Societatile preistorice contemporane

-un posibil model etnologic pentru reconstructia istorica

Perioada preistoriei este cea mai veche din istoria omenirii şi totodată cea mai dificil de explorat. Informaţiile sunt furnizate numai de către săpăturile arheologice şi des-coperirile întâmplătoare.

Interacțiuni între comunitățile paleolitice pot fi analizate plecând de la culturile materiale analizate de către arheologi. Aceste culturi reprezintă totalitatea vestigiilor vieții materiale și spirituale a oamenilor din lumea veche. Ele au fost scoase la suprafață, cercetate și interpretate pentru reconstituirea vieții de zi cu zi. De asemenea, culturile materiale desemnează și ansamblul de așezări de pe un anumit teritoriu locuit de aceiași populație care a folosit aceleași elemente de cultură (denumite de obicei după numele localității unde s-a făcut descoperiri mai importate) se caracterizează printr-o perioadă de evoluție în cursul căreia se pot stabili uneori faze și etape. Între diversele culturi au avut loc legături și influențe reciproce, fenomene oglindite în schimbări survenite în ceramică (forme, decor), unelte, tipuri de locuințe și așezări etc.1

Studiile indică faptul că Paleoliticul inferior este perioada în care trăiau membrii primitivi ai familiei umane, hominizii precum Australopitecus africanus, Homo habilis (250.0000 î.Hr.), Homo erectus (1.600.000 î.Hr.) şi Homo neanderthalensis (100.000 - 30.000 î.Hr.). Existența acestor strămoşi ai omului este o certitudine și se poate reconstitui datorită numeroaselor urme materiale lăsate: aşezări, arme, unelte şi oseminte.

Avându-şi originile probabil în Africa (continentul adăposteşte cele mai vechi schelete şi mărturii ale unei continue succesiune de specii), Homo habilis - primul din familia hominizilor care a conceput şi realizat unelte şi care a dispus, se pare, de un limbaj articulat - a apărut acum 3-4 milioane de ani. În acest sens cercetările indică faptul că nişte fiinţe capabile de gândire au ajuns în Europa cu mult înaintea lui Homo erectus2.

Homo erectus este descendent din Homo habilis și se presupune că a apărut acum aproape 1,7 milioane de ani, dispărând prin anii 300 000. Homo erectus era complet biped şi dotat cu o capacitate craniană mai mare (omul de Pekin şi omul de Sangiran din Indonezia erau reprezentanţi ai speciei Homo erectus). Primele migraţii spre Europa şi Asia (înainte de anul 1.000.000 î.Hr.) aparțin deci acestei subspecii mai evoluate.

Ele au loc cu cca 1,5 milioane de ani în urmă şi cuprind mai întâi regiunile medi-teraneene. Implantările se vor extinde apoi spre nord, concomitent cu retragerea gheţarilor, până în momentul în care o noua fază de răcire va constrânge populaţiile răsfirate şi încă puţin numeroase (se pare că nu mai mult de câteva sute de mii de indivizi pe ansamblul spaţiului continental şi rural) să aleagă regiuni mai primitoare. 3

Astfel, din aproape în aproape, grupurile de Homo erectus ajung în Orientul Apropiat. Unele dintre ele traversează apoi Asia până la limita sa sud-orientală, în timp ce altele o pornesc spre vest şi ajung în Europa, înaintarea vânătorilor, care părăsesc regiunile calde ale Africii, nu este oprită de climele temperate sau reci care domină în 1 D. M. Pippidi Dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 3112 Laneyrie-Dagen Nadeije Istoria lumii de la origini până în anul 2000, Ed. Olimp după Larousse, Bucureşti, 2003, p. 203 Serge Berstein, Pierre Milza Istoria Europei, vol. I, Ed. Institutul European, 1998, p. 23

1

Asia şi în Europa. De fapt, imigranţii se adaptează perfect noilor condiţii atmosferice, începând din 900.000, cel puţin, nou-sosiţii ajung în Java. Scăderea nivelului mărilor în timpul erei glaciare le permite să efectueze pe jos traversarea continentului asiatic și insulă. 4

Prin anii 600.000 sau poate chiar mai înainte, alte grupuri se instalează în China. Ele au mers foarte departe spre nord-est, până în regiunea Pekinului, unde au ocupat grota de la Zhukudian între anii 460.000 şi 230.000 î.Hr. în peştera care le servea drept locuinţă, s-au descoperit oseminte aparţinând unui număr de 45 de indivizi şi zeci de mii de unelte, în vreme ce în Europa Homo erectus descoperă pământuri reci. Calota glaciară acoperă atunci nordul acestui continent, în timp ce gheţurile ocupă masivele muntoase. În schimb, clima, rece, este stabilă şi uscată. Ea favorizează dezvoltarea vieţii. Homo erectus evoluează printre reni, cai şi bivoli sălbatici, cerbi, mamuţi şi rinoceri. Prezent mai întâi în sudul Franţei, el se răspândeşte în Spania, Italia, în sudul Angliei, în Germania şi Ungaria. Descoperirea lumii de către Homo erectus se încheie prin anii 300.000 î.Hr., o dată cu dispariţia acestei specii. 5

