămas‑bun. Voiau să plece în străinătate ca să‑şi viziteze copiii şi nu era clar dacă ne vom mai vedea vreo‑dată sau nu.

33

Sărbătoarea de Anul Nou era un eveniment cu totul minu‑nat. Pe măsură ce se apropia, mama devenea tot mai veselă. Râdea mai mult şi nu mai părea atât de obosită. Datorită vese‑liei ei, toată casa prindea o altă culoare. Zilele erau mai lumi‑noase, problemele se estompau, stăteam îmbufnaţi mai puţin şi eram cu toţii cuprinşi de un entuziasm până atunci ascuns. Mama aduna cu grijă economiile puse în diverse cutii prin casă, mergea la bancă, număra tot timpul banii. Cumpăra haine de sărbătoare şi cadouri şi le punea cu grijă în geamantane, ca să nu se murdărească sau să se strice, iar pe unele le ascundea în mare taină pe fundul geamantanului şi nu i le arăta nici măcar tatălui. Vacanţa de Anul Nou aducea cu ea momentul minunat pe care îl aşteptam tot anul. Când tatăl venea acasă cu biletele de tren, mamei îi scăpa un strigăt de bucurie. Noi ne învârteam în jurul ei, săream în sus, într‑o veselie nestă‑pânită. Odată stabilită data exactă a călătoriei, începea numă‑rătoarea inversă. Zilele treceau mai iute, trăiam parcă mai intens, ai fi zis că ne aflam într‑o caleaşcă zburătoare vrăjită. Când mergeam spre gară, de bucurie, inima îmi bătea cu putere. Şarpele lung de fier însemna pentru mine culmea frumuseţii şi a forţei. Era încon jurat de sunete, mirosuri şi un abur aparte, de vis. Îi inspectam cu atenţie toate colţurile şi părticelele. Mă aplecam până jos, să văd cum arată pe dedesubt. Când priveam şinele uleioase şi pietrele mărunte dintre ele, mă lua ameţeala şi tre muram la gândul că aş putea cădea între ele. Voiam să ating vagoanele pe dinafară, să devin una cu trenul şi să călătoresc

Parinoush Saniee170

veşnic în burta acestui teribil animal spre lumi îndepărtate, calde şi însorite. Culmea emoţiei era când o smucitură a tre‑nului şi un şuierat lung anunţau începutul călătoriei. Atunci, mă trăgeam lângă fereastră, mă lipeam de geam şi rămâneau doar ochii de mine, ochi care se bucurau de priveliştile care le alergau pe dinainte. Toate mă captivau, toate erau pline de farmec. Atunci se liniştea şi tatăl, pentru că până să plecăm era mereu agitat cu bagajele şi preocupat să ajungem la timp ; atunci, toată nervozitatea lui era înlocuită de bună‑dispoziţie. Se arunca pe bancheta din compartiment, zâmbea pe sub mustăţi şi o întreba pe mama „Şi, khanom, ce avem de mâncare ?“. Era unul din rarele momente în care tatăl devenea vorbăreţ. Îi povestea lui Arash despre gările prin care treceam, despre cum funcţio‑nează trenul, despre numărul de tuneluri şi cum fuseseră ele construite şi despre multe altele. Tot ce spunea mă fascina şi pe mine, îmi ciuleam urechile şi, fără să‑i privesc, ascultam şi ţineam minte fiecare cuvânt. Nu voiam să‑şi dea seama că mă interesează ce zice pentru că nu vorbea cu mine, aşa că mă prefăceam atent la altceva. Nu uitam niciodată regulile de război pe care eu însumi le stabilisem.

Ca întotdeauna, în sud era cald şi plăcut şi valuri de iubire se simţeau în aer. Aici nu era nevoie să vorbeşti, să fii un copil perfect şi deştept ca să fii plăcut şi iubit. Nu trebuia decât să fii nepot, şi de îndată erai primit cu braţele deschise şi prezentat cu mândrie celorlalţi. Privirile erau blânde, iubitoare, iar cuvin‑ tele – pline de dragoste. Nu mă săturam niciodată să le aud. Pe bunica de aici o chema Bibi. Spre deosebire de cealaltă bunică, ea îmbrăţişa copiii din inimă, cu sinceritate şi nu îşi arunca iubirea într‑un colţ, de teamă să nu fie pângărită. Surâză‑toare, îmi spunea mereu vorbe de alint şi niciodată nu se temea că prin asta se înjoseşte în vreun fel. Ne umplea braţele cu lucrurile strânse pentru noi de‑a lungul anului. Mâncam fructe mari şi gustoase de komar departe de ochii tatălui, care era con vins că ne fac rău la stomac. Ne jucam la umbra pomilor,


parcă plutind în parfumul florilor de portocal. Eram tot într‑o agitaţie, mergeam dintr‑un oraş în altul şi toţi ne aşteptau cu ceva care ne sporea şi mai mult bucuria. În perioada asta mi se părea că pământul întreg petrece, că toată lumea e în vacanţă şi respiră aerul înviorător al primăverii. Mama povestea o mul‑ţime de lucruri, de parcă tot anul şi‑ar fi adunat cuvintele pentru a le revărsa în această săptămână. Nici tatăl cel tăcut şi posac nu rămânea indiferent în faţa primirii iubitoare. Stătea de vorbă cu cumnaţii şi râdea la glu mele lor. Acolo mă simţeam uşor. Nu mă necăjeam că nu vor besc. Mă înţelegeau. Neputinţa mea de a vorbi devenea atât de lipsită de importanţă, că îşi pierdea cu totul greutatea. Nu mă mai cuprindea neliniştea când mă gândeam la asta şi frica nu mă mai stăpânea, pentru că ştiam că nimeni nu râde pe seama mea. Şi chiar puteam murmura unele cuvinte. Dar această perioadă era foarte scurtă şi, înainte să fiu gata să le dau glas cu toată gura, vizita se încheia şi tre‑buia să revenim la viaţa tăcută şi tristă dinainte.

În primele zile după ce ne întorceam, casa era mai mohorâtă ca de obicei. Mama ofta şi asculta cântece tradiţionale din zona ei natală, retrăgându‑se şi mai mult în carapacea ei. Nu se obişnuise de fapt niciodată cu gândul depărtării de locul unde se născuse. Iar tatăl, care era motivul pentru care trăia aici, nu o ajuta deloc. Spiritul, bucuria şi plăcerea ei de a vorbi rămâneau în oraşul din sud ; aici nu avea nimic în afară de singurătate şi dor de casă.

Tatăl îşi relua apoi munca nesfârşită. Discuţiile din casă erau reci şi nu mă îndemnau să vorbesc. Mă întrebam de ce tatăl lui Arash şi familia lui nu învăţaseră cuvinte frumoase şi afectuoase. Dacă el ar fi vorbit aşa cu mama, dacă nouă ne‑ar fi spus „dragul meu“ sau „sufletul meu“ sau alte vorbe de alint, mama n‑ar mai fi fost tristă şi retrasă. Şi poate aş fi putut vorbi şi eu.

Parinoush Saniee172

— Dar ştie cuvinte din astea, spunea Asi. Demult de tot, aşa vorbea cu mama. De aceea s‑a căsătorit mama cu el. Însă acum nu mai vrea.

— Dar de ce ? întreba Babi.— Din cauza noastră. Din cauză că mama are un copil ca noi.Arash se întorcea şi el la cărţile, caietele şi multele lui lecţii.

Bietul Arash, nu avea de ales – trebuia să ia mereu premiul întâi. Era condamnat la excelenţă pentru a repara ruşinea tată‑lui de a avea un copil retardat. Copilăria lui Arash fusese zdro‑bită sub această povară, care îi ameninţa acum şi adolescenţa şi tinereţea. Încet‑încet, şi el uita să râdă şi să spună lucruri vesele. Doar Shadi era ea însăşi. Făcea orice dorea. Nimeni nu avea nici o pretenţie de la ea. Ea putea să se joace, să râdă şi să fie un copil fericit.

Într‑o asemenea casă, n‑aveam nevoie să vorbesc. Toată dorinţa de‑a mă exprima, care mă cuprindea în cele două săp‑tămâni petrecute în sud, aici pur şi simplu murea.

34

Pe la mijlocul primăverii, un telefon ne‑a dat viaţa peste cap. Mama ţipa înnebunită şi plângea. Fataneh şi Fereshteh au venit la noi şi i‑au dat apă cu zahăr. Tatăl s‑a întors acasă în mijlocul zilei.

— Tata, tatăl meu, se simte foarte rău ! i‑a spus mama plân‑gând. Trebuie să mă duc acolo !

— Bine, te duci ! i‑a răspuns el, luând‑o de mână. Dar nu te mai purta aşa de faţă cu copiii. Fereshteh, se poate să iei copiii la voi ?

Am alergat spre mama şi m‑am agăţat de picioarele ei. Ea nici nu m‑a observat. Tatăl mi‑a luat mâna şi m‑a dat lui Fereshteh. Fereshteh m‑a mângâiat şi, cu tot felul de promisiuni, m‑a scos pe uşă. Fataneh Khanom a luat‑o pe Shadi în braţe şi am mers la casa unchiului.

Acolo, toţi şuşoteau între ei. M‑am aşezat într‑un colţ, de unde ascultam atent ce se vorbea şi urmăream toate gesturile.

— Sunteţi siguri ? a întrebat Fereshteh. Mătuşa Maryam a spus că doar se simte rău.

— Da, aşa i‑au spus lui Maryam, însă când l‑au sunat pe Naser la serviciu, i‑au zis s‑a sfârşit.

— Vai, biata Maryam ! Va pleca plină de speranţă, dar acolo va vedea că s‑a dus. Ce mult îşi iubea tatăl !

— Ai înţeles ? a întrebat Asi. Bunicul s‑a sfârşit.În faţa ochilor mi‑a apărut chipul blajin al bunicului. Când

eram la ei, ne ducea în fiecare zi în oraş şi ne cumpăra îngheţată.

Parinoush Saniee174

— Ştii ce înseamnă că s‑a sfârşit ? a întrebat Babi. Adică a murit.

Înţelegeam mai bine ce înseamnă „a se sfârşi“ decât „a muri“. Ce se sfârşea putea să reînceapă. Eram pierdut în gânduri.

— Mama vrea să se ducă acolo, a spus Asi. O să mergem iar cu trenul !

Bucuria de a călători spre locurile acelea dragi a acoperit tristeţea morţii sau a sfârşitului bunicului, mai ales că oricum nu înţelegeam prea bine ce înseamnă. Nu pricepeam însă de ce ne trimiseseră în casa unchiului.

— Să nu uităm să le ducem verişorilor ciocolatele ascunse de mama în frigider ! a spus Babi.

Am deschis încet uşa salonului şi am pornit spre casă. Mă gândeam la cuvântul „moarte“ şi mă cuprinsese o nelinişte stranie.

— Mai ţii minte, mama a spus că a muri înseamnă să dormi un somn lung, a zis Babi. Cât crezi că va dura somnul bunicului ?

— Foarte mult, a răspuns Asi. Nu e ca un somn obişnuit, trebuie să meargă să doarmă într‑un loc special.

— Ce fel de loc ?— Cred că seamănă cu un spital.— Vom putea să‑l vizităm ?— Nu ştiu !Am ajuns acasă, dar poarta era închisă. Nu ajungeam la

sonerie. Am lovit cu pumnii. Mama recunoştea întotdeauna bătăile mele şi venea repede să‑mi deschidă, dar de data aceasta nu s‑a întâmplat nimic. Am lovit în poartă cu picioarele. M‑am întins pe jos şi m‑am uitat pe sub poartă. Nu se vedeau roţile maşinii tatălui. Unde plecaseră ? De obicei mama nu pleca nicăieri dimineaţa fără mine. Mi s‑a pus un nod în gât. Am buşit din nou în uşă cu picioarele, cu furie şi lacrimi în ochi. Fereshteh a ieşit speriată din curtea lor, cu nasturii de la man‑tou descheiaţi şi baticul dezlegat. A fugit spre mine şi m‑a luat în braţe.


— Dragă Shahab, de ce‑ai ieşit din casă fără să ceri voie ? Hai să mergem.

Mi‑am smuls mâna dintr‑a ei.— Nu e nimeni în casa voastră. Tata a dus‑o undeva pe

mama, dar o să vină repede. Vino, dragul meu, haide ! Vrei să mergem în parcul de distracţii ? Te duc diseară. Mai ştii când am fost anul trecut şi te‑ai dat în carusel ? Ce mult ţi‑a plăcut ! Până venim noi din parc se întoarce şi tatăl tău, îţi promit. La noapte o să dormi la voi acasă.

M‑am potolit. Oricum nu puteam face nimic. Am lăsat‑o pe Fereshteh să mă ducă în casa unchiului.

Shadi, fără nici o grijă, se juca voioasă cu Fataneh Khanom. Eu nu puteam să‑mi iau gândul de la mama : cât de ciudat se purtase ! Unde plecase ? Dacă voia să meargă la tatăl ei, nu ar fi trebuit să facă bagajele, să ne pregătească hainele ?

— Poate s‑a dus să ia cadouri, a sugerat Babi.Cu o lună înainte de vizita de Anul Nou, mama cumpăra

cadouri pentru copiii de acolo. Contrar obiceiului, nici nu protestam, nici nu eram gelos când făcea aceste cumpărături, ba chiar eram încântat s‑o ajut când le împărţea.

În seara aceea unchiul ne‑a dus în parcul de distracţii. Ne‑am jucat mult, dar eu tot nu puteam să mă liniştesc. Mă chinuia un fel de presimţire. Când ne‑am întors, Shadi adormise deja în braţele lui Fataneh Khanom. Aceasta i‑a scos pantofii şi a culcat‑o în patul lor. M‑am mirat. Fereshteh m‑a luat de mână şi mi‑a spus :

— Să mergem la voi acasă, tatăl tău sigur s‑a întors.Mi‑am smuls mâna şi am fugit să o trezesc pe Shadi şi să

o iau cu mine.— Hei, fii cuminte, mi‑a spus Fataneh Khanom supărată.

Trezeşti copilul.Însă Fereshteh a înţeles ce voiam să fac şi a încercat să mă

liniştească :

Parinoush Saniee176

— Shahab, nu‑ţi face griji. Shadi doarme aici în noaptea asta.Am scuturat din cap şi am vrut să merg iar spre Shadi.

Fereshteh m‑a tras de mână.— Mama ta a spus să rămână la noi Shadi cât e ea plecată.Am privit‑o îngrozit. Ce înseamnă asta, cât e ea plecată ?

Adică nu vrea s‑o luăm şi pe Shadi la bunicul ? De ce s‑ar purta mama aşa de nemilos cu Shadi ? Gândurile mi se învălmăşeau. Am fugit spre casa noastră. Unchiul şi Fereshteh veneau şi ei în urma mea. La prima lovitură, Arash a deschis uşa. Maşina era în curte, deci venise şi tatăl. Am rupt‑o la fugă, m‑am strecurat pe sub braţele lui şi am intrat în casă ; am scotocit peste tot la parter : în salon, în bucătărie, în camera lui Arash. Am urcat apoi în grabă scările. Am deschis uşa camerei mamei, lumina era aprinsă. Pe pat stăteau împrăştiate haine, uşa şifonierului rămăsese deschisă, dar mama nu era nicăieri. Ce însemna asta ? M‑am uitat şi în baie şi în toaletă, nu era. O spaimă cumplită mi‑a cuprins întreaga fiinţă. Nu cumva să fi plecat ! Era posibil să plece fără noi în călătorie ? M‑am întors în curte. Tatăl, unchiul, Fereshteh şi Arash stăteau pe bancă. Tatăl spunea :

— Am avut mare noroc. N‑am mai găsit bilete, toate zbo‑rurile erau pline. Şi dintr‑odată l‑am văzut pe Hesam Hazrati, ţi‑l aminteşti ? Era vecin cu noi când stăteam în Amiriye. Nu ştiu ce lucrează în aeroport... L‑a trimis Dumnezeu ! Când a auzit ce s‑a‑ntâmplat, ne‑a făcut rost de un bilet. În fine, acum două ore a decolat. I‑am spus să sune când ajunge. Era foarte îngrijorată pentru copii, mai ales pentru Shahab. Se temea că nu mă descurc cu el.

Nu‑mi venea să cred. Deci mama plecase şi mă lăsase pe mâna tatălui lui Arash ? ! E posibil aşa ceva ? Fereshteh s‑a întors şi m‑a văzut.

— Shahab dragă, vino aici. Hai, vino, băiat cuminte ! Mama ta se întoarce repede, a fost nevoită să plece. Tatăl ei se simte foarte rău. Când vine, o să‑ţi aducă o mulţime de cadouri.


Am trântit cu toată forţa uşa salonului, am urcat în fugă scările şi am închis uşa camerei. Ce trădare ! Mama m‑a lăsat cu tatăl lui Arash şi a plecat. Chiar a uitat că tatăl lui Arash vrea să mă trimită la o şcoală în străinătate, chiar nu şi‑a dat seama că atunci când m‑am pierdut el nu m‑a căutat deloc, că domnul Karimi îi găsise până la urmă pe ei ? Iar când i‑a găsit, toţi s‑au bucurat, în afară de el, care s‑a dus şi s‑a certat cu poliţiştii. Mă simţeam singur pe lume. M‑am băgat sub pătură, aşa îmbrăcat şi încălţat, şi m‑am ascuns. Tatăl a venit sus şi a deschis uşa camerei. Mi‑am întors faţa la perete şi am ţinut ochii strâns închişi. A dat pătura la o parte. S‑a aşezat pe marginea patului, mi‑a scos pantofii şi şosetele şi le‑a arun‑cat într‑o parte. Dacă era mama, sigur îmi dădea şi sărutul de noapte bună. Aveam nevoie aşa de tare atunci de‑acel sărut, chiar şi din partea tatălui lui Arash !

Arash a venit şi el şi s‑a mirat.— Cum de‑a adormit aşa de repede ?— Păi e copil, ce bine de el că n‑are nici o grijă. Era şi

obosit, a fost plecat de dimineaţă până acum, a mers şi în parcul de distracţii. Unchiul a spus că a mâncat de cină.

