Paradisul Protectionismului Final

Academia de Studii Economice Bucuresti-Relatii Economice Internationale

Protectionist Paradise

By Jim Powell

Recenzie

Costan Madalina

Necula Luminita

Vlase Valentin

Zafiu Stefania

Seria C, grupa 931


Paradisul protectionismului

Protectionismul reprezinta un sistem de masuri politico-economice al carui scop este

protejarea si dezvoltarea industriei si agriculturii indigene impotriva concurentei straine prin

aplicarea unor taxe vamale mari la marfurile de import.

Cei care sustin restrictiile comerciale spun ca aceste politici vor crea noi locuri de munca

mai bine platite pentru americani. Consumatorii americani sunt fortati sa cumpere produse si

servicii de la alti americani; acest lucru ajutand economia sa devina mai puternica.

Restrictiile privind importurile ii impiedica pe cumparatori sa isi satisfaca nevoile atunci

cand furnizorii interni nu le pot oferi ceea ce ei au nevoie. Furnizorii care depind de importuri

devin mai putin competitivi iar fara concurenta exista putine stimulente de a putea deveni

competitivi. Rezultatele protectionismului s-au dovedit a fi dezastruoase pentru Argentina,

Japonia, India si Europa; acestea au reprezentat o previziune a ceea ce ii poate astepta pe

americani daca acestia restrictioneaza in continuare libertatea comertului.

Jim Powell aminteste ca prim exemplu, cazul Argentinei. Intre 1880 si Primul Razboi

Mondial, Argentina a fost printre cele mai prospere tari, fiind depasita doar de Canada, SUA si

Australia.

Autorul britanic James Bryee a afirmat in 1916 ca Argentina este a 2-a SUA (SUA

Emisferei Sudice): totul este nou, modern, cresterea rapida si constanta in productia agricola

corespunde cu cresterea transportului in comun. Dupa 1880 taxele au devenit mici iar moneda

nationala (peso) devenise convertibila in aur. Nu erau restrictii majore in circulatia bunurilor,

capitalurilor si persoanelor.

Peste 9 milioane de europeni (italieni, germani, spanioli) si-au inceput o noua viata in

Argentina, accelerand astfel expansiunea economica a tarii.


Argentina devenise unul dintre cei mai mari exportatori din lume de: carne de vita, grau

si lana. De asemenea, detinea cea mai mare rata de alfabetizare din America de Sud.

Dupa Primul Razboi Mondial guvernul s-a amestecat din ce in ce mai mult in mediul de

afaceri. Colonelul Juan Peron, care a venit la putere la mijlocul anilor 40, a copiat politicile

economice ale dictatorului Italian, Benito Mussolini. Acest guvern a crescut taxele, a umflat

moneda, a nationalizat companiile. Ca si politici comerciale a sustinut protectionismul, a

confiscat activele cu capital strain si a pus restrictii asupra drepturilor de proprietate straina.

Au rezultat preturi mari si lipsuri multe. La sfarsitul anilor 40 Argentina s-a confruntat cu

o situatie foarte umilitoare: lipsa a doua produse care erau foarte importante pentru

productivitatea tarii: carnea de vita si graul.

Pana in 1990 un sistem de licente a restrictionat importurile a peste 3.000 de produse

(automobile, imbracaminte, incaltaminte), iar furnizorii locali erau favorizati chiar daca bunurile

lor erau cu 60% mai scumpe decat cele de la furnizorii de peste mari.

In 1980, secretarul de promovare a cresterii economice, Manuel Tanoira, a spus ca industria

locala de electronice este protejata prin impunerea unor suprataxe pe toate echipamentele din

import. Astfel, cumparatorii trebuia sa plateasca de 3 sau chiar de 4 ori pretul international

pentru calculatoare, videocasetofoane si alte produse electronice fabricate de straini.

In Argentina, segmentul birocratic este unul destul de dezvoltat si de complex, astfel

incât de reglementarile ce tin de importuri, exporturi se ocupa expertii special anagajati pentru a

face asta, numiti gestor. Hector Massuh, managerul unei mari companii a afirmat : „ Sa importi e

complicat, sa exporti e complicat, sa platesti factura de lumina e complicat”, referindu-se la

faptul ca argetinieni nu concep sa isi completeze singuri cererea de pensie sau documentele

necesare cumparii unei noi masini, de aceste lucruri ocupându-se tot birocrati. Deoarece acest

proces este unul anevoios, produsul importat/exportat se poate invechi/demoda pâna ce

aprobarile necesare sunt acordate.

