1.POLITICA AGRICOLA COMUNA

Politica Agricolă Comună este printre primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană, pe atunci, Comunitatea Economică Europeană (Tratatul de la Roma 1957). Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.Trebuie precizat că termenul de „politică comună” reflectă una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. Sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici:

Primul, a fost nevoia unei „fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi timp de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie(Institutul European din România 2005:5).

Între politicile Uniunii Europene, politica agricolă comună (PAC) este privită ca una din cele mai importante. Aceasta nu numai din cauza bugetului acordat de Uniune pentru finanţarea acestei politici (care este de aproximativ 50% din bugetul total al Uniunii) a numărului de persoane afectate şi a teritoriului implicat, ci şi a importanţei istorice şi a atributelor suverane delegate de statele membre către nivelul comunitar de decizie. Importanţa politicii agricole comune derivă şi din legăturile strânse cu piaţa unică şi cu uniunea economică şi monetară, două domenii cheie ale integrării europene.

1.1 POLITICA AGRICOLA COMUNA IN ROMANIA

Situaţia agriculturii româneşti în perioada de tranziţie la economia de piaţă

După anul 1990, sectorul agricol din România nu s-a bucurat de o percepţie prea favorabilă. Agricultura a fost o activitate ineficientă sau pre puţin eficientă, ocolită de investitori, dar, totuşi, punct de atracţie pentru o pondere însemnată a populaţiei. Ea joacă un important rol social, constituind o „plasă de siguranţă” pentru persoanele care nu pot găsi de lucru sau nu pot obţine salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.

Mulţi fermieri români practică o agricultură de subzistenţă, peisajul agricol fiind dominat de un număr mare de ferme mici, familiale, care exploatează fâşii înguste de teren, fără a putea obţine o producţie însemnată. Mai mult, o mare parte a rezultatelor activităţii agricole a acestor ferme este destinată autoconsumului.Piaţa agricolă, la rândul său, nu este deplin funcţională, multe din produsele de bază ale agricultorilor şi fermierilor nu pot fi vândute adesea decât pe sume derizorii unor intermediari, de multe ori deţinând monopol local.

Fermierii contestă adesea nivelul scăzut al subvenţiilor-de care au nevoie în cazul în care se confruntă cu costuri de producţie prea mari faţă de preţurile la care reuşesc să îşi desfacă

produsele. Ei solicită şi protecţie comercială faţă de concurenţii din afară. Se ajunge la o situaţie dramatică: producătorii naţionali nu rezistă concurenţei străine, se confruntă cu o serie de lipsuri, dar totuşi nu părăsesc activitatea agricolă pentru că, spun ei, nu au altă alternativă.

Slaba activitate a sectorului agricol din România şi-a impus amprenta şi asupra calităţii unora dintre produsele obţinute, iar acest aspect va deveni foarte important în condiţiile în care România va deveni membră a UE şi va aplica PAC.

Politica agricolă a României în perioada de tranziţie la economia de piaţă

Măsurile de politică agricolă adoptate în acest interval de timp au variat ca sferă de cuprindere şi intensitate. Politica agricolă românească poate fi caracterizată succint, pe trei etape, fiecare dintre acestea prezentând anumite particularităţi ce urmează a fi evidenţiate. În linii generale, se poate spune că debutul a fost destul de lent şi destul de puţin cuprinzător, procesul de reformă fiind îmbogăţit şi accelerat cu deosebire în ultimii ani. Sigur la această evoluţie a contribuit şi presiunea exercitată de preconizata aderare a României la UE în anul 2007.

Perioada anilor 1990-1996 nu s-a caracterizat printr-o paletă largă a problemelor supuse reformei agricole, şi nici printr-o încercare de apropiere a mecanismelor naţionale de intervenţie de mecanismele specifice PAC. Punctul central al măsurilor adoptate în acest interval de timp îl constituie, reforma funciară.

O altă direcţie de acţiune a politicii agricole din România în acest interval de timp a avut în vedere preţurile. în primii ani de tranzacţie (1990-1993), s-a optat pentru o politică a preţurilor agricole mici, pentru a minimiza cheltuielile consumatorilor şi pentru a ţine sub control inflaţia.

Preţurile agricole au fost liberalizate treptat în anii următori (1993-1996), fiind exceptate de la acest regim unele produse de „importanţă naţională”.

În acest interval, relaţia României cu UE a fost marcată de intrarea în vigoare, la 1 februarie 1995, a Acordului de asociere a României la UE. Acordul prevede ca părţile să aplice principiul liberalizării progresive a comerţului bilateral cu produse agricole (Institutul European din România 2003:23,24)

 Dezvoltare rurală

Pachetul legislativ pentru politica de coeziune, publicat la data de 6 octombrie 2011, include un

regulament general de stabilire a normelor comune pentru toate fondurile care fac parte din

Cadrul Strategic Comun: Fondul european pentru dezvoltare regională, Fondul social european,

Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR) şi Fondul

european pentru afaceri maritime şi pescuit. Acest Regulament va permite o mai bună combinare

a fondurilor în vederea unui impact mai puternic al acţiunii.

Ca şi în cazul celorlalte fonduri, pentru a se introduce o legătură mai clară cu performanţa, vor

trebui stabilite obiective specifice pentru toate programele de dezvoltare rurală pentru cele şase

priorităţi: încurajarea transferului de cunoştinţe şi a inovării; creşterea competitivităţii;

promovarea organizării filierei agroalimentare şi a gestionării riscurilor; refacerea, conservarea şi

consolidarea ecosistemelor; promovarea utilizării eficiente a resurselor şi sprijinirea tranziţiei

spre o economie cu emisii reduse de carbon; promovarea incluziunii sociale, a reducerii sărăciei

şi a dezvoltării economice în zonele rurale.

O parte din fonduri (cca. 5%) va fi reţinută într-o aşa-numită „rezervă de performanţă” şi va

deveni disponibilă doar când se poate demonstra că se realizează progrese în îndeplinirea

obiectivelor specifice respective.

Ratele de cofinanţare din partea UE vor fi de 85 % în regiunile mai puţin dezvoltate, în regiunile

ultraperiferice şi în insulele mici din Marea Egee şi de 50 % în alte regiuni.

Pentru exerciţiul financiar viitor (2014 - 2020), Comisia Europeană propune alocarea a 281,8

miliarde de euro pentru Pilonul I (plăţi directe) al PAC şi 89,9 miliarde de euro pentru

dezvoltarea rurală.

Suma totală alocată agriculturii ar putea ajunge la 386,9 mld. euro dacă se vor adăuga fondurile

pentru: securitate alimentară (2,2 mld. Euro), sprijin pentru persoane defavorizate (2,5 mld.

Euro), gestionarea crizelor (3,5 mld. Euro), fondul pentru globalizare (2,5 mld. Euro); cercetare

şi inovare pentru securitate alimentară, bio-economie şi agricultură durabilă (4,5 mld. Euro).

Sumele finale vor fi stabilite funcţie de rezultatul negocierilor pentru viitorul cadru financiar

multianual 2014-2020.

1.2 POLITICA AGRICOLA COMUNA IN DANEMARCA

Situată în nordul Europei, parte a fostului regat al vikingilor, Danemarca senumără printre ţările cu o tradiţie bogată în sectorul agricol. În prezent, circa 180.000 de persoane (aproximativ 3,3 % din populaţia ţării) îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu, carecontribuie cu 2,3 procente la formarea Produsului Intern Brut, incluzând aici şi resursele obţinute din piscicultură.

În ceea ce priveşte Politica Agricolă Comună (PAC) pe care autorităţile de la Bruxelles o vor modifica începând cu anul 2014, Danemarca se află în tabăra reformatoare, alături de Marea Britanie, Olanda şi Suedia.

Poziţia guvernului de la Copenhaga este cât se poate de tranşantă: eliminarea subvenţiilor acordate agricultorilor şi abandonarea majorităţii măsurilor de intervenţie pe piaţă, iar pe de altă parte se încurajează sprijinirea cercetării şi inovării, în scopul dezevoltării unui sector agricol competitiv.

În cazul în care actuala formulă de finanţare a politicilor agricole comune va fi menţinută, Danemarca inistă pentru crearea de bunuri publice, precum protejarea mediului şi a biodiversităţii, ameliorarea cadrului natural, ridicarea standardului de bunăstare a animalelor şi securitatea alimentară.

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau, în momentul semnării Tratatului de la Roma 25% din populaţia activă. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi civilizaţie, în care agricultorii şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica principală a Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi a politicilor.

Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşi se încă să depăşească, în pofida sprijinului american şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de război. Agriculturile europene, chiar cele mai evoluate (Marea Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţiile familiale de dimensiuni mici, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.

Chiar dacă existau diferenţe şi contradicţii între ţări în domeniul agriculturii, instituirea pieţei unice europene era de neconceput fără includerea acestui sector în proiectele Comunităţii Economice Europene. Crearea unei pieţe comune, deschiderea frontierelor şi eliminarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale presupunea ca statele mai orientate spre activitatea agricolă să aibă aceleaşi avantaje ca şi partenerii lor axaţi pe activităţi industriale. Însă, crearea unei pieţe agricole comune nu putea fi realizată asemănător sectorului industrial, prin intermediul suprimării barierelor vamale şi adoptarea de reguli comune în domeniul concurenţei.

Forme de organizare

În Danemarca, exploataţiile agricole sunt în totalitate proprietate privată. Fermierii deţin producţia şi metodele de procesare, fiind asociaţi într-un sistem cooperatist, care le rezolvă interesele, cum ar fi prelucrarea şi comercializarea produselor agroalimentare. Există peste 300 de uniuni şi asociaţii cooperatiste, formate la nivel naţional, regional şi local.

Majoritatea fermelor sunt de dimensiune mică şi medie, circa 80 % au suprafeţe mai mici de 50 hectare. O atenţie deosebită este acordată tinerilor fermieri, inclusiv în ceea ce priveşte managementul investiţiilor, dotarea cu maşini şi tehnologie performantă. De asemenea, cercetarea din domeniul agricol se numără printre priorităţile statului danez, care alocă fonduri consistente.

Potrivit legislaţiei aflate în vigoare, persoanele care posedă pământ sunt obligate să locuiască la fermă, iar fermele mai mari de 50 hectare pot fi înstrăinate numai către persoane care au o anumită competenţă în domeniul agricol şi posedă „certificatul verde”.

Miza, pe agricultura ecologică    

Danezii sunt recunoscuţi drept mari amatori de produse ecologice. În 2006, consumul anual pe cap de locuitor a fost de aproximativ 80 de euro, şi numai elveţienii au cheltuit mai mult (102 euro), în condiţiile în care la nivelul acelui an media pe teritoriul Uniunii Europene a fost de numai 29 euro! Potrivit datelor ministerului danez al agriculturii, în 2009 suprafaţa cultivată în regim ecologic a fost de circa 180.000 hectare, ceea ce reprezintă cam 7% din întreaga suprafaţă agricolă a ţării.

Cea mai mare parte a suferit complet tranziţia de la sistemul tradiţional, în timp ce alte 20.000 de hectare se află în proces de conversie, inclusiv 10.000 hectare care se găsesc în primul an de conversie. Primii cultivatori ecologici au fost înregistraţi în 1988, iar în prezent figurează peste 2800 de astfel de producători.

Sectorul produselor lactate este cel mai dezvoltat în ceea ce priveşte agricultura ecologică daneză. În 2007, fabricile de lapte au produs 164 milioane kg de lapte ecologic pentru consum, 2 milioane de kg unt ecologic şi 3 milioane kg de brânză ecologică. Astăzi, laptele organic crud acoperă aproximativ 10% din producţia totală de lapte obţinută în Danemarca.

De asemenea, vânzările de fructe şi legume obţinute în regim ecologic au atins valoarea de 100 milioane euro în 2007, echivalentul a 20% din totalul vânzărilor de pe acest segment de piaţă. Pentru a satisface solicitările tot mai mari, autorităţile daneze au apelat la importuri masive de produse ecologice.

În scopul de a proteja mediul şi a asigura securitatea produselor alimentare, fermele ecologice trebuie să îndeplinească un număr mare de cerinţe, inclusiv restricţii privind utilizarea pesticidelor.

2. INDICATORI LA NIVELUL ECONOMIEI NATIONALE

2.1 SUPRAFATA

Suprafata Romaniei este de 238391 km patrati.

Suprafata Danemarciei este de 43094 km patrati.

2.2 POPULATIA

Populatia Romaniei este de 19473488 locuitori.

Populatia Danemarciei este de 5591000 locuitori.

2.3 PRODUSUL INTERN BRUT

2000 2002 2004 2006 2008 2010 2012Romania 187,5 mil

USD186,4 mil USD

186,2 mil USD

185,9 mil USD

187,6 mil USD

185,5 mil USD

189,6 mil USD

Danemarca 331,3 mil USD

330,8 mil USD

332,2 mil USD

330,8 mil USD

329,6 mil USD

329,9 mil USD

330,6 mil USD

Evolutia PIB

2.4 PIB/locuitor

Evolutia PIB/loc (USD/loc)

2000 2002 2004 2006 2008 2010 2012Romania 8,21 7,92 8,34 7,93 7,34 7,54 7.89Danemarca 57,9 55,45 54,78 56,6 55,4 56,15 56,99decalaje

2.5 RATA INFLATIEI

2000 2002 2004 2006 2008 2010 2012Romania 45,7 22,5 11,9 6,56 7,85 6,09 3,33Danemarca 2,5 2,1 2,4 1,9 1,8 1,5 0,5

2.6 RATA DE OCUPARE A FORTEI DE MUNCA

2000 2002 2004 2006 2008 2010 2012Romania 57,4 57,6 57,7 58,8 59 58,8 59,5Danemarca 74,2 75,1 75,7 77,4 77,9 73,3 72,6

Din cele 4 tabele rezulta ca Danemarca este mult mai dezvoltata la capitolul economiei nationale fata de Romania care este mult mai slab dezvoltata.