Cuprins

Capitolul 1: Consideraţii generale privind sistemul monetar internaţional...............21.1. Conceptul de Sistem Monetar Internaţional....................................................21.2. Evoluţia sistemului monetar internaţional.......................................................2

1.2.1 Momentul Bretton-Woods........................................................................21.2.2 Noul Sistem Monetar Internaţional............................................................31.2.3 Abandonarea progresivã a principiilor de la Bretton-Woods....................51.2.4. Sistemul Monetar Internaţional actual......................................................9

1.3. Fondul Monetar International si pozitia acestuia in cadrul Sistemului Monetar International...........................................................................................10

Capitolul 2: Criza Economico-Financiara actuala si implicatiile acesteia asupra economiilor tarilor emergente si in tranzitie...........................................................17

2.1. Descrierea contextului şi factorii care au declanşat şi alimentat criza..........172.2. Impactul crizei mondiale...............................................................................22

2.2.1. Imaginea de ansamblu.............................................................................232.2.2. Consecinţele crizie actuale asupra ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare..........................................................................................................262.2.3. Instituţiile financiare internaţionale........................................................32

Capitolul 3: Impactul şi efectul crizei mondiale asupra României.........................333.1. Canalele de transmisie a crizei financiare asupra economiei în România....333.2. Evoluţia crizei în România............................................................................343.3. Consecinţele crizei financiare în România....................................................413.4. Economia României şi criza financiară. Măsuri stabilizatoare.....................42

1

Capitolul 1: Consideraţii generale privind sistemul monetar internaţional

1.1. Conceptul de Sistem Monetar InternaţionalÎncercãrile de creare a unui sistem monetar internaţional, precum şi

înfiinţarea acestuia sunt strâns legate de evoluţia relaţiilor dintre ţãrile lumii, a comerţului, mişcãrilor de capital, investiţiilor şi a procesului de dezvoltare economicã. Toate acestea sunt determinate de nevoia, pe plan internaţional, a unor reglementãri în mãsurã sã dirijeze tranzacţiile dintre state şi sã impunã o ordine care sã fie respectatã de toţi participanţii în vederea evitãrii dezechilibrelor şi crizelor financiare.

Sistemul monetar internaţional cuprinde norme şi principii stabilite şi aprobate de statele membre în vederea cooperãrii monetare internaţionale, precum şi mecanismele de finanţare a schimburilor economice internaţionale.1

Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale, necesitând existenţa unor organisme instituţonale stabilite de statele membre în scopul dezvoltãrii schimburilor economice internaţionale şi al promovãrii cooperãrii monetare internaţionale.

Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei economice dintre state, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naţionale. Odată creat, un sistem monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigure cooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervin în relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.

Rolul sistemului monetar internaţional decurge din funcţiile2 sale principale: asigurarea schimbului şi circulaţiei monedelor; furnizarea de lichiditãţi monetare internaţionale necesare derulãrii

tranzacţiilor internaţionale; înlãturarea dezechilibrelor temporare între cantitãţile de devize intrate şi

ieşite dintr-o ţarã; ajustarea balanţelor de plãţi externe în condiţiile înregistrãrii unor

dezechilibre între încasãrile şi plãţile în valutã.

1.2. Evoluţia sistemului monetar internaţional1.2.1 Momentul Bretton-WoodsDupã anul 1944, marile puteri economice au tras concluzii din derularea

evenimentelor care au lasat în urmã grave urmãri : criza din anul 1929 provocase

1 Gheorghe Voinea – Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pg. 222 Angela Boariu, Dan Chirleşan, Vasile Cocriş, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica, Vasile Turliuc – “Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007, pg.56

2

multiple reacţii vamale şi monetare care au degenerate rapid în conflicte economice.

Înainte de finalizarea rãzboiului, Marea Britanie şi SUA au pregãtit planurile reconstrucţiei sistemului monetar internaţional, care au fost expuse în cadrul Conferinţei monetare a Naţiunilor Unite de la Breeton-Woods, o micã localitate din statul New Hampshire.

La Conferinţa Monetarã şi Financiarã Internaţionalã din iulie 1944 au participat 45 de puteri, printre care şi URSS în calitate de observator. Delegaţia englezã a fost condusã de celebrul economist J.M. Keynes, cea a SUA de cãtre H.D White, subsecretar al Trezoreriei SUA iar cea a Franţei de cãtre Pierre Mendes.

În dezbaterile care au avut loc între 1-22 iulie 1944 au predominat proiectele a douã delegaţii :Proiectul preliminar de schiţã a unei propuneri pentru un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite şi Asociate întocmit de cãtre Harry Dexter White şi Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţinal al lui John Maynard Keynes.

Planul White exprima preocuparea principalã a Statelor Unite de a restaura libertatea tranzactiilor şi plãţilor internaţionale, fiind prevãzutã instituirea Fondului de stabilizare, al cãriu capital era format prin subscrierile ţãrilor membre( 30% aur iar restul în monedã naţionalã ).Moneda etalon, numitã unitas ce stãtea la baza sistemului monetar internaţional era echivalentã cu o cantitate de aur aferentã sumei de 10 dolari americani.

Planul Keynes exprima preocuparea de reconstrucţie a economiilor occidentale, bazatã pe promovarea creşterii economice şi ocuparea deplinã a forţei de muncã. Acest plan prevedea crearea unei monede internaţionale de cont numitã bancor şi a unui sistem de compensaţie, numit Uniunea Internaţionalã de Clearing, care sã asigure finanţarea dezechilibrelor balanţelor de plãţi prin acordarea de credite în bancor de cãtre ţãrile excedentare.

Din confruntarea mecanismelor propuse de cele douã planuri prezentare, s-au preluat în declaraţia comunã numai acele mecanisme care corespundeau ideilor de bazã ale SUA. Cele douã proiecte au avut şi puncte comune în ce priveşte adoptarea unui regim de cursuri fixe şi crearea unui organism internaţional însãrcinat cu acordarea de împrumuturi ţãrilor cu dezechilibre tranzitorii ale balanţelor de plãţi externe.

1.2.2 Noul Sistem Monetar InternaţionalSistemul Monetar Internaţional din 1944 constituie o expresie a ideii de

cooperare internaţionalã în domeniu monetar, o afirmare a concepţiei potrivit cãreia o monedã naţionalã poate sã îndeplineascã funcţii internaţionale şi sã aibã rolul de monedã pivot în cadrul sistemului monetar. La baza sistemului a fost aşezat etalonul aur-devize.

S-a renunţat astfel la propunerile lui Keynes şi White - bancor şi unitas - însã mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a altei

3

monede internaţionale, Drepturile Speciale de Tragere. Aurul rãmânea etalon universal al valorii, dar monedele convertibile în aur puteau fi utilizate alãturi de aur ca instrumente de rezervã, servind în principal la reglarea soldurilor balanţelor de plãţi externe.

Toate monedele care puteau fi convertite în aur la cursul legal, erau monede de rezervã, chiar dacã era permisã convertibilitatea doar în afara graniţelor ţãrii

(numitã convertibilitate externã ) la preţul de 35$ uncia. Nici una din prevederile statutului de la Breeton-Woods nu acorda dolarului un rol privilegiat, numai cã acest statut a rezultat din poziţia dominantã a SUA şi din locul pe care îl deţinea dolarul în rezervele altor ţãri ( în 1965 dolarul reprezenta 62.5% din totalitatea monedelor de rezervã deţiunute de bãncile centrale).

Pentru promovarea cooperãrii internaţionale în domeniu monetar şi financiar, prin acordurile încheiate la Breeton-Woods, au fost înfiinţate douã instituţii interguvernamentale :

Fondul Monetar Internaţional a fost creat pentru a supraveghea respectarea normelor de conduitã monetarã şi sã gestioneze rezervele monetare din care sã acorde credite în scopul acoperirii unor deficite din balanţele de plãţi externe ale ţãrilor membre;

Banca Internaţionalã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare cu atribuţii în domeniul dezvoltãrii economice.

Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisã între noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creatã sã serveascã sistemul, Fondul Monetar International. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regãsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internaţional, considerându-se ca acesta reprezintã statutul organismului nou creat.

Principiile pe care s-a bazat Sistemul Monetar Internaţional, al cãrui organism a fost Fondul Monetar Internaţional, sunt urmãtoarele:

cooperarea monetarã internaţionalã a fost considerat factorul determinant al FMI, organismul care asigura consultanţã şi colaborare în problemele monetare internţionale. Prin intermediul FMI se urmãrea sã se ajungã la armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei cooperãri internaţionale, in folosul tuturor ţãrilor membre. Preocuparea principalã era reprezentatã de stabilitatea cursului de schimb, multilateralizarea plãţilor şi eliminarea restricţiilor valutare ;

creşterea echilibratã a comerţului internaţional care contribuie la promovarea şi menţinerea unor nivele ridicate de forţã de muncã şi venit real şi la promovarea dezvoltãrii resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primare de politicã economicã.;

dezvoltarea economicã a tuturor membrilor punându-le la dispoziţie resursele Fondului prin mecanisme adecvate de protecţie, oferindu-le astfel oportunitatea de a corecta ajustãrile defectuase din balanţa lor de plãţi fãrã a apela la mãsuri distructive pentru prosperitatea naţionalã şi internaţionalã;

4

stabilitatea cursului de schimb ale monedelor naţionale faţã de paritatea oficialã putea varia în jurul unei marje de 1% , ţãrile emitente având obligaţia sã supravegheze strict aceastã evoluţie;

multilateralizarea plãtilor internaţionale ce privesc tranzacţiile curente între membri şi eliminarea restricţiilor impuse în schimburile strãine, ce impiedicã creşterea comerţului mondial.

convertibilitatea monetarã 3 reprezintã înlãturarea tuturor restricţiilor la plãţile privind tranzacţiile curente. Funcţionarea convertibilitãţii a vizat douã aspecte:

o convertibilitatea dolarului ( singura monedã convertibilã în aur), în calitatea sa de etalon, monedã de rezervã şi de platã. Autoritãţile monetare americane converteau în orice moment, la cererea bãncilor centrale, deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$ uncia ;

o convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţãri membre ale FMI. lichiditatea : autoritãţile monetare ale ţãrilor membre FMI aveau

obligaţia de a-şi constitui rezerve monetare, corespunzãtoare nevoilor generate de convertibilitatea sumelor solicitate şi de intervenţiile pe piaţã ale autoritãţilor monetare, în scopul menţinerii stabilitãţii cursului de schimb. În rezervele monetare alãturi de aur şi titluri emise pe pieţele financiare monetare naţionale era introdusã şi valuta;

echilibrarea balanţei de plãţi se realize printr-o stabilizare economicã internã bazatã pe dezvoltarea producţiei, menitã sã ducã la creşterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne şi, deci la o reducere a importurilor, frânându-se tendinţele inflaţioniste.

1.2.3 Abandonarea progresivã a principiilor de la Bretton-WoodsÎn perioada postbelicã, sistemul moentar internaţional de la Bretton-Woods a

contribuit la dezvoltarea economiei mondiale îndeplinindu-şi cu success obiectivele stabilite în iulie 1944. Însã odatã cu criza resimţitã puternic de cãtre autoritãţile monetare americane în ce priveşte deficitul enorm al balanţei de plãţi, şi a sumelor mari de dolari deţinute de bãncile centrale şi comerciale din diferite ţãri care depãşeau valoarea stocului de aur deţiunte de SUA au dus la prãbuşirea sistemului monetar internaţional.

Încrederea în dolari, datoritã convertibilitãţii acestuia, a antrenat ca un important volum de dolari sã fie deţinut de rezidenţi, strãini sau americani, sumele respective fiind denumite eurodolari. Aceşti eurodolari au constituit cea mai mare parte a deficitelor cumulate de balanţele de plãţi ale SUA, care pânã în anul 1958 au avut niveluri moderate şi erau acoperite prin încasãrile metalice ale SUA. Începând cu anul 1958, deficitele s-au majorat iar întreprinderile americane au investit în stãinãtate, în anii ’60 eurodolarii fiind acoperiţi numai de rezervele de

3 Vasile Turliuc – “Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan – Cuza”, Iaşi, 20085

aur deţinute de SUA. Astfel cele mai importante dificultãţi în funcţionarea sistemului monetar internaţional au avut loc în perioada 1959-1963.

Sursa : Vasile Turliuc “Monedã şi credit” Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan – Cuza”, Iaşi, 2008, p.125

În anul 1961 deficitul balanţei de plãţi înregistrat de Marea Britanie a fãcut ca cererea de aur de pe piaţa londonezã sã creascã ceea ce a dus la regruparea a opt bãnci centrale ( Marea Britanie, SUA, Canada, RFG, Franţa, Italia, Belgia, Ţãrile de Jos) pentru a alimenta piaţa cu aur şi pentru menţinerea cursului monedelor naţionale.

Astfel s-a constituit Pool-ul de Aur (Cartelul Aurului) care a avut ca obiectiv supravegherea pieţei aurului presupunând intervenţia pe aceste pieţe prin vânzãri de aur în condiţiile în care preţul aurului depãşea nivelul oficial de 35 $ uncia. Slãbirea contiunã a dolarului faţã de aur a determinat dizolvarea Cartelului Aurului, iar piaţa aurului a fost dizolvatã în douã:

1. Piaţa oficialã a aurului rezervatã intervenţiilor bãncilor centrale la preţul official de 35$ uncial;

2. Piaţa liberã a aurului , pe care operau particularii la preţul format liber pe piaţã, prin confruntarea cererii cu oferta.

În anul 1969, odatã cu crearea Drepturilor Speciale de Tragere, SUA dobândeşte dreptul de a rãscumpãra o parte din eurodolarii deţinuţi de alte bãnci centrale, restabilindu-se astfel încrederea în moneda americanã.

Drepturile Speciale de Tragere reprezintã prima monedã internaţionalã creatã de guverne. DST funcţioneazã ca o monedã de cont a Fondului Monetar Internaţional, fiind o monedã convenţionalã ce are la bazã principiul “coşului valutar”. Monedele ce intrã în componenţa DST-ului sunt : dolarul american, yenul japonez, lira sterlinã şi moneda europeanã euro.

6

Valoarea unui DST se calculeazã în dolari americani şi presupune trei etape : 1.determinarea ponderii fiecãrei monede în cadrul coşului valutar în funcţie

de volumul exporturilor de bunuri şi servicii al ţãrilor respective;2. stabilirea sumei fixe din fiecare monedã a coşului, pe baza ponderii

monedei în coş;3. determinarea valorii zilnice a DST prin însumarea echivalentelor în dolari

ale sumelor fixe aferente monedelor din coş, pe baza cursului de schimb zilnic.Drepturile Speciale de Tragere reprezintã drepturi care se adaugã drepturilor

de tragere normale prevãzute prin Acordurile de la Bretton-Woods. Crearea acestora a fost decisã de cãtre Fondul Monetar Internaţional fiind repartizate ţãrilor membre, proporţional cu cota de participare. Fiind exprimate în dolari, dar neconvertibile în aur, Drepturile Speciale de Tragere erau admise, alãturi de aur şi devize strãine, în rezervele oficiale ale diferitelor ţãri.

