ORIGINEA, SENSUL ŞI VALOAREA VIEŢII ÎN GÂNDIREA IUDAICĂ … originea sensul vietii.pdfPetre...

ORIGINEA, SENSUL ŞI VALOAREA VIEŢII ÎN GÂNDIREA IUDAICĂ ŞI CREŞTINĂ

Pr.Prof.Dr. Petre Semen Biblia începe cu prezentarea lucrării divine în lume. După ani

îndelungaţi de cercetări, deşi a făcut progrese enorme, ştiinţa omului încă nu a putut descifra pe deplin misterele vieţii şi cu atât mai puţin originea sa. Textul sacru ne informează că Dumnezeu este singura sursă a vieţii omului şi de fapt cauza întregii existenţe. Concepută ca un dar divin (cf. Ps. 36.10; Ion 10.12) viaţa este “dependentă de Dumnezeu precum râul de izvor. In cărţile Primului Testament, termenii consacraţi pentru definirea vieţii sunt substantivul chayym cu sensul de viaţă sau principiu vital, verbul hayah – a fi, a trăi, a avea viaţă, la care se mai adaugă substantivul nefeş – suflu vital vegetativ sau creatură. Acesta nu poate semnifica sufletul nemuritor, ci mai curând principiul vital din om care face din el o fiinţă vie1. Este adevărat totuşi că nefeş, respectiv nefeş chayyah (fiinţa vie) nu se foloseşte exclusiv pentru fiinţa umană, ci şi pentru alte vieţuitoare ale Terrei create bune foarte, şi care în urma binecuvântării lui Dumnezeu au primit în ele si forţa creatoare (cap. 1, 24-25)2. Expresia nefeş chayya = fiinţă vie, care se foloseşte atât cu referire la om cât şi la animale (Fac. 2, 19) situiază de fapt pe acelaşi plan fiinţele vii pentru a distinge regnul animal de regnul vegetal fiindcă plantele care nu au decât o viaţă vegetativă se trag din pământ şi rămân ţintuite locului, pe când fiinţele vii se caracterizează prin mobilitate. Totuşi când se raporteză la om prin substantivul nefeş se identifică adesea şi cu locul sentimentelor, al emoţiilor şi pasiunilor evidenţiind persona-

1 N. W. Porteous, Soul în The Interpreter’s Dictionary of the Bible, an illustrated

encyclopedia identifying and explainning all proper names and significant terms and subjects in the Holly Scriptures including the apocrypha. With Attention to Archaeological Discoveries Researches into the Life and Faith of Ancient Times, Bingdon Press, Nashville, 1981, p. 428.

2 Vezi: Creazione del mondo e del uomo, în Grande Commentario Biblico, a cura di Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, Queriniana, Brescia, 1973, p. 13.

Petre Semen

236

litatea cuiva3. El mai exprimă sinele, persoana, pofta, dorinţa, emoţia sau pasiunea şi în acest caz nu se poate aplica decât omului (vezi Facerea 37, 21; Iezechiel 13, 18; Levitic 27, 2; II Samuel 23, 17)4. Substantivul nefeş a fost redat în greaca Septuagintei cu psyche, iar în latina Vulgatei prin anima. De remarcat totuşi că nici termenul latin, nici cel grecesc nu corespund pe deplin sensului lui nefeş deoarece acesta are în vedere persoana omului în integralitatea sa însufleţită de duhul insuflat de Dumnezeu. Dacă prin suflet creştinii înţeleg partea spirituală a fiinţei umane care îşi poate continua existenţa şi după detaşarea de trupul mort, ebraica biblică avea în vedere principiul vital care făcea ca o fiinţă să existe sau pur şi simplu, ceea ce îl distinge pe un om mort de unul viu5. De notat că textul sacru mai lasă să se înţeleagă că nefeş nu-i este dat omului ca un suflet care ar fi depozitat într-un corp, ci apare doar ca un rezultat final al lucrării speciale a lui Dumnezeu şi totodată ca o realitate fizică şi spirituală. Practic traducerea cea mai corectă a expresiei nefeş chayyah, pentru a se evita într-un fel şi pleonasmul, ar fi: a fi viu6. Substantivul nefeş cuprinde totuşi o gamă mult mai largă de semnificaţii cum ar fi: viaţa (Ps. 69, 2; 70, 2), răsuflarea vieţii (Ieş. 23, 12; 31, 17) care poate să înceteze în clipa morţii (Fac. 35, 18) sau să se întoarcă în trup (I Regi 17, 22), curajul (cf. Numerii 21, 4) ori neliniştea (Jud. 10, 16; 16, 16) etc. Într-un cuvânt se mai poate spune că nefeş apare ca un rezultat al însufleţirii corpului (basar) de către ruach ce vine din afară, respectiv de la Dumnezeu singurul posesor

3 Vie, în, Nouveau Dictionnaire Blibique Revisé, Edition Emmaüs, Suisse, 1997, p. 1320.

4 Vezi nephesh în The New Brown – Driver – Briggs – Gesenius – Hebrew and Enghlish Lexicon with an appendix containing the Biblical Aramaic, based on the lexicon of William Gesenius as translated by Edward Robinson and edited with constant reference to the thesaurus of Gesenius as completed by E. Rodiger and with authorized useof the latest German editions of Gesenius”, Handwörtwrbuch üuber das Alte Testament. With the numbering systemfrom strong Exhaustive Concordance added, thus greatly increasing the usefulness of this lexicon by all serious students of the Bible, especially those knowing no Hebrew. By Francis Brown, D.D, D. Litt. With the cooperation of S.R. Driver, D.D., Litt. D. and Charles A. Briggs, D. D., D. Litt. Hendrickson Publishers, Peabody, Massachusetts, 1979, p. 659

5 Alain Marchadous, Mort et Vie dans la Bible, în, Cahiers Evangile, nr. 29, Edition du Cerf. Paris, 1979, p. 12.

6 Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament, Editions Delachaux et Niestlé, Neuchatel (Suisse), 1968, p. 129.

ORIGINEA, SENSUL ŞI VALOAREA VIEŢII...

237

plenar al lui ruach. Când se spune că ruach Iahve a coborât asupra cuiva, nu trebuie înţeles neapărat ca în Psalmul 103 că ar fi vorba de o readucere la viaţă, ori de a-l face pe cineva mai viu, ci se referă la sporirea peste limitele normale ale forţei fizice (Jud. 13, 20; 14, 6; 15, 14) sau de altă natură, în vederea împlinirii unor lucrări speciale, uneori ieşite din comun (Ieş. 35, 31), şi în mod special pentru darul profeţiei (I Sam. 10, 6; 18, 10) care va fi, printre altele, şi un semn specific al timpurilor mesianice (Ioel 3, 1). Pe de altă parte, se spune că acelaşi ruach stăpâneşte peste nefeş menţinându-l în fiinţă. Biblia utilizează destul de frecvent şi substantivul chayah împreună cu ruach pentru a descrie forţa care animează oamenii şi animalele (Facerea 1, 20; 2, 7; 7, 15)7. Totuşi din maniera în care este descrisă crearea omului rezultă că suflul acestuia vine de la Dumnezeu într-un mod cu totul aparte, întrucât pentru a-l face pe om, un suflet viu, Creatorul a exercitat o lucrare în plus, suflându-i celui după chipul Său un suflet de viaţă (vaaaipah beapav nişma chaiim), pe care Dătătorul îl ia înapoi în clipa morţii (Iov 34, 14) deoarece şi el, ca de altfel toate fiinţele, posedă viaţa ca pe un titlu precar ce depinde total de respiraţie sau de un suflu extrem de fragil pe care un te miri ce poate să-l întrerupă defintiv8. Referitor la firea slabă a omului, Edmond Jacob are o explicaţie interesantă. El spune că termenul (iş) se înrudeşte cu o rădăcină verbală care în arabă înseamnă a fi puternic şi care se regăseşte şi în numele propriu Ioaş, şi ca urmare face următorul raţionament: dacă substantivul iş l-ar desemna pe om ca fiinţă dăruită de Dumnezeu cu putere, atunci semnificaţia cuvântului adam ar ţine mai mult de aspectul exterior al omului. El mai precizează că iş mai exprimă şi capacitatea de a voi şi de a alege, iar această alegere se concretizează în mod cu totul special în actul căsătoriei când omul este un iş faţă de işa femeia pe care a ales-o. În opinia aceluiaşi, opusul lui iş ar fi termenul enoş care derivă din rădăcina verbului anaş care se regăseşte şi în acadiană cu sensul de a fi slab, a fi nefericit. Într-adevăr termenul se întâlneşte destul de frecvent în scrierile poetice,

7 Berkley Mikelson and Phil Lagan, Life, în, Holman Bible Dictionary, Nashville-Tennesse, 1991, p. 883.

8 André Alphonse Viard et Jacques Guillet, Vie, în, Vocabulaire de Théologie Biblique, publié sous la direction de Xavier Leon-Dufour et de Jean Duplacy, Augustin George, Pièrre Grelot, Jacques Guillet, Marc François Lacan, Sixième edition, Les Editions du Cerf, Paris, 1988, p. 1349.

Petre Semen

238

care insistă preponderent asupra părţii slabe şi deci muritoare a omului, adică ceea ce ţine de adam, cu care de fapt este pus în paralelă (vezi: Ps. 8, 5; 90, 3; Deut. 32, 26; Iov 10, 4, 5; Is. 13, 12; 24, 6; 33, 8)9.

Cu toate că viaţa omului este la fel de fragilă ca a mai tuturor vieţuitoarelor, doar omul a fost înzestrat de Creator cu simţul moralităţii, cu darul raţiunii şi cu voinţa liberă. Numai el îl poate cunoaşte şi iubi pe Dumnezeu, cu care de asemenea poate începe şi dezvolta o comuniune. Mai presus de toate însă superioritatea vieţii umane se vede şi din aceea că singur omul îşi poate dirija şi proiecta faptele sale cu ajutorul raţiunii10. O altă mare diferenţă însă dintre om şi celelalte fiinţe vii constă de fapt în aceea că este singura creatură care primeşte suflul vital în faţa sa direct de la Dumnezeu ceea ce poate fi o dovadă că Stăpânul şi Creatorul său îl consideră o persoană capabilă de dialog şi comuniune, pe când animalele sunt create doar în vederea speciei11.

La porunca divină organismele vii cresc şi se reproduc după felul lor. De notat că substantivele ruach = spirit, duh şi neşamah înţelese uneori amândouă ca principiu vital prin care se disting creaturile vii de cele moarte sunt utilizate atât pentru oameni cât şi pentru animale (Ps. 103). Pentru om, a muri înseamnă a-şi pierde suflarea sau duhul (cf. Iov 27, 3; Ps. 103, 29; Matei 27, 50). Iar dacă suflarea omului depinde exclusiv de Dumnezeu se poate spune că atâta vreme cât este în viaţă, omul are în sine suflarea sau duhul lui Dumnezeu (Iov 27, 3; 33, 4; Isaia 42, 5)12, duh care din anumite texte ar rezulta că-i este dat ca un împrumut ce se impune a fi restituit. De aceea nici viaţa în sine nu este considerată întotdeauna ca adevărată şi deplină, chiar şi de ar fi foarte prosperă. Cu atât mai puţin este apreciată de Biblie viaţa petrecută în răutate şi departe de Dumnezeu (Ps. 73, 17, 26). Biblia ne mai descoperă că numai dreptatea şi credinţa îl

9 Edmond Jacob, Theologie de l’Ancien Testament, Editions Delachaux et Niestlé,

Neuchatel (Suisse), 1968, p. 127. 10 Vezi Tanach, The Torah, Prophets, Writings; The twenty-fourbooks of the Bible.

Newly traslated and annotated. The Stone Edition, edited by Rabbi Nosson Scherman, Masorah Publications, Ltd. 1998, p. 4-5.

11 Edmond Jacob, Théologie de l’Ancien Testament, Editions Delachaux et Niestlé, Neuchate (Suisse), 1968, p. 129

12 E.E. Ellis, Life, în The Illustrated Bible Dictionary, Part 2, Inter-Versity-Press, 1998, p. 902.


239

conduc pe om la viaţă pe când răutatea îi aduce moartea (Ps. 73, 17; Pilde 11, 19). Anumiţi profeţi erau convinşi că dreptatea apare ca o cale a vieţii iar prin aceasta omul poate fi eliberat din Şeol (Amos 5, 14; Avacum 2, 4)13.

Revenind la termenul chayyah = viaţă, se cuvine a preciza că deşi pentru a vorbi de om şi animale, aghiograful nu dispune de o noţiune specială prin care să facă o demarcaţie netă între cele două forme de viaţă, se poate observa totuşi o vădită distincţie în ce priveşte felul aducerii lor la existenţă. Astfel dacă toate formele de viaţă apar aproape instantaneu la porunca divină, doar omul este rezultatul nemijlocit al lucrării divine când i s-a conferit şi ceva în plus care-l plasează într-o demnitate aparte. Lucrarea specială pentru cel considerat aproape ca un rege al universului, şi de care psalmistul exclamă cu uimire; Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului ca să-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el (Ps. 8, 4-5), aghiograful o prezintă antropomorfic pentru a se coborî la capacitatea de înţelegere a contemporanilor săi, când spune că l-a modelat din lut, după care a suflat în faţa lui suflu de viaţă (vaipach beapav nişmatz chaym). Imaginea cu modelatorul din lut o folosesc şi profeţii (Ier. 18, 5; Is. 29, 16; 46, 9; 64, 7; Zaharia 11, 13) în ideea de a fi mai convingători în a-i învăţa pe israeliţi că Dumnezeu dispune de oameni ca olarul de lut. Ca un mare Stăpân şi Modelator al istoriei Dumnezeu permite formarea naţiunilor dar totodată poate dispune şi distrugerea lor dacă se complac păcatului şi nu se supun poruncilor Lui14. Este adevărat că doar prin cuvântul divin toate creaturile, aduse la existenţă în mod spontan, au deventi fiinţe vii, ca unele ce aveau viaţă în ele, numai omul a primit ceva în plus care trebuia păstrat pentru veşnicie, acel ruach Iahve – proprietatea lui Dumnezeu ce trebuia să-i asigure omului nu numai viaţa de pe pământ15, ci chiar veşnicia. Unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii consideră că suflarea lui Dumnezeu alcătuieşte firea sufletului, pentru că zice Biblia: şi s-a făcut omul suflet viu, adică suflet lucrător care are în slujba sa mădularele trupului drept unelte,

13 Idem. 14 Pièrre de Benoit, Trésors des prophètes, Editions Emmaüs (Suisse), 1984, p. 41. 15 Alain Marchadour, Mort et vie dans la Bible, în Cahiers Evangile, nr. 29, Editions

du Cerf, Paris, 1979, p. 10.

Petre Semen

240

următoare voinţei lui16. Explicaţia Sfântului Ioan Gură de Aur este desigur plauzibilă dar nu-i chiar suficientă întrucât toate vieţuitoarele îşi pun în mişcare trupul sau mădularele tot datorită unei forţe vitale, de care anumite mamifere, zburătoare sau vietăţi acvatice se slujesc admirabil şi cu mult mai mare eficienţă decât omul. Ba se poate observa cum anumite creaturi sunt din multe puncte de vedere superioare omului în sensul că au fost create cu o dotare maximală pentru a-şi îndeplini rostul lor. Unii oameni de ştiinţă recunosc chiar că unele dintre calităţile anumitor animale, păsări sau gâze au constituit o reală sursă de inspiraţie pentru unele tehnici de vârf ale omului modern. În schimb, este arhicunoscut că puiul de om vine pe lume cu cea mai slabă dotare părând cea mai neajutorată fiinţă. O descriere foarte realistă a aacestuia o face Edgar Morin când scrie că; Omul-copil, golaş ca un vierme este fiinţa cea mai dezmoştenită a naturii. El vine pe lume fără nici o posiblitate psihologică (o probează, printre altele, copiii abandonaţi sau cei rătăciţi de părinţii lor prin locuri nelocuite de om şi care au crescut pentru o vreme în compania exclusivă a animalelor), fără nici o deprindere ereditară care să-l ajute măcar la autoapărare. De aceea el trebuie să înveţe, nu numai ceea ce este propriu omului, adică limbajul şi comportamentul social, ci chiar şi, ceea ce la animale este înăscut: mersul, înotul, înmulţirea, procrearea, naşterea, etc.17. Acelaşi copil însă nedefinit şi inocent care de milenii a putut să devină vânător iscusit, pescar, ţăran, prinţ, sclav, barbar, civilizat, bun, răutăcios, înţelept, nebun, asasin, savant, antropofag, navigator, miner, laş, erou, hoţ, politician, revoluţionar, reacţionar, etc. datorită capacităţii sale predispuse de a fi educat18.

Din perspectivă teologică s-ar putea răspunde că singur omul este responsabil de cădere şi de perturbarea naturii, numai lui i s-a luat înapoi un dar de mare preţ pentru care se impune să lupte din răsputeri ca să-l redobândească. Deşi pare că Dumnezeu pur şi simplu îl ignoră pe om, totuşi El se implică nemijlocit în viaţa lumii şi mai cu seamă în menţinerea echilibrului din natură. Se poate observa, desigur pentru cine are ochi ca să vadă, asemenea psalmistului (Ps. 103 respectiv 104), că Domnul, ca Unul

16 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIII-a la Facerea, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 150.

17 Cf. Edgar Morin, L’Homme et la Mort, Editions du Seuil, 1970, p. 97. 18 Idem, p. 97.


241

care a creat viaţa, o supraveghează cu atenţie şi o susţine cu tot ceea ce îi este necesar. Într-adevăr, fiecare fiinţă, după specia sa vine la existenţă şi dăinuie pe pământ sub atenta supraveghere divină19, iar omul nu trebuie să piardă din vedere că va suporta consecinţele şi va fi responsabilizat dacă va contribui la dezechilibrul naturii sau al vieţii din ea.

1.Comuniunea omului cu Dumnezeu-condiţie esenţială a vieţii În accepţiunea majoritară a aghiografilor biblici şi a gânditorilor iudei,

viaţa omului nu poate continua independent de Dumnezeu. Dacă orice formă de viaţă vine de la El se subînţelege că şi cea a omului este în totală dependenţă de mila Sa. Ideea centrală a Scripturii este că scopul major al vieţii ar fi întreţinerea bunelor relaţii cu Dumnezeu, adică rămânerea într-o permanenetă comuniune cu însuşi izvorul vieţii. În calitatea lor de mandataţi ai mesajului divin, unii profeţi ţineau să-şi avertizeze confraţii că îndepărtarea de Dumnezeu echivala chiar cu abandonarea vieţii; Că două rele a făcut poporul Meu: Pe Mine, izvorul apei celei vii M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu ţin apă (Ieremia 2, 23). De aceea acelaşi Ieremia recomanda cu insistenţă rămânerea în credinţa lui Dumnezeu. Altfel avertizează; Cei ce se depărtează de Mine, vor fi scrişi pe pulbere (adică nu în cartrea vieţii de care vorbea marele Moise), pentru că au părăsit pe Domnul, izvorul apei celei vii (cap. 17, 13). Ideea de mai sus o preia şi psalmistul numai că acesta este mai explicit când zice; Că la Tine este izvorul vieţii şi întru lumina Ta vom vedea lumina (Ps. 36, 9). Desigur aici nu-i vorba neapărat de lumina astrului zilei. Spre deosebire de plante şi animale, care evident, ca şi omul de altfel, nu pot supravieţui fără lumina naturală, omul mai are nevoie şi de lumina cunoaşterii lui Dumnezeu pentru a-şi împlini rosturile existenţei. Dacă lumina naturală emanată de astrul zilei, pe de o parte, pune în evidenţă lucrurile dezvăluindu-le adevărata formă, lumina lui Dumnezeu ne ajută să intuim existenţa Lui, şi să percepem sensul şi scopul vieţii ca şi El. Şi nu în ultimul rând ne ajută să formăm impresii corecte şi despre realităţile spirituale20. Ideea identificării

19 John Phillips, Comentariu asupra psalmilor, traducere Monica Dan, Editura

Stephanus, vol. III, 2001, p. 45 20 William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului. Vechiul Testament,

trad. de Doru Motz, Editura Lampadarul de aur, Oradea, 2002, p. 541.

Petre Semen

242

lui Dumnezeu cu viaţa se regăseşte şi în textele qumranite; De la Dumnezeul cunoaşterii vine tot ce există şi se întâmplă (I Qs III, 15).

Teologia Primului Testament a fost preluată şi de către aghiografii neotestamentari. Astfel evanghelistul Ioan îşi începe mesajul chiar în termenii psalmistului mai sus citat; În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor (Ioan 1, 4).

Un alt termen prin care Biblia defineşte viaţa este ruach redat de către traduceri prin: duh, vânt, mireasmă, adiere şi, nu de puţine ori, prin sensul de principiu vital. De notat însă că substantivul acesta nu se identifică niciodată cu viaţa propriuzisă, ci sugerează numai că acel ruach este vectorul vieţii, este ceva cu care uneori se identifică însuşi duhul divin pe care psalmistul nu se sfieşte să-l compare cu viaţa însăşi. Că este cauzatorul vieţii ne-o spune psalmistul atenţionând că dacă Dumnezeu ar retrage acel ruach din lume toate ar pieri instantaneu, iar când îl revarsă asupra lumii toate revin la viaţă (Ps. 104, 29-30). Psalmistul conştientizează şi mărturiseşte că la om, doar cu voia Domnului se face şi despărţirea sufletului de trup, după care partea aceasta, după cum afirmă şi Ecclesiastul, se întoarce şi se disipează în pământul din care şi-a împrumutat, pentru un timp, elementele componente cu care s-a înrudit prin existenţa terestră, iar sufletul denumit de el ruach se îndreaptă către Dăruitorul Său (cap. 12, 7)21.

Scriptura ambelor Testamente susţine cu tărie că orice formă de viaţă de pe pământ depinde exclusiv de Dumnezeu atât în ceea ce priveşte originea cât menţinerea şi împlinirea scopului (Facerea 2, 7, 19, 21, 22; Ps. 36, 9; Fapte 17, 25; Romani 4, 17). Numai Dumnezeu îşi are existenţa în Sine Însuşi (Deut. 5, 26; Iosua 3, 10; I Samuel 17, 26; Matei 16, 16), după cum afirmă chiar El când îşi declină identitatea, la rugămintea lui Moise; Ani Ehieh aşer ehieh = Eu sunt Cel ce sunt (Ieşirea 3, 14). Unii teologi şi exegeţi ai textului sfânt găsesc că există chiar o legătură între tetragrama numelui divin ה ו ה יşi verbul ָָה י ה (haia) = a fi, traducând astfel numele; Cel ce este sau Cel ce fiinţează prin Sine Însuşi22. Numele sfânt divin este

21 A se mai vedea şi Fericitul Teodoret al Kirului, Tâlcuirea celor o sută cincizeci de Psalmi ai Proorocului Împărat David, Sfânta Mănăstire Sfinţii Arhangheli-Petru Vodă, 2003 p. 379.

22 L.CL. Fillion, La Sainte Bible commenteé d’après la Vulgate et les textes originaux, septième edition, Tome I, Paris, 1925, p. 197.


243

într-adevăr fără egal deoarece prin el se redă cu exactitate unitatea, simplitatea, veşnicia, neschimbabilitatea şi perfecţiunea fiinţei sfinte a lui Dumnezeu23, cu toate că există şi opinii care susţin că această tentativă exegetică nu este prea ebraică24.

Dumnezeul revelat ne este prezentat de Scriptură ca o divinitate vie şi totodată dătătoare de viaţă (Num. 14, 28; Deut.33, 40; Jud. 8, 19; Rut 3, 13; I Samuel 14, 39; 19, 6; Ieremia 5, 2). Domnul mai este numit şi Dumnezeul cel viu, însă nu doar pentru a-l deosebi la vremea aceea de idolii cei fără de viaţă (Ps. 115, 3-8; 135, 15-18; Is. 44, 9-22; Ier. 10, 8-10), ci pentru a sublinia lucrarea Sa creatoare permanentă prin Duhul Său, cu ajutorul căruia face posibilă orice formă de viaţă (Iov 34, 14-15; Ps. 103 (104) 29) deoarece El singur se descoperă ca Domn al vieţii şi al morţii (II Corinteni 1, 9). El singur este mobilul, izvorul şi susţinătorul a tot ce se mişcă, trăieşte şi există (Fapte 17, 28), şi în mod special cunoscătorul absolut al tuturor legilor vieţii în hotarele căreia omul se poate mişca nestingherit, dar cu condiţia de a nu schimba în vreun fel ordinea stabilită de Creator dacă nu vrea să-şi pună în primejdie propria existenţă25, pe cea a semenilor săi ori a generaţiilor viitoare. Se ştie că ştiinţa modernă a făcut paşi uriaşi în cercetarea şi descifrarea vieţii, a ameliorării ori chiar a prelungirii acesteia, dar momentul şi modul în care a apărut rămâne încă un mister de dezlegat. Afirmaţia biblică nu poate fi contrazisă că viaţa o poate da numai Dumnezeu ca sursă primară şi inepuizabilă (Ps. 35 (36), 9; 65, 9; 138, 13-14), care o şi susţine neîncetat (Iov 33, 4; Ps. 118, 116) şi nimeni nu are dreptul să o suprime (Ieşirea 20, 13; Deut. 5, 17). Ca una care vine de la Dumnezeu, viaţa rămâne monopolul Său prin excelenţă. Conştient de aceasta Moise a impus credincioşilor israeliţi să se abţină cu orice preţ de la consumarea sângelui întrucât se considera vehicol al vieţii (Fac. 9, 4; Lev. 3, 17; 17, 10-14; Deut. 12, 23-25)26. Se sugerează că prohibiţia consumării

23 Idem, op. cit., p. 197. 24 Cf. Philippe Reymond, Dictionnaire d’Hebreux et d’araméen biblique, Le Cerf-

Societé Biblique Française, 1991, p. 154. 25 Vezi şi Ierom. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Ediţie îngrijită de Pr.Prof.

Simion Todoran şi Monahia Zamfira Constantinescu, Ediţia Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995, p. 235.

26 A. Berkley, Mikelson and Phil Logan, Life, în Holman Bible Dictionary, Nashville-Tennesse, 1991, p. 882; William Mac Donald, op. cit., p. 42.

Petre Semen

244

sângelui s-ar mai datora şi faptului că rostul său era exclusiv acela de a se ispăşi prin vărsarea lui pentru păcatele omeneşti iar nu pentru asigurarea hranei deoarece fără vărsare de sânge nu există iertare de păcate27. Trebuie precizat că în sistemul sacrifical vechitestamentar se credea că de fapt sângele ar reprezenta viaţa eliberată din limitele corpului şi împrăştiată pentru a i se da o nouă destinaţie, şi de aceea întreg ceremonialul cultic bazat pe sacrificii de animale, avea în centrul său manipularea sângelui care de fapt constituia un fel de prezentare solemnă înaintea divinităţii a unei vieţi noi dedicate Lui, după ce în prealabil a fost transformată28. Se credea deci, că dacă păcatul duce inevitabil la ruperea comuniunii cu Dumnezeu, numai vărsarea sângelui unei victime curate şi corespunzătoare din punct de vedere cultic, reface acea comuniune. De fapt fără Dumnezeu, viaţa omului nici nu se considera ca deplină. Cu toate că idealul de viaţă al credinciosului israelit era să ajungă la adânci bătrâneţe adică să moară sătul de zile (Facerea 35, 29), după o cunoscută expresie biblică, întrucât o viaţă îndelungată era semnul concret al binecuvântării divine, totuşi nu întotdeauna Dumnezeu prelungea zilele cuiva în funcţie de meritele personale. Patriarhii antedeluvieni au putut experimenta ei înşişi urmările nefaste ale blestemului. Astfel că pe măsură ce păcatul prolifera în lume, viaţa omului s-a tot scurtat (Facerea 5-6). Asocindu-se stilului tradiţional de reflecţie teologică, un mare profet ca Isaia considera că blestemul divin ar fi cauza dispariţiei premature a cuiva, iar binecuvântarea ar fi sinonimă cu prosperitatea, fericirea, bogăţia, şi în cele din urmă longevitatea care le încununa pe toate. Într-una din viziunile sale profetice spune că în Ierusalimul cel Nou; Nu se va mai auzi nici plâns nici ţipăt. Şi nu vor mai fi acolo copii care să moară în floarea vîrstei şi nici bătrâni care să nu ajungă la capătul vieţii lor (cap. 65, 20). Pe de altă parte, dintr-o seamă de texte mai rezultă că adevărata viaţă sau moarte nu ţine de biologic, ci este vorba preponderent de o conotaţie spirituală şi religioasă29. Cel puţin din punctul de vedere al unor psalmişti, moartea apare ca o veritabilă dramă a despărţirii omului de Dumnezeul cel viu. A rămâne deci în relaţie cu

27 Idem, p. 140. 28 A se vedea Blood, în The Ilustrated Bible dictionary, Part 1 Aaron-Golan, Inter-

Versity Press, 1998, p. 202. 29 Alain Marchadour, Mort et vie dans la Bible, în Cahiers-Evangile, no. 29, Editions

du Cerf, Paris, 1979, p. 25.


245

Dumnezeu prin păzirea strictă a preceptelor legământului însemna a opta pentru viaţă, iar întoarcerea către idoli era echivalentul opţiunii pentru calea morţii. Credinţa în Dumnezeul revelat şi respectarea prescripţiilor legii sinaitice se identifica de fapt şi cu înţelepciunea ce garanta viaţa (Pilde 3, 18). În concluzie aşadar, foarte important era ca pentru câştigarea vieţii depline şi păstrarea comuniunii cu Dumnezeu în veşnicie, credinciosul să păstreze nealterată credinţa revelată în Stăpânul absolut al vieţii şi al morţii ca singurul care deţine şi controlează şi cartea vieţii (Ieşirea 32, 32)30.

2. Valoarea vieţii umane după Biblie, reflectată şi în gândirea

iudaică Nu se poate vorbi despre o concepţie iudaică referitoare la efemera

viaţă a omului fără a o raporta direct la Tanak de unde s-a şi inspirat de milenii întreaga cultură a poporului ales. De asemenea nu ne putem raporta la Biblie făcând abstracţie de poporul iudeu şi nici de iudei trecând cu vederea Scriptura deoarece poporul Israel este mai întâi de toate poporul Bibliei, şi are meritul de a fi făcut acest dar, imposibil de evaluat din punct de vedere spiritual, disponibil tuturor popoarelor care au îmbrăţişat, mai devreme sau mai târziu, credinţa monoteistă. De aceea, poate în mod cu totul excepţional s-ar putea vorbi despre concepţia iudaică privitoare la viaţă făcând abstracţie de textul sacru. Într-adevăr, poporul evreu supradenumit de unii învăţaţi iudei şi poporul cărţii, a avut dintotdeauna şi mai are încă un specific cu totul aparte. Ba mai mult, am putea spune chiar o misiune, în primul rând pe plan material de a ameliora viaţa personală, ca de altfel şi pe cea colectivă, prin garantarea chiar din vremea proorocului

30 A se vedea mai pa larg la cuvântul ζ ω ή în Theological Dictionary of the New Testament edited by Gerhard Kittel and Gerhard Friedrich, translatred by Geoffrey W. Bromiley. Abridged in one Volume by Geoffrey W.Bromiley, William B. Eerdmaus Publishing Company, 1985, p. 291.

Aici avem de-a face pentru întâia oară în Scriptură cu o aluzie la înregistrarea celor vii şi o ştergere a numelor celor care mor, în păcate se subînţelege (A se vedea Exodus, în Commentary practical and Explanatory on the Whole Bible, Zondervan Publishing House, Michigan, 1991, p. 80).

Petre Semen

246

Moise a dreptului la proprietate, astfel ca fiecare să se bucure de viaţă sub viţa sa de vie şi sub smochinul său (I Regi 4, 25; Mihea 4, 4; Zaharia 3, 10), dar şi pe plan spiritual, deoarece menirea preoţilor şi cea a profeţilor era de a ridica din ce în ce mai sus standardele morale ale poporului. Sintagma lui E. Renan este în parte adevărată când afirmă că: Poporul evreu lucrează la o operă morală, nu la o operă intelectuală31. Se poate lua în calcul ideea că nu s-a avut în vedere dezvoltarea intelectuală ca un scop în sine, ci punerea acumulărilor intelectuale în slujba restabilirii morale dintre cunoaştere şi viaţă32.

Din totdeauna iudeii, a căror civilizaţie şi cultură s-a clădit pe bazele solide ale Torei revelate, au înţeles că viaţa este valoarea supremă, iar vitregiile istorice care i-au lovit din plin, nu i-au dus la deznădejde şi nici la abandonul luptei cu viaţa, ci dimpotrivă, i-au constrâns să gândească pentru a putea supravieţui. Poate că de aceea aşa cum nota H. Wald, pentru israeliţi pomul vieţii a devenit mai important decât pomul cunoaşterii33. Pentru poporul evreu, ca depozitar consecvent al adevărurilor revelate prin Biblie, viaţa omului nu putea fi niciodată apreciată la adevărata sa valoare. Omul o primeşte ca pe un dar de la Creatorul său pe care trebuie să-l restituie necondiţionat atunci când se impune: pentru că nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare (Ps. 48, 7). Purtând în persoana sa chipul indestructibil al lui Dumnezeu se impune din partea omului ca să merite această viaţa în efemeritatea ei şi să-L imite pe cât îi stă în putere pe Creator la realizarea binelui şi iubirea semenilor. Scriptura ne avertizează că păstrarea ori chiar şi prelungirea vieţii este condiţionată de respectarea strictă a poruncilor divine; Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (Deut. 30 ,15). Incheierea vieţii la o vârstă cât mai înaintată, sau după expresia biblică: La adânci bătrâneţe şi sătul de zile (Fac. 25, 8; 35, 29; Iov 42, 17) se considera ca o binecuvântare divină ori chiar o recompensă pentru o viaţă virtuoasă, ceea ce era de dorit de către tot credinciosul israelit. Pe de altă parte, aceeaşi Scriptură mai avertizează că de fapt, viaţa lungă sau scurtă nu înseamnă decât o slujire permanentă şi obositoare, foarte asemănătoare cu

31 Ernest Renan, Histoire du peuple d’Israël, Calman-Levis, p. 360. 32 Henri Wald, Înţelesuri Iudaice, Colecţia Iudaica, Editura Hasefer, Bucureşti, 1995,

p. 178. 33 Idem, p. 175.


247

o pribegie. Cel puţin aşa rezultă din cuvintele bătrânului patriarh Iacob care îi spune faraonului din Egipt: Puţine şi grele au fost zilele vieţii mele şi n-am ajuns zilele anilor vieţii părinţilor mei, cât au pribegit ei în zilele lor (Facerea 47, 9). Cam la fel gândeşte şi autorul cărţii Iov când aseamănă viaţa omului pe pământ cu lucrarea unui mercenar într-o slujbă ostăşească iar zilele lui ca zilele unui simbriaş (Iov 7, 1). Cu cât omul conştientizează efemeritatea pribegiei sale pe pământ, cu atât mai mult face orice ca să şi-o salveze atunci când se află în primejdie (Iov 2, 4). Înţelepţii rabini recomandă credincioşilor ca viaţa cea atât de trecătoare să o trăiască în chip responsabil realizând fapte meritorii care negreşit îl vor însoţi în lumea ce va să vină34.

Valoarea vieţii umane este înţeleasă unitar, trup şi spirit. Trupului, considerat ca o capodoperă a lui Dumnezeu, trebuie să i se acorde toată atenţia, iar dacă cumva se impune, în situaţii extreme, poate fi eludată chiar şi prescripţia şabatului prin declararea de pikuach nephesh, adică salvarea sufletului dintr-o primejdie35. Ba mai mult, în gândirea iudaică viaţa este atât de scumpă încât se spune că a suprima chiar şi o singură viaţă echivalează cu a suprima întregul univers, iar a salva şi o singură viaţă, echivalează de asemenea cu a salva întregul univers36, iar înţelepţii rabini recomandă: Să nu ofensezi pe nimeni, deoarece fiecare om are virtual calităţi pe care ceilalţi nu le au, fiecare om este considerat o făptură unică, iar înainte de a se fi născut, nimeni pe lume nu a mai fost ca el, şi ca urmare şi fiinţa sa este de neînlocuit37. Nu este permisă nici chiar agresarea fizică a vreunui om pe considerentul că cel ce îşi loveşte semenul lezează însăşi imaginea lui Dumnezeu38.

34 Cf. Avot 6, 9 apud A. Cohen, Talmudul, trad. din franceză de C. Litman, Editura

Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 128-129. 35 Baruch Tercatin, Din Înţelepciunea Torei şi a Hasidismului, Colecţia Judaica,

Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 112. 36 Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, trad. De Viviane Prager, C. Litman, Ţicu

Goldstein, Schiţă a Istoriei poporului evreu, trad. de C. Litman, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p. 840.

37 Alexandru Şafran, Înţelepciunea Cabalei, trad. de Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, Colecţia Judaica, Bucureşti, 1997, p. 192.

38 Idem, op.cit. p. 66.

Petre Semen

248

3. Atentarea la viaţa aproapelui (uciderea, sinuciderea, avortul)39 Raportată la veşnicie, viaţa omului este extrem de scurtă şi totodată

foarte preţioasă. Din perspectiva creştină, ea este asimilată unei călătorii scurte prin lumea ce se constituie pentru om într-o veritabilă şcoală ce-l pregăteşte pentru o altă viaţă, cu durată veşnică. Din aceste raţiuni se şi consideră că dintre toate bunurile acestei lumi, viaţa reprezintă darul cel mai de preţ şi în acelaşi timp dreptul fundamental al oricărei fiinţe umane. Acest drept a fost recunoscut dintotdeauna de către toate popoarele lumii şi garantat prin coduri de legi ce prevedeau şi mijloacele de apărare împotriva oricărei tentative arbitrare de a-l distruge. Legislaţiile lumii, nu numai că au sancţionat cu severitate maximă crima, comisă din culpă sau fără vreo intenţie, dar în acelaşi timp au încercat ca prin interdicţiile lor să se constituie într-un fel de barieră sigură împotriva omorului ca să se protejeze demnitatea umană40. Cum dreptul la viaţă este un drept fundamental pentru om, acesta nu poate şi de fapt nu trebuie relativizat. Păcatul împotriva vieţii umane a repugnat dintotdeauna conştiinţei omului care a condamnat atât fapta în sine cât şi tentativa însăşi de omor. Conform Sfintei Scripturi, fiecare fiinţă umană, indiferent de rasă, religie, poziţie socială, vărstă, stare fizică sau psihică, este creată după chipul lui Dumnezeu şi ca urmare, existenţa efemeră pe pământ se constituie într-un dar sacru de necontestat. Pentru a nu se mai repeta crima lui Cain, imediat după încetarea marelui diluviu, omul a fost atenţionat cu privire la importanţa vieţii omeneşti care-i este oferită de Dumnezeu şi-i aparţine în exclusivitate. Acum se şi dă porunca ce interzice omorul; De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 9, 6). Omul este deci avertizat din nou că glasul sângelui omenesc strigă către El din pământ (Facerea 4, 10) şi cere răzbunare. Gravitatea acestui păcat se poate deduce din faptul că spre deosebire de alte interdicţii pe care Dumnezeu i le-a impus omului mult mai târziu pentru că sunt menţionate abia în decalog de către cartea Ieşirea (cap. 20), interdicţia de a ucide apare chiar din primele

39 Subpunctul “Atentarea la viaţa aproapelui, respectiv uciderea, sinuciderea şi avortul”, este luat din volumul “Păcatul – boală a sufletului – coordonate biblice”, Iaşi, 2004.

40 Cf. P. Glen Saul, Murder, în Holman Bible Dictionnary, Nashville-Tennesse, 1991, p. 993.


249

pagini ale Bibliei, aproape odată cu săvârşirea acelei mari nelegiuiri. Porunca a şaptea care zice: Să nu ucizi! (sau mai corect în ebraică: tu nu vei ucide = Ieşirea 20, 13; Deuteronom 5, 19) vine doar ca o completare a celorlalte deoarece omul o cunoştea deja din timpuri ancestrale. Interdicţia este foarte des menţionată şi în cuvântările profeţilor (cf. Ieremia 7, 6; 22, 3) cu sublinierea că uciderea nu poate fi niciodată ascunsă de Dumnezeu (Isaia 26, 21; Ieremia 2, 34), aşa cum credea Cain în naivitatea sa criminală.

În comparaţie cu legea mozaică, conform căreia viaţa omului are o valoare imensă, după cum zice şi psalmistul; Nimeni nu poate să scape de la moarte , nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face (Psalmul 48, 7-8), ca de altfel şi Ana, mama lui Samuel când recunoştea, plină de uimire, că numai Domnul omoară şi învie (I Samuel 2, 6), legislaţiile altor popoare apărau şi ele viaţa ca pe un dar de mare preţ, numai că aveau alte criterii de evaluare al ei, luând în calcul, aproape exclusiv poziţia şi importanţa socială a persoanei umane.

Am arătat că înainte de legea noahidă, uciderea a fost prompt pedepsită de Dumnezeu Însuşi pentru că încă nu exista o altă instanţă care să-l responsabilizeze pe cel vinovat. Gravitatea păcatului pare într-un fel mai bine accentuată în textul ebraic al cărţii Facerea (cap. 9, 6) unde verbul a vărsa este la viitor şi în acest caz evident că are o şi mai mare relevanţă deoarece lasă să se înţeleagă dispoziţia lui Dumnezeu de a interveni, când se va impune şi dacă El Însuşi va găsi de cuviinţă, acolo unde legea umană, din comoditate, incapacitate ori din cauza corupţiei sau alte interese, nu intervine imediat ca să restabilească dreptatea. La aceasta probabil că face aluzie Domnul Hristos când îl avertizează pe Petru; toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26, 52). Omorul a fost considerat dintotdeauna în creştinism ca un păcat strigător la cer, şi se fundamentează pe textul cărţii Facerea, unde citim că după săvârşirea omorului, Domnul Însuşi şi-a îndeplinit rolul de Judecător şi l-a interogat pe primul criminal al lumii: Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine (Facerea 4, 10). Ce poate cere în strigarea sa? Nimic altceva decât dreptate de la Dumnezeu. Dreptatea care vine, chiar dacă nu întotdeauna atât de repede, aşa cum ar vrea omul. Din sintagma: Străin şi fugar vei fi pe pământ rezultă că Dumnezeu a intervenit, şi de fapt va interveni provocându-i celui

Petre Semen

250

vinovat de moarte de om profunde nelinişti interioare ca un fel de preludiu al pedepselor veşnice. Lui Cain, Dumnezeu, spune Scriptura, i-a pus un semn ca să nu fie ucis de oameni. Depărtându-se puţin de text, Sfântul Ioan Gură de Aur zice; Gemând şi tremurând vei fi pe pământ în loc de Pribeag (străin) şi fugar vei fi pe pământ (Facerea 4, 12), ca să-şi justifice învăţătura adaugă: Pentru că nu te-ai folosit cum trebuie de tăria trupului tău şi de bunăstarea mădularelor tale, te osândesc să tremuri mereu, ca să ai nu numai tu mustrare necontenită, care să-ţi aducă aminte de fapta ta nelegiuită, ci şi ca toţi cei ce te văd să se înveţe, prin înfăţişarea ta, ca pritr-un glas care strigă tare, să nu mai îndrăznească unele ca acestea, ca să nu păţească şi ei la fel41. Desigur interpretarea este oarecum plauzibilă, însă nu se poate verifica în ce a constat de fapt semnul fratricidului, deoarece semnul exterior de care vorbeşte marele învăţător creştin nu se mai repetă şi în cazul altor criminali. În orice caz, din context se poate deduce intrarea în scena vieţii personale a ucigaşului, a glasului conştiinţei pus de Dumnezeu acolo, cum de fapt este pus în fiecare om, ca acesta să ţină seama de el şi să nu moară sufleteşte. Mustrările de conştiinţă ale păcătosului le are în vedere şi profetul Moise, marele învăţător şi legislator al evreilor. El îi avertizează pe confraţii săi de neajunsurile încălcării dictatelor conştiinţei: Veţi fugi (precum Cain) când nimeni nu vă va goni (Levitic 26, 17), iar în cartea Iov sunt date şi mai multe detalii cu privire la starea omului rău. Despre acestea spune că îşi duce în nelinişte toate zilele vieţii lui, şi pentru că mustrările de conştiinţă nu-i dau niciodată pace, se fac simţite prin nişte glasuri îngrozitoare care fac larmă în urechile lui; în mijlocul fericirii lui i se pare că un ucigaş se năpusteşte asupra lui. El nu mai nădăjduieşte să iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie (cap. 15, 21-22). Într-adevăr, mustrarea de conştiinţă este grozavă, dar nu este singura pedeapsă, ci doar preludiul adevăratei pedepse divine pentru cel vinovat de un păcat atât de mare. Cazul regelui David este exemplar în acest sens şi ne demonstrează cât de mari sunt exigenţele divine. Neliniştea provocată de glasul conştiinţei nu-i dădea răgaz zi şi noapte. Imaginea obsedantă a chipului lui Urie pa care l-a ucis, din motive de desfrânare, îi apărea pretutindeni şi se simţea profund vinovat în ochii trişti ai Batşebei,

41 Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întîia, Omilii la Facerea, trad.

introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, p. 227.


251

în privirea obraznică a generalului Ioab complice nemernic care-i servise de unealtă a crimei, în privirile smerite ale slujitorilor săi, ale soldaţilor şi ale fiilor42. Aceasta n-a fost însă singura pedeapsă divină a regelui criminal. Biblia ne informează că s-au adeverit întru totul cuvintele profetului Natan cu privire la necazurile ce se vor abate asupra casei regale. Acesta l-a ameninţat, ca din partea lui Dumnezeu desigur, că pentru păcatul de a-l fi ucis pe Urie Hetitul (II Samuel 11, 17), prin sabia amoniţilor şi a vicleniei susnumitului general, sabia nu se va depărta niciodată de la casa sa. Istoria evenimentelor prezentată de cărţile II Samuel, I Regi şi Cronici ne spune că într-adevăr, din pricina omorului, pentru că şi-a retractat păcatul, şi s-a pocăit cu amar înaintea lui Dumnezeu (cf. Psalmul 50), Acesta l-a iertat, în ideea că nu l-a omorât şi pe el, după cum ar fi meritat, şi l-a cruţat şi de moartea veşnică, însă pedeapsa i-a trimis-o împătrit prin: moartea copilului conceput cu femeia lui Urie (II Samuel 12, 14), prin pierderea celui de-al doilea fiu, pe nume Amnon, ucis de către fiul său Abesalom (II Samuel 13, 29), uciderea lui Abesalom, cel mai bun fiu al său, de către generalul Ioab pentru că se răsculase împotriva propriului părinte, ca să-i ia domnia (II Samuel 18, 9-17), şi în final prin executarea de către Solomon a unui alt fiu al lui, Adonia, pretendent la domnie, ca şi Solomon de altfel (cf. I Regi 2, 24-25).

Un alt caz de omucidere ce nu a putut fi pedepsit de către oameni, şi despre care Biblia ne spune că a intervenit dreptatea lui Dumnezeu, este cel al regelui Ahab şi al soţiei sale Izabela. Şi la aceştia doi, Dumnezeu trimite un mesager (pe profetul Ilie) ca să-i mustre, şi de fapt să-i îndemne la pocăinţă. Deoarece n-au făcut-o li se prevesteşte că exact în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele său (I Regi 21, 19). Păcatul nu putea rămâne nepedepsit şi de aceea, din lucrarea lui Dumnezeu, regele Ahab (874-852 î.H.), a fost ucis, ca din întâmplare, de o săgeată duşmană, şi a murit, iar sângele spălat din rană s-a prelins pe carul său de luptă şi s-a scurs chiar în locul unde murise dreptul Nabot, şi a fost lins de câini (I Regi 22, 35, 38). Ba mai mult, pentru că crima a fost o conspiraţie de familie, au fost pedepsiţi şi fiii acestuia, Ahazia şi Ioram. Aceştia au murit de moarte năprasnică, iar regina Izabela, mama lor, autoarea morală a

42 Cf. John Phillips, Comentariu asupra psalmilor, vol. II, Psalmii 51-100, trad.

Monica Da, Editura Stephanus, 2001, pp. 7-8.

Petre Semen

252

crimei, a fost aruncată de la fereastra palatului regal, iar trupul i-a fost devorat de câini (II Regi 9, 30-37). Aceste amănunte s-au consemnat în scris tocmai pentru a ni se arăta cât de mult urăşte Dumnezeu pe cel ce varsă sânge nevinovat, prin uciderea aproapelui său (Pilde 6, 17), şi intervine singur ca să răzbune pe cel ce varsă sânge de om (Deuteronom 32, 43; Ioel 4, 21; Osea 1, 4). Pentru a-i coştinetiza pe contemporanii săi de gravitatea acestui păcat, profetul Isaia anunţă o zi mare a judecăţii când Dumnezeu va ieşi din locaşul Său cel sfânt ca să pedepsească fărădelegile locuitorilor pământului, iar pământul va arăta sângele pe care l-a supt şi nu va ascunde pe ucigaşii săi (cap. 28, 21).

Ca să descurajeze orice tentativă la viaţa aproapelui, în perioada Vechiului Testament, s-a instituit aşa-numita lege a talionului ce prevedea acelaşi tip de pedeapsă pentru oricine ar fi ucis sau rănit pe aproapele său: Dacă va lovi cineva pe un om şi acela va muri, să fie dat morţii... Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieşirea 21, 12; 24-25). Legea este prea dură s-ar putea spune de cineva, şi aşa este, dacă o comparăm doar cu legislaţiile moderne, profund marcate de gândirea creştină. În majoritatea lor nu mai aplică pedeapsa cu moartea pentru cel vinovat de omor. Să nu se uite însă că legea talionului avea două motivaţii foarte serioase: prima pleca de la prezumpţia că, dacă i se acordă iertare celui rău, el nu va învăţa căile dreptăţii, iar a doua avea ca scop preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte asemnănătoare, de aceea se şi zicea: Tot Israelul va auzi aceasta şi se va teme şi nu se vor mai apuca pe viitor să mai facă în mijlocul tău asemenea rău (Deuteronom 13, 11).

Sinuciderea condamnabilă de către toate religiile lumii este foarte

puţin amintită în paginile Sfintei Scripturi. Sunt prezentate doar câteva cazuri de persoane, care din diverse motive, şi-au curmat viaţa, însă aghiograful se limitează doar la a prezenta cazul fără să formuleze vreo opinie despre gestul lor.

Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 27), omul nu poate pretinde a fi stăpânul absolut al vieţii proprii pe care a primit-o ca pe un dar de la Dumnezeu, ci se poate considera cel mult custodele


253

acesteia. Altfel spus nu poate face cu viaţa chiar ce pofteşte43. De aceea, sinuciderea este considerată ca un păcat destul de grav asimilat cu uciderea, ba chiar şi mai grav, întrucât are ca suport deznădejdea şi necredinţa.Din cercetarea minuţioasă a suiciderilor, unii psihologi au ajuns la concluzia că, în cele mai multe cazuri, sinucigaşii ar apela la acest act necugetat şi disperat din dorinţa de a se răzbuna în vreun fel pe semenii săi, pe societatea care le-ar oferi prea puţin, sau chiar nimic, ori şi în semn de protest faţă de membrii proprii familii. Este adevărat că există în viaţa anumitor oameni situaţii limită, ce par insurmontabile, iar cei necugetaţi înceracă, într-un gest de disperare să se răzbune pe comunitatea care, în opinia lor, i-ar fi frustrat într-un fel sau altul. Cele mai multe cazuri însă sunt motivate de dorinţa de a ieşi din nişte situaţii limită. Scriptura ne vorbeşte despre gestul disperat al regilor Abimelec, Saul şi Zimri. Primul a trăit în vremea judecătorilor lui Israel, care nefiind acceptat ca rege a intrat în conflict armat cu locuitorii cetăţii Sichem, iar după ce a fost foarte grav rănit în luptă, pentru a nu fi dezonorat de duşmani, a cerut scutierului său să-l străpungă cu sabia (cf. Judecători 9, 54). Al doilea personaj, regele Saul, de asemenea în urma rănilor grave primite pe câmpul de luptă, în războiul cu filistenii, a recurs la ultima şi nedorita soluţie de a-şi curma zilele. S-a aruncat în propria-i sabie şi a murit (cf. I Samuel 31, 4). Ultimul caz, regele Zimri şi-a pus şi el capăt zilelor după ce a intuit finalul dezastruos al unui conflict armat în care se angajase cu forţe insuficiente. Deznădăjduit, s-a retras în palatul regal unde s-a autoincendiat. Autorul cărţii I Regi, la cap. 16, 18-19, comentează în felul următor actul cu totul necugetat şi nedemn de persoana umană al regelui Zimri; Astfel a murit el din pricina păcatelor pe care le săvârşise, făcând ceea ce este rău înaintea Domnului (vers. 19), după cum făcuse de altfel şi regele Ieroboam. A făcut prin urmare rău înaintea Domnului prin stilul de viaţă pe care l-a dus, cu totul nedemn de un fiu al lui Dumnezue şi al legământului şi a făcut rău înaintea Domnului şi pentru că şi-a ridicat viaţa. Un alt personaj biblic care a sfârşit la fel de tragic, a fost Ahitofel, consilierul regelui David, vinovat de înaltă trădare, după ce s-a raliat revoltei lui Abesalom împotriva regelui israelit (I Samuel 16-17).

43 Vezi Sinucidere, în Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2001, p. 731.

Petre Semen

254

Cu foarte mici excepţii, din Biblie rezultă că majoritatea persoanelor căzute în gravul păcat al sinuciderii s-au făcut vinovaţi în preaalabil de alte mari păcate înaintea lui Dumnezeu încât s-ar putea conchide că păcatul curmării proprii vieţi a pus stăpânire peste sufletele lor doar ca să le încununeze pe celelalte pentru care nu s-au pocăit, depărtându-se definitiv şi irreparabil de Dumnezeu.

Avortul. Cuvântul avort (sau verbul a avorta) nu apare decât foarte rar

în Biblie deoarece în perioada vechitestamentară, la care ne raportăm, nici nu exista practica întreruperii voluntare a vieţii pruncului în pântecele mamei. Dacă totuşi Biblia aminteşte uneori de acest păcat, o face pentru că era frecvent la alte popoare din vecinătatea arealului locuit de fiii lui Israel. Porunca să nu ucizi îl condamna categoric (Ieşirea 20, 13; Deuteronom 5, 17). Se pare însă că leguitorul a luat în calcul şi posibilitatea uciderii involuntare a pruncului în pântecele mamei cauzate de grave loviri sau răniri corporale. În acest caz, cel vinovat era pedepsit, dar nu atât pentru suprimarea vieţii fătului, ce se considera, probabil, că nu era încă o fiinţă umană, cât mai ales în ideea de a se fi lezat proprietatea aproapelui ce era la mare cinste: “de se vor bate doi oameni, zice legiuitorul, şi vor lovi o femeie însărcinată, şi aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună bărbatul la despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei, şi el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea judecătorilor” (Ieşirea 21, 22). Conform Talmudului însă (Oh 7,6), în anumite circumstanţe, fătul putea fi sacrificat, în ideea de a salva viaţa mamei considerată cu mult mai importantă decât a unui făt nenăscut. Şi în acest caz însă era încălcată porunca a 6-a din Decalog care spune clar: “atta lo tirţah” – “tu nu vei ucide” sau “să nu ucizi!” (Ieşirea 20, 13).

Dacă Scriptura Primului Testament nu conţine decât porunci indirecte împotriva avortului, cea a Noului Legământ ne lămureşte mai deplin că persoana umană, ca purtătoare a chipului divin, începe să existe din chiar momentul conceperii. Astfel, Sfântul Evanghelist Luca ne informează că imediat ce s-a zămislit de la Duhul Sfânt, Domnul Hristos a fost recunoscut şi salutat ca atare de către pruncul Elisabetei, Sfântul Ioan Botezătorul de mai târziu, pe când se afla în pântecele maicii sale, atunci când Sfânta Fecioară a întâlnit-o, şi a salutat-o pe rudenia sa mai în vârstă (Luca 1, 39-41).


255

Şi în Epistola lui Barnaba, citată deja mai sus, apare interdicţia “să nu ucizi copil în pântecele mamei şi nici să-l ucizi după ce s-a născut”, iar pe ucigaşii de prunci îi condamnă spunând că merg pe calea întunericului sau a morţii.

4. Concepţia creştină despre viaţă şi sensul ei Nu putem vorbi despre o concepţie strict neotestamentară şi totodată

creştină de viaţă şi nici despre sensul acesteia independent de Scriptura Primului Testament căruia creştinismul îi este foarte tributar. Există totuşi o incontestabilă deosebire pornind chiar de la termenii care o definesc. Dacă, spre exemplu, în cărţile Primului Testament predomină patru termeni prin care se defineşte viaţa, după cum am arătat deja mai sus, în Noul Testament noţiunile consacrate sunt: ζωή ce indică pe de o parte cursul vieţii (cf. Luca 16, 25; Romani 6, 2; Filipeni 1, 20), viaţa sufletului sau vitalitatea în general (Ioan 4, 50; Fapte 8, 33; 17, 25; I Timotei 4, 8); sufletul omului ψ υ χ ή şi duhul sau spiritul (πνέυμα).

Dintre aghiografii neotestamentari, Sfântul Evanghelist Ioan acordă o mare atenţie vieţii pe care o asociază credinţei în Hristos, Fiul lui Dumnezeu când zice: pentru ca voi să credeţi... şi crezând să aveţi viaţă (Ioan 20, 31). În gândirea teologică ioaneică viaţa creştină nu poate fi concepută ca despărţită de credinţa în Hristos. Atât în Evanghelie cât şi în celelalte scrieri îl identifică pe Domnul şi Învăţătorul său cu sursa oricărei vieţi fiindcă a realizat că venirea Sa în lume a fost de a-şi da viaţa pentru ai Săi şi pentru mulţi (cap. 6, 33-34), dar să-L şi descopere pe Părintele ceresc ca pe Dătător de viaţă despre care precizează că poate să dea şi în alt mod viaţa de cum gândesc oamenii şi să o întreţină nu numai cu pâine, ci cu cuvântul care iese din gura Sa (Matei 4, 4). Tot Sfântul Ioan a dezvoltat aşa numita tipologie a exodului, prezentându-L pe Iisus ca pe un nou Moise care conduce călătoria poporului lui Dumnezeu spre împărăţia cea veşnică44. Într-adevăr, cel ce crede în Hristos şi păzeşte cuvântul Său, nu va vedea moartea în veac (Ioan 8, 51; 11, 26; Marcu 9, 1), subliniază acelaşi evanghelist. Tot Sfântului Ioan îi aparţine relatarea dialogului dintre Iisus şi Marta, sora lui Lazăr unde scoate în evidenţă învăţătura Învăţătorului său

44 C. Spicq, Vie chretiènne et péregrination selon le Nouveau Testament, Paris, 1972,

p. 71.

Petre Semen

256

despre înviere: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25), şi adaugă că învierea în care deja credea sora Mariei poate fi actualizată numai prin El, adică prin mijlocirea Sa. Moartea fizică este destinată tuturor oamenilor şi de la ea nu pot fi exceptaţi nici creştinii, dar credinţa în Hristos, vrea să precizeze Sfântul Ioan, îi va da credinciosului o nouă viaţă prin înviere (cap. 6, 40). S-ar putea chiar spune că pentru cel credincios efectele acestei învieri se actualizează într-o eshatologie deja realizată prin acceptarea credinţei în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi cum credinciosul posedă deja, prin Iisus, viaţa cea adevărată şi veşnică, moartea fizică se constituie doar într-un moment al trecerii pe un alt plan de existenţă, dar îşi pierde efectele destructive45. Chiar dacă în faţa morţii enigma condiţiei umane ajunge la apogeu46, aceasta nu-l satisface în vreun fel. Dimpotrivă, ca unul care poartă chiar în inimă germenele veşniciei, omul este singura fiinţă de pe pământ care conştientizează faptul morţii şi se revoltă împotriva ei. Remarcabilele progrese ale ştiinţei medicale secondată de tehnica de vârf modernă au într-adevăr meritul incontestabil, ca în anumite circumstanţe, să poată prelungi viaţa omului, cu toate că de multe ori este redusă la stadiul de legumă, totuşi anxietatea, angoaza în faţa morţii şi a necunoscutului acesteia nu-l pot părăsi. Prelungirea artificială a vieţii nu este nicidecum în măsură să satisfacă dorinţa înnăscută a omului pentru o altă viaţă mai deplină, mai dreaptă, mai fericită şi prin urmare total diferită de cea de aici. Credinţa creştină, fundamentată permanent pe Cuvântul revelat, ne hrăneşte speranţa că moartea trupească de la care omul s-ar fi putut sustrage dacă nu ar fi păcătuit (Romani 5, 21; Iacob 1, 15), va fi definitiv învinsă într-o zi47. Omul credincios este conştient că viaţa este susţinută prin hrană şi băutură, dar mai crede că nu poate fi asigurată exclusiv prin acestea, ci depinde în primul rând de Duhul ca putere a lui Dumnezeu ce are viaţă prin Sine Însuşi (Ioan 5, 26), trăieşte veşnic (Apoc. 4, 9-10; I Timotei 6, 16) şi este

45 Bruce Vawter C.M., Il Vangelo secondo Giovanni, în Grande Commentario

Biblico, a cura di Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, Queriniana-Brescia, 1973, p. 1410

46 Le mysthère de la mort, în volumul: Concile Oecumenique Vatican II, Constitutions, Dêcrets, Declarations, Messages, Editions du Centurion, Paris, 1967, p. 229.

47 Idem, p. 229.


257

dispus să o împărtăşească şi oamenilor fiindcă este prin excelenţă Duh de viaţă Făcător (I Cor. 15, 45)48. El singur este Domn al vieţii şi al morţii (I Petru 4, 5) şi îi judecă pe toţi (I Cor. 15, 45).

Din perspectiva teologică a cărţilor neotestamentare, omul a primit viaţa ca pe un dar care-l responsabilizează înaintea lui Dumnezeu. De aceea credinciosul, după mărturia Apostolului Pavel, nu mai trăieşte exclusiv pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu (cf. Rom. 14, 7-8; Coloseni 3, 23), pentru Hristos-Dumnezeu pe care-L mărturiseşte fiindcă biruinţa lui de la cruce şi înviere a făcut accesibilă calea spre împărăţie a celor ce-L mărturisesc49. Concepţia neotestamentară diferă deci substanţial de cea vechitestamentară prin aceea că accentuiază ideea că Iisus Hristos a adus adevărata viaţă (II Timotei 1, 10). Totuşi între cele două Testamente existăşi o evidentă asemănare şi anume că atât unul cât şi celălalt îi propun omului o opţiune majoră. Într-un fel, s-ar putea spune că i se propune omului o opţiune foarte responsabilă aproape ca şi în mitologia greacă unde se spune că viteazului Hercule, ajuns la o răscruce de drumuri, i se impunea să aleagă între bine şi rău. Conform Primului Testament, credinciosul este invitat să opteze pentru calea vieţii propuse de Dumnezeu (Deut. 30, 15-16). În Biblie apar de multe ori termeni precum: drum, cale sau traseu de urmat pentru a se indica maniera de a trăi conform preceptelor legale, pentru a ilustrea cu alte cuvinte, conduita morală şi comportamentul religios50. Conceptul de cale a vieţii vrea să ilustreze mai convingător opoziţia categorică dintre modul de viaţă a celor răi, care conduce la ruină

48 R. Bultman, The Concept of Life in The New Testament, în Theological Dictionary

of The New Testament, edited by Gerhard Kittel and Gerhard Friedrich, translated in one volume by Geoffrey W. Bromiley, William B. Ferdmans, Publishing Company, 1985, pp. 293-294.

49 Heiko Krimmer, Epistola către Romani, Comentariu biblic, vol. 10, Editura Lumina lumii, 2001, p. 338.

50 S. De Fiores, Itineraire spirituel, în Dictionnaire de la Vie Spirituelle, sous la direction de Stefano De Fiores et Tullo Goffi. Adaptation française par François Vial, Les Editions du Cerf, Paris, 1987, p. 550: Tema cu cele două căi ale vieţii era foarte cunscută în antichitatea elenă şi este preluată, comentată desigur şi bine fundamentată scripturistic de către unii Părinţi ai Bisericii din perioada apostolică. A se vedea spre exemplu Epistola lui Barnaba, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad., note şi indici de Pr. D. Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979, pp. 135-135, unde cele două căi sunt asimilate lumii (calea vieţii) şi întunericului (calea morţii).

Petre Semen

258

şi respectiv pierderea vieţii veşnice (cf. Pilde 21, 8; 12, 28; Ps. 1, 6) şi calea drepţilor care duce la viaţă (I Samuel 12, 23; I Regi 8, 36; Pilde 2, 19; 6, 23; Ier. 21, 8). Dacă Profetul Ieremia anunţa că Dumnezeu este Cel care-i propune omului să opteze pentru una din cele două căi (cap. 21, 8) inspirat şi el de textul din Deut. 30, 15, Mihea în schimb încearcă să-i arate credinciosului şi semnificaţia morală a căii vieţii: Ţi s-a arătat omule ceea ce este bun şi ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire şi milostivire, şi cu smerenie să mergi înaintea Domnului Dumnezeului tău (cap. 6, 8). Din scrierile neotestamentare rezultă că viaţa este înţeleasă tot ca un fel de traseu ori călătorie ce trebuie realizată, dar oricum, ci în comuniune cu Persoana lui Hristos care se identifică pe Sine cu calea de urmat, cu adevărul de însuşit şi păstrat şi viaţa de dorit, spre a putea accede în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 14, 6). În concluzie se cuvine a sublinia totuşi că oricât de elevată pe plan spiritual ar fi viaţa cuiva, Hristos avertizează totuşi că nimeni nu poate avea acces liber la Dumnezeu-Tatăl ignorându-L pe El. Numai prin El şi jertfa Sa ispăşitoare ni s-a deschis din nou calea spre viaţă. A fost ridicată, s-ar putea spune paza heruvimilor cu sabia de foc ce păzeau cu străşnicie pomul vieţii. Iisus afirmă: Eu sunt învierea şi viaţa, adică viaţa împlinită în perfectă armonie cu Dumnezeu, viaţă ce poate fi câştigată exclusiv prin El51. Este adevărat că pentru a realiza în viaţă exigenţele divine, pentru cei ce se decid pentru calea vieţii, se impune un mare efort de voinţă şi o transformare radicală a întregii fiinţe, o purificare profundă a inimii, o veritabilă moarte a omului vechi şi o înviere în şi cu Dumnezeu52.

Concluzii Din cele expuse mai sus rezultă că omul, ca de altfelîntreaga făptură, n-

a putut să apară la întâmplare. După Biblie, suflarea de viaţă împărtăşită omului diferă de cea a restului vieţuitoarelor mai ales prin aceea că odată cu ea i s-a dat acestuia şi sentimentul iubirii Creatorului său, raţiunea care-l îndeamnă să fie asemenea Lui, voinţa de a-L sluji şi în cele din urmă

51 A se vedea şi Gerhard Maier, Evanghelia după Ioan, Comentariu biblic, vol. 6-7, Editura Lumina lumii, Korntal, Germania, 1999, p. 612; Jamieson, Fausset Brown, Commentary Practical and Explanatory on the Whole Bible, Zondervan Publishing House, Michigan, 1991, pp. 1060-1061.

52 Pièrre de Benoit, Trésors des prophètes, Editions Emmaüs (Suisse), 1984, p. 56.


259

menirea de a stăpâni pământul. Recunoaşterea alcătuirii sale printr-un act special de către Dumnezeu o mărturiseşte pentru toţi inspiratul psalmist când exclamă copleşit de uimire, dar şi dintr-un vădit sentiment de gratitudine: Tu Doamne mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură aşa de minunată (Ps. 139, 13). Prin urmare, dacă Dumnezeu ne-a creat dintr-o iubire specială înseamnă că îi aparţinem pentru întotdeauna, aşa cum mărturisea şi Isaia la timpul său: Aşa grăieşte Domnul care te-a făcut, Iacobe, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! Nu te teme de nimic căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume; eşti al Meu. Ai preţ în ochii Mei... eşti preţuit şi te iubesc... te-am făcut spre slava Mea. Ai preţ în ochii Mei, te-am întocmit şi te-am alcătuit (Is. 43, 1, 3-4, 7). Rostul omului pe pământ, ca de altfel şi condiţia vieţii sale este de a menţine cu orice preţ legătura cu Părintele Său Creator; fiindcă El singur este Dumnezeu şi nu este alt Dumnezeu în afară de El; Numai El dă viaţă şi tot El omoară, El răneşte şi tot El tămăduieşte, şi nimeni nu poate să scoată pe cineva din mâna Lui (Deut. 32, 39). Credinciosul evreu era îndemnat să conştientizeze că numai la Dumnezeu este toată puterea deoarece El singur omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi tot El scoate de acolo (I Samuel 2, 6). Cu alte cuvinte, Dumnezeu, prin Duhul Său animează şi organizează materia fixându-i în acelaşi timp legi precise pentru a conserva viaţa, a o perpetua şi a o înmulţi.

Petre Semen

260

The sense and the value of life in the jewish and christian thinking Abstract: The subject “The sense and the value of life in the jewish and christian

thinking” deals firstly with the biblical vision on life. The Scripture through both Testaments states that any kind of life depends on God for its origin as well as for the keeping and fulfilment of its destination.

From the theological perspective of the neoteastamantary texts, if man received life as a divine gift this makes him responsable in front of God. The life on earth is also seen as a journey that must be made in communion with the Person of Jesus Christ who identifies Himself with the path to be followed, with the truth itself as well as with the ideal life so that one can get a more complete life in the kingdom of God.

Bibliografie:

1. Fundamentarea biblică a rugăciunilor pentru morţi, în Rev. PAX ET UNITAS, Editura Serafica, Roman, pp. 63-71.

2. Sfânta Scriptură a Vechiului Testament în viziunea şi omiliile la Evanghelia după Matei a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Rev. PAX ET UNITAS, nr. 2, Editura Serafica, Roman, 2004, pp. 77-88.

3. The classical and modern cronology referring to prophet Daniel, în Rev. SACRA SCRIPTA. Review of the Center for Biblical Studies, nr. 1, december, 2003, Cluj-Napoca, pp. 42-59.

4. Sfinţii Arhangheli şi slujirea lor, după Sfânta Scriptură, în “Teologie şi Viaţă”, VI, 1996, nr. 7-12, pp. 114-118.

ORIGINEA, SENSUL ŞI VALOAREA VIEŢII ÎN GÂNDIREA IUDAICĂ … originea sensul vietii.pdfPetre...

Documents

Transcript of ORIGINEA, SENSUL ŞI VALOAREA VIEŢII ÎN GÂNDIREA IUDAICĂ … originea sensul vietii.pdfPetre...