— Dar nu s‑a schimbat, nu s‑a spălat pe dinţi. Mama nu l‑a lăsat niciodată să se culce aşa.

— Lasă‑l, dragul tatei. N‑are nimic dacă doarme aşa o noapte. Şi eu sunt frânt de oboseală, iar mâine am o mie de treburi. Du‑te şi tu să te culci, mâine dimineaţă ai ore.

— Chiar, cu el ce facem ?— Când vrei să pleci, îl duci la unchiul acasă.Au stins lumina, au închis uşa şi au plecat. Mi‑am dat la o

parte pătura de pe faţă. Ce întuneric era în cameră ! Tatăl uitase să aprindă lampa de veghe.

— Lui nu‑i pasă că nouă ne e frică pe întuneric, a spus Asi. Sau că o să facem carii. Sau că dormim în haine murdare şi aşa ne îmbolnăvim. Ba chiar s‑ar bucura.

Parinoush Saniee178

Mi s‑a făcut un dor cumplit de mama. Deşi eram supărat pe ea şi nu puteam să uit că plecase fără mine, o iubeam totuşi din tot sufletul şi ştiam că şi ea mă iubeşte. Deci puteam să‑i iert greşelile. Mi‑am şters lacrimile de pernă şi mi‑am cufundat capul în ea ca să nu mă audă nimeni plângând.

A doua zi, neliniştit, nu‑mi găseam locul în casa unchiului. Nu‑mi puteam lua gândul de la mama. De ce nu mă luase cu ea ? Mă făcusem băiat cuminte, nu mai stricasem nimic. Seara, tatăl a venit să mă ia şi m‑a dus acasă. A făcut nişte ouă ochiuri, arse pe dedesubt şi crude pe deasupra. Nu am pus gura pe ele.

— De ce nu mănânci, Shahab ? m‑a întrebat el. Mănâncă !Am plecat capul.— Vrei să‑ţi dau altceva ?L‑am privit uimit. Dintr‑odată se făcuse amabil.— Ce vrei ? Spune‑mi şi îţi dau. Bine ?Am rămas cu gura căscată.— De‑acum înainte, oricine vrea ceva, trebuie să‑mi spună,

ca să îi dau acel lucru. Uite aşa : Arash, tu ce vrei ?— Pâine.— Poftim ! Shadi, tu ce vrei ?— Apă.— Poftim ! Shahab, tu ce vrei ? Spune şi îţi dau, îţi dau orice

vrei.În minte mi se învârteau tot felul de gânduri.— Vrea să ne omoare prin înfometare, a observat Asi. Ştie

că nu putem vorbi.M‑am ridicat revoltat. Scaunul a căzut pe spate. Am urcat

în grabă scările şi am stat să mă liniştesc sprijinit de uşa închisă a camerei mele.

Din acea zi, între noi s‑a declarat război. Cu cât tatăl deve‑nea mai hotărât să mă facă să vorbesc, cu atât opuneam mai multă rezistenţă.


— Spune ce vrei şi îţi cumpăr, zicea el mereu. Îţi iau orice vrei. Doar spune !

Se făcea că nu pricepe gesturile mele. Eu mă enervam şi nu spuneam nimic.

— Vezi, poate să ne cumpere orice, a spus Asi. Dar pentru că nu vorbim, nu ne cumpără.

Importanţa vorbirii lua dimensiuni tot mai mari cu fiecare clipă ce trecea, sporindu‑mi în acelaşi timp groaza şi neliniştea. În a patra seară de absenţă a mamei, tatăl ne‑a dus să luăm cina la un fast‑food frumos care se deschisese de curând lângă casa noastră. Îmi plăceau la nebunie sendvişurile lor. Tatăl ne‑a povestit ce feluri de mâncare aveau acolo, apoi a spus :

— Să spună fiecare ce vrea, ca să‑i cumpăr. Arash, tu ce vrei ?

— Hamburger.— Shadi, tu ce vrei ?— Hambulghel.— Bravo !Inima îmi bătea cu putere. Mi‑era foarte foame şi mirosul

de hamburgeri îmi stârnea şi mai mult pofta.— Bun, domnule Shahab, tu ce vrei ?L‑am privit năucit, nu‑mi venea să cred. Carevasăzică, mă

adusese aici ca să mă uit la ceilalţi cum mănâncă, în timp ce eu rămân flămând ?

— Spune, băiete. Spune ! Doar un cuvânt. Spune ham... bur... ger, şi îţi cumpăr. Nici nu ştii ce gustoşi sunt !

M‑am întors furios cu spatele la el. Simţeam că mă înec de mânie şi în acelaşi timp nu mai puteam de poftă.

— Spune doar „ham“, o să‑nţeleg ce vrei şi mă duc să‑ţi iau.Am strâns buzele.— Are dreptate, a spus Babi. Dă‑i un semn, să înţeleagă ce

vrei. De unde să ştie ce‑ţi place ? Mmm, ce gustoşi sunt ! Haide, mi‑e foame rău.

Parinoush Saniee180

Am şovăit, apoi am arătat cu sfială spre un copil care stătea la masa de alături. Tatăl a încercat să‑şi păstreze calmul, dar vocea îi tremura.

— Nu, domnule. Aşa nu se mai poate. Ai limbă, poţi vorbi. Deschide gura şi spune ceva. Nu mai accept gesturi şi semne.

— Tată, n‑ai auzit ? a intervenit Arash. Shahab tocmai a zis „hamburger“. A zis încet, dar eu l‑am auzit. Comandă‑i un hamburger.

— Degeaba. Să spună tare, să aud şi eu.— Vezi, şi lui Arash i s‑a făcut milă de noi, a spus Asi. Dar

lui tot nu‑i e milă. Şi de‑om muri de foame, n‑o să vorbim cu el.

Tocmai aceste cuvinte şi manevre mă amuţeau de tot. Dar tatăl se pusese singur în încurcătură. Nu voia nici să mă ţină flămând, nici să‑şi retragă aşa uşor cuvintele. Până la urmă s‑a ridicat nervos şi s‑a dus să aducă mâncarea. Învins, mi‑a aruncat şi mie în faţă un hamburger şi s‑a răstit :

— Uite, haleşte şi tu !Aveam un nod în gât. Cu ochii în lacrimi, am înghiţit cu

greutate hamburgerul.

Vineri, tatăl a anunţat că stabilise o întâlnire cu nişte colegi de serviciu şi voia să ne ducă într‑un parc mare, aproape de munţi. Fereshteh a dus‑o pe Shadi la ei acasă, i‑a făcut baie, a îmbrăcat‑o şi i‑a prins părul după urechi cu nişte panglici galbene. Arash a făcut şi el baie şi s‑a îmbrăcat. Neavând de ales, tatăl m‑a dus cu el la duş. M‑a spălat repede pe corp şi pe cap. Mi‑am amintit de baia cu domnul Karimi. Cât ne‑am jucat şi cât am râs ! Şi băile cu mama erau plăcute. Când mă spăla, era ca o mângâiere. Iar la sfârşit, mă săruta şi spunea :

— Mmm... un pupic curat ! Ce gustos e !Tânjeam după mama, după dezmierdările şi săruturile ei

blânde.


Parcul era mare şi frumos. Frunzele abia ieşite erau de un verde delicat, iar unii copaci aveau coroane liliachii. Lumina galbenă şi gingaşă a soarelui învăluia totul, trimiţând o căldură plă cută. Violete şi micsandre parfumau aerul. Simţeam mă pierd în toate aceste culori şi miresme. Ne‑am întâlnit cu prie‑tenii tatălui lângă bazinul din parc. Am fost înconjuraţi de trei băr baţi, o femeie şi cinci copii gălăgioşi, de vârste diferite. Deşi păreau să fie prieteni apropiaţi ai tatălui, bărbaţii îl tratau cu mult respect. Când unul dintre ei a zis, fără să vrea, „Da, domnu’ şef !“, am înţeles că, acolo unde lucra, tatăl era şeful lor. Tatăl l‑a prezentat cu mândrie pe Arash :

— El e Arash, v‑am povestit despre el. E primul în clasă, ia numai note de douăzeci, în curând o să‑i vedeţi numele pe lista premianţilor la olimpiadele de matematică şi fizică. Iar ea e fiica mea, Shadi, micuţa noastră privighetoare. Are trei ani şi jumătate.

Eu stăteam într‑o parte şi aşteptam curios să văd ce va spune tatăl despre mine. El s‑a uitat repede în jur şi a continuat :

— Avem şi un Shahab, a spus pe un ton de parcă ar fi zis „avem şi‑un câine“. E chiar acolo.

Sunt sigur că ştia că sunt în spatele lui, dar înadins nu s‑a întors.

— Şi‑acum spune‑mi, Abedi, care sunt copiii tăi ? a conti‑nuat el.

Nu am mai ascultat ce se vorbea şi m‑am îndepărtat de grup. O doamnă, soţia unuia dintre colegii tatălui, s‑a apropiat de mine şi m‑a întrebat :

— Mama ta de ce nu a venit, băiete dragă ?Am ridicat din umeri şi am fugit de‑acolo.

Am pornit cu toţii prin parc. Arash s‑a împrietenit repede cu doi băieţi de vârsta lui, dar se purta de parcă le era un fel de şef şi el. Shadi reuşise imediat să atragă toată atenţia doam‑nei, cu pălăvrăgeala şi drăgălăşeniile ei. Tatăl discuta cu colegii

Parinoush Saniee182

despre probleme de serviciu. Eu fusesem uitat şi îi urmam la o distanţă de câţiva metri. După o vreme, am simţit că am nevoie la baie. În tot acest timp, tatăl nu mă întrebase nici măcar o dată dacă am nevoie sau nu să merg la baie. Iar de dimineaţă fusese atât de grăbit, că n‑avusesem timp de asta. Nu ştiam ce să fac, începusem să simt mişcări şi presiuni puter‑nice în interior. Am rezistat, presiunea a mai scăzut, dar după câţiva paşi presiunea a crescut dintr‑odată aşa de tare, că m‑am crispat. Nu mai aveam ce face, am fugit la el şi l‑am luat de mână, fixându‑l cu aceeaşi privire cu care mă uitam şi la mama, iar ea înţelegea numaidecât ce problemă am. Tatăl mi‑a aruncat o privire mirată, dar şi‑a continuat discuţia. L‑am tras de mână, dar şi‑a smuls‑o furios.

— Ce te‑a apucat, copile ? s‑a răstit el. De ce faci aşa ? Du‑te şi joacă‑te cu ceilalţi.

Mi‑am pus mâna pe burtă şi m‑am uitat rugător la el.— Cred că i‑e foame, a spus unul din prietenii lui.— Şi mie mi‑e foame, am mers foarte mult, a zis băiatul

cel gras care nu se despărţise în tot acest timp de tatăl lui. Mă duc să‑i cumpăr un suc şi o prăjitură.

Şi a plecat în fugă spre chioşc.Presiunea devenise atât de puternică, încât îmi ardeau ochii

şi‑mi ţiuiau urechile. Am început să tropăi, mi‑am pus mâna pe burtă, dar tatăl continua să discute cu colegii. Băiatul s‑a întors cu sucul şi prăjitura şi mi‑a dat mai întâi prăjitura. Apă‑sarea devenise de nesuportat, nu înţelegeam cum pot fi oamenii mari atât de proşti. Am aruncat prăjitura cât colo. Toţi m‑au privit uimiţi, iar tatăl s‑a uitat urât la mine şi şi‑a strâns buzele. M‑a prins strâns de braţe şi, cu o voce joasă, ca să nu fie auzit de ceilalţi, mi‑a spus :

— Ce te‑a apucat, nenorocitule ? Vrei să mă faci de ruşine ?Cât se mai temea să nu fie făcut de ruşine ! Cât îi mai plăcea

să pozeze în faţa celorlalţi ! Mi‑am relaxat pentru o clipă muş‑chii încordaţi. Un lichid cald mi‑a udat picioarele şi s‑a prelins


prin pantaloni, urmat de un miros neplăcut care s‑a răspândit în jur. Pantalonii deveniseră mai grei. Toţi mă priveau uluiţi. Chipul tatălui, la început galben, se făcuse acum roşu‑vineţiu. Colega tatălui a exclamat :

— Vai de mine, a făcut pe el !Tatăl intrase în panică şi nu mai ştia ce să facă. A încercat

să se controleze, dar nu‑şi putea stăpâni furia. M‑a tras de mână dezgustat. Doamna i‑a arătat unde este toaleta. În urma noastră rămânea o dâră de murdărie şi un miros respin gător, care îi făcea pe toţi cei care treceau pe lângă noi să se încrunte, să‑şi ducă mâna la nas şi să ne privească surprinşi. Tatăl mi‑a spălat picioarele cu un jet de apă. Nu era dispus să mă atingă. Îmi spunea vorbe de ocară. Mi‑a ars câteva palme după ceafă. Era pe punctul de a exploda de supărare, ceea ce îmi dădea o stare bizară de linişte. Mă uşurasem atât fizic, cât şi sufleteşte.

35

Dureroasa mea călătorie se încheiase în sfârşit şi pentru prima dată mă întorceam acasă cu nerăbdare. Gândul la copii şi la casă nu mă părăsise nici o clipă. În ciuda tristeţii şi a sufe‑rinţei adânci, nu puteam să îndeplinesc rolul ce‑mi revenea ca unică fiică a răposatului. Trebuia să arăt fiecărei persoane care intra pe uşă că sunt în doliu, iar datoria asta nu‑mi permitea să resimt doliul interior. Singurul loc în care îmi doream să mă aflu era acasă.

Shadi şi Arash mi‑au ieşit bucuroşi în întâmpinare, dar Shahab a fugit, dispărând ca de obicei în camera lui. Naser mi‑a spus :

— Vezi, nimic din ce face nu e normal. De‑ai şti câte neca‑zuri mi‑a făcut !

Ştiam că ăsta e felul lui de‑a protesta. Am mers după el şi l‑am scos de după patul dezordonat. Îi învăţasem toate mane‑vrele. A încercat să se arate supărat, însă când l‑am strâns la piept şi l‑am sărutat, toată rezistenţa i‑a dispărut şi s‑a lăsat înduioşat în braţele mele.

M‑am străduit să readuc totul cât mai repede la normal. Îmi îndeplineam cu grijă treburile de zi cu zi, pe care de altfel le detestam, însă senzaţia de dor nu mă slăbea. Zilnic vorbeam la telefon cu mama şi cu fraţii mei şi plângeam mult. Shahab se uita la mine cu grijă, în schimb Naser nu observa deloc în ce stare jalnică eram. El, ca de obicei, mergea la muncă, venea târziu acasă şi spunea că se sacrifică întru totul pentru familie. Pomenea mereu şi de chinurile pe care le pătimise cât lipsisem,


când, pe lângă toate treburile lui, fusese nevoit să se ocupe şi de copii. Nu voiam să pornesc o ceartă, spunându‑i că era datoria lui să facă asta, dar nu mai puteam suporta nici gândul că nu înţelege atâta lucru. Nu se sătura nici să povestească despre aşa‑numitul „incident din parc“ şi, de fiecare dată, descria cu mai multă furie şi durere cum fusese făcut de ruşine. Prima dată când am auzit întâmplarea m‑am mirat :

— Nu‑mi vine să cred, cum e posibil să facă Shahab una ca asta ?

— Uite‑aşa ! Cu o nesimţire crasă, s‑a oprit în faţa tutu‑ror – priete nii mei, soţia unuia dintre ei, copiii lor –, m‑a privit în ochi şi şi‑a dat drumul în pantaloni. N‑ai idee prin ce‑am trecut !

— Sigur era bolnav, poate mâncase ceva stricat şi n‑a mai putut să se ţină.

— Nu, n‑avea nimic !— Atunci, sigur nu fusese de dimineaţă la baie. Ştii că dimi‑

neaţa stă mult în baie până să‑şi termine treaba. Trebuie să ai răbdare cu el. Pentru el e o distracţie, uneori îşi ia şi jucăriile în toaletă.

— Când eu îţi spun că nu e normal, tu – nu şi nu ! Păi ăla e loc de joacă ?

— Ei, şi tu acum ! Doar e copil, nu‑l mai trata ca pe un om mare. Lucruri dintr‑astea se mai întâmplă. Şi ei au copii, sigur au înţeles.

— Ce spui tu acolo ? Cum să mai merg la serviciu cu fruntea sus ? Ce prestigiu crezi că mai are un şef care a spălat mizeria şi pantalonii cu rahat ai copilului, sub ochii angajaţilor lui ?

— Exagerezi. Bun, şi acum ce vrei să fac ? Să‑l omor ?— Nu, dezmiardă‑l. Să ştii că a făcut‑o înadins, a vrut să

mă distrugă. Dacă ai fi văzut cum se uita la mine ! I se citea în ochi ura, sfidarea şi victoria.

— De ce spui asta ? De ce să se uite la tine cu ură şi sfidare ? Ce i‑ai făcut ?

Parinoush Saniee186

— Păi îi făcusem baie, îl îmbrăcasem cu haine curate, îi pregătisem ouă ochiuri la micul dejun. Îl dusesem în parc. La prânz voiam să‑i duc la restaurant. Asta mi‑a fost răsplata.

După patruzeci de zile am plecat din nou pentru două zile. L‑am aşezat pe Shahab în faţa mea şi i‑am explicat cu grijă motivul şi durata călătoriei. A înţeles mult mai uşor decât aş fi crezut, a acceptat situaţia şi mi‑a dat dreptate.

36

De data asta, mama n‑a mai încercat să mă păcălească şi mi‑a spus totul, prin urmare n‑am mai simţit la fel de apăsător absenţa ei. Când s‑a întors acasă împreună cu Bibi, am fugit şi eu împreună cu ceilalţi în întâmpinarea lor.