Un portret al lui Homo erectus ar arăta relativ diferit în cazul ramurilor instalate în Europa, Africa şi Asia. Aceştia sunt oameni robuşti, cu un craniu având fruntea teşită, un prognatism puternic, dinţi voluminoşi la bărbaţi, mai mici la femei şi o capacitate craniana încă redusă (de la 1.100 la 1.200 cm3), dar care tinde să se mărească cu vremea.

Limita maximă de vârstă a anteneanderthallianului mediu diferă puţin de cea a omului de azi, speranţa de viaţă efectivă este foarte mică, deoarece într-o lume a foametei, a frigului exagerat şi sub ameninţarea permanentă a animalelor de pradă mortalitatea este foarte ridicată. La acestea se adaugă şi bolile care se pare că afectau frecvent populaţiile humanoide. Oasele-document indică, într-adevăr, că strămoşii noştri din paleoliticul timpuriu şi mijlociu ar fi suferit de reumatism, tumori, meningită, boli infecţioase diverse, boli dentare etc. Se pare că în schimb cariile, bolile congenitale şi degenerative erau extrem de rare, ceea ce se poate explica doar printr-o foarte puternică selecţie naturală care a eliminat „diformii” şi „bătrânii”. 6

Descendentul lui Homo erectus este Homo sapiens arhaic. Acesta este greu de distins de strămoşii săi. Acest lucru i-a făcut pe unii specialişti să considere că Homo erectus nu este poate decât primul reprezentant din neamul lui Homo sapiens. Homo sapiens arhaic a dat naştere, la date şi în locuri diferite, la două specii: Homo sapiens neandertalis şi Homo sapiens sapiens, strămoşul direct al omului modern.

Primul, omul de Neandertal, este originar din Europa. El apare prin anul 100.000 şi dispare prin 35.000 î.Hr. Din Europa, oamenii de Neandertal ajung în Asia Centrală, trecând prin Orientul Apropiat. Denumirea omului de Neanderthal s-a făcut după descoperirea făcută în 1856 în Neanderthal (Düsseldorf, în Germania) a resturilor unui schelet uman, în special a calotei craniene a unui om de 50 de ani s-a dat acestui grup numele de umanitate „neanderthaliană”.

Trăsăturile caracteristice - cutie craniană voluminoasă (+1.500 cmc), prognatism puţin acuzat, talie medie (-1,55 m), schelet robust, musculatură puternică, asimetric a emisferelor cerebrale - se regăsesc şi pe resturile dezgropate în 30 de situri explorate (din care jumătate sunt în Franţa şi Belgia). Este deci vorba de un om apropiat de cel de azi, folosindu-se şi de mâna dreaptă, omnivor şi capabil de a folosi un limbaj articulat, dar care nu este, se pare, strămoşul său direct, în sensul că, după o perioadă de coexistenţă cu Homo sapiens sapiens, venit din Orient, această ramură a evoluţiei umane dispare. 7

4 Laneyrie-Dagen op. cit.5 Ibidem, p. 21

6 Serge Berstein, Pierre Milza Istoria Europei, vol. I, Ed. Institutul European, 1998, p. 257 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 25

2

Homo sapiens sapiens, apărut prin anul 100 000 î.Hr., descoperă şi populează cele cinci continente începând cu preistoria. În Europa, el apare in jurul anului 40 000 î.Hr., cu omul de Cro-Magnon. 8 Numele provine de la cel al adăpostului de sub stânca de la Eyzics-de-Tayac, în Dordogne, unde au fost descoperite, în 1868, cinci schelele a căror morfologie este foarte apropiată de cea a contemporanilor noştri: talie înaltă (+1,70 m), craniu voluminos (1.400 cmc), faţă largă şi joasă, frunte verticală şi bombată etc. Venit din Orientul Mijlociu, unde apăruse cu zeci de mii de ani în urmă, acesta s-a instalat, progresiv, pe aproape tot continentul, migrând spre nord în ritmul marilor mulaţii climaterice şi atingând Danemarca şi sudul Scandinavici între 11.000-9.000 î.Hr.

S-a crezut multă vreme că Homo sapiens sapiens luase brusc locul Omului de Neanderthal, că trecerea de la paleoliticul mijlociu la cel superior s-a realizat fară o tranziţie ci printr-o ruptură brutală, atât la nivelul tipurilor umane cât şi al civilizaţiilor. Or, descoperirile de la Saint-Cesaire, în Charente (un schelet de neanderthalian care aparținea paleoliticului superior, „chatelperronianul”) i-au făcut pe specialişti sa conceapă un scenariu mai puţin abrupt al trecerii de la o umanitate la alta, probabil cu o fază de coexistenţă şi de fenomene de aculturaţie şi metisaj. 9

Despre lunga perioadă care desparte apariţia pe continentul nostru a primelor aşezări umane de apariţia strămoşului nostru imediat - omul de Neanderthal dispunem de o cunoaştere lacunară şi discontinuă fondată pe studiul efectuat de preistoricieni asupra urmelor lăsate de Homo erectus. Despre „omul de Mauer”, cea mai veche fosilă umană de pe continent, a cărui mandibulă a fost descoperită in 1907 în acest sat din Baden-Wurtemberg, aproape de Heidelberg, în Germania, amestecată cu diverse fosile animale, se ştie că trăia acum 650.000 de ani şi că era în principal camivor. Şirurile de la Tautavel (în Roussillon), Vertesszöllös (Ungaria), Azych (Azerbaidjan), Atapuerca şi Cova Negra (Spania), Montmaurin (Haute-Garonne), Saccopastore (Italia), Lazaret şi Terra Amata (Nisa), Swanscombe (Marea Britanie), Petralona (Grecia), sunt tot atâtea jaloane pentru o istorie a cărei cotitură majoră se situează între 400.000 şi 300.000 î.Hr., odată cu folosirea focului.

Primele informaţii complete legate de modul de viaţă sunt cele caracteristice etapei de existenţă a lui Homo erectus. Homo erectus desigur nu cunoaşte nici agricultura, nici creşterea animalelor. El ştia să cioplească osul şi piatra să vâneze, să culeagă şi să adune scoicile. Nivelul superior al celor ce locuiau în Terra Amata (Nisa) denotă că pe la 380.000, anteneanderthalienii locuiau în colibe din crengi, probabil, popasuri de vânătoare.

Pe măsură ce se impune folosirea curenta a focului habitatul se diversifică. Viaţa se organizează în jurul locuinţei iar spaţiul interior se îmbogăţeşte (de exemplu, grota Lazaret, Nisa) cu primele elemente de „confort”: încălzire folosind lemne cu ardere lentă, paturi de alge şi de scoici marine acoperite cu blănuri etc. 10

Homo erectus a trăit după cu se ştie în perioada erei glaciare - o perioadă de frig întreruptă de intervale mai temperate - a traversat în preajma anilor 900.000 un episod de încălzire climaterică: precipitaţiile devin foarte abundente; vegetaţia invadează zona Saharei, până atunci aridă.

Din acel moment, turmele de ierbivore mari, care sunt prada acestor vânători, îşi schimbă ruta, pentru că deşertul nu mai constituie pentru ele o barieră de netrecut, - o pornesc în sus spre nord - iar grupurile de oameni le urmează. Deplasările lui Homo erectus n-au nimic comun cu o adevărată migraţie, care se referă la un popor ce-şi părăseşte habitatul pentru a se stabili în altul. Vânătorii înaintează încet, în mici etape.

8 Laneyrie-Dagen Nadeije op. cit.9 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 27

10 Ibidem, p. 243

Atunci când populaţia unui grup devine mai numeroasă, acesta se scindează. O parte din membrii săi se instalează mai departe, pe un teritoriu virgin. 11

De asemenea lui Homo erectus i se atribuie şi meritul de a descoperi focul (cca 1,5 milioane de ani). Obţinut la început pe cale naturală (incendiile de pădure) focul e produs apoi prin frecarea îndelungată a două bucăţi de lemn uscat, de duritate diferită, procedeu care s-a perpetuat, în tot ţinutul carpato-danubian cunoscut sub numele de „focul viu”. 12

Cercetătorii fac diverse supoziţii în legătură cu modul în care acesta ar fi conștientizat avantajele focului (considerarea focului ca putere malefică care putea să-i ucidă, consumul accidental al cărnii prăjite a animalelor moarte în incendiile mărăcinişurilor, etc.) 13. Este cert faptul că mult mai târziu focul este utilizat pe deplin şi mai ales reprodus de oameni (creaturile bipede trăiesc deja în societate sau mai bine zis în triburi şi cunosc producerea uneltelor). Se știe că întreg procesul focului se încheie pretutindeni cam în acelaşi timp, într-un interval de 100.000 sau 200.000 de ani; primele vetre de foc apar în Europa între 450.000 şi 380.000 (Vértesszollos, în Ungaria; Terra Amata, în Franţa); după 300 000 se mai întâlnesc vetre în China, apoi în Africa.

Vetrele din aceste ultime situri sunt deja amenajate în mod inteligent, unele fiind protejate de vânt printr-un mic perete de piatră. Pe măsură ce timpul trece, ele devin specializate: unele servesc la prepararea hranei, altele la încălzitul locuinţei, altele la prelucrarea materiilor prime sau fabricarea uneltelor. De asemenea omul primitiv reuşeşte să transporte focul prin luarea jarului într-un vas (130.000, grota de la Lazaret, în apropiere de Nice).

Descoperirea focului a determinat mari mutaţii în stilul de viaţă: flacăra îl protejează de fiarele sălbatice, îi permite să exploreze noi teritorii, să pregătească şi sa conserve alimentele. Folosind focul în diverse situaţii omul are posibilitatea de a-şi dezvolta o inteligenţă complexă: el devine capabil să măsoare timpul, în loc să se limiteze la prezent. 14

Pe teritoriul ţării noastre antropogeneza a avut loc de asemenea în epoca paleolitică. În legătură cu această problemă, se discută încadrarea în premisele perioadei paleoliticului inferior a descoperirii din depozitele de nisip şi argilă de pe locul „Valea lui Grăuceanu” de la Bugiuleşti (jud. Vâlcea), care constă din numeroase resturi fosile de mamifere terestre, dintre care unele cu urme, după descoperitori, de lucru intenţionat, însoţite, după unii, şi de câteva resturi apropiate de cele ale hominizilor de tip Australopithecus, precum şi de bolovani de piatră dintr-o roca care lipseşte din zona respectivă. În sprijinul omologării acestei descoperiri, prin care s-ar cobori începuturile istoriei noastre vechi până către 1.800.000-2.000.000 ani, sunt invocate, printre altele, analogiile cu unele descoperiri de la Sinzelles din Franţa, aparţinând villa franchianului superior (după localitatea Villafranca d'Asti din Italia), precum şi de la Oldoway în Tanzania. 15

În depunerile mijlocii din peştera de la Ohaba Ponor, din Transilvania, s-au găsit cele mai vechi resturi fosile umane cunoscute până în prezent pe teritoriul României, respectiv trei falange de om (două de la mână şi una de la picior), atribuite Neanderthalului. 16

În peştera de la Cioclovina din Transilvania, în condiţii stratigrafice nesigure, s-a găsit şi un craniu de Homo sapiens fossilis, de tip dolicocefal aparţinând unei femeii în 11 Laneyrie-Dagen Nadeije op. cit., p. 2012 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor romaneşti, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 2013 Laneyrie-Dagen Nadeije op. cit., p. 2214 Ibidem, p. 2315 Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 2216 Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. op. cit., p. 22

4

vârstă de 30-40 ani care prin unele caracteristici mai vechi, neanderthaliene, se apropie de craniul omului fosil de la Piemost, din Moravia, reprezentând o variantă a tipului Cromagnon. În aceleaşi condiţii stratigrafice s-a găsit şi un alt craniu, în peştera de la Baia de Fier, împreună cu fragmente de mandibulă şi din alte oase ale unei femei de 40-50 ani, cu unele caracteristici negroide şi trataturi mai vechi, neanderthaliene. La acestea se adaugă un frontal provenind din aluviunile ostrovului Mocanu, de la Giurgiu, şi un rest de femur, de acelaşi tip, de la Peştera (corn. Măgura, jud. Braşov).

Uneltele din piatră cioplită primitive descoperite în bazinul inferior al Oltului (pe valea afluentului stâng, Dârjovul, dar şi în dreapta Oltului, la Bugiuleşti) reprezintă o puternică prezumţie în favoarea ipotezei că Homo erectus timpuriu, reprezentând a doua fază a antropogenezei, a stăruit în peregrinările lui şi în ţara noastră.

Popularea mai densă şi mai durabilă a spaţiului carpato-dunărean şi a ţinuturilor înconjurătoare începe după realizarea „saltului” următor al antropogenezei, care a transformat pe Homo erectus în tipul mai evoluat al omului de Neanderthal. Vânător şi culegător experimentat acum, dispunând de o „trusă” de unelte din piatră cioplită, restrânsă ca tipuri, dar de mare eficienţă, datorită calităţii cioplirii şi mânuirii mai inteligente, descoperitor, se pare, al suliţei de lemn (se afirmă uneori că şi al celei armate cu vârf de piatră), capabil de a răpune prin hăituială, dar şi prin luptă directă, marile animale care cutreierau tundrele şi stepele şi de a urmări vânatul până pe înălţimile munţilor, omul de tip Neanderthal se instalează pe teritoriul ţării noastre în egală măsură în peşteri (Ohaba Ponor în Transilvania, Baia de Fier în Oltenia, „Cheia” şi „La Adam”, în Dobrogea), ca şi în aer liber (de exemplu la „La Izvor”, com. Ripiceni, Prut). Practic, urmele activităţii sale apar pe teritoriul României o dată cu începutul ultimei glaciaţiuni (data convenţională: cca. 115. 000), aproape peste tot Neanderthalul reprezintă aşadar prima populaţie umană generală şi mai densă de aici. 17

Civilizaţia materială a strămoşilor oamenilor (locuitorii preistorici) este ilustrată într-un mod semnificativ de descoperirile care s-au efectuat în decursul timpurilor şi care adăugând progresiv noi informaţii la cele deja existente au contribuit la completarea tabloului existenţei umane specifice perioadei respective. În perioada apariţiei societăţii omeneşti, respectiv Paleoliticul inferior, comunităţile omeneşti prezentau ca formă de agregare socială, grupul denumit ceata primitivǎ.

