1

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD FACULTATEA DE DREPT

LECTOR UNIV. DR. IUSTIN STANCA

MODULUL 6

ORGANIZAREA, ORGANIZAłIILE, INSTITUłIILE SOCIALE ŞI DREPTUL.

►PENTRU UZUL STUDENłILOR ANULUI I FACULTATEA DE DREPT◄

EDITURA UNIVERSITĂłII DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

„UNIVERSITY PRESS” –ARAD 2002–

2

ORGANIZAREA, ORGANIZAłIILE, INSTITUłIILE SOCIALE ŞI DREPTUL.

OBIECTIVE FUNDAMENTALE DE ÎNVĂłAT - organizarea socială; - organizaŃiile sociale;

- instituŃiile sociale: concept; instituŃionalizarea şi documentele de exprimare; trăsăturile şi funcŃiile instituŃiilor; condiŃii de eficacitete; birocraŃia; - alte forme de organizare socială – reuniunile ocazionale, publicurile, mulŃimile şi tipologia lor; - dezorganizarea socială şi delincvenŃa; - dezvoltarea deprinderilor de investigare a organizării instituŃionale; ViaŃa şi realitatea socială, în structura, funcŃionalitatea şi dinamica sa, nu

au fost şi nici nu vor putea fi privite decât prin luarea în considerare a aspectelor complexe şi dificile care vizează, pe un plan mai larg, organizarea, organizaŃiile şi instituŃiile sociale de la nivel microstructural şi până la sistemul social global şi subsistemele sale, dreptul ocupând un loc distinct. Interesul acestora pentru sociologia juridică este bazat pe o multitudine de argumente, cele cu o semnificaŃie aparte fiind: -însăşi sistemul juridic nu reprezintă, altceva, atât ca reglementări legale, ca instituŃii componente, ca drept aşa cum el este aplicat de către instanŃele

Surse utilizate: -Curs Sociologie juridică; -Fascicolă; -Scheme, grafice; -Retroproiector.

3

abilitate cu înfăptuirea actului de justiŃie şi ca mijloace şi metode disponibile, decât urmarea firească a organizării sociale; -la rândul său, sistemul juridic, de la apariŃia sa, din cele mai vechi timpuri, a amprentat, într-o manieră majoră, şi continuă să o facă, organizarea, organizaŃiile şi instituŃiile sociale; -în ultimă instanŃă, interacŃiunea şi intercondiŃionarea drept-organizare, organizaŃii şi instituŃii sociale, ori viceversa, au fost şi rămân realităŃi care au avut şi au profunde reverberaŃii asupra progresului social. Atunci când cadrul juridic existent, înŃeles în întreaga sa plenitudine, a reprezentat un mecanism propice optimizării activităŃii de organizare a organizaŃiilor şi instituŃiilor sociale în ansamblul lor, el s-a materializat într-un evident factor de progres social. Dimpotrivă, sistemul juridic rigid, inflexibil, derivat din ideologii specifice mai ales regimurilor politice totalitare, dictatoriale a fost şi va rămâne o frână majoră în fundamentarea, conceperea şi implementarea demersurilor pentru operarea de mutaŃii viabile şi constistente de ordin organizatoric, în final la nivelul celorlalte organizaŃii şi instituŃii sociale, diminuându-le din potenŃialul mobilizator al resurselor umane, materiale şi logistice, chiar la deturnarea lor de la scopurile care ar fi putut servi, realemente, progresului social, în beneficiul cetăŃenilor, al binelui public. Este valabilă, însă, şi reciproca. Organizarea închistată în tipare stereotipe şi particularităŃile organizaŃiilor şi instituŃiilor sociale derivate din acestea, nu numai că au avut un impact profund negativ asupra însăşi bunei lor structurări şi funcŃionări interne, în raport cu raŃiunile pentru care au fost create, ci şi le-au extins şi asupra conŃinutului şi funcŃionării dreptului, cu acelaşi efect-afectarea progresului social. Aşa stând lucrurile, în contextul dat ne propunem să dăm răspunsuri structurate astfel: 1. Organizarea socială; 2. OrganizaŃiile sociale; 3. InstituŃiile sociale; 4. Alte forme de organizare; 5. Teoria dezorganizării sociale.

1. ORGANIZAREA SOCIALĂ.

Organizarea socială, deşi aparent un termen cunoscut, este departe de a întruni consensul unanim. Dacă, pentru început, apelăm la conceptele subsumate (“organiza”, respectiv “organizare”, regăsite separat în unele

4

dicŃionare), putem reŃine că organizarea reprezintă !”AcŃiunea de a (se) organiza şi rezultatele ei”, respectiv de “A întreprinde metodic măsurile necesare pentru a (se) asigura un cadru coordonat, o rânduială adecvată şi o desfăşurare cât mai eficientă uneia sau mai multor activităŃi, acŃiuni, etc.”1 DicŃionarul de sociologie Larousse consemnează că organizarea este “ceea ce există atunci când procedurile explicite sunt stabilite pentru coordonarea activităŃilor unui grup în interesul realizării obiectivelor specifice”, cu sublinierea, în continuare, că acesta “Este un concept sociologic în sensul că obiectul de studiu nu este constituit doar din procedurile singure (regulamente, circulare, decizii) ci şi, la centru, prin momentul deciziei, de o parte, prin formele de grupare, de altă parte”.2 Pentru Achim Mihu, care concepe societatea ca sistem, sociologii, atunci când se referă la realitatea socială în sens larg, au în vedere “o colectivitate sau un ansamblu de indivizi:

a. orientaŃi în direcŃia realizării unui grup şi nu un agregat sau un conglomerat de indivizi;

b. indivizii ce o compun trăiesc pe un teritoriu comun; c. ei interacŃionează unii cu alŃii; d. au o conştiinŃă comună şi manifestă un sens al apartenenŃei şi fidelităŃii faŃă de colectivitatea din care fac parte. Privită astfel, realitatea socială se aseamănă cu un sistem şi se foloseşte termenul de sistem social, interşanjabil cu cel de societate globală”.3 Să fie, oare, conceptul de sistem social identic sau cel puŃin sinonim

cu termenul de organizare socială? Jan Szczepański consideră că nu, părere la care ne raliem şi noi, tocmai pentru că introduce, ca element justificativ, o perspectivă sociologico-juridică. Astfel, remarcând că unii sociologi sunt înclinaŃi să confunde organizarea socială cu sistemul social, autorul susŃine că organizarea socială este un termen mult mai larg, în a cărui componenŃă intră şi elementele sistemului, dar nu o epuizează. Aceasta, deoarece, sistemul social este o noŃiune

1 A se vedea, Mic DicŃionar Enciclopedic, EdiŃia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.683. 2 Dictionnaire de sociologie Larousse, par Joseph Sumpf et Michel Hugues, Libraire Larousse, 17, rue Montparnase, Paris VIe, 1973, p.180. 3 Achim Micu, Sociologia Dreptului, Universitarea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1994, p.18.