Prezenţa bunicii la noi era cu adevărat ceva neobişnuit. Întotdeauna plecam noi la ei acasă, nu‑mi aminteam ca Bibi să fi venit vreodată aici. Hainele, chipul, modelul baticului, felul de a vorbi, care în oraşul ei mă fermecau, aici nu se potri‑veau deloc, şi Bibi însăşi era mai conştientă de asta decât toţi ceilalţi. Părea să‑şi fi pierdut ceva din încrederea în sine. Femeia puternică de‑acolo, care la ea acasă le dădea tuturor ordine, aici se purta cu sfială. Atunci când bunica, mătuşile, Fataneh Khanom şi ceilalţi au venit să o viziteze şi să o salute pe Bibi, ea a fost mai mult încurcată. Mai ales că bunica s‑a referit cu nişte împunsături la baticul ei, la căsnicia fiului şi la cheltuielile mari cu musafirii.

— Ah ! Dacă mai aveam o cărămidă, să i‑o aruncăm în cap ! a oftat Asi.

Pentru prima dată în viaţa lui, tatăl a grăit adevărul :— Doamna ne onorează cu vizita ei. Nici nu ştiţi ce bine

ne primeşte când mergem noi la dumneaei. Sper că se va simţi la noi ca acasă şi c‑o să rămână aici.

Bibi a plecat capul şi a spus :— Mulţumesc, fiule ! Dar eu sunt mai în largul meu acasă

la mine. Şi acum am venit forţată de Maryam. I‑am tot spus că sunt şi la noi medici şi că voi merge la doctor, dar n‑am

Parinoush Saniee188

convins‑o. „Trebuie să vii la Teheran, te duc eu la un medic specialist.“ Se pare că mă poate primi sâmbătă, aşa că te rog, fii bun şi ia‑mi bilet pentru duminică, să mă întorc acasă.

Mama a intervenit răspicat.— Poftim ? Atâta bătaie de cap cu drumul, iar tu nici n‑ai

venit bine, că deja vrei să te întorci ! N‑o să permit aşa ceva ! În primul rând, era vorba să rămâi vara asta la noi. În al doilea rând, doctorul o să‑ţi dea să faci o mulţime de analize şi de radio grafii, care durează şi ele mult timp. Cum adică să te întorci ? Doar am şi eu un cuvânt.

În felul acesta, Bibi a rămas o perioadă la noi. În timpul săptămânii pleca de câteva ori cu mama la doctor, la laborator şi altele asemenea. În rest, nici nu simţeam că stă cu noi, că există în viaţa noastră. Părea nefericită, însingurată şi abătută. Nu mai era aceeaşi Bibi pe care o ştiam. Când mama nu avea de lucru, se aşeza lângă ea şi vorbeau împreună despre bunicul, vârsând lacrimi tăcute. Alteori părea să dispară în vreun colţ al casei şi uitam cu totul de existenţa ei.

După incidentul din parc, ostilitatea dintre mine şi tatăl lui Arash devenise făţişă. Fiecare se ferea când trecea pe lângă celălalt, ne priveam ca doi adversari şi ne aşteptam în orice moment la o lovitură din partea duşmanului.

Într‑o zi, tatăl s‑a întors de la serviciu şi a spus :— Directorul nostru general, domnul Arbabi, s‑a întors de

la Mecca şi ne‑a invitat pe toţi din instituţie la prânz vineri, în grădina lui. O să fim serviţi cu chelo kabab1.

Apoi a coborât vocea, s‑a întors spre mama şi a continuat :— Probabil că tot atunci va anunţa că mă face adjunctul lui.Asi a exclamat :— Ah, frate, chelo kabab !

1. Kebap cu orez (n. tr.).


Mi‑a lăsat gura apă, abia aşteptam ziua de vineri.Trei zile întregi am umblat cu mama prin oraş să căutăm

un cadou potrivit pentru domnul director. În cele din urmă, amândurora ne‑a plăcut un platou pentru prăjituri mare, fru‑mos şi scump. L‑am luat în braţe mândru şi l‑am adus acasă. Voiam să vină cât mai repede ziua de vineri, în primul rând pentru că nu ni se întâmpla des să fim invitaţi la o petrecere în grădină şi, în al doilea rând, voiam să profit de prilej ca să fiu atât de cuminte, încât mama să‑şi dea seama că „incidentul din parc“ despre care tot vorbea tatăl nu se întâmplase din vina mea.

În ziua cu pricina, m‑am trezit bucuros şi vioi, mai devreme ca de obicei. M‑am spălat pe mâini şi pe faţă. M‑am îmbrăcat cu nişte pantaloni scurţi şi cu o bluză verde, cum sunt haine le soldăţeşti, pe care mama mi‑o cumpărase de curând. M‑am pieptănat, apoi am coborât scările. Ceilalţi nu apăruseră încă la micul dejun, în bucătărie era doar Bibi. M‑a privit mirată :

— O, ce băiat frumos, cuminte şi curat ! Azi eşti pă locul întâi, te‑ai trezit mai repede decât toţi ceilalţi !

Am râs.— Se pare că eşti şi vesel. Dar cum să nu fii ? Azi sunteţi

invitaţi la petrecere în grădină.Am mâncat cu poftă micul dejun. Apoi au venit şi ceilalţi.

Când a văzut masa pregătită, mama i‑a spus lui Bibi :— De ce te‑ai deranjat ? Mulţumesc ! Azi am dormit cu toţii

cam mult, s‑a făcut târziu.Uitându‑se la mine zâmbind în priviri, Bibi a spus :— În afară de blonduţul ăsta, care s‑a trezit în zori, s‑a

pregătit singurel, a mâncat micul dejun, s‑a dus şi la baie... Acum vă aşteaptă pă voi. Ia uite ce frumos s‑a aranjat !

Bucătăria s‑a aglomerat când au intrat şi tatăl cu Shadi. Mama l‑a strigat pe Arash. Le‑a turnat tuturor ceai şi au început să mănânce.

Parinoush Saniee190

— Să vă pregătiţi repede, ne întâlnim cu băieţii la ora zece pe drum, a spus tatăl.

Eu venisem în salon şi mă uitam la televizor. Faptul că fuse‑sem gata înaintea celorlalţi îmi dădea un sentiment de linişte şi superioritate. Toţi alergau de colo‑colo. Arash îşi căuta hai ‑nele, strigând :

— Mamă, unde mi‑e bluza albastră ?— Ei, pune‑ţi şi tu altceva !— Ah, nu... o vreau pe aia !— Era murdară, am pus‑o în coşul de rufe.Încet‑încet au fost cu toţii gata. Shadi avea o bluziţă şi pan‑

ta loni alb cu roşu, foarte drăguţi. Mama îi prinsese părul într‑o codiţă în vârful capului. Într‑un final a venit şi Arash, bombă‑nind. Tatăl a scos maşina din curte şi apoi s‑a întors înăuntru ca să ia geanta uitată în casă. Noi am fugit spre maşină. La uşă, mama i‑a spus lui Bibi :

— Iartă‑ne, mamă, încercăm să ne întoarcem devreme. Găseşti de toate în frigider.

Bibi ne făcea cu mâna. Tatăl a venit şi el grăbit dar, înainte să urce la volan, s‑a uitat în interiorul maşinii şi s‑a scuturat de parcă ar fi suferit un şoc electric.

— Tu unde crezi că vii ? a protestat el hotărât.Apoi s‑a întors furios spre mama, care încă vorbea cu Bibi,

şi a întrebat‑o :— Maryam, ăsta unde pleacă ? N‑am stabilit să‑l trimiţi la

unchiu‑său ?Mă uitam la el şi nu‑mi venea să cred. Ştiam că e duşmanul

meu, dar nu până‑ntr‑acolo...— E păcat, e doar un copil ! Lasă‑l să vină. N‑o să‑ţi facă

nimic.— Cum adică să vină ? Ţi‑am spus deja ! Am o mare stimă

pentru oamenii ăştia. Nu mai e ca data trecută, să fim doar între colegi. Vine toată firma! E o zi foarte importantă pentru


mine. Dacă face iar vreo porcărie, dacă mă face iar de râs, ce va fi atunci ? N‑o să mai pot ţine capul sus.

— Păi s‑a pregătit şi el, acum nu mai putem să nu‑l luăm cu noi. Am eu grijă de el, voi sta cu ochii în patru.

— Nu, khanom. Ţi‑am zis din prima zi. Stabilisem că‑i faci alt program. Înadins n‑ai făcut‑o, ca să mă pui în faţa faptului împlinit. Dar acum nu mai merge. Eu n‑am nici o siguranţă când e vorba de copilul ăsta. Mereu mă face de râs. Tot timpul trebuie să explic de ce e aşa, de ce nu vorbeşte, de ce e prost. Nu‑mi place nici să fiu privit cu milă. Şi‑apoi, toţi văd în asta un punct slab şi profită.

— Ce punct slab ? Ce baliverne‑s astea ?— Cum să nu fie un punct slab ? Ce ştii tu ? În urmă cu

ceva vreme, Kermani, angajatul care e acum membru în Aso‑ciaţia Islamică şi le face pe toate, mi‑a spus că cei fără credinţă‑n Dumnezeu şi în Profet au copii cu probleme. Vrei să mi se pună şi etichetă de necredincios ?

— Greşeşte, e un idiot ! Aşa ceva nu spune decât un om bolnav sau înapoiat. De ce îl asculţi ? În loc să‑i întorci vorba, tu pui preţ pe ea ?

— Nu cred aiurelile lui. Dar poziţia mea în instituţie e pusă în pericol.

Toată bucuria şi entuziasmul meu s‑au transformat într‑o dureroasă dezamăgire. Cu ultima fărâmă de mândrie rămasă, am coborât din maşină şi am intrat în casă. Umilinţa suferită mă apăsa cu o greutate de nesuportat. S‑au mai ciondănit o vreme în faţa uşii. Eu am urcat în camera mea, m‑am lungit pe pat şi am rămas aşa, cu ochii ţintă în tavan. În adâncul sufle‑tu lui încă mai speram. În câteva minute s‑au întors amândoi.

— Ai văzut că au venit ? s‑a bucurat Babi. Mama nu ne lasă singuri.

Mama s‑a aşezat pe marginea patului, m‑a mângâiat şi mi‑a spus :

Parinoush Saniee192

— Uite, Shahab, mâine mergem în parc şi la prânz mâncăm împreună o pizza. Îţi promit. Iar peste o săptămână mergem cu toţii la picnic, cu Bibi. Nu‑i aşa, Naser ? Ai promis...

— Da, săptămâna viitoare mergem cu Bibi în parc, îţi pro‑mit. Ba mai mult, khanom, vreau să‑i cumpăr o bicicletă.

— O, vorbeşti serios ? Ce bine !— Sigur că vorbesc serios. O bicicletă roşie. Acum, fii băiat

cuminte şi stai cu Bibi. Noi ne întoarcem repede.Mama m‑a sărutat pe obraz.— Nu fi supărat, dragul meu. Lasă, mâine mergi cu tata

să‑ţi cumpere bicicletă, ce frumos ! Mi‑ar fi plăcut şi mie să pot să nu mă duc azi, chiar mă plictisesc oamenii ăia. Dac‑ai veni, te‑ai plictisi şi tu.

— Khanom, să mergem ! E târziu.Mama s‑a ridicat încet de pe pat, m‑a privit cu mâhnire şi

a ieşit din cameră. Eram supărat pe ea. De ce nu‑mi luase apărarea ? Ce slabă şi supusă devenise ! Zgomotul pornirii maşi‑nii a stins şi ultimul licăr de speranţă din inima mea. Am fugit la fereastră, am văzut un colţ din maşină, care tocmai cotea pe stradă, făcându‑se apoi nevăzută. Nu m‑au luat cu ei ! Încă nu‑mi venea să cred. Scrâşneam din dinţi de furie. Mi‑am şters cu dosul palmei lacrimile de pe obraji.

— Să ia dracu’ bicicleta roşie ! a strigat Asi.Simţeam că înnebunesc. M‑am dus la dormitorul părinţilor,

dar uşa era încuiată. Am izbit o vreme cu picioarele şi cu pumnii în uşă, dar în zadar. Bibi a urcat şchiopătând la etaj şi m‑a luat cu ea jos. Îmi vorbea întruna, îmi spunea poveşti, dar eu nu auzeam nici un cuvinţel. Gânduri negre de răzbunare îmi năpădeau toată fiinţa. Mă gândeam cum aş putea egala nedreptatea făcută, cum aş putea să‑mi smulg din inimă colţii ascuţiţi ai vorbelor pe care le auzisem.

— Îi omor ! a spus Asi. O să vadă ei !— Cum ? a răspuns Babi plângând. Noi nu avem atâta forţă.

Nu putem face nimic.


— Ba da ! Cu Shadi ne putem pune. Dacă o omorâm pe ea, ei o să sufere chiar mai mult. O ducem pe Shadi pe acoperiş şi o aruncăm de acolo.

— Dar Shadi nu e aici acum.— Le dăm foc la casă. Asta nu e greu. Aprindem un chibrit,

cum a făcut Khosrou, şi‑l aruncăm în dulap.— Dar aşa ei nu păţesc nimic.— Dăm foc când dorm, să ardă şi ei. Da... Focul e o idee

foarte bună.

Bibi a încălzit friptura rămasă din seara de dinainte. A pus‑o pe masă, lângă iaurt, legume şi pâine. Eu şovăiam între două decizii – ba îi ardeam în incendiu, ba priveam corpul lui Shadi zvârlit de pe acoperiş. În acel moment, Shadi mi se părea păpuşa preferată a părinţilor ; dacă o distrugeam pe ea, mă răzbunam pe ei. Din cauza asta, când îi vedeam cu ochii minţii trupul fără viaţă, plin de sânge, nu numai că nu mă încerca vreun regret sau vreo urmă de milă, ba chiar eram îngrijorat ca nu cumva idolul lor iubit să nu fi fost complet zdrobit.

— Dacă după ce cade nu se rezolvă, îi tăiem capul cu cuţi‑tul, a hotărât Asi.

Bibi îmi dădea în gură bucăţi de pâine şi friptură, cu multe rugăminţi. Mă miram cât erau de uscate şi de fără gust. Cum de‑mi se păruseră bune cu o seară înainte ? Vedeam în faţa ochilor imaginea grădinii frumoase cu mâncăruri delicioase, simţeam mirosul îmbietor de kebap. O vedeam pe Shadi înfule‑când cu plăcere dintr‑un kebap mare, cu un gest prin care îmi făcea în ciudă. Am trântit jos cu furie farfuria cu friptură. Am scuipat pe masă bucata rece şi uscată. Bibi s‑a ridicat de la locul ei şi a venit spre mine. Am strâns furculiţa în pumn, aşteptând. Eram gata s‑o omor şi pe ea. În clipa aceea nevoia mea de a distruge era atât de intensă, că eram în stare să dau

Parinoush Saniee194

foc întregii lumi. Dar, contrar aşteptărilor mele, Bibi nu m‑a certat. S‑a aşezat pe scaunul din faţa mea. Şi‑a pus la ochi colţurile baticului şi a început să plângă în hohote. Printre suspine, îmi spunea :

— Îmi vine să mor când te văd aşa de singur şi de părăsit, copile ! Mai bine muream, ca să nu văd cum te‑au lăsat şi au plecat oamenii ăia cu inimă de piatră. Orice ai face, ai tot dreptul ! Dacă eram în locul tău, şi eu făceam la fel.

Am încremenit. Mă uitam la ea uluit. Nimeni nu‑mi dăduse până atunci dreptul să fiu furios şi violent. Mi s‑au înmuiat mâinile şi furculiţa a căzut pe jos. La zgomotul pe care l‑a făcut căzând, Bibi şi‑a luat mâinile de la ochii înlăcrimaţi, m‑a luat de mână şi m‑a îmbrăţişat. Umerii încă îi tremurau de hohote. Mi‑am apăsat capul de pieptul ei. Mirosea a apă de flori şi a prăjituri. M‑am cufundat în îmbrăţişarea ei caldă şi am dat drumul şuvoiului de lacrimi ce mă sufoca de dimineaţă. Bibi mă dezmierda cu mâinile ei blânde. M‑a lăsat să plâng puţin, apoi mi‑a spus :

— Shahab, dragul meu, tu eşti un băiat foarte bun. Nu ai nici un cusur. Mi se pare că eşti mai deştept decât ei toţi. Ei sunt proşti şi nu înţeleg. Dacă aş fi în locul tău, nici eu n‑aş vorbi cu ei.

A început iar să plângă.— Acum, dacă vrei să spargi ceva, sparge ! Te ajut şi eu.Am rămas stupefiat. Şovăind, am luat un pahar şi i‑am dat

drumul jos. Bibi şi‑a luat de asemenea paharul şi l‑a izbit de pământ. Mă cuprinsese o încântare neobişnuită. Am căutat în jur, am luat o farfurie din dulapul de vase şi‑am dat cu ea de pământ. Bibi şi‑a luat farfuria cu friptură şi iaurt şi‑a aruncat‑o pe jos. Iaurtul s‑a împrăştiat pe podea. Nu‑mi venea să cred. Am izbucnit în râs.

— Ştii ceva ? a zis Bibi. Lucrurile astea îi sunt mai mult mamei de folos. N‑are rost să spargem lucrurile ei. Hai să chibzuim... vreau să spargem ceva din lucrurile tatălui tău.


Simţeam că vorbeşte cineva dinăuntrul meu. Am scuturat nerăbdător din cap, am luat‑o pe Bibi de mână şi am condus‑o spre scări. Pe Bibi o durea piciorul când urca scările, dar nu s‑a împotrivit. M‑am oprit la uşa camerei părinţilor.

— Degeaba, au încuiat uşa, a spus Bibi.Am arătat spre partea de sus a uşii unde, pe margine, se

vedea un colţişor din cheie. Am sărit de câteva ori, arătându‑i că nu pot ajunge până acolo. Bibi a ridicat mâna, dar degeaba. Am fugit şi mi‑am adus din cameră scăunelul. Bibi s‑a urcat cu greutate pe el, dar tot nu ajungea. Când a coborât, s‑a pră‑buşit pe jos. M‑am speriat şi m‑am dus repede lângă ea. M‑a luat de mână, m‑a strâns la piept şi a spus râzând :

— Ia uite ce ne‑am găsit să facem, parcă am fi nebuni !Am râs o vreme amândoi, îmbrăţişaţi. Furia şi durerea de

mai devreme dispăruseră complet.— Aici e camera ta ? m‑a întrebat Bibi. Mi‑ar plăcea să fim

colegi de cameră. Dar mă doare piciorul, aşa că mama mi‑a pus toate lucrurile în camera lui Arash. Vrei să‑mi arăţi camera ta ? N‑am văzut‑o prea bine până acum.