Tot din această perioadă datează şi cele mai vechi mărturii ale civilizaţiei materiale - uneltele din pietre de râu, având 2,9 până la 2,4 milioane de ani (Rift Valley, Etiopia). O astfel de datare pune capăt teoriei potrivit căreia Homo a fost singura specie care a ştiut să folosească unealta, deoarece aceste obiecte nu puteau fi produse decât de tipul preuman Australopithecus.

Studiile au confirmat că pe parcursul perioadei paleoliticului mai multe „culturi” definite în mod esenţial prin utilajul litic se vor succeda şi uneori se vor amesteca în urma mişcărilor de populaţii care însoţesc schimbările de climă. Este o certitudine faptul că unealta este caracteristică trecerii la stadiul propriu-zis de om, adică renunţarea de către hominizi la poziţia cvadrupedă (care permite eliberarea mâinii) prin dezvoltarea funcţiilor motrice ale cortexului. Concentrarea oculară asupra unei activităţi manuale se efectua într-un mod coordonat, sub controlul centrilor cerebrali motorii.

Apariţia uneltei printre elementele specifice marchează în mod cert frontiera distinctă a umanităţii, deoarece ea o detaşează din schema normală de împrumut de trăsături din biologia anatomică ce caracterizează până atunci dezvoltarea primatelor. Umanitatea implică, dimpotrivă, un împrumut din mediul înconjurător material şi trans-miterea sa culturală, ceea ce presupune cu toate acestea importante modificări biologice prealabile. 18

17 Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, București, 1970, p. 2018 Laneyrie-Dagen Nadeije op. cit., p. 18

5

Acesta este aşadar primul semn al conturării unei culturi propriu-zise; o piatră este utilizată ca percutor: ea este folosită pentru a sparge altă piatră şi permite obţinerea unei unelte cu marginile ascuţite, în timp ce aşchiile rezultate din spargerea pietrei, fiind şi ele tăioase, pot servi tot ca unelte. Pietrele modificate pe o faţă (choppers) la fel ca şi toporaşele de mână şi uneltele de zdrobit (chopping-tools) sunt create după un sistem imuabil de prelucrare, găsindu-se şi urme de rândele, răzuitori, poliedre, triedre etc.

Cultura pietrelor prelucrate se menţine pe toată durata paleoliticului inferior şi aparţine abbevillianului şi acheuleanului. Tăierea şi cizelarea prin lovire perpendiculară ce caracterizează etapa pietrelor prelucrate se continuă pentru a da formă toporaşelor de mână, dar şi pentru producerea unui nou tip de unealtă, mai tăioasă şi mai uşor de mânuit, prin cioplire bifacială. La această metodă se adaugă o tehnică de percuţie tangenţială care permite să se obţină aşchii mult mai lungi şi mai fine. Adoptarea unei astfel de tehnici implică o reflecţie de un alt nivel asupra materiei, în timp ce transformarea unei pietre de râu în unealtă sau armă nu cere decât alegerea unei pietre asupra căreia intervenţia lucrătorului este minimă, decuparea în formă de lance, de inimă sau de migdală a unei pietre prin cioplire bifacială cere o muncă de fasonare complexă, alegerea punctelor de impact şi modificări secundare, deci o anumită inteligenţă tehnică, inexistentă până atunci. Odată însă cu paleantropienii din paleoliticul mijlociu (circa 200.000 - 35.000) este atins un grad de tehnicitate mai înalt. 19

În legătură cu stilul de viaţă a lui Homo habilis (primul om şi primul strămoş direct al omului modern, apărut în urmă cu 3-4 milioane de ani şi dispărut cam de 1,6 milioane de ani) se ştie că acesta cioplea unelte şi îşi construia adăposturi din crengi. 20 De asemenea se practica diviziunea muncii între sexe şi împărţirea hranei. 21

În perioada următoare de dezvoltare a societăţii umane (paleoliticul mijlociu şi superior) uneltele şi armele devin din ce în ce mai bune datorită perfecţionării tehnicii de prelucrare a silexului (microlite - lame din ce în ce mai fine şi mai înguste care înlăturau pierderile de silex) ceea ce a dus la sporirea treptată a productivităţii vânătorii, deci la creşterea posibilităţilor de hrană.

În paralel apare şi se adânceşte diviziunea naturală a muncii, pe baza deosebirilor biologice dintre membrii societăţii; bărbaţii se vor ocupa cu vânătoarea şi pescuitul iar femeile cu culesul (cele două activităţi de procurare a hranei devin distincte în paleoliticul târziu).

Prima formă de pescuit a fost aceea a prinderii peştelui cu mâna din apele mici curgătoare şi la malul mării; s-a adăugat apoi răstocitul (devierea unui braţ de pârâu, peştele rămas pe uscat fiind cules cu uşurinţă) şi utilizarea băţului ascuţit la vârf (un gen de suliţă sau lance rudimentară) cu care se străpungea sau ţintuia peştele în apă.

În ce priveşte vânatul, dacă la început se utiliza ghioaga, parul de lemn ascuţit sau piatra şi bolovanul aruncat de la distanţă, spre finele paleoliticului are loc inventarea arcului, armă cu ajutorul căreia vânatul era lovit cu mai mare uşurinţă şi de la mai mare depărtare. 22

Din punct de vedere al organizării sociale, caracteristică pentru sfârşitul paleoliticului mijlociu - începutul paleoliticului superior este apariţia gintei, o formă de organizare socială mai complicată, bazată pe legături de sânge şi de exogamie, căsătoria fiind permisă numai cu persoane din alte ginţi. În paleoliticul superior se configurează ginta maternă în care datorită condiţiilor de muncă şi de trai ale oamenilor filiaţiunea era asigurată după mamă. Femeia-mamă deţinea aşadar cel mai important rol social în

19 Ibidem20 Ibidem, p. 2121 Christhoper Partridge Religiile lumii, Ed. Mladinska, București, 2009, p. 4022 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor romaneşti, vol. I, Ed. Ştiinţifica, Bucureşti, 1974, p. 21

6

cadrul acestei structuri organizatorice. In scurt timp după această etapă apar premisele organizării sub formă de trib prin unirea mai multor ginţi.

Din punct de vedere economic, caracteristică pentru paleolitic este însuşirea din natură a mijloacelor de subzistenţă, fără nici o intervenţie din partea omului în producerea acestor mijloace de trai. Acest tip de economie presupune folosirea până la epuizare a tuturor resurselor dintr-o anumită zonă, intenţia de creare a unor rezerve de hrană şi ridicând mari probleme în perioadele în care vânătoarea şi culesul nu se puteau efectua.

Omul se găsea aşadar într-o continuă căutare a hranei care uneori era abundentă iar alteori lipsea. Numai în momentul în care omul a conştientizat necesitatea creării rezervelor de hrană se va înregistra un real progres, acesta fiind şi motivul de producere a hranei prin cultivarea plantelor şi domesticirea animalelor. 23

În perioada Omului de Neanderthal omogenitatea morfologică a speciei este însoţită, în ciuda unor condiţii grele de viaţă (variaţii mari de climă) de o relativă unitate de civilizaţie (complexul musterian). La începutul glaciaţiunii Würm, oamenii se instalează de preferinţă în aer liber sau în colibe situate adesea pe malul unei ape. Mai târziu, pe la 55.000-50.000 î.Hr., clima devenind mai aspră, aceştia trebuie să se adăpostească în grote pe care se străduiesc să le doteze cu un minim confort. Este vorba tot de grupuri puţin numeroase, nesemnificative pentru a constitui un tip de societate care să ne permită să putem vorbi de o Europă primitivă.

Ei practică culesul, uneori pescuitul şi mai ales, vânătoarea (cerbi, cai, bovine, porci mistreţi); au tendinţa de a se specializa şi a acţiona în colectiv, tendinţă care presupune o organizare socială deja structurată. 24

În afara uneltelor din piatră clasică - bifaciale, racloare de forme şi întrebuinţări diverse, vârfuri de săgeţi, cuţite etc., neanderthalienii au folosit atât osul ca materie primă pentru unelte şi arme, cât şi coamele de cerb şi de ren. Cunoşteau probabil şi tratamentului termic al silexului care a permis îmbunătăţirea calitatea instrumentelor de vânătoare fabricate din rocile silicioase (element de superioritate faţă de preneanderthalieni).

Următoarea etapă majoră în antropogeneză este cea a lui Homo sapiens care prin inteligenţa de care dispunea a dezvoltat o cultură distinctă, net superioară celei a nean-dertalienilor. Omul de Cro-Magnon are unelte specifice. Astfel, el inovează atunci când taie silexul: în loc să scoată din el aşchii mari, el reuşeşte să obţină lame alungite, cu tăişul mai folositor - creierul său lucrează, exploatând cât se poate mai bine materia primă.

Uneltele mai eficace pe care el le utilizează (dălţi, răzuitoare) îi permit să şlefuiască materiale ocolite până atunci: osul, fildeşul, coamele de animale din familia cerbului. In acest mod, el îşi diversifică dotarea specială pentru vânătoare, inventează suliţa, pro-pulsorul, harponul şi se înzestrează cu un adevărat echipament casnic compus din ace, sule etc. Uneltele de piatră se perfecţionează considerabil în epoca lui Homo sapiens, adică începând din paleoliticul superior. Pe de o parte, pierderile din materialul utilizat se reduc o dată cu obţinerea unui număr de lame din ce în ce mai mare dintr-un kilogram de cremene folosit. Pe de altă parte, uneltele rezultate prin cioplire, în urma unor lovituri verticale aplicate pe margini cu ajutorul unui percutor din os ţinut în palmă, sunt finisate. Oamenii pot astfel să aibă atât „răzuitoare" (sau aşchii mai late cu margine foarte tăioasă), indispensabile la jupuirea pieilor şi la prelucrarea lemnului, cât şi „frunze de laur” - lame extrem de subţiri, cu muchiile tăioase ca ale unui cuţit.

Miniaturizarea uneltelor din piatră este caracteristica cea mai remarcabilă a acestei perioade. Prin anul 9.000 î.Hr., „microlitele” sunt obţinute de către ultimii vânători-23 Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. Istoria României de la începuturi până în sec. al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 2124 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 26

7

culegători, plecând de la aşchiile sau micile fragmente detaşate din blocul de materie primă. Groase de 4 mm şi lungi de maximum 40 mm, aceste pietre mici servesc ca vârfuri ascuţite la armele de aruncare, sau sunt grupate în serie pe tăişul unui suport de os sau de lemn. Este posibil ca miniaturizarea uneltelor să fie legată de dorinţa de a economisi materia primă, într-o vreme în care îmblânzirea climei, care determină refacerea pădurii, face cremenea mai greu de găsit.

Osul, fildeşul, cornul de cerb servesc la fabricarea de ustensilelor de cusut (acul cu urechi), a obiectelor de podoabă, dar mai ales a uneltelor care servesc la rândul lor la fabricarea de noi arme (percutoare din os), sunt utilizate la pescuit (harpoane cu unul sau două rânduri de vârfuri) sau vânătoare (mai ales a mamiferelor mari). Printre armele de vânătoare, suliţa este formată dintr-o vergea ascuţită la un capăt, celălalt fiind fixat la o prăjină de lemn. Propulsorul - o vergea terminată cu un cârlig, de-a lungul căreia este plasată amorsa armei - apărut prin anul 18.000 î.Hr., serveşte la aruncarea suliţei mai departe şi cu mai mare precizie. Bâtele găurite au o utilizare mai complexă: meşteşugite din coame de ren, ele pot avea o funcţie de comandă sau permit să se îndrepte la cald suliţele care, tăiate ca atare din coamele cerbului, au tendinţa de a reveni la forma lor curbată originară. 25

Constatarea unei perfecţionări a tehnicilor de finisare şi de cioplire în decursul preistoriei nu trebuie totuşi să ne facă prea optimişti. Astfel, la sfârşitul paleoliticului, în timpul perioadei solutreene, priceperea oamenilor care prelucrează piatra atinge o culme, pentru ca, după 1 000 sau 2 000 ani, ea să înregistreze un regres. Tot astfel, mari disparităţi tehnice ies la iveală, în decursul uneia şi aceleiaşi perioade, de la o regiune la alta.

Homo sapiens sapiens trăieşte sub cerul liber, adăpostit de frigul groaznic în colibe acoperite cu crengi sau cu piei de animale de la intrarea în grote şi uneori chiar din fundul grotelor. Vânătoarea şi culesul îi furnizează hrana necesară, înăuntrul unui terito-riu familiar şi de care ştie cel mai bine să profite pentru a trăi. El frecventează aceleaşi locuri în care îi place să se instaleze în funcţie de anotimpuri, în scopul de a întinde capcane animalului favorit - renul. Aceasta pentru că pielea lui este folosită pentru îmbrăcăminte, carnea pentru hrană, coarnele şi oasele sale lungi pentru unelte. Acest om începe să desfăşoare şi o viaţă intelectuală. El este primul care dovedeşte preocupări artistice, desenează pe pereţii grotelor, sculptează piatra, îşi împodobeşte obiectele cas-nice.

Cu siguranţă că şi înaintea lui, neandertalienii şi-au înfrumuseţat corpul; în mod similar şi acest om îşi ornamentează îmbrăcămintea de sărbătoare din piele de ren cu scoici provenite în urma schimburilor pe care le realiza cu semenii săi din alte zone.