Multi argentinieni obisnuiau sa supraestimeze valoarea importurilor pe facturi, astfel

putând sa reduca efectul restrictiilor comertului extern sub pretextul ca platesc de a plati

importurile si astfel sa isi transfere averile in conturi sigure in strainatate. La sfârşitul anilor


1980, guvernul naţional a redus restricţiile de import ca o modalitate de promovare

a industrializarii in regiunile indepartate, dar a avut un efect negativ, urmarea fiind facturarea

importurilor de peste 500 de ori. Cotidianul Ambito Financiero afirma ca daca sumele facturate

ar fi adevarate, un argentinian ar putea consuma zilnic 10 fripturi si 45 de pachete de tigari.

O alta reglemntare care a avut o urmare negativa, a fost permiterea persoanelor cu

handicap sa importe autoturisme fara a plati taxele, acestea importând la scara larga, astefl

scutind pâna la 60 de milioane de dolari din taxe pentri 2000 de masini imporate.

Omul de afaceri Lanus de la Serna a rezumat rezultatele tarii sale din punct de vedere

politic : „Productie scazuta de petrol, o productie de carbune pe care nu o cumpara nimeni sau nu

o utilizeaza nimeni, pensiile mult prea mici pentru un nivel de trai decent, transporturi aeriene si

rute care nu pot fi exploatate, proiecte in domeniul petrochimiei care nu au fost duse la bun

sfârsit, dezinformarea publicului de catre televiziunile si radiourile de stat, santiere navalecare

costau mai mult decât produceau, rezerve de apa ce nu ajung populatiei, porturi scumpe si

ineficiente, transport lent, neregulat si invechit”. Guvernul argentinian a schimbat politicile ce

au fost adoptate in ultima jumatate de secol si care au dus tara pe un drum nefast. In mod ironic,

aceste modificari au fost iniţiata de preşedintele Carlos Menem, membru al partidului Peronist, al

carui fondator a condus ţara la starea de rau.

India, una dintre cele mai populate tari din lume si-a câstigat independenta in 1947 si

avea un viitor promitator,având o larga retea de cai ferate,un serviciu civil bine instruit si o vasta

si ieftina forta de munca, insa dupa multe decenii de proclamare a independentiei

economia Indiei a fost prinsa in politicile socialiste şi protecţioniste, care au adus suferinţa, mai

degraba decât prosperitatea ţarii de sute de milioane de oameni.

In 1950, India avea un venit per capita de 150 $ si o speranta de viata de doar 40 de ani,

in compartie cu 350 $ per capita si o speranta de viata de 50 de ani in Coreea de Sud. India a avut

parte de o economisire de 12% din PIB, in timp ce Coreea de Sud a economisit doar 8% din PIB,

astfel incât dupa 3 decenii venitul pe cap de locuitor in India a fost de 230$ si speranta de viata

de 55 de ani, in pararel cu sud-coreeni care au ajuns la un venit pe cap de locuitor de 2 900$ si o

speranta de viata de 69 de ani. Acest lucru s-a datorat faptului ca acestia au primit ajutoare din

strainatate timp de mai mult de doua decenii, si nu numai atât, dar au fost achitati si de datoria


externa, in timp ce India depinde si acum de ajutorul strain, iar datoria ei externa a depasit 60

miliarde $, fiind a patra din lume.

Intreprinderile detinute de Guvernul au deveni ineficiente, astfel s-a recurs la crearea de

stimulente pentru guverne pentru a restrânge concurenţa din partea importurilor. Acest lucru s-a

intamplat si in India. Inainte de independenţa, sub conducerea britanica, indian sectorul public a

fost, in general, limitat la caile ferate, telegraf, serviciu de e-mail, şi porturile. Dupa declararea

independenţei, sectorul guvernamental inflorit odata cu birocratia, creandu-se multe institutii:

State Electricity Board, India Oil Corporation, All India Handicrafts Board, Central Silk Board,

Coir Board, Village Industries Commission, Village Industries Board etc.