Din 1981 , nu s-au mai fãcut alocãri de DST, principalele ţãri membre ale Fondului Monetar Internaţional considerând cã nu erau îndeplinite condiţiile prevãzute în articolul XVIII din Statutul FMI în ce priveşte noile alocãri.

În 1971 balanţa comercialã a SUA este deficitarã pentru prima datã dupã anul 1896. Prãbuşirea cursului dolarului şi creşterea angajamentelor autoritãţilor monetare americane faţã de bãncile centrale strãine de a converti în aur sumele deţinute în dolari americani au detrminat administraţia Nixton ca la 15 august sã fie suspendatã convertibilitatea în aur a dolarului, eliminându-se astfel primul dintre principiile de funcţionare ale sistemului de la Bretton-Woods. Prin aceastã decizie

SUA a declanşat o anarhie monetarã şi un rãzboi comercial la nivel mondial. Pieţele valutare s-au închis, redeschiderea lor fiind condiţionatã de mãsurile adoptate cu scopul limitãrii creşterii cursului faţã de dolar.

În urma Acordului de la Washington, în decembrie 1971 s-a decis lãrgirea marjelor de fluctuaţie faţã de dolarul american la 2.25% . Timp de 2 ani moneda americanã înregistreazã douã deprecieri, prima datã preţul oficial al aurului crescând de la 35 la 38 $ uncia, iar doi ani mai târziu preţul unciei de aur atinge pragul de 42.22 dolari uncia. Aceste devalorizãri ale dolarului au îngreunat situaţia bãncilor centrale de a menţine cursurile de schimb în limitele prevãzute.

În martie 1973 s-a fãcut trecerea de la cursurile valutare fixe la cele flotante, renunţându-se astfel la un alt principiu de funcţionare al sistemului monetar de la Bretton-Woods.

Rezervele monetare excedentare înregistrate în anumite ţãri şi repartizarea necorespunzãtoare a acestora la nivel mondial ( majoritatea ţãrilor s-au confruntat cu o lipsã profundã de lichiditãţi) a reprezentat o altã cauzã a slãbirii sistemului monetar de la Bretton-Woods.

Agravarea deficitului balanţei de plãţi externe a SUA şi excedentele balanţelor altor state, asociate cu o crizã energeticã şi de materii prime din anii 1973-1974 au dus la imposibilitatea supravegherii echilibrului balanţelor de plãţi. Astfel funcţionarea echilibratã a sistemului nu mai poate fi îndeplinitã ajungându-

7

se la abandonarea principiilor de bazã ale sistemului monetar internaţional creat la 22 iulie 1944.

Figura nr 1.2 : Modul de funcţionare a sistemului de la Bretton-Woods

Perioada anilor ’80 s-a caracterizat pritr-una din cele mai mari crize ale dolarului. Situaţia a fost susţinutã şi de tensiunile pe piaţa petrolului, întrucãt ţãrile membre ale Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)4 cãutau compensarea creşterii preţurilor prin deprecierea dolarului, moneda de facturare a ţãrilor producãtoare.

Perioada 1980-1985 a fost marcatã de restricţii în planul lichiditãţii internaţionale, de creşteri ale cursului dolarului, iar dupã anul 1985 de o stabilizare a sistemului monetar. În contextul creşterii poziţiei dolarului, s-a manifestat şi criza mexicanã din 1982, când Mexicul, puternic îndatorat nu putea face faţã rambursãrii împrumutului şi ratelor aferente, datoritã scãderii dramatice a veniturilor petroliere.

Perioada 1985-1995 poate fi plasatã sub semnul refluxului dolarului, datoritã creşterii deficitului bugetar american ( în 1986 SUA a devenit cea mai îndatoratã ţarã din lume ) şi datoritã deficitului balanţei comerciale cu Japonia şi Europa.

Ca urmare a celor doi factori enumeraţi, în anul 1987 s-a declanşat crahul bursier care a ilustrat încã o datã slãbiciunea unui sistem monetar internaţional supus riscurilor financiare legate de procesul de globalizare financiarã.

Din acest punct de vedere, crahul bursier din octombrie 1987 a marcat trecere de la un sistem monetar internaţional cãtre un sistem financiar internaţional, în cadrul cãruia principalii factori determinanţi pe piaţa schimburilor sunt, în special, de ordin financiar.

4 Este o organizaţie internaţională, cu sediul în Viena, care are rolul de a garanta ţãrilor membre stabilizarea preţurilor de pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale.

8

Deficit exterior american

Emisiune de dolari

Tendinţa de apreciere a altor monede

Cumpãrarea de $ şi vânzarea de monede naţionale

Majorarea diferenţei între cantitatea de $ deţinuţi în strãinãtate şi rezerva de aur a SUA

Deţinerea de $ suplimentari în afara SUA

Stabilizarea valorii externe a monedelor, risc inflaţionist ca urmare a cantitãţii sporite de monedã

1.2.4. Sistemul Monetar Internaţional actualAbandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare au dus în final la

prãbuşirea sistemului creat la Bretton-Woods. Pe fondul acestor realitãţi au început lucrãrile de reformã a sistemului în cadrul cãrora s-a reafirmat necesitatea realizãrii, în continuare, a cooperãrii monetare prin adaptarea principiilor sale de funcţionare la noile condiţii existente pe plan internaţional. Rezultatele s-au concretizat în introducerea de elemente noi în funcţionarea sistemului şi în modificãrile aduse statutului FMI.

În 1972, Consiliul Guvernatorilor a hotãrât crearea Comitetului celor 20 în cadrul Fondului Monetar Internaţional care avea misiunea de a analiza evoluţia sistemului valutar de la Bretton-Woods şi sã prezinte un plan de reformã a sistemului valutar care prevedea :

accentuarea supravegherii politicilor valutare ale ţãrilor membre; elaborarea unor proceduri mai elastice şi eficiente de ajustare a

balanţelor de plãţi; continuarea procesului de înlãturare a restricţiilor asupra plãţilor şi

transferurilor internaţionale; creşterea rolului Drepturilor Speciale de Tragere.Mecanismele monetare statuate la Bretton-Woods funcţioneazã astãzi într-o

formã mult schimbatã. Monedele naţionale continuã sã deţinã locul principal în cadrul sistemului monetar internaţional, dar teoria şi practica monetarã au condus la naşterea şi funcţionarea unor monede internaţionale (DST, ECU, EUR) care au schimbat conţinutul etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a cursurilor de schimb.

Sistemul monetar internaţional actual utilizeazã, în prezent, un etalon naţional şi unul propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activitãţii economice din una sau mai multe economii naţionale. Deci,locul etalonului aur-devize a fost preluat de etalonul putere de cumpãrare5, compararea între state devenind o operaţiune mult mai complexã neavând o unitate de mãsurã ( ca în cazul valorilor paritare). Corelat cu tehnica cursurilor flotante, introdusã în 1973, etalonul putere de cumpãrare reflectã mai bine capacitatea realã a economiei, însã nu mai prezintã stabilitate aşa cum era specific vechiului sistem.

Urmãrirea statisticã a preţurilor din ţãrile care se comparã în cadrul mecanismului cursurilor de schimb pe grupe de mãrfuri şi servicii similare se face prin indici de preţuri în urma cãrora rezultã un curs oficial în relaţiile unei economii cu piaţa internaţionalã. Poziţia internaţionalã a etalonului putere de cumpãrare constituie principala preocupare a FMI, dar şi a economiei emitente a monedei cu circulaţie pe piaţa externã.

Sistemul monetar internaţional contemporan, este guvernat de regimul flotãrii dirijate a monedelor şi prezintã trei caracteristici de bazã :

5 PPC este o metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între monedele a două ţări. Aceastã ratã este folositã pentru compararea nivelului de trai din ţări diferite.

9

caracterul multipolar ce constã în faptul cã s-au impus mai multe monede naţionale ( dolar, euro, yen) ce corespund celor trei zone monetare ale lumii;

bancarizarea sistemului monetar internaţional ce se concretizeazã în rolul primordial deţinut de bãncile private în cadrul acestuia;

determinarea cursurilor de schimb în mare mãsurã de mişcãrile de capital.

În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea datã de Fondul Monetar Internaţional în 1944, înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul plãţilor şi transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile curente. De asemenea a fost creatã o grupã de cinci monede liber utilizabile şi a fost lãrgit numãrul monedelor posibil de utilizat de cãtre FMI în operaţiunile sale, cu condiţia ca balanţa de plãţi şi rezervele internaţionale ale ţãrilor emitente sã fie suficient de puternice.

Apreciem cã un nou sistem monetar va putea fi constituit într-o succesiune de etape cu ajutorul unor mãsuri tranzitorii, şi anume :

o o mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;o impunerea unei discipline mai severe în politica economicã şi monetarã

dusã de ţãrile membre ale Fondului Monetar Internaţional;o asigurarea unor lichiditãţi corespunzãtoare cantitativ şi calitativ pentru

redresarea economiilor confruntate cu dificultãţi.Unele propuneri de realizare a ordinii monetare cautã sã îmbunãtãţeascã

operaţiuni legate de cursurile de schimb fluctuante datoritã independenţei monetare pe care o oferã fiecãrei ţãri, în timp ce altele pledeazã pentru reîntoarcerea la mecanismul cursurilor fixe deoarece favorizeazã dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale.

Trebuie sã ţinem cont de faptul cã dezvoltarea unui nou sistem de reglementãri monetare internaţionale implicã modificã profunde privind organizarea pieţei monetare şi oferta de active internaţionale de rezervã, diminuarea practicilor intervenţioniste ale bãncilor centrale. Adoptarea noilor reglementãri monetare internaţionale, poate fi cu atât mai incertã dacã se ţine cont de analiza cost-beneficii atunci când se elaboreazã politica economicã şi monetarã asupra capacitãţii lor de a-şi atinge obiectivele naţionale propuse.

1.3. Fondul Monetar International si pozitia acestuia in cadrul Sistemului Monetar International

Fondul Monetar Internaţional reprezintã o instituţie cooperativã creatã în urma Conferinţei Naţiunilor Unite de la Bretton Woods (SUA), având sediul în capitala Statelor Unite, Washington.

Statutul F.M.I. a fost adoptat la 22 iulie 1944 de către cele 45 de state participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945, Fondul Monetar Internaţional

10

începându-şi activitatea la 1 martie 1947. Acest satatut prevede că Fondul dispune de deplină personalitate juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu şi cu un mecanism procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.

Rolul Fondului Monetar Internaţional este de a promova cooperarea monetarã internaţionalã, stabilitatea valutarã şi acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economicã şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncã şi pentru a acorda asistenţã financiarã temporarã ţãrilor membre, în condiţii adecvate, pentru a contribui la ajustarea balanţei de plãţi.

Necesitatea infiinţãrii unei instituţii financiar-monetare internaţionale a constituit-o gravele dezechilibre înregistrate de majoritatea ţãrilor lumii, în urma celui de-al doilea Rãzboi Mondial, instabilitatea cursurilor de schimb, deteriorarea schimburilor comerciale. Ulterior, apariţia şi perpetuarea crizelor financiare a fãcut necesarã instaurarea unei idei de ordin monetar care sã reglementeze şi sã limiteze fluctuaţia cursurilor de schimb, paritatea monedelor, reducerea deficitului balanţei de plãţi, liberalizarea pieţelor financiare şi a contului de capital.

F.M.I. se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.

Ţările care aderă la FMI îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general: furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării

operaţiunilor F.M.I.; eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru

tranzacţii internaţionale curente; eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple; convertibilitatea, la cerere, a sumelor în monedă proprie deţinute de alte

state.Statutul Fondului Monetar Internaţional împarte membrii în două categorii

şi anume: membrii de origine şi alţi membri6. Membrii de origine ai Fondului Monetar Internaţional sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods din anul 1944 care au dobândit această calitate înainte de 31 decembrie 1945.7

Evoluţia numărului ţărilor membre ale FMI de la 39 în 1946 la 185 în anul 2009 ilustrează creşterea înregistrată începând din 1960 şi după anul 1990 datorită ţărilor cu economie centralizată care au realizat reforme structurale în direcţia aşezării economiei pe principiile pieţei şi au solicitat să devină ţări membre ale FMI.

6 Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., art. II, 1985, p. 3.7 Ţãrile care nu sunt membre FMI : Andorra, Nauru,Malta, Sahara de Vest, Cuba, Coreea de Nord, Liechtenstein, Vatican, Kosovo, Taiwan.

11

Sursa : Gheorghe Voinea – “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”, Ed.

Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p.245 (* doar pentru anii 1946-1998)

Resursele Fondului Monetar Internaţional provin din cotele – părţi ale statelor membre şi din împrumuturile contractate de F.M.I. Locul cel mai important îl ocupă cotele părţi, care sunt susceptibile de modificări periodice.

Cota reprezintă participarea financiară a ţării membre la Fond, şi de ea depinde puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor F.M.I. (dreptul de a trage asupra Fondului), precum şi partea alocărilor de D.S.T. pentru fiecare membru.

Iniţial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită astfel încât să reflecte dimensiunea economică a ţării respective în cadrul economiei mondiale, luându-se în considerare factorii economici importanţi:

2% din venitul naţional brut; 5% din rezervele de aur şi dolari SUA; 10% din media importului; 10% din variaţia maximă a exportului; suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu faţă de

venitul naţional.Potrivit statutului iniţial, cota se varsă în aur şi în monedă naţională, astfel:

• partea vărsată în aur8 (tranşă rezervă), reprezintã partea cea mai mică dintre 25% din cotă şi 10% din rezervele oficiale nete în aur şi dolari. Ea poate fi vărsată la alegere în Drepturi Speciale de Tragere sau valute acceptate de Fond.• partea vărsată în monedă naţională reprezenta diferenţa până la completarea cotei, în general 75%. În ceea ce priveşte partea de 75% din cotă, sumele în monedă naţională cu care disponibilităţile Fondului depăşesc acest nivel, reflectă datoria ţării membre faţă de Fond, iar sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflectă datoria Fondului faţă de ţara membră. Vărsămintele în monedă naţională se efectuează în conturile deschise pe numele fondului la băncile centrale ale ţărilor membre.

8 Pânã în anul 1979 tranşa rezervã s-a numit „tranşa aur” 12

Figura nr. 1.4 : Situaţia ţãrii în cadrul Fondului Monetar Internaţional

De mărimea cotelor – părţi depinde puterea de vot a membrilor F.M.I fapt ce reiese şi din tabelul de mai jos. Astfel, numărul de voturi atribuit unui stat este proporţional cu capitalul subscris de acesta la Fond. Totuşi, indiferent de cota subscrisă, fiecare membru dispune de 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare parte din cota sa echivalentă cu 100.000 de D.S.T.

