„Panorama poeziei universale contemporane”- A.E. Baconsky, ed. Albatros, 1972

1. Ady Endre

poet maghiar, stabilit în Romania, a fost fascinat de pădurile copilăriei și de Paris, oraș în care și-a trăit marea dragoste imposibilă cu Adel, femeie casătorită, Bovaryana, regăsită în poezia lui cu numele Leda.

poet simbolist, ecouri de Bacovia și Goga

Amintiri dintr-o noapte de vară

Din cer un înger mâniatSună peste pământ o rea vestire.O sută de flăcăi înnebuniră,Căzură stele fără număr,Se risipiră nimburi de fecioară -Ciudat,Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Bătrânii stupi focul i-a devorat,Mânzul cel frumos și-a frânt piciorulBurkuș, dulăul a murit turbat,Maria, servitoarea mutăA-nceput să cânte-asurzitor,Visam că morții noștri înviară -Ciudat,Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Tâlharii jefuiau nerușinatCei bravi tăceau ascunși,Iar lașii de trufie se-arătară -Ciudat,Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Știam că omul se-nșeală-adesea,Că dragostei îi e mereu dator - Totuși mi se părea ciudatăLumea aceea-ntoarsă, răsturnată.Luna părea mai batjocoritoare;Oamenii mai mărunți ca niciodatăÎn noaptea aceea mi se-nfățișară -Ciudat, Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Cu voluptate neagră, spaimaPlutise peste suflete în zbor, În fiecare om sălășluise

Destinul tainic al strămoșilor.Se mistuise-n sânge și-n teroareSupremul har al omului, gândirea,Pierise în neant, se destrămaseToată sclipirea ei de-odinioară -Ciudat,Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Eram pe atunci încredințatCă a-nviat și mă cufundă-n moarte,Un zeu pe care l-am abandonat.Dar iată, vremea e departe,Și eu rămân același om mereu,Născut atunci în noaptea de coșmare,Căutător de Dumnezeu,Sunt amntirea ei amară -Ciudat,Ciudată-a fost acea noapte de vară.

Sub muntele Sion

Înfrigurat, suflând din greu, cu barbaHirsută, albă, cu vestminte rupte,Stăpânul meu demul uitat, treceaPrin umezi zori de zi de toamnă oarbă,Sub muntele Sion, pe undeva.

Drept mantie purta un clopot mareCu semne roșii peticit.Jalnic era cu haina-i roasă Domnul -Suna chemând la slujba dimineții,Suna lovind ceața și somnul.

Purtam în mâini făclie tremurată,În suflet, zdrențuit, un crez,În gând o tinerețe spulberată,Simțeam în nări mireasmă de tămâieȘi-l căutam pe cel de altădată.

El m-aștepta sub muntele Sion.Stânca ardea, pietrișul era-n flăcări.Suna bătrânul ca o alinare,Și plânsul lui pe chipul meu plângeaȘi blând părea și plin de îndurare.

I-am sărutat mâinile lui ridate

Și-am coborât în sinea mea gemând.„Cum te numești, tu, ce-n copilărieDe-atâtea ori te-am implorat?O, numele ti-am uitat, vai mie!

Din pragul morții mă întorc spre tine,O, de-as mai ști o rugă de copil,Eu cel care-am trăit ca un damnat!”El mă privea cu dezolare,Sunând, sunând, sunând îndepărtat.

„O, numele măcar de ți-aș cunoaște!”El așteptă și-apoi porni pe munte.Urca în psalmi, în ritmul monotonDe psalmi ai morților. Eu am rămasPlângând amar sub muntele Sion.