Sempronia Filipoi „ Basme terapeutice – pentru copii şi părinţi”

Păpuşa Lorela*

Odată demult s-a întâmplat ca un bărbat şi o femeie căsătoriţi, dar ceva mai în vârstă, au dat naştere unei fetiţe, minunat de frumoase. Era un copil extraordinar şi au hotărât ca numele ei să fie Lorela. Fetiţa ştia să facă tot ce ştie să facă un bebeluş obişnuit, adică gângurea, dădea din mâini şi din picioare, făcea pipi în scutece şi urla când îi era foame. Nu-i lăsa pe părinţii ei să doarmă noaptea, iar ziua nu-i lăsa în pace de exemplu să mănânce în linişte. Îşi murdărea hainele şi era teribil de gălăgioasă. Din cauza tuturor acestor fapte, părinţii ei şi-au dat seama ci făcuseră o mare greşeală, pentru că ei de fapt nu-şi doriseră un copil care să fie chiar aşa, adică să se poarte numai cum voia el.Drept care, cumva-cumva, au găsit ei o modalitate de a o transforma pe fetiţă într-o păpuşă. S-au hotărât să facă astfel încât să-i poată controla purtarea în toate privinţele, la fel cum păpuşarii mânuiesc trăgând de sfori marionetele. Desigur Lorela era o păpuşă cu totul neobişnuită. Ea creştea exact cum creşte o fetiţă, numai că îi lăsa pe părinţii ei să o conducă în toate privinţele: să-i spună cum să se mişte, ce să-şi dorească, ce să vorbească, ce să facă, adică era exact ca o păpuşă.

Anii s-au scurs şi Lorela a devenit o adolescentă, iar apoi a terminat şi şcoala.Treptat, cu trecerea timpului însă, în sufletul Lorelei s-a ivit un fel de sentiment foarte

ascuns, un fel de dor de a fi o persoană, o fiinţă adevărată Acest dor devenea tot mai puternic. Lorela a încercat să vorbească despre acest luciu chiar cu unele colege de clasă, dar nimeni, absolut nimeni nu o înţelegea. Totuşi, într-o noapte, în timp ce dormea, Lorela a visat ceva deosebit, un vis care avea un înţeles special pentru ea însăşi. Mesajul era foarte clar: ea NU ERA absolut deloc o păpuşă. Se pare că părinţii făcuseră ceva ochilor ei, în aşa fel încât că nu se mai vedea deloc aşa cum era în realitate, însă în visul pe care tocmai l-a avut, Lorela a reuşit să se vadă exact aşa cum era ea de fapt, adică o fată care avea propriile ei dorinţe, propriile ei păreri şi care ştia ce să facă pentru a realiza ceea ce voia.

A doua zi dimineaţa, citul sa trezit, Lorela a sărit din pat şi a fugit în faţa oglinzii în care se putea vedea din cap până în picioare. A privit la imaginea sa din oglindă şi s-a văzut cu totul altfel. S-a convins că într-adevăr nu era deloc, dar deloc, o păpuşă. Era o fată ca toate fetele, cu visele şi dorinţele pe care orice fată de vârsta ei le avea. Plină de nerăbdare a zbughit-o să-i caute pe părinţii ei ca să le spună şi lor ceea ce descoperise. Numai că din păcate, părinţii ei pur şi simplu nu apreciau această descoperire şi nu împărtăşeau deloc bucuria ei. Ei continuau să creadă despre Lorela că este o păpuşă care le permite să o controleze şi să o manevreze în toate privinţele, aşa cum se întâmplase până atunci.

Din această cauză, Lorela încerca în acelaşi timp două sentimente opuse. Unul de bucurie şi unul de tristeţe, pentru că îşi dădea seama că pentru a creşte mare nu-i mai rămâne decât să continue ea însăşi să se vadă ca o persoană reală, ca o fiinţă adevărată. Pentru aceasta, profitând de tot ceea ce ştia, Lorela a putut să afle cum să-şi găsească propriul ei loc în această lume. Pe zi ce trecea, Lorela s-a maturizat tot mai mult şi de atunci a reuşit cu succes să nu mai permită nimănui să facă din ea o păpuşă pe care să o dirijeze pur şi simplu fără a ţine cont de voinţa ei."NOTA; Dacă spuneţi povestea unui băiat, eroul principal va fi un băiat, al cărui nume ar putea fi Lorel.

1