Osho - Solitudine şi singurătate

“Tăcerea este spaţiul în care omul se trezeşte. Dacă puteţi să rămâneţi singuri, absolut

singuri, fie doar şi o singură clipă, ego-ul va muri, eul va muri. Ego-ul nu există în sine;

el este întotdeauna în relaţie cu cineva. Aşa că, ori de câte ori eşti singur, te cuprinde o

teamă profundă pentru că, dintr-o data, falsa identitate începe să dispară. Iar adevăratei

identităţi îi mai ia puţin timp până să apără, căci ai pierdut-o cu foarte mulţi ani în urmă.

Ca să înalţi un pod peste golul căscat în atâţia ani e nevoie de timp. În acel interval de

timp, faptul că nu ştii cine eşti te face să te simţi că îţi pierzi minţile. Începi imediat să

faci ceva, doar ca să ai o ocupaţie. Şi astfel, falsa identitate nu dispare, ea rămâne activă.

Solitudinea slăbeşte Eul. Nu mai există nimic cu care am putea fi în relaţie, şi – datorită

acestui fapt – ego-ul nu poate exista. În consecinţă, dacă sunteţi gata să acceptaţi

solitudinea, fără cea mai mică ezitare – fără dorinţa de a fugi – sau de a vă întoarce, dacă

acceptaţi realitatea solitudinii voastre aşa cum este ea, aceasta devine o ocazie

extraordinară. Sunteţi ca o sămânţă, care conţine o mulţime de posibilităţi. Amintiţi-vă

însă că sămânţa trebuie să explodeze, astfel încât planta să poată creşte. Ego-ul este la fel

ca o sămânţă, el este o posibilitate. Când el se deschide, în voi se naşte Divinul. Şi tocmai

solitudinea văconducelaaceastăunitate.

Când sunteţi absolut singuri, nu mai sunteţi. Clipa de solitudine vă face să explodaţi. Vă

răspândiţi în infinit. A ajunge la solitudine – iată singura revoluţie autentică. Şi aceasta

necesită mult curaj. Căutarea spirituală converge în întregime spre clipa de explozie,

clipă în care ne regăsim absolut singuri. Solitudinea aduce cu sine extazul. Numai ea

permite obţinerea iluminării.

Orice efort de evitare a singurãtãţii eşueazã şi va eşua, deoarece este împotriva

legilor fundamentale ale vieţii. În fond, nu ai nevoie de un surogat care sã te facã sã-ţi

uiţi singuratãtea; trebuie doar sã devii conştient de singurãtatea ta, care este o realitate.

Iar faptul de a o experimenta, de a o simţi, este atât de frumos tocmai pentru cã

reprezintã eliberarea de mulţime, de turmã, de celãlalt. Este eliberarea de teama de a fi

singur. E de ajuns sã auzi cuvântul “singur”, cã îţi şi aminteşti de o ranã; ai nevoie de

ceva pentru a umple acest gol care te rãneşte. Ai nevoie de cineva pentru a-l umple.

Cuvântul singurãtate nu are acelaşi sens – de ranã, de gol care trebuie umplut.

Singurãtate înseamnã pur şi simplu împlinire. Eşti un întreg; nu este nevoie de nimeni

altcineva pentru a te completa.

Încearcã deci sã gãseşti centrul tãu lãuntric în care eşti totdeauna singur, în care

singurãtatea a fost întotdeauna perfectã. În viaţã, în moarte sau oriunde ai fi, eşti mereu

singur. Însã aceastã singurãtate este atât de plinã – nu este nici un gol -, atât de

completã, atât de încãrcatã cu toate darurile vieţii, cu toate frumuseţile şi

binecuvântãrile existenţei, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurãtate, durerea

va dispãrea. În locul ei se va naşte un ritm nou, de o extraordinarã blândeţe, pace,

fericire

şi

binecuvântare.

Aceasta nu înseamnã cã un om care este centrat în singuratate nu îşi poate face prieteni;

în realitate, numai o asemenea fiinţã poate avea prieteni, deoarece pentru el prietenia nu

mai reprezintã o nevoie, ci o împãrtãşire; fiinţa umanã are atât de mult, încât poate

împãrţi cu alţii.”