ORGANIZAŢIA DE COOPERARE DE LA SHANGHAI (SCO)     

 

2 Votes

Alianţa strategică între China şi Rusia s-a realizat în iunie 2001 prin aşa-numita organizaţie Shanghai Five,

redenumită ulterior Shanghai Cooperation Organization. În prezent membrii acestei organizaţii sunt în

număr de şase: Rusia, China, Kazahstan, Kyrgyzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Alte patru ţări au statut de

observtori: India, Pakistanul, Mongolia şi Iranul.

Scopul organizaţiei este acela de a facilita: securitatea regională, „cooperarea în politică, economie,

comerţ, pe plan militar, ştiinţifico-tehnic, cultural şi educaţional, ca şi în energie, transporturi, turism şi

protecţia mediului” . SCO a devenit un bloc energetico-financiar din centrul Asiei care reuneşte interesele

sino-ruse. Este o organizaţie internaţională, întrucât are reprezntare juridică pe baza dreptului

internaţional privind dezvoltarea cooperării pe diferite domenii. SCO a primit statutul de observator în

cadrul Adunării Generale a ONU. Din punct de vedere politico-militar şi economic, analiştii consideră că

SCO este cea mai mare contrapondere faţă de interesele globale americane. Preşedintele Rusiei, Vladimir

Putin, a declarat în mai 2006 că SCO reprezintă o contrapondere la NATO şi UE luate la un loc. Surprins de

amploarea pe care a căpătat-o SCO, liderul de la Kremlin a menţionat într-o declaraţie acordată

cotidianului „Financial Times”, că nu ar dori ca această organizaţie să se transforme într-un boc politico-

militar .

La sammitul din 5 iulie 2005 s-a hotărât obligativitatea ţărilor NATO să indice termene concrete de

retragere a bazelor militare de pe teritoriul ţărilor membre SCO şi s-au fixat obiectivele parteneriatului

strategic: limitarea influenţei SUA în Asia Centrală; exploatarea în comun a uriaşelor resurse de petrol şi

gaze naturale din zona Asiei Centrale; obligativitatea pentru SUA de a prezenta un calendar de retragere a

trupelor din Afganistan.

La sammitul din 15 iunie 2006 s-a instituit postul de secretar general al organizaţiei, pe care-l va ocupa în

perioada 2007-2009 reprezentantul Kazahstanului . De asemenea, s-a adoptat un plan general unic de luptă

antiteroristă. Acest sammit a reţinut atenţia opiniei publice mondiale şi printr-un alt aspect. Invitat să ţină

un discurs, liderul iranian Mahmud Ahmadinejad a propus Rusiei şi Chinei ca ţări cu drepturi depline în

SCO, precum şi Indiei şi Pakistanului, state cu statut de observatori la fel ca şi Iranul, o colaborare pentru

exploatarea bogatelor lor resurse energetice. Vladimir Putin a reacţionat imediat, propunând crearea „unui

club energetic” în cadrul SCO, un fel de „OPEC al gazelor naturale ”. O astfel de organizaţie ar putea face

cu gazul cum face OPEC cu petrolul: orice reducere a producţiei înseamnă automat o creştere a preţurilor.

Prin urmare, dacă o astfel de idee va reuşi, având în vedere că Rusia şi Iranul controlează cele mai mari

rezerve de gaze din lume, înseamnă că un viitor cartel ruso-iranian al combustibililor ar putea determina o

schimbare substanţială a repartizării globale de forţe pe arena internaţională. Moscova şi Teheranul vor

putea ajunge în situaţia de a dicta împreună preţul mondial la gaze naturale, şi, ca urmare, vor putea

acţiona geostrategic – folosind „arma energetică” – în diferite zone importante ale lumii. Un precedent deja

a fost creat; este vorba despre criza gazului natural de la începutul anului 2006, provocată de Rusia, şi

consecinţele acesteia.

Sammitul SCO din 15 iulie 2006 a însemnat indiscutabil o veritabilă provocare pentru SUA . Rusia se mişcă

repede, demonstrând că alături de China, axa Moscova-Beijing, dispune de strategii geopolitice bine

fundamentate . Rusia a anunţat vânzarea către Iran a unor rachete sol-aer TOR-1-M pentru apărarea

reactorului nuclear de la Buşer şi a industriei sale nucleare în plină dezvoltare chiar în contextul profilării

unor posibile atacuri aeriene americane si/sau israeliene. Mai mult, interesele Moscovei în zonă mai sunt

legate şi de dezvoltarea vânzărilor de reactoare nucleare, iar China a semnat acorduri cu Rusia privind

importuri de gaze naturale de peste 100 miliarde de dolari în următorii 30 de ani.

Ca cel mai puternic actor mondial, cu responsabilităţi faţă de securitatea globală, SUA nu-şi pot permite să

asiste pasiv la această ascensiune a blocului eurasiatic. Orice mutare neinspirată, după doctrina loviturii

preventive, care înseamnă o continuare a politicii agresive, după modelul Irakului şi Afganistanului, ar

putea compromite pe termen lung interesele SUA în zonă, sau altfel spus, naşterea unui nou centru de

putere mondială .

Scurt istoric şi structura actuală

Organizaţia Shanghai Five a fost creată în data de 26 aprilie 1996 prin semnarea „Tratatului pentru

adâncirea încrederii militare în regiunile de frontieră”. Tratatul a fost semnat la Shanghai de către şefii de

stat ai Kazakstan, China, Kyrgyzstan, Rusia şi Tajikstan.

În cadrul unei întâlniri desfăşurate la Moscova, la data de 24 aprilie 1997, aceleaşi state au semnat

„Tratatul pentru reducerea forţelor militare în regiunile frontierelor”. Următoarele întâlniri anuale ale

organizaţiei Shanghai Five au avut loc astfel: în anul 1998 la Almaty (Kazakstan), în 1999 la Biskek

(Kyrgyzstan), în 2000 la Dushanbe (Tajikstan), iar în anul 2001, summit-ul anual s-a reîntors în Shanghai

(China) .

La summit-ul anual al Shanghai Five, desfăşurat în anul 2001 la Shanghai (China), cei cinci membrii au fost

de acord cu admiterea cererii Uzbekistanului de a se alătura ca membru cu drepturi depline la Shanghai

Five şi transformarea acesteia în Shanghai Six. Astfel, toţi cei şase şefi de state au semnat la data de 15

Iunie 2001, Declaraţia Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai.

Nou născuta organizaţiei a proclamat, întărirea încrederii reciproce, relaţiile de prietenie şi bună

vecinătate între statele membre, promovarea cooperării eficiente în domeniile politic, economic, ştiinţific şi

tehnologic, cultural, educaţional, energetic, transporturi, ecologic şi alte domenii.

Structura SCO seamănă în multe privinţe, atât cu cea a NATO cât şi cu a Uniunii Europene .

Consiliul şefilor de State este corpul cu puterea cea mai înaltă de decizie în cadrul Organizaţiei. Acest

consiliu se întruneşte la summit-urile organizaţiei, care au loc în fiecare an într-una dintre capitalele

statelor membre.

Consiliul şefilor de Guverne este al doilea consiliu la nivel înalt în cadrul organizaţiei. Consiliul ţine de

asemenea summit-uri anuale, la care membrii discută probleme de cooperare multilaterală. Consiliul

aprobă totodată şi bugetul organizaţiei.

Consiliul Miniştrilor de Externe ţine de asemenea regulat, întâlniri, unde se discută situaţia curentă

internaţională şi modul de relaţionare cu alte organizaţii internaţionale.

Consiliul Coordonatorilor Naţionali, după cum şi numele sugestionează, coordonează cooperarea

multilaterală a statelor membre în interiorul cadrului stabilit prin carta organizaţiei.

Secretariatul Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai este principala structură executivă a

organizaţiei. El serveşte la implementarea deciziilor organizaţiilor, a proiectelor de documente propuse,

asigură fluxul şi păstrarea documentelor, pregăteşte activităţile specifice în cadrul organizaţiei,

promovează şi difuzează informaţii despre SCO. Secretariatul îşi are cartierul general în Beijing.

La sammitul din 15 iunie 2006 s-a instituit postul de secretar general al organizaţiei, pe care-l va ocupa în

perioada 2007-2009 reprezentantul Kazahstanului .

Structura Regională de Anti-Terorism, cu cartierul în Tashkent, Uzbekistan, este un organ permanent al

SCO care asigură promovarea cooperării statelor membre împotriva terorismului, separatismului şi

extremismului. Şeful structurii este ales pentru un mandat de trei ani. Fiecare stat membru trimite câte un

reprezentant permanent în cadrul structurii.

Domenii de actvitate

Cel mai importand domeniul îl reprezintă cooperarea în probleme de securitate. Scopul creării Organizaţiei

de Cooperare de la Shanghai este de a face faţă ameninţărilor cu care se confruntă ţările membre ale

organizaţiei. De asemenea, urmăreşte asigurarea stabilităţii şi securităţii regionale în Asia, şi nu agresiunea

îndreptată împotriva unei anumite ţări. Crearea organizaţiei este în favoarea stabilirii noului sistem

internaţional de securitate .

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai este primordial centrată în jurul naţiunilor membre ale Asiei

Centrale şi împărtăşeşte îngrijorările acestora, îndeosebi cele legate de principalele ameninţări, cum ar fi:

terorismul, separatismul şi extremismul .

Începând cu anul 2003, s-a înfiinţat la Shanghai, în China, un Centru Întrunit de Combatere a Terorismului.

La Summit-ul din 16-17 iunie 2004 al SCO, desfăşurat la Tashkent, în Uzbekystan, s-a ajuns la acordul de a

forma o Structură Regională Antiterorism (RATS). Pe 21 aprilie 2006, Organizaţia de Cooperare de la

Shanghai a decis fondarea unui nou institut de luptă transfrontalieră împotriva drogurilor şi a crimei

organizate.

La sammitul din 5 iulie 2005 s-a hotărât obligativitatea ţărilor NATO să indice termene concrete de

retragere a bazelor militare de pe teritoriul ţărilor membre SCO şi s-au fixat obiectivele parteneriatului

strategic: limitarea influenţei SUA în Asia Centrală; exploatarea în comun a uriaşelor resurse de petrol şi

gaze naturale din zona Asiei Centrale; obligativitatea pentru SUA de a prezenta un calendar de retragere a

trupelor din Afganistan. De asemenea, s-a adoptat un plan general unic de luptă antiteroristă.

La 21 aprilie 2006, SCO a adus la cunoştinţă planul de luptă împotriva traficului ilegal de droguri. Grigory

Lognninov, reprezentantul Rusiei, a declarat în aprilie 2006 că SCO nu intenţionează să devină un bloc

militar, dar, în acelaşi context, el a subliniat faptul că datorită creşterii ameninţărilor datorate terorismului,

extremismului şi separatismului, este absolut necesară o implicare pe scară largă a forţelor armate pentru

rezolvarea problemelor de securitate.

Sammitul SCO din 15 iulie 2006 a însemnat indiscutabil o veritabilă provocare pentru SUA . Rusia se mişcă

repede, demonstrând că alături de China, axa Moscova-Beijing, dispune de strategii geopolitice bine

fundamentate. Rusia a anunţat vânzarea către Iran a unor rachete sol-aer TOR-1-M pentru apărarea

reactorului nuclear de la Buşer şi a industriei sale nucleare în plină dezvoltare chiar în contextul profilării

unor posibile atacuri aeriene americane sau/şi israeliene. Mai mult, interesele Moscovei în zonă mai sunt

legate şi de dezvoltarea vânzărilor de reactoare nucleare, iar China a semnat acorduri cu Rusia privind

importuri de gaze naturale de peste 100 miliarde de dolari în următorii 30 de ani.

În cadrul SCO s-au desfăşurat numeroase exerciţii militare. Primul de acest fel s-a desfăşurat în anul 2003,

cu o primă etapă în Kazaksan şi o a doua etapă în China. La o scară mai mare, dar în afara cadrului SCO, a

avut loc pentru prima dată, un exerciţiu militar de cooperare Rusia – China, care s-a desfăşurat în 2005,

sub denumirea Misiune de Pace 2005, în perioada 19 – 30 august august 2005, şi care a avut un evident

caracter strategic.

Şeful Marelui Stat Major al Armatei Federaţiei Ruse, generalul Iuri Baluievski a făcut următoarea precizare

în legătură cu această aplicaţie: „Exericşiul urmăreşte să asigure un răspuns adecvat provocărilor militare

din zona Asia Pacific şi din alte părţi ale lumii”. Scopul aplicaţiei a fost compatibilizarea forţelor de reacţie

rapidă sino-ruse în domeniul combaterii terorismului, separatismului şi extremismului.

Comandamentele sino-ruse au avut în vedere următorul scenariu: se ocupă de către un presupus inamic

insula Shandong (nu departe de de Taiwan); riposta sino-rusă; opt zile de manevre navale, aeriene şi de

infanterie; exerciţiu de foc real care simulează o blocadă navală, o operaţiune amfibie şi utilizarea forţelor

de evacuare.

Rusia a urmărit prin acest exerciţiu să-şi exerseze flota de război, submarinele şi aviaţia militară. Au fost

folosite bombardierele TU-95 MC şi bombardierele cu rază medie de acţiune TU-22, acestea din urmă fiind

ofertate spre vânzare Chinei. De altfel, în domeniul vânzărilor de armament ale Rusiei în China, cifra de

afaceri era esimată la peste două miliarde de dolari.

Luând în considerare succesul deplin declarat de organizatorii exerciţiului militar sino-rus, oficialii de la

Moscova au demarat discuţiile în cadrul SCO în legătură cu cooptarea Indiei pentru un exerciţiu întrunit, în

viitor.

Un alt important exerciţiu militar întrunit, a avut loc în anul 2007, în localitatea Cheyabinsk (din Rusia,

aproape de Asia Centrală). Au participat mai mult de 4000 de soldaţi din China, fiind întrebuinţate forţe

aeriene şi armamente moderne cu ghidare precisă.

În octombrie 2007, SCO a semnat un angajament cu Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, în

capitala Tajikistanului, la Dushanbe, pentru întărirea cooperării în domeniul securităţii şi al traficului ilegal

de droguri. Planuri de acţiuni întrunite între cele două organizaţii au fost prevăzute să fie semnate pe

parcursul anului 2008 la Beijing.

Un acord-cadru pentru a dezvolta cooperarea în domeniul economic a fost semnat de către membrii SCO pe

23 septembrie 2003. La aceeaşi întâlnire, primul ministru al Chinei, Wen Jibao a propus ca obiectiv cu

termen îndelungat fondarea unei pieţe libere în aria de responsabilitate a SCO, şi aplicarea unor măsuri

imediate de îmbunătăţire a traficului de bunuri în regiune. Un plan de urmat, cu 100 de obiective şi acţiuni

specifice, a fost semnat un an mai târziu, pe 23 septembrie 2004 .

Sammitul din 15 iunie 2005 a reţinut atenţia opiniei publice mondiale şi printr-un alt aspect. Invitat să ţină

un discurs, liderul iranian Mahmud Ahmadinejad a propus Rusiei şi Chinei ca ţări cu drepturi depline în

SCO, precum şi Indiei şi Pakistanului, state cu statut de observatori la fel ca şi Iranul, o colaborare pentru

exploatarea bogatelor lor resurse energetice. Vladimir Putin a reacţionat imediat, propunând crearea „unui

club energetic” în cadrul SCO, un fel de „OPEC al gazelor naturale ”. O astfel de organizaţie ar putea face

cu gazul cum face OPEC cu petrolul: orice reducere a producţiei înseamnă automat o creştere a preţurilor.

Prin urmare, dacă o astfel de idee va reuşi, având în vedere că Rusia şi Iranul controlează cele mai mari

rezerve de gaze din lume, înseamnă că un viitor cartel ruso-iranian al combustibililor ar putea determina o

schimbare substanţială a repartizării globale de forţe pe arena internaţională. Moscova şi Teheranul vor

putea ajunge în situaţia de a dicta împreună preţul mondial la gaze naturale, şi, ca urmare, vor putea

acţiona geostrategic – folosind „arma energetică” – în diferite zone importante ale lumii. Un precedent deja

a fost creat; este vorba despre criza gazului natural de la începutul anului 2006, provocată de Rusia, şi

consecinţele acesteia.

