Nume: OxigenSimbol: ONumar atomic: 8Masa atomica: 15.9994 uam Punctul de topire: -218.4 °C (54.750008 °K, -361.12 °F) Punctul de fierbere: -183.0 °C (90.15 °K, -297.4 °F) Numarul de protoni/electroni: 8Numarul de neutroni:8Clasificare: NemetalStructura cristalina: CubicaDensitatea la 293 K: 1.429 g/cm3 Culoare: incolor

Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) şi Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid roşu de mercur într-o capsulă aşezată sub un clopot de sticlă din care se scosese aerul şi care a fost cufundat parţial în mercur. După încălzirea capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezenţa unui gaz. Chimistul a numit noua prezenţă gazoasă „aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire - oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvântul oxigen înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o eroare a marelui chimist care considera că toţi acizii conţin oxigen.

Oxigenul (O2) reprezintă 21% din aer şi este un element esenţial pentru supravieţuirea tuturor vietuiţoarelor de pe Pământ. Există totuşi bacterii care pot trăi fără prezenţa oxigenului (de exemplu, bacteriile sulfuroase).

Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât în stare liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se află fie sub formă moleculară în aer (20%), fie sub formă de ozon (O3) în straturile superioare ale atmosferei. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de compuşi, atât în substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât şi în substanţe anorganice (apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.)

Proprietăţi fizice Oxigenul este un gaz incolor, inodor, insipid şi puţin

solubil în apă. Este de 1,1 ori mai greu decat aerul. Acesta se lichefiaza foarte greu la o temperatura de -183°C

Întrebuinţări Oxigenul întreţine viaţa şi arderea. Se utilizează în

medicină, aparat autonom de respirat sub apă în circuit închis pentru scafandri de luptă, albirea ţesăturilor, sudură, tăierea metalelor, sinteza acizilor, motoare, obţinerea experimentelor.

Izotop Perioada de injumatatire0-15 122.2 secunde0-16 Stabil0-17 Stabil0-18 Stabil

Proprietăţi chimice Toate reacţiile cu oxigenul poartă numele de arderi: Reacţia cu nemetale: S + O2 → SO2 Reacţia cu unele metale

O2 + 2Mg → 2MgO 2Cu + O2 → 2CuO 3Fe + 2O2 → Fe3O4 2Ca + O2 → 2CaO 4Al + 3O2 → 2Al2O3

. Număr de oxidare Numărul de oxidare sau starea de oxidare se defineşte ca suma sarcinilor pozitive şi negative ale unui atom,

care indică indirect numărul de electroni pe care atomul i-a acceptat s-au cedat. Numărul de oxidare este o aproximare conceptuală, utilă de exemplu când au loc procese de oxidare sau reducere.

Protonii unui atom sunt încărcaţi pozitiv, această sarcină fiind compensată de cea negativă a electronilor; dacă numărul de protoni şi de electroni este acelaşi într-un atom, acesta este eletric neutru.

Dacă atomul cedează un electron, sarcinile pozitive ale protonilor nu mai sunt compensate, nefiind destui electroni. În acest mod se obţine un ion cu sarcină pozitivă (cation), A+, despre care spunem că este un ion monopozitiv; numărul său de oxidare este +1. În schimb, dacă atomul acceptă un electron, protonii nu mai compensează sarcina electronilor, obţinându-se un ion mononegativ, A-. De asemenea, atomul poate ceda un număr mai mare de electroni, rezultând ioni dipozitivi, tripozitivi, etc. În acelaşi mod, poate să accepte un număr mai mare de electroni, obţinându-se ioni dinegativi, trinegativi, etc.

Numărul de oxidare este înscris de obicei, între paranteze, imediat după elementul despre care este vorba. De exemplu, un ion cu număr de oxidare +3, Fe3+, se va scrie în acest mod: fier (III). Oxidul de magneziu, MgO4-, se numeşte "oxid de magneziu (VII)" (numărul de oxidare al magneziului fiind +7); în acest fel se poate face diferenţierea de alţi oxizi. În aceste cazuri nu este necesată indicarea tipului sarcinii ionului, adică dacă ionul este pozitiv sau negativ.

În formula chimică, numărul de oxidare al ionilor se indică printr-un supra-indice după simbolul elementului, cum s-a văzut la Fe3+, sau de exemplu la oxigen (II), O2-. Nu se indică numărul de oxidare în cazul în care elementul este neutru.

Formula următoare prezintă molecula de iod, I2, acceptând doi electroni, modalitate prin care va prezenta un număr de oxidare de -1: