CAPITOLUL 2. APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor cuprinde în constituţia sa sistemele care participă la susţinerea corpului uman şi îi asigură posibilitatea de mişcare şi locomoţie. De aceea, mai poartă denumirea de aparatul de susţinere şi locomoţie.

Aparatul locomotor este alcătuit din oase şi articulaţiile lor (sistemul osteoarticular) şi din muşchi (sistemul muscular). Cu studiul aparatului locomotor se ocupă osteologia, artrologia şi miologia.

2.1. Osteologia

Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor.

Oasele sunt organe dure, rezistente şi, într-o anumită măsură, elastice. Aceste proprietăţi ale osului se datorează compoziţiei chimice a ţesutului osos şi arhitecturii substanţei osoase.

Rolul oaselor în organism. Prin duritatea şi rezistenţa lor, oasele contribuie la determinarea formei corpului, constituind împreună cu articulaţiile, suportul părţilor moi: scheletul. Participă la formarea cavităţilor de protecţie în care sunt adăpostite organele (de exemplu, cutia craniană şi canalul vertebral).

Măduva roşie din epifizele oaselor este un organ hematopoietic (formează elementele figurate ale sângelui). De asemenea, prin componenţa lor minerală, oasele reprezintă depozite fosfocalcice pe care organismul le poate mobiliza la nevoie (în sarcina).

Forma oaselor este adaptată funcţiilor lor. Există trei categorii de oase: lungi, late şi scurte.

Oasele lungi formează în cea mai mare parte scheletul membrelor. Un os lung este format din trei părţi: diafiză (corpul osului), epifize (extremităţile) şi metafiza (porţiunea dintre epifiză şi diafiză la nivelul căreia se află cartilajul de creştere sau de conjugare).

Oasele late participă mai ales la formarea cavităţilor de protecţie (cutia craniană, sternul coaxalul). Sunt formate din ţesut osos compact la suprafaţă, iar în interior din ţesut spongios numit diploe.

Oasele scurte sunt oasele tarsiene, carpiene şi vertebrale. În interior sunt formate din ţesut spongios, iar la exterior din ţesut compact.

Suprafaţa oaselor este neregulată datorită în principal muşchilor care prin tracţiuni prelungite formează la suprafaţa osului tuberozităţi şi apofize, iar prin presiune fosete şi şanţuri.

Structura funcţională a osului se realizează sub influenţa a două tipuri de factori: mecanici şi biologici.

1

Factorii mecanici (presiunea, tracţiunea) determină în mare măsură arhitectura osului.

Factorii biologici intervin alături de cei mecanici în realizarea structurii funcţionale a osului. Sistemul nervos reglează nutriţia favorizând resorbţia sau depunerea de săruri şi reglează tonusul muscular.

Factorii endocrini – hormonii hipofizari, tiroidieni, sexuali – cât şi vitamina D intervin în procesele de organizare a osului.

Structura oaselor nu este fixă, ci se modelează toată viaţa, de aici venind şi denumirea de organe plastice.

Măduva osoasă se găseşte în interiorul canalului medular şi în areolele ţesutului spongios. Ea se prezintă sub trei varietăţi: roşie, galbenă şi cenuşie.

Măduva roşie se găseşte în toate oasele tinere ale fătului, precum şi în oasele late şi scurte la adult şi are rol în formarea globulelor roşii ale sângelui.

Măduva galbenă se află în toate oasele adultului, cu excepţia celor amintite mai sus şi este bogată în celule adipoase, caracteristică ce i+a conferit şi denumirea de măduvă grasă.

Măduva cenuşie se găseşte în oasele bătrânilor, fiind formată din ţesut conjunctiv, cu rol de umplutură.

Periostul este o membrană conjunctivă care înveleşte suprafaţa osului, cu excepţia suprafeţelor articulare. Elementele care îl formează sunt dispuse pe două straturi (intern şi extern) denumit şi stratul generator sau osteogen, care contribuie la creşterea în grosime a osului.

Vascularizaţia osului este realizată de artere şi vene. Arterele oaselor lungi şi late sunt de două tipuri: nutritive şi periostale. Arterele nutritive pătrund în os prin găurile nutritive şi cele periostale prin periost.

Inervaţia osului este formată din nervii care însoţesc vasele nutritive. Prin nervi, sistemul nervos central se pune în legătură cu osul, reglându-i întreaga activitate.

2.2. Scheletul corpului uman

Totalitatea oaselor din corp (aproximativ 200 la număr), legate între ele prin articulaţii, formează scheletul corpului.

2.2.1. Scheletul capului

Prin trecerea omului la poziţia bipedă, capul devine polul superior al corpului sau polul cranian. Totalitatea oaselor capului formează craniul.

2

Acesta este alcătuit dintr-un etaj superior, denumit neurocraniu, care adăposteşte encefalul, şi altul inferior, viscerocraniul, care adăposteşte cavitatea bucală şi cavităţile nazale.

Neurocraniul Oasele neurocraniului formează cavitatea în care este adăpostit

encefalul, denumită cutia craniană. Aceasta este împărţită, din punct de vedere topografic, în două porţiuni: bolta craniană (care corespunde calvariei) şi baza craniului. Neurocraniul este format din 8 oase dintre care 4 sunt neperechi: osul frontal, etmoid, sfenoid şi occipital, iar două sunt perechi: oasele temporale şi parietale.

Calota craniană este formată anterior de scuama osului frontal, posterior de scuama occipitalului, iar lateral de oasele parietale şi scuama oaselor temporale.

La formarea oaselor bolţii craniene iau parte: o lamă internă de ţesut osos compact, o lamă externă, între ele aflându-se ţesut osos spongios plin de măduvă, denumit diploe.

Baza craniului este formată de baza orizontală a frontalului şi etmoid, după care urmează sfenoidul; lateral şi posterior de sfenoid urmează porţiunea pietroasă a temporalului şi cel mai posterior, porţiunea bazilară şi părţile laterale ale osului occipital. Faţa superioară a bazei craniului se numeste endobază, iar faţa inferioară exobază.

Articulaţiile dintre oasele craniene se numesc suturi. Faţa externă a oaselor cutiei craniene este învelită de periost, iar

pe faţa internă se află membrana fibroasă de înveliş a encefalului denumită dura mater. Ea aderă la os şi contribuie la creşterea rezistenţei craniului.

Osul frontal este un os nepereche alcătuit dintr-o porţiune veticală şi una orizontală. Porţiunea verticală, denumită scuama frontalului, formează peretele anterior şi corespunde frunţii. Ea formează două tuberozităţi frontale, iar deasupra nasului o proeminenţă denumită glabela. Sub tuberozităţile frontale şi lateral de gabelă se află două proeminenţe orizontale denumite arcurile sprâncenoase. La baza scuamei în dreptul gabelei se găsesc sinusurile frontale despărţite printr-un perete median.

Partea orizontală a frontalului formează porţiunea anterioară a bazei craniului împreună cu lama ciuruită a etmoidului. Pe linia mediană se află incizura etmoidală care are lateral părţile orbitale ale frontalului.

Osul etmoid este un os nepereche, care aparţine atât bazei craniului, cât şi craniului visceral. Are trei părţi: partea verticală (care formează lama ciuruită a etmoidului), partea verticală (formată din două porţiuni – crista galli şi lama perpendiculară şi care participă la formarea septului median al foselor nazale) şi părţile laterale (care se prelungesc în jos şi participă la formarea peretelui medial al orbitei şi a peretelui lateral al foselor nazale).

3

Osul sfenoid este un os nepereche. Este alcătuit dintr-un corp situat în centru şi două perechi de aripi situate lateral, iar inferior din două apofize pterigoide.

Corpul sfenoidului prezintă o depresiune denumită şaua turcească în care se găseşte glanda hipofiză. Anterior de şaua turcească se găseşte un şanţ orizontal la extremităţile căruia se află găurile optice. Aripile mici se termină posterior prin apofizele clinoide anterioare şi mărginesc superior fisura orbitală superioară. Aripile mari se întind lateral pe baza craniului până la osul parietal şi scuama temporalului.

Osul occipital este un os nepereche. În centrul porţiunii sale bazale se află gaura occipitală care leagă canalul vertebral de cutia craniană. Osul occipital este format din partea bazilară, din două părţi laterale şi din scuama occipitalului.

Osul temporal este un os pereche care participă atât la formarea bazei craniului, cât şi a calotei craniene. Este alcătuit din stânca temporalului, partea mastoidiană, hiodiană, timpanică şi scuama temporalului.

Osul parietal este un os pereche şi contribuie la formarea pereţilor laterali şi superior ai cutiei craniene. Are o faţă internă concavă şi una externă convexă.

Articulaţia marginilor anterioare ale parietalelor cu frontalul formează sutura coronară, iar marginile posterioare cu occipitalul formează sutura sagitală a craniului.

Craniul visceral (oasele feţei)La formarea viscerocraniului participă 14 oase dintre care 6 sunt

perechi şi două neperechi (vomerul şi mandibula). Maxilarul este un os pereche. Corpul osului are în interior o

cavitate plină cu aer denumită sinusul maxilar. Faţa anterioară a corpului osului maxilar corespunde părţilor moi ale feţei. Faţa superioară (orbitală) participă la formarea planşeului orbitei. Faţa internă sau nazală contribuie la formarea peretelui lateral al foselor nazale. Faţa posterioară prezintă o tuberozitate maxilară.

Osul palatin este un os pereche situat posterior de osul maxilar, alcătuit dintr-o lamă verticală şi una orizontală, unite aproape în unghi drept.

Osul zigomatic este un os pereche care bombează sub orbite, la nivelul feţei, şi corespunde pomeţilor obrajilor.

Osul lacrimal este un os pereche situat în partea anterioară a peretelui medial al orbitei. Împreună cu apofiza frontală a maxilarului formează şanţul lacrimal.

Osul nazal are o formaţie lamelară şi se articulează pe linia mediană cu osul nazal de partea opusă, participând la formarea piramidei nazale.

4

Cornetul nazal inferior este un os pereche fixat de peretele lateral al foselor nazale. Faţa sa laterală delimitează, cu peretele lateral al fosei nazale, un şanţ denumit meat nazal inferior în care se deschide canalul lacrimonazal.

Vomerul este un os nepereche care, împreună cu lama perpendiculară a etmoidului formează septul median osos al cavităţilor nazale.

Mandibula este singurul os mobil al craniului visceral. Are forma unei potcoave şi este format dintr-un corp situat median şi două ramuri cu direcţie superioară. Corpul mandibulei are o faţă externă convexă, şi alta internă – concavă. Faţa externă a corpului mandibulei prezintă pe linia mediană protuberanţa mentală, care are lateral gaura mentală pe unde ies nervii şi vasele mentale. Marginea superioară a corpului mandibulei formează arcul alveolar în care se găsesc alveolele dinţilor inferiori. Ramurile mandibulei formează cu corpul un unghi variabil (900-1400). Pe faţa sa laterală se află tuberozitatea maseterină pe care se inserează muşchiul maseter.

Osul hioid este un os nepereche în formă de potcoavă situat în partea anterioară şi superioară a gâtului, deasupra laringelui. El este format dintr-un corp situat anterior, două coarne mici şi două coarne mari. Pe osul hioid se prind ligamente şi muşchi, fiind un punct de sprijin pentru muşchii mandibulei, limbii şi ai faringelui.

Craniul în generalCraniul are formă ovoidală şi capacitatea sa normală la un adult

este de 1700-1500 cm3. Faţa anterioară a craniului (norma frontalis) prezintă superior

etajul neural, corespunzător frunţii, care este solidarizat cu oasele feţei. La nivelul craniului visceral pe linia mediană se găsesc cavităţile

nazale. De o parte şi de alta a acestora se află cavităţile orbitale care adăpostesc globii oculari.

Cavităţile nazale au 4 pereţi şi două orificii, dintre care unul anterior (apertura piriformă) şi altul posterior (choane) care se deschid în faringe.

Peretele medial al cavităţilor nazale formează septul median osos care separă cavitatea nazală stângă de cea dreaptă.

Peretele lateral al cavităţilor nazale este alcătuit din faţa inferioară a oaselor nazale şi de o mică parte din feţele anterioară şi inferioară ale sfenoidului.

Peretele inferior este format anterior de lamele palatine ale maxilarului posterior de lamele orizontale ale palatinului, alcătuind palatul dur, care separă cavitatea nazală de cea bucală.

Peretele lateral este alcătuit de faţa nazală a maxilarului, de masele laterale ale etmoidului, din lama verticală a palatinului, de osul

5

lacrimal care le separă de orbită şi de lama internă a apofizei pterigoide a sfenoidului.

Cavităţile orbitale au formă de piramidă cu patru feţe. Baza lor, orientată anterior, se numeşte aditus orbitae, iar vârful orientat posterior corespunde găurii optice.

Faţa laterală a craniului (norma lateralis) prezintă de sus în jos şi de la suprafaţă în profunzime trei fose: temporală, infratemporală şi pterigopalatină.

Faţa superioară a craniului (norma verticalis) corespunde calotei cutiei craniene (calvaria)partea cea mai proeminentă a calvariei se numeşte vertex (creştetul capului).

2.2.2. Scheletul trunchiului

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste, stern, bazin şi articulaţiile dintre ele.

Coloana vertebralăEste alcătuită din 33-34 de vertebre dispuse metameric – una

deasupra alteia – ele împărţindu-se după regiunile cărora le aparţin: vertebre cervicale (7), toracale (12), lombare (5) şi coccigiene (4 sau 5).

Caracterele tip ale vertebrelor. Vertebra tip este alcătuită dintr-o masă osoasă anterioară (denumită corpul vertebrei) şi un arc posterior sudat de corp (denumit arcul vertebrei). Între corpul şi arcul vertebrei se găseşte gaura vertebrală.

Corpul vertebrei are o formă relativ cilindrică şi are o faţă superioară, o faţă inferioară şi o circumferinţă. În interior, corpul vertebrei are ţesut osos spongios şi măduvă osoasă (hematopoietică).

Arcul vertebrei este alcătuit din pediculii arcului vertebral, lamele arcului vertebral, apofizele transverse, apofiza spinoasă şi apofizele articulare.

Vertebrele cervicale au corpul alungit transversal şi mai mic decât al celorlalte vertebre. Corpul are două proeminenţe sagitale, denumite apofize semilunare. La baza apofizei se găseşte gaura transversală prin care trec artera şi vena vertebrală spre craniu.

Vertebrele toracale au corpul aproape cilindric şi au pe feţele laterale feţele articulare costale.

Vertebrele lombare au corpul foarte voluminos şi diametrul transversal mult mai mare.

Vertebrele regiunilor cervicală, toracală şi lombară sunt mobile.Sacrul este format din sudarea celor cinci vertebre sacrale şi are

o faţă anterioară (pelviană), o faţă dorsală, două feţe laterale, o bază orientată superior şi un vârf inferior.

6

Coccisul este un os rudimentar, rezultat din sudarea celor 4-5 vertebre coccigiene. El are o bază pe care se găsesc coarnele coccisului care se leagă prin ligamente de coarnele sacrului.

Vertebrele de tranziţieAtlasul – prima vertebră cervicală şi-a pierdut corpul, acesta

sudându-se de corpul celei de-a doua vertebre cervicale. Axisul se caracterizează prin prezenţa pe faţa superioară a unei

proeminenţe denumită dinte, provenită din corpul atlasului. Atlasul şi axisul sunt vertebre care, prin forma lor, s-au adaptat la mişcările de rotaţie a capului şi de aceea se mai numesc şi vertebre de rotaţie.

Vertebra a 7-a cervicală are apofiza spinoasă mult mai lungă; ea proemină când face flexiunea capului şi de aceea se mai numeşte şi vertebra proeminentă.

Vertebra 1 toracală – are apofize semilunare spre deosebire de celelalte vertebre toracale.

Vertebrele a 11-a şi a 12-a toracale au o singură faţă costală la nivelul corpului şi nu au feţe articulare pe apofizele transverse. Ele sunt mai voluminoase decât celelalte vertebre toracale.

Vertebra a 5-a lombară este ea mai voluminoasă dintre vertebrele mobile.

Coloana vertebrală ca întregDin suprapunerea corpurilor vertebrale, alternând cu discurile

intervertebrale, ia naştere în partea anterioară coloana corpurilor vertebrale, elementul de susţinere a greutăţii trunchiului. În partea posterioară, din suprapunerea arcurilor vertebrale ia naştere canalul vertebral – elementul de protecţie a măduvei spinării.

Fiind supusă greutăţii trunchiului, coloana vertebrală îşi măreşte rezistenţa prin formarea unor curburi în plan sagital şi frontal.

Curburile în plan sagital sunt următoarele: curbura cervicală, curbura toracală, curbura lombară şi curbura cro-coccigiană.

Curburile în plan frontal abat coloana de la planul medio-sagital şi sunt următoarele: curbura în regiunile cervicală inferioară şi toracală superioară cu convexitate la dreapta şi curburile de compensaţie.

Scheletul toraceluiScheletul toracelui este alcătuit din coloana vertebrală toracală

stern, coaste şi cartilajele costale. Sternul este un os lat situat pe linia mediană anterioară a

toracelui. El este alcătuit din trei părţi: manubriul sternal, corpul sternului şi apendicele xifoid.

Coastele constituie 12 perechi de arcuri osoase întinse între coloana vertebrală şi stern. Fiecare coastă este alcătuită dintr-o porţiune osoasă şi din cartilajul costal.

7

Primele 7 perechi de coaste se articulează prin cartilajul costal direct cu sternul şi se numesc oase sternale sau adevărate. Celelalte perechi sunt coaste false. Coasta este un os lung, turtit şi arcuit, alcătuită din 3 porţiuni: capul, colul (gâtul) şi corpul coastei.

Coasta 1 se deosebeşte de celelalte, fiind mai mică, iar feţele ei sunt orientate una superior, cealaltă inferior.

Coasta a 2-a prezintă pe faţa laterală o tuberozitate pentru muşchiul dinţat anterior.

Coastelor a 11-a şi a 12-a le lipsesc unghiul şi şanţul coastei, creasta capului şi tuberculul costal.

Toracele ososPrin articulaţia coastelor cu coloana vertebrală şi cu sternul se

formează toracele osos sau cuşca toracică, rezistentă, elastică şi mobilă într-un anumit grad, delimitând în interior cavitatea toracică.

Forma toracelui variază în funcţie de vârstă: la copil el se aseamănă cu o pâlnie din caza respiraţiei abdominale; la adult, toracele seamănă cu un trunchi de con.

Toracele osos are două orificii: orificiul toracic superior şi orificiul toracic inferior.

Diametrul antero-posterior al toracelui (sagital) la un individ de înălţime medie, este de circa 18-19 cm; diametrul transversal este de aproximativ 24-26 cm, iar diametrul vertical variază cu tipul constituţional.

Scheletul membrelorScheletul membrelor superioare. Denumite şi scheletul

membrelor toracice, el este format din: oasele centurii scapulare şi oasele extremităţii libere a membrelor superioare. Oasele centurii scapulare sunt clavicula şi scapula. Oasele extremităţii libere a membrelor superioare sunt: osul humerus (formează scheletul braţului), radius şi ulna (formează scheletul antebraţului) şi oasele carpiene, metacarpiene şi falangele (formează scheletul mâinii).

Clavicula este un os lung care formează limita dintre gât şi torace. Ea are o faţă superioară, o faţă inferioară, două margini şi două extremităţi.

Scapula este un os lat şi subţire, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Ea are două feţe, trei margini şi trei unghiuri.

Humerusul este un os lung format din corp şi două extremităţi (epifize). Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu trei feţe şi trei margini. Epifiza superioară are un cap articular cât o treime de sferă, numit capul femural. Epifiza inferioară este mult lăţită transversal şi are în partea laterală o faţă articulată sferică denumită condilul humeral prin care se articulează cu capul radiusului.

8

Radiusul este un os lung cu un corp şi două epifize: epifiza superioară poartă denumirea de cap radial, iar epifiza inferioară are formă unei prisme patrulatere.

Ulna este osul medial al scheletului antebraţului, format dintr-un corp şi două extremităţi. Epifiza superioară este mai voluminoasă iar epifiza inferioară poartă şi denumirea de capul ulnei.

Scheletul mâinii. Carpul este format din cele 8 oase carpiene care alcătuiesc segmentul proximal al scheletului mâinii. Oasele carpiene sunt scurte şi mici, aşezate pe două rânduri transversale (unul superior, altul inferior). Rândul superior este format din patru oase: scafoidul, semilunarul, piramidalul şi pisiformul. Rândul inferior este format din alte patru oase: trapezul, trapezoidul, pezoideum (sau multangulum minus) şi osul cu cârlig.

Metacarpul este format din 5 oase metacarpiene care alcătuiesc scheletul mijlociu al oaselor mâinii, notate de la I şa V.

Falangele formează scheletul distal al mâinii (adică al degetelor). Cu excepţia degetului mare, denumit şi police, toate celelalte degete au câte trei falange numite de sus în jos: proximală, medie, distală.

Scheletul membrelor inferioareScheletul membrelor inferioare (numite şi membre pelviene)

este alcătuit din: oasele centurii pelviene şi oasele extremităţii libere a membrelor inferioare.

Centura pelviană este formată din cele două oase coaxale. Oasele extremităţii libere a membrelor inferioare sunt: osul femur

(formează scheletul coapsei), tibia şi fibula (formează scheletul gambei), oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele (formează scheletul piciorului). Se adaugă la acestea cel mai mare os sesamoidal corpului, dezvoltat în tendonul muşchiului cvadriceps femural, şi anume patella sau rotula.

Oasele centurii pelviene (oasele coaxale) sunt formate prin sudarea între ele a trei oase: ilion, ischion şi pubis.

Osul iliac formează partea superioară a coaxalului şi este alcătuit dintr-un corp şi aripa osului iliac. Osul ischion se află în partea inferioară şi posterioară şi este alcătuit dintr-un corp şi două ramuri (una superioară, una inferioară). Pubele formează partea inferioară şi anterioară a osului, fiind alcătuit dintr-un corp şi două ramuri (una inferioară, una superioară). Ramurile ischionului şi ale pubelui mărginesc între ele gaura obturatoare.

Bazinul osos sau pelvisul. Prin articularea oaselor coxale între ele, pe de o parte şi cu sacrul, pe de altă parte, se formează bazinul osos. Arhitectura bazinului în statica şi locomoţia bipedă este condiţionată de două forţe contrarii, adică de presiunea exercitată de greutatea trunchiului pe care o transmite bazinului prin sacru şi de contrapresiunea dată de rezistenţa solului, transmisă bazinului prin

9

oasele femurale. La bărbat bazinul este mai puternic, are diametrele verticale mai mari şi unghiul de înclinaţie mai puţin accentuat. La femeie, bazinul se măreşte în timpul sarcinii, datorită laxităţii articulaţiilor lui.

Scheletul coapsei. Femurul este cel mai lung os al corpului şi este format din corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize). Extremitatea superioară are un cap articular aproape cât două treimi de sferă. Capul pătrunde în acetabul, formând articulaţia coxo-femurală. Epifiza inferioară are două proeminenţe de numite condilii femurali, unul medial (mai lung) şi unul lateral. Între aceştia se află groapa intercordiliană.

Scheletul gambei. Tibia este un os lung şi este principalul os de sprijin al gambei. Este formată din corp şi două epifize. epifiza superioară este mai voluminoasă şi are doi condili (medial şi lateral). Epifiza inferioară se prelungeşte în partea medială cu o proeminenţă (maleola medială).

Fibula este un os lung şi subţire situat în partea laterală a gambei. Este formată din diafiză şi două epifize. Epifiza superioară se numeşte şi capul fibulei, iar epifiza inferioară se prelungeşte lateral şi în jos cu maleola laterală (sau fibulară).

Rotula este un os turtit sagital, de formă triunghiulară cu baza în sus şi vârful în jos.

Scheletul piciorului este alcătuit din tars, metatars şi falange. Tarsul reprezintă segmentul posterior al piciorului şi este format

din şapte oase: talus, calcaneu, navicular, cuboid şi cele trei cuneiforme. Metatarsul este segmentul mijlociu al piciorului, format din cinci

oase metatarsiene (I-V). Falangele formează scheletul degetelor. Halucele, degetul mare,

are două falange, iar toate celelalte degete au câte trei falange (proximală, mijlocie şi distală).

10