La 25 octombrie 2005, la Summit-ul de la Moscova al SCO, secretarul general al organizaţiei a reliefat

faptul că Organizaţia va prioritiza proiectele comune în domeniul energiei; acestea vor include sectorul

petrolifer şi al gazelor naturale, exploatarea unor noi rezerve de hidrocarburi, cât şi utilizarea în comun a

resurselor de hidroenergie. La această întâlnire a fost agreată înfiinţarea Consiliului Interbancar al SCO, cu

scopul de a finanţa viitoarele proiecte comune. Prima întrunire a Consiliului Interbancar a avut loc la

Beijing la 21-22 februarie 2006.

La Summit-ul SCO din 30 noiembrie 2006, reprezentantul Ministerului de Externe al Rusiei a anunţat că

Rusia pregăteşte planuri pentru Clubul Energetic al statelor membre SCO Necesitatea acestui „club” a fost

reiterată de către Moscova la summit-ul din noiembrie 2007.

Cooperarea culturală se regăseşte de asemenea în acordul-cadru al Organizaţiei de Cooperare de la

Shanghai. Miniştrii Culturii ai SCO s-au întâlnit pentru prima dată la Beijing în data de 12 aprilie 2002,

unde au semnat o declaraţie comună pentru continuarea cooperării în domeniu. Cea de-a treia întâlnire a

miniştrilor culturii s-a desfăşurat la Tashkent, Uzbekistan, în zilele de 27-28 aprilie 2006.

Festivalul şi Expoziţia de Arte a SCO a avut prima stagiune în aceeaşi perioadă cu Summit-ul de la Astana,

în 2005. A doua stagiune a avut loc în iunie 2006, la Shanghai. Kazakhstanul a propus şi un Festival SCO al

dansului popular, programat a se desfăşura la Astana, în 2008.

Coordonatele principale ale parteneriatului strategic China – Rusia

Relaţiile de parteneriat strategic dintre China şi Rusia au importanţă foarte mare nu numai pentru mediul

de securitate din Extremul Orient, de pe continentul asiatic şi din zona Asia-Pacific, ci şi pentru mediul de

securitate din întreaga lume.

Rusia şi China au o frontieră comună de 7000 de kilometri, iar problemele de frontieră, atât în zona

Amurului, cât şi în restul acestui spaţiu imens nu sunt puţine. De-a lungul anilor, Rusia şi China şi-au

disputat cele peste 2400 de insule de pe Amur, iar în anii `80 au avut loc chiar ciocniri violente ale forţelor

aflate de o parte şi de alta a frontierei.

Parteneriatul sino-rus nu este antiamerican, nici antieuropean; el nu vizează neapărat crearea unui pol de

putere – Rusia şi China .

Parteneriatul sino-rus este unul de perspectivă în sensul că, prin acest sistem de relaţii, Rusia şi China

doresc ca, în etapa multipolarităţii, să pătrundă ca doi poli de putere extrem de puternici, în măsură să

reziste (individual sau prin cooperare) confruntărilor de atunci.

Foarte sintetic, parteneriatul strategic ruso-chinez vizează: consolidarea economiilor fiecărei ţări, astfel

încât, fiecare să devină o puternică entitate în spaţiul asiatic şi în Asia-Pacific; colaborarea la exploatarea

petrolului din zona siberiană şi din cea a Asiei Centrale şi realizarea unor puternice rezerve care să facă

faţă oscilaţiilor pieţei şi marilor probleme energetice ale viitorului; realizarea unui mediu de securitate în

regiune, asigurarea stabilităţii, atât în zonele de contact, cât şi în spaţiile de interes; combaterea

terorismului şi a crimei transfrontaliere; gestionarea crizelor şi situaţiilor conflictuale din regiune;

reducerea efectelor de fobie prezentate în acest spaţiu imens şi controlul foaierului perturbator,

independent, prin cooperare bilaterală .

Alianţa nucleară China – Rusia

La sfârşitul lunii mai 2008, Moscova şi Beijingul au făcut front comun împotriva scutului american

antirachetă, deschizând totodată, un nou capitol al relaţiilor sino-ruse, prin parafarea unui contract nuclear

în valoare de nu mai puţin de un miliard de dolari, secondat de o intensificare a negocierilor vizând

construirea unui nou oleoduct.

Aflat în vizită oficială la Beijing, preşedintele rus, Dimitri Medvedev şi omologul său chinez, Hu Jintao, au

denunţat la unison planurile SUA de extindere în Europa a scutului anti-rachetă destinat eventualelor

ameninţări balistice iraniene sau nord coreene. Ambele părţi consideră că înfiinţarea unui sistem global de

apărare antirachetă, inclusiv desfăşurarea unor astfel de sisteme în anumite regiuni ale lumii, sau planuri

pentru o asemenea cooperare, nu ajută la menţinerea echilibrului şi stabilităţii strategice şi afectează

eforturile internaţionale de control asupra armelor şi neproliferării.

Acordul nuclear sino-rus prevede construirea unui al patrulea bloc la o uzină deja existentă în China şi

livrări de uraniu rus uşor îmbogăţit.

Relaţiile SCO cu Occidentul

Cu toate că Declaraţia de constituire a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai include un paragraf,

potrivit căruia aceasta „nu este o alianţă direcţionată împotriva altor state sau regiuni şi aderă la principiile

deschiderii”, majoritatea observatorilor cred că scopurile originale ale SCO au fost de a contrabalansa

influenţa şi puterea economico-militară a Statelor Unite şi, tangenţial, de a evita conflictele ce ar permite

SUA să intervină în zone din vecinătatea Rusiei şi Chinei.

În cadrul întâlnirii la vârf a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, care a avut loc la Bishkek, în

Kargazstan, fostul preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, preciza: „Orice încercare de a rezolva

probleme globale sau regionale în mod unilateral nu are niciun viitor”.

În spatele acestei formulări oarecum nebuloase se ascunde un nou atac, direct şi foarte dur, îndreptat

împotriva intereselor strategice globale ale SUA.

Această dimensiune devine şi mai clară dacă acordăm atenţia cuvenită unui pasaj din Declaraţia de la

Bishkek, care afirma că „şefii de stat ai Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai cred că stabilitatea şi

securitatea în Asia Centrală pot fi asigurate mai ales de către înseşi statele din regiune, prin intermediul

asociaţiilor şi organizaţiilor regionale existentev” . Această formulă – citată de RIA Novosti – poate fi

înţeleasă şi în modul următor: avem de-a face, e drept, cu riscuri de securitate majore constituite, între

altele, de islamul radical, dar le vom rezolva noi, cei de la faţa locului, fără implicarea vreunei puteri din

afara Asiei Centrale. Adică fără SUA.

Declaraţia de la Bishkek afirma în mod explicit şi că structura regională antiteroristă a SCO „are destule

resurse pentru a lupta împotriva terorismului, separatismului şi extremismului în Eurasia” . Una dintre

interpretările plauzibile ale acestei idei este aceea că, din perspectiva SCO, în Eurasia nu-i nevoie nici de

prezenţa politico-militară a SUA, nici de cea a NATO. La Bishkek s-a mai discutat o temă de o importanţă

capitală: aceea a structurării unui „club petrolier şi al gazelor naturale” al ţărilor membre. Altfel spus, o

coordonare – şi, poate, chiar o planificare pe termen lung – a politicilor de extracţie, de transport şi de

export a hidrocarburilor Eurasiei, care constituie mai bine de jumătate din resursele energetice

convenţionale ale lumii întregi .

Mulţi observatori cred, de asemenea, că Organizaţia a fost formată ca un răspuns direct la existenţa

sistemului de apărare antirachetă al SUA, după ce Statele Unite şi-au schimbat politica nucleară şi au

început promovarea Sistemului Naţional de Apărare Antirachetă.

Conflictul de interese dintre Rusia şi China a fost diminuat ca urmare a abilităţii organizaţiei de a acţiona

coordonat. Imediat după 9 septembrie 2001, SCO nu a fost capabilă să dezvolte o politică coordonată

împotriva terorismului şi nu a avut capacitatea de a negocia ca un întreg cu Statele Unite. SUA a avut însă

capabilitatea de a-şi mări influenţa prin ajutorul acordat în plan bilateral, convingând multe state din Asia

Centrală să permită Statelor Unite să folosească teritoriul lor ca baze militare.

În iulie 2005, după ce în timpul războaielor din Afganistan şi Irak a existat o prezenţă semipermanentă a

trupelor SUA în Uzbekistan, Tadjikistan şi Kazakhstan, la Summit-ul SCO de la Astana, din Kazakhstan, s-a

propus un termen pentru retragerea acestor trupe din statele membre. De atunci, Uzbekistanul a cerut

SUA să părăsească baza aeriană K-2. La acelaşi Summit de la Astana s-a luat decizia ca India, Pakistanul şi

Iranul să devină observatori.

Rămasă câţiva ani fără adversari după sfârşitul Războiului Rece, Alianţa Nord-Atlantică pare să atragă în

prezent tot mai multe antipatii. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai se vrea un NATO asiatic, în timp

ce preşedintele venezuelean, Hugo Chavez, visează la un SATO pentru America Latină.

Richard Boucher, asistentul secretarului american de stat pe probleme ale Asiei Centrale şi de Sud, a lăsat

să se înţeleagă că Washingtonul este iritat nu numai de intenţiile Teheranului, ci, în general, de activităţile

SCO. El a subliniat că Organizaţia de Cooperare de la Shanghai nu este Pactul de la Varşovia, dar, dacă se

va apropia de structura fostei alianţe a statelor comuniste, Statele Unite vor riposta. În replică la

declaraţiile lui Boucher, Mohammad-Ali Hosseini, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe de la

Teheran, a declarat că SUA sunt împotriva aderării Iranului la SCO, deoarece scopul lor este să

destabilizeze puterile asiatice.

Aşadar, variabila-cheie pentru viitorul SCO este reprezentată de forma şi rolul prezenţei americane în

Afganistan, după ce acest conflict se va stinge. Dacă SUA se vor retrage, relaţiile ruso-chineze se vor

dezvolta, iar ameninţarea islamistă, probabil manipulată de liderii regionali, va determina statele central-

asiatice să menţină relaţii strânse cu Rusia şi China . Dacă SUA vor păstra o prezenţă puternică în regiune

şi vor demonstra că o vor proteja în faţa ameninţării islamiste, atunci este posibil ca sfera de influenţă a

Rusiei şi Chinei să se reducă dramatic, astfel fiind pus sub semnul întrebării şi viitorul SCO.

Posibilităţi de extindere a SCO

Printre alte ţări interesate din zonă, Mongolia a devenit prima ţară căreia i s-a acordat statutul de

observator în 2004, la Summit-ul de la Tashkent. Pakistan, India şi Iran au primit statutul de observator la

Summit-ul SCO de la Astana, în Kazahstan, la data de 5 iulie 2005. Toate aceste patru ţări au solicitat

statutul de membru deplin al organizaţiei.

Ministrul de externe adjunct al Chinei, Li Hui a afirmat că SCO nu va primi noi membri până când cei şase

membri actuali ai acestuia nu vor face un studiu aprofundat asupra consecinţelor extinderii Organizaţiei.

Reprezentantul permanent al Rusiei la secretariatul SCO, Grigori Legninov, a afirmat că lărgirea SCO este

împiedicată de un „mecanism imatur de admitere a noilor membri”, în timp ce Secretarul General chinez

Zhang Deguang a afirmat că o supraextindere ar putea împiedica intensificarea cooperării.

Iranul şi Pakistanul şi-au exprimat mai demult intenţia de a adera la SCO cele, două ţări având în prezent

statutul de observator în această organizaţie.

Într-o serie de întâlniri ce au avut loc în februarie 2006 cu oficialităţile şi mass-media chineză, preşedintele

Pakistanului, Pervez Musharraf a făcut declaraţii în favoarea aderării Pakistanului la organizaţie şi a

dobândirii de către acesta a statutului de membru deplin. China a afirmat că va transmite dorinţa

Pakistanului tuturor membrilor . În schimb, Musharraf a fost invitat oficial la cel de-al şaselea Summit al

SCO, care a avut loc la Shangai, în iunie 2006.

SCO a încurajat totodată India să adere la organizaţie, afirmând că va primi statutul de membru dacă se va

decide să-l solicite. S-a afirmat că Rusia sprijină aderarea Pakistanului, doar dacă concomitent aderă şi

India.

Date fiind disputele dintre cele două naţiuni, această situaţie este similară cu cea a aderării simultane a

Greciei şi Turciei la NATO. Până în prezent, India nu a solicitat oficial statutul de membru, dar şi-a

manifestat neoficial interesul faţă de aderare.

Belarus, care a solicitat statutul de observator în organizaţie, reprezintă o altă naţiune care s-a confruntat

cu situaţia de izolare internaţională din partea Occidentului, datorită unor practici nedemocratice ale

guvernului acestei ţări. Belarus xe bazează pe sprijinul Kazakhstanului în realizarea dezideratului să de a

deveni mebru al SCO. Totuşi, ministrul apărării Rusiei, Serghei Ivanov şi-a manifestat neîncrederea în

posibilitatea aderării Belarus, afirmând că această ţară este o ţară pur europeană.

Taiwanul (Republica China) nu este membru al Organizaţiei, dar acesta se află pe harta din cuprinsul logo-

ului oficial al SCO, datorită pretenţiilor Republicii Populare Chineze asupra teritoriului său, Republica

China nefiind un stat recunoscut pe plan internaţional şi nici membru al ONU.

În Serbia, Partidul Radical a chemat la aderarea Serbiei. Partidul Radical Sârb a adoptat această poziţie,

deoarece consideră Uniunea Europeană ca fiind o forţă negativă, ce acţionează împotriva intereselor

Serbiei şi pentru că doreşte relaţii mai strânse cu Rusia. Partidul Radical Sârb a propus totodată ca Serbia

să adere la Uniunea Rusia-Belarus şi să-şi perfecţioneze relaţiile cu Rusia.

Dosarul iranian – o problemă sensibilă

Rămasă câţiva ani fără adversari după sfârşitul Războiului Rece, Alianţa Nord – Atlantică pare să strângă în

prezent tot mai multe antipatii. În schimb, Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai se pare că ar dori

să devină un NATO asiatic. Pentru a-şi realiza acest scop va trebui să fie extrem de exigentă faţă de

extindere, iar insistenţele Iranului de a deveni membru cu drepturi depline s-a transformat deja într-o

problemă sensibilă. Derularea evenimentelor în relaţiile internaţionale şi luările tranşante de poziţie par să

argumenteze o astfel de percepţie.

La 15 aprilie 2006, agenţia de ştiri chineză Xinhua a anunţat că Iranul a fost invitat oficial să adere la

Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai. Acordarea statutului de membru deplin al SCO Iranului va

determina ca acesta să fie implicat în activităţi militare şi economice întrunite, punându-se astfel capăt

izolării de 20 de ani a acestuia, dar totodată aducând în cadrul Organizaţiei şi problemele serioase pe care

acest stat le are în prezent, adică mai concret, dosarul său nuclear şi sprijinul pe care este acuzat că îl

acordă unor organizaţii teroriste, cum ar fi de exemplu Hezbollah din Liban.

Dacă Organizaţia de Cooperare de la Shanghai va accepta în rândurile sale Republica Islamică Iran, acest

lucru ar putea duce, în mod inevitabil, la transformarea alianţei într-un bloc politico – militar orientat

împotriva SUA şi NATO, apreciază Aleksandr Hramcihin, şeful Departamentului pentru studii analitice din

cadrul Institutului de analiză politică şi militară de la Moscova .

Autorităţile iraniene şi-au intensificat în ultimele luni eforturile diplomatice, dorind un proces rapid de

accedere în SCO. Într-un interviu acordat agenţiei IRNA, Mohsen Talaei, adjunctul ministrului iranian de

externe, a declarat că o primire a ţării sale ar fi „avantajoasă” pentru toate statele membre. El i-a sfătuit pe

membrii SCO să nu ia o decizie politică. Fostul ambasador al Teheranului în Japonia susţine că Statele

Unite încearcă să stopeze influenţa iraniană în regiune, nedorind ca o republică rivală Washingtonului să

adere la „Grupul Shanghai-6”.

După ce s-a întâlnit pe 26 martie, la Duşanbe, cu preşedintele Tadjikistanului, Emomali Rahmon, ministrul

iranian de externe, Manuchehr Mottaki, a declarat că acesta i-a promis că va sprijini aspiraţia Teheranului

de a intra în clubul marilor puteri asiatice. Cu un an în urmă, şi secretarul general Bolat Nurgaliev salutase

dorinţa Iranului, apreciind că nu vor fi afectate „relaţiile cu alte organizaţii regionale şi internaţionale”.

Se apreciază, de asemenea, că prin aderarea Iranului la SCO, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad ar vrea

să-şi scoată ţara din izolare şi să irite Washingtonul.

Vladimir Sazhin, analist în cadrul Institutului de Studii Orientale de la Moscova, este de părere că

accederea Iranului în rândul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai ar fi „o mişcare înţeleaptă”, care ar

asigura practic „supravieţuirea politică şi economică” a unei ţări din ce în ce mai izolate pe plan

internaţional. Tot el spune: „Dacă cererea îi va fi acceptată, Iranul va face rost de parteneri legitimi, printre

care se numără doi jucători importanţi pe scena mondială – Rusia şi China ”. Totodată, acest statut i-ar

oferi şi o oarecare protecţie faţă de ameninţările SUA şi ale aliaţilor lor, în special Israelul. Majoritatea

analiştilor consideră însă că este puţin probabil ca Iranul să devină membru al SCO în viitorul apropiat.

Chiar dacă Moscova şi Beijingul au sprijinit întotdeauna Teheranul la Naţiunile Unite, experţii nu cred că

cele două puteri ar risca „o confruntare deschisă” a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai cu

Washingtonul şi Bruxelles-ul.

Nimeni nu poate anticipa ce ar face Iranul în calitate de membru al SCO. Dar se poate presupune că ar

încerca să creeze „o ruptură între membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU”. Situaţia este

oricum delicată. Dacă la Summit-ul de la Duşanbe, care va avea loc în luna august 2008, Iranul va face o

cerere oficială, organizaţia va trebui să o ia în considerare, şi să dea apoi Teheranului un răspuns. O

eventuală acceptare a Iranului ar crea un precedent, şi care va pune crea multe probleme celor şase.

Beneficiind de sprijinul Chinei, Pakistanul ar emite aceleaşi pretenţii. Or, liderii „Grupului Shanghai-6” nu

doresc Pakistanul fără India. Numai că interesul autorităţilor de la New Delhi faţă de organizaţie a fost

întotdeauna scăzut.

Dacă SCO va accepta în rândurile sale Republica Islamică Iran, acest lucru ar putea conduce la

transformarea organizaţiei într-un bloc militaro-politic, orientat împotriva SUA şi Organizaţiei Tratatului

Atlanticului de Nord (NATO).

Autorităţile iraniene şi-au intensificat în ultimele luni eforturile diplomatice, dorind un proces rapid de

accedere în SCO.

Membrii şi observatorii SCO sunt, împreună, cel mai mare producător de energie şi un formidabil bloc

economic şi militar. Chiar dacă au susţinut de la început că nu doresc să devină o alianţă militară şi că

acţiunile organizaţiei nu vor fi îndreptate asupra vreunui stat, potenţialul este imens.

Foarte mulţi sunt, de părere că SCO a fost creată cu scopul de a fi o contrapondere la Alianţa Nord –

Atlantică şi la Statele Unite. Un alt motiv ar fi fost dorinţa de a bloca Washingtonului să intervină în zone

aflate în apropierea graniţelor Rusiei şi Chinei.

Totuşi, în cadrul SCO nu există o poziţie unitară privind posibilitatea extinderii acestei organizaţii.

În primul rând, China nu pare să fie deocamdată de acord cu acceptarea Iranului în SCO China vede în SCO

nu un instrument politico-militar, ci o modalitate de a-şi extinde influenţa economică în acest spaţiu

geopolitic.

Rusia, dimpotrivă, este interesată în politica SCO. şi transformarea ei într-un fel de contrapondere la

extinderea influenţei SUA şi NATO în regiune. Din acest motiv, Moscova s-ar putea să dorească aderarea

Teheranului la SCO.

Atitudinea ostilă a Chinei faţă de transformarea SCO într-un bloc politico-militar se explică şi prin faptul că

Beijingului îi este indiferent dacă Ucraina şi Georgia vor adera la NATO. În afară de toate acestea, China nu

doreşte să-şi acutizeze relaţii cu SUA.

Nici Kazahstanul nu sprijină ideea acceptării Iranului în SCO, acest stat desfăşurând o politică externă

multivectorială şi este puţin probabil să dorească să-şi deterioreze relaţiile cu SUA din cauza Iranului.

Din aceste considerente, problema acceptării Iranului în SCO va rămâne o perioadă suspendată şi ar putea

fi folosită de Moscova drept obiect de schimb în negocierile politice cu SUA. Astfel, dacă SUA vor continua

să forţeze procesul de aderare a Ucrainei şi Georgiei la NATO, Rusia ar putea replica prin invitarea Iranului

în SCO. În această situaţie, SCO s-ar putea transforma într-o alianţă militaro-politică antiamericană, iar

aceasta va însemna revenirea la „războiul rece” .

Prin urmare, într-o perspectivă pe termen scurt şi mediu, atâta timp cât cele două ţări principale ale SCO –

Rusia şi China – nu îşi vor armoniza divergenţele, SCO nu poate fi considerată o contrapondere la NATO.

„Dosarul Iranian” cuprinde un ansamblu de acuzaţii la adresa Iranului, care, prin reluarea programului

nuclear, urmăreşte să-şi construiască propria armă nucleară, reprezentând astfel un pericol pentru

securitatea şi stabilitatea zonei. Dezbaterea sa a fost transferată la Agenţia pentru Energie Atomică de la

Viena şi, apoi, în Consiliul de Securitate, unde solicitarea de sancţiuni propuse de SUA, Marea Britanie şi

Franţa a fost respinsă prin votul celorlalte două state membre permanente, China şi Rusia .

Ce se ascunde însă dincolo de declaraţiile oficiale?

Iranul este una din cele mai mari ţări din Occidentul Mijlociu, reprezentând prin poziţia sa geografică, o

punte între Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian. În zona adiacentă, cât şi în Iran, există cele mai

mari câmpuri petroliere şi rezerve de hidrocarburi de pe glob. De aici şi interesul deosebit al marilor

consumatori de energie pentru a avea acces la această bogăţie indispensabilă oricărei dezvoltări în secolul

nostru.

Cel mai puternic susţinător al „Dosarului Iranian” este SUA, în condiţiile în care în perioada domniei

şahului Reza Pahlovi Aryamer (1951-1979) Iranul a fost principalul aliat al americanilor în zonă. SUA au

încercat în ultimele aproape trei decenii, pe toate căile, să obstrucţioneze şi să înlăture de la putere

conducerea ayotollahilor care promovează o politică ostilă intereselor americane, nemaipermiţînd

companiilor petroliere nord-americane să participe la profiturile care se obţin prin comercializarea

hidrocarburilor extrase din Iran .

Rusia a încercat o mediere în dosarul nuclear iranian. După tratative desfăşurate la Moscova, la sfârşitul

lunii februarie 2008, cele două ţări au căzut de acord să pună bazele unei uzine comune de îmbogăţire a

uraniului, amplasată în Rusia.

În concluzie, putem spune că o posibilă atacare a Iranului este de fapt motivată de menţinerea hegemoniei,

a monopolului petro-dolar şi nu de cercetările nucleare ale Iranului, care probabil se află la o distanţă

câţiva ani de crearea unei arme nucleare.

China şi Rusia, principalii jucători din zonă au sesizat intenţiile reale ale SUA şi au sancţionat-o prin

exercitarea dreptului de „VETO” în cadrul Consiliului de Securitate al ONU.

Împreună, statele membre ale SCO şi cele cu statut de observator, formează nu numai cea mai puternică

putere economică, militară, nucleară şi spaţială din lume, dar şi cel mai mare producător şi consumator de

energie .

Deşi declaraţia de înfiinţare a SCO conţine afirmaţia că ea nu este orientată împotriva altor state sau

regiuni şi că nu îşi propune să devină o alianţă militară, potenţialul este imens şi cei mai mulţi dintre

analişti sunt de părere că SCO a fost creată cu scopul de a fi o contrapondere la Alianţa Nord – Atlantică şi

la Statele Unite, precum şi pentru a bloca Washingtonul să intervină în zone aflate în apropierea graniţelor

Rusiei şi Chinei.

Având în vedere faptul că în momentul de faţă nu există o poziţie unitară privind posibilitatea extinderii

SCO, problema acceptării Iranului în organizaţie va rămâne o perioadă suspendată şi ar putea fi folosită de

Moscova drept obiect de schimb în negocierile politice cu SUA.

Cooperarea de la Shanghai îmbină interesele Chinei şi Rusiei de a menţine o contrabalansare SUA şi NATO

în Asia. Din punct de vedere geopolitic, eurasianismul devine calea cea dreaptă în dezvoltarea economică şi

politică ale acestor două puteri, iar chestiunea energetică a Chinei poate fi măsurată cu 4 300 km, care este

traseul graniţei dintre cele două state, ce oferă largi posibilităţi de tranzitare ale conductelor de gaze spre

ţară. Iar proiectul de construcţie a marelui oleoduct Asia – Pacific doar confimră potenţialul şi intenţiile

ambiţioase ale Rusiei şi Chinei.

China este ţara cu cel mai mare beneficiu din Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Aceasta dispune de

largi posibilităţi geografice de a importa gaze naturale şi petrol aproape de la toţi membrii acesteia: Rusia,

Kazakhstan, Kirghizstan, Tadjikistan. Eventual, de relaţia Rusia – China depinde şi evoluţia organizaţiei .

Atâta timp cât, cele două state principale ale Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai – Rusia şi China

– nu îşi vor armoniza divergenţele cu privire la extinderea organizaţiei, într-o perspectivă pe termen scurt şi

mediu, SCO nu poate fi considerată o contrapondere la NATO.

Acceptarea aderării Iranului la SCO, ar conduce însă la transformarea organizaţiei într-o alternativă

asiatică pentru NATO.