Tabel nr. 1.1 : Puterea de vot ale ţãrilor membre FMI

Ţara membrã Cota de participare (%)

Puterea de vot (% din total)

SUA 17.14 16.83Japonia 6.14 6.04

Germania 6.00 5.90Franţa 4.95 4.87

Marea Britanie 4.95 4.87Italia 3.26 3.21

Arabia Sauditã 3.22 3.17China 3.73 3.67

Canada 2.94 2.89Sursa : Gheorghe Voinea – Instituţii financiar-bancare internaţionale, Iaşi, 2008

Fondul Monetar Internaţional se preocupă atât de problemele echilibrului valutar al ţărilor membre cât şi de administrarea sistemului monetar internaţional. Totodatã sprijină realizarea echilibrului valutar în ţările membre şi funcţionarea sistemului monetar internaţional.

Pornind de la obiectivul Fondului Monetar Internaţional privind susţinerea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi promovarea dezvoltării economice, fiecare ţară membră este chemată să implementeze politicile economice şi financiare care vizează creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi înlăturarea factorilor care perturbă echilibrul financiar şi valutar.

13

Supravegherea politicilor financiar – valutare internaţionaleF.M.I. îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către

membrii săi, în concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea politicilor financiar – valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului.

În conţinutul acestei funcţii este evidenţiată obligaţia membrilor de a colabora cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme financiar valutare şi de politică macroeconomică. Astfel, Fondul exercita o supraveghere a politicilor cursurilor valutare practicate de membri şi adoptă principii specifice pentru orientarea tuturor membrilor cu privire la aceste politici.

Asistenţa tehnică a Fondului Monetar InternaţionalAsistenţa tehnică acordată de F.M.I. statelor membre reprezintă o parte

importantă a activităţilor acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt: politicile fiscale, monetare, balanţa de plăţi, sistemul bancar etc. Diversificarea asistenţei financiare în ultima perioadă este tot mai accentuată şi se concretizează în:

trimitere gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale F.M.I.; consultanţă privind politicile economice şi financiare; elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale; crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a

trezoreriilor); revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice; colectarea şi prelucrarea datelor statistice; training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici.Asistenţa tehnicã reprezintã aproximativ o cincime din bugetul operational al

FMI. Finanţarea asistenţei tehnice se face atât din resurse interne cât şi externe, cele din urmã reprezentând fonduri din partea donatorilor bilaterali şi multilaterali.

Asistenţa financiară a Fondului Monetar InternaţionalAsistenţa financiară acordată de către F.M.I. are drept beneficiare statele

membre care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această asistenţă constă în acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională o monedă străină, cu obligaţia de răscumpărare a monedei naţionale într-un anumit interval de timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţ constituind costul operaţiunii.

Ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional au următoarele drepturi:• de a efectua tranzacţii şi operaţii cu Fondul Monetar Internaţional

(tranzacţiile se referă la schimburi de active monetare, iar operaţiile reflectă utilizările sau încasările de active monetare);

• de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în DST în schimbul unor sume echivalente în monedă naţională în vederea echilibrării balanţei de plăţi;

14

• de a participa la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;• poate să primească alocaţii de Drepturi Speciale de Tragere;• de a adera la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.Conform statutului FMI aranjamentul Stand-by exprimă „o decizie a FMI

prin care o ţară membră are dreptul să cumpere o sumă într-o valută din contul de resurse generale până la un nivel specificat în programul aprobat şi în cadrul unei perioade determinate”.

F.M.I. are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului), cunoscută sub denumirea de politică de austeritate.

Tabel nr. 1.2 : Limitele accesului ţărilor membre la aranjamentele Stand-by şi

la facilităţile speciale

Sursa : Gheorghe Voinea – “Instituţii financiar-bancare internaţionale”, Iaşi, 2008

Cumpărarea de monedă străină de către o ţară membră, echivalentă cu primirea unui împrumut, poartă denumirea de tragere. Sistemul specific F.M.I. de acordare a creditelor este Sistemul tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.

1. tranşa rezervã reprezintă o parte a rezervelor proprii ale ţării respective. Utilizarea resurselor F.M.I. în limita tranşei de rezervă nu constituie o utilizare a creditelor Fondului. Aceasta reprezintă o linie automată de credit, pe care F.M.I. o deschide unei ţări pentru acoperirea unor nevoi ale balanţei, în limitele cotei – părţi ale acesteia.

2. tranşele ordinare de credit sunt patru la numãr, fiecare în proporţie de 25% din cota de participare a ţării membre. Tranşele ordinare de credit, împreună cu tranşa rezervei nu pot să depăşească 200% din cota parte a ţării respective.

15

Prima tranşă se acordă pe baza cererii prezentate de către ţara respectivă. Pentru acordarea următoarelor tranşe, ţara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un program politic elaborat în colaborare cu F.M.I.

Pentru tranşele de credit ordinare, FMI percepe un comision care se situează sub nivelul dobânzii practicate pe piaţă. Rambursarea creditului se face într-un termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost efectuată cumpărarea. Creditele din această categorie suntcunoscute sub numele de:

o aranjamentul de credit stand-by 9 are o durată de 12 – 18 luni, tragerile fiind eşalonate trimestrial, iar eliberarea lor este condiţionată de îndeplinirea criteriilor de performanţă şi efectuarea periodică a unei revizuiri a programului. Rambursarea se face după expirarea unei perioade de graţie de 3 şi ¼ ani, într-un termen care să nu depăşească 5 ani de la cumpărare. Pentru a beneficia de aceastã finanţare, o ţarã trebuie sã îndeplineascã criterii de performanţã referitoare la : nivelul minim al rezervelor, cuantumul şi scadenţa datoriilor pe termen mediu şi scurt, plafoane pentru credit şi neaplicarea de restricţii asupra plãţilor şi transferurilor curente.

o facilitatea extinsă a Fondului 10 (Extended Fund Facility) sprijină programele pe perioade de 3 – 4 ani, în special pentru ţările în curs de dezvoltare. Are ca scop depăşirea dificultăţilor balanţelor de plăţi, care au la bază probleme macroeconomice şi structurale ale producţiei, comerţului sau preţurilor. Limita cumulative pentru aceastã finanţare este de 300 %.

Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi la F.M.I. sunt semnificative:

nivelul dobânzii percepute de F.M.I.; faptul că acordarea unui împrumut de către Fond este considerată de

către piaţa financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţării respective, ceea ce echivalează cu atragerea de noi împrumuturi de pe această piaţă.

Pe lângă aceste avantaje, trebuie evidenţiat că programele de ajustare ale F.M.I. au propriile lor costuri. Din acest motiv programele convenite cu Fondul sunt adesea criticate, mai ales atunci când au efecte negative asupra populaţiei sărace.

9 A fost introdus în 1952.10 Instituit în anul 1974.

16

Capitolul 2: Criza Economico-Financiara actuala si implicatiile acesteia asupra economiilor tarilor emergente si in tranzitie

2.1. Descrierea contextului şi factorii care au declanşat şi alimentat criza

A.Curba randamentelorCurba randamentelor (yield curve) - un indicator de analiză - reprezintă

relaţia dintre ratele de dobândă şi obligaţiunile guvernamentale într-o anumită zi. Curba randamentelor poziţionează randamentele titlurilor cu diferite scadenţe dar care au risc, lichiditate şi regim fiscal identic.

Când ratele dobânzilor pe termen scurt sunt mai mici decât ratele dobânzilor pe termen lung, se spune că curba de randament este „înclinată pozitiv”. Acest lucru reprezintă o încurajare pentru expansiunea şi aprovizionarea cu bani, ceea ce va favoriza crearea unei bule indusă de datorii (debt induced bubbles).

Când ratele dobânzilor pe termen lung sunt mai mici decât cele pe termen scurt, curba de randament este „inversată”. Acest lucru favorizează o reducere în aprovizionarea cu bani.

Curba de randament este „plată” când ratele dobânzilor pe termen lung şi pe termen scurt sunt egale.

Unii specialişti privesc curba de randament ca fiind un prezicător puternic al recesiunii (când este inversată) sau a inflaţiei (când este înclinată pozitiv).

O curbă de randament înclinată pozitiv le permite dealerilor primari din sistemul federal (cum ar fi marile bănci de investiţii) să se finanţeze pe termen scurt cu bani ieftini, în timp ce acordă împrumuturi pe termen lung - cu dobânzi mai mari. Această strategie este una profitabilă atât timp cât curba de randament rămâne înclinată pozitiv.

Cu toate acestea, se creează un risc de lichiditate în cazul în care curba de randament devine inversată. În acest caz, băncile ar trebui să se finanţeze la o rată a dobânzii pe termen scurt ridicată, în timp ce ar pierde bani cu împrumuturile acordate pe termen lung.

După explozia bulei IT din 2000 şi scăderea bursei în 2002, FED a reacţionat printr-o scădere bruscă a ratelor dobânzilor pe termen scurt, ajungându-se astfel de 6,5% în anul 2001, la un nivel de 1% în anul 2003 şi rămânând la acest nivel până în iunie 2004. Această politică monetară a stimulat curba de randament să fie foarte pozitiv înclinată. Efectul inflaţionist datorat curbei de randament înclinate pozitiv pe o perioadă mai lungă de timp, nu a condus la o creştere generală a nivelului preţurilor, cum era de aşteptat, ci numai anumite categorii de active. Acest lucru a putut fi posibil datorită bunurilor ieftine ce au fost importate din BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), împiedicând astfel inflaţia generală. Excesul de bani a fost canalizat în diferite active. Aceasta nu ar fi putut fi posibilă în afara unei economii globalizate. În mod special, aceasta a condus la o bulă

17

imobiliară în SUA, lucru care a atras atenţia unor specialişti începând cu anul 2002 şi atingând apogeul în anul 2005.

Din iunie 2004, FED a început să crească ratele dobânzilor pe termen scurt, ceea ce a condus la o scădere lentă a curbei de randament. Preşedintele FED, Alan Greenspan se aştepta ca dobânzile pe termen lung să crească şi ele odată cu creşterea dobânzilor pe termen scurt. Cu toate acestea, datorită înăspririi politicii monetare prin creşterea ratelor dobânzilor pe termen scurt, a dus la încetinirea economiei şi la o reducere a cererilor de împrumuturi pe termen lung.

FED a crescut ratele dobânzilor pe termen scurt până la 5,25% în iunie 2006. Astfel, în octombrie 2006 curba de randament a ajuns să fie plată - în timp ce FED a menţinut aceste rate ridicate, ratele dobânzilor pe termen lung au început să scadă, ceea ce a condus la o curbă de randament din ce în ce mai inversată, atingând apogeul în martie 2007 când se punea problema inflaţiei.

Scăderea curbei de randament din 2004 şi apoi inversia acesteia în 2007 a dus la explozia bulei imobiliare şi s-a creat o bulă a mărfurilor. Preţul petrolului a crescut la peste 140 $ pe baril în 2008 şi astfel, piaţa financiară a început să se confrunte cu o criză.

B. DereglementareaÎn anul 1992, la congresul numărul 102 din SUA s-a hotărât ameliorarea

reglementărilor pentru entităţile sponsorizate de către guvernul american, Fannie Mae şi Freddie Mac. Scopul dereglementării era obţinerea unor sume mai mari de bani pentru a putea acorda mai multe împrumuturi. Ziarul The Washington Post scria: „Din 100$, băncile ar putea cheltui 90$ ca să cumpere credite ipotecare, dar, Fannie Mae şi Freddie Mac pot cheltui 97,50$ pentru cumpărarea de credite ipotecare.” În cele din urmă congresul a hotărât ca firmele să păstreze mai mulţi bani, ca o pernă împotriva pierderilor, în cazul în care s-a investit în titluri prea riscante. Dar această regulă nu a fost impusă de către administraţia Clinton ci a fost pusă în aplicare abia 9 ani mai târziu. (Apple Baum Leonnig, Carol D., 2008)

Au fost identificate şi alte dereglementări care au contribuit la colaps. În anul 1999, la cel de-al 106-lea congres a fost aprobat actul Gramm-Leach-Blily, care a abrogat o bună parte din actul Glass-Steagall din 1993. Această abrogare a fost criticată deoarece ea a contribuit la proliferarea complexităţii instrumentelor financiare opace care, reprezintă de fapt inima crizei. (Ekelund Robert, Thorton Mark, 2008).

C. Piaţa ipotecară, CDO ŞI CDSUn factor care a amplificat magnitudinea crizei ar fi greşelile de calcul ale

băncilor şi ale investitorilor cu privire la riscurile inerente ale CDS şi CDO. Existenţa instituţiilor financiare care să estimeze în mod corect riscurile investiţiilor în credite securitizate (sau collateralized debt obligations – CDO), ar fi putut trage un semnal de alarmă. Dar, băncile se împrumutau la o rată a dobânzii

18

scăzută şi acordau împrumuturi foarte mari, ce ar fi putut fi înapoiate doar în cazul în care piaţa imobiliară ar fi continuat să crească în valoare.

Creşterea înzecită a preţurilor la case a favorizat speculaţiile. Când se aşteaptă ca valoarea proprietăţii să crească mai mult decât valoarea împrumutului, devine evidentă tendinţa de a deţine mai multe proprietăţi decât pot fi ocupate. În 2005, 40% din casele cumpărate nu funcţionau ca reşedinţe permanente, ci ca investiţii sau case de vacanţă. Cum creşterea veniturilor medii reale era anemică în anii 2000, creditorii şi-au pus ingeniozitatea la încercare pentru a face locuinţele să pară convenabile. Cele mai populare instrumente pe care le-au folosit erau creditele ipotecare cu rate variabile (ARM), cu oferte speciale având ratele iniţiale sub media pieţei, oferite pentru o perioadă de doi ani. Se presupunea că după doi ani, când începea achitarea ratelor mari, ipoteca ar fi refinanţată, profitând de pe urma creşterii preţurilor şi generând o nouă serie de comisioane pentru creditori. Standardele de creditare s-au prăbuşit, iar ipotecile au devenit disponibile pentru persoane cu riscuri mari de creditare (numite ipoteci subprime), multe dintre ele foarte convenabile. Erau frecvente creditele Alt-A (sau creditele mincinoase), care necesitau documentaţie puţină sau uneori deloc, incluzând, în cazuri extreme împrumuturile ninja (care nu necesitau nici deţinerea unui loc de muncă, nici venituri, nici garanţii), adesea susţinute de complicitatea brokerilor şi a creditorilor ipotecari.

Băncile şi-au vândut ipotecile cu grad mare de risc, prezentându-le drept titluri numite obligaţiuni de plată garantate (GDO). Acestea au canalizat fluxuri de capital din mii de ipoteci înspre o serie ierarhizată de obligaţiuni cu riscuri şi beneficii pe gustul fiecărui investitor. Tranşele din fruntea ierarhiei, care cuprindeau poate 80% din obligaţiuni ar fi trebuit să facă apel la toate fluxurile de capital susţinătoare, pentru a fi vândute la o rată AAA. Nivelurile inferioare absorbeau un grad mai mare de risc, dar aduceau beneficii mai mari. În practică, băncile şi agenţiile au subestimat grosolan riscurile inerente unor absurdităţi precum împrumuturile ninja,

Securizarea11 era menită să reducă riscurile prin ierarhizarea lor şi prin diversificarea geografică. S-a observat ulterior că astfel creşteau de fapt riscurile, transferând posesia ipotecilor de la băncile care îşi cunoşteau clienţii spre investitorii care nu îi cunoşteau. În locul unei bănci sau unei case de economii şi consemnaţiuni, care să aprobe un credit şi apoi să îl reţină în arhivele proprii, împrumuturile erau făcute de brokeri, „depozitate" apoi temporar de bănci ipotecare slab capitalizate şi vândute în bloc băncilor de investiţii, care realizau CDO-uri, cotate de către agenţiile de rating şi vândute apoi investitorilor instituţionali. Toate veniturile de la sursa originală până la destinaţia finală erau taxate – cu cât mai mare era volumul de bani, cu atât mai mare era suma

11 Securizarea este o tehnică financiară, care transformă activele puţin lichide în valori mobiliare uşor negociabile, cum ar fi, obligaţiunile. În forma sa cea mai frecventă, operaţiunea constă, pentru o societate deţinătoare de active puţin lichide, în vânzarea activelor respective unei societăţi intermediare, create în scopul finanţării tranzacţiei prin contractarea unor împrumuturi pe piaţă prin emisiunea de titluri de creanţă negociabile garantate cu activele respective. (S. Cerna, 2008)

19

comisioanelor. Şansa de a obţine bani din comisioane fără riscuri a încurajat practicile de afaceri superficiale şi înşelătoare. În zona de subprime, care se ocupa de clienţii mai puţin informaţi şi fără experienţă erau frecvente acţiunile frauduloase. Expresia „rate incitante" a dat tonul în acest sens începând cu 2005, securizarea a devenit o manie. Era uşor şi rapid să creezi titluri sintetice care mimau riscurile titlurilor reale, dar nu reflectau şi costurile de cumpărare şi menţinere a împrumuturilor reale. Titlurile riscante puteau fi deci multiplicate mult peste stocul real de pe piaţă. Bancheri întreprinzători au împărţit CDO-urile în CDO-uri ale CDO-urilor sau CDO2, ba chiar şi CDO3. Tranşele superioare ale CDO-urilor mai prost cotate obţineau cotaţii maxime. În felul acesta, s-au creat mai multe pasive de grad AAA decât active. Într-un final, produsele sintetice au ajuns responsabile pentru jumătate din volumul comercializat.

Mania securizării nu s-a limitat la ipoteci, ci s-a răspândit şi spre alte forme de credit. Cea mai amplă piaţă sintetică era constituită din swap pe risc de credit (CDS).

Acest misterios instrument financiar sintetic a fost inventat în Europa, la începutul anilor 1990. CDS-urile timpurii erau acorduri personalizate între două bănci. Banca A, vânzătorul de swap (achizitorul garanţiei) era de acord să plătească o taxă anuală pentru o perioadă anume de ani către Banca B, cumpărătorul de swap (vânzătorul garanţiei), în schimbul unui portofoliu de împrumuturi. Banca B se obliga să acopere pierderile Băncii A derivate din acest portofoliu pe timpul schimbului. Înainte de CDS, o bancă care dorea să îşi diversifice portofoliul trebuia să cumpere sau să vândă segmente de împrumuturi, ceea ce era complicat, pentru că era nevoie de permisiunea debitorului; prin urmare, această formă de diversificare a devenit foarte populară. Termenii s-au standardizat şi valoarea de piaţă a contractelor a crescut până la aproape o mie de miliarde de dolari până în 2000.

Fondurile de hedging au intrat pe piaţă în forţă la începutul anilor 2000. Fondurile de hedging specializate pe credite activau efectiv ca nişte companii de asigurări fără licenţă, colectând beneficii din CDO-uri şi alte titluri pe care le asigurau. Caracteristica acestui instrument (CDO) este că, la fel ca un titlu ipotecar obişnuit, aduce deţinătorului un anumit venit (rate scadente plus dobândă), însă permite totodată partajarea riscului aferent unui anumit portofoliu de credite ipotecare în mai multe categorii sau „tranşe” de risc. Avantajul procedeului CDO este că fiecare tranşă de titluri poate fi vândută separat şi, deci, fiecare categorie de active financiare poate fi tranzacţionată pe propria sa piaţă secundară, astfel încât preţurile (cursurile) respective se pot forma diferenţiat, în funcţie de gradul de risc. (S. Cerna, 2008)

Valoarea asigurării era adesea pusă sub semnul întrebării, deoarece contractele puteau fi atribuite fără anunţarea celorlalte părţi. Această piaţă a crescut exponenţial pană a ajuns să pună în umbră toate celelalte pieţe, în termeni nominali. Valoarea nominală estimată a contractelor CDS este de 42,6 bilioane de dolari. Pentru a avea un punct de referinţă, această sumă este aproape egală cu

20

suma averilor personale a tuturor cetăţenilor Statelor Unite. Capitalizarea pieţei titlurilor de valoare din SUA este de 18,5 bilioane dolari, iar piaţa de obligaţiuni de trezorerie din SUA este de doar 4,5 bilioane de dolari.

Mania securizării a dus la o creştere enormă a folosirii efectului de levier12. Pentru a deţine obligaţiuni obişnuite, era nevoie de o marjă de 10%; obligaţiunile sintetice create prin swap pe risc de credit puteau fi comercializate cu o diferenţă de 1,5%. Acest lucru permitea fondurilor de hedging să obţină profit, prin exploatarea gradelor ierarhizate de risc, pe baza efectului de levier, scăzând beneficiile rezultate din riscuri. Situaţia era sortită unui deznodământ nefericit şi exista deja un precedent în sensul acesta. Piaţa obligaţiunilor ipotecare colaterale (CMO) începuse să se dezvolte în anii 1980. În 1994, piaţa tranşelor cel mai slab cotate – sau „deşeurile toxice", după cum erau numite – a explodat atunci când un fond de hedging de 2 miliarde de dolari nu a putut plăti suma datorată, ceea ce a dus la desfiinţarea Kidder Peabody şi la pierderi în valoare totală de 55 miliarde dolari. Dar nu s-a luat nici o măsură de reglementare. Fostul guvernator al Rezervei Federale, Edward M.Gramlich, l-a atenţionat în particular pe preşedintele Rezervei Federale, Alan Greenspan, în privinţa comportamentului abuziv de pe piaţa ipotecară din sectorul subprime în 2000, dar atenţionarea a fost trecută cu vederea. Gramlich şi-a exprimat îndoielile în mod public în 2007 şi a publicat o carte despre balonul din sectorul subprime, înainte ca prima criză să izbucnească. Charles Kindleberger, expert în crize, avertiza asupra crizei de pe piaţa locuinţelor în 2002. Martin Feldstein, Paul Volcker (fost preşedinte al Rezervei Federale) şi Bill Rbodes (funcţionar superior la Citibank) au făcut şi ei atenţionări, dar fără efect. Nouriel Roubini a prezis faptul că balonul de pe piaţa imobiliară va duce la recesiune în 2006. După cum s-a scris recent în Wall Street Journal, existau multe fonduri de hedging care luaseră o atitudine prudentă pe piaţa locuinţelor dar care „au suferit pierderi imense aşteptând prăbuşirea", astfel încât într-un final şi-au abandonat poziţiile.

La începutul lui 2007 au apărut tot mai des semne ale dezastrului. Pe 22 februarie, HSBC l-a concediat pe directorul departamentului de împrumuturi ipotecare din SUA, admiţând pierderi de 10,8 miliarde de dolari. La 9 martie, DR Horton, cel mai mare constructor de locuinţe american, a avertizat în privinţa pierderilor ipotecare din sectorul subprime. Pe 12 martie, compania New Gentury Financial, unul dintre cei mai mari creditori din sectorul subprime, şi-a suspendat tranzacţionarea acţiunilor, în urma temerilor că firma se îndreaptă spre faliment. Pe 13 martie a fost raportat faptul că plăţile întârziate ale ipotecilor şi executările silite au atins noi cote maxime. Pe 16 martie, Accredited Home Lenders Holding a scos la vânzare 2,7 miliarde de dolari din registrul de împrumut a sectorului subprime cu o reducere serioasă, pentru a genera numerarul necesar operaţiunilor de afaceri.

12 Efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară, reprezintă ‘rezultatul’ sau ‘efectul’ îndatorării firmei asupra rentabilităţii capitalului propriu. În acelaşi timp, efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca scop mărirea rentabilităţii capitalului propriu. Deasemenea, efectul de levier pune în evidenţă legătura existentă între rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice.

21

La 2 aprilie, New Century Financial a invocat Articolul 11 referitor la protecţia împotriva falimentului, după ce a fost forţată să reachiziţioneze contravaloarea a miliarde de dolari investiţi în credite problemă.

Pe 15 iunie 2007, Bear Stearns a anunţat că două mari fonduri ipotecare de hedging aveau probleme cu realizarea apelurilor în marjă. În cunoştinţă de cauză, Bear a creat o linie de credit în valoare de 3,2 miliarde dolari pentru a salva unul dintre fonduri, lăsându-l pe celălalt să se prăbuşească. Capitalurile investitorilor, în valoare de 1,5 miliarde dolari, au fost în mare parte pierdute.

Eşecul din iunie al celor două fonduri ipotecare de hedging Bear Stearns a zguduit pieţele, dar preşedintele Rezervei Federale Americane, Ben Bernanke, împreună cu alţi manageri au reasigurat publicul că problema din sectorul subprime este un fenomen izolat. Preţurile s-au stabilizat, cu toate că fluxul de veşti proaste a continuat neabătut. La data de 20 iulie, pierderile din sectorul subprime erau estimate de Bernanke la numai 100 miliarde dolari. Când Merrill Lynch şi Citigroup au consemnat mari pierderi în cadrul obligaţiunilor interne colaterale de debit, pieţele au înregistrat într-adevăr o uşoară creştere. S&P 500 a atins o nouă cotă maximă la mijlocul lui iulie.

Abia la începutul lui august s-a tras semnalul de alarmă pentru pieţele financiare. Momentul în care Bear Stearns a invocat protecţia împotriva falimentului pentru două fonduri de hedging expuse creditelor din sectorul subprime şi împiedicarea clienţilor de a retrage numerar de la un al treilea fond a provocat un adevărat şoc. După cum am menţionat, Bear Stearns a încercat să salveze aceste entităţi prin furnizarea unui fond adiţional de 3,2 miliarde de dolari.

Odată ce criza a izbucnit, problemele de pe pieţele financiare au fost dezvăluite cu o rapiditate remarcabilă. Tot ce putea merge prost a mers prost. Un număr mare de puncte slabe a fost dezvăluit într-o perioadă foarte scurtă de timp. Căderea ce începuse în sectorul ipotecar subprime s-a extins curând în zona CDO, în special către cele sintetice constituite pe baza tranşelor superioare ale ipotecilor din sectorul subprime.

2.2. Impactul crizei mondialeCriza actuală a captat atenţia întregii lumi şi depăşeşte graniţele sectoarelor

afectate iniţial. Alan Greenspan a definit recent această criză drept un “ tsunami al creditelor care apare o dată la un secol”, generată de un colaps ale cărui cauze profunde se regăsesc în sectorul imobiliar american. Unda de instabilitate s-a propagat de la un sector la altul, mai întâi din sectorul imobiliar în cel bancar şi în alte pieţe financiare, iar apoi în toate domeniile economiei reale. Valul de criză a depăşit graniţa dintre domeniul public şi cel privat, dat fiind că lovitura primită de situaţiile financiare ale firmelor private a impus, actualmente, noi cerinţe împovărătoare asupra finanţelor din sectorul public. Ea a depăşit şi graniţele naţionale din cadrul universului ţărilor dezvoltate, iar acum avem motive să credem că această criză afectează ţările emergente şi alte ţări în curs de dezvoltare.

22

2.2.1. Imaginea de ansamblu Pe scurt, pe măsură ce această recesiune globală să se transforme în cea mai

grava recesiune de la Marea Depresiune/Recesiune din anii 1930. La momentul emiterii Perspectivelor Economiei Mondiale, FMI îşi revizuise deja previziunile pentru 2008 şi 2009 reducându-le la 0,2 şi respectiv 0,9 la sută, începând cu luna iulie. Cu o cifra de 3,0 la sută, creşterea previzionata a producţiei mondiale din 2009 este cu mult sub creşterea de 5,1 şi 5,0 realizata în 2006 şi 2007 – chiar dacă se preconizează continuarea unei creşteri puternice a Chinei cu o rată de peste 9 la sută (Fondul Monetar Internaţional 2008). La aceste rate, creşterea producţiei mondiale ar scădea pâna aproape de nivelele înregistrate în cursul celei mai recente recesiuni globale, în 2001-02. Dar previziunile viitoare ale Băncii Mondiale evidenţiază acum o rată de creştere globală cu mult mai mica. Iar dacă măsurile dramatice luate de Regatul Unit, ţările din Zona Euro, Japonia, şi SUA nu reusesc să revitalizeze împrumuturile, ne aşteptăm ca recesiunea să fie mult mai mare decât cea preconizată actualmente. Acest lucru este cu atât mai probabil, dacă psihologia pesimista a consumatorilor va genera o reacţie de scădere exagerată în pieţele de active.

Deşi criza îşi are originile în SUA şi Europa, iar atenţia globală s-a concentrat măsurile politice ale administraţiilor acestora, toţi actorii principali din sistemul internaţional trebuie să ia măsuri urgente. Acest lucru este valabil şi pentru ţările în curs de dezvoltare, care detin actualmente o pondere importantă din economia globală şi fluxurile comerciale, precum şi pentru institutele financiare internaţionale (IFI), care îşi aduc contribuţia la facilitarea funcţionarii sistemului internaţional şi promovează dezvoltarea tuturor sectoarelor.

Multe ţări în curs de dezvoltare intră în această criză cu avantajul că nu au fost afectate de şocurile din anii 1980 sau 1990. Întărirea politicilor lor macroeconomice – inclusiv a poziţiilor lor fiscale şi externe, în multe cazuri – le-a făcut mai puţin vulnerabile.

Scenariile cele mai pesimiste nu sunt inevitabile, iar combinaţia de intervenţii politice coordonate, planuri eficiente pentru sectoarele financiare, şi preţuri mai mici pentru bunurile de larg poate contribui la reducerea efectelor crizei. Dar este esenţial că ţările în curs de dezvoltare să fie cât se poate de pregătite pentru evenimentele viitoare, pentru a reduce riscurile de recesiune.

Debitul suveran este gestionat actualmente mai eficient în majoritatea ţărilor decât pe timpul crizei asiatice, iar trecerea (în majoritatea cazurilor) la măsuri pentru rate de schimb flexibile contribuie la o absorbire parţială a şocului de către acestea prin reglarea ratelor de schimb. Pe de altă parte, numărul persoanelor din întreaga lume care trăiesc la marginea sărăciei a scăzut cu peste 300 milioane de la criza din Asia de Est (Chen şi Ravallion 2008), crescând foarte puţin marja redusă de supravieţuire de la baza scalei veniturilor. În sfârsit, declanşarea propriu-zisă a crizei a diminuat presiunile inflaţioniste, a dus la schimbarea dramatică a previziunilor, iar (pentru importatoarele nete) a redus preţurile bunurilor de larg

23

consum, ceea ce ar trebui să reducă tensiunile din unele economii în curs de dezvoltare.

Ţările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de toate aceste avantaje pe măsură ce vor reacţiona pentru a putea limita pagubele produse de această criză. Prima prioritate a acestora este să împiedice propagarea crizei financiare din sectorul bancar şi sectoarele financiare nebancare afectate în alte sectoare. Din cauza legăturilor puternice dintre companiile financiare şi sectoarele din întreaga lume, aceste efecte au început să-şi facă simţită prezenta înaintea efectelor economiei reale din unele ţări. Bursele de valori au scăzut dramatic, unele monede s-au depreciat substanţial, iar spredurile ratelor dobânzilor suverane au crescut din cauza „exodului spre investiţii sigure” din pieţele mondiale. La un nivel mai redus, exportatorii unora dintre ţările în curs de dezvoltare se confruntă deja cu dificultăţi în obtinerea creditelor comerciale care sunt esenţiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele exportului, care vor primi, în curând, lovitură dată de scăderea cererii peste hotare.

Asadar, exact ca şi în cazul ţărilor dezvoltate, este important ca ţările în curs de dezvoltare să ia măsuri rapide, hotărâte şi sistematice pentru a asigura evitarea consumului rapid al creditelor şi colapsurile bancare la nivel local. Şi în ceea ce priveşte extinderea garantării depozitelor, guvernele trebuie să stabilească praguri adecvate şi să-şi coordoneze politicile pentru a evita politicile de „pauperizare a competitorilor” prin devalorizări în scop competitiv, luând, totodată, măsuri de precauţie împotriva efectelor pe termen lung ale pericolelor asupra moralului care ar vor îngreuna sarcinile viitoare ale autorităţilor de reglementare.

Ţările în curs de dezvoltare care intră în această criză cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile la aceste efecte. Aceste ţări vor fi nevoite să ia măsuri financiare şi să facă ajustări mai ample, dacă conturile lor curente vor înregistra oscilăţi ample de la deficit la balanţă pe măsură ce capitalul este consumat, asa cum s-a întâmplat în criza financiară din Asia. Acest lucru va tensiona puternic situaţiile financiare ale companiilor şi băncilor naţionale, putând duce la o cascadă de falimente în rândul acestora. Dacă resursele lor fiscale au ajuns deja la limită, s-ar putea să fie imposibil pentru ele să suporte măsurile de salvare a sectoarelor lor financiare finanţate pe plan intern. .

În general, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun de două instrumente macroeconomice principale de reacţie la şocurile negative cu care sunt gata să se confrunte: politica monetară şi politica fiscală.

Un mare risc este acela că, în cazul în care criza creditelor nu este rezolvată în mod eficient, economia globală ar putea intră într-o perioadă de deflaţie cum a fost cea din Japonia din timpul anilor 1990. În asemenea împrejurări, politica monetară standard nu va fi, probabil, eficientă în economiile dezvoltat Guvernele ar trebui să privească unele dintre intervenţii drept măsuri temporare şi să gasească o cale de ieşire din acestea după reînstaurarea stabilităţii economice. Guvernele trebuie să se asigure ca reacţiile pe termen scurt la criză nu vor crea vulnerabilităţi pe termen lung. Acolo unde recapitalizarea sistematică a băncilor devine necesară,

24

important este să fie asigurate stimulentele pe termen lung şi recapitalizarea prioritară a instituţiilor robuste. Suntem de acord că acest lucru este una din cele mai dificile măsuri în cadrul procesului de luare a deciziilor, dar instituţiile a căror insolvabilitate este evidentă trebuie recunoscute şi gestionate adecvat, mai degraba decât să li se ofere lichidităţi care să agraveze problema.

Posibilităţile de retehnologizare industrială sunt limitate, cu alte cuvinte, orice expansiune finanţată prin credite ar viza în primul rând capacitatea de producţie. Dar dacă se vor confruntă cu o cerere scăzuta şi cu o capacitate excedentară, este puţin probabil pentru companiile din ţările dezvoltate să dorească sau să poată contracta împrumuturi pentru o extindere financiară.

Spre deosebire de acestea, în ţările în curs de dezvoltare, există posibilităţi mai mari de retehnologizare industrială finanţată cu credite, care poate spori şansele ca politica monetară să fie mai eficientă în ţările care îşi pot permite să se folosească de ea. Nu toate ţările vor putea face acest lucru; unele s-ar putea vedea nevoite să înăsprească politica monetară şi să mărească ratele dobânzilor pentru a împiedică deprecierea accentuată a monedei sau ieşirile de capital. S-ar putea, însă, ca unele administraţii să fie în măsură să ofere unele stimulente monetare reducând ratele dobânzilor şi încurajând investiţiile în sectoarele în care este cel mai probabil ca retehnologizarea industrială să aducă profit.

În ceea ce priveşte politica fiscală, administraţiile ţărilor în curs de dezvoltare dispun de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitură şocului.

Guvernele care dispun de o oarecare libertate fiscală pot reacţiona folosind anumite stimulente fiscale bine proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern care să poată compensa declinul preconizat al cererii de pe pieţele externe.

Ţările în curs de dezvoltare au necesităţi stringente care pot fi satisfăcute prin investiţii publice. O asemenea necesitate este cea de construire a infrastructurii, în special după o perioadă în care creşterea sectorului privat a depăşit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructură necesară susţinerii acestei creşteri şi infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între infrastructura urbana şi cea din zonele rurale.

Un al doilea sector de investiţii este protecţia socială şi dezvoltarea umană, în vederea prevenirii transformării unui şoc temporar într-un declin permanent grav al avuţiei gospodăriilor mai sărace. Există multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili dacă merită, sau nu, să primească investiţii; guvernele trebuie să acorde prioritate protecţiei şi extinderii celor care pot atenua în modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai sărace gospodării. Exemplele de astfel de programe care ar putea fi luate în calcul includ programele de transfer condiţionat de lichidităţi pentru a sprijiniri copiii dezavantajati să îşi continue scoala, cum este programul indonezian derulat pe durată crizei din 1997-98 (Cameron 2002), programele de oferire de locuri de muncă în domeniul lucrărilor publice (sau de bunăstare bazată pe muncă) cum ar fi Sistemul de Garantie a

25

Angajarilor din India (Gaiha 2004), şi subvenţiile pentru consumul produselor de calitate inferioara (cele care nu sunt consumate decât de populaţia săraca). Asemenea programe vor fi reacţiile adecvate în cazul ţărilor cu rezerve robuste, excedente de cont curent sau deficite mici, precum şi politici fiscale solide. Un exemplu evident în acest sens este China, în care cererea mai mare de la nivel intern ar putea contribui şi ea la atenuarea efectelor crizei asupra partenerilor comerciali. În alte ţări cu mai puţine posibilităţi fiscale, programele cum sunt cele amintite ar trebui să fie o prioritate pentru sprijinirea donatorilor.

În concluzie, este probabil ca factorii de decizie din ţările în curs de dezvoltare să se confrunte cu dileme a căror soluţionare va depinde în mare măsură de modul în care s-au comportat în perioadă de dezvoltare (de exemplu, să permită politici macroeconomice mai lejere sau mai aspre, sau să creeze mijloace de atenuare a şocurilor sau nu), precum şi de modul în care şocurile globale afectează propriile lor economii. Capacitatea acestora de a reacţiona la criză este determinata de posibilităţile mai mici sau mai mari ale pieţelor emergente de a lua măsuri prudente anticiclice de creştere a cereri interne fara a sacrifica prea mult propriile principiile de bază. Aceste principii de baza includ poziţiile fiscale ale ţărilor, nivelele datoriilor, ratele inflaţiilor interne, şi robusteţea financiară a sectoarelor lor bancare.

Unele ţări în curs de dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, pe când altele au posibilităţi mai reduse, iar altele înregistrează deja şocuri ale credibilităţii şi exoduri de capital în căutarea unor investiţii de calitate mai bună.

2.2.2. Consecinţele crizie actuale asupra ţărilor emergente şi în curs de dezvoltare

Efectele crizei nu au întârziat să apăra şi în celelalte ţari.Unul din efectele crizei este o reducere substanţială a exporturilor acestora,

pe măsura ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se va reduce drastic. Încetinirea duce la scăderea reală a volumelor tranzacţiilor comerciale în 2009 (Previziunile Banca Mondiala). Cu toate că este previzionata o încetinire a creşterii volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult de suferit de pe urma declinului în ceea ce priveşte comerţul– în special în cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere că se preconizează o posibila scădere cu o cincime a preţurilor bunurilor de larg consum ,altele decât cele petroliere în 2009.

Exporturile din ECE (Europa Centrală şi de Est ) sunt puternic corelate cu cele din zona EURO ( Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia) - conform graficului nr.2.1- datorită importanţei lor ca bunuri materiale în lanţul de aprovizionare.

Perspectivele pentru exporturi sunt nefavorabile, iar conform previziunilor, ele se vor accentua în anul 2009 , unde s-au analizat ţări precum: Republica Cehă,

26

Ungaria, Polonia, Turcia şi România, ceea ce conduce la o contracţie a performanţelor economice în 2009.

Figura 2.1: Creşterile exporturilor în zona EURO şi a celor din ECE sunt puternic corelate

(Sursa: INSSE Eurostat, Unicredit Research)

În plus, criza va avea un efect negativ major asupra investiţiilor în pieţele emergente. Sursele externe principale de fonduri de investiţii vor scădea drastic în cursul primului val de efecte. În anul 2009, investiţiile vor scădea atât în ECE (Europa Centrală şi de Est), cât şi în celelalte ţări.Se preconizează totuşi ca activitatea investiţionala îşi va reveni în 2010,după scăderea din 2009 (conform figurii 2.2 )

Figura 2.2: Evoluţia investiţiilor străine directe şi activitatea investiţională

(Sursa: BNR,Eurostat UniCredit Research)

După cum se observa,cele mai mici investiţii sunt în ţările ECE.

27

Investiţiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri menţinea capitalului pe pieţele interne. Ţările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului spre pieţe mai sigure şi a aversiunii mai mari pentru riscuri.

Per ansamblu, se preconizează, pentru 2009, o creştere a ratei investiţiilor de mai puţin de jumătate din cea înregistrată în 2007, în ţările cu venituri medii.

Încetinirea se va accentua şi datorită afluxului mare de investiţii din ultimii cinci ani. Un număr extrem de mare de proiecte de investiţii sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanţările investiţiilor vor descreşte, este posibil să apară două consecinţe, ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu vor fi terminate şi, prin urmare, vor deveni, neproductive şi vor împovara bilanţurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă proiectele sunt încheiate, ele vor crea o capacitate de producţie excedentără rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflaţie.

Şi intrările de capital străin au fost puternic afectate de criza financiară, după cum se vede şi în graficul de mai jos, unde descreşterea se accentuează foarte mult în anul 2009.

Figura 2.3: Intrările de capital străin(Sursa: BNR, Eurostat uniCredit Research)

28

Încetinirea globală va reduce cererea de bunuri de larg consum şi de produse industriale, reducând câstigurile din exporturi, iar, pe măsură ce pieţele de forţă de muncă vor scădea, lucratorii de peste hotare vor avea de suferit de pe urma impacturilor disproporţionate asupra veniturilor lor. Prin reducerea cererii de bunuri de larg consum, o serie de întreprinderi au dat faliment sau au redus numărul angajaţilor şi implicit a salariilor. Din graficul de mai jos,se observa o scădere substanţială a salariilor în anul 2009.

Figura 2.4: Creşterea anuală a salariilor

(Sursa: INSSE, Eurostat UniCredit Reasearch)Aceşti factori vor avea drept consecinţă scăderea PIB din majoritatea ţărilor

emergente, inclusiv România (unde tinde să fie de scurtă durată), conform graficului de mai jos

Figura 2.5: Creşterea economic previzionată pentru 2008-2010(Sursa: INSSE, Eurostat, UniCredit Research)

29

Dacă în 2008 valoarea PIB-ului era pozitivă, se observă o scădere substanţială în anul 2009 în Lituania, Estonia, Ungaria, Ucraina, România, cu uşoare perspective de creştere pentru anul 2010 în Slovacia, Polonia, Republica Ceha, Turcia şi chiar România.

Mai mult chiar, efectele resimţite de ţările în curs de dezvoltare s-ar putea să nu se limiteze la o scădere a veniturilor rezultate din investiţii şi exporturi şi o încetinire a creşterii PIB-ului. Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre pieţele emergente să între într-o criză individuală, de exemplu dacă propria lor piaţă internă de active intră în colaps (sau chiar şi în cazul în care valorile de piaţă reale vor suferi o cădere) şi să slăbească propriile lor sectoare bancare. Căderile drastice ale burselor de valori din ţările în curs de dezvoltare au indicat deja îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate avea, de asemenea, efecte semnificative ale avuţiei asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Ţările cu deficite ale balanţelor de plăţi şi fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste şocuri vor fi simultane. În trecut, crizele majore din ţările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional – ca în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest motiv ne aşteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de şocuri.

Această simultaneitate sporeşte riscurile unui declin global grav. Impactul crizei economice internaţionale asupra noilor state membre din

Uniunea Europeană s-a dovedit a fi mult mai sever decât se anticipa în urmă cu câteva luni. Cele mai noi estimări indică un declin al PIB în Europa de ordinul a 2,9% în 2009, urmat de o creştere de 0,3% în 2010.

Aceste estimări rămân foarte incerte deoarece depind, la rândul lor, de estimări referitoare la punctul de cotitură al recesiunii şi de creşterea economică a principalilor parteneri comerciali, în special a celor din Uniunea Europeană , se arată în ultimul raport economic publicat recent de Banca mondiala şi dedicat noilor state membre din

Uniunea Europeană. Raportul atrage, însă, atenţia asupra unor factori care explică impactul diferenţiat al crizei asupra noilor state membre ale Uniunii Europene, informează Agerpres.

Un prim factor este accesul redus la finanţare externă, incondiţiile în care necesităţile de finanţare externă sunt mai mici pentru ţările care au un deficit de cont curent mai mic de 10% din PIB(Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Slovenia) şi mai mari pentru ţările care au înregistrat un deficit de cont curent mai mare de 10% din PIB (ţările baltice, Bulgaria şi România).

Un al doilea factor care explică impactul diferenţiat al crizei asupra EU10 este starea în care se afla sistemul bancar. Băncile internaţionale, în special din ţările membre UE, joaca un rol foarte important în noile state membre şi comportamentul acestor bănci în actualul context este cel care determină în mare

30

parte disponibilitatea creditului şi stabilitatea sistemului bancar în EU10. La rândul său, acest comportament depinde de nevoile de refinanţare ale băncilor mama, stimulentele vizând reducerea gradului de indatorare în actualul context de criză şi riscurile crescute care vin din partea ajustărilor cursului de schimb şi a declinului macroeconomic.

Un al treilea factor de diferenţiere este tipul de curs de schimb.Există două ţări (Slovacia şi Slovenia) care s-au alăturat mecanismului ERM

şi, deci, au renunţat la posibilitatea de a face ajustări ale cursului de schimb şi de a putea avea o politică monetară independentă. Există ţări cu un regim de curs fix (Estonia, Lituania şi Bulgaria) şi economii cu un curs flotant (Cehia, Ungaria, Polonia şi România). Raportul Băncii mondiale subliniază că ţările care au un regim flotant au înregistrat o depreciere bruscă a cursului de schimb pe parcursul crizei financiare.

Economiile statelor din EU10 se vor contracta cu 3% în 2009. Statele EU10 sunt în recesiune, iar activitatea economică va înregistra un declin de 3% anul acesta şi va atinge aproximativ 0% în 2010, rata somajului urmând să crească de la 6,5% în 2008 la 10,4% în 2010, sau de la trei la cinci milioane de persoane, se mai arată în raportul BM citat. Criza a afectat pieţele financiare din regiunea EU10 din cauza ingrijorărilor referitoare la efectele indirecte negative asupra băncilor cu probleme din EU15 (statele din zona euro) şi a expunerii la vulnerabilităţile de pe pieţele interne. Viabilitatea băncilor din Uniunea Europeană este esenţială pentru pieţele financiare din UE10. Conform previziunilor economice ale Comisiei Europene din mai 2009, băncile din zona euro au creanţe în valoare de aproximativ 950 miliarde de euro în EU10 şi alte state europene emergente, aproximativ patru cincimi din totalul creanţelor externe.

Expunerea transfrontalieră a acestor bănci la regiunea EU10 se ridică la aproximativ 70% din produsul intern brut al Austriei. Expunerea băncilor din Europa occidentala la pieţele din statele baltice, România, Ungaria şi Bulgaria a efectuat presiuni şi asupra rezultatelor financiare înregistrate de aceste bănci în ţara lor de origine. În mod fericit, filialele băncilor străine şi-au menţinut semnificativ expunerea, iar riscul pentru băncile mama a scăzut. Totuşi, o deteriorare suplimentară a perspectivei economice ar putea schimba această situaţie. Sectorul corporatist din EU10 are nevoie de o refinanţare externă semnificativă, în timp ce piaţa internă oferă prea puţine surse alternative de finanţare. Lichidităţile băncilor sunt semnificative acum, datorită în special injecţiilor masive de capital ale băncilor centrale. Dar instituţiile de credit încă se confruntă cu incertitudini economice şi financiare imense. Acest fapt este semnificativ pentru statele EU10, care au pieţe interbancare interne mai puţin dezvoltate. În rândul statelor EU10 ale căror date sunt disponibile, ratele interbancare s-au micsorat în Bulgaria, Cehia şi Lituania. Volatilitatea rămâne ridicată, iar lichiditatea băncilor este limitata în unele state.

Criza financiară a redus fluxurile de capital în regiunea EU10. Conform tendinţelor generale de pe pieţele emergente, intrările totale brute de numerar către

31

statele baltice, Bulgaria, Polonia, România şi Slovacia (ţările emergente din EU10) s-au contractat de la aproximativ 6 miliarde de dolari în trimestrul trei 2008 la 2 miliarde de dolari în ultimul trimestru 2008, şi la 1,5 miliarde de dolari în primul trimestru 2009.

Declinul fluxurilor de capital a afectat şi rezervele oficiale nete ale regiunii EU10. Între septembrie 2008 şi februarie 2009, rezervele României au scăzut cu 1,6 miliarde de euro, iar ale Bulgariei au scăzut cu aproape 3 miliarde de euro din cauza reducerii cerinţelor pentru rezerve şi a creşterii cheltuielilor guvernamentale la sfarsitul anului trecut.

2.2.3. Instituţiile financiare internaţionale Beneficiind de experienţele crizelor trecute, Fondul Monetar Internaţional

poate fi în măsură să sprijine pieţele emergente în a opera ajustările necesare ale balanţelor de plăţi în vederea unor inversari de fluxuri de capital care ar trebui să ramână doar temporare. Şi deşi Banca Mondiala nu dispune de resursele sau instrumentele necesare pentru a oferi spijin major în ceea ce priveşte balanţele de plăţi (şi cu toate că nu aceasta este principala sarcina a acesteia), ea va colabora îndeaproape cu Fondul pentru a oferi asistenţă suplimentară. Banca îşi poate prelungi substanţial împrumuturile şi subvenţiile, axându-se pe domeniile structurale şi sociale care fac parte din mandatul său. De exemplu, recent, a fost anunţată o oportunitate de finanţare rapidă de 1,2 miliarde de $ pentru a sprijini ţările care se confruntă cu preţuri ridicate ale produselor alimentare. Recenta realimentare cu 41,6 miliarde de $ pentru segmentul ţărilor cu venituri mici (cunoscută drept IDA-15 - Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare) oferă resurse suficiente pentru a ajuta multe ţări în privinţa investiţiilor acestora în infrastructură şi în sectorul social evidenţiate mai sus. În cazul ţărilor cu venituri medii, aceasta are posibilităţile financiare de a dubla împrumuturile BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare) de la nivelul FY07 la aproximativ 13,5 miliarde de $. IFC poate contribui, de asemenea, în cazul în care ţările în curs de dezvoltare ar dori să îşi recapitalizeze băncile naţionale. Pe scurt, Banca Mondiala poate sprijini ţările în a evita transformarea crizei financiare într-o criză umanitară şi pentru a face faţă provocarilor de revigorare şi, dacă este necesar, de salvare a sistemelor lor bancare şi pentru a adopta alte reforme financiare.

32

Capitolul 3: Impactul şi efectul crizei mondiale asupra României

3.1. Canalele de transmisie a crizei financiare asupra economiei în România

Efectele crizei financiare internaţionale s-au extins şi asupra economiei României. Totuşi, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puţin afectat intrucât nu a fost expus la active toxice, precum şi datorită măsurilor prudenţiale şi administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Naţionala a României. Indirect însă, criza financiară internaţională şi mai ales consecinţa ei evidentă – recesiunea din ţările dezvoltate – se extinde asupra economiei românesti pe mai multe canale.

Pe canalul comercial, încetineşte creşterea exporturilor sau chiar le reduce. Producţia industrială este corelată cu evoluţia economiei mondiale.

Pe canalul financiar, limitează accesul la finanţare externă, şi astfel restrânge volumul creditării, şi generează dificultăţi în serviciul datoriei externe private. Aceasta se concretizează prin :

- Stoparea creditării- Spread-ul CDS a crescut, revenit pe trend descendent după acordul cu

FMI şi UE- Spread-uri relativ mari între dobanda BNR şi robor- Mutarea accentului de la cota de piaţă la evaluarea riscului clientului

Pe canalul cursului de schimb, reducerea finantărilor externe s-a reflectat în deprecierea monedei naţionale. Volatilitatea crescută a fost urmată de o relativă stabilitate.

Pe canalul încrederii, a avut loc o retragere a investitorilor din ţările esteuropene. Aceasta a avut drept efect manifestarea pe piaţa monetar-valutară a unor momente de panică şi atacuri speculative, precum cel din luna octombrie din România, care a făcut necesară intervenţia BNR.

În sfarsit, pe canalul efectelor de avuţie şi bilanţ, are loc deteriorarea activului net al populaţiei şi al companiilor, ca urmare a ponderii ridicate a creditelor în valuta (corelate cu deprecierea leului) şi a scăderii preţurilor activelor mobiliare şi imobiliare Aceasta contribuie, la rândul său, la accentuarea crizei prin efectele negative pe care le are asupra aşteptărilor şi prin augmentarea gradului de prudenţă la nivelul consumatorilor şi al agenţilor economici.

33

Se estimează de Banca Naţională a României, o evoluţie după cum urmează :

- Canalul comerţului : activ- Canalul încrederii : foarte activ- Canalul financiar :atenuat (FMI.,UE, BM, BERD)- Canalul cursului de schimb: atenuat

3.2. Evoluţia crizei în RomâniaPe fondul adâncirii crizei economico-financiare internaţionale, evoluţiile

macroeconomice din România au prezentat dezvoltări total inadecvate:a. Creşterea economică a României din perioadă 2005-2009 nu a fost generată, aşa cum ar fi fost eficient economic, de cererea externă (exporturi),

ci de cererea internă, reprezentând consumul populaţiei, consumul guvernamental şi investiţii în cea mai mare parte neproductive - acest cumul de creştere neadecvat creând dezechilibre macroeconomice.

Producţia industrială e puternic afectată de scăderea cererii externe. Conform graficului de mai jos, atât exportul, cât şi importul şi indicele producţiei industriale au scăzut incepând cu luna octombrie 2008 şi accentuându-se în anul 2009.

Figura 3.1: Creşterile anuale ale exportului, importului şi a producţiei anuale

(Sursa: INSSE, UniCredit Research)

34

Reducerea exporturilor a condus la scăderea producţiei şi la o contracţie a cererii interne.

Din figura de mai jos se observa scăderea investiţiilor nete, a lucrărilor de construcţii noi, de utilaje, precum şi a altor cheltuieli, incepând cu anul 2008.

Figura 3.2: Evoluţia investiţiilor nete(Sursa: INSSE,UniCredit Research)

Scăderea producţiei a condus la scăderea cifrei de afaceri (c.a) din comerţ şi servicii, incepând cu luna iulie 2008 şi accentuandu-se în anul 2009, după cum se vede în figura de mai jos :

35

Figura 3.3: Evoluţia CA din comerţ şi servicii(Sursa: INSSE,UniCredit Research)

Aceasta a condus implicit la falimentarea unor întreprinderi şi la creşterea somajului, după cum se vede (potrivit aceleeaşi surse) din figura de mai jos :

Figura 3.4.: Evoluţia şomajului

(Sursa: INSSE, UniCredit Research)

b. Dacă în anul 2004 se realiza o creştere economică de 8,5% la o inflaţie de 9,3% (dec/dec), cu un deficit fiscal de 1,5% din PIB şi un deficit al contului curent de 8,4% din PIB, în anul 2008 s-a realizat o creştere economică de 7,9% la o inflaţie de 6,3% (dec/dec), cu un deficit fiscal de 4,8% din PIB (de două ori mai

36

mare decât cel programat) şi un deficit al contului curent de 13,5% din PIB (după ce în 2007 se înregistrase un deficit de 14% din PIB).

Deficitul bugetar se accentuează în anul 2009, ajungând la 5 % din PIB, după cum se vede din tabelul de mai jos :

Figura 3.5: Deficitul bugetar

(Sursa: BNR, UniCredit Research)c. Creşterea economică şi respectiv satisfacerea unor consumuri interne mai

mari şi a unor investiţii mai ridicate s-a realizat pe seama capitalului străin, respectiv a economisirii externe, economisirea internă fiind scăzută, datoria externă totală majorându-se în mod îngrijorător de la 21,5 mld. euro în 2004 la 74 mld. euro în noiembrie 2008 (de 3,4 ori) din care datoria negarantată public a sporit de la 11,4 mld. euro în 2004 la 63.3 mld. euro în 2008 (de 5,6 ori).

Din tabelul de mai jos reiese că datoria externă pe termen scurt, mediu şi lung a crescut de la an la an, iar incepând cu 2007, s-a accentuat şi mai mult (conform BNR)

37

Figura 3.6: Total datorie externă

(Sursa: BNR, UniCredit Research)

Cel mai îngrijorător este faptul că datoria externă pe termen scurt (sub un an) a crescut de 7,5 ori, ceea ce creează un grad ridicat de vulnerabilitate în asigurarea finanţării deficitului extern. Din tabelul următor, se vede structura datoriei externe pe termen scurt, mediu şi lung din anul 2008, unde băncile înregistrează cel mai înalt nivel, urmează apoi alte sectoare, investiţiile directe şi apoi guvernul.

38

Figura 3.7: Structura datoriei externe pentru anul 2008

(Sursa: BNR, UniCredit Research)

În condiţiile în care sistemul bancar românesc este deţinut în proporţie de aproape 90% de bănci cu capital străin, iar acestea au înregistrat pierderi financiare datorită achiziţionării de produse toxice de pe piaţa americană şi, în mai mică proporţie, de pe cea engleză (derivative financiare, având la bază active imobiliare şi financiare ale căror preţuri s-au prăbuşit ), capacitatea băncilor mamă cu filiale în România de a le acorda, în continuare, linii generoase de credit la costuri reduse (care să fie reîmprumutate) a scăzut dramatic, îndeosebi începând cu luna octombrie 2008, o dată cu falimentul băncii americane Lehman Brothers.

d. Concomitent, un alt factor care face să fie resimţită din ce în ce mai acut criza internaţională şi în România, este faptul că exporturile româneşti sunt bazate pe produse metalurgice, petro-chimice şi sub-ansamble ale unor echipamente complexe, inclusiv automobile, iar pe plan extern, tot prin prăbuşirea creditelor acordate de bănci, a scăzut cererea pentru astfel de produse, în paralel cu diminuarea cererii interne, pe fondul contracţiei substanţiale a creditării, producându-se reducerea drastică a creşterii PIB, până în jur de 3% în anul 2008,

39

după cum se vede din tabelul de mai jos ( de unde se vede şi scăderea indicatorului de încredere ). Această scădere se va accentua în anul 2009

Figura 3.8: Creşterea PIB şi evoluţia indicatorului de încredere în România

(Sursa : INSSE,Eurostat,UniCredit,Research)

Concluzionând, transmiterea crizei internaţionale în economia României a avut atât efecte directe, cât şi efecte indirecte datorate vulnerabilitaţilor locale.

România- efecte directe:1. Scăderea producţiei industrial : dependenţa de cererea internaţională.

Sectorul industrial face parte din lanţul producţiei internaţionale ( 70% din exportul României este în zona EURO )

2. Diminuarea exporturilor şi a importurilor3. Diminuarea fluxului de capital străin4. Deprecierea şi volatilitatea ridicată a RON5. Creşterea primei de risc şi a costului de finanţare.CDS, dobânzi ridicate

pe piaţa interbancară.

România – efecte indirecte :

40

1. Stoparea creditării puternic afectată de costul de finanţare şi de creşterea incertitudinii

2. Creşterea somajului, scăderea averii populaţiei a condus la scăderea consumului

3. Diminuarea cererii externe şi interne dar şi creşterea costurilor de finanţare repoziţioneaya planurile de investiţii, având ca rezultat scăderea sau amânarea investiţiilor în economie.

4. Riscuri privind activitatea financiară:- creşterea creditelor neperformante, afectată de scăderea veniturilor şi

scăderea averii populaţiei- diminuarea profitului şi lipsa de finanţare a firmelor- expunerea la riscul valutar5. Scăderea încasărilor bugetare rezultând un deficit bugetar ridicat

(venituri fiscale directe: impozit pe profit şi pe venit; venituri indirecte : TVA)

Pe plan internaţional :1.Criza financiară internaţională a condus la :- creşterea costului capitalului- disponibilitatea fondurilor- lipsa de încredere în sistemul financiar2. Recesiunea globală :- scăderea PIB global- scăderea averii- falimente pe piaţa internaţională3. Preţurile mărfurilor :- scăderea preţurilor cauzată de scăderea cererii ( produse

metalurgice,petrol)

Deci, vulnerabilitatea crescută a României este corelată cu criza internaţională, având drept puncte slabe: scăderea activităţii economice, dependenţă de capital străin, nevoia de finanţare externă şi expunerea la volatilitatea cursului valutar.