5

mai curând juridică decât sociologică, mult mai îngustă decât termenul de “organizare socială”, pentru că atunci când, de pildă, se vorbeşte de sistemul socialist sau capitalist, se are în vedere tipul de relaŃii de producŃie, relaŃii de proprietate juridic stabilite şi tipul instituŃiilor politice, a modalităŃilor de exercitare a puterii în concordanŃă cu ele1.

Acelaşi autor a sesizat şi confuzia realizată între categoria de structură socială şi cea de organizare socială, semnalând elementele de disjuncŃie dintre cele două, respectiv: dacă prin structură se înŃelege de obicei alcătuirea a ceva, iar prin structură socială se înŃelege alcătuirea colectivităŃilor sociale, adică principiile de ierarhizare (s.ns.) reciprocă a elementelor componente ale acestor colectivităŃi, un sistem de părŃi componente ca: poziŃii sociale, subgrupuri, instituŃii, clase şi pături sociale, organizarea socială este un ansamblu de mijloace (s.ns.) care ordonează conduitele, acŃiunile, tendinŃele şi aspiraŃiile membrilor grupului; dacă structura este alcătuirea sau principiile alcătuirii unui întreg oarecare, un sistem formalizat de prescripŃii, funcŃii, roluri, sancŃiuni şi instituŃii formale, stabilite pe cale juridică, sistem care asigură diviziunea muncii, coordonarea acŃiunilor formalizate, organizarea este principiile de funcŃionare ale unui întreg oarecare.

“Organizarea socială asigură ordinea socială” , în înŃelesul ei mai larg decât “legalitatea, decât guvernarea legii şi funcŃionarea corectă a instituŃiilor de stat”.

Aceasta pentru că, ordinea presupune “o asemenea stare, sistem, legături reciproce şi relaŃii între procesele de satisfacere a nevoilor tuturor indivizilor, subgrupurilor, cercurilor şi ale altor elemente componente ale colectivităŃii, o asemenea stare de funcŃionare a instituŃiilor şi desfăşurare a conduitei indivizilor, încât colectivitatea există ca întreg, îşi exercită funcŃiile, îşi realizează scopurile şi se dezvoltă.”2

APLICAłIE PRACTICĂ 1. RedaŃi prinicpalele jaloane ale corelaŃiei dintre organizarea,

orgnizaŃiile şi instituŃiile sociale, pe de-o parte, şi drept, pe de altă parte! 2. Organizarea socială presupune: - alcătuirea colectivităŃilor sociale,

principiile de ierarhizare reciprocă 1 A se vedea Jan Szczepański, NoŃiuni elementare de sociologie, Editura ŞtiinŃifică, 1972, p. 193 2 Jan Szczepański, op. cit. p. 194

6

a elementelor lor componente.........................................1 - a întreprinde metodic măsu- rile necesare pentru a asigu- ra în cadru coordonat activi- tăŃilor umane...................................................................2 - ansamblul de mijloace ca- re ordonează conduitele, acŃiunile, tendinŃele şi aspi- raŃiile membrilor grupului...............................................3 - rezultatele acŃiunii de a organiza........................................................................4

2.ORGANIZAłIILE SOCIALE.

Reîntoarcerea la definiŃia dată organizării sociale ne permite relua- rea expresiei că aceasta presupune nu numai acŃiunea de a organiza, de a întreprinde metodic măsurile necesare pentru a asigura un cadru coordonat, în interesul realizării obiectivelor specifice, ci şi “rezultatele ei”, adică ale acestei acŃiuni.

Ori, unul din aceste rezultate îl reprezintă tocmai organizaŃiile sociale, a căror problematică de studiu aparŃine Sociologiei organizaŃionale şi care, aşa cum vom putea remarca în continuare, se regăseşte în interacŃiune şi intercondiŃionare şi cu juridicul, cu obiectul şi sfera de cuprindere a sociologiei juridice.

Să urmărim, mai întâi, câteva din accepŃiile conferite termenului de organizaŃie.

Cătălin Zamfir este de părere că termenul “ORGANIZAłIE” desemnează “grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unor finalităŃi relativ clar formulate ca obiective”1 (s.ns.). Erhard Friedberg, folosind o definiŃie simplă, consideră că organizaŃiile sunt “ansambluri umane formalizate (s.ns.) şi ierarhizate în vederea asigurării cooperării şi coordonării membrilor lor pentru atingerea unor scopuri date.”2

1 Cătălin Zamfir, ORGANIZAłIE, în “DicŃionar de sociologie”, Coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu), Editura Babel, Bucureşti, 1998, p.406. 2 Erhard Friedberg, ORGANIZAłIA, în Tratat de SOCIOLOGIE, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Humanitas, Bucureşti, 1997, p.397.