Am ajutat‑o să se ridice şi am condus‑o în camera mea. A privit peste tot în jur, apoi a exclamat :

— Ce cameră veselă şi frumoasă ! Vreau să vin aici, îmi dai voie ?

Am dat din cap bucuros.— Atunci, să mergem să aducem de jos lucrurile mele.Mi‑am amintit de piciorul care o durea şi am făcut un gest

îngrijorat spre genunchiul ei.— Nu‑ţi face griji, dacă mă ajuţi să urc şi să cobor, n‑o să

mă doară piciorul. Mă ajuţi ?Am dat de câteva ori din cap. Am coborât împreună scările,

şchiopătând, şi am adus de jos toate cele necesare pentru Bibi. Am vrut să‑i duc sus şi geamantanul, dar ea s‑a împotrivit :

— Lasă‑l, nu am nevoie de el. Când o să am nevoie de ceva, vin să iau din geamantan. Acum, ce zici să facem ? Mergem să facem curat în bucătărie şi apoi să dormim, sau o lăsăm aşa ?

Parinoush Saniee196

Am căzut pe gânduri. Îmi pierdusem dorinţa de a continua scandalul. Nu ştiu ce se întâmplase, dar nu îmi mai păsa de ei. Am ridicat din umeri.

— Nu vreau să curăţ tot, dar hai să strângem cioburile, să nu călcăm noi dup‑aia pă ele. Bine ? Dacă mă ajuţi, terminăm repede şi apoi mergem la culcare. Vreau să‑ţi spun o poveste foarte frumoasă.

Am strâns amândoi foarte repede prin bucătărie. Am ajutat‑o să urce scările. Ea a întins pe jos o pătură şi ne‑a aranjat per‑nele una lângă alta. Mi‑am pus capul pe braţul ei. Ce mult îmi plăcea ! Shadi adormea tot timpul aşa, la pieptul mamei. De când apăruse Shadi, pentru mine nu mai era loc în braţele ei. Mi‑am lăsat tot mai mult capul pe pieptul lui Bibi şi, după o poveste minunată, am căzut într‑un somn dulce.

37

— Dumitale nu‑ţi fac bine scările ! Dacă nu te simţi bine în camera lui Arash, îl aducem pe el sus şi rămâi singură în camera lui.

— Nu ! Eu vreau să rămân în camera asta.Naser a continuat să protesteze :— Chiar şi fără scări, dacă o să ai vreodată nevoie de ceva,

ăsta nu vorbeşte şi nu pricepe nimic. Nu te poate ajuta.— Ba pricepe foarte bine ! i‑a răspuns Bibi furioasă. Nu

scările mă deranjează pe mine.Apoi şi‑a întors capul. L‑am privit mirată pe Naser. După

plecarea lui, am întrebat‑o pe mama :— De ce te‑ai supărat ? Naser n‑a vrut să zică nimic rău,

doar se gândea la binele tău.A clătinat cu tristeţe din cap şi a spus :— Ce să‑ţi spun, mamă ? Voi nu vă daţi seama deloc ce

faceţi. Sunt tare îngrijorată, se pare că nu sunteţi deloc atenţi.— La ce să fim atenţi ?— La copilul ăsta, la Arash, la voi înşivă. Asta e viaţă ? Şi e

păcat de cât aţi învăţat.Nu înţelegeam ce vrea să zică. Am întrebat‑o, supărată :— Dar ce s‑a întâmplat ? Ce te‑a necăjit ?— Toate... Sunt aici de trei săptămâni. Oricât privesc, văd

doar că din casa asta lipseşte ceva. Toţi păreţi supăraţi unii pă alţii. Fiecare are colţul lui, treaba lui... Nu glumiţi, nu vă jucaţi. În trei săptămâni, unul măcar n‑a zis o glumă, o dată măcar n‑am auzit râsete. Ce soţ şi soţie sunteţi voi, de nu vă vorbiţi ?

Parinoush Saniee198

Tu toată ziua trebăluieşti prin casă, dar mereu încruntată şi cufundată în gândurile tale. Eu nu îndrăznesc să mă apropii de tine, vai de copii... De ce eşti supărată ?

— Nu sunt supărată, doar că nu‑mi plac deloc treburile casei. Trăiesc un sentiment de zădărnicie... După atâtea studii, am ajuns ca femeile din secolul trecut, să stau numai în casă.

— Bun, ai ajuns aşa... Dar o faci de dragul copiilor tăi. Adică, dacă tu ai şcoală, copiii tăi trebuie să îndure de foame ?

— Păi am precupeţit vreun efort pentru ei ? De dimineaţa până seara trudesc ca o sclavă pentru ei. Gătesc, spăl, aranjez tot, mă chinui... Pentru ei mi‑am călcat în picioare toate dorinţele. Şi‑mi spui acum că sunt mamă rea şi nu aprobi viaţa noastră.

— Cum s‑o aprob ? Faptul că munceşti aşa de încruntată şi posomorâtă e ca o otravă pentru copii. Tu îţi îndeplineşti o obligaţie, nu faci un sacrificiu. Dacă ai şcoală înseamnă că nu trebuie să le faci de mâncare copiilor tăi şi să‑ţi ţii ordine şi curăţenie în viaţă ?

— Dar când am spus eu că n‑ar trebui să fac asta ? Numai că nu vreau să fac numai asta.

— Ei, dacă asta te supără, atunci fă şi altceva. Iar dacă nu poţi, cel puţin îndeplineşte cum trebuie obligaţia asta ; e bine şi pentru copii, şi pentru tine. Pentru Dumnezeu, ce face omul cu drag şi din plăcere e mai puţin greu şi obositor. Iar soţul tău se poartă de parcă ar fi singurul bărbat dă pă lumea asta care munceşte, când vine acasă are o mutră de zici că a mutat munţii din loc. Nu spune o vorbă nimănui.

— Bine, mamă, dar e obosit. Lucrează în trei locuri.— N‑are a face. Dacă‑i vine greu, să renunţe. V‑aţi făcut

din muncă o scuză pă care le‑o aruncaţi tuturor în faţă. Iar copiii suferă. Gândiţi‑vă un pic şi la ei !

— Tocmai grija şi gândul la copii ne omoară. Ne distrug sufleteşte.

— Nu‑ţi mai găsi scuze ! Copiii tăi n‑au nici o problemă. Problema e la voi. Nişte părinţi posaci vor avea copii la fel de posaci. Dacă vă îndreptaţi voi, se vor îndrepta şi copiii.


— Mamă, vrei să spui că e vina noastră că Shahab e aşa ?— Aşa, cum ? El n‑are nimic. Dacă mai aud pă cineva că

Shahab are vreo problemă, cu mâna asta îl plesnesc peste gură !Am privit‑o pe mama, care stătea ca o leoaică în faţa mea.

De obicei, astfel de cuvinte mă jigneau. De data asta, însă, vorbele mamei nu mi‑au stârnit nici un resentiment.

38

Bibi era acum colega mea de cameră. Pentru prima dată, aveam alături pe cineva care mă înţelegea întru totul. Pentru Bibi nu conta că nu vorbeam, prin urmare asta nu ne îngreuna în nici un fel relaţia. În camera mea ne creasem împreună o lume a noastră. Cum închideam uşa, în aer plutea o senzaţie plăcută de siguranţă. Bibi nu insista câtuşi de puţin să mă facă să vorbesc. Cu ea nu mi‑era teamă, nu aveam nici un fel de nelinişte, nu trebuia să dau nici un test. Într‑o seară, pe când mă sprijineam pe pieptul ei ascultând o poveste dulce, Bibi mi‑a spus :

— Ţi‑e somn ? Vrei să lăsăm restul pentru mâine ?Am dat din cap. Apoi Bibi a întrebat încă o dată, iar eu am

dat din nou din cap.— Uite, scumpul meu, eu nu te pot vedea în întuneric.

Loveşte‑mă peste mână sau scoate un sunet. De exemplu, dacă vrei să zici da, fă ca şi cum ţi‑ai drege vocea şi spune „îhî“. Dacă vrei să zici nu, fă ca un claxon de maşină. Bun, acum mai zic povestea sau nu ?

Am lovit‑o uşor peste mână şi am spus „îhî“.Bibi a continuat istorisirea. Era o poveste despre un copil

pe care un vrăjitor îl fermecase şi îi luase puterea de a vorbi, însă copilul a găsit curajos dezlegarea blestemului şi a fost salvat. Mi‑a plăcut foarte mult. Îmi doream ca Bibi să‑mi spună numai povestea aceea. Dar ea părea să fi uitat de ea. În ziua următoare, la prânz, m‑am lipit de pieptul ei, mi‑am încolăcit braţele în jurul gâtului ei şi i‑am dat de înţeles că sunt gata să


ascult povestea. Dar ea a început să spună o alta. Am scuturat capul în semn de protest.

— Dar ce să‑ţi povestesc ? Nu ştiu ce poveste vrei. Dacă‑mi spui un cuvânt din ea, o să‑mi dau seama. Ceva mic.

Bâlbâindu‑mă, i‑am răspuns :— Vră... vră... ji...— Aha, cea cu vrăjitorul care legase limba copilului.Bucuros, am spus „îhî“. Bibi a început să spună povestea

ca de obicei, de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic special. Seara m‑a întrebat din nou ce poveste vreau. Mult mai uşor decât la prânz, i‑am răspuns :

— Vrăjitor.În ziua următoare am urmărit‑o cu mare nelinişte pe Bibi.

Îmi găseam tot felul de ascunzători, ca să aud, fără să fiu văzut, ce discută cu mama. Dar Bibi nu i‑a spus nimic. M‑a bucurat că a păstrat secretul şi multe din temerile mele s‑au topit. La prânz m‑am dus în braţele ei şi, mult mai liniştit, aproape fără să mă bâlbâi, i‑am spus :

— Bibi... vrăjitor.

Pe măsură ce teama se ştergea, spuneam tot mai multe cuvinte. Bibi era calmă. Nu se minuna de cuvintele mele. Nu arăta vreo bucurie neobişnuită. Nu râdea de mine. Se purta ca şi cum faptul că vorbeam era ceva firesc şi niciodată nu existase o problemă anume. După o lună, stăteam cu uşurinţă de vorbă cu Bibi, era secretul nostru dulce. Bibi nu avea nici o dorinţă de a se mândri cuiva cu meritul că mă făcuse să vorbesc. Nu voia să demonstreze nimic. Nu voia să facă paradă cu mine. Şi, mai important decât orice altceva, nu mi‑a trădat încrederea.

39

— Shahab s‑a schimbat foarte mult. Când e cu tine, e altfel. Parcă i‑ai fi găsit coarda sensibilă.

— Dar tu de ce nu ai putut să i‑o găseşti ?— Of, Doamne ! Copilul ăsta este atât de complicat, că nu

ştii cum s‑o dai cu el.— Cheia este doar în dragoste şi afecţiune, pe care voi nu

i le arătaţi.— Cum poţi spune asta, mamă ? Toate gândurile şi neli‑

niştile mele se îndreaptă spre el. Nu ai idee cât sufăr pentru el. Oriunde merg, sunt cu ochii în patru să nu‑l necăjească cineva.

— Ciudată iubire ! Ai gânduri şi nelinişti, dar nu te bucuri de el. Îţi arăţi neliniştea, nu iubirea ! Până acum n‑am văzut să‑l iei şi pe el în braţe şi să‑l săruţi aşa cum o faci cu Shadi.

— Păi, mamă, Shadi e mică, nu pot s‑o neglijez. Şi, oricum, până să te apropii de Shahab, a şi fugit.

— Eu nu spun să o neglijezi, dar dă‑i atenţie şi lui Shahab. Află de ce fuge.

— Crede‑mă, mamă, am fost la atâţia doctori şi am citit atâtea cărţi, fără nici un folos. Orice metodă am încercat, n‑a avut nici un rezultat.

— Noi, ăştia mai bătrâni, deşi n‑avem atâta carte ca voi, ne‑am descurcat mai bine cu copiii noştri. Copiii noştri au crescut mai natural. Ştii, de fapt, ce e ? Unele lucruri nu apar scrise în cărţi şi în caiete, iubirea e o poveste scrisă în inimile oamenilor. Nu‑ţi trebuie şcoală ca s‑o citeşti.


— Ai dreptate, mamă. Sunt mai mereu posomorâtă şi am uitat de iubire.

— Aşa e. Te pricepi doar să‑ţi faci sânge rău, să vezi pro‑bleme şi lipsuri la copilul tău şi să vorbeşti întruna despre ele. Şi le repeţi şi le pisezi, până când ajunge şi bietul copil să le creadă, să fie convins că are un defect.

— Şi tu crezi că n‑are ?— Nu, nu are.— Nu crezi că e înapoiat ?— E limpede că nu ! Cum poţi să spui aşa ceva ? E chiar

foarte deştept !— Doamne Sfinte, aşa le spuneam şi eu tuturor, dar am

ajuns acum să nu mai cred. Face atâtea ciudăţenii, strică lucruri fără vreun motiv, le face rău unor oameni care nu i‑au făcut nimic, câteodată chiar lucruri periculoase. Nu‑i bine să spun asta, dar uneori simt c‑ar fi gata să omoare pe cineva şi, dacă l‑ar ţine puterile, l‑ar nenoroci pe taică‑său.

— Copilul ăsta nu face nimic fără motiv. Problema este că voi nu‑i înţelegeţi motivele. Nu e normal cum vă purtaţi cu el.

— Bun, dar nici el nu e un copil normal.— Termină cu balivernele ! Nu diferă cu nimic de ceilalţi.— Cum să nu ? Copiii de vârsta lui merg anul ăsta în clasa

întâi. Dar pe el nu putem să‑l dăm la o şcoală obişnuită, n‑o să‑l primească nicăieri. Am fost la sute de şcoli vara asta...

Am izbucnit în plâns.— Cei de la şcoală greşesc. Tu trebuie să le dovedeşti că e

şi el ca toţi ceilalţi. Du‑te repede să‑l înscrii !

40

Într‑o zi pe la prânz, în liniştea din camera noastră, Bibi a început să vorbească despre şcoală.

— Vrei să mergi la şcoală ?Am răspuns cu convingere :— Nu ! Nu vreau !— De ce nu ? E foarte bine la şcoală !— Nu, nu vreau. O să obosesc.— Cum adică o să oboseşti ? Acolo sunt copii de vârsta ta.

Înveţi să scrii. Poţi să citeşti singur cărţi. Cine nu ştie să scrie şi să citească nu‑şi poate găsi nici o slujbă când creşte mare.

Am căzut pe gânduri. Nimic din ce spunea Bibi nu mă convingea să accept chinul şcolii. Copiii de vârsta mea erau pentru mine nişte ciudaţi şi mai mult mă speriau. Şi cititul cărţilor nu avea nici un haz, interesante erau doar cărţile cu poze, iar de ele poţi oricum să te bucuri privindu‑le. A creşte şi a căuta o slujbă erau la o mie de ani distanţă de mine. Sin gura imagine care‑mi venea în minte la gândul că voi creşte era chipul ursuz al tatălui, care se întorcea de la serviciu, îi mormăia ceva mamei şi le lua copiilor dreptul să alerge, să se joace şi să zburde. Nu ! Nu aveam nici o tragere de inimă să cresc şi să ajung ca el. Am spus :

— Eu n‑n‑nu v‑v‑vreau să am o slujbă.— Vai, ce vorbe‑s astea, mamă ? Doamne fereşte ! Când o

să fii mare trebuie să‑ţi găseşti o soţie. Dacă nu o să munceşti, cum o să‑ţi întreţii soţia şi copiii ?


Ce idei la Bibi ! Soţie şi copii ? ! Eu n‑o să am niciodată o soţie, nu‑mi plăceau fetele, erau prea alintate, ca Shadi. Viitorul pe care îl zugrăvea Bibi era prea îndepărtat şi de neînţeles.

— Nu ! Nu mă duc, o să obosesc.— Cum adică o să oboseşti ? Da, orice muncă până la urmă

oboseşte. Dar vine seara şi te culci şi scapi de oboseală. Nu se poate să nu faci nimic doar din teama de oboseală.

— Ba da, se poate !Asi a spus :— Oare Bibi nu vede că în vacanţă Arash e mai vesel, se

simte bine, nu mai oboseşte... În schimb, când vine de la şcoală, deşi e obosit, trebuie să mai facă o grămadă de lucruri. Uneori plânge de oboseală.

— Uite, dragul meu, şcoala nu e de fapt chiar aşa de grea şi de obositoare. Mai ales în clasa întâi, când mai mult te joci şi te distrezi şi nu ai mult de lucru.

Bibi vorbea în fiecare zi de şcoală. Nu înţelegeam de ce insistă atât de mult să mă ademenească în capcana şcolii, dar din toate aceste discuţii îmi făcusem o imagine despre şcoală care, deşi încă nu mă atrăgea, devenise totuşi mai familiară şi suportabilă.

41

Mama s‑a întors năduşită şi nervoasă. Şi‑a aruncat baticul într‑un colţ şi a spus furioasă :

— Vezi, ţi‑am spus eu ! Nu vor să‑l înscrie.— Păi cum aşa ? Sper că nu le‑ai spus că băiatul tău e nu

ştiu cum.— Le‑am zis doar că nu vorbeşte.— Unde e şcoala ? Mă duc eu. Îmbracă‑l şi pă Shahab, vine

cu mine.— Mamă, tu n‑ai venit la şcoală nici să ne înscrii pe noi,

iar acum vrei să te duci la nişte străini. Şi ce vrei să le spui ? Nu se poate să‑i minţim.

— Nu te amesteca în asta. N‑am să spun nici un cuvinţel neadevărat.