Prin urmare, criza a ajuns să afecteze economia reală a României.

3.3. Consecinţele crizei financiare în RomâniaDe câteva luni, pe fondul unei perioade de relativă acalmie pe pieţele

financiare internaţionale, după torentul de dezvăluiri spectaculoase ale pierderilor de zeci de miliarde de dolari de către instituţii financiare de prestigiu, se ridică tot mai des întrebarea dacă pragul critic al crizei a fost depăşit. Deşi părerile specialiştilor sunt împărţite, câteva aspecte strâns legate de interdependenţele complexe din interiorul şi din afara pieţelor financiare ne sugerează faptul că

41

problemele vor continua, cu o magnitudine şi pe un orizont de timp încă greu de anticipat.

În primul rând, în pofida intervenţiilor ferme ale autorităţilor, sentimentul de neîncredere al investitorilor persistă, ceea ce face ca multe segmente ale pieţei financiare, în particular cele legate de securitizare şi finanţare pe termen lung, să rămână încă vulnerabile. Creşterea primelor de risc şi scumpirea finanţărilor afectează direct şi indirect o multitudine de actori economici, având consecinţe la nivelul economiilor reale, care dau semne clare de încetinire a creşterii economice sau chiar de recesiune.

În al doilea rând, corecţiile la nivelul valorii activelor par să aibă un spectru larg şi, deocamdată, impredictibil. Deşi ajustările s-au concentrat la nivelul pieţei ipotecare rezidenţiale şi al segmentului pieţei financiare care o deserveşte, complexele legături ale acestora cu alte componente ale sectorului financiar şi real au determinat tensiuni neaşteptate la nivelul preţurilor altor categorii de active financiare, precum obligaţiunile emise de corporaţii sau municipalităţi.

Este cunoscut faptul că, în momentul producerii unui şoc, pieţele financiare tind să suprareacţioneze (overshooting), după care analizează şi digeră informaţia, preţurile activelor financiare ajustându-se în funcţie de riscul perceput. Cum însă la nivelul pieţelor financiare corecţiile valorilor activelor continuă, avem dovadă că riscurile nu au fost încă deplin intelese şi că pieţele se confruntă, în continuare, cu incertitudini.

În al treilea rând, problema corectitudinii evaluarii instrumentelor financiare complexe (de tipul celor care au avut la bază împrumuturile acordate debitorilor neperformanţi) rămâne deschisa. În consecinţa, există posibilitatea de a asista la noi dezvăluiri de pierderi din partea instituţiilor financiare.

În al patrulea rând, Statele Unite vor continua să resimtă efectele crizei, cu urmări care vor afecta economia globală. O estimare a FMI pune în evidenţă faptul că pierderile din sistemul financiar al Statelor Unite vor provoca o reducere de aproximativ două trilioane de dolari a creditului şi de 1,2% a PIB-ului în această ţară.

Ilustrativă este şi situaţia celor peste 1,5 milioane de locuinţe executate silit în Statele Unite, în anul 2007, ca urmare a intrării în incapacitate de plată a proprietarilor. Rezerva Federala a anunţat în martie a.c. că aproximativ 8,8 milioane de proprietari de locuinţe (10% din total) înregistrează în prezent o avere negativă netă (locuinţele valorează mai puţin decât valoarea împrumutului ipotecar şi a dobânzilor), existând un risc real că aceştia să dorească să renunte la locuinţe. Se accentuează astfel perspectiva adâncirii crizei.

3.4. Economia României şi criza financiară. Măsuri stabilizatoareÎn România, răspunsul la efectele adverse ale crizei nu poate fi similar celui

formulat de unele state europene sau celui din SUA. Există câteva diferenţe între economia românească şi aceste economii, care nu permit copierea pur şi simplu a

42

pachetelor de măsuri dezvoltate acolo. În esenţă, este vorba despre faptul că economia românească are un deficit de cont curent mare, care indică dependenţa acesteia de finanţarea externă. Se poate alege între reducerea ordonată a acestui deficit sau în reducerea lui de către piaţă în condiţiile actuale de tensiune şi neîncredere, cu consecinţe dramatice pentru cursul de schimb şi pentru creşterea economică.

Chiar dacă derularea procesului de ajustare economică nu poate fi planificat cu precizie, totuşi, promovarea unor politici economice coerente şi credibile ar putea evita producerea unei ajustări dezordonate (hard landing). Numai o concentrare a combinaţiei de politici macroeconomice pe procesul de ajustare a dezechilibrului extern (deficitul de cont curent) şi a celui intern (deficitul bugetar) poate duce la susţinerea unei aterizări line a economiei şi la ameliorarea percepţiei investitorilor străini.

Domnul Mugur Isărescu, ne subliniază că, în esenţă, este necesară o întărire semnificativă a politicii fiscale şi a celei salariale (în sens larg, cuprinzând sporurile şi premiile de natură cvasisalariala). În acest sens, bugetul pe 2009, constituie un prim pas lăudabil, în special datorită alocării unor fonduri relativ ridicate pentru investiţii.

În plus faţă de aceasta, guvernul mai poate contribui la ameliorarea percepţiei investitorilor străini prin măsuri precum imbunătăţirea capacităţii de absorbtie a fondurilor europene şi înlocuirea astfel, intr-o anumită măsură, a finanţării externe private cu finanţare externă publică sau prin crearea de noi locuri de muncă în domenii insuficient valorificate (infrastructură, turism, agroalimentar), care să preia, treptat, rolul de motor al creşterii economice. În general, încheierea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale, incepând cu Comisia Europeană şi Banca Europeană de Investiţii, care să compenseze diminuarea sensibilă a intrărilor de capital privat este binevenită.

Dacă toţi aceşti pasi vor fi urmati, există o înaltă probabilitate ca investitorii să-şi amelioreze percepţia privitoare la România şi să prefere să investească aici decât în alte ţări din zona Europei Centrale sau de Est. Probabilitatea înaltă nu echivalează însă cu certitudinea: nu poate fi exclus scenariul în care, deşi autorităţile române fac tot ceea ce trebuie, investitorii străini să nu reacţioneze pozitiv şi să trateze România nediferenţiat faţă de vecinii sai. Conştientizarea acestei posibilităţi nu trebuie să ducă însă la abandonarea măsurilor de ajustare atât de necesare.

Un pericol pentru aplicarea acestei strategii coerente de ajustare ordonată a dezechilibrului extern îl constituie prognozele din ce în ce mai pesimiste elaborate de diferite instituţii privind creşterea economică din România în anul 2009 şi care merg până la a anticipa o creştere negativă.

Pericolul constă în aceea că factorul politic, dând crezare acestor prognoze, ar putea să trateze problema emoţional, adoptând măsuri de relaxare fiscală şi salariala, care nu ar face decât să agraveze criza.

43

În ceea ce Banca Naţionala a României (subliniază domnul Isărescu), rămâne consecvenţa în proiecţia sa de creştere economică pentru anul 2009, având următoarele argumente:

- ponderea mai redusă a exporturilor în PIB comparativ cu alte state Central şi Est-Europene, care au prognozată totuşi o creştere pozitivă în 2009;

- gradul mai scăzut de intermediere financiară (credit neguvernamental ca proporţie în PIB), care implica o contracţie mai mica a economiei datorate canalului financiar;

- faptul că România are o balanţă energetică aproape echilibrată, nefiind nici în situaţia ţărilor mari importatoare de energie (majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi de Est), nici în situaţia ţărilor mari exportatoare de energie din estul continentului, care suferă ca urmare a reducerii preţului petrolului;

- flexibilitatea cursului de schimb, care permite ca o parte din şocurile exogene să se disipeze asupra variabilelor nominale (curs de schimb), decât să afecteze economia reală;

- volumul mare de fonduri structurale (inclusiv cele aferente anilor fiscali 2007 şi 2008) care pot fi atrase de România.

Un alt set de argumente privind menţinerea creşterii economice în teritoriu pozitiv porneşte de la analiza componentelor PIB (consumul, investiţiile şi exportul net):

- în privinţa consumului, reducerea la un sfert a preţului petrolului faţă de vara anului 2008 este echivalentă cu un masiv stimulent pentru consum. A nu se uita că preţurile combustibililor (benzina şi motorina) sunt cu 15 la sută mai mici în prezent.

- în ceea ce priveşte investiţiile, o bună parte din investiţiile private care nu se vor mai face în 2009 vor fi înlocuite cu investiţii publice, dacă structura bugetului aprobat va fi confirmată în practică;

- cu privire la exportul net, există toate şansele ca el să aibă o contribuţie negativă în scădere la creşterea PIB: chiar dacă exporturile totale vor scădea, importurile totale vor scădea şi mai mult în anul 2009.

Chiar dacă este evident că o serie de domenii care pâna în 2008 au constituit motoarele creşterii economice (activităţile mobiliare, financiar-bancare, importurile de autoturisme, industria metalurgica, industria chimică, industria constructoare auto) vor cunoaşte scăderi în anul 2009, există totuşi domenii (IT, telecomunicaţii, industria alimentară şi a medicamentelor, servicii publice) care se pot dezvolta şi care pot menţine creşterea economică în teritoriu pozitiv. În acelaşi timp trebuie ţinut cont că este necesar un efort de refacere a încrederii consumatorilor în evoluţia economiei, încredere ce a fost redusă substanţial .

În concluzie, sectorul privat a redus deja deficitul său extern anul trecut, dar el ramâne relativ mare. Se estimează că ajustarea va continua semnificativ şi în 2009.

44

În momentul de faţă domnul Mugur Isărescu recomandă măsuri care să asigure reducerea ordonată a deficitului de cont curent la niveluri sustenabile, prin diminuarea deficitului bugetar şi adaptarea mai bună a mix-ului de politici la magnitudinea deficitelor.

Astfel, ponderea cheltuielilor publice pentru investiţii trebuie crescută. De asemenea, trebuie mai bine pregătită absorbţia de fonduri europene şi adoptarea unor acorduri de finanţare cu organisme internaţionale începând cu Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană.

Sectorul privat trebuie să restabilească corelaţia dintre salarii şi productivitatea muncii care să-i asigure competitivitatea externă. Aceste politici vor reduce incertitudinea şi vor reda încrederea în evoluţiile viitoare ale economiei.

O altă strategie (de politica monetară a BNR ) la care face referinţa domnul Mugur Isărescu este ţintirea inflaţiei ,care este în strânsa conexiune cu criza financiară actuală şi cu problemele cu care ţara noastră se confruntă. Optiunea pentru adoptarea ţintirii inflaţiei ca strategie de politica monetară a fost justificată de necesitatea realizării unei dezinflaţii sustenabile.

Domnul Mugur Isărescu subliniază că implementarea strategiei de ţintire a inflaţiei nu a fost uşoara nici înainte de apariţia crizei financiare şi dominanta fiscală, intrările masive de capital, poziţia de debitor net a BNR faţă de sistemul bancar şi mecanismul de transmitere a politicii monetare s-au combinat, astfel că, între 2005 şi 2007, au existat perioade în care anticipaţiile inflaţioniste şi aprecieri accentuate ale monedei au coexistat. Aceasta a ridicat o dilemă serioasă pentru banca centrală. Creşteri ale ratei dobânzii, necesare pentru a aduce anticipaţiile în linie cu ţinta de inflaţie, atrăgeau şi mai multe capitaluri străine, apreciind nesustenabil leul. Odată cu declanşarea crizei financiare în iulie 2007, o parte dintre aceste condiţii a dispărut.

Astăzi BNR tinde să fie creditor net al sistemului bancar, iar intrările de capital străin s-au atenuat în mod semnificativ. Dar aceasta nu simplifică implementarea politicii monetare. Dimpotriva, criza financiară a sporit volatilitatea pe pieţele monetară şi valutară şi tinde să amplifice încetinirea activităţii economice. Pe de o parte, reducerea finanţărilor externe şi existenţa dezechilibrelor externe mari au declanşat deprecierea leului, care alimentează inflaţia şi face necesară o rată a dobânzii relativ înaltă. Mai mult, cei cu datorii în euro şi alte valute, şi astfel sistemul financiar, sunt vulnerabili la o depreciere semnificativă a leului. Pe de altă parte, rate mai înalte ale dobânzii ar tinde să frâneze creşterea economică şi, mai mult, ar crea costuri pentru cei ce au datorii, riscând să destabilizeze sectorul financiar. În aceste condiţii apare problema delicată a compromisului dintre obiectivele politicii monetare: asigurarea stabilităţii preţurilor şi asigurarea stabilităţii financiare.

Friedman (1968) şi Phelps (1968) au arătat că nu există compromis pe termen lung între inflaţie şi şomaj. De aici rezultă că obiectivul pe termen lung al politicii monetare trebuie să fie atingerea unei inflaţii scăzute şi stabile. S-a

45

observat că inflaţia scăzuta şi stabilă ajută creşterea economică sustenabilă pe termen lung.

În consecinţă, inflaţia scăzuta şi stabilă reprezintă atât un scop în sine, cât şi un mijloc de realizare a unei creşteri economice sustenabile (Bernanke, 2006).

Eficienţa politicii monetare în atingerea acestui obiectiv este însă limitata dacă nu există stabilitate financiară. Unul dintre principiile macroeconomice de bază afirma că fricţiunile pe plan financiar influentează în mod substanţial ciclul de afaceri. Astăzi, pe plan mondial, acest lucru este foarte evident. Băncile centrale ale lumii încearcă să menţină stabilitatea financiară şi să evite recesiunea şi depresiunea economică.

Experienţele anterioare par să confirme viziunea conform căreia inflaţia este principala sursa de instabilitate financiară. De obicei perioade caracterizate de inflaţie înaltă au fost şi cele cu instabilitate financiară severă şi cu crize la nivelul sectorului bancar sau au fost urmate de recesiune în urma adoptării de către autorităţi a unor măsuri inadecvate de temperare a inflaţiei.

Totuşi, literatură economică recentă evidenţiază faptul că un nivel scăzut al inflaţiei nu reprezintă o conditie suficientă pentru asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung (Crockett, 2003). În economiile contemporane, un nivel scăzut şi stabil al inflaţiei a condus la crearea unui climat economic nou, care necesită reconsiderarea cu rigurozitate a relaţiei dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară.

Ca atare, s-a trecut la deschiderea unui nou front de luptă, cel consacrat combaterii instabilităţii financiare. În acest sens, experienţa unor ţări asiatice din anii 1997-1998 şi actuală criză economică şi financiară conduc la reconsiderarea măsurii în care banca centrală deţine capacitatea de a asigura concomitent stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară în ipoteza în care realizarea acestora necesită adoptarea unor măsuri conflictuale.