7

Tratatea comparativă a expresiilor subliniate de noi în cele două definiŃii (“relativ clar formulate”, respectiv “formalizate”) sugerează în mod clar diferenŃe de optici asupra aceleiaşi probleme Astfel, în cazul din urmă, cuvântul “formalizate” are în vedere ceea ce în sociologie se regăseşte sub genericul “formal”, adică “sistem de organizare bazat pe prescrierea oficială (s.ns.) a obiectivelor şi regulilor de funcŃionare, pe stabilirea precisă a sarcinilor, privilegiilor şi obligaŃiilor. Termenul este folosit pentru a desemna faptul că există un sistem de reguli sau pentru a arăta că acŃiunile unui grup se conformează unui asemenea sistem” (Ioan Mihăilescu). Deducem, de aici, că Erhard Friedberg se referă, prevalent, la tipul de organizaŃii formale care, în esenŃa lor, au elemente, de cele mai multe ori, juridice, prin prescrierile oficiale îndeosebi, pe care le incumbă, dacă nu cel puŃin de sorginte juridică. Că aşa stau lucrurile ne-o dovedesc exemplificările la care apelează acest autor, şi anume: administraŃiile publice, intreprinderile industriale, comerciale şi de servicii, ca şi partidele politice sau asociaŃiile de toate tipurile. Expresia din prima definiŃie – “relativ clar formulate” – permite, în opinia noastră, o largheŃe mult mai mare, deschizând posibilitatea includerii în categoria “organizaŃie” şi organizaŃiilor de tip informal, organizate în baza relaŃiilor interpersonale, fără reglementări precis scrise. Varianta din urmă este acceptată, explicit, de către sociologul polonez Jan Szczepanski, care tratează trei conotaŃii distincte pentru organizaŃie.

Prima - “oamenii organizaŃi, adică uniŃi, pentru realizarea anumitor scopuri într-un mod raŃional, economic, coordonat”.1

A doua – “modalităŃile de conducere şi îndrumare a oamenilor, cât şi a unor mijloace diferite de acŃiune, dar şi modalităŃile de coordonare a activităŃilor, de armonizare a eforturilor şi de control a rezultatelor pentru obŃinerea unui anumit scop de către un număr mai mare de oameni care efectuează în mod parŃial sarcinile”2 (Aici include organizarea muncii, organi- zarea transporturilor, ansamblul de metode şi modalităŃi de realizare efectivă a scopurilor – n.ns.). A treia – “definim termenul de <<organizaŃie socială>> în aşa fel încât el să cuprindă şi tipurile de organizaŃie create în mod spontan..., într-un cuvânt

1 Jan Szczepanski, op.cit. p.199. 2 Idem

8

toate tipurile şi genurile de colectivităŃi”, adică “şi sistemele create cu un scop şi sistemele create spontan”1. Pentru acest autor “OrganizaŃia neformală este o creaŃie spontană de modele de acŃiune transmise prin tradiŃie de instituŃii neformale, obiceiuri, sancŃiuni etice şi satirice, care reglementează în fiecare zi viaŃa în afara sistemelor formale şi care completează şi împlineşte golurile din organizaŃia formală”2. Iată, deci, o relaŃionare clar exprimată între organizaŃia socială şi drept, la organizaŃiile formale fiind prescripŃii explicite, cu încărcătură juridică, la cele informale prescripŃii nonjuridice. Dar, şi în acest ultim caz, avem de-a face cu o raportare şi corelare drept-organizaŃie, fie şi din considerentul că obiceiul, cutuma, au reprezentat şi continuă să reprezinte un izvor de drept. O altă perspectivă asupra aceluiaşi raport o regăsim la Erhard Friedberg şi are în vedere trei concepŃii folosite, succesiv, pentru a reflecta problematica vizând modul în care organizaŃiile care, deşi considerate de autor ca “anarhice, incoerente şi decuplate în chiar structura lor”, rămân totuşi instrumentele de cooperare şi de acŃiune colectivă, capabile să impună un minim de ordine, de previzibilitate şi de regularitate în haosul de strategii individuale şi colective de putere, ce se dezvoltă în cadrul lor3. Prima din aceste concepŃii, inspirată din “teoria echilibrului organizaŃiei”, are în vedere următoarele teze principale:

- echilibrul organizaŃiei decurge din contractul, implicit sau explicit, existent, a cărui menire este de a sancŃiona şi stabiliza acest echilibru ce se cere între contribuŃiile solicitate de organizaŃie membrilor săi şi retribuŃiile pe care le oferă pentru acestea; - existenŃa unei ecuaŃii fundamentale în orice organizaŃie, bazată pe principiul că fiecare participant va încerca să obŃină de la aceasta o contribuŃie cel puŃin egală cu contribuŃia pe care el apreciază că şi-o aduce, de unde o negociere între cele două părŃi; -Participantul va accepta să-şi stabilizele comportamentele şi să facă ce-i cere organizaŃia, atâta timp cât aceasta din urmă este în măsură să-i ofere retribuŃiile cuvenite, fiind “solvabilă”;

1 Idem, p. 191 2 Idem, p. 193 3 Erhard Friedberg, op.cit., p.410.

9

- Recunoscând meritele acestei concepŃii i se aduce, totuşi, critici, în sensul că: subestimează oportunismul comportamentului membrilor organizaŃiei, care nu se definesc atât în funcŃie de bilanŃul a ceea ce au de primit, cât mai ales în funcŃie de oportunităŃile pe care le sesizează într-o anumită situaŃie şi de capacitatea acestor membri de a profita de ele; de aici, comportamentul membrilor organizaŃiei rămâne potenŃial imprevizibil, liber şi inventiv; centrarea organizaŃiei pe negociere şi contract are în vedere abordarea unei structuri construite pe acest principiu, dar nu permite suficiente interogaŃii şi explicitări privind condiŃiile apariŃiei, menŃinerii şi schimbării sale şi, mai ales, nu pune cu adevărat problema integrării organizaŃionale1. A doua concepŃie, de inspiraŃie structuralist-funcŃionalistă, accen-

tuează pe: - analiza organizaŃiilor ca sisteme de roluri sprijinite şi articulate pe ansamblu de norme şi valori integratoare; - normele şi valorile integratoare se bazează, la rândul lor şi se consolidează în funcŃie de aşteptările partenerilor; - comportamentele ar fi, într-un final, urmarea adaptării partenerilor la cerinŃele rolurilor lor şi ale fiecăruia în parte; - critici aduse acestei concepŃii: capacităŃile de rezistenŃă ale indivizilor contribuie la deturnarea funcŃiilor lor şi la transformarea acestora în scopul de a scăpa, cel puŃin parŃial, de presiunea rolurilor şi de aşteptările partenerilor; conceptualizarea prea raŃională a rolurilor, în cazul nostru prin reglementări juridice sau alte documente administrative elaborate în baza lor, fac ca respectivele roluri – spune autorul citat – să nu se supună unei coerenŃe interne suficiente, să nu se articuleze unele cu altele într-o ordine impecabilă, într-o structură decurgând din scopurile şi valorile instituŃionalizate pe care ar trebui să le urnească; condiŃionarea strictă de roluri determină doar un comportament adaptativ şi pasiv; atracŃia indirectă pentru armonie şi consens a făcut posibilă o incapacitate de a explica conflictul şi devianŃa, considerat, în contextul dat, ca anormale, chiar patologice, ceea ce nu corespunde realităŃii.

ConcepŃia a treia, în fapt a autorului de referinŃă şi a lui Crozier (1997), se bazează pe răsturnarea perspectivelor anterioare, în sensul că nu mai tratează procesele prin care o structură dată ajunge să obŃină conformitatea

1 Idem p. 411

10

membrilor săi, ci “motivele întemeiate” pe care le au membrii unei organizaŃii “de a nu abuza de marjele de libertate şi de oportunităŃile puse la dispoziŃia lor şi de a accepta, chiar a produce, reguli şi constrângeri prin propriile lor interacŃiuni”1. Iată cum sunt explicate aceste “motive întemeiate”:

- organizaŃia este concepută ca o reŃea structurală de raporturi de putere şi de dependenŃă, prin care indivizii din compunere sau grupurile negociază schimbul de comportamente de care are nevoie fiecare pentru a-şi duce la îndeplinire sarcinile, a-şi apăra interesele şi a-şi atinge obiectivele; - în condiŃiile anterioare, puterea fiecăruia este în funcŃie de incertitudinea pe care este capabil să o controleze şi stăpânească în faŃa partenerilor/adversarilor; - incertitudinea poate fi conceptualizată ca o funcŃie atât a pertinenŃei comportamentelor posibile ale fiecăruia pentru ceilalŃi, cât şi a imprevizibilităŃii (cel puŃin potenŃială) aceloraşi comportamente; - unii participanŃi sunt capabili să controleze în mai mare măsură decât alŃii incertitudini importante pentru ansamblu, de unde şi pot să-şi structureze negocierile în favoarea lor; - deci, dinamica relaŃiilor de putere din interiorul organizaŃiei este mai importantă decât raportarea la ceva exterior acestei organizaŃii; - exploatarea avantajelor doar în favoarea unuia este imposibilă, deoarece pentru a obŃine avantaje fiecare trebuie să-şi continue relaŃia şi, astfel, să răspundă, cel puŃin parŃial, la aşteptările celorlalŃi, fiind, în fapt, “prizonierul propriei strategii”; - din acestea toate, un interes comun implicit: permanentizarea relaŃiei şi acceptarea unui minim de reguli ale jocului, ceea ce duce la limitarea arbitrariului şi la reglarea negocierilor cu ceilalŃi - în astfel de condiŃii, funcŃionarea organizaŃiei nu mai reprezintă un produs al adaptării la procedurile şi rolurile prevăzute de aceasta, ci un rezultat al ansamblului de jocuri, înŃeles ca mecanism fundamental de structurare a relaŃiilor de putere şi deci de cooperare2.

NoŃiunea de joc, cu caracterul său constrângător şi prestructurat al acŃiunii organizaŃiei, care permite afirmarea şi actualizarea unei alegeri dintr-un “ansamblu de posibili”, ne trimite, vrând-nevrând, la cadrul legal de desfăşurare, mai precis la drept, orice depăşire a limitelor reglementărilor în 1 Erhard Friedberg, op.cit., p.413 2 Idem

11

vigoare făcând posibilă scoaterea actorului în cauză din joc. Orice încadrare, însă, în aceste limite, în contextul promovării jocului după regula “mini-maxului”, pe care am regăsit-o formulată în alte lucrări de specialitate, şi potrivit căreia fiecare partener, ca la jocul de ping-pong, încearcă să-şi maximizeze şansele şi să minimalizeze şansele partenerului/adversarului, mai ales în caz de competiŃie, rămâne, din perspectiva dreptului, absolut legală şi normală, mai ales în condiŃiile spiritului întreprinzător, specific economiei de piaŃă. Aşa se justifică, de pildă, necesitatea promovării în carieră, într-o structură organizaŃională, pe criterii stricte de profesionalism, competenŃă şi eficienŃă, obŃinută, aceasta din urmă, în limitele legii. APLICAłIE PRACTICĂ 1. OrganizaŃiile sociale spre deosebire de instituŃii, includ: - sistemul, exclusiv, de organizare bazat pe prescrierea oficială a obiectivelor şi regulilor de func- Ńionare................................................................................1 - numai organizaŃia ne- formală, bazată pe relaŃii socio-afective, pe obiceiuri, sanc- Ńiuni etice şi satirice...........................................................2 - concomitent, an- samburile umane formalizate prin prescrieri oficiale şi cele bazate pe obiceiuri, sanc- Ńiuni etice şi sa- tirice...................................................................................3

12

2. În criminologie este des uzitat conceptul de bandă infractoare pentru a desemna mai ales tineri constituiŃi în grup şi care săvârşesc infracŃiuni. O asemenea bandă presupune: - organizarea socială....................................................................................1 - organizaŃia socială.....................................................................................2 - concomitent, organizare socială şi organizaŃiei so- cială............................................................................................................3

3. INSTITUłIILE InstituŃiile, ca nivel fundamental al sistemului de structuri organizaŃionale pe care-l reprezintă societatea, au, poate, cele mai multe legături cu juridicul, existând chiar o definiŃie proprie juriştilor asupra acestui concept pe care-l utilizează, nu de puŃine ori, şi sociologia juridică, fie luat în sine, fie prin efectele sale asupra altor aspecte – socializare, integrare socială, control social, devianŃă şi delincvenŃă, etc. Mai mult chiar, dreptului îi corespund o multitudine de instituŃii proprii, intersectându-se cu celelalte subsisteme ale sistemului social global. Problematica instituŃiilor este deosebit de vastă şi complexă, în ceea ce ne priveşte oprindu-ne asupra următoarelor aspecte relevante pentru sociologia juridică: definirea conceptului de instituŃie; instituŃionalizarea; trăsăturile şi funcŃiile instituŃiilor; condiŃiile de eficacitate; birocraŃia.

3.1.Definirea instituŃiei. Conceptul de instituŃie are mai multe perspective de abordare, începând cu accepŃia sa din limbajul comun şi trecând prin relevarea particularităŃilor de interes ale diferitelor discipline ştiinŃifice – psihologia, sociologia, politologia, dreptul – şi ale autorilor de marcă ce s-au aplecat asupra studiului său. Potrivit lui Nicolae Gheorghe, în limbajul comun, “cuvântul instituŃie păstrează sensul iniŃial juridic (s.ns.)

desemnând organizaŃiile care au statut, reguli de funcŃionare stabilite prin regulamente şi/sau legi, având

13

rolul sau funcŃia socială de a satisface anumite nevoi colective”1, exemplul tipic fiind statul, cu organizaŃiile sale administrative, politice, militare etc. Acelaşi autor remarcă faptul că, etimologic, termenul provine de la latinescul “institutio” şi “instituere”, care înseamnă “a ridica”, “a întemeia”, “a aşeza”, “aşezământ”, “întemeiere”, “înfiinŃare”, cât şi “obicei”, “regulă de purtare”, “deprindere”, iar “institutiones” era titlul dat de jurist consulŃii romani tratatelor lor elementare de drept. Prin “instituire”, un popor, o colectivitate socială trecea de la “starea de natură”, de la acŃiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la “starea socială”, la organizaŃii create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menŃinerea unei colectivităŃi sociale durabile2.

Pe un plan mai general, perspectiva juridică asupra instituŃiei, aşa cum se reŃine în literatura de specialitate, se referă la sistemele de raporturi reglementate juridic, bine închegate, aşa cum ar fi instituŃiile social-politice care au în vedere autorităŃile instituite prin textele constituŃionale (Avocatul Poporului, AutorităŃile publice – Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, AdministraŃia publică – centrală de specialitate – ministerele, ForŃele armate, Consiliul Suprem de Apărare a łării, AdministraŃia publică locală – consiliile locale şi primarii aleşi, consiliile judeŃene, prefectul, Autoritatea judecătorească – instanŃele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superioral Magistraturii, Curtea de Conturi. De asemenea, tot aici intră autorităŃile a căror organizare şi funcŃionare sunt stabilite prin legi şi alte acte normative, ca, de pildă, Legea privind organizarea şi funcŃionarea Ministerului de Interne sau legea similară a PoliŃiei Române etc. În acelaşi sens juridic, avem de-a face cu o multitudine de instituŃii particulare ramurilor de drept – instituŃia proprietăŃii, a infracŃiunii, a familiei, căsătoriei, etc., caz în care prin noŃiunea de instituŃie se înŃelege totalitatea normelor juridce care reglementează fiecare domeniu de referinŃă în parte. Din perspectiva psihologică, aşa cum o abordează, de exemplu, Mead, instituŃiile sociale consistă într-un sistem de atitudini care s-au interiorizat prin introiecŃie – act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu,

1 Nicolae Gheorghe, INSTITUłIE, în “DicŃionar de sociologie”, Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlesceanu, Editura Babel, Bucureşti, p.298. 2 Ibidem

14

manifestat prin imitarea inconştientă a comportamentului acelei persoane – şi care stă la baza comportamentului actual. La rândul lor, politologii au un punct de vedere specific, cum este cazul lui Jean La Pierre, care concep instituŃiile sociale ca un ansamblu al structurii sociale ordonate în vederea exercitării unor funcŃii sociale, stabilite independent de voinŃa grupului şi de raporturile sociale spontane. FuncŃionaliştii merg mai departe şi pun accentul pe funcŃiile instituŃiilor sociale de a regla şi ghida comportamentul uman, astfel încât acesta să fie previzibil, asigurând în acest mod lucrul esenŃial pentru orice societate – stabilitatea sa. De altă parte, contractualiştii se focalizează în jurul ideii că menirea instituŃiilor sociale este de a asigura ordinea socială, cu menŃiunea că orientând comportamentul acestea limitează exerciŃiul drepturilor şi libertăŃilor omului. Prin ultimele două alineate am intrat, practic, în nuanŃări care Ńin, în fapt, de perspectiva sociologică asupra instituŃiilor sociale, asupra căreia vom insista în continuare. Într-o primă accepŃie de acest gen, reŃinem că Gheorghe Nicolae, în DicŃionarul de Sociologie citat, are în vedere pentru instituŃii acele reguli de influenŃare şi control social ale comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacŃiunilor dintre indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanŃă esenŃială, strategică, pentru menŃinerea colectivităŃilor sociale. O conotaŃie similară, dar mult mai restrânsă este atribuită de către Achim Mihu, în formularea că “O instituŃie este o reŃea stabilă de valori, norme, statusuri, roluri şi grupuri ce se invoc şi se dezvoltă în legătură cu nevoile sociale de bază”1. În fine, pentru Jan Szczepanski, “instituŃiile sunt ansamblu de angrenaje, în care membri aleşi ai grupului primesc împuterniciri pentru exercitarea funcŃiilor definite public şi impersonal, pentru satisfacerea trebuinŃelor individuale şi de grup, pentru reglementarea comportărilor altor membri ai grupului”2. ÎnŃelegerea şi mai bună a problematicii instituŃiilor şi raporturilor sale cu juridicul se va putea realiza prin parcurgerea celorlalte aspecte pe care ni le-am propus. 1 Achim Mihu, Sociologia dreptului, Univ. Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1994, p. 57 2 Jan Szczepański, op. cit., p. 167

15

3.2.InstituŃionalizarea. InstituŃionalizarea consistă în acŃiunea şi procesul prin care se conferă caracterul instituŃional, oficial, în baza unor norme clar definite referitoare la status-roluri sociale, care au menirea de a promova şi proteja un segment de valori comune. Literatura de specialitate consemnează că acest proces include mai multe etape succesive, astfel: pornindu-se de la nevoi şi interese particulare care, printr-o generalizare cel puŃin parŃială se tranformă în nevoi şi interese ale colectivităŃilor umane, membrii acestora caută modalităŃi practice şi eficiente de satisfacere a lor; apariŃia unor obiceiuri standardizate, în urma depistării şi utilizării frecvente a modelelor practice de acŃiune; codificarea, legiferarea de norme care să consacre obiceiurile care, pe un plan mai larg, sunt relevante social, ca urmare a extinderii şi diversificării lor. La intersecŃia obiectului şi sferei de cuprindere a Sociologiei organizaŃionale cu Sociologia juridică vom regăsi documente de exprimare a organizării unor instituŃii (în cazul dat prin organizare înŃelegând una din funcŃiile actului managerial), respectiv:

ORGANIGRAMA: reprezentarea grafică a elementelor componente ale structurii organizatorice; - REGULAMENTUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCłIONARE: docu-ment de reprezentare detaliată a structurii organizatorice, specificând baza legală a existenŃei şi funcŃionalităŃii acesteia, organizarea generală, detalii ale principalelor caracteristici organizaŃionale, atribuŃiile, responsabilităŃile şi obiectivele principalelor componente ale organizaŃiei;

- FIŞA POSTULUI: document operaŃional ce prezintă în detaliu toate elementele necesare unui angajat ce ocupă un post şi o funcŃie bine precizate, cu status-rolurile aferente, astfel încât să poată exercita în condiŃii normale atribuŃiile ce-i revin (respectiv: denumirea postului, obiectivele individuale, sarcinile, autoritatea, responsabilitatea, relaŃiile cu alte posturi, cerinŃele specifice privind aptitudinile, studiile şi cunoştinŃele necesare ocupării)1;

1 A se vedea, Marian Zaharia, Camelia Zaharia, Anda Deac, Florina Viziteanu, Management, Teorie şi AplicaŃii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.50.

16

STATUL DE ORGANIZARE: document care cuprinde, pe orizontală, rubrici referitoare la poziŃia din stat, denumirea funcŃiei, nivelul studiilor, coeficientul de ierarhizare al salarizării, iar, pe verticală, denumirea fiecărei componente organizaŃionale a instituŃiei în cauză, cu numele şi prenumele întregului personal care o încadrează. De menŃionat că acest ultim document nu este redat de autorii citaŃi anterior, în ce ne priveşte noi considerând că este unul dintre cele mai importante pentru fiinŃarea şi funcŃionarea unei instituŃii formale, cu atât mai mult, cu cât nivelul ierarhic de aprobare a sa este mai ridicat, de regulă, decât cel la care se aprobă fişele posturilor. 3.3.Trăsăturile şi funcŃiile instituŃiilor. InstituŃiile se particularizează prin existenŃa unor trăsături şi funcŃii specifice. Trăsăturile, la rândul lor se regăsesc atât sub înfăŃişarea elementelor componente comune (cu unele particularităŃi ale acestora din urmă, raportate la categorii distinctive de instituŃii), cât şi sub alte aspecte relevante. Elementele constitutive ale oricărei instituŃii, aşa cum se poate deduce din demersul analitic asupra definiŃiilor formulate anterior şi problematicii aferente instituŃionalizării, se referă, în principal la:

- existenŃa unui scop şi a obiectivelor clar definite, care stau la baza raŃiunii de a fi, respectiv, în termenii lui Jan Szczepanski, a problemelor pe care trebuie să le rezolve;

- funcŃii adecvate pentru rezolvarea problemelor, rolurile personalului care urmează să îndeplinească funcŃiile, cu exigenŃele precise pentru ocuparea respectivelor posturi şi funcŃii;

- mijloacele şi instalaŃiile la dispoziŃie pentru realizarea obiectivelor şi sarcinilor, cu precizarea că mijloacele pot fi materiale (clădirea unde fiinŃează o instanŃă de judecată, cu dotările logistice adecvate), ideale (ideea de just, de dreptate) în care cred sau ar trebui să creadă părŃile la un proces civil sau penal etc. şi simbolice (roba);

- disponibilul de sancŃiuni ce pot fi aplicate atât în interiorul fiecărei instituŃii, cât şi, acolo unde este cazul, de către reprezentanŃii acesteia în dinamica externă a sistemului de apartenenŃă.1

1 Jan Szczepański, op. cit., p. 168

17

Reluând şi dezvoltând problematica funcŃiilor instituŃiilor, conside- rate drept trăsături generale esenŃiale ale acestora, parafrazând pe Jan Szczepanski, putem conchide că acestea au în vedere, în principal:

- oferirea cadrului organizatoric pentru satisfacerea, în comun, a diferitelor nevoi sociale, cu luarea în considerare a diviziunii muncii;

- reglarea acŃiunilor personalului component, atât în sistemul relaŃional intern, cât şi extern, prin existenŃa unor coduri comportamentale;

- asigurarea continuităŃii vieŃii sociale şi cursivităŃii funcŃiilor publice, în cazul nostru a funcŃiilor ce Ńin de înfăptuirea actului de justiŃie şi corelarea sa cu sistemul social total;

- realizarea integrării aspiraŃiilor, acŃiunilor şi relaŃiilor interpersonale, intra şi intergrupale, sub genericul solidarităŃii şi coeziunii, inclusiv prin sistemul recompensă-pedeapsă, acolo unde este cazul.

Pe lângă aceste trăsături şi funcŃii generale, în literatura de specialitate se mai regăsesc formulate următoarele caracteristici ale instituŃiilor: durată, stabilitate, structură sistemică, structurare organizatorică în lanŃ, inter-dependenŃa între instituŃii (spre pildă cea regăsită pe traiectul poliŃie-parchet-instanŃă de judecată).