Deşi guvernul indian controleaza 75 la suta din activele industriale ale

ţarii, aceste activecontribuie doar aproximativ o treime din producţia industriala sau un sfert

din produsul naţional brut.

In 1989, Ministrul Indian pentru implementarea programelor a reportat ca in 303

programe finantate de Guvern s-au cheltuit mai mult de 12 miliarde dolari - pentru otel,cai ferate,

petrol, producerea de energie, si alte industrii - - intârzierile adaugate totale de pâna la 515 de

ani. Costurile au ajuns cu 53% peste bugetul propriu-zis.

Una dintre masurile politicii protectioniste s-a concretizat in interzicerea de gatre Guvern

a peste de 300 de categorii de importuri,majoritatea bunuri de consum,dorite de milioane de

indieni.Alte bunuri au fost sever restrictionate prin impunerea unor cote de import ridicate,si a

celor mai mari taxe din lume,care depasesc in medie 130%. Toate importurile necesitau o

anumita licenta, eliberându-de doar in cazul anumitor bunuri considerate esentiale,si a caror

productie nu putea fi realizata in tara,iar eliberarea lor dura mai mult de 5 ani,ceea ce s-a petrecut

intr-o multitudine de cazuri.

O alta problema o constituie interventia majora a statului in ceea ce priveste noii

investitori sau intreprinzatori. Pentru a deschide o firma industriala sau pentru a o extinde este

cerut acordul explicit al guvernului. Acesta hotaraste locul, capitalul, politicile urmate si pentru

ca un produs sa ajunga din faza de concept in cea de productie, jumatate din acest timp find

petrecut pentru a satisface regulile guvernului.Protectionismul a distrus , de asemenea, si


industria textilelor, cea in care forta de munca ieftina a Indiei ii oferea un avantaj competitive

semnificativ.

Imediat ce guvernul de la New Dehli a inchis granitele, s-au creat bariere in interiorul

tarii. Nimeni nu mai avea voie sa creeze o intreprindere industriala, sau sa extinda una deja

existenta fara aprobarea explicita a guvernului. Oficialii erau cei care stabileau cine poate incepe

o afacere, unde sa se intample acest lucru, cat suport financiar poate primi sau ce politica interna

sa adopte.

T. Thomas, presedinte al Hindustan Lever Ltd, spunea ca incercarea de a infiinta o

companie industriala in India era o proba de ambitie si rabdare, caci obstacolele erau multe si

complexe; dura aproximativ 7 ani sa se treaca de la faza de concept la faza de productie, dintre

care 3 ani erau pierduti doar din cauza reglementarilor guvernamentale si a birocratiei, ceea ce

facea sa creasca costurille cu 50%, in final aceste costuri fiind suportate de catre consumatori.

Protectionismul a atacat industria de textile si imbracaminte, domeniu in care India avea

un avantaj competitiv important oferit de mana de lucru ieftina. Oficialii au inceput promovarea

razboaielor de tesut traditionale in anii 1950. Desi tesaturile prelucrate manual erau mai scumpe,

chiar si in conditiile pretului scazut al mainii de lucru, industria a proliferat in interiorul

granitelor inchise.In final insa, rezultatele au fost dramatice. Daca la inceputul anilor 1960

textilele exportate de India reprezentau mai mult de jumatate din totalul exporturilor de pe Glob,

in anii ’80 ea mai exporta doar 9%, ceea ce inseamna o scadere de 80%. Asadar, in lipsa

legaturilor cu exteriorul, India a ratat boom-ul fibrelor sintetice la nivel global. Pe de alta parte,

s-a impus un important numar de restrictii la import pentru otel inoxidabil, conductori electrici,

masini, textile si utilaje. Facand ca aceste produse sa devina mai scumpe si mai greu de

achizitionat de catre proprii producatori, oficialii indieni le-au subminat acestora eforturile de a

promova industrializarea.