Habitatul şi uneltele omului de Cro-Magnon evidenţiază strânsa lui dependentă de mediu, preponderenţa activităţilor din domeniul vânătorii cât şi semnele de netăgăduit ale unei vieţi colective organizate. Vânatul este din ce în ce mai variat şi numeros. Marile preerii atrag zimbrii, bivolii, bizonii, renii şi maimuțele. Oamenii le apreciază carnea, pielea este folosită pentru confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte, coarnele şi oasele servesc la fabricarea uneltelor, tendoanele se întrebuinţează ca legători sau sunt transformate în fire de cusut pentru haine. Pescuitul realizează o suplimentare importantă a hranei cu peşti din diferite specii şi în mod deosebit cu somoni. 26

Într-o climă ale cărei variaţii sunt numeroase şi uneori importante, habitatul primar nu a dispărut, dar nici nu se poate afirma că europeanul din paleoliticului mijlociu şi superior era un etern „om al cavernelor”, mai ales cei care trăiau în ambianţa arctică şi decorul deşertului polar. Săpăturile de la Villerest (Loire), Corbiac (Dordogne), Pincevent (Seine-et-Mame), cât şi cele din Europa Centrală (în Polonia şi Renania) au 25 Ibidem, p. 27

26 Ibidem8

relevat o foarte mare diversitate de locuinţe în aer liber, de la corturi uşoare din piei de animale, cu armătură de prăjini, din zona Bazinul Parizian, care corespund locuirilor sezoniere, la colibele mari din oase de mamut cu vană, atelier şi groapă umpluta cu oseminte, aşa cum s-au găsit în estul Niprului, şi la lungile bordeie renane şi slovace; susţinute de stâlpi puternici din lemn şi destinate unei instalări mai durabile. 27

Magdalenienii au trăit la sfârşitul glaciaţiunii Würm, deci au cunoscut alternanţa perioadelor de frig foarte aspru şi de climă mal blândă. În timpul celor dintâi, ei trăiau într-un peisaj de stepă cu copaci foarte rari, pe când în perioadele cu climă mai blândă trăiau în păduri.

La fel ca şi strămoşii lor din aurignacian, oamenii din Magdalenian erau vânători pricepuţi, completându-şi hrana cu produsele obţinute din pescuit şi din cules. Locuiau în adăposturi sub stâncă sau cantonamente sezoniere, făcute din corturi din piei de animale sau din colibe de crengi. Ca să se protejeze de frig, poartă haine din piele de animal. Artiştii, la lumina opaiţelor din piatră alimentate cu grăsime animală, decorează numeroase peşteri. Astăzi sunt cunoscute mai mult de 150 de peşteri decorate. 28

Adunaţi în grupuri de 20 sau 30 de persoane, în jurul a 3-4 locuinţe, constituite în triburi al căror efectiv putea varia între 100 şi 500 de membri, uniţi prin acelaşi dialect, europenii paleoliticului superior n-au locuit decât sporadic în zonele cele mai defavorizate ale continentului. De exemplu, o estimare a densităţii populaţiei stabilite după numărul de situri Mirignaeiene furnizează pentru Europa Centrală şi Orientală acum 25.000 de ani, o valoare de 0,1 la 0,2 de locuitori pe km2. În afara migraţiilor foarte importante (legate de glaciaţii şi de perioadele de încălzire), grupurile umane nu depăşeau în deplasările lor obişnuite mai mult de 30 de km. 29

În concluzie, viața de zi cu zi a oamenilor preistorici a evoluat într-un timp extrem de îndelungat, de la procesul de antropogeneză la folosirea pietrei și focului. Aceasta viață materială era una aspră, datorită cunoștințelor rudimentare și uneltelor folosite din aceleași materiale peste tot (piatră, os și lemn), modul de locuire, de vestimentație, cât și datorită ocupațiilor la care recurgeau pentru supraviețuire: cules, vânat, pescuit. Modul de gândire, spiritualitate, comportament și obiceiuri se regăsesc aproape până la similitudine în tot spațiul locuit după momentul marilor migrații survenite de-a lungul procesului de antropogeneză.

BIBLIOGRAFIE

Serge Berstein, Pierre Milza Istoria Europei, vol. I, Ed. Institutul European, 1998Laneyrie-Dagen Nadeije Istoria lumii de la origini până în anul 2000, Ed. Olimp după

Larousse, Bucureşti, 2003Christhoper Partridge Religiile lumii, Ed. Mladinska, București, 2009Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria românilor din cele mai vechi timpuri

până la întemeierea statelor romaneşti, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974Mircea Petrescu Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu ş.a. Istoria României de la începuturi

până în sec. al VIII-lea, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, București, 1970

27 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 2828 Laneyrie-Dagen Nadeije op. cit., p. 3129 Serge Berstein, Pierre Milza op. cit., p. 29

9

D. M. Pippidi Dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

10