Experienţa României (după cum precizează domnul Mugur Isărescu ) a arătat ca stabilitatea financiară prezintă o importanţă deosebită pentru stabilitatea preţurilor. Pe bună dreptate, România a fost criticată pentru întârzieri în dezinflaţie. Acestea s-au datorat reformelor structurale insuficiente. Ţara noastră a realizat o rată medie de dezinflaţie de 5,8 puncte procentuale pe an în perioadă 2000-2007, în paralel cu menţinerea stabilităţii sistemului financiar. Dar dacă BNR ar fi suplinit acest deficit de reforme prin creşteri mai abrupte ale ratelor dobânzii situaţia financiară a firmelor şi a gospodăriilor s-ar fi deteriorat. Şi astfel s-ar fi deteriorat stabilitatea financiară a sectorului bancar. Incapacitatea menţinerii stabilităţii financiare nu poate să conducă decât la o reinflamare a inflaţiei.

Guvernatorul Băncii Naţionale a României, domnul Mugur Isărescu, pune accent şi pe intervenţiile valutare.

Astfel, prin adoptarea ţintirii inflaţiei s-a optat pentru a face cât mai mult loc pieţei în stabilirea cursului de schimb. Totuşi, au fost situaţii când fluctuaţiile leului au fost cu mult în afara limitelor justificate de fundamentele cursului de schimb. Aşa a fost cazul de mai multe ori în intervalul 2004-2007, când au existat

46

intrări masive de capital şi leul s-a apreciat foarte mult. Aşa s-a întâmplat, în anumite perioade, şi după declanşarea crizei financiare internaţionale actuale, inclusiv în 2009. Acestea au fost motivele pentru care s-a adoptat o flotare controlată a cursului de schimb. Ceea ce nu înseamnă că se intervine în piaţa valutară în mod discreţionar. Politica BNR privind intervenţiile pe piaţa valutară a fost ghidată de filozofia conform căreia o volatilitate înaltă a cursului de schimb este dăunătoare atât pentru obiectivul privind inflaţia, cât şi pentru sănătatea financiară a sectorului real şi a celui financiar. Cu această filozofie, BNR a promovat un curs de schimb flotant, care i-a permis atât să utilizeze valenţele pieţei libere şi să descurajeze comportamentele speculative, cât şi să evite aprecierile excesive.

Criza financiară actuală a introdus o inversare abruptă a trendului de apreciere a leului, cu importanţe episoade de volatilitate. Aşa cum, în trecut, intrările de valuta au supraapreciat leul cu mult peste nivelul indicat de factorii fundamentali ai cursului de schimb, astăzi reducerea finanţării externe şi incertitudinea tind să determine deprecieri ale leului nejustificate de factorii fundamentali ai cursului de schimb. Rezervele cumpărate pe piaţa valutară în momentele de supraapreciere servesc astăzi pentru intervenţii pentru calmarea deprecierii leului.

În această perioadă de turbulenţe şi incertitudini, domnul Mugur Isărescu recomandă programul de adoptare a euro. România trebuie să îşi menţină calendarul anunţat anterior pentru adoptarea euro, cu precizarea că intrărea la 1 ianuarie 2012 în mecanismul ratelor de schimb ERM-II şi parcurgerea perioadei minime obligatorii de doi ani în interiorul acestui mecanism este condiţionată de nevoia ca pâna în 2012, în România, trebuie făcute multe reforme, dar reforme adecvate şi competente.

Vulnerabilitatea crescută a României este strâns legată de criza internaţionala.

Ca puncte slabe avem:- scăderea activităţii economice- dependenţa de capital străin- nevoia crescută de finanţare externă- expunere la volatilitatea cursului valutar

Ca factori stabilizatori avem:- apartenenţa la UE ;- sistem bancar solvabil în care marii jucători cu capital şi-au asumat un

angajament pe termen lung în România- rezerva valutară la un nivel ridicat şi stabil- datoria externă sub nivel critic Ca suport avem :- angajamente ferme luate pentru reforme structurale şi investiţii publice

47

- fonduri structurale europene- suport asigurat din partea instituţiilor financiare internaţionale: FMI, EU,

BERD, BM, BEI.

Ca speranţe :- corecţia rapidă a dezechilibrelor (dificit cont curent, inflaţie, cheltuieli

guvernamentale, creşteri salariale peste productivitate) deja simţită în 2009 şi crearea unor fundamente mai solide pentru creşterea sustenabilă incepând din 2010 pe baza convergenţei reale

-pe termen mai lung revenirea creşterii economice la PIB potenţial (5%)

48

CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE

În opinia mea, transformarea economicã este un proces complex care impune crearea instituţiilor necesare funcţionãrii unei economii concurenţiale de piaţã, adoptarea de programe de reformã şi stabilizare macroeconomicã prin care sã se realizeze liberalizarea pieţei şi a economiei. Aceste programe solicitã sprijin şi asistenţã financiarã din partea organismelor financiare internaţionale, în special Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondialã.

Astfel, FMI a influenţat implementarea de programe de reformã cu scopul de a realiza liberalizarea economiei, reducerea inflaţiei, scãderea şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea investiţiilor strãine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare, restructurarea întreprinderilor nerentabile.

Dupã pãrerea mea, FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie, condiţionând acordarea de împrumuturi financiare de efectuarea unor reforme radicale ale politicilor economice ale ţãrilor foste socialiste, cu intenţia de a canaliza o parte mai mare a resurselor şi activitãţilor productive atragerii de surse de finanţare externã prin deschiderea mai mare a economiilor naţionale spre economia mondialã.

Un alt set de mãsuri de reformã s-au axat pe liberalizarea preţurilor într-o primã etapã, continuatã cu liberalizarea pieţelor, a fluxurilor de capital. Aceste mãsuri iniţiate în anii ’90 au condus la importante dezechilibre economice şi sociale, din cauza inexistenţei condiţiilor concrete specifice unei economii de piaţã, a lipsei mecanismelor care sã absoarbã excesul de lichiditãţi existent în acel moment pe piaţã, capabile sã creeze o alocare a resurselor economice pentru adecvarea ofertei de bunuri economice la cererea solvabilã. De asemenea, liberalizarea cursului de schimb şi a comerţului s-au realizat într-un moment în care capacitatea de export era foarte redusã, în condiţiile în care pierduserã poziţia pe piaţa externã, a relaţiilor cu partenerii tradiţionali, prin desfiinţarea CAER-ului, fãrã posibilitatea de a-şi reface cota de piaţã într-un timp relativ scurt, neputând face faţã concurenţei mãrfurilor strãine, competitive, mãsuri ce au culminat cu deteriorarea echilibrului balanţei de plãţi externe, respectiv creşterea îndatorãrii externe.

Procesul de liberalizare gradualã a preţurilor, demarat în 1990, nu a beneficiat de sincronizarea cu celelalte politici economice în prima parte a tranziţiei, ceea ce a condus la întârzierea începerii restructurării economiei reale şi la proliferarea indisciplinei financiare şi apariţia arieratelor inter-întreprinderi.

Cel de-al treilea set de mãsuri de reformã pe care le-au avut în vedere programele FMI au fost de naturã structuralã, respectiv privatizarea şi restructurarea sectorului de stat. Aceste mãsuri sunt cele mai importante dupã parerea mea deoarece pun în funcţiune întreaga economie odatã cu reabilitarea capacitãţilor de producţie, ridicarea competitivitãţii produselor şi a serviciilor prin alocarea eficientã a resurselor, realizarea de investiţii, atât prin crearea unui cadru

49

legislativ menit sã confere stabilitate şi siguranţã mediului de afaceri, cât şi prin crearea unui mediu fiscal coerent, sustenabil şi consecvent, capabil de a mãri baza de colectare a veniturilor bugetare, cu rolul de a reduce şi elimina economia subteranã.

Liberalizarea comertului exterior s-a realizat prin desfiinţarea licenţelor de import, renunţarea la sistemul contingentelor, eliminarea subvenţiilor şi a restricţiilor care îngradeau exportul anumitor produse, chiar dacã aceste mãsuri nu erau în interesul ţãrilor în tranziţie.

Dupã opinia mea, aceste mãsuri de liberalizare erau fundamentate doar în cazul în care ţãrile dispuneau de forţa economicã necesarã unei deschideri totale faţã de pieţele externe, neexistând mecanismele care sã le confere condiţii egale de competiţie. Cu toate acestea, existã avantaje ale liberalizãrii comerţului exterior, cum a fi reducerea deficitului comercial, reducerea costurilor de producţie, de transfer, de tehnologie, creşterea PIB.

În România, liberalizarea prematurã a pieţelor de capital în 1994 şi devenitã operaţionalã în 1995, a condus la accentuarea operaţiunilor speculative de capital, favorizând transferul necontrolat al disponibilitãţilor valutare în strãinãtate, acolo unde plasamentele sunt mai avantajoase.

Privatizarea şi restructurarea sectorului de stat au fost deosebit de lente, fie din cauza mobilitãţii reduse a mijloacelor de producţie, a capitalului şi a forţei de muncã, fie din cauza lipsei de investitori strategici, capabili sã gestioneze eficient ansamblul resurselor economice aflate în patrimoniul sectorului de stat, fie din cauza grupurilor de interese ce au întârziat aplicarea mãsurilor de reformã. Restructurarea sectorului de stat presupunea reducerea arieratelor şi a subvenţiilor bugetare, creşterea competitivitãţii interne şi externe, fluidizarea pieţei muncii, privatizarea sectorului bancar, crearea cadrului legislativ menit sã atragã investiţii strãine directe. În acelasi timp, reducerea inflaţiei în urma aplicãrii unor mãsuri monetare şi fiscale restrictive, dar nesusţinutã de economia realã, a limitat accesul la alte surse indirecte de finanţare, de pe piaţa financiarã de capital, creându-se breşe în acordarea de scutiri şi de neplatã a obligaţiilor financiare. Toate acestea au contribuit la creşterea capacitaţii de îndatorare şi slãbirea poziţiei investiţionale a României.

În prezent, România ar trebui sa îsi intensifice programele de restructurare a industriei având ca scop creşterea producţiei şi a exporturilor, având în vedere îmbunãtãţirea ofertei de bunuri şi servicii în sectoare cheie ale economiei, nu numai în ţara noastrã, cât si în Uniunea Europeanã : agricultura, turismul, industria de prelucrare a lemnului, industria software, domenii în care deţinem un puternic avantaj competitiv, dar încã neexploatat eficient.

Fondul Monetar Internaţional s-a concentrat asupra realizãrii unei reforme fiscale în România în stare sã mãreascã fondurile bugetare şi sã reducã deficitul bugetar. Cu toate acestea rata impunerii fiscale a fost deosebit de ridicatã, fãrã a conduce la creşterea veniturilor statului, din cauza existenţei economiei subterane şi a corupţiei.

50

Introducerea cotei unice de impozitare a realizat o relaxare fiscalã, dar a diminuat veniturile statului, necesitând apelarea la mãsuri conexe de reducere a deficitului bugetar, cum ar fi creşterea impozitelor indirecte, ca accize sau TVA, ridicarea nivelului de impozitare la veniturile bancare, bursiere sau ale microîntreprinderilor. Relaxarea fiscalã este o masurã de încurajare a muncii, dar trebuie coroboratã cu nevoile bugetare ale ţãrii, astfel încât sã nu pericliteze alocarea de fonduri pentru implementarea programelor structurale.

Dupã pãrerea mea, FMI este responsabil de realizarea tranziţiei în România si în statele foste comuniste, în mãsura în care acestea au implementat programele sale de reformã, respectiv au asigurat aplicarea unei ecuaţii între asistenţa tehnico-financiarã acordatã de FMI, respectarea condiţionãrii FMI şi realizarea dezideratelor proprii privind reforma.

Orice program derulat şi încheiat sub egida Fondului Monetar Internaţional este o notã bunã pentru ţara în cauzã, aceasta fiind premiatã de instituţiile de rating internaţionale, şi reprezintã o modalitate de atragere a investiţiilor strãine prin semnalele pozitive transmise privind stabilitatea şi soliditatea mediului economic şi de afaceri.

Pentru România, relaţia cu FMI a fost deosebit de controversatã, fiind atacatã atât de guvern şi mediul de afaceri, cât si de sindicate. În opinia mea, acest fapt se datoreazã lipsei de profunzime a reformelor aplicate de-a lungul perioadei de tranziţie, însotite de o puternicã pendulaţie între diverse interese ale guvernelor ce s-au succedat în cei 15 ani de tranziţie, lipsite de o viziune unitarã şi continuã a procesului de tranziţie. De asemenea, se datoreazã şi rigiditãţii FMI în ceea ce priveşte pachetele de programe, neadecvate structurii economiei româneşti.

51

BIBLIOGRAFIE

1. Angela Boariu, Dan Chirleşan, Vasile Cocriş, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica, Vasile Turliuc – “Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007;

2. Bari I. – “Economie mondială”, Ed.Didactică şi pedagocică R.A., Bucureşti, 1999

3. Bran P. – “Relaţii financiare şi monetare internaţionale”, Ed. Economicã, Bucureşti, 1995

4. Brezeanu P., Simon I., Novac E. L. – “Instituţii Financiare Internaţionale”, Ed. Economincã, Bucureşti, 2005

5. Cerna S. - “Economie monetară internaţională”, Editura Universităţii de Vest,Timişoara, 2005.

6. Dardac N., Barbu T. – “Monedã,bãnci şi politici monetare”, Bucureşti, 2005

7. Dobre E. – “Elemente de monedã, credit, bãnci”, Ed Exponto, Constanţa, 2004

8. Floricel C. – “Relaţii Valutar-Financiare internaţionale”, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001

9. Kiriţescu C. – “Relaţii valutar – financiare internaţionale”, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopeicã, Bucureşti, 1978

10. Patrick Lenain – “FMI-ul”, Ed. CNI Coresi, Bucureşti,200111. Pocan I. M. - “Politicile monetare şi piaţa de capital din România” Ed.

Economicã, Bucureşti, 200512. Stoica V., Deaconu P. – “Bani şi credit”, Ed. Economicã, Bucureşti,

200313. Trandafiroiu D., Dumitru F. – “Economia mondialã”, ED. Bibliotheca,

Târgovişte, 200414. Vozganian Varujan – “Reforma pieţelor financiare din România”, Ed.

Polirom, Iaşi, 199915. Turliuc V., Cocriş V., Dornescu V., Boariu A., Stoica O., Chirleşan D. –

“Monedã şi credit”, Ed. Universitãţii “Alexendru Ioan-Cuza”, Iaşi, 2007 16. Voinea G. - “Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare” Ed. Sedcom

Libris, Iaşi 2004

WEBOGRAFIEhttp//:www..bbc.co.uk http//:www.bnro.rohttp//:www.capital.ro http//:www.cotidianul.rohttp//:www.euractiv.rohttp//: www.fmi.rohttp//:www.gardianul.ro

52

http//:www.imf.orghttp//:www.insse.rohttp//:www.mac.rohttp//:www.mfinanţe.rohttp//:www.sfin.rohttp//:www.wall-street.ro http//:www.zf.ro

53