Protectionismul din India a insemnat de fapt standarde de viata mai scazute pentru

milioane de indieni. In anii ’60, profesorul Bellikoth Ragunath Shenoy de la Universitatea

Gujarat a demonstrate ca ca restrictiile impuse la frontiere au influentat semnificativ preturile

bunurilor de consum. Acestea au afectat si viata oamenilor de la tara, care trebuiau sa plateasca

cu 153% mai mult pentru ingrasaminte, cu 204% mai mult pentru pompe si 222% mai mult


pentru pesticide. In plus, aceste restrictii erau o amenintare si pentru sanatatea publica. De

exemplu, penicilina produsa in India era cu 1250% mai scumpa decat ar fi costat in lipsa

interdictiilor vamale.

Restrictiile si barierele de orice fel au inmultit oportunitatile pentru birocrati sa ceara

mita. Economist Intelligence Unit a raportat ca la demararea unui proiect, initiatorii acestuia sunt

nevoiti sa ofere intre 5% si 7.5% din valoarea proiectului sub forma de mita.. Apoi, sunt acordate

stimulente suplimentare pentru conectarea la electricitate, imprumuturi bancare si alte servicii.

In lumea industrializata, ca si in tarile sarace, protectionismul a creat probleme tuturor, de

la furnizori pana la producatori si consumatori. Protectionismul a fost una din marile probleme

din cauza carora Europa de Vest a stagnat in anii ’70 si s-a dezvoltat mult mai greu decat

America in anii ’80. In cele din urma, efectele adverse ale protectionismului au determinat

Comunitatea Europeana sa inlature mare parte din restrictiile comerciale aplicate tarilor member

in anii ’90.

Reglementarile din fiecare tara erau, de fapt, bariere in calea comertului. Fiecare tara

avea propriile standarde de produs. Acest lucru a antrenat costuri mai mari, pentru ca

producatorii au pierdut economia de scara care ar fi putut fi posibila daca s-ar fi aplicat aceleasi

standarde in toata Europa. Fiecare tara avea, de asemenea, reguli de licentiere profesionala

diferite. Comisia Europeana sublinia faptul ca “pentru a fi calificat sa lucrezi ca si contabil in

primele 12 tari ale Uniunii Europene, ar trebui sa studiezi timp de 50 de ani in total.”

Nu se puteau transporta bunuri in afara frontierelor daca transportatorii nu aveau licenta.

Pentru ca astfel de licente erau greu eliberate, ele erau si foarte scumpe;mai exact erau estimate

la aproximativ 20% din totalul costurilor companiilor de transport din Europa.

Telecomunicatiile au fost mult timp printre cele mai protejate industrii in fiecare tara din

Europa. In Germania de Vest, telefoanele costau de doua ori mai mult decat in oricare alta tara

Europeana, iar monopolurile guvernamentale impiedicau inovatia. Monopolurile de

telecomunicatii au condus spre involutie, nu spre evolutie, si au impiedicat inovatia sa apara in

serviciul international Telex, o tehnologie datand din anii 1920. Cand companii electronice

private din Asia, si nu monopolurile guvernamentale, au inceput sa ofere telefoane si faxuri

ieftine si de buna calitate, foarte multi consumatori au renuntat la greoaiele masinarii Telex.


Vanzarile internationale de telefoane si faxuri s-au dublat in fiecare an, iar producatorii din

domeniu au continuat sa isi imbunatateasca exponential produsele.

Cei mai afectati de restrictiile comerciale si de diferentele de standarde dintre tarile

Europene au fost sutele de milioane de consumatori europeni, carora le-a fost indepartata

libertatea de a face propriile alegeri pe proprii bani.

Fiecare tara avea legi care permiteau bancilor sa nu plateasca dobanzi micilor deponenti.

Alte legi au impiedicat bancile straine sa-si deschida filiale pentru a oferi cetatenilor servicii mai

avantajoase. In mod similar, cetatenii erau impiedicati sa-si deschida conturi in alte tari. In

Germania de Vest exista un card de credit la fiecare 23 de pesroane; in SUA, un card la fiecare

10 persoane. De asemenea, creditele de consum si alte servicii erau mult mai greu obtinute in

Europa decat in America.

Intelegand, la sfarsitul anilor 1980 ca Europa ramane in urma cu dezvoltarea fata de

Statele Unite si Asia de Est, liderii Comunitatii Europene au pus bazele unui program ambitios

ce avea ca scop liberalizarea economiei continentale pana in anul 1992. Acestia au inlaturat sute

de restrictii costisitoare, insa acest lucru nu poate avea efect pe termen lung atata timp cat taxele

mari si alte restrictii inca tin pe loc economiile unor tari.

Unii americani sunt de parere ca Japonia este o tara care s-a dezvoltat si a

devenit prospera datorita protectiei comerciale si a subventionarii industriilor, dar Jim Powell

este de parere ca sectoarele care s-au dezvoltat cel mai bine au fost cele care nu au beneficiat de

protectia statului. In cele ce urmeaza, vom prezenta cum protectionismul a afectat economia

japoneza de-a lungul timpului.

La inceputul anilor 1920, 90 % din orez era importat, iar in 1930 guvernul Japonez a

adoptat tarife destul de ridicate, care mai sunt si astazi practicate. Agricultorii beneficiaza chiar

un pret minim pe orez, peste nivelul pietei mondiale.

Legea terenurilor agricole din 1952 a limitat dimensiunea medie a fermelor japoneze,

extrem de scazuta comparativ cu alte tari, pentru a evita reaparitia mosierilor. Masurile luate au

dus la scaderea numarului fermierilor japonezi de la 30 milioane in 1965 la 20 milioane in ultimii

ani.


Politicile protectioniste Japoneze nu permit ca alte state sa deschida liber centre

comerciale pe teritoriul nipon, afectand astfel concurenta. In 1973 a fost aprobata o lege care

proteja micile magazine si care a avut ca efect incetinirea procesului de extindere a marilor

centre comerciale. Cu timpul, magazinele de marime medie si-au facut aparitia, iar in 1978 legea

a fost revizuita.

Guvernul japonez aplica restrictii atat comerciale, cat si valutare, insa s-au dovedit a fi

ineficiente. In industria otelului, de exemplu, avantajele oferite de catre stat, printre care si

accesul privilegiat la valuta straina pentru achizitia utilajelor necesare, au dus la supracapacitatea

productiei de otel, iar randamentul investitiilor a scazut. In ceea ce priveste carbunele, autoritatile

nipone au acordat imprumuturi cu rate scazute ale dobanzilor,precum si acces prioritar la moneda

straina, insa industria este in continuare in declin. Reteaua de cai ferate era suprasaturata de

angajati, dar retelele private erau profitabile. Industria constructoare de nave a beneficiat si ea de

scutiri de taxe si imprumuturi cu dobanda redusa. Cu toate acestea, a fost devansata de Coreea de

Sud in acest domeniu. Industria aluminiului si cea petrochimica au demonstrat la randul lor ca

politicile protectioniste nu au avut rezultatele scontate.

In ceea ce priveste domeniul financiar, autorul ne marturiseste ca pana in 1980, japonezii

aveau nevoie de permisiune pentru a putea lua valuta, iar bancile comerciale nu puteau vinde

titluri de valoare. Companiile nipone au fost luate prin surprindere de dublarea ratei dobanzii in

1989 si 1990. Extrem de afectate au fost companiile de asigurari, care erau obligate prin lege sa

plateasca asiguratilor numai din veniturile curente, si nu din castigurile de capital. Astfel au

pierdut miliarde de yeni.

Subventiile acordate de catre Guvern nu au avut efectele scontate. Mai mult de atat, ele

au intarziat tranzitia de la industrii in decadere la cele noi, cu potential de a atrage investitori,

deoarece resurse pretioase (capital, forta de munca, etc) au ramas blocate in vechile industrii, iar

refuzul Japoniei de a colabora cu exteriorul dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a avut ca si

consecinta crearea mai putinor locuri de munca.

Companiile japoneze au patruns masiv pe pietele straine incepand cu 1980, cand taxele

au fost diminuate si au avut usor acces la capital strain datorita flexibilitatii si a costurilor deseori

mai reduse.


In concluzie, Jim Powell considera ca protectionismul submineaza competitivitatea

companiilor care doresc sa patrunda pe pietele externe. Marturie in acest sens sunt pietele din

Argentina, India, Europa si Japonia. Solutia este deschiderea pietelor, astfel incat consumatorii sa

isi poata satisface nevoile la nivelul dorit, daca acestea nu sunt indeplinite de pietele interne.

Paradisul Protectionismului Final

Documents

Transcript of Paradisul Protectionismului Final