Pamfletul

Pamfletul este o specie literară (în versuri sau în proză) cu aracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. Pamfletul face parte din Stilul publicistic. Pamfletul e intre termenii literari suficient de cunoscuti, chiar daca nu dintre cei mai uzuali; iar semnificatia lui n-ar pune probleme deosebite pentru o corecta utilizare cotidiana, in sensul general de scriere satirica prin care sint dezaprobate fapte, oameni, atitudini socotite negative. In lucrarile de teoria literaturii, in dictionarele de terminologie literara, termenul insusi capata determinari mai precise, prin situare temporala si explicatii etimologice. Cuvintul pamflet a intrat in limba romana in secolul al XIX-lea, pe filiera franceza (cf. Pamphlet), desi el s-a format in engleza, unde aceeasi forma s-a datorat alterarii numelui propriu din titlul unei comedii latine: Pamphilus seu de Amore (Pamfilus sau despre Amor). Mai sugestiva este derivarea termenului din greaca (pan = „tot“, phlego = „a arde“), pentru ca sensurile originare se intersecteaza, in parte, cu sfera notionala actuala. Definitia riguroasa a termenului descrie pamfletul ca o specie literara satirica, in versuri sau in proza, menita sa blameze persoane, idei, opere, intimplari reprobabile, intr-un mod direct si, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sint imprecatia, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul carora se urmareste

ridiculizarea, suprimarea prin discurs a „obiectivului“ ales.

Formal, pamfletul este descris pe modelul unei specii literare, prin citeva invariante definitorii si cu o istorie de citeva secole. Ca fond, pamfletul e un mod de expresie, cu un stil aparte, nascut si modelat o data cu limbajul, intrind in literatura de la inceputurile ei; de aici jurnalismul l-a preluat ca pe un instrument gata facut, modificindu-i doar in mica masura functia si prcedeele dupa propriile finalitati. Nu intimplator, cind arta elocintei s-a desavirsit in cultura elina, expresia sarcastica, pasionata (proprie pamfletului) si-a gasit si ea momentul unei afirmari maxime.

In chip substantial, pamfletul e o structura artistica ideologizata, pusa in slujba unui „program“, a unui punct de vedere pe care insa il sustine doar prin negatie; el se construieste in virtutea unei ideologii a contestarii, vizind neantizarea oricarei opozitii. Desi exclude dialogul, pamfletul isi construieste strategia pe raportul de putere dintre interlocutori, unul fiind autorul pamfletului, celalalt tinta – discursului pamfletar.

Formal, pamfletul are aparenta unei confruntari de opinii; in fond, interlocutorul e o absenta, motiv pentru care pamfletul nu explica, nu argumenteaza, nu aduce probe si nu ofera drept la replica. Pamfletul isi impune adevarul in fata unui preopinent predestinat sa dispara: caricaturizat, impins in derizoriu, desfiintat cu sarcasm.

Pamfletul poate incheia o polemica, dar nu se poate implica in desfasurarea ei. Pamfletarul e un polemist ratat: fie ca ii lipseste spiritul critic, fie ca interlocutorul nu e capabil sau nu e demn de dialog.

E. Lovinescu, el insusi un polemist redutabil, a definit pamfletul disociind intre spiritul polemic si spiritul pamfletar in raport cu spiritul critic. „Spiritul polemic este expresia spiritului critic sau, mai bine, una din expresii si cea mai obisnuita. Critica este expresia unui act intelectual si formuleaza o judecata de valoare sprijinita pe pilotii argumentarii logice; pamfletul este expresia unei stari afective in nici o legatura cu logica si chiar cu adevarul.“ Fiind dezavuat ca valoare critica, nefiind decit „o stare emotiva, o vibratie, o exaltare“, pamfletul se salveaza prin valoarea estetica, fiind „o arta, ca poezia lirica, sau ca satira“. Tocmai Arghezi, aruncat de Lovinescu in tagma „pamfletarilor de cuvinte“ si acuzat cu asprime pamfletara („A spurcat tot ce e frumos, uneori din nevoia josnica de a spurca, alteori din porunca banului ce-l subjuga“), l-a confirmat pe critic dind pamfletului autonomia si gratuitatea perfectiunii artistice: „pamfletul traieste prin sinesi, ca romanul, epopeea sau satira – si poate fi cultivat prin frumusetea lui“. In slujba frumusetii, toate mijloacele sint licite, pina si insulta ori injuria: „A injura e o arta literara tot atit de spinoasa ca si lauda in acatiste.“ In pamfletele lui Arghezi (ca si in poezie), uritul si ocara se decanteaza in esente pure.

Si totusi, afirmatia de mai sus, coerenta cu intreaga demonstratie, nu e corecta. Arghezi nu e un pamfletar, ci Pamfletarul. Geniile sint exceptii, ies din ordinea criteriilor normale. Injuria, insulta, violenta verbala sint lucruri prea sensibile (si prea importante!) spre a le lasa pe seama pamfletarilor, fara conditii. Pamfletul nu se naste decit la somatia actualitatii imediate. El reprezinta un raspuns, o luare de atitudine; dar replica, participarea (oricit ar

fi de impulsive, de temperamentale) nu pot fi dispensate de o responsabilitate civica. In numele ei, toate mijloacele sint „legale“. In pamflet, cuvintele pot exploda si rani, pot improsca in jur otrava; dar isi innobileaza violenta printr-o edificare in ordine morala. Pamfletul isi justifica, astfel, existenta in prezent. Daca autorul este si un artist autentic, pamfletul isi amaneteaza existenta in posteritate. Pamfletul, scria tot Arghezi, este „un gen literar, jumatate actual si jumatate etern. Incape in el actualitatea, atit cit Margareta incape in Faust“. Idealul moral si idealul artistic sint complementare in destinul sau.

Ca structura artistica (mai mult, dar si mai putin decit o specie literara) pamfletul este o forma cu fond facultativ. In receptarea din prezent, tratarea pamfletara a unui anume argument se justifica doar prin arta pamfletarului; altfel, exista solutii alternative. In receptarea ulterioara, daca arta a impus pamfletul in eternitate, fondul (ramas fara sens intr-un trecut uitat) nu mai are nici o importanta. Dar in nici una din aceste doua posibilitati, in care arta e determinanta, morala nu poate fi facultativa.

Mircea Badea

Mircea Radu Badea (n. 24februarie 1974, Bucureşti) este un om de televiziune român. Este realizatorul emisiunii În gura presei, la postul de televiziune Antena 3. A jucat de asemenea ca actor în câteva filme şi a avut o activitate publicistică la Jurnalul Naţiona. Este un critic constant al puterii politice din Romania.

Cariera

După ce a absolvit Liceul de Informatică şi Facultatea de Cibernetică din Bucureşti, Mircea Badea a debutat la Radio Total în 1990, unde era directoare o prietenă a mamei sale, Jeana Gheorghiu. Şi-a început cariera în televiziune prezentând emisiuni la diferite posturi româneşti: Tele 7 abc (unde a debutat, descoperit de Mihai Tatulici şi Jeana Gheorghiu), Antena 1, Realitatea TV, Pro TV, Prima TV, alături de Teo Trandafir. Cei doi formau un cuplu în emisiuni de divertisment precum „Bună dimineaţa, România” la Tele 7 abc din 1994 şi apoi „Dimineaţa devreme” şi „Teo şi Mircea Şou” la Antena 1, între 1997 şi 2000.

În 2000, Teo Trandafir a revenit în trustul Media Pro, cu o serie de emisiuni la Pro TV, timp în care Mircea apărea la postul concurent Antena 1, cu un format de emisiune nocturn, alături de Oreste Scarlat Teodorescu.

În gura presei

Mircea Badea realizează pe postul Antena 3 o emisiune de 50 de minute, În gura presei, unde comentează evenimentele din presa cotidiană şi ştiri despre politicieni, oameni de afaceri, artişti, sportivi, jurnalişti, fiecare ediţie fiind redifuzată a doua zi, dimineaţa, pe postul Antena 1. Stilul său a fost apreciat ca vulgar şi agresiv de către membrii CAN care l-au sancţionat în mai multe rânduri.

Un pamflet al lui Mircea Badea:

“Gata. De acum e oficial: Elena Udrea nu poate fi separată de Organ. Organ cu O mare. Până ieri se bănuia doar, erau insinuări, unii vorbeau pe la colţuri… Azi apare într-un document semnat fix de dumneai. Chiar când redactează luări de poziţii, sau poate chiar de aceea, doamna Udrea se gândeşte la Organ. Şi drept urmare îl invocă. Şi totuşi, în mod contradictoriu, doamna Udrea pare supărată pe Organ. O fi din cauză că acesta e ataşat de Ludovic. Ludovic Organ. N-are nici un chichirez. Dacă Organ era ataşat de Traian, să zicem, alta ar fi fost situaţia. În primul rând, rimează. Rimează superb, fie împerecheat, fie încrucişat, aşa cum Pleşcoi rimează cu Băicoi. E limpede pentru toată lumea că doamna Udrea nu-l înghite pe Organ. Dar asta e cu atât mai ciudat cu cât toată ziua stă cu gura pe el. O întrebare imediată mi se pare de bun-simţ: doamna Udrea poate fi în acelaşi timp apropiată de Cocoş şi depărtată de Organ? O alta: Credeţi că doamna Udrea a vrut să-l Băsescu pe Orban şi a sfârşit prin a-l Găsescu pe Organ? Ce fertil se dovedeşte documentul de la comisie… Aoleu, dacă «g»-ul acesta buclucaş, care vine sau nu de la punctul cu pricina, se va încăpăţâna să înlocuiască mai departe alte consoane, există cumva şi o Laura în comisie? Dacă da, doamna Udrea ne va putea incita şi mai mult. Of, of, câte s-ar mai putea întâmpla dacă «b»-ul din Orban ar vrea să-şi ia revanşa faţă de «g»-ul din Organ: citeam undeva că duduia Udrea  preferă  Gucci. Când apare Elena, te uiţi la Gucci. Vaaaai, vă daţi seama?! Iar dacă e vorba despre sandale, dezastrul e total: în călcâie îi bat Elenei Udrea două Gucci. Tot ieri, doamna ministru spune că se aşteaptă să i se facă statuie. Eu propun să i se facă şi lui Organ. Să i se facă sau să i se ridice statuie? Cred că în cazul lui Organ să i se ridice, după care, în cazul doamnei, să i se facă.  Oricât de capabil ar fi, nu cred că Organ poate să o facă pe doamna Udrea să termine… mandatul. O cred însă pe dânsa în stare să-şi provoace unul multiplu. Chiar sub privirile comisiei care-i analizează numerele. Dar despre asta, într-un număr viitor. Mircea Badea“.

Azi, Patapievici a scris asa:

“Dacă se mai putea, Mircea Badea a reuşit să ridice mârlănia masculină pe culmi încă mai înalte. A imaginat o scenetă, în care, prin deducţii absurde şi neruşinate, Elena Udrea era pusă să fie „cu ochii pe organ” şi să „stea cu gura numai pe organ”. Al cui organ?, se întreba inocent dl Badea; al lui Traian Băsescu, îşi răspundea tot dânsul, omniscient. Concluzia scenetei era că Elena Udrea stă cu gura pe organul lui Traian Băsescu. Cum poate fi calificat acest exerciţiu intelectual? Moralmente, ca abject. Jurnalistic, ca nul. Omeneşte, ca degradant.

Problema nu este însă judecata asupra dlui Badea, dacă este sau nu educat ori dacă are o

prestaţie jurnalistică adecvată. Problema nu este nici dna Udrea, dacă este sau nu

vinovată de faptele care i se impută ori dacă are, ca ministru, o prestaţie adecvată.

Problema e alta şi e dublă: că s-a ajuns, în tratarea publică a persoanei umane, la abjecţie

şi că acest lucru nu stârneşte imediat nici repulsia publicului, nici amenda instituţiilor

(CNA, asociaţiile de jurnalişti etc.). Este, prin urmare, o problemă de sistem şi una de

societate.”

AM PLECAT DIN LAND OF CHOICE

 December 26th, 2010   adminAsta a fost my choice. Ca de fiecare data cand am cateva zile libere.

Daca as fi fost blogaras “de succes” as fi stat pe batatura si as fi scris un articol despre cum trebuie sa strang bani cateva luni ca sa-mi iau un telefon mobil absolut banal.

Aproape ca mi s-a rupt sufletul  cand am citit si as fi fost in stare sa-i fac unul cadou dar mi-am amintit ca mi se rupe de el.

Sau as fi sezut inecat in propria-mi osanza in casa nemobilata din Dristor, pe care m-am chinuit un an s-o inchiriez si as fi scris despre ce oribili sunt astia de la televizor. Asta, desigur, dupa ce afirm asiduu, in ton cu cliseul internaut ,deci tamp, ca eu nu ma mai uit demult la astia. Si mai fac  si pe moralistul, profitand de faptul ca pe mine natura ma ajuta sa raman moral de vreme ce oglinda nu ma mai incape.

Sau as povesti aceleasi nimicuri din trafic cu eterna concluzie ca eu sunt academician in semnalizat stanga, pentru ca vreau sa se stie si sa se retina ca mi-am cumparat singur, la mana a doua, o masina ieftina la mana intai. Mai mult, am putut sa-mi iau si cauciucuri de iarna, tema devenita obsesiva, pentru ca, daca nici asta nu reprezinta dovada ultima a succesului, atunci care ? Pentru ca eu pot sa o pup in fundul prost sters pe miss Piggy si-mi mai scapa o sluga de-a ei cate o saorma. Tare sau ce?

Dar eu nu sunt blogaras “de succes”. Asa ca ma retrag un pic. Ma intorc pe 3 ianuarie. Pana atunci domnul Victor Ciutacu va presta genial si voios in locul subsemnatului ceea ce va invit sa-l urmariti.

Florea Ana-MariaClasa a XII-a A