Mama m‑a îmbrăcat neîncrezătoare şi i‑a spus :— Vin şi eu cu voi.— Nu‑i nevoie, merg singură. Dacă vii şi tu, se duce totul

de râpă.M‑a luat de mână şi am ieşit din casă. Nu prea înţelegeam

ce se petrece. Am întrebat‑o îngrijorat :— Bibi, ce s‑a întâmplat ?— Hai să mergem în parc să‑ţi explic. Am ticluit un plan

pă cinste ca să‑i facem pe toţi să intre sub pământ de ruşine şi să nu mai spună niciodată că Shahab e aşa şi pă dincolo.

— Cine să intre în pământ de ruşine ?— Mama, tata, bunica, unchiul, mătuşa – toţi.— Cum ?


— Hai să stăm aici să‑ţi spun.Ne‑am aşezat pe o bancă într‑un părculeţ din apropierea

casei. Bibi a tras adânc aer în piept şi mi‑a spus :— Uite, Shahab, tu eşti cel mai deştept copil pă care l‑am

văzut până acum.— E‑eu ? Nu...— Ba da, eşti. Eşti aşa de deştept, că ai reuşit să‑i păcăleşti

pă toţi.— Să‑i păcălesc ?— Păi cum altfel ? Toţi anii ăştia, tu puteai vorbi, dar n‑ai

făcut‑o. Pentru că erai supărat pă ei. Ei te credeau prost şi te tratau aşa. În felul ăsta, i‑ai păcălit pă toţi.

— I‑am păcălit eu pe toţi ?— Da, bravo ! Eşti un mare şmecher ! Numai oamenii foarte

inteligenţi pot face asta.— Dar eu chiar nu pot să vorbesc.— Păi şi atunci cum de vorbeşti cu mine ? Şi anul trecut,

cum de ai înjurat de faţă cu toţi ? Puteai şi atunci şi poţi şi acum să vorbeşti. Doar din teamă nu spui nimic. Eu n‑am zis nimănui că tu poţi vorbi, hai să‑i facem acum de râs.

Am căzut pe gânduri. Avea dreptate. Puteam vorbi, însă numai cu ea. În adâncul inimii, îmi făceau plăcere cuvintele lui Bibi. Oare chiar îi prostisem ? Ezitând, am spus :

— Cum să‑i facem de râs ?— Ei le‑au spus tuturor că tu nu ştii să vorbeşti şi de aceea

cei de la şcoală nu vor să te înscrie. Dar hai să le jucăm o festă. Mergem la şcoală şi răspundem la tot ce ne întreabă. Te înscriem şi ne întoarcem. Or să intre sub pământ de ruşine. Nu le spu‑nem cum am făcut să te înscriem.

— Dar nu pot să vorbesc. Mi‑e frică. Mi se leagă limba.— Acum vorbeşti foarte bine.— Dar tu eşti Bibi. Cu tine pot vorbi.— Păi o să vorbeşti doar cu mine şi acolo.

Parinoush Saniee208

— Dacă o să mi se taie răsuflarea ? Dacă o să‑mi pierd vocea ?— Nu contează. Dacă vorbim, bine. Dacă nu, iarăşi bine.

Şi să ştii că mulţi copii se ruşinează să vorbească în faţa străi‑nilor şi amuţesc. Directorul şi învăţătoarele au văzut atât de mulţi copii la viaţa lor, că n‑o să li se pară nimic neobişnuit. Nu se vor supăra şi nici nu se vor mira.

Mai mult decât ideea de a vorbi la şcoală, mă neliniştea gândul la ce se va întâmpla acasă. Babi a spus :

— Dacă o să‑şi da seama mama şi tatăl lui Arash, ce va fi ? O să ne oblige să vorbim de faţă cu toată lumea. Atunci o să ni se lege limba şi o să ne pierdem glasul. Toţi vor râde de noi şi vor spune iar că suntem proşti.

Am simţit o strângere de inimă. Eram atât de tulburat, că respiram sacadat.

— Ce zici ? Mergem ? Nu‑ţi face griji, le răspund eu. S‑ar putea să te întrebe doar cum te cheamă. Eşti gata ?

— N‑n‑nu ! Dacă o să a‑a‑afle ta‑ta‑tatăl lui A‑A‑Arash, ce va fi ?

Când vorbeam despre tatăl lui Arash sau când numai mă gândeam la el, mă bâlbâiam şi mai mult. Bibi a căzut pe gân‑duri, a rămas o vreme tăcută, apoi m‑a întrebat blând :

— De ce ţi‑e aşa de frică de tatăl tău ? Ce ţi‑a făcut ? Nu te ceartă, nici n‑am văzut până acum să te lovească. Iar dacă te ceartă, nu e mare scofală. Toţi părinţii îşi ceartă copiii. Uite, eu îl iubeam pă tata, deşi mă certa şi mă bătea... dar a doua zi uitam tot. Şi eu mi‑am certat copiii, ba au avut parte şi de chelfăneală. Numai Dumnezeu ştie câte bătăi a mâncat unchiul tău Mohsen, care era un zvăpăiat. Dar apoi se întorcea în bra‑ţele mele. Ce ţi s‑a întâmplat de nu poţi uita ?

— Păi tu, chiar dacă îl băteai pe unchiul, tot îl iubeai.M‑a privit uimită, cu atenţie. Nu ştiu dacă înţelesese ce voiam

să spun sau simţise că trebuie să‑mi respecte sentimentele. A spus hotărâtă :


— Ai dreptate, tatăl tău nu trebuie să afle că vorbeşti. Nu‑ţi face griji, nu‑l las să afle. Când mergem acasă, le spunem doar că cei de la şcoală şi‑au dat seama ce copil bun şi deştept eşti şi te‑au înscris imediat. Că au spus că nici nu e nevoie să vorbeşti, doar să asculţi. Să vezi ce‑or să se mire ! O să râdem şi noi de ei. Bine ?

Şovăiam, dar ideea de a‑i vedea sub pământ de ruşine era un motiv convingător pentru a merge la şcoală. Puţin cam agitat, am urmat‑o pe Bibi la şcoală.

42

Când s‑au întors acasă, mi‑a sărit inima din loc. Am fugit îngrijorată spre ei şi am întrebat :

— Unde‑aţi fost, pe căldura asta, cu durerea ta de picior ? Trebuie să te odihneşti, de ce te chinui singură ?

— Ce chin ? Ne‑am dus la şcoală, Shahab voia să o vadă.S‑a uitat la Shahab cu un zâmbet ştrengăresc şi i‑a făcut cu

ochiul.— Mamă ! Nu mai vorbi de şcoală de faţă cu el ! Ţi‑am zis,

nu vor să‑l înscrie anul ăsta. O să meargă la logoped şi, cu voia lui Dumnezeu, la anul, când tratamentul îşi face efectul, mă duc eu să‑l înscriu.

— Ce oameni suciţi mai sunteţi ! Eu zic să vă duceţi voi mai întâi la tratament. Copilul ăsta n‑are nevoie. L‑am şi înscris la şcoală. Uite aici ce‑aveţi de făcut şi ce trebuie să‑i cumpăraţi.

Mi‑a dat o hârtie. Am rămas o vreme fără cuvinte.— Mamă... ce‑ai făcut ? I‑ai minţit ? Până la urmă tot o să‑şi

dea seama ce problemă are şi o să‑l dea afară. E mai rău aşa !— Voi sunteţi singura lui problemă !— Cum adică ?— Uite‑aşa ! Voi sunteţi problema lui. L‑au testat, au spus

că n‑are nici un neajuns, ba chiar e foarte bine, şi l‑au înscris. Iar tu te ridici împotrivă ! Hai să mergem, Shahab ! Du‑mă sus, am obosit.

Din cameră se auzeau voci. Am deschis încet uşa şi paharul cu limonadă a început să‑mi tremure în mâini. Shahab sărea


în sus bucuros şi spunea „Voi scrie, voi scrie !“. Bibi râdea. Când m‑au văzut, au tăcut amândoi. Am pus paharul pe masă. Ochii mi s‑au împăienjenit de lacrimi, m‑am dus cu braţele deschise spre Shahab. A trecut în fugă pe sub mâinile mele, a ieşit din cameră şi a coborât scările. M‑am aşezat pe pat.

— De ce nu mi‑ai spus până acum ? Sunt o străină ? Mi‑am dorit atâţia ani să vorbească !

Plângeam.— De ce nu înţelegi că nu puteam să‑ţi spun ? I‑am promis.

Dacă îl trădam, n‑ar mai fi crezut niciodată în cuvintele nimănui.— Dar de ce e aşa ? De ce e atât de important pentru el ?

Toţi copiii vorbesc fără probleme.— E important pentru el pentru că e important pentru voi.— Bineînţeles că e important, doar e copilul nostru ! La

început, au zis că l‑a derutat faptul că dădaca lui vorbea tur‑ceşte şi din cauza asta o să aibă nevoie de mai mult timp ca să înveţe să vorbească. Apoi au spus că din cauza lui Shadi e firesc să aibă întârzieri în vorbire. Dar nici după aceea n‑a vorbit. Am ajuns să credem că are o problemă mintală.

— Doar că nu are nici o problemă. Voi aţi făcut din ţânţar armăsar, aţi tot vorbit despre asta şi aţi făcut lucruri aşa de ciudate, încât copilului i s‑a făcut frică şi şi‑a pierdut curajul de a vorbi.

— De mine ? De mine i‑a fost frică ? Eu i‑am luat tot timpul apărarea, ştie cât de mult îl iubesc. De ce nu vorbeşte cu mine ?

— Nu ! Nu ştie cât de mult îl iubeşti. De unde să ştie ? Iubirea trebuie arătată. Crezi că dacă plângi şi eşti mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de iubire ? Tu, când îţi arăţi iubirea, oftezi şi‑i spui „O să mor de grija ta !“. Eu m‑am săturat de casa voastră mohorâtă ! Vai de copii ! Ce s‑a‑ntâmplat cu tine, fata mea, de eşti mereu încruntată ? Doar ai crescut în casa noastră, unde găseam leac pentru toate şi aşa de mult turuiam toţi, că nu mai ştiai cine ce zice !

Parinoush Saniee212

— Mamă, tocmai asta e problema mea. Din casa aceea, am venit aici, unde toţi sunt posaci şi tăcuţi. Dacă eu nu zic nimic, Naser ar fi în stare să nu scoată un sunet toată săptămâna. Mi‑am pierdut toată veselia.

— Aşa de uşor te sperii ? Te credeam mai îndrăzneaţă ! Dacă el nu vorbeşte, vorbeşte‑i tu. Fă‑l să‑ţi răspundă !

— Şi cât timp pot vorbi de una singură ? Nimic din ce spun nu pare să‑l intereseze. Am devenit şi eu mai rece. Cât poţi vorbi cu o statuie ? Şi nici nu vreau să mă înjosesc în faţa lui.

— Să mă înjosesc în faţa lui... ce vorbe‑s astea ? Cineva care‑şi deschide inima în faţa celui mai apropiat din viaţa lui se înjo seşte ?

— Mamă, nu pot să‑i scot cu cleştele cuvintele din gură. Dacă îl sâcâi, se enervează şi îmi pierd şi eu răbdarea. E mai bine să nu ne călcăm pe coadă. Am tot timpul grijă să fie linişte în casă, să nu‑i afecteze în rău pe copii.

— Pentru numele lui Dumnezeu, şi dacă v‑aţi ciondăni, tot ar fi mai bine decât tăcerea asta ! Aşa, păreţi supăraţi unul pe altul, s‑ar zice că vă duşmăniţi. Ia spune‑mi, tu nu‑ţi iubeşti soţul ? Doar v‑aţi căsătorit din dragoste, pentru că aşa aţi vrut voi. Deşi nu ne‑a plăcut deloc de mama lui cea necioplită şi nici mulţumirea lui de sine, deşi ne‑am fi dorit să rămâi lângă noi, eu şi tatăl tău am fost de acord cu căsătoria voastră tocmai pentru că ne‑am gândit că vă iubiţi. Ce s‑a‑ntâmplat de s‑a ajuns aici ?

— De unde să ştiu, mamă ? Cu atâtea gânduri şi muncă, n‑a mai rămas loc de iubire.

— Termină cu aşa prostii ! Tocmai când grijile apasă mai greu, e nevoie să te destăinui cuiva şi să‑ţi deschizi sufletul.

— Tu nu ştii, mamă, dar uneori e mai bine să nu vorbim. Dacă vorbim, ne supărăm unul pe altul, ne certăm, ne spunem lucruri care n‑ar trebui spuse.

— Aşa a fost dintotdeauna sau doar în ultima vreme ?


— Adevărul e că totul a început de la problema cu Shahab. Naser se simte umilit că băiatul e aşa şi, îţi convine sau nu, mă consideră pe mine vinovată. Nu spune nimic, dar simt.

— Ferească Dumnezeu ! Ştiu că bărbaţii sunt plini de ei şi nu suportă că odrasla lor are lipsuri şi defecte, dar nu‑mi vine să cred că un bărbat cu carte şi inteligent poate să fie tot aşa.

— Aşa e, mamă, doar că nu îndrăzneşte să spună. Îţi amin‑teşti de Kol Abbas, când i s‑a născut copilul cu şase degete, ce scandal a făcut, că nu e copilul lui... A băgat imediat divorţ şi n‑a vrut nici să recunoască bietul copil. Aşa e şi la noi.

— Şi tu ce faci ? Tu nu eşti nevasta lui Kol Abbas, să aştepţi să divorţeze de tine.

— Ah... Mamă, sunt atât de obosită şi de tristă, că mi‑am pierdut cu totul încrederea în mine. Mai demult îi înfruntam pe toţi, dar acum nu mai pot. Parc‑am ajuns să cred şi eu că este vina mea. Naser nu spune nimic, bineînţeles... Să nu crezi că Naser mă dojeneşte vreodată. Judecând drept, ştie şi el că nu e vina mea. Dar în acelaşi timp n‑are motive să fie mândru de copilul ăsta şi nu‑i place să spună că e fiul lui.

— Deci nu degeaba nu poate copilul să‑i spună „tata“, ci numai „tatăl lui Arash“.

— Cum ? ! Îi spune „tatăl lui Arash“ ?— Shahab e mai deştept şi decât mine, şi decât tine. Înre‑

gistrează totul, tot ce aude şi ce vede, şi le păstrează în mintea lui. Nu cred că‑l va ierta vreodată pă tatăl lui pentru cum gândeşte.

— Şi chiar îi spune „tatăl lui Arash“ ? Serios ?— Da !— Adică el chiar vorbeşte ? Se destăinuie ? Îţi spune toate

lucrurile astea ?— Ai auzit cu urechile tale. Vorbeşte, şi încă foarte bine.— Şi cum de‑a învăţat aşa de repede ?— N‑a învăţat repede. De câţiva ani ştie să vorbească. Vor‑

beşte mereu în sinea lui, cu prietenii lui închipuiţi, şi cu cei în care poate să aibă încredere.

Parinoush Saniee214

— Şi atunci cu mine de ce nu vorbeşte ?— Întreabă‑te singură asta ! Se teme. Acum, dacă nu vrei

să‑l amuţeşti iar, stăpâneşte‑te. Nu mai fugi în stradă, ca atunci, să anunţi pe toată lumea. Nu‑l duce între oameni care se uită la el cu ochii cât cepele. Nu‑l duce ca pe‑o maimuţă de bâlci, să se dea în spectacol. Doamne iartă‑mă, şi pă mine m‑ar fi speriat ce‑ai făcut atunci. Sunt femeie în toată firea, dar să mă pironească aşa o întreagă familie plină de ea... Ăsta nu e gest de iubire. M‑aş fi pierdut cu totul şi n‑aş mai fi putut vorbi.

— Ţi‑a povestit el toate astea ?— Da, mi‑a spus câte ceva. Am înţeles eu restul.

43

Bibi s‑a aşezat voioasă pe pătura care, de când devenisem colegi de cameră, era mereu întinsă într‑un colţ. Şi‑a aruncat chadorul şi a spus râzând :

— Ai văzut ce ochi a făcut ? Nu‑i venea să creadă !— S‑a supărat...— Nu, mamă. A fost doar mirată. Când o să‑şi revină şi o

să înţeleagă ce s‑a întâmplat, o să fie bucuroasă. Dar ce frumos le‑ai spus cum te cheamă !

— Chiar m‑au auzit toţi ?— Cum să nu !— Şi acum va trebui să vorbesc cu toţi la şcoală ? Dacă mi

se leagă limba ? Vor râde toţi de mine.— Nu, dragul mamei, n‑o să ţi se lege. Ai văzut că azi nu

ţi s‑a legat. O să vezi, toţi copiii sunt ca tine. Iar dacă râd, nu‑i nimic. Râzi şi tu de ei. Măcar înveţi să scrii şi să citeşti, şi atunci poţi să scrii tot ce ai de zis. Când nu vrei să vorbeşti, nu vorbeşti, doar scrii.

Să scriu ! Da ! Avea dreptate, când n‑o să pot vorbi, voi putea scrie. Ce interesant ! Mi se deschisese dintr‑odată o altă cale de a înlocui vorbitul, lucru ce fusese atât de greu până acum. Ce descoperire extraordinară ! Iată un motiv foarte puternic ca să merg la şcoală. Am strigat :

— Da, Bibi, voi scrie, voi scrie !Mama a intrat chiar atunci în cameră şi a văzut că vorbeam.

Bibi a mai rămas la Teheran încă două săptămâni după începerea şcolii. Când s‑a convins că nu mai am nici o problemă

Parinoush Saniee216

şi merg la şcoală la fel ca toţi copiii, şi‑a strâns lucrurile şi s‑a întors la ea acasă. Când ne‑am luat rămas‑bun, nu am putut să mă desprind din îmbrăţişarea ei. Era singura care mă iubise aşa cum eram, singura care mă înţelesese. Pe drumul spre casă, nu mă puteam opri dintr‑un plâns cu suspine. În maşină, tatăl a spus :

— N‑aş fi crezut vreodată că băiatul ăsta aşa de distant se poate ataşa atât de mult de cineva !

Ducând mâna la gură, mama a spus „Pst !“. De când îşi dăduseră seama că vorbesc, nu mai spuneau unele lucruri de faţă cu mine.

Acum toţi ştiau că pot vorbi dar, respectând ce le ceruse Bibi, şi mama nu ieşea din cuvântul ei, nu se manifestau într‑un mod aparte şi se purtau cu mine prevăzător. Nimeni nu mă întreba nimic, dar puneau la cale tot felul de stratageme ca să mă facă, pe ocolite, să vorbesc. Cât mai râdeam cu Asi şi Babi !

— Îşi închipuie că nu ne dăm seama ce aşteaptă ! spunea Asi. Nu se uită la noi, se prefac că sunt atenţi în altă parte, dar au urechile ciulite.

— Da, a continuat Babi, şi când deschidem gura, toţi tac şi se lasă o linişteee... de se aude cum respiră !

Dar nu‑mi mai păsa. Problema vorbirii îşi pierduse treptat din importanţă. Nu mă mai temeam şi nu mai conta dacă, uneori, răspundeam cu voce tare. Bâlbâiala mi se reducea cu fiecare zi şi nu mai apărea decât în situaţii dificile. Cel mai uşor îmi era să vorbesc acasă, cu mama şi cu Shadi. După o vreme, toată lumea îmi auzise într‑un fel sau altul vocea, se convinsese de faptul că vorbesc, iar muţenia mea a dispărut din subiectele de dezbatere în familie. Singurul care nu reuşise să vorbească cu mine, sau măcar să‑mi audă vocea, era tatăl. Aveam o idee fixă să nu creez nici o legătură cu el. Treceam unul pe lângă altul ca doi străini. Vorbeam chiar şi cu unchiul şi cu bunica, dar lui nu eram dispus nici măcar să‑i răspund


scurt la întrebări, cu „da“ sau „nu“. Nici el nu accepta să facă primul pas, iar eu nu voiam să cedez ; şi nici nu aveam vreo dorinţă să‑l bucur.

După ce primele temeri şi nelinişti au trecut, şcoala a început să‑mi placă. Aveam un motiv serios să merg la şcoală. Voiam să învăţ cât mai repede să scriu. Astfel, dacă mi‑aş fi pierdut vreodată din nou puterea de a vorbi sau dacă n‑aş mai fi vrut să vorbesc, puteam să mă folosesc de acest mijloc. Părea că vorbitul rămăsese un coşmar ascuns undeva, în adâncul minţii mele. În plus, îi promisesem lui Bibi c‑o să‑i trimit scrisori. Simţeam că doar aşa pot să‑mi arăt cu adevărat recunoştinţa faţă de ea şi să o răsplătesc pentru toată bunătatea pe care mi‑o arătase.

Cuvintele nu erau pentru mine doar grupuri de litere, aveau o lume a lor. În anii de muţenie, mă luasem la trântă cu fiecare cuvânt, îi ştiam greutatea, culoarea, îi simţeam forţa. Cum puteam arăta toate aceste însuşiri în scris ? Îmi era imposibil să folosesc o singură culoare când scriam. Când îmi făceam temele, trebuia să am creioanele colorate la îndemână. Păi se poate scrie cuvântul „sânge“ cu altă culoare în afară de roşu ? Negrul era bun numai pentru „moarte“. Verdele era pentru „iubire“, iar griul pentru „tristeţe“. „Tatăl“ avea întotdeauna, în ochii mei, o culoare maronie urâtă, iar „mama“ era de un galben şters, ca un soare căruia nori învălmăşiţi îi ascundeau strălucirea şi energia. Multă vreme am avut probleme cu albul pentru „bunătate“, pe care nu ştiam cum să‑l fac să se vadă pe hârtie. După îndelungi reflecţii şi multe încercări, am găsit soluţia. Mi‑am dat seama că dacă scriu cu litere goale pe dinăun‑tru şi doar trasez conturul cu negru, cuvântul poate fi citit şi pare alb. De fiecare dată când scriam, mă străduiam să dau cuvintelor de pe hârtie cea mai frumoasă formă şi cele mai potrivite culori. Învăţătoarea mea neatentă îmi considera temele

Parinoush Saniee218

colorate o ştrengărie şi le spunea zeflemitor „picturi“. În cele din urmă, după ce i s‑a plâns şi mamei, m‑a obligat să scriu dictările numai cu negru, pentru că altfel rămâneam în urmă.

Şi culoarea cifrelor era pentru mine de o importanţă evi‑dentă, credeam că toată lumea o observă. Cum se putea ca cineva să nu vadă verdele frumos al cifrei 8 sau să nu înţeleagă că 7 are culoarea miezului de fistic ? Dar şovăiam mereu la albastrul cifrei 3, avea multe nuanţe, diferite. Într‑o zi, când mama trebăluia şi eu făceam socoteli la masa din bucătărie, am întrebat‑o pur şi simplu :

— Mamă, 3 e albastru deschis sau închis ?Mama s‑a întors, mirată.— Cum ?— Am spus : 3 e albastru deschis sau închis ? Uneori e închis,

mai ales în 13.Mama s‑a holbat un timp la mine. Apoi a exclamat :— Vai, să mă bată Dumnezeu ! Ce vorbe‑s astea ? Iar ai

început ? Abia s‑a convins lumea că eşti întreg la minte. Dacă mai spui aşa ceva, vor zice iar că eşti nebun.

— Dar ce‑am spus ?— Păi asta, că 3 e albastru. Cum să zici aşa ceva ? Nume rele

nu au culoare. Să nu mai spui aiureli dintr‑astea, bine ?M‑am uitat la ea uimit. Ca şi cum ar fi făcut o mare des‑

coperire, Babi a întrebat :— Ea nu vede culorile cifrelor ?— Se pare că nimeni nu le vede, a răspuns Asi.— Şi atunci noi de ce le vedem ?— Pentru că suntem proşti şi nebuni.— Mai bine că suntem. Oamenii sănătoşi la cap, săracii, în

ce lume fără culoare trăiesc !Dar de atunci încolo am scris cifrele numai cu negru, deşi

ele continuau să‑mi pară colorate.

44

Când am primit carnetul de note al lui Shahab, am putut să mă eliberez de toate trăirile înăbuşite în ultimii ani. L‑am arătat bunicii, unchiului, întregii lumi. Când mă aprindeam foarte tare şi voiam să mă răzbun cu adevărat, spuneam :

— Cred că e mai deştept şi decât Arash !Datorită acestei victorii mă simţeam mai puternică, iar sta rea

de spirit din casă se îmbunătăţise. Media de douăzeci a lui Shahab a vindecat şi mândria rănită a lui Naser. Dar Shahab tot nu vorbea deloc cu tatăl lui. Nu ştiu dacă Naser era furios sau mai degrabă trist din cauza asta. În orice caz, orgoliul nu îl lăsa să facă primul pas. Părea intimidat de acest copil de şapte ani. Singura lui modalitate de a‑şi păstra demnitatea era să‑l trateze cu răceală şi să aştepte să se apropie Shahab. I‑a cumpărat ca răsplată o bicicletă roşie. Shahab s‑a bucurat mult când a văzut‑o, dar şi‑a ascuns încântarea faţă de Naser, părând indi ferent cât tatăl lui era în apropiere. Am profitat de ocazie şi i‑am spus :

— Shahab, nu vrei să‑i mulţumeşti lui tata ? Uite cât de mult te iubeşte ! Ţi‑a cumpărat un premiu aşa de frumos !

Mi‑a răspuns cu răceală :— L‑a cumpărat pentru carnetul de note, nu pentru mine.— Cum aşa ? Păi carnetul de note nu e al tău ? Ai luat note

bune, iar tata ţi‑a cumpărat un premiu.— Ştiu. L‑a cumpărat pentru notele mele.— Nu pricep ce vrei să spui. Trebuie să‑i mulţumeşti. Până

nu‑i mulţumeşti, nu te urci pe bicicletă, ai înţeles ?

Parinoush Saniee220

Eram sigură că gestul lui Naser îl va impresiona şi îl va îmblânzi puţin. Nu‑i era uşor nici să renunţe la bicicletă. A acceptat repede să meargă să‑i mulţumească, deşi arăta clar că e împins de mine. A plecat capul, s‑a oprit în faţa lui Naser şi a spus cu cea mai joasă voce de care era capabil :

— Mulţumesc...L‑am tras într‑o parte şi i‑am spus :— Nu, nu se poate doar un mulţumesc şi atât. Dă‑i şi un

pupic, hai !Îl privea pe Naser pe sub gene. A înaintat poticnit. Naser

nu a schiţat nici un gest. Stătea calm, prefăcându‑se că citeşte ziarul şi nu ne vede. De parcă mulţumirile lui Shahab şi sărutul erau o datorie firească şi nu contau câtuşi de puţin pentru el. Mâna lui Shahab tremura în a mea. Ţinea buzele strânse. Bucuria simţită la vederea bicicletei pălise acum în faţa răcelii şi a impresiei de învingător a tatălui său. Şi‑a smuls mâna şi a dat să fugă. Naser nu s‑a clintit. L‑am ridicat pe Shahab şi i‑am lipit faţa de obrazul tatălui. Şi‑a întors capul, zbătându‑se să scape. A reuşit să se desprindă din mâinile mele şi a zbughit‑o pe scări.

Naser m‑a privit mustrător.— Poftim, asta‑i recunoştinţa copilului tău minunat. Vezi

ce încăpăţânat e ?I‑am răspuns mânioasă :— Da, seamănă cu tine. Încăpăţânat şi răzbunător.

45

Doamna învăţătoare din clasa a doua a observat imediat scrisul meu. Mi‑l lăuda mereu şi uneori mă întreba cu îndoială în glas :

— Tu singur ai scris aici ?Dădeam din cap cu mândrie şi, fără să spun nimic, scriam

cuvântul în faţa ei. Doamna învăţătoare se însufleţea, mă încuraja, iar eu încercam să scriu tot mai frumos. Într‑o zi mi‑a spus blând :

— Shahab, spune‑i tatălui tău să vină mâine la şcoală, am treabă cu el.

Am privit‑o cu inima strânsă. Ce treabă avea cu tatăl meu ?— Nu vrea ! i‑am răspuns.— Cum să nu vrea ? Trebuie să vină. Am treabă cu el. Vreau

să‑i povestesc ce elev bun eşti.— Vine mama.— Dar eu aş prefera să vină tatăl tău. Trebuie să‑i cer per‑

misiunea pentru ceva.— Nu vrea.Doamna învăţătoare m‑a privit curioasă şi uimită.— De ce nu vrea ? Nu vrei să vină tatăl tău la şcoală, să

vadă cum ai lucrat şi să se bucure ?— Nu !— Dar de ce ? E un tată aşa de bun, te aduce zi de zi la şcoală.— Nu, nu vreau.— Ei, cum se poate ? Nu e tatăl tău ?— Nu !

Parinoush Saniee222

— Ce vorbe‑s astea ? Atunci tatăl cui m‑a salutat pe mine azi ?— E tatăl lui Arash.— Arash ? Fratele tău, din gimnaziu ?— Da.Nu am suportat să continui discuţia. Mi‑am pus biscuiţii

în buzunar. Când am ieşit pe uşă, doamna învăţătoare încă mă privea uimită.

Mă plimbam ca de obicei prin curtea şcolii, uitându‑mă la copii cum se joacă. Voiam mult să mă joc şi eu cu ei, dar ceva din mine mă împiedica. Mă simţeam în continuare diferit de ei. Nu puteam uita că ceilalţi copii sunt deştepţi, iar eu prost. Mâncam din biscuiţi când mi‑au căzut ochii pe scările care separau curtea şcolii de terasa mare unde stăteau de obicei domnul supraveghetor Ataei şi doamna Rasouli, asistenta lui. Învăţătoarea de la clasa a treia, învăţătoarea noastră din urmă cu un an şi doamna Rasouli erau acolo sus şi arătau spre mine. În spatele ferestrei, alţi câţiva profesori se uitau în curte. M‑a cuprins o uşoară nelinişte. Am încercat să mă pierd printre copii.

46

De ceva vreme, şi mama reîncepuse lucrul. Dimineaţa urcam toţi în maşina tatălui. Mai întâi treceam pe la grădiniţa lui Shadi. În capătul străzii principale, mama cobora şi mergea mai departe cu maşina de la serviciu. Apoi îl duceam pe Arash, iar eu rămâneam ultimul. În ziua aceea, mama nu a coborât din maşină în locul obişnuit. Am presupus că trebuie să meargă în altă parte şi n‑am dat importanţă lucrului. Pe tată îl supăra ceva, dar asta nu era nici o noutate. După ce a coborât Arash, a început în sfârşit să vorbească şi i‑a spus mamei :

— Acum, întreabă‑l ce a făcut, de suntem chemaţi cu insis‑tenţă. Vai de capul meu câtă treabă am ! Avem şedinţă azi.

— Pst ! Vor şi ei să discute cu noi. De ce exagerezi ? Nu se face gaură‑n cer dacă întârzii o jumătate de oră.

— Nu puteai să mergi singură ?— Se pare că au treabă cu tine. Le‑am spus că eşti ocupat

şi vin eu, dar domnul director a spus că ori venim împreună, ori doar domnul Mokhtari.

Am înţeles atunci că veneau la şcoala mea. Am început să mă alarmez.

Stăteam toţi trei în cancelarie ca nişte copii care făcuseră o boacănă. Aveam impresia că mama şi tatăl lui Arash erau la fel de speriaţi ca mine. Tocmai sunase clopoţelul şi copiii mer‑geau în şir spre clase. Cancelaria era plină de profesori. Domnul director a spus cu amabilitate :

— Poftiţi, doamnă şi domnule Mokhtari, luaţi loc.

Parinoush Saniee224

Toţi profesorii au tăcut şi se uitau la părinţii mei, care s‑au aşe zat unul lângă altul pe câte un scaun, aşteptând stânjeniţi. M‑am dus lângă mama şi m‑am lipit de ea. Profesorul de la clasa a cincea l‑a salutat pe tatăl lui Arash şi l‑a întrebat ce mai face băiatul lui cel mare. Auzind numele lui Arash, tatăl s‑a înve selit. Ochii au început să‑i strălucească şi a spus :

— Slavă Domnului, bine. Ca întotdeauna, e pe primul loc.— Cu siguranţă va avea mult succes în viaţă.

Profesorii au plecat unul câte unul spre clase. Cancelaria s‑a golit. Doamna Rasouli plimba nişte dosare în cealaltă parte a încăperii, prefăcându‑se ocupată, deşi era atentă la noi. După ce s‑a făcut linişte, domnul director, care încerca să păstreze o atmosferă prietenoasă şi calmă, a spus amabil :

— Domnule Mokhtari, am auzit că acum doi ani eraţi mem‑bru în comitetul de părinţi. Din păcate, atunci eu nu lucram la această şcoală şi n‑am avut onoarea de a colabora cu dum‑neavoastră. Însă domnul Ataei şi doamna Sedaghati, profesoara de la clasa a cincea, mi‑au povestit despre ce aţi făcut pentru şcoală şi despre interesul pentru situaţia şcolară a fiului dum‑neavoastră Arash. V‑aţi ocupat de el, era mereu pe locul întâi.

Mi s‑a părut că tatăl e dintr‑odată mai înalt. A spus cu mândrie :

— Domnul Ataei şi doamna Sedaghati sunt foarte amabili. Arash, slavă Domnului, e foarte inteligent. Probabil nu aveţi prea mulţi elevi ca el. Şi în gimnaziu e mereu primul. Toţi cred c‑ar trebui să meargă la o şcoală pentru copii supradotaţi. Dumnea voastră ce părere aveţi ?

— Mă rog, eu nu sunt tocmai de acord cu şcolile pentru copii supradotaţi, dar aceasta e o altă discuţie. Astăzi voiam să vorbim despre Shahab.

Faţa tatălui s‑a întunecat din nou.— Ce prostie a mai făcut ? a întrebat.— Ă... De ce, face multe prostii ?


Mi‑am iţit capul din spatele scaunului. Când m‑a văzut, domnul director a spus :

— Shahab, a sunat. Mergi în clasă.Neliniştit şi nemulţumit, am ieşit din cancelarie, uitându‑mă

mereu înapoi. Asi a spus :— Mai bine rămâneam ascunşi după scaun, să nu ne vadă.

47

Când domnul director ne‑a spus că ne chemase pentru Shahab, mi s‑a strâns inima. Naser l‑a întrebat :

— Ce prostie a mai făcut ?Domnul director a întrebat la rândul lui :— Ă... De ce, face mult prostii ?Am sărit de la locul meu şi am spus :— Dar eu ţin mereu legătura cu învăţătoarea lui, mi‑a spus

că e elev bun şi nu are nici un motiv să se plângă de el.— Da, e un copil bun, doar că e foarte timid. Se ţine departe

de ceilalţi.— Da, ştiu. De mic era aşa, dar acum s‑a mai îndreptat.— Interesant ! Dar, desigur, ţinând cont de condiţiile de

acasă, nu‑i de mirare că e tăcut şi retras.Naser s‑a încruntat.— Ce condiţii ? Acasă nu‑i lipseşte absolut nimic. Toată viaţa

noastră am muncit ca să le fie copiilor bine. Ce‑ar trebui să facem şi n‑am făcut ? Când nu vorbea l‑am dus la zeci de doctori.

— Nu m‑am referit la condiţiile materiale. Vorbeam din punct de vedere uman şi afectiv.

Naser a întrebat :— Adică ne‑am purtat cu el inuman ? Sau l‑am neglijat ?

Mama lui atâta l‑a răsfăţat, încât nu numai eu, dar nimeni din familie nu îndrăzneşte măcar să se atingă de vreun fir de păr din capul lui.

— Nu vă enervaţi, domnule Mokhtari. De ce o luaţi în nume de rău ? Am tot respectul pentru dumneavoastră şi pentru


ome nia dumneavoastră, dar ar fi bine dacă i‑aţi acorda mai multă atenţie. Ştiu, desigur, că‑i acordaţi atenţie, dar se pare că uneori, poate fără să vreţi, faceţi diferenţe între el şi ceilalţi copii ai dumneavoastră. Ştiţi doar, copiii sunt sensibili şi văd ceea ce noi nici nu ne imaginăm. Mă consider răspunzător să vă atrag atenţia asupra acestui lucru. E de datoria mea.

Eu şi Naser îl priveam uluiţi pe domnul director. Naser a spus supărat :

— Iertaţi‑mă, dar nu am înţeles deloc ce vreţi să spuneţi. Credeţi că fac diferenţe între el şi ceilalţi copii ? Cum adică ?

— Vă rog să mă iertaţi, ştiu că nu vă place să se discute despre asta. Dar şi noi trebuie să ştim totul despre copii, pentru a‑i putea ajuta la timp.

— Mai precis, despre ce e vorba ?— Despre Shahab. El ştie foarte bine că nu e copilul dum‑

neavoastră.Naser s‑a făcut roşu ca racul. Îl privea consternat pe director.

Eu am ghicit oarecum la ce se referă şi am întrebat :— A spus el ceva ?— Da.Naser a strâns din buze, s‑a întors spre mine şi m‑a întrebat :— Despre ce e vorba ?— Nici eu nu ştiu prea bine. Presupun ceva, dar nu m‑am

gândit că problema este atât de gravă pentru Shahab, încât să le spună străinilor.

— Care problemă ? Zi‑mi şi mie, să pricep.Dar nici eu nu eram sigură. M‑am întors spre director.— Fiţi amabil, explicaţi‑ne şi nouă. Ce s‑a‑ntâmplat de aţi

ajuns la această concluzie ?— Pai chiar el i‑a spus învăţătoarei lui.Cu fiecare clipă, Naser devenea tot mai nervos. A spus pe

un ton ridicat :— Domnule, ce vorbe‑s astea ?Pentru că directorul tăcea, am intervenit :

Parinoush Saniee228

— Domnule director, el este soţul meu şi tatăl lui Arash, al lui Shahab şi al fiicei mele Shadi. Nu există nici o problemă specială sau ieşită din comun în familia noastră. Nu e corect ca, din cauza vorbelor unui copil, să ne puneţi la îndoială. De ce nu ne‑aţi întrebat direct pe noi ?

— Nu l‑am crezut, s‑a apărat directorul, dar se vedea că minţea. De aceea v‑am chemat. Copilul susţine că acest domn este tatăl lui Arash, nu tatăl lui. Am considerat necesar să vă aducem la cunoştinţă acest lucru. În fond, e important ca dum‑neavoastră să ştiţi ce crede şi ce simte copilul faţă de părinţi. Am s‑o chem acum pe învăţătoarea lui, să vă explice dum neaei mai bine.

Doamna Rasouli stătea în cealaltă parte a încăperii şi nici măcar nu se mai prefăcea ocupată. Am simţit că era mai mult curioasă decât compătimitoare în ce ne priveşte. Naser îşi ieşea din minţi.

— A spus că nu sunt tatăl lui ?— Din păcate, da...Uşa s‑a deschis şi a intrat doamna învăţătoare. N‑am putut

nici măcar să‑i răspund la salut, am întrebat‑o direct :— Doamnă Kamali, vă rog să ne spuneţi exact ce v‑a zis

Shahab. Dacă se poate, povestiţi totul de la început, cu toate detaliile.

Cu o expresie vinovată şi foarte tulburată, a început :— De fapt, eu voiam să ne vedem ca să vă întreb dacă

sunteţi de acord să‑i cumpărăm un premiu lui Shahab. Ştiţi că şcoala nu are fonduri pentru asta... De obicei, părinţii cumpără premiile şi noi le dăm copiilor în clasă. Le cerem de asemenea permisiunea înainte de a‑i înscrie la un anumit curs. Adevărul e că Shahab are o caligrafie extraordinară şi voiam să‑l încurajez să urmeze un curs de caligrafie. Asta era tot ! I‑am spus : „Shahab, spune‑i tatălui tău să vină la şcoală, am treabă cu el“, iar el a răspuns „Nu, nu vrea“. Când am insistat, a spus că va veni mama. M‑am mirat. Pentru că ştiam cât era de preocupat tatăl


lui de situaţia şcolară a băiatului mai mare. Venea mereu la şcoală şi îl înscria la tot felul de cursuri. Credeam că dumnealui va fi mai doritor decât dumneavoastră ca Shahab să meargă la acel curs. De aceea am insistat că trebuie să vină tatăl lui. Atunci el mi‑a spus că domnul care‑l aduce dimineaţa la şcoală nu este tatăl lui. L‑am întrebat cine e acea persoană şi mi‑a răspuns „tatăl lui Arash“.

Cu fiecare cuvânt, Naser era tot mai agitat. Nu mai avea stare. S‑a ridicat furios şi a spus :

— Gata, khanom. Să mergem. Nu mai suport să rămân aici.Şi a plecat. Mi‑am luat geanta sub braţ şi le‑am spus direc‑

torului şi învăţătoarei :— Voi reveni mai târziu, ca să stăm de vorbă pe îndelete.

Acum, cu permisiunea dumneavoastră...Am fugit în urma lui Naser.

Naser era într‑o dispoziţie foarte proastă. Nu se putea con‑trola. A urcat ca o furtună în maşină şi m‑a întrebat :

— Tu ştiai ? Ţi‑a spus şi ţie ?— Mie nu ! Dar i‑a spus lui Bibi. Acum, dacă stau să mă

gândesc, nu cred că ţi‑a spus vreodată „tată“.— Dar ce i‑aţi făcut copilului de a ajuns să aibă aşa o părere

despre mine ?— Ce i‑am făcut noi ? Întreabă‑te singur ce i‑ai făcut, de

nu te poate accepta ca tată.— Ce i‑am făcut ? Spune ce n‑am făcut ! Prostul de mine,

am suferit atâta pentru el ! Am cheltuit atâta cu el ! Eram gata să mor cu zile ca să strâng bani pentru tratament în străinătate. Asta mi‑e răsplata. E clar că face înadins toate astea. Vrea să mă chinuie. Până acum nu vorbea şi era mut. Ne‑am dat peste cap ca să se facă bine, l‑am dus la atâţia doctori, ca să aflăm că domnul nu vorbea pentru că voia să ne facă în ciudă. Iar acum, când vor beşte, spune toate balivernele, că „nu e tatăl meu“, fir‑ar al naibii ! Nici eu nu mi‑am dorit vreodată aşa o

Parinoush Saniee230

poamă. Auzi, „tatăl meu e altul“. O fi domnul ăla, naiba să‑l ia, care l‑a găsit. Îţi aminteşti cum s‑a dus la el în braţe, doar ca să‑mi facă‑n ciudă ? Dar tot îmi doream să vorbească şi cu mine, să‑mi spună „tata“.

Vocea i‑a tremurat şi a întors capul ca să nu‑i văd lacrimile.— Naser dragă, e doar un copil de opt ani.— Da, dar e cel mai mare duşman al meu. Nimeni nu poate

să mă chinuie aşa ca el.— Tu trebuie să încerci să‑l înţelegi. Trebuie să fii răbdător.

Trebuie să înţelegi de ce gândeşte aşa. Poate că nu i‑ai arătat suficientă dragoste. Nu crezi că l‑ai cam neglijat ?

— Ce spui acolo ? Când l‑am neglijat ? Copilul ăsta mi‑a umbrit toată viaţa. Arash şi Shadi nu au avut nici o problemă, doar el m‑a umplut mereu de necaz.

— Hai, să nu exagerăm. Nu te mai necăji, e doar un copil, a aruncat şi el nişte vorbe...

— Cum să nu mă necăjesc ? Auzi la el, „N‑am tată, mint cei care spun că am“. Noi alergăm în toate părţile şi trudim pentru el ca nişte sclavi, avem grijă să nu‑l supere nimic, ne luăm de la gură şi le dăm lor. Iar apoi copilul nostru se duce la şcoală şi spune că n‑are tată. „El nu e tatăl meu“ – nici nu ştii cât de tare doare !

A început din nou să plângă.

48

În după‑masa acelei zile, în timp ce mâncam în bucătărie gustarea, mama mi‑a spus :

— Ai văzut ce supărat e tatăl tău ?Am ridicat din umeri.— Ştii de ce este aşa mâhnit ?Mi‑am întors capul, nu mă interesa.— E supărat din cauză că tu ai spus ceva. L‑ai necăjit foarte

tare !Am privit‑o uimit.— Eu ? !— Da, tu !Ştiam că are legătură cu şcoala. Am presupus că e supărat

că îl înjurasem pe unul dintre copii. Am spus nepăsător :— Nu‑i nimic. Oricum mereu e supărat din cauza mea. În

plus, toţi copiii înjură.— Nu, dragul mamei, nu e vorba de înjurături. E supărat

pentru că le‑ai spus celor de la şcoală că nu e tatăl tău.— Ah, de‑asta ? Păi nici nu este.— Cum poţi să spui aşa ceva ? Face atâtea eforturi pentru

tine, te‑a crescut, a cheltuit o mulţime – pentru şcoală, haine, mân care, doctori, tratamente şi o grămadă de alte lucruri. Îşi face multe griji şi suferă pentru tine. Când ai spus la şcoală că nu e tatăl tău, l‑ai făcut de ruşine.

— Tot timpul îl fac de ruşine.— De ce ? Ţi‑e duşman ?

Parinoush Saniee232

— Nu ! El e tatăl lui Arash, care e un copil bun. Eu sunt un copil rău şi prost. Deci dacă aş fi copilul lui, l‑aş face de ruşine. Nu e vina mea.

— Ce vorbe‑s astea ? Nu eşti deloc prost, eşti chiar foarte deştept !

— Nu, nu sunt. Sunt doar copilul tău.— Cum poţi spune asta ? Eşti şi copilul meu, şi copilul lui.— Dar copiii buni sunt ai taţilor. Copiii răi sunt ai ma ‑

melor.— De unde scoţi aiurelile astea ? Şi cine a zis că eşti rău ?

Eşti foarte bun ! Oricine şi‑ar dori un copil ca tine.— Ca mine ? !— Da, ca tine ! Tata e foarte supărat pentru că ai spus că

nu eşti copilul lui.— Nu, minţi ! Tatăl lui Arash e supărat pentru că l‑am făcut

de ruşine.— Nu, dragul meu, el vrea să fie tatăl tău. Dacă nu este el

tatăl tău, atunci cine e ? Nu se poate să n‑ai tată. Toţi copiii trebuie să aibă un tată.

— Nu, nu trebuie. Bahram nu are tată.— Care Bahram ?— Cel care stă pe strada noastră.— Păi tatăl lui a decedat, dar a avut tată.— Ce înseamnă „a decedat“ ?— Adică a murit.— Aha, şi al meu a murit.— Vai, Doamne Dumnezeule ! Cum poţi să spui aşa ceva ?

Tatăl tău, slavă Domnului, e bine sănătos. Ar trebui să‑l iubeşti. El munceşte din greu şi face multe eforturi pentru voi toţi. Dacă nu era tatăl tău, de unde făceam rost de bani ? Cum mai cumpăram mâncare şi haine ? Eram nevoiţi să locuim în stradă. Muream de foame. Trebuie să‑i mulţumim lui Dumnezeu că‑l avem pe tata.


Am ascultat cu uimire cuvintele mamei. Nu mi se părea că ar exista vreo legătură între iubirea pentru tată şi muritul de foame. Cum putea spune aşa ceva ?

O vreme am rămas tăcuţi. În cele din urmă, am spus :— Nu te teme ! Bahram n‑are tată, dar are unde să stea şi

ce mânca. Nu moare de foame.

49

După câteva zile m‑am dus din nou la şcoală. Am discutat cu directorul şi cu învăţătoarea. Neînţelegerea fusese lămurită şi domnul director se liniştise când aflase că am un singur soţ. Doamna Kamali şi‑a cerut iertare şi mi‑a spus :

— Nu am vrut nici pe departe să se ajungă la aşa ceva. Însă abia ce deschisesem gura să spun că Arash Mokhtari şi Shahab sunt pe jumătate fraţi, că deja subiectul devenise de mare interes pentru profesori şi fiecare îşi dădea cu părerea. Unii spuneau că aţi fost căsătorită de două ori, alţii spuneau că de trei ori, însă nimeni nu îşi putea explica de ce v‑aţi întors la primul soţ. Însă e bizar că nici unul din noi nu s‑a gândit că poate copilul minte.

— Doamnă, nu mai contează acum. Atâta doar că situaţia asta l‑a afectat profund pe soţul meu.

— Vă rog să ne iertaţi.— Va trece. Acum spuneţi‑mi, vă rog, ce treabă aveaţi de

fapt cu noi ?— Aşa cum v‑am zis, Shahab are un talent cu totul special

la caligrafie şi desen. Sunt de douăzeci de ani învăţătoare la clasa a doua şi până acum n‑am mai avut un elev care să caligrafieze aşa de frumos. Soţul meu este artist caligraf, i‑am dus câteva planşe cu caligrafia lui Shahab şi s‑a mirat de stilul lui rafinat. Nu i‑a venit să creadă când i‑am spus că sunt făcute de un copil de clasa a doua. A spus că, dacă doriţi, este gata chiar de azi să îi dea meditaţii.


La cină, le‑am povestit tuturor discuţia, mândră şi fericită. Arash a spus :

— Ei, şi caligrafia mea era frumoasă. Mai ţineţi minte că scriam tot timpul gazetele de perete la şcoală ?

— Da, şi‑a amintit de asta şi profesoara ta de la clasa a cincea. Însă doamna Kamali a spus că, deşi au avut mereu elevi cu caligrafie frumoasă, Shahab e diferit şi are un talent cu totul excepţional.

Shahab se prefăcea ocupat cu mâncarea şi încerca să‑şi ascundă mândria şi încântarea. L‑am privit cu coada ochiului şi pe tatăl lui. Naser era calm şi nu arăta vreo reacţie anume.

— Naser, ce zici ? l‑am întrebat. Doamna Kamali a spus : „Dacă tatăl lui e de acord, poate să vină două zile pe săptămână la cursurile soţului meu“. Ce să facem ? Să meargă sau nu ?

— Nu ştiu, eu nu sunt tatăl lui.Am tăcut toţi. Shahab s‑a uitat lung în farfurie, apoi a pus

lingura jos, s‑a ridicat încet de la masă şi a ieşit din bucătărie.

Seara m‑am aşezat pe marginea patului său.— Shahab, ce jocuri sunt astea ? Dacă vrei să mergi la curs,

dacă‑ţi place caligrafia, spune‑i tatălui tău să te înscrie.S‑a întors cu spatele la mine şi s‑a prefăcut că doarme.— Atunci e clar că nu te interesează. Bine, mâine vin la

şcoală şi‑i spun învăţătoarei că tatăl tău vrea să te înscrie, dar tu nu vrei.

M‑am ridicat şi am dat să plec din cameră. A rostit rugător de sub pătură :

— Înscrie‑mă tu !— Să te înscriu eu ? Care e diferenţa ?— Înscrie‑mă tu, nu vreau să vină el.— El e tatăl tău. Fără permisiune şi fără bani de la el, nu

te pot înscrie. Întotdeauna taţii sunt cei care îşi dau permisiunea pentru copii.

Parinoush Saniee236

— Dacă Bibi ar fi fost aici, m‑ar fi dus chiar ea şi m‑ar fi înscris.

Am şovăit. Nu voiam să mă creadă mai prejos de Bibi, dar în acelaşi timp nu voiam să micşorez rolul tatălui său. I‑am spus :

— Bine. Îi cer eu voie tatălui tău şi, dacă e de acord şi dă banii necesari, mă duc eu să te înscriu.

50

Vara a trecut liniştită. Fusesem un elev bun. Nu ieşisem primul din clasă, dar nici nu‑mi propusesem asta. În clasa noastră erau elevi care, din cauza părinţilor, erau nevoiţi să ajungă pe primul loc, iar pentru asta se luptau fără milă cu ceilalţi şi cu ei înşişi. Eu nu eram atât de nerod, încât să mă chinui singur pentru un motiv atât de copilăresc. Din fericire, nimeni nu avea astfel de aşteptări de la mine. Sarcina asta îi fusese impusă de la început bietului Arash, care nu făcea decât să alerge de la un curs la altul, fără să‑i mai rămână timp să respire. Eu aveam doar cursul de caligrafie. În zilele în care mă duceam, eram vesel de dimineaţă. Lecţia zbura ca vântul, ceea ce mă surprindea întotdeauna. Îmi rămânea timp să fac şi alte lucruri, să citesc, să mă gândesc, chiar să mă joc. Mă miram când vedeam că geniul de Arash nu ştie multe lucruri pe care eu le ştiam. Nu ştia jocuri, până şi unele expresii folo‑site de copii îi erau necunoscute. Ca să fii pe primul loc, trebuie să stai mereu cu nasul în cărţi şi să fii veşnic cu ochii în patru. Altminteri e posibil să te întreacă cineva şi atunci vei muri de invidie, vei visa urât noaptea sau, cum a păţit Arash în anul în care a ieşit al doilea, te vei îmbolnăvi. De când încetasem să fiu prost, situaţia lui Arash s‑a îmbunătăţit puţin, pentru că tatăl nu mai era la fel de sensibil şi de doritor să le demonstreze tuturor geniul şi inteligenţa lui. Dar acum nu mai voia Arash să se lase. Avea o disperare stranie să fie pe primul loc, de parcă n‑ar mai fi fost om dacă nu era primul. Trebuia mereu să‑şi demonstreze agerimea. Făcea pe atotştiutorul, deşi el însuşi avea

Parinoush Saniee238

îndoieli despre asta. Mi‑era milă de el. Bietul de Arash, nu avea dreptul la nici o greşeală. Din ziua în care a intrat la liceu s‑a confruntat cu un alt coşmar, numit „examenul naţio nal pentru admiterea la facultate“, care l‑a atacat ca un microb, dându‑i dureri intense de stomac. Stătea mereu cu mâna pe burtă şi ţinea regim. Mergea aplecat ca un bătrân. Nu avea nici un prieten adevărat. Iar dacă cel mai bun prieten lua o notă mai mare decât el, se transforma în duşman. De cele mai multe ori rămânea singur, ceea ce îl făcea să se îndrepte spre cărţi, pe care ştiam că nu le mai iubeşte. Dar fără ele părea să‑i lipsească ceva. Ceva important, cum ar fi o mână sau un picior. El devenise acum principalul motiv de îngrijorare pentru mama.

— Băiatul ăsta e bolnav şi nevrozat. Mi‑e teamă că într‑o zi va claca.

— După ce va fi admis la facultate totul va fi bine. Nu‑ţi face griji.

— Şi dacă nu va fi admis, îţi dai seama ce se va‑ntâmpla ?— Nu se pune problema să nu fie admis, important e să

fie printre primii. Trebuie să fie admis la Medicină, la Univer‑sitatea din Teheran.

— Să‑ţi spun drept, Naser, când îl văd cât e de singur şi de posomorât, ce viaţă monotonă şi fără culoare are, ajung să‑mi doresc să se revolte într‑o zi, să le arunce pe toate cât colo şi să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă viaţa şi tinereţea. Crede‑mă că acum e mai fragil şi mai vulnerabil decât Shahab sau Shadi.

Mama avea dreptate. Când Arash nu a fost admis la Medi‑cină, s‑a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc. Nevroza şi depresia puternică l‑au băgat în spital. A ajuns să deteste cărţile şi studiul. A rămas trei ani sub supraveghere medicală, până când, încet‑încet, a redevenit un om normal. Apoi şi‑a dat seama că de la bun început nici măcar nu i‑a plăcut medicina, ci literatura.


Eu am fost scutit de astfel de nenorociri. Dar cea mai noro coasă dintre noi era Shadi, care nu avea nici o tristeţe pe lume. Ştia că toţi o iubesc aşa cum este. Pentru ea nu conta dacă e cea mai bună, prin urmare nu avea nici o nelinişte sau invidie. Aşa cum toţi ai casei nu aveau nici o altă pretenţie de la ea cu excepţia iubirii şi afecţiunii, nici ea nu avea alte aştep‑tări de la ceilalţi. Spre deosebire de mine, nu se intimida în faţa oame nilor, vorbea cu oricine şi râdea mereu. Avea şi mulţi prieteni. Era un copil obişnuit şi fericit. Avea o personalitate puternică şi o încredere în sine de neclintit, era convinsă că nimeni nu va putea vreodată să‑i pună calităţile sub semnul întrebării.

Şi mama era într‑o dispoziţie mai bună de când îşi reluase serviciul. Părea că se simte mai importantă. Nu mai era slabă şi temătoare, ca pe vremea când eram prost. Deşi era mai ocu‑pată ca înainte şi avea mai puţin timp să îngrijească de casă, se văita mai puţin şi părea mai mulţumită. Nu‑i mai rămânea atât de mult timp să se gândească la discuţiile şi la problemele de familie, care nu mai puteau s‑o întristeze ca înainte. Nu se mai mânia din orice, nu se mai simţea mereu atacată. Devenise prietenă cu bunica şi cu ceilalţi, reuşind să le uite uşor cuvin‑tele grele şi discuţiile cu ei. Spunea :

— Au limba ascuţită, dar sunt buni la suflet, doar că nu ştiu să‑şi arate bunătatea.

Familia lui Fataneh Khanom şi a unchiului Hossein era prinsă cu propriile probleme. De teamă ca nu cumva Feresh‑teh să se îndrăgostească din nou şi să‑i facă iar de ruşine, la şapte sprezece ani au măritat‑o cu un bărbat de treizeci şi ceva de ani. Se pare că domnul mire se califica din toate punc‑tele de vedere : avea studii, bani, o înfăţişare acceptabilă, casă, maşină şi toate cele necesare. Au primit o sumă consistentă ca

Parinoush Saniee240

mehriyeh1, iar nunta a fost de un fast nemaiîntâlnit în familia noastră. Din clipa aceea, în ochii lui Fataneh Khanom viitorul şi fericirea fiicei sale erau asigurate. Fereshteh a plecat în noua ei casă, unde avea de toate, însă nopţile încă mai adormea cu gândul la Ramin. Nimeni nu i‑a mai auzit râsul zgomotos şi plin de viaţă. Făcea cumpărături în neştire. Tot timpul îşi lua haine, bijuterii, diverse pentru casă. Însă în scurt timp banii şi cumpărăturile şi‑au pierdut farmecul şi a început să ia anti‑depresive.

Fereshteh încă mai stă uneori de vorbă cu mine, dar scoate fiecare cuvinţel cu atâta precauţie, încât nu pricep nimic. Cred că nici ea însăşi nu‑şi dă seama prea bine ce i se‑ntâmplă.

Repetent doi ani, Khosrou a rămas în urma lui Arash. Pen‑tru el, lucrul cel mai important în viaţă era eticheta hainelor de firmă. Purta numai pantofi de mii de tomani, de ultimă modă, şi nu‑i păsa câtuşi de puţin dacă bietul unchi are sau nu cu ce să‑i acopere cheltuielile. Fataneh Khanom îi ţinea mereu partea. Prin mii de vicleşuguri, făcea rost de bani şi îi cumpăra orice dorea. Khosrou nu numai că nu o răsplătea prin ceva, dar nici măcar nu era mulţumit şi fericit. Se plictisea repede de orice. Între el şi prietenii lui era doar invidie. Voia mereu să‑şi demonstreze superioritatea prin teribilisme. Avea o îndrăz‑neală peste măsură şi era gata să încerce fiecare lucru nou. Lua fără permisiune maşina tatălui şi făcea curse cu prietenii lui pe străzi aglomerate. Vorbea mereu cu prietenele şi prietenii lui la telefonul mobil pe care i‑l cumpărase cu împrumuturi şi mari eforturi Fataneh Khanom. Părul dat cu gel şi cu ţepi îl înfuria cumplit pe unchiul, aproape că‑l scotea din minţi. Într‑o zi i‑a spus tatălui :

1. Sumă stabilită în momentul oficierii căsătoriei, pe care soţul o plă‑teşte soţiei în caz de divorţ sau pe care aceasta o poate pretinde oricând în timpul căsniciei (n. tr.).


— Când mă uit cum arată băiatul ăsta, e ca şi cum m‑ar înjura cineva de mamă şi de soră. Nu ştie decât să ceară, nu ai idee ce pacoste e. Nu pot să nu mă consum : ce o să facă în viaţă ? Dar cred că deja nu mai am cum să‑l scot la lumină, e prea târziu.

Deşi aparent tatăl era cea mai importantă persoană din familie, ajunsese de fapt doar o umbră, a cărei apăsare n‑o mai simţeam decât atunci când era acasă. Se închipuia o maşină de făcut bani, iar noi nu mai aveam nici o altă aşteptare de la el. Era mereu obosit, însă nu se mai înfuria aşa de mult ca înainte. Relaţia cu mama se îmbunătăţise şi se purtau ca două persoane aproape egale. Când eram încă în şcoala primară, mama îmi povestea despre sacrificiile tatălui şi despre eforturile pe care le făcea pentru noi, încercând să trezească în mine sentimente bune. Dar, încăpăţânat şi îndărătnic cum eram, evitam pe cât posibil legăturile cu tatăl lui Arash. Îi dădeam numai răspunsuri scurte şi mă străduiam să nu‑i cer nimic. Până şi banii de buzunar mi‑i dădea mama. Aveam impresia că el încă se temea că aş putea da greş şi că i‑aş şifona mândria. Rănile mele nu se vindecaseră încă şi nu puteam uita senzaţia amară de respingere din copilărie.

51

Shahab lua în fiecare an locul întâi şi era premiat la concursu‑rile de la clubul de caligrafie. Tablourile lui deveneau pe zi ce trecea tot mai frumoase. Cuvintele aveau în continuare pentru el o forţă magică. Anii în care îi lipsise puterea de a se exprima dăduseră originalitate şi greutate cuvintelor, ceea ce făcea ca forţa sensurilor acestora să sporească în mintea lui. Le dădea culoare şi miros, care se materializau în tablourile lui. Profe‑sorul lui se entuziasma şi spunea :

— El scrie sufletul cuvintelor. Ceea ce face nu mai este caligrafie, ci o pictură plină de înţelesuri. Cred că şi cine nu ştie să citească poate înţelege ce a scris.

Shahab îşi iubea din toată inima profesorul. Cu el vorbea relaxat, cu uşurinţă. Îi plăcea să‑şi petreacă timpul liber alături de el. Asta îl nemulţumea profund pe Naser, care găsea mereu pretexte să le pună beţe‑n roate. Shahab se enerva şi venea la mine să se plângă. De teamă să nu se işte iar o furtună, încer‑cam să găsesc justificări pentru tatăl lui :

— Ştii, Shahab, bietul tău tată este gelos. Orice bărbat care se poate apropia de tine este un rival pentru el. Eu cred că‑l doare sufletul când vede ce mult ţii la profesorul tău.

M‑a privit mirat şi a spus :— Cum adică „îl doare sufletul“ ? Apoi a căzut pe gânduri.

Abia începuse clasa a cincea când profesorul lui a aranjat ca lucrările lui Shahab să fie arătate la o expoziţie a maeştrilor


caligrafi. La sfârşitul expoziţiei urma să aibă loc o festivitate şi să fie acordate premii artiştilor. Mă cuprinsese o agitaţie ciudată. Am trimis invitaţii întregii familii, au venit cu toţii – unchiul, Fataneh Khanom, Khosrou, mătuşa, Fereshteh şi soţul ei. Când a venit rândul lui Shahab, profesorul i‑a lăudat mult lucrările şi arta de care dă dovadă. La sfârşit a spus că lucrările lui vor fi trimise la o expoziţie în Ungaria. Eu şi Shadi nu ne mai încăpeam în piele de bucurie. Deşi încerca să pară nepă‑sător şi serios, Naser nu reuşea să‑şi ascundă mândria care‑i răzbătea prin toţi porii.

Shahab a fost invitat pe scenă pentru a primi premiul. Ştiam cât este de stânjenit, se înroşise tot. A urcat cu paşi grei. Profe‑sorul s‑a aplecat şi l‑a sărutat pe obraz şi i‑a dat premiul. Aplau‑zele nu mai încetau. În cele din urmă, profesorul a spus :

— Domnule Shahab Mokhtari, dragul meu artist, doreşti să ne spui câteva cuvinte ?

Shahab a scuturat din cap în semn că nu, iar profesorul a continuat :

— Îl rog atunci pe tatăl lui să ne facă onoarea de a spune câteva cuvinte despre tânărul artist.

Naser s‑a foit în scaun, ezitând. Se panicase. I‑am spus :— Naser, cu tine vorbeşte, ridică‑te.S‑a uitat în jur. S‑a ridicat de pe scaun şi s‑a dus spre scenă.

Mi s‑a părut că tremura când păşea.

52

Profesorul a spus pe un ton ceremonios :— Domnule Mokhtari, vă felicit pentru faptul că aveţi un

fiu ca Shahab ! Meritaţi şi dumneavoastră un premiu pentru că aţi fost un tată atent : aţi descoperit atât de devreme şi aţi cultivat talentul excepţional al scumpului dumneavoastră fiu. Stimat auditoriu ! Acest lucru e deosebit de important. Sunt atâtea talente care se pierd din cauza indiferenţei părinţilor şi n‑au ocazie să se dezvolte. Sper ca şi alţi părinţi să ia exemplu de la domnul Mokhtari şi să acorde copiilor lor cât mai multă grijă şi atenţie.

Fără voie, un zâmbet zeflemitor mi‑a fluturat pe buze. Am plecat capul. Cu paşi grei, tatăl s‑a dus spre microfon. Vocea îi părea, în difuzor, străină şi mai groasă ca oricând, dar nodul din gât nu avea nici o legătură cu difuzorul. Mi‑am ridicat uimit capul. Era palid şi buzele îi tremurau. După o pauză destul de lungă, a spus :

— Orice tată şi‑ar dori un băiat ca Shahab. El a ajuns singur acolo unde se află azi, eu n‑am făcut nimic pentru el. Realizările lui nu mi se datorează. Sper să mă poată ierta.

De mirare, am rămas cu gura căscată. L‑am privit consternat şi neîncrezător.

— Shahab, dragul meu, tot ce pot spune este că te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta şi sunt mândru de tine.

A venit spre mine, deschizând larg braţele. Ochii mi se umplu‑seră de lacrimi, abia îl mai puteam vedea. Am mers spre el, m‑a strâns puternic în braţe şi m‑a sărutat pe creştet. Fotografii


au surprins scena, iar mama a văzut în această poză un fel de tratat final de pace, astfel că a mărit‑o atât de mult încât, cu tot cu ramă, ocupa jumătate de perete. Părea că vrea să acopere cu ea toate experienţele amare din copilăria mea. Încet‑încet această poză a devenit un simbol al trecutului meu, învă‑luindu‑mi amintirile neplăcute.

În zilele următoare, o parte din gheaţa dintre noi s‑a mai topit. Eram amândoi rezervaţi şi neputincioşi să arătăm ce simţim, dar încercam să avem mai multă bunăvoinţă unul faţă de celălalt. Era însă cam târziu pentru a învăţa arta iubirii şi era nevoie de mult timp să compensăm toate ocaziile pierdute. Oare vor putea fi vreodată compensate ?

Ca să‑l pot iubi pe tatăl lui Arash potrivit meritului pe care poziţia sa i‑l conferă trebuie să uit multe lucruri. Am început cu ştergerea amintirilor de când eram mic. În adâncul sufletului îmi păstrasem neîncrederea faţă de el, dar nu mai ştiam din ce se iscase, ceea ce‑mi dădea un sentiment de vinovăţie de care nu puteam scăpa nicicum. Mă simţeam un fiu nerecu‑noscător şi rău, care nu‑şi iubea suficient tatăl.

Anii au trecut cu repeziciune, am terminat cu bine liceul şi acum sunt student în anul al doilea la Arte. Dar îmi lipseşte în continuare încrederea în mine şi nu mă pot apropia cu uşurinţă de ceilalţi. Când vreau să spun ceva sau să‑mi exprim o părere în faţa mai multor oameni, inima îmi bate cu atâta putere, încât ori renunţ să mai deschid gura, ori vorbesc cu voce tremurătoare şi nimeni nu înţelege ce vreau să spun. În adâncul sufletului sunt în continuare prost. Nu sunt niciodată sigur pe mine şi pe ceea ce fac, iar această şovăială îmi umbreşte şi lucrările artistice. Mama îşi face în continuare griji pentru mine, e neliniştită şi încearcă să mă apropie de alţi tineri de vârsta mea. De aceea astăzi, când am împlinit 20 de ani, a dat o mare petrecere.

Parinoush Saniee246

Îmi înţepeniseră oasele. M‑am ridicat de pe banca de pe acoperiş. Mi‑am netezit pantalonii şi am aruncat o privire spre casa vecinului din spate. Grădina lor plină de pomi era în continuare mai frumoasă privită de sus. Rămăşiţele cuibului de păsări se mai vedeau încă printre crengi. Am întins mâna într‑acolo. Brusc, o voce m‑a făcut să tresar puternic. Toată fiinţa mi‑a fost năpădită de groază şi am simţit cum o durere mi‑a săgetat spatele şi picioarele. M‑am întors. Shadi stătea în faţa mea, frumoasă şi zâmbitoare. Cu o furie jucată, mi‑a spus :

— Deci aici era domnul, în timp ce noi îl căutăm de trei ore ! Ce‑aţi păţit, fraţilor ? Mama stă de două ore în camera ei, iar tu te‑ai bosumflat ca un copil şi‑ai venit aici sus. Te aşteaptă o grămadă de musafiri. Ce faci aici ?

— Mi‑au trecut prin faţa ochilor ultimii douăzeci de ani.— Curios, exact aşa a zis şi mama.

Camera de oaspeţi era ticsită. M‑am pierdut repede între invitaţi. Kurosh, colegul meu mereu vesel şi plin de viaţă, a arătat spre poza înrămată de pe perete :

— Băieţi, veniţi ! Ce drăguţ, ia spune, Shahab, tu eşti aici ? Ce mic erai ! Când e făcută ?

— Eram în clasa a cincea.— Cine e domnul care te ţine aşa în braţe ?Am privit lung poza şi am spus domol :— Acesta ?... E tatăl lui Arash !

Iarna 2003

În seria ACTUAL

au apărut:

Irvine Welsh – DavaiştiiCarlos Ruiz Zafón – Marina

Fabio Stassi – Ultimul dans al lui CharlotSiri Hustvedt – O vară fără bărbați

Sofi Oksanen – PurificareMadeline Miller – Cântul lui Ahile

Uzma Aslam Khan – Libertatea de a iubiKevin Powers – Păsările galbene

Ruth Ozeki – Poveste pentru timpul prezentTracy Chevalier – Ultima fugară

Jonathan Franzen – CorecţiiAnchee Min – Ultima împărăteasă

Harper Lee – ...Să ucizi o pasăre cântătoareZadie Smith – Nord‑Vest

Carlos Ruiz Zafón – Jocul îngeruluiSofi Oksanen – Ziua când au dispărut porumbeii

Elif Shafak – OnoareRobert M. Pirsig – Zen şi arta reparării motocicletei

Sahar Delijani – Copiii arborelui de jacarandaGraeme Simsion – Proiectul Rosie

María Dueñas – Ce avem şi ce uitămJulie Otsuka – Buddha din podul casei

Margaret Mazzantini – Nimeni nu se salvează singurAglaja Veteranyi – De ce fierbe copilul în mămăligă

Jens Christian Grøndahl – Piazza BucarestParinoush Saniee – Tatăl celuilalt copil

în pregătire:

M.L. Stedman – Lumina dintre oceane

www.polirom.ro

Redactor: Mădălina VatcuCoperta: Carmen Parii

Tehnoredactor: Constantin Mihăescu

Bun de tipar: septembrie 2013. Apărut: 2013Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. Box 266

700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail : [email protected]

Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728

Tel.: (021) 313.89.78 ; E‑mail: [email protected]

Contravaloarea timbrului literar se depune în contul Uniunii Scriitorilor din România

Nr. RO44RNCB5101000001710001 BCR UNIREA

Parinoush Saniee, PEDAR-E AAN DIGARI Copyright · Dumnezeu e mare şi le vede pe toate şi copilul...

Documents

Transcript of Parinoush Saniee, PEDAR-E AAN DIGARI Copyright · Dumnezeu e mare şi le vede pe toate şi copilul...