În interiorul sistemului instituŃional există o altă caracteristică distincti- vă, care se referă tocmai la diferenŃierea instituŃiilor după mai multe criterii, cele cu o relevanŃă aparte fiind: a)după criteriul fiinŃării şi funcŃionării:

- instituŃii formale, oficializate prin prescripŃii legale; - instituŃii primare (cu rol de socializare); - instituŃii secundare (create de indivizi, după socializarea şi integrarea lor socială). b).după criteriul domeniilor de competenŃă, obiectivelor şi funcŃiilor exer-

citate: - instituŃii economice; - instituŃii politice; - instituŃii juridice; - instituŃii culturale şi educative; - instituŃii sau organizaŃii neguvernamentale; - instituŃii religioase, etc. c).după criteriul accesului în instituŃie: - instituŃii deschise, cum sunt cele special destinate relaŃiilor cu publicul;

18

- instituŃii semi deschise/închise, gen unităŃi militare, poliŃie, etc. şi chiar parchet sau instanŃe de judecată;

instituŃii închise, sau totale, cum mai sunt denumite în sociologie, în care “membrii componenŃi sunt obligaŃi să trăiască o perioadă mare de timp în izolare faŃă de restul societăŃii, într-un mod diferit de viaŃa lor obişnuită”, “anulându-se statusurile pe care le au la intrare şi recunoscând doar pe cele nou atribuite”1, de genul penitenciarelor. 3.4.CondiŃii de eficacitate a instituŃiilor. Având în vedere menirea socială a instituŃiilor, pentru Sociologia juridică prezintă un interes distinct problematica referitoare la condiŃiile de eficacitate ale acestora, cu atât mai mult cu cât, cum remarcam anterior, parte din ele sunt chiar instituŃii juridice, iar condiŃiile la care ne vom opri au o extensie şi asupra celor din urmă. Parcurgerea literaturii de specialitate, disponibile, ne-a permis să conchidem, în acest stadiu, că poate cel mai bine a surprins condiŃiile de referinŃă, prin sintetizarea, esenŃializarea şi punctualizarea întreprinsă de către sociologul polonez Jan Szczepanski1, care are în vedere următoarele: a).O definire clară a scopului şi a domeniului de exercitare a funcŃiilor, altminteri, spune autorul, există riscul ca o instituŃie dată să nu se poată racorda fără nici un conflict la întregul sistem al instituŃiilor, să apară fenomene de paralelisme şi diferite obstacole. b).Diviziunea raŃională a muncii şi organizarea ei raŃională în interiorul instituŃiei, prin repartizarea funcŃiilor sale şi coordonarea lor corespunzătoare. c).Gradul de depersonalizare a funcŃiilor şi de obiectivare a funcŃiilor, în înŃelesul atribuit de către Jan Szczepanski de grad de independenŃă a funcŃiilor faŃă de interesele şi aspiraŃiile personale ale funcŃionarilor instituŃiei respective. În context, autorul are în vedere că, dacă instituŃia se transformă în aşezământ din care trag foloase personale oamenii angajaŃi în cadrul ei şi nu întreaga colectivitate, atunci ea îşi pierde caracterul public, încrederea grupului, iar funcŃionarea ei nu mai serveşte ci, dimpotrivă, dăunează colectivităŃii.

1 Alfred Bulai, InstituŃie totală, în DicŃionar de sociologie, Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p.299.

19

d).Încrederea şi recunoaşterea, care este acordată funcŃionarilor instituŃiei de către întreaga colectivitate. e).FuncŃionarea eficace a instituŃiei depinde şi de felul cum este ea inclusă în întregul sistem al instituŃiilor de stat şi sociale, care să permită, dacă nu eliminarea, cel puŃin diminuarea conflictelor reciproce, posibile, prin armonizarea şi coordonarea adecvată a acestui sistem. La cele cinci condiŃii de eficacitate ale instituŃiilor, reŃinute de către Jan Szczepanski credem că ar mai trebui adăugate încă cel puŃin două, receptate ca atare din realitatea zilelor noastre, şi anume: f).profesionalismul şi competenŃa resurselor umane care încadrează posturile şi funcŃiile unei instituŃii, pe deplin compatibile cu acestea din urmă; g).stilul managerial şi de conducere, precum şi personalitatea managerilor şi conducătorilor care să permită îndeplinirea prerogativelor de acest tip atât pentru a asigura ca personalul din subordine să facă lucrurile ca la carte (managementul), cât şi să le facă într-o manieră bună (conducerea) şi nu în termeni de sau/sau.

3.5.BirocraŃia.

În opinia lui Achim Mihu “OrganizaŃiile formale extinse tind să devină birocraŃii”, prin birocraŃie autorul înŃelegând “un aranjament ierarhic într-o organizaŃie bazat pe o linie de autoritate şi o diviziune a muncii rezultată din acest aranjament”1 Erhard Friedberg reŃine că punctul de plecare al studiilor privind birocraŃia este reflecŃia lui Max Weber (1920) asupra dezvoltării birocraŃiei ca formă de organizare în societăŃile moderne. Max Weber face o descriere ideal – tipică a birocraŃiei, prin invocarea a şapte mari caracteristici, unele cu nuanŃă strict juridică, altele cu reverberaŃii în planul dreptului, deplin existente şi la instituŃiile juridice, şi anume: 1).continuitatea principiilor pe care se bazează autoritatea; aceasta este la rândul său inserată într-o ordine legală pe care nu face, într-un fel, decât să o înlocuiască şi să o aplice; 2).existenŃa unui corp de reguli impersonale ce delimitează clar sferele de competenŃă, drepturile şi obligaŃiile fiecăruia; 1 Achim Mihu, op.cit., p.59.

20

3).existenŃa unei ierarhii de funcŃii, adică de legături de subordonare clar stabilite; 4).preponderenŃa calificării ca regulă de acces la diferitele funcŃii, cu excluderea altor criterii cum ar fi relaŃiile de rudenie, clientela şi altele, ceea ce înseamnă: 5).existenŃa unui sistem de pregătire şi mai ales de examinare care să permită detectarea şi atestarea acestor calificări; 6).separarea funcŃiilor de conducere de proprietatea asupra mijloacelor de producŃie; şi, în sfârşit 7).preponderenŃa procedurii scrise în desfăşurarea activităŃii cotidiene1.

Nerespectarea cel puŃin a unora din aceste caracteristici, cum ar fi, de pildă, cea de la numărul 4 poate intra, din nou în sfera juridicului, mai precis a dreptului penal, în mod direct (promovarea în carieră pe criterii ce Ńin de abuzul în serviciu, de trafic de influenŃă, dare şi luare de mită).

Aceeaşi circumstanŃiere juridică o regăsim, din păcate într-o manieră deosebit de lărgită şi perpetuă din anii post-revoluŃie în România, în referire la ultima caracteristică invocată de Max Weber, şi avem în vedere birocraŃia excesivă a procedurilor scrise stipulate în actele normative în vigoare, adevărate piedici majore în calea manifestării spiritului întreprinzător, factor de reŃinere din partea investitorilor străini, inclusiv strategici, şi nu, în ultimă instanŃă, sursă facilitatoare deosebit de favorabilă comiterii actelor de corupŃie, fenomen social cu adevărat exploziv şi cu grave urmări asupra ansamblului societal. La toatea acestea mai adăugăm “aspectele negative sau costurile birocraŃiei”, reŃinute ca atare de către Achim Mihu, cu posibilitatea lor de manifestare şi în plan juridic, al instituŃiilor juridice, respectiv: “1.Deseori este complicată munca, cu dosarele, adică de proceduri excesiv formale ce trebuie efectuate mai înainte de a se începe orice acŃiune (sau în cursul derulării ei – n.ns.). 2.BirocraŃia deseori crează sentimente puternice de impersonalizare printre persoanele care sunt angajate în cadrul ei (conducând inclusiv la ceea ce se defineşte a fi “psihoză profesională”, despre care vom vorbi la o altă temă – n.ns.). 3.Canalele de comunicaŃie deseori se blochează, în mod particular când comunicarea este făcută dinspre individ.

1 Apud, Erhard Friedberg, op.cit., p.424.

21

4.Deseori s-a susŃinut că creşterea specializării şi a altor dimensiuni ale vieŃii birocratice au creat persoane unidimensionale, ce sunt incapabile să gândească creator şi să întreŃină o discuŃie fructuoasă unele cu altele”.1 La cele anterior expuse am mai adăuga, ca avataruri ale unor structuri birocratice, insificient de bine fundamentate şi statuate, diminuarea permisivităŃii de integrare a lor pe orizontală şi verticală, care reprezintă un factor inhibator semnificativ pentru coerenŃa concepŃională şi acŃională; tendinŃa de creştere excesivă a personalului cu atribuŃii funcŃionale, chiar de conducere, în detrimentul celui cu prerogative stricte de specialitate; supra-dimensionarea structurilor instituŃionale, în detrimentul supleŃii lor, cu costuri majore pentru contribuabilul direct productiv; afectarea capacităŃii de implicare a societăŃii civile pe aspecte majore care o interesează direct şi în surmontarea cărora ar fi cea mai în măsură să se pronunŃe; inflexibilitatea şi rigiditatea comportamentală a unor funcŃionari publici, sau altor angajaŃi care deŃin şi exercită status-roluri în structuri instituŃionalizate particulare, care împietează asupra îndeplinirii prerogativelor lor în condiŃiile noi ale societăŃii democratice. APLICAłIE PRACTICĂ 1. InstituŃiile reprezintă: - un ansamblu de mijloace care ordonează conduitele, ac- Ńiunile şi aspiraŃiile mem- brilor grupului.................................................................................1 - organizaŃiile care au statut, reguli de funcŃionare sta- bilite prin regulamente /şi sau legi având rolul sau funcŃia socială de a satisface anumite nevoi colective...........................................................................................2 - totalitatea reglementărilor juridice care se referă la un domeniu precis delimitat.............................................................3 - reŃea stabilă de valori,

22

norme, statusuri, roluri şi grupuri ce se invocă şi se dezvoltă în legătură cu ne- voile sociale de bază...........................................................................4 2. RedactaŃi organigrama unei autorităŃi publice locale! 3. PrezentaŃi fişa unui post prevăzut în statul de organizare şi funcŃionare al unei instituŃii locale! 4. PrecizaŃi genul proxim şi diferenŃa specifică care Ńin de conceptele de „organizare” şi, „instituŃionalizare”. 5. Care din aspectele descrise mai jos se înscriu la categoria „funcŃiile instituŃiilor”? - existenŃa unui scop şi a obiectivelor clar definite.............................................................................1 - disponibilul de sancŃiuni ce pot fi aplicate..........................................................................................2 - oferirea cadrului organizatoric pentru satisfacerea în comun a diferitelor nevoi sociale, cu luarea în considerare a diviziunii muncii......................................................................................3 - asigurarea continuităŃii vieŃii sociale şi cursivităŃii funcŃiilor publice.........................................................................................................4 6. Printre condiŃiile de eficacitate ale instituŃiilor se înscriu: - depersonalizarea şi o- biectivarea funcŃiilor..................................................................................1 - disponibilul de sanc- Ńiuni ce pot fi aplicate la nevoie.....................................................................................................2 - reglarea acŃiunilor personalului com-

23

ponent..........................................................................................................3 - diviziunea raŃională a muncii şi organizarea ei raŃională...................................................................................................4 7. ExplicaŃi depersonalizarea şi obiectivarea funcŃiilor! 8. Punctualizaşi caracteristicile tipului ideal de birocraŃie, invocate de către Max Weber! 4.ALTE FORME DE ORGANIZARE SOCIALĂ. Organizarea socială include, pe lângă organizaŃiile şi, mai ales, instituŃiile, prezentate anterior, o gamă mult mai largă de colectivităŃi umane, printre care cele teritoriale, clasele, păturile şi castele sociale, colectivităŃile care, în termenii lui Jan Szczepanski, se deosebesc pe baza unei culturi aparte sau pe asemănarea conduitei, toate având efecte indubitabile asupra juridicului şi viceversa. Având în vedere că, în general, problematica vizând clasele, păturile şi chiar castele sociale este cât de cât cunoscută, că despre colectivităşile structurate în baza unei culturi sau subculturi vom trata aspectele la o temă distinctă, în contextul dat ne propunem să abordăm unele probleme relative la reuniunile ocazionale, publicuri şi mulŃimi, şi la tensiuni şi tulburări interne, care au fost şi preliminăm că vor fi prezente în societate, cel puŃin parte din ele, cu încărcătură juridică, ori cu impact asupra juridicului. 4.1.Reuniunile ocazionale. De foarte multe ori viaŃa socială cotidiană este trăită de membri săi în reuniuni mai mