ORTODOXIAŞI

ETERODOXISMULECUMENIST

TRAIAN CIORBA

1

Oradea2018

Ediție electronicămirem.ro

2

CUPRINS

Atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de eretici ...................................... 5

Ecumeniştii „ortodocşi” resping poziţia Sfinţilor Părinţi faţă de eretici ................................................... 28

Relativismul dogmatic în protestantism ....................................... 32

Minimalismul doctrinar în mişcarea de unificare protestantă ................................................. 39

Minimalismul dogmatic la ecumeniştii „ortodocşi” .................... 44

Acorduri doctrinare bilaterale ...................................................... 56

Eclesiologia ortodoxă şi pseudo-eclesiologia ecumenistă ........... 61

De la ecumenismul „creştin” la ecumenismul păgân ................... 76

Sinodul „Panortodox” din Creta 16-26 iunie 2016 ...................... 88

Sfinţii Părinţi nu au făcut compromis în materie de credinţă ................................................................... 98

Note ............................................................................................ 133

3

4

ATITUDINEA SFINŢILOR PĂRINŢI FAŢĂDE ERETICI

baterile de la credinţa în Dumnezeul adevărat auînsoţit existenţa umană, de la căderea primiloroameni până în prezent. În timp necredinţa a

îmbrăcat multe forme, de la socotinţa deşartă a primiloroameni care, în urma ispitirii celui rău, au crezut că pot fiegali cu Dumnezeu, până la rătăcirile de la adevărulEvangheliei lui Hristos. Diferenţa dintre necredinţele dedinainte de Hristos şi cele provenite din abaterea de laadevărul Evangheliei este că cele din urmă suntpăgânisme cu mască creştină.

A

Aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „ De-ţi va greşi ţiefratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şide te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te vaasculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doisau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi denu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu vaasculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şivameş.”(Mat.18,15-17). De aceea dacă undreptcredincios cade în rătăcire şi stăruie în ea, atunci

5

pentru ceilalţi dreptcredincioşi acela este socotit ca unpăgân. Sfântul Ciprian al Cartaginei îi pune între păgânişi pe schismaticii: „spune Domnul în Evanghelie: «iar denu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şivameş» (Mat.18,15-17). Iar dacă cei care dispreţuiescBiserica sunt socotiţi păgâni şi vameşi, cu atât mai multtrebuie puşi în rândul păgânilor…[cei] care ridică altarefalse”1.

Sfinţii Părinţi folosesc pentru eretici denumiri care suntpotrivite idolatrilor, acestea găsindu-se în SfântaScriptură, ca: „necredincioşi” (ἀπίστοις) (II Cor. 6, 14,16) sau „fără Dumnezeu” (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloι) (Efes. 2, 12.). SfântulApostol Pavel nu-i numeşte pe păgâni atei şinecredincioşi în sensul că ar fi lipsiţi de credinţă, cipentru că au o credinţă deşartă, în dumnezei care nufiinţează (Ier. 5, 7). Pseudo-creştinii sunt atei şinecredincioşi, ca unii ce se închină la dumnezei ce nuexistă, având mintea „în multe şi nestatornice păreri şiînchipuiri cu privire la lucruri ce nu există”2, aceştia fiindadepţii unui păgânism cu mască creştină. Un alt termenscripturistic folosit de către Sfinţii Părinţi pentru credinţaeretică este „ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβύα”, ce înseamnă lipsă de evlavie,având şi înţelesul de păgânism sau idolatrie, necredinţăsau ateism.

În încercarea de a face credibile ereziile pe care leurmează, eterodocşi se folosesc de o mască a adevărului.În ce constă această mască? În primul rând prinîntrebuinţarea de către eterodocşi a numelui de creştin,apoi printr-o aparentă susţinere a unor adevăruri decredinţă, prin folosirea unor raţionamente false; după

6

aceea, în vechime, prin compunerea unor scrieri cuconţinut eretic pe care le atribuiau unor reprezentanţi deseamă din trecut ai Bisericii, sau prin interpolarea unorscrieri ortodoxe, normative pentru învăţătura de credinţăortodoxă, în care îşi strecurau ideile eretice; iar înprezent, sub pretextul unei presupuse „corectitudini”,prin cercetări aşa-zise ştinţifice, scrieri cu autoritate înprecizarea învăţăturii de credinţă sunt considerate ca fiindfalse de către aşa-zişii savanţi din sfera eterodoxiei, cutoate că aceştia sunt lipsiţi de înţelegerea duhovniceascăcare este necesară pentru cunoaşterea acestor scrieri.Scrierile Sfinţilor Părinţi nu pot fi cercetate decât numaiîn „laboratorul” duhovnicesc care este inaccesibileterodocşilor, de aceea rezultatele cercetărilor făcute deaşa-zişii savanţi sunt lipsite de credibilitate, neavând unfundament duhovnicesc, ci sunt mai degrabă potrivite „ştiinţei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, aurătăcit de la credinţă” (ITim. 6, 20).

Eterodocşii neavând credinţa în Dumnezeul adevărat, ciîn dumnezei inexistenţi, nu sunt şi nu trebuie numiţicreştini chiar dacă îşi spun „creştini”, sunt numiţi„creştini” de către cei care nu cunosc sau au o cunoaşteresuperficială a învăţăturii de credinţă a Sfinţilor Părinţi.

Eterodocşii pentru că nu sunt creştini, nu sunt fraţi înHristos cu cei dreptcredincioşi. De înrudirea duhov-nicescă în Hristos au parte doar cei care sunt în DreaptaCredinţă, cei rătăciţi neavând parte de o asemenearudenie, de aceea dreptcredincioşii trebuie să seosebească de aceştia, chiar dacă printre cei rătăciţi s-arafla rudenii de-ale lor dupa trup: „cei credincioşi să se

7

îndepărteze şi să se ferească...şi să nu mai cunoască perude, şi tatăl să-şi lepede dragostea faţă de fiul său şi fiulsă nu mai cinstească pe tatăl său, şi maica să izgoneascăiubirea faţă de fiica sa. Căci trebuie şi se cuvine ca cei cesunt rătăciţi să urmeze şi să meargă pe urmele celor ce aumintea sănătoasă, şi nu cei ce au ales să cugete drept săvină după cei nebuni. Acest lucru l-a spus şi în alt chipHristos:«Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai multdecât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pefiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic deMine» (Mat.10,37). Aşadar când din pricina evlaviei talefaţă de Hristos, vei tăgădui pe tatăl tău, atunci îl veicăpăta ca pe o mare bogăţie pe Tatăl cel din ceruri. Şidacă părăseşti pe fratele tău care necinsteşte peDumnezeu, pentru că tu vrei să-L slujeşti pe Dumnezeu,te va primi pe tine Hristos ca frate al Său. Căci El ne-adat nouă împreună cu alte daruri şi pe acesta: «Voi vestinumele Tău fraţilor Mei»(Ps.21,23).Vei afla atuncirudenii multe si strălucite, mulţimea sfinţilor”3.

Pseudo-creştinii nu urmează Evangheliei lui Hristos, cisunt propovăduitorii unei alte evanghelii, care efalsificată, aceştia „au schimbat adevărul lui Dumnezeuîn minciună” (Rom.1,25) şi ţin „nedreptatea dreptadevăr” (Rom.1,18), de aceea se află sub anatema datăde Sfântul Duh prin Sfântul Apostol Pavel: „ chiar dacănoi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decâtaceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Gala.1,8).

Sfinţii Părinţi, din iubire de Adevăr şi din iubire deaproapele, au vădit rătăcirile din credinţele eterodoxe,dând la o parte acel văl ortodox prin care este ascunsă

8

urâţenia doctrinelor eretice, arătându-i pe eterodocşi ceeace sunt, atei (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloι) şi necredincioşi (ἄπιστοι), pentru cadreptcredincioşii să se ferească de comuniunea cueterodocşi, dar şi pentru a le face cunoscut celor rătăciţiîn credinţă ateismul din doctrinele lor pseudo-creştine,pentru ca aceştia să părăsească necredinţa şi să vină laBiserica adevăratului Dumnezeu.

Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul episcopulAntiohiei (+107), ucenic al Sfinţilor Apostoli, considerăeretic pe „cel care strică, printr-o rea învăţătură , credinţalui Dumnezeu”4. Pe eterodocşii docheţi îi numeşte atei şinecredincioşi: „după cum spun păgânii (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloι), adicănecredincioşii (ἄπιστοι), Hristos a pătimit în aparenţă —ei trăind în aparenţă”5; Hristos „a pătimit cu adevărat nucum spun unii necredincioşi (ἄπιστοι), că a pătimit înaparenţă”6. Eterodocşii îşi zic „creştini” şi făţărnicescDreapta Credinţă pentru a înşela pe cei dreptcredincioşi:„ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă peIisus Hristos cu propriile lor gânduri, întocmai ca cei caredau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere şi vin ; celcare nu ştie, ia cu plăcere băutura otrăvitoare şi moare dinpricina acelei rele dulceţi”7; „ Sunt unii oameni careobişnuiesc să poarte numele [de creştin] cu vicleniecondamnabilă, făcând şi alte fapte nevrednice deDumnezeu ; de aceştia trebuie să fugiţi ca de fiare, pentrucă sunt câini turbaţi, care muşcă pe furiş ; trebuie să văferiţi de ei, că muşcăturile lor sunt greu de vindecat”8;„Să nu te sperie cei care par vrednici de credinţă, darînvaţă învăţături străine”9.

9

Sfântul Mucenic Policarp episcopul Smirnei (70-156), ucenic al Sfântului Apostol Ioan, povăţuieşte pecredincioşi să se ferească de pseudo-creştini: „Fiţirâvnitori spre bine, fugind de sminteli, de fraţii falşi, decei ce poartă cu făţărnicie numele Domnului şi careamăgesc pe oamenii uşori la minte”10.

Sfântul Mucenic Irineu episcopul Lyonului (+202),ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, spune că ereticiinu cred în adevăratul Dumnezeu ci în altul, avândcredinţa şi într-un alt hristos: „orice schimbare în cele alecredinţei şi orice şi-ar imagina ei [ereticii] vorbeştedespre alt Dumnezeu, în afară Aceluia, Care a conceput,creat şi providenţiază acest univers – dacă Acesta nu esuficient pentru ei – sau vorbesc despre alt Hristos sau unalt Unul-Născut”11.

Sfântul Mucenic Ciprian episcopul Cartaginei (200-258) crede, la fel ca Sfântul Irineu de Lyon, că ereticii aucredinţa în dumnezei şi hristoşi mincinoşi: „înşirând toateereziile şi prezentând absurdităţile şi nebuniile fiecăruia,pentru că nici nu-mi face plăcere să spun ceea ce esteîngrozitor sau ruşinos de ştiut, ne ocupăm deocamdatănumai de Marcion…oare Marcion admite această SfântăTreime (propovăduită de Biserică). Oare mărturiseşteacelaşi Dumnezeu Tatăl Atoatefăcătorul pe care Îlmărturisim noi? Recunoaşte pe acelaşi Fiu Hristosnăscut din Fecioara Maria , Cuvântul Care s-a făcut trup,Care a luat asupra Sa păcatele noastre ,Care a învins

10

moartea murind, Care a început prin El Însuşi înviereatrupurilor şi Care a arătat ucenicilor Săi că a înviat înacelaşi trup (în care trăise?). Cu totul alta este credinţa luiMarcion dar şi a celorlalţi eretici”12; ceea ce înseamnă căortodocşii nu au în comun cu ereticii nici pe Tatăl, nici peFiul, nici pe Sfântul Duh13. Ereticii nu sunt creştini, dacăar avea aceeaşi credinţă cu cei dreptcredincioşi atunci n-ar mai trebui numiţi eretici ci creştini: „dacă este unul şiacelaşi cu al nostru botezul ereticilor, fără îndoială şicredinţa este una. Iar dacă una este credinţa, de bunăseamă unul este şi Domnul...dacă însă această unitatecare nu poate fi despărţită şi împărţită în nici un chip,este ea însăşi şi la eretici, pentru ce să ne mai certăm?Pentru ce-i numim pe aceia eretici şi nu creştini? Pe dealtă parte de vreme ce noi [şi ereticii] nu avem nici unsingur Dumnezeu, nici un singur Domn, nici o Biserică,nici o singură credinţă, dar nici un singur Duh sau unsingur trup, este limpede că nu putem avea nici Botezulcomun cu ereticii, cu care nimic nu ne este în comun”14.La eretici „nu este nimic altceva decât necredinţă”15, prin„necredinţă” înţelegându-se păgânism, mai mult, îi puneşi pe schismatici între păgâni: „ schismaticii suntdeopotrivă cu păgânii”16. Ereticii „chiar dacă au fost ucişiîn numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sângelegreşelile…. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica.Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica,locţiitoare pe pământ a împărăţiei cereşti…. Chiar dacăvor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nuva fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitulglorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din

11

disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fiîncoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul careadesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrageluarea-aminte şi zice :«Căci mulţi vor veni în numeleMeu, spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor înşela»( Mat. 24, 5)”17.

Sfântul Antonie cel Mare (250-356), numeşte erezianecredinţă18.

Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), ucenic alSfântului Antonie cel Mare, la fel ca Sfântul Irineu deLyon şi Sfântul Ciprian al Cartaginei, afirmă că ereticiiau credinţa în alţi dumnezei, nu în cel adevărat: „maniheiîşi plăsmuiesc un alt dumnezeu tăgăduindu-l pe Celexistent. Dar să audă şi celelalte erezii, împreună cumaniheii, că Unul şi Acelaşi este Tatăl lui Dumnezeu şiStăpânul şi Făcătorul zidirii prin Fiul Său”19. Pseudo-creştini sau cripto-păgâni sunt şi cei care rătăcesc de laDreapta Credinţă în privinţa dogmei hristologice: „cumoare mai sunt creştini cei ce inventează un alt «dum-nezeu»-decât Cel ce este?”20. Eterodocşii arieni nu suntaltceva decât păgâni care „ocolesc numele de elini(păgâni), pentru rătăcirea fără de minte a acelora, dar îşiînsuşesc pe ascuns o cugetare asemenea lor”21. Cel careurmează ereziei este ateu (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloς) şi necredincios(ἀπίστου)22. Cei care se abat de la învăţătura DrepteiCredinţe a Bisericii nu sunt şi nu se pot numi creştini:„predania cea de la început şi învăţătura şi credinţaBisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au

12

propovăduit-o apostolii şi au păzit-o Părinţii. Pe ea s-aîntemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nuse mai numeşte creştin”23. Ereticii trebuie să poartenumele ereziarhilor pe care îi urmează: „Noi toţi fiind şinumindu-ne creştini de la Hristos, odinioară a fost scosdintre noi Marcion, care a născocit o erezie şi cei ce aurămas cu cei ce l-au scos pe acela, au rămas creştini. Iarcei ce au rămas cu Marcion nu s-au mai numit creştini, cimarcioniţi. Aşa şi Valentin şi Vasilide şi Maniheu şiSimon Magul au dat celor ce i-au urmat numele lor. Şiunii se numesc valentinieni, alţii vasilinieni, alţiimanihei, alţii simonieni, şi alţii frigieni, de la Frigia, şinovaţieni de la Novat. Aşa şi Meletie, scos de Petru,episcopul şi martirul, a numit pe ai săi, nu creştini, cimeletieni. La fel şi fericitul Alexandru, scoţând pe Arie,cei ce au rămas cu Alexandru au rămas creştini. Iar cei ceau ieşit împreună cu Arie au părăsit numeleMântuitorului, pe care-1 avem noi, şi s-au numit arieni,iată deci, că şi după moartea lui Alexandru, cei ce sunt încomuniune cu Atanasie, care i-au urmat lui şi cu care larândul său e în comuniune Atanasie însuşi, au acelaşinume de creştini. Şi nici unul dintre ei nu are numele luiAtanasie, nici el nu se numeşte de la ei, ci toţi se numescmai departe, în chip obişnuit, creştini”24. Ereticii în modfăţarnic se prezintă a fi creştini, cu scopul de a înşela şide a duce şi pe alţii în rătăcire: „ Una dintre aceste erezii,şi cea din urmă, e cea numită ariană. Ea e plină deviclenie şi de uneltire. De aceea, văzând cum alte erezii,surori mai bătrâne ale ei, au fost date pe faţă, se îmbracăîn chip prefăcut în cuvinte de-ale Scripturilor, ca şi tatăl

13

ei, diavolul, şi se sileşte să intre iarăşi în raiul Bisericii,ca, dându-şi înfăţişarea de creştină, să înşele pe vreunii casă cugete contrar lui Hristos, prin aparenţa de adevăr aunor raţionamente mincinoase. Căci nu e în ea nici ojudecată dreaptă. Şi de fapt au şi amăgit pe unii, făcându-i nu numai să-şi plece urechea la cuvîntul lor stricăcios,ci şi să ia şi să guste, ca Eva, şi apoi să socotescă, dinnepricepere, ceea ce e amar, ca dulce (Isaia, 5, 20)”25.Ereticii folosesc un limbaj ambiguu pentru a-şi ascunderătăcirea în credinţă: „ cunoscându-şi urâţenia cugetăriilor nebune, se silesc să o înfrumuseţeze prin neclaritateavorbelor”26.

Sfântul Grigorie de Nazianz (329-390), la fel caSfinţii Părinţi de dinainte, foloseşte pentru eretictermenul de ateu (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloν). Ereticul se afl). Ereticul se află în ateism(ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας), nu are credinţa în adevăratul Dumnezeul27,fiind: „mai necredincios (ἀπιστότεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulρεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântul) decât demonii maibine ţi-ar fi fost să fii tăiat împrejur şi demonizat, pentruca să spun ceva chiar de râs, decâ să fii sănătos, şicuprins de viclenie şi de ateism (ἀθέως)”28. Necredincioşinu sunt doar păgânii şi iudeii, care n-au primit credinţa înHristos, ci şi ereticii: „«Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci,este Acelaşi» (Evr.13,8). Pricină de scandal să găseascăîn aceasta iudeii; păgânii, prilej de batjocură, iar ereticiisă spună palavrele din gurile lor. Vor crede în Hristoscând Îl vor vedea înălţându-Se la cer. Iar dacă nici atunci,sigur când Îl vor vedea venind din ceruri şi sezând caJudecător”29.

14

Nu sunt puţine rătăcirile celor necredincioşi de caretrebuie să se ferească dreptcredincioşii: „Foarte multesunt devierile de la calea nerătăcită şi orânduită, toate ducîn prăpastia pierzaniei, în care stricătorul [demon] aîmpărţit chipul [lui Dumnezeu] ca intrând pe aici săsepare minţile, nu limbile ca odinioară Dumnezeu. Deaici vin bolile dogmelor; [păgânii] cei care nu cunoscnimic dumnezeiesc sau numai ; mişcare de care e generatşi purtat acest univers, care introduc o mulţime de zei înlocul Unuia singur şi cad înaintea celor plăsmuite de eiînşişi...[iudeii] cei care fiind poporul ales al luiDumnezeu L-au răstignit pe Fiul în cinstea Tatălui, câţisunt evlavioşi în porunci mici, care tăgăduiesc pe îngeri,Duhul şi învierea şi scrierile profeţilor; cei care-Lcinstesc pe Hristos în umbrele legii; [gnosticii] cei carecinstesc...naturile veşnice şi eonii; cei care...atribuieVechiul şi Noul Testament la doi zei; cei care cinstescrău duhul lui Montan sau înălţarea deşartă a mândriei luiNovaţian; [sabelienii] cei care contrag Treimeanecurgătoare...cei care ies cu multe capete ale imtietăţii(δυσσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίας) produse de o singură hidră:[pnevmatomahii] cei care-L aşează numai pe Duhul departea creaţiei, [arienii] cei care-L adaugă Duhului şi peFiul…[apolinarişti] cei care spun că ceea ce este mântuitnu este desăvârşit ci e lipsit de minte. Căci acestea[păgânismul, iudaismul, gnosticismul, ereziile antitri-nitare şi hristologice] sunt într-un cuvânt, tăierile drepteicredinţe şi mamele celor absurde”30. Dreptcredincioşiitrebuie să se osebească de cei necredincioşi, deoareceaceştia din urmă având o credinţă rătăcită sunt străini de

15

adevăratul Dumnezeu, căci „ ce parte are un credincioscu un necredincios?”(II Corin.6,15); aşa cum învaţăMântuitorul: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pepământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci amvenit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa,pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casniciilui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decâtpe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu oripe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic deMine.” (Mat.10,34,35). Prin cuvântul „sabie” SfântulGrigorie înţelege: „tăierea pe care o face cuvântul, caredesparte ce este mai rău de ce este mai bun şi care taie,despărţind între ei pe credincios şi pe necredincios şi careridică pe fiu, şi pe fică, şi pe noră deasupra tatălui şi amamei şi a soacrei şi pe cele noi şi proaspete de celevechi şi întunecate”31.

Pentru Sfântul Vasile cel Mare (330-374) dogmeleereticilor sunt atee, prin aceasta punându-i de parteanecredincioşilor pe cei care urmează unor asemeneadogme: „Sunt unii care, socotind nevrednic să urmezePărinţilor şi învăţăturilor predate de ei, doresc să înceapăei înşişi erezii. De aceea, scornesc inovaţii faţă decuvântul drept, scriind răutate şi necuviinţă. La aceştiaajung vaiurile, la părinţii cunoaşterii mincinoase şi lascriitorii de învăţături nedumnezeieşti. Unii ca aceştia îiapucă pe cei săraci în credinţă şi stăpânesc asuprasufletelor văduvite de adevăratul mire, Cuvântul luiDumnezeu. Căci chiar dacă văd pe cineva rămas orfanfaţă de Dumnezeu din pricina păcatului, şi‐l fac pe acesta

16

pradă, promiţându‐le [celor prinşi] lipsă deplină de teamăşi aşternându‐le înainte o viaţă în plăcere, doar dacă araccepta să se alăture învăţăturilor lipsite de Dumnezeu(ἀθέων). Ereticul se afl δογμάτων). Ereticul se afl)”32. Ereticii sunt închinători la idoli33,„neamurile diavolului”34, „duşmanii lui Dumnezeu”35.Arienii se închină „la mai mulţi dumnezei”36, iar ereticiieunomienii au dogme necredincioase (δογμάτων). Ereticul se afl τῆςἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίας)37 ,au o propovăduire vicleană şi atee (πον). Ereticul se aflηρὸ,ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulo)38 şi sunt închinători la idoli39, de aceea nu sunt şi nuse pot număra printre creştini40. Ereticii nu sunt creştini ci„s-au ascuns sub numele de creştini”41. Ereticul introduceîn Biserică învăţătura cea rea „sub straielecreştinismului...pe cei mai neînvăţaţi îi amăgeşte pintr-ovorbire convingătoare”42, astfel „ Biserici întregi au pieritlovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stânci şimulţi au naufragiat de la credinţă”43.

Sfântul Amfilohie de Iconium (340-403) punepseudo-creştinismele pe aceeaşi treaptă a rătăcirii cuidolatria: „aşa cum mai înainte îi numise pe idolidumnezeu, tot astfel şi acum le numeşte pe multe [erezii]biserici, ba mai mult, dacă trebuie spus adevărul, îi ridicăla rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se supun lui[diavolul] şi renunţă la Hristos, pentru ca, după cumatunci îi îndepărtaseră de Dumnezeu prin aşa-zişiidumnezei, la fel şi acum să-i separe de adevărata Bisericăprin aşa-numitele biserici”44, ceea ce înseamnă că „aşa-numitele biserici” ale ereticilor nu se deosebescfundamental de adunările păgânilor, iar dumnezeii şihristoşii la care se închină aceştia nu diferă de dumnezeii

17

lipsiţi de existenţă ai idolatrilor. Hristos a venit pentrumântuirea oamenilor, pentru aducerea celor necredincioşila credinţa adevărată, pe când ereziile, apărute dupăîntemeierea Bisericii, sunt căi prin care oamenii suntîntorşi de la credinţa adevărată la necredinţă, înstră-inându-i de Biserica lui Hristos.

Masca creştină a ereziei are scopul de a ascundeblasfemia din doctrina eretică: „Ridică masca ereziei, casă se vadă jocul ipocriziei lor! Arată că din aceastăpricină...tot folosesc numele [de creştin], ca să ascundăhula alegerii lor”45. Ereticii caută să-i înşele pe cei simpliîn credinţă: „prin abilitatea formulărilor şi eleganţavorbelor [retorică] îşi ascund muşcăturile veninose,furând mântuirea celor ce sunt mai simpli”46, pentruaceasta făcând uz şi de scrieri ale unor tradiţii false:„dacă socotim că drept este să dăm în vileag toată lipsalor de evlavie şi să facem publică rătăcirea lor, pentru căse folosesc de nişte cărţi ce poartă semnătura apostolilorşi prin care înşală pe cei ce sunt mai simpli…vom arătacă aceste cărţi pe care ni le prezintă apostaţii Bisericii nusunt Faptele Apostolilor, ci nişte scrieri ale demonilor”47.

Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-386) socoteşte căerezia este „lepădarea de credinţă ” (II Tes.2,3)48.Ereticii sunt pseudo-creştini: „cei numiţi în chip falscreştini, care în chip rău şi-au luat numele cel prea binemirositor al lui (Hristos) şi au îndrăznit păgâneşte(ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβῶς) să înstrăineze pe Dumnezeu de făpturile Sale.Vorbesc despre eretici, cei cu nume urât şi fără deDumnezeu (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulωτάτους), care se prefac că sunt iubitori

18

de Hristos, dar sunt cu totul urâtori de Hristos”49. Ereticiicaută să-i înşele pe cei simpli în credinţă: „ereticiiamăgesc inimile celor simpli prin vorbe bune şi plăcuteîn aparenţă. Ei acoperă cu numele lui Hristos, ca prinmiere, săgeţile veninoase ale învăţături lor necre-dincioase. Despre toţi aceştia Domnul spune: «vedeţi sănu vă înşele cineva» (Mat. 24 ,4). Din pricina aceasta seimpune învăţarea Simbolului credinţei, ca şi tălmăcirealui”50.

Sfântul Epifanie al Salaminei (315-403) în scriereaantieretică numită Panarion, a făcut o listă a celor carenu cred în Dumnezeul adevărat, alături de vechii păgânipunându-i pe cei care prin erezie au apostat de la DreaptaCredinţă a Bisericii lui Hristos. Ereticii se împotrivescBisericii: „împotriva ei [Bisericii] s-au ridicat cumpliţiduşmani, numiţi «casnici» (Mat.10, 36) [eretici] care nuau credinţa adevărată a apostolilor Domnului (căci dacăar fi fost dintre ai lor, ar fi rămas cu ei, (I In. 2,19).Dat fiind bastarzi şi amestecături, iarăşi s-au aprins depofta cea rea de a mânca peşti şi smochine egiptene”51.

Sfântul Ioan Hrisostom (344-407) îi numeşte peeretici dascăli mincinoşi (ψεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulυδοδιδάσκαλων). Ereticul se afl), lipsiţi deDumnezeu (ἀθέων). Ereticul se afl αἱρεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulτικῶν). Ereticul se afl)52, necredincioşi(ἀπίστους)53, având o credinţă păgână (ἀσὲβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulιαν). Ereticul se afl)54, eiintroduc „în dogmele Bisericii creştine absurdităţile eline[păgâne]”55.

Erezia este minciună care este ţinută de cei rătăciţi înloc de adevăr, prezentă fiind în această lume de la

19

căderea primilor oameni, continuând cu vechiulpăgânism, apoi cu rătăcirile de la adevărul Evangheliei:„Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, săse gândească la faptul că dintru început s-au petrecut dinacestea, diavolul pururea furişând minciuna în loculadevărului. Dumnezeu dintru început a făgăduit celebune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe. Dumnezeu asădit Paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând:«Veţi fi ca Dumnezeu”. (Facere 3, 5) Fiindcă nu dovedeacu nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte,căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta au fost Cain şiAbel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet,Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă pânăla cea de pe urmă: Moise şi magii, prorocii şipseudoprorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şiAntihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi aufost. Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şiapostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel.Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişatminciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu nenecăjim pentru aceasta, căci dintru început s-au petrecutaşa. De aceea zicea apostolul: «Şi aceasta să ştii, că înzilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameniiubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi,hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fărăcucernicie, lipsiţi de dragoste»(II Tim.1, 2-3 )”56.

Ereticii nu sunt creştini, sunt: „lipsiţi de Dumnezeu şinecredincioşi...răucredincioşi [ce] făţărnicesc dreapta-credinţă”57. Ereticii poartă o mască creştină: „îşi punaceastă mască, spre a înşela astfel pe cei simpli”58.

20

Ereziile nu sunt uşor de demascat: „mare este lupta şimult cuvântul ca să dezgolim şi să doborâm necurateledogme ale acestora. Dar pentru acum e de neapăratătrebuinţă să-i înfăţişăm din Sfintele Scripturi pe aceştia,ca duşmani ai lui Hristos şi lupi faţă de turma Lui, carepretutindeni sunt alungaţi şi scoşi dintre oile luiHristos”59.

Pentru Sfântul Isidor Pelusiotul (360-440) termenulde erezie este unul de obşte pentru pseudo-creştinisme şipentru vechiul păgânism60, toate acestea se împotrivescBisericii61.

Sfântul Chiril al Alexandriei (379-444) îi pune peeretici între necredincioşi62. Erezia fiind necredinţă: „esteîmpotrivirea faţă de adevărul afirmat de Scripturi”63.Ereticii la fel ca păgânii „sunt urâtori de Dumnezeu şibolesc de aceeaşi obrăznicie împotriva sfinţilor”64.Eterodocşii arieni sunt idolatri: „urâciune este idolulplăsmuit în chip de dumnezeu. Aşa îl plăsmuiesc şiaceia pe Fiul, împodobindu-L cu o slavă strălucitoare şide formă dumnezeiască, dar neadevărată, dându-I un chipasemănător cu Dumnezeu prin numiri mincinoase şitermeni pretinişi dumnezeieşti”65, „introduc un dumnezeufals şi recent”66, sau „ zugrăvindu-şi lor un dumnezeurecent şi nou, în loc să-L cunoască pe Cel cu adevăratprin fire”67. Nici adepţii ereziilor hristologice nu suntcreştini, ci dintre „cei care par (δοκούν). Ereticul se aflτων). Ereticul se afl) a ficreştini”68. Pseudo-creştinismele, la fel ca necredinţeleidolatre, duc la pierzanie veşnică pe cei ce le urmează:

21

„dogmele deşarte ale celor rătăciţi [ereticilor] şi poveştilebăbeşti ale slujitorilor de idoli ne aprind flăcărileveşnice”69. Ereticii „amăgesc mintea celor mai simpli şirăpesc pe cei ce nu sunt în stare să pătrundă în modprecis dincolo de cele prezentate cu viclenie şi născocitecu perversitate”70.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-622), asemenicelorlalţi Sfinţi Părinţi, foloseşte termenii de ateism şinecredinţă pentru ereziile antitrinitare şi hristologice,întrebuinţând în acest sens şi pe cel care semnifică lipsade evlavie (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulία). Sinoadele ereticilor, „toate au fostcondamnate pentru ateismul (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐαν). Ereticul se afl) impioaselor dogmeratificate de ele”71. Monofizismul lui Sever de Antiohiaîntăreşte „politeismul (πολυθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐαν). Ereticul se afl) arian şi ateismul(ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐαν). Ereticul se afl) sabelian”72. Ereziarhii hristomahi „şi-au împărţitîntre ei necredincioşia (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίαν). Ereticul se afl), Apolinarie împreunăcu Eutihie şi cu Nestorie”73.

Sfântul Ioan Damaschin (675-749), în scrierea Despreerezii , numeşte erezii atât credinţele pseudo-creştine câtşi pe cele păgâne. Necredinţa, ereticilor şi păgânilor, estecredinţa într-un dumnezeu fals, inexistent: „ necredinţa(ἀπιστία) este atunci când cineva, în loc să creadă şi să-Liubească pe cel ce este după fire Dumnezeu, crede într-undumnezeu ce nu există”74. Numeşte credinţa monofizităateism (ἀθέου)75, tocmai pentru că dumnezeul din aceastăcredinţă nu există.

22

Sfântul Teodor Studitul (759-826) consideră că„sfintele taine” săvârşite de eretici nu se deosebesc dejertfele păgânilor: “nu puteţi bea paharul Domnului şipaharul dracilor, nici nu puteţi să vă împărtăşiţi de masaDomnului şi de masa dracilor”76, de aceea creştiniitrebuie să se ferească de comuniunea cu ereticii la fel cade cea cu idolatri: „ cele ce jertfesc neamurile, jertfescdemonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţipărtaşi ai demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnuluişi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi dinmasa Domnului şi din masa demonilor.“ (I Cor.10,19-21).

Sfântul Fotie cel Mare (820-891) înţelege erezia cafiind ateism (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulότητα)77. Filioque este o dogmă anecredinţei (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίαν). Ereticul se afl)78.

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) spune despreadepţii ereziilor antitrinitare şi hristologice că suntnecredincioşi şi atei (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβῶν). Ereticul se afl καὶ ἀθέων). Ereticul se afl)79.

Sfântul Grigorie Palama (1296-1355) numeşterătăcirea Filioque necredinţă (δυσσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίας)80, iar ereziaharului creat politeistă şi atee (πολυθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας τεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântul καὶ ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας)81.

Sfântul Filotei Kokkinos (1295-1379), împarte

necredinţa în vechiul ateism, care este idolatria păgână, şinoul ateism, idolatria pseudo-creştinismelor: „chiar dupăce credinţa grecilor şi slujirea creaturilor diavoleşti şi, debună seamă, chiar tirania şi silnicia demonică împotriva

23

oamenilor au fost preafrumos izgonite de pecetea luiHristos, prin Sfinţii Apostoli, prigonitorul găseşte altăcale a ispitirii; de acum nu în libertate (căci nu mai avealoc pentru asemenea înfruntări, fiind de peste tot izgonitşi învins), ci prin vicleşug, aducând iarăşi politeismul şiateismul (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐαν). Ereticul se afl), pe care dintru început le-a pus la calesus în Rai împotriva întâilor plăsmuiţi şi, tiranizând cuacestea multă vreme seminţia noastră, s-a străduit săatragă iarăşi la sine credinţa şi cinstirea datorate luiDumnezeu, fără a se înfiora, neruşinatul, de Crucea şisângele lui Hristos, prin care i-a fost destrămată tirania;chiar şi după înfrângere, dracul mai tresaltă din coadă,ridicându-se cu cea mai mare neruşinare, smintitul şiateul (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloς), de bună seamă pentru răzbunare şi luptă. Şiaceasta este chiar tirania celor mai rele erezii împotrivaBisericii lui Hristos şi prigonirea zadarnică a credinţei, dedupă unii ca Nero şi Traian şi Decius ori Diocleţian şiMaximian şi Maxim, care au fost în fruntea celei dintâinecredinţe (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίας) şi a celui dintâi ateism (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας); şimă refer la sabelieni şi arieni, macedonieni şi apolinarişti,sculaţi împotriva noastră ca luptători în cel de-al doileaateism (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας) şi prigonitori ai Bisericii lui Hristos, cunimic mai puţin decât aceia dintâi, dacă nu chiar cu atâtmai mult, cu cât falşii hristoşi [pseudo-creştinii](ψεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulυδόχριστοι), spune el, care purtau numele luiHristos…împotriva celei de-a doua necredinţe (ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulίας)şi a celui de-al doilea ateism (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας), apare această adoua chemare şi apostolatul şi propovăduirea din nou aEvangheliei, şi mă refer la corul Părinţilor Teologi, aapostolilor după Apostoli şi a evangheliştilor după

24

Evanghelişti, a teologilor după Teologi, Petru şi Ioan,care sunt socotiţi şi sunt cu adevărat stâlpii Bisericii luiHristos, şi al treilea împreună cu ei, Pavel, de-o fire şi de-o cinstire, chiar dacă mai în urma lor în privinţatimpului… noul şi ciudatul ateism (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐα). Ba mai mult,purtând numele lui Hristos, vrăjmaşii lui Hristos şi aiBisericii Lui sădeau în creştini, şi mai degrabă în cei maisimpli şi nepricepuţi, înfruntarea şi punerea sub semnulîntrebării a adevărului. De aceea, corifeii duceau toatălupta pentru cuvântul învăţătorilor, ceea ce am spus, şitrebuia să-i înveţe acelaşi lucru şi pe cei apropiaţi şi să-iconvingă şi să-i atragă la credinţă şi să îndepărteze tot ceera străin; ba mai mult, să-i combată pe fruntaşii releiînvăţături, care înălţau blasfemii”82.

Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429) arată că esteo singură credinţă adevărată, Dreapta Credinţă, cele alenecredincioşilor (ἀπίστους) „fiind multe atât noi cât şivechi, împotrivitoare adevăratei noastre credinţe”83.Ereticii antitrinitari sunt atei (ἄθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântuloι), necredincioşi(ἀσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulῖς)84, la fel fiind şi cei care urmează ereziilorhristologice85. De partea rătăcirii sunt şi cei care cred înharul creat, aceasta fiind o necredinţă a celor ce au ocugetare păgână (δυσσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulία ἑλλην). Ereticul se aflόφρων). Ereticul se afl)86.

Sfântul Marcu al Efesului (1394-1446) este singurulcare n-a trădat Dreapta Credinţă în Sinodul de la Ferrara-Florenţa, mărturisind pe adevăratul Dumnezeu în faţanecredincioşilor papistaşi.

25

Pentru Sfântul Marcu, „eretic este şi se supune legilorîmpotriva ereticilor cel care fie şi puţin se abate de ladreapta credinţă”87.

Papistaşii sunt eretici, deoarece „cugetă lucruri absurdeşi rău-credincioase [necredincioase] (δυσσεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulβῆ)”88, suntpseudo-creştini (ψεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulυδοχρίστους), sunt „luptătoriîmpotriva Duhului”89. Despre erezia harului creat spunecă este păgână şi atee: „Dacă prin zidire ne îndumnezeim,atunci zidirii şi slujim, dar lucrul acesta este elinesc[păgân] şi cu totul fără-de-Dumnezeu (ἀθεoι) (Efes. 2, 12.). Sfântulΐας)”90.

Cu toate că Sfântul Marcu s-a delimitat clar faţă decredinţa falsă a papistaşilor, ecumeniştii susţin că acestan-ar fi fost atât de categoric în acest sens şi aduc ca„dovadă” cuvântarea sfântului către papă, la începutulSinodului de la Ferrara91. Unii ecumeniştii sunt de părerecă Sfântul Marcu ar fi susţinut, nici mai mult nici maipuţin, „identitatea” dintre credinţa ortodoxă şi ereziapapistaşă, însă realitatea este cu totul alta: „poruceşte săfie înlăturată toată piedica şi poticneala care opreştepacea. Spune şi tu însuţi vestitorilor [„teologilor”] tăi, caun următor al lui Dumnezeu: «faceţi căi poporului Meuşi aruncaţi din cale pietrele» (Is. 62, 10). Până când ceice sunt ai aceluiaşi Hristos şi ai aceleiaşi credinţe o să neîncăierăm şi o să ne măcelărim unii pe alţii?”92. Tonulîmpăciuitor care reiese din această cuvântare a sfântuluiera firesc la începutul dezbaterilor ce aveau să urmeze,scopul sinodului fiind de conciliere între părţi. Este însăevident că Sfântul Marcu deşi foloseşte expresia„aceleiaşi credinţe”, nu include în ea dogmele ereticepapistaşe, în aceste dogme false constând „toată piedica”

26

ce trebuie înlăturată pentru a se putea ajunge la pace; ceamai mare „piedică” fiind Filioque: „De ce este atâtaînverşunare pentru această nouă adăugire în Crez, care atăiat şi a sfâşiat trupul lui Hristos şi a despărţit prin păreridiferite, atâta vreme, pe cei numiti cu numele Lui?...Dece am dispreţuit pe Părinţi, cugetând şi zicând alteledecât predaniile lor comune?”93. Pentru Sfântul Marcupapistaşii sunt creştini şi au aceeaşi credinţă cu ortodocşinumai dacă renunţă la dogmele eretice, după cum spuneşi despre „episcopul” Romei: „Şi noi îl socotim pe papăca pe unul dintre patriarhi şi aceasta dacă este ortodox”94;Altfel, dacă ortodocşii ar avea aceeaşi credinţă cupapistaşii, iar aceştia din urmă, aşa cum afirmă SfântulMarcu în scrierile sale, sunt eretici, atunci ar reieşi că şiortodocşi ar fi părtaşi la credinţa eretică a papistaşilor.

Sfântul Marcu prin împotrivirea faţă de credinţa ereticăa papistaşilor nu-şi combate propria credinţă, deoarece nueste aceeaşi cu a acelora, pentru el cele două părţi suntireconciliabile dacă apusenii nu renunţă la dogmele false,iar o sinteză este exclusă: „chiar dacă este posibil să segăsească o denumire de mijloc pentru două credinţe, caresă le indice pe amândouă cu acelaşi nume, însă o credinţăde mijloc a două credinţe contrare, referitor la acelaşilucru, este cu neputinţă să fie. Altminteri, şi între adevărşi minciună va fi ceva de mijloc, şi între afirmaţie şinegaţie. Însă nu se poate aşa ceva”95.

27

ECUMENIŞTII „ORTODOCŞI” RESPINGPOZIŢIA SFINŢILOR PĂRINŢI FAŢĂ DE

ERETICI

rtodocşii care au devenit ecumenişti, urmândpseudo-teologiei ecumeniste, care este deprovenienţă protestantă, ostilă Sfintei Tradiţii, s-

au dezis de poziţia Sfinţilor Părinţi în privinţa ereticilor,considerând-o retrogradă. Cel mai însemnat „motiv” alecumeniştilor în contestarea atitudinii antieretice aSfinţilor Părinţi este că ar fi străină de „dragosteacreştină”: „e inadmisibil să-i trecem pe cei de altăconfesiune în rândul păgâni-lor…negarea calităţi decreştini credincioşilor celorlalte confesiuni e cu totulstrăin de iubirea creştină”96; Pentru aceştia, Sfinţii Părinţidatorită „lipsei de iubire fră-ţească”97 i-au scos pe ereticidin comuniunea Bisericii. Ecumeniştii „ortodocşii”, înnoul climat de iubirism ecumenist, nu-i mai consideră peneortodocşi eretici şi nu mai au faţă de aceştia oînvăţătură „polemică şi antagonistă”98. Aceştia susţin căîn trecut dezacordul dogmatic era însoţit de polemicanăscută din ură, pe când azi se încearcă aflarea de soluţii,

O

28

dialogând cu dragoste despre diferenţele doctrinare99; cădiferitele confesiuni „pe deasupra [prăpăstiilor]deosebirilor dogmatice, cultice au tras punţile de aur aleiubirii”100. Potrivit acestora, credincioşii diferitelorconfesiuni, în pofida diferenţelor dogmatice dintre ei, aucredinţa în acelaşi „Dumnezeu”101. În mediul ecumenist,s-a ajuns să se afirme că Sfinţii Părinţi ar fi avut aceastăatitudine faţă de eretici pentru că au fost „înşelaţi” dediavol: „Acei dintre părinţii noştri de la care am moştenitdespărţirea aceasta au fost victimele nefericite aleşarpelui care este capul tuturor relelor; ei se găsesc dejaîn mâinile lui Dumnezeu, dreptul judecător”102. Înrealitate ereziarhii au fost cei care sub influenţa„şarpelui” au provocat dezbinare, prin răul ereziilor pecare le-au gândit şi promovat, pe când Sfinţii Părinţi, cuajutorul lui Dumnezeu, au respins acel rău cauzat deereziarhi, delimitându-se de ei şi de acoliţii lor ca de uniicare nu cred în adevăratul Dumnezeu şi care nu mai suntai Bisericii lui Hristos: „ iar acum mulţi antihrişti s-auarătat … Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri,căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca săse arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (IIn. 2, 18, 19).

Ecumeniştii „ortodocşi” susţin că în atitudinea faţă deeterodocşi trebuie să fie „în toate iubire”; însă o astfel de„iubire”, prin care se ignoră adevărul de credinţă, este oiubire mincinoasă, „iubire” pe care ecumeniştii„ortodocşi” urmând-o s-au întors împotriva SfinţilorPărinţi. Aceşti „ortodocşi” n-au înţeles că Sfinţii Părinţinu din lipsă de iubire de aproapele i-au repudiat pe

29

eretici, ci pentru că nu trebuie făcută „nici o concesiecelor care se împotrivesc credinţei şi adevărului”103,pentru că Biserica trebuie să rămână fără pata (Ef. 5, 27)dogmelor eretice. Certarea celor rătăciţi s-a făcut dindragoste pentru adevăr şi din dragoste de aproapele,pentru ca eterodocşii să se lepede de erezii şi să-şiînsuşească adevărata credinţă, pentru că numai prin bunaînţelegere a adevărului din revelaţie omul poate ajungela adevărata dragostea, prin care făpturile raţionale seunesc cu Dumnezeu. Ecumeniştii „ortodocşi” se pare căau uitat şi de cuvântul Sfântului Prooroc David: „ certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Ps.140, 5); eiurmând unei false iubiri care este păgubitoare pentrumântuirea lor şi a aproapelui despre care ei susţin că îivor binele.

Doctrina ecumenistă, la care s-au făcut părtaşi unii„ortodocşi”, nu este în acord cu învăţătura SfinţilorPărinţi, ori „dezacordul cu ei [Sfinţii Părinţi] este abaterede la dreapta credinţă, iar acordul cu ei garanteazăunitatea de credinţă”104.

Dacă pentru Sfinţii Părinţi ereziile înseamnă un noupăgânism, ateism, necredinţă şi pseudo-creştinism, pentruecumeniştii „ortodocşi” ereticii sunt „creştini” iardeosebirile dintre Ortodoxie şi ateismele pseudo-creştinilor ei le relativizează, ajungând să-L confunde peDumnezeul adevărat cu dumnezeii lipsiţi de fiinţă aiereticilor şi pe adevăratul Hristos cu hristoşii inexistenţiai acelora.

Dacă Sfinţii Părinţi s-au nevoit să apere Ortodoxia,dând la o parte măştile ereziilor, arătând învăţăturile rău-

30

credincioase din spatele acelor măşti, pentru a-i feri pedreptcredincioşi de rătăcirea în credinţă, dar şi de a-i facepe eterodocşi să înţeleagă că se află în afara căii careduce la mântuire, ecumeniştii „ortodocşi”, potrivitlozincii „ceea ce ne uneşte este mai important decât ceeace ne desparte”, văd în măştile respective un minimdogmatic „ce uneşte”, că acel minim dogmatic ar fi maiimportant, ignorând învăţăturile rătăcite prin care pseudo-creştinii sunt străini faţă de adevăratul Hristos. Aceşti„ortodocşi” în loc să combată dogmele false dincredinţele ereticilor le trec cu vederea sau chiar lesprijină, împotrivindu-se prin aceasta celor spuse deSfântul Maxim Mărturisitorul: „un lucru îl voiesc de lavoi şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice arputea să ajute la menţinerea credinţei lor nebuneşti”105.

Cei care s-au lepădat de poziţia antieretică a SfinţilorPărinţi, se împotrivesc prin aceasta lui Hristos: „ «Cel cevă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce vădispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte» (Mt, 10,40; Lc, 10, 16), este limpede şi evident că acela care nuprimeşte pe apostoli, pe proroci şi pe învăţători, cinesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieştepe Însuşi Hristos”106.

Acei „ortodocşi” care au devenit parte a mişcăriiecumenice, acceptând relativismul dogmatic impus deprotestanţi în organizaţiile ecumeniste, s-au întorsîmpotriva propriei lor credinţe.

31

RELATIVISMUL DOGMATIC ÎNPROTESTANTISM

elativismul doctrinar prezent în mişcareaecumenică este specific pseudo-teologieiprotestante, care este liberală de la origine. Prin

împotrivirea faţă de Sfânta Tradiţie şi prin libertatea deinterpretare după bunul plac a dogmelor, s-a ajuns înprotestantism la anarhie doctrinară, apărând tot soiul derătăciri în credinţă care aveau să împartă protestantismulîntr-o mulţime de grupări sectare, deosebiri doctrinaregăsindu-se nu doar între diferitele ramuri aleprotestantismului ci, în unele cazuri, şi între pseudo-teologii din aceeaşi confesiune, mai mult de atât, chiar şiîn mod individual se poate observa o nestatorniciedoctrinară, la unii dogmatişti protestanţi schimbările îndoctrină putând fi sesizate de la o ediţie la alta a uneicărţi107.

R

După dezbinarea produsă de liberalism în doctrină, aapărut în sânul grupărilor protestante dorinţa de unificare,eforturi în acest sens s-au făcut încă din perioadaReformei108. Au existat chiar şi încercări de apropiere deBiserica Ortodoxă109.

32

Pseudo-teologii protestanţi au înţeles că dezbinarea nupoate fi depăşită fără rezolvarea diferenţelor doctrinare,însă pentru aceasta soluţia aleasă avea să fieminimalismul dogmatic.

În timpul Războiului de treizeci de ani, în anul 1626lutheranul german Peter Meiderlin publica, subpseudonimul Rupertus Meldenius, o scriere cu caracterpacifist110 în care a folosit sloganul: „in necessariis unitas,in non-necessariis libertas, in utrisque (omnibus)caritas”111, adică: „în cele necesare unitate, în cele non-necesare libertate, în toate iubire”; Unii au văzut înaceasta o voce profetică pentru generaţiile viitoare de„creştini”, pentru unificarea „creştinismului”112. Astăzi seştie că acest slogan nu-i aparţine lui Meiderlin, fiind maivechi, unii atribuindu-l lui Augustin de Hippo 113 însă elnu se află în scrierile acestuia.

În acelaşi an un alt lutheran, Nicolaus Hunnius, apublicat o cartea114 în care a clasificat dogmele înfundamentale/esenţiale, împărţite la rândul lor în primareşi secundare, şi nonfundamentale/neesenţiale115, celefundamentale fiind necesare pentru mântuire116.

Despre „dogmele” fundamentale-primare dogmatiştiiprotestanţi mai conservatori susţin că trebuie respectate,iar cel care nu le urmează are o gândire „în esenţăpăgână din moment ce-L respinge pe Dumnezeuladevărat al Bibliei”117, „creştini” fiind cei care admit întrealtele dogma „Sfintei Treimi” şi cea a dumnezeirii şiumanităţii lui „Hristos” 118.

Chiar şi în privinţa mărturisirii a aşa-ziselor dogmeeseţiale-primare, dogmatiştii protestanţi au în vedere doar

33

aspectul formal, deoarece prin libertinajul de interpretare,specific mediului pseudo-teologic protestant, fiecarepoate înţelege ce vrea, chiar dacă se ajunge la interpretărieretice.

Protestanţii, deşi s-au poziţionat împotriva SfinteiTradiţii, şi-au definit doctrinele recurgând între altele launele hotărâri ale Sinoadelor Ecumenice şi la scrierileSfinţilor Părinţi, însă de cele mai multe ori au înţeles răuceea ce Sfinţii Părinţi au spus bine. Se poate observa cumerezii condamnate de Sfinţii Părinţi au fost „condamnate”şi de protestanţi, însă, pentru că n-au înţeles învăţăturaSfinţilor Părinţi, au căzut în erezii precum celeanatematizate de Părinţii Bisericii, erezii opuse între elece au contribuit la dezbinarea dintre grupări. Cu timpulaceste diferenţe doctrinare dintre grupările protestante şi,acolo unde există, dintre membri aceleiaşi confesiuni,datorită relativismului doctrinar au ajuns să fieconsiderate insignifiante, punându-se accentul pe odoctrină minimală, comun acceptată, peste caredogmatiştii protestanţi consideră că nu se poate trece,însă această doctrină minimală avea să devină tot mailargă.

Lipsa de acrivie în doctrină este proprie protes-tantismului încă de la începuturile sale. Spre exemplu,atât lutheranii cât şi reformaţii (calvinii) pretind căacceptă orosul calcedonian, însă realitatea este alta,„calcedonianismul” acestora fiind doar unul nominal.După cum recunoaşte reformatul Karl Barth, hristologialui Luther este orientată înspre monofizism, pe când cea alui Calvin este mai degrabă nestoriană119. Un alt reformat,

34

Emil Brunner, susţine că: „există o anumită diferenţăîntre doctrina reformată şi cea lutherană în privinţarelaţiei dintre firea dumnezeiască şi cea omenească înHristos. Ceea ce este important este că cele douăconfesiuni au în comun acceptarea Crezului de laCalcedon: cele două firi sunt unite într-o singurăpersoană, făra a fi amestecate. Cu toate acestea lutheraniisusţin comunicatio idiomatum amestecând cele două firiîn Iisus Hristos, pe când teologii reformaţi au un punct devedere opus”120.

În Confesiunea augustană, compusă de FilipMelanchton şi „aprobată” de Martin Luther, se spune că:„ni se predă învăţătura că Dumnezeu Fiul s-a făcut om, s-a născut din Preacurata Fecioară Maria şi că cele douănaturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, sunt astfelunite inseparabil într-o Persoană, sunt un Unic Hristos,care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat” 121; aceastanefiind altceva decât o mască; Luther dispreţuia dogmade la Calcedon: „Hristos are două firi. Ce mă priveşte pemine aceasta?”122.

Legat de disputa hristologică dintre Luther şi UlrichZwingli, de poziţiile doctrinare ale acestora, în mediulprotestant, datorită relativismului dogmatic, se considerăcă cei doi nu erau rătăciţi în credinţă: „amândoi acceptauteoretic definiţia de la Calcedon (451), potrivit căreiaCristos [Hristos] a fost «o persoană cu două naturi».Luther accentua neabătut unitatea persoanei (la fel camonofiziţii din Biserica timpurie) în vreme ce Zwingliscotea în evidenţă distincţiile dintre cele două naturi (lafel ca nestorienii). Faptul că niciunul nu a căzut de pe

35

îngusta linie a ortodoxiei cristologice demonstreazădiscernământul lor teologic. Însă faptul că n-au reuşit săajungă la un acord în acest punct a adâncit şi celelalteneînţelegeri în chestiunea Euharistiei”123. De un adevăratdiscernământ teologic nu poate fi vorba; „discernământulteologic” atribuit celor doi se raportează la un minimdogmatic, exprimat prin „îngusta linie a ortodoxiei”,aceştia având de fapt o înţelegere eronată a dogmelor, ceaminteşte de cea a vechilor ereziarhi. Rătăcirile înlegătură cu persoana şi firile lui Hristos, monofizită a luiLuther şi nestoriană a lui Zwingli, au dus şi lacontroversa euharistică dintre cei doi. Despre fireaumană, a hristosului pe care şi l-a închipuit, Luthercredea că este prezentă pretutindeni, asemeni celeidumnezeieşti, de aceea s-ar afla şi sub elementele aşa-zisei Cine protestante; pe când hristosul nestorian al luiZwingli, după înălţare nemaiputând fi prezent în aceastălume, lipseşte de la aşa-zisa Cină. Concluzia lui Luther înprivinţa disputei doctrinare avută cu Zwingli a fost că:„una dintre tabere trebuie să fie de la diavol şi vrăjmaş allui Dumnezeu. Nu există cale de mijloc”124. Asemeneapoziţii extreme, monofizită şi nestoriană, fără „cale demijloc”, arată că părinţii Reformei aveau o înţelegereeronată a dogmelor la fel ca vechii ereziarhi, care n-auînţeles unirea necontopită a celor distincte şi deosebireaneîmpărţită a celor unite, şi pentru aceia neexistând „calede mijloc” decât numai contopire sau împărţire. Nestorieferindu-se de o amestecare a firilor în Hristos, a ales săsusţină o împărţire a lor, pe când Eutihie şi Sever deAntiohia, confundând şi ei deosebirea cu împărţirea şi

36

unirea cu contopirea, dar voind să se ferească de ereziadioprosopistă, au ajuns să susţină o amestecare a firilor.Datorită unei asemenea înţelegeri eronate, făcând dindeosebire împărţire şi din unire amestecare, au ajuns înrătăcire şi ereziarhii antitrinitari, de aceea Sfântul MaximMărturisitorul îl anatematizează pe Nestorie laolaltă cuArie, iar pe Eutihie alături de Sabelie: „Arie mărturiseştecele trei ipostasuri, dar neagă unitatea şi nu recunoaşte căSfânta Treime este de o fiinţă . Sabelie mărturiseşteunitatea , dar neagă Treimea; căci el declară pe AcelaşiTată şi Fiu şi Duh Sfânt...Nestorie susţine în Unul dinSfânta Treime o deosebire de firi, dar nu mărturiseşteunirea; căci nu spune că aceasta s-a făcut după ipostas.Iar Eutihie mărturiseşte unirea, dar neagă deosebireadupă fiinţă şi introduce o amestecare a firilor... Precumanatematizăm pe Arie nu pentru că vesteşte în SfântaTreime deosebirea după ipostas, ci pentru că nurecunoaşte unitatea după fire, aşa anatematizăm peNestorie nu pentru că recunoaşte deosebirea după firi înHristos, ci pentru că nu afirmă unirea după ipostas.Precum anatematizăm pe Sabelie nu pentru că vesteşte înSfânta Treime unitatea după fire, ci pentru că nurecunoaşte deosebirea după ipostas, aşa anatematizăm peEutihie nu pentru că nu recunoaşte unirea după ipostas, cipentru că nu recunoaşte deosebirea după fire” 125.

Diferenţe doctrinare pot fi observate şi între pseudo-teologi din aceeaşi grupare protestantă. În protestantismullutheran unii sunt părtaşi ai monofizismului lui Luther,alţi lutherani urmează convingerilor neo-nestoriene aledemitologilor126, cu toate acestea, din cauza relativis-

37

mului dogmatic, respectivele diferenţe doctrinare suntconsiderate a fi neînsemnate, ca neafectând „identitatea”de credinţă a celor două părţi din acestă grupareprotestantă.

Ceea ce în vechile erezii hristologice este în realitatedoar o mască binecredincioasă, pentru protestanţi seînscrie între dogmele esenţiale, ei neînţelegând gravitatearătăcirilor din acele erezii. Şi nestorienii admiteau douafiri în Hristos, chiar şi o persoană, a unirii, dar prin felulîn care înţelegeau unirea dintre firi erau dioprosopişti.Acefalii, monofiziţii severieni, vorbeau de două firi şi osingură persoană, însă pentru ei cele două firi nu existădecât numai în teorie, hristosul închipuit de ei având osingură fire care e compusă, ceea ce înseamnă o formă demonofizism, hristosul lor neexistând cu adevărat.

Liberalismul în doctrină le-a adus protestanţilor laînceput dezbinarea; tot liberalismul, dublat de dorinţa deunitate, i-a împins apoi spre un relativism doctrinar totmai radical.

38

MINIMALISMUL DOCTRINAR ÎNMIŞCAREA DE UNIFICARE

PROTESTANTĂ

n scopul unificării protestantismului, dogmatiştiiprotestanţi unionişti, urmând sloganului „în celenecesare unitate, în cele non-necesare libertate, în

toate dragoste”, aveau să considere ca fiind esenţial dinpunct de vedere doctrinar ceea ce au comun grupărileprotestante, iar diferenţele dogmatice dintre grupări, deşis-au păstrat, aveau să le trecă în categoria celorsecundare.

Î

Un pas hotărâtor pentru mişcarea de unificare agrupărilor protestante s-a concretizat în secolul XIX. Sespune că în urma aşa-ziselor misiuni de evanghelizareprotestantă între păgâni, s-a constatat că lipsa de unitatedintre confesiuni a cauzat dificultăţi în munca deprozelitism, ceea ce a dus la ideea unui front comun înscopul evanghelizării protestante 127.

Prima conferinţă unionistă a avut loc în anul 1846 laLondra, constituindu-se Alianţa Evanghelică128 , fiindnegociată o doctrină minimală în 9 puncte129, unul dinscopurile acestei alianţe fiind promovarea unităţii„creştine” la nivel local130. În următoarele decenii ale

39

secolului XIX au avut loc o serie de conferinţe, în urmalor apărând diferite asociaţii misionare. Tot în secolulXIX apare în mediul anglican aşa-zisa teorie a ramurilorcare a avut un rol important pentru cooptareaneprotestanţilor în mişcarea de unificare pseudo-creştină.

Conferinţa misionară mondială de la Edinburg din1910, care a avut ca temă „Evanghelizarea lumii înaceastă generaţie”, este considerată în mediul ecumenist„actul de naştere al mişcării ecumenice moderne”131. Înurma acestei conferinţe aveau să apară două organizaţiiecumeniste, Viaţă şi acţiune (Life and work) laStockholm în 1925, şi Credinţă şi constituţie (Faith andorder) la Lusanne în 1927132, din a căror fuziune, hotărâtăîn 1938 la Utrecht, s-a constituit în 1948 la AmsterdamConsiliul Ecumenic sau Mondial al Bisericilor133. Nouaorganizaţie n-a mai fost preocupată de rezolvareadiferenţelor doctrinare: „părăsind terenul preocupărilordogmatice ale organizaţiei «Faith and order»...şi-aîndreptat interesul spre probleme sociale”134.

În Conferinţa Ortodoxă de la Moscova, 8-19 iulie 1948,s-a consemnat că în decursul „ultimului deceniu” (1937-1948) ideea de unire a „Bisericilor” pe baze dogmaticenu s-a mai discutat, atribuindu-i-se o importanţăsecundară135.

Dacă la constituirea Alianţei Evanghelice, din 1846,exclusiv protestantă, minimul doctrinar asupra căruia s-aconvenit a fost mai strict, în această mega-organizaţieecumenistă, Consiliul Mondial al Bisericilor, datorităevoluţiei liberalismului protestant, doctrina s-a rezumat laun singur punct: „ Consiliul Ecumenic al Bisericilor este

40

o asociaţie frăţească de Biserici, care primesc pe DomnulIisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor”136. Chiar şi aşaunii ultra-liberali au văzut această doctrină ca fiind preaexigentă, pe când ecumeniştii conservatori s-au plâns căeste insuficientă137. „Ortodocşii” greci şi ruşi au condiţi-onat, primii participarea, ceilalţi aderarea la aceastăorganizaţie ecumenistă de cuprinderea în textul doctrinara „credinţei în Sfânta Treime”138. Au fost exprimatenemulţumiri şi în legătură cu eclesiologia, deoareceConsiliul Mondial al Bisericilor se contura ca un„Vatican protestant”139, din această cauză ComitetulCentral al Consiliul Mondial al Bisericilor, întrunit înanul 1950 la Toronto, a propus o neutralitateeclesiologică în acestă organizaţie ecumenistă, însăeclesiologia din documentul „Declaraţia de la Toronto”este de provenienţă protestantă.

La a treia Adunare Generală a Consiliul Mondial alBisericilor a fost satisfăcută şi cealaltă doleanţă,„întregindu-se” baza doctrinară: „ Consiliul Ecumenic alBisericilor este o asociaţie frăţească de Biserici, careprimesc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şiMântuitor, după Scripturi, şi se străduiesc să răspundăîmpreună la chemarea lor comună pentru slava unuisingur Dumnezeu Tată, Fiu şi Sfântul Duh”140. Pentruprotestanţi această cedare este neînsemnată, oricumpentru ei dogma „Sfintei Treimi” în această exprimareminimală reprezintă unul din punctele doctrinareesenţiale.

Ecumenismul este un produs al protestantismului, princare se vrea adunată la un loc credinţa atee în toate

41

formele ei, o mişcare unionistă în care Ortodoxia nu esteprezentă chiar dacă au fost atraşi în angrenajul acesteimişcări unii „ortodocşi”, prin aceştia urmărindu-se defapt distrugerea Ortodoxiei din interior.

Având origini protestante, şi pentru că protestanţi aufost şi sunt majoritari în organizaţiile ecumeniste,fundamentul ecumenismului este protestant. Aşa cumrecunoaştea ecumenistul grec Nikos Nissiotis: „contri-buţia ortodoxă...nu are nici o influenţă propriu-zisăasupra ecumenismului...contribuţia specific ortodoxăfiind considerată separat; ea rămâne nebăgată în seamă şidevine periculos a monologă şi a devini scop în sine...darmai primejdios este faptul că în momente hotărâtoaresunt aleşi numai vorbitori protestanţi şi că corporaţiunilereprezentative sunt alcătuite numai pe baza Bisericilorprotestante”141.

Neprotestanţii acceptaţi în organizaţiile ecumeniste suntpriviţi de protestanţi ca unii ce respectă un minimdoctrinar, pentru ei fiind lipsit de importanţă felul în careneprotestanţii înţeleg acea doctrină minimală. Spreexemplu: pentru ecumenişii protestanţi grupărilenestoriene şi monofizite nu se deosebesc fundamental îndoctrină, iar hristologia ortodoxă este pentru protestanţiaceeaşi cu a lor şi cu a celor două grupări eterodoxe,aceasta potrivit unui minim dogmatic, deosebirile fiindtrecute de partea celor neesenţiale ce pot fi ignorate.

Protestanţii nu-şi ascund adevărata atitudine faţă deBiserica Ortodoxă, care pentru ei nu reprezintă adevărataBiserică, ci doar una dintre celelalte grupări „creştine”:„în Biserica Ortodoxă protestanţii nu văd decât o

42

«Confesiune» creştină ca şi a lor...nu se face un secret dinaceasta şi că chiar conducătorii sau reprezentanţii deseamă ai Mişcării Ecumenice declară că BisericaOrtodoxă este pentru ei «una din Confesiunile creştine,deci nu Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică»,mărturisită prin Simbolul Credinţei”142. Pentruprotestantul Lucas Vischer, care între anii 1966-1979 afost preşedinte al comisiei „Credinţă şi constituţie”,„protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiileortodocşilor – că doar biserica lor este singura bisericăadevărat – ci auzind de acest lucru, se irită făţiş, şi se irităde aceea îşi consideră propriile biserici protestante maiadevărate decât Biserica Ortodoxă”143.

43

MINIMALISMUL DOGMATIC LAECUMENIŞTII „ORTODOCŞI”

eea ce aşteaptă protestanţii de la ecumeniştii„ortodocşi” este renunţarea la acrivie faţă deînvăţătura de credinţă ortodoxă şi deprinderea

unei mentalităţi proprii pseudo-teologiei liberaleprotestante, aceasta realizându-se îndeosebi în urmapregătirii unor generaţii de tineri ortodocşi în instituţiilede învăţământ „teologic” eterodox din Apus. O asemeneametodă de recrutare a fost folosită şi de anglicani: „secunosc...sforţările făcute de anglicani, pentru a atrage peortodocşi la ei, înfiinţând un colegiu la Oxford pentrutinerii ortodocşi şi iniţiind conferinţe şi discuţii, cuBisericile Ortodoxe, cu grecii, ruşii, sârbii şi românii şicare a dus, condiţionat, la recunoaşterea hirotoniiloranglicane de unele din Bisericile Ortodoxe”144.

C

În Enciclica din 1920, Patriarhia Ecumenică s-aexprimat în favoarea apropierii învăţământului teologicortodox de mediile eterodoxe, prin: „relaţii între diferiteleşcoli teologice sau personal între teologi...Accesultineretului a altor confesiuni la şcolile şi seminariilebisericeşti”145; Patriarhia Ecumenică ignorând prinaceasta sfatul Sfinţilor Părinţi, de a nu avea învăţători

44

dintre eterodocşi: „nu vom folosi ca învăţători pe cei[eretici] ce şi-au corupt mintea lor şi nu vom acordaatenţie «duhurilor înşelătoare»”146.

Mare parte din cei şcoliţi în Apus, obişnuiţi cu ocunoştere a dogmelor lipsită de înţelegereaduhovnicească, cunoaştere proprie mediului pseudo-teologic apusean, au ajuns să considere deosebiriledogmatice ce despart eresurile de Ortodoxie ca fiindneînsemnate. Astfel pentru aceşti „ortodocşi”, care auajuns să nu mai înţeleagă importanţa dogmelor ortodoxepentru mântuire, păstrarea cu scumpătate a învăţăturii decredinţă ortodoxă apare ca fiind depăşită, aceştianemaipunând nici un preț pe datoria de-a nu greși față dedogmele drepte147. Această grupare de „ortodocşi”,proveniţi dintre cei pregătiţi de eterodocşii din Vest, numai sunt o piedică pentru ecumeniştii apuseni înîncercarea de uniformizare dogmatică şi liturgică. Întorşiacasă după ce au fost pregătiţi în sfera învăţământuluieterodox, puşi apoi în funcţii cheie în BisericileOrtodoxe, s-au angajat în promovarea ecumenismului.

Pentru aceşti ecumenişti: „ortodocşii trebuie să distingăceea ce e esenţial de ceea ce este dezvoltare istoricărevizuibilă”148. Pierderea conştiinţei ortodoxe, careînseamnă de fapt moarte duhovnicească, pentruecumeniştii „ortodocşi” înseamnă renunţarea la ceea ceunii dintre ei numesc „egoismul confesional”149,„egoism” care, potrivit acestora, ar fi o meteahnă a„omului trupesc”(I Cor. 2, 14; 3, 1-3)150, ceea ce, în modabsurd, ar însemna că ecumeniştii prin faptul cărelativizează deosebirile care despart ereziile de

45

Ortodoxie ar fi „oameni duhovniceşti”( I Cor. 2, 15), pecând Sfinţii Părinţi pentru că au respins ereziile au fost„oameni trupeşti”. De fapt cu aceşti ecumenişti seîmplineşte cuvântul proorocului Isaia: „Vai de cei ce zicrăului bine şi binelui rău; care numesc lumina întunericşi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şidulcele amar!” (Is. 5, 20).

Afirmaţia „că «multe forme ale vieţii bisericeşti»tradiţionale «trebuie să moară şi să renască». Bisericile[incluzând Biserica Ortodoxă] trebuie să moară împreunăcu Hristos faţă de egoism şi dezbinare, ca să învieze,împreună cu Hristos, iubirii şi unităţii”151, înseamnălepădare de Ortodoxie. În privinţa acestei concepţii,ecumeniştii „ortodocşi” nu se deosebesc de ceiprotestanţi. Pentru protestantul Lukas Vischer, toateconfesiunile trebuie „să fie gata, de dragul unirii, sămoară şi să renască”152. Oricum în mediul eterodoxapusean, în afara amabilităţilor faţă de „ortodocşii”ecumenişti, persistă părerea rătăcită că BisericileOrtodoxe sunt corupte şi sortite dispariţiei, că ele n-ar fiBiserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, ci,potrivit papistaşilor, „cadavre îngheţate, ale căror formele-a păstrat frigul. Acest frig este ignoranţa”153;Poliereticul protestant Adolf von Harnack, care avea unrespect deosebit pentru cel pe care Sfântul Policarp alSmirnei l-a numit întâiul născut al satanei154, calificaBiserica Ortodoxă ca fiind „păgână”: „un cult de semne,formule şi idoli.”155; Asemenea păreri au fost şi sunt încărăspândite în Apusul pseudo-creştin156.

46

Acolo unde se pierde conştiinţa păstrării cu acrivie aînvăţăturii de credinţă ortodoxă, urmează şi pierdereaadevăratei credinţe, care odată „moartă”, în locul ei nu vaputea „învia” decât numai una falsă, potrivnicăOrtodoxiei. Părintele Filotei Zervakos îi consideră peecumeniştii „ortodocşi” duşmani ai Dreptei Credinţe:„Majoritatea teologilor [„ortodocşi”] de astăzi, în afarapuţinelor excepţii, au devenit vrăşmaşii Ortodoxiei şiprieteni ai „bisericilor” papalităţii sau protestante”157.

După cum observa ecumenistul Nikos Nissiotis:„mişcarea ecumenică actuală este determinată mai ales deproblemele creştinismului apusean”158. Dacă ecumenis-mul a fost cauzat de „problemele” din sânul eterodoxiilorapusene şi cu scopul rezolvării lor, rezolvare care nuînseamnă lepădarea de erezie de către apuseni; se puneîntrebarea: Ce caută ortodocşii în mişcarea ecumenică?!

Dacă la începutul participării unor ortodocşi laîntrunirile protestante, pentru unitatea pseudo-creştină,motivaţia a fost una cu caracter misionar159, probabil uniidintre participanţii ortodocşi chiar credeau acest lucru,cu timpul această participare s-a dovedit a fi nu doar ofalsă propovăduire a Dreptei Credinţe între eterodocşi, cide fapt convertirea misionarilor „ortodocşi” la concepţiistrăine de Dreapta Credinţă. Cu toate acestea ecumeniştii„ortodocşi”, deşi mulţi dintre ei sunt capabili de compro-misuri dogmatice inimaginabile pentru o gândireortodoxă, continuă să susţină că scopul prezenţei lor înmişcarea ecumenică este de a mărturisi Ortodoxia în faţaeterodocşilor, a „cuceririi «celorlalţi» prin adevăr,obiectivitate şi iubire”160. Este un lucru dovedit că

47

ecumeniştii protestanţi nu sunt interesaţi de adevărulOrtodoxiei.

În anul 1920, la o conferinţă ecumenistă de la Geneva,mitropolitul Ştefan al Sofiei vorbind despre rolul ierarhieiîn Biserică, „că adevărata Biserică este numai acolo undeierarhia posedă succesiunea apostolică şi că fără aceastanu poate fi vorba decât de comunităţi religioase,majoritatea delegaţilor protestanţi au părăsit sala în semnde protest”161, arătându-şi dispreţul faţă de „reprezen-tanţii” Ortodoxiei. Cu toate acestea în 1927, mitropolitulNicolae Bălan al Ardealului insista asupra „necesităţii”prezenţei unor delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Române laConferinţa de la Lusanne, în scopul apropieriiprotestanţilor de Ortodoxie, motivând că: „generaţiaactuală protestantă este mult înclinată spre Bisericaapostolică sacramentală şi sacerdotală ortodoxă”162.Despre incidentul din anul 1920 de la Geneva, ecume-nistul Ioan G. Coman, într-un studiu publicat în anul1962163, spunea că a fost un gest care „caracteriza spiritulprotestant. Acest spirit după mai bine de 40 de ani deîntâlniri, de cunoaştere cu ortodocşii, a început să semlădieze şi să recunoască drept posibile sau adevărateunele dintre lucrările pe care nu le acceptau iniţial”164.Afirmaţia lui Ioan G. Coman este contrazisă deprotestantul Lucas Vischer: „protestanţii nu numai că nupot accepta pretenţiile ortodocşilor – că doar biserica loreste singura biserică adevărat – ci auzind de acest lucru,se irită făţiş de aceea că îşi consideră propriile bisericiprotestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă”165.

48

Generaţiile actuale de ecumenişti protestanţi sunt maidegrabă atrase de cultele păgâne. Astfel la cea de-aşaptea adunare a Consiliul Mondial al Bisericilor, dinanul 1991 de la Canberra, majoritatea delegaţilorprotestanţi, în faţa prezentării unor referate cu conţinutpăgân, n-au fost iritaţi de expunerea acelor păgânisme,aşa cum au fost înaintaşii lor faţă de referatulmitropolitului Ştefan din 1920 de la Geneva, ci maidegrabă nemulţumiţi faţă de cei care au criticat, fie şi fărăfermitate, expunerile păgâne de la acea adunare aConsiliul Mondial al Bisericilor. Abia în urmapromovării idolatriei la cea de-a şaptea adunare aConsiliul Mondial al Bisericilor, unii ecumenişti„ortodocşi” au ajuns să constate că această organizaţieecumenistă se adânceşte în protestantism şi că nu existăun interes real faţă de o unire în doctrină: „se constată,aşa cum am sesizat de mult, tendinţe de adâncire aprotestantismului şi nicidecum de dorinţa sfântă spreunitate în Hristos şi spre unire sinceră”166; „unii membriC.E.B. sunt deja căzuţi în prăpastia protestantă şineoprotestantă”167; că „unii membri C.E.B. nu numai cănu respectă minimum doctrinar, ci se dovedesc eretici şipersistă în dezunire. Nu înţeleg, măcar, minimumdoctrinar: Sfânta Treime!”168; „comuniunea euharisticăeste neînţeleasă de unii membri C.E.B., ceea cedovedeşte, după ortodocşi, înstrăinare şi erezie!”169; că„Duhul Sfânt pentru „ecumenism” este o temă, nicide-cum o persoană a Sfintei Treimi”170; „în curând în C.E.B.nimeni nu se va mai interesa de teologie”171. Acesteconsiderente, în legătură cu accentuarea protestantizării

49

în Consiliul Mondial al Bisericilor, sunt pertinente, însăcritica acestora faţă de promovarea păgânismului şi asincretismului religios, la cea de-a şaptea adunare aConsiliul Mondial al Bisericilor, este lipsită de fermitate.

Ecumeniştii „ortodocşi”, din „misionari” ai BisericiiOrtodoxe printre ecumeniştii eterodocşi, s-au schimbat înprozelitişti ai ecumenismului în rândul celor drept-credincioşi, promovând în mediul ortodox idei propriieterodoxiei ecumeniste.

Aşa cum spunea Ioan G. Coman, în referatul BisericaOrtodoxă şi mişcarea ecumenică, susţinut în Conferinţaortodoxă de la Moscova-1948172, „la reuniunile ecumeni-ce se subliniază frecvent faptul că «în creştinism există orealitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi existărealităţi secundare, care ne separă. Această realitateesenţială o constituie viaţa, devotamentul sufletesc faţăde Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţilesecundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiilebisericeşti»”173.

Dacă Sfinţii Părinţi pentru aducerea eterodocşilor laDreapta Credinţă cereau acelor rătăciţi să renunţe ladogmele false, ecumeniştii „ortodocşi”, înstrăinându-sede Sfinţii Părinţi, au îmbrăţişat metoda unionistăsusţinută de ecumeniştii protestanţi: „în cele necesare(esenţiale) unitate, în cele non-necesare (neesenţiale)libertate...”; care implică de fapt trecerea în plan secundara punctelor doctrinare în care confesiunile sediferenţiază, pentru un ortodox aceasta însemnândapostazie.

50

Ecumenistul grec Vasilios Stavridis enumerând întremetodele unioniste şi „cea a respingerii erorilor celorlalţişi a dovedirii propriului tău adevăr...Aceste teorii –considera acesta – nu sunt în sine juste pentru aplicat”174;ceea ce arată opoziţia faţă de Sfinţii Părinţi. Pentru SfinţiiPărinţi unirea nu este posibilă decât numai dacăeterodoxul renunţă la erezie şi devine dreptcredincios;Aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz despre celcare se află în eres, sufletul unuia ca acesta „trebuielucrat de două ori de scriitorul cel cinstitor de Dumnezeu:să şteargă mai întâi ce a fost scris mai înainte, apoi săscrie învăţăturile cele adevărate, care merită sărămână”175. Pentru Stavridis cea mai bună metodă deapropiere este „cunoscutul principiu a lui Augustin: «Innecessariis unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas»,principiu valabil în orice discuţii creştine”176; Se ştie căaceast slogan nu există în scrierile lui Augustin deHippo.

Acest „principiu” ecumenist a fost însuşit şi depapistaşi: „Păstrând unitatea în cele necesare, toți, înBiserică, după misiunea încredințată fiecăruia, săpăstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme deviață spirituală și de disciplină, cât și în diversitateariturilor liturgice, ba chiar și în formularea teologică aadevărului revelat; în toate să cultive, însă, iubirea”177.

Ecumenistul Liviu Stan susţinea că în urma cercetărilorecumeniste, în scopul stabilirii unei baze doctrinareunitare, s-a constatat că sunt puţine punctele doctrinarecomune în care se regăsesc părţile angajate în mişcareaecumenică, de aceea soluţia de unire ar trebui să fie

51

punerea accentului pe ceea ce uneşte şi renunţarea la ceeace desparte: „Începută de multă vreme, lucrarea de unirea Bisericilor a făcut progrese însemnate până în vremeanoastră. Nenumăraţi ostenitori plini de zel pentru unitateacreştină, au găsit că în afară de vreo două trei articole decredinţă, care ar putea forma o platformă minimă pentruunirea Bisericilor, nu s-ar putea invoca nimic de natură săpromoveze şi să înfăptuiască unirea. Dacă toată ostenealalor nu a dat în schimb alt rezultat, bunul simţ alcreştinilor le-a impus să se orienteze spre tot ceea ce îiapropie pe creştini şi să abandoneze tot ceea ce îidesparte”178; adică, cele care nu unesc nu trebuie să li seacorde nici măcar o importanţă secundară, ci să fie de-adreptul abandonate. Astfel pentru Liviu Stan: „vecheacale dogmatică pe care se credea că s-ar putea ajunge launirea Bisericilor trebuie abandonată...reducând laminimum existenţele de natură dogmatică”179. Ecume-nistul Stan propune în acest sens o platformă doctrinarăminimală: „care să permită apropierea şi angajareatuturor creştinilor, sau măcar majorităţii lor covârşitoare,în lucrarea efectivă a mântuirii”180; „platformă” care săcuprindă: „[1] credinţa apostolică exprimată în Simbolulniceo-constantinopolitan; [2] credinţa păstrată înconştiinţa Bisericii şi exprimată de cele şapte sinoadeecumenice;[3] preoţia sacramentală sau harică...Seînţelege de la sine că dincolo de această măsură[platformă doctrinară minimală] de credinţă, dincolo deacest etalon sau dincolo de această mărturisire-etalon,sunt inevitabile teze, poziţii şi deosebiri în diferitechestiuni de credinţă”181. În acest fel este respinsă

52

învăţătura de credinţă ortodoxă în ceea ce s-a definit dupăperioada celor Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice; iar ideeacă pe lângă aşa-zisa „platformă doctrinară minimală” potexista „deosebiri în diferite chestiuni de credinţă”, aratăinfluenţa ecumenismului protestant în privinţa doctrinei,adică acceptarea unui minim dogmatic pe care fiecare îlînţelege cum vrea; deşi pe de altă parte, după cum s-avăzut mai sus, acesta susţinea că cele care nu unesctrebuie abandonate.

Alţi ecumenişti „ortodocşi” au căutat forme aparent maisubtile de expunere a ideilor ecumeniste. EcumenistulIon Bria urmează concepţiei rătăcite a lui Hans Kung,care desparte credinţa de teologie şi susţine că unitateatrebuie căutată în credinţă nu în teologie: „Uneoriteologii confundă părerile particulare cu doctrinaobligatorie şi universală a Bisericii. Dar ceea ce desparteşcolile teologice nu trebuie să fie un motiv de dezbinareîn Biserică pentru că: «Biserica trebuie să aibă unitatenumai în credinţă, nu în teologie. Un Domn, o credinţă,un botez (Efes.4,5), dar nu o teologie»”182. Pentruecumenistul Ion Bria această idee a lui H. Kung „estevalabilă faţă de gândirea teologică din orice epocă aistoriei Bisericii”183. Potrivit unei asemenea concepţiiapostate, ar însemna că Sfinţii Părinţi, chiar dacă au oteologie distinctă faţă de pseudo-teologiile ereziarhilor,nu s-ar deosebi în credinţă de ereziarhi.

Biserica nu poate fi fundamentată pe orice credinţă,între credinţa ortodoxă a Bisericii şi credinţeleeterodocşilor sunt deosebiri clare. Cei care vor să fie înadevăr nu pot să creadă oricum; teologia arată cum este

53

credinţa iar dacă acest „cum” nu este acelaşi pentru toţicei ce cred, atunci nu toţi au aceeaşi credinţă, iar pentrucă nu există decât o singură credinţă adevărată, celelaltecredinţe, fiind deosebite de aceasta, sunt false, reiese cănu toţi au credinţa în adevăratul Dumnezeu.

Ion Bria credea în realizarea scopului ecumenist prin„progres şi înnoire”, pe care le socotea ca fiindindispensabile pentru unitatea „creştină”184. Referindu-sela teologia „din epoca veche”, a Sfinţilor Părinţi, oconsideră „dominată de terminologia şi sistemele degândire din acel timp”185, care n-ar mai corespundevremurilor actuale: „Respectul pe care Biserica Ortodoxăîl are faţă de teologia din epoca veche nu înseamnă totuşică termenii aceştia sunt prin ei înşişi infailibili în toateproblemele contemporane”186.

Teologia Sfinţilor Părinţi se identifică cu Ortodoxia, înteologia Sfinţilor Părinţi deptcredincioşii îşi cunoscpropria credinţă, care nu poate fi „înnoită”, deformată dedragul atingerii unor scopuri unioniste; numai eterodocşii„respectând” teologia Sfinţilor Părinţi nu se pot identificaîn credinţele lor cu aceasta, ca unii ce nu sunt ortodocşidupă felul cum cred.

Potrivit Sfinţilor Părinţi, Sfânta şi „dumnezeiascaScriptură legiuieşte să nu ne închinăm altuia decât Celuice este cu adevărat Dumnezeu”187, pe când ecumeniştii„ortodocşi”, ignorând sfatul Sfinţilor Părinţi de a „nu leoferi nici o călcare a credinţei drepte celor ce uneltesc săsurpe hotarele ei”188, nemaiînţelegând deosebirea dintrecredinţă şi necredinţă, dintre Ortodoxie şi ateismuleterodox, au ajuns să-L identifice pe adevăratul

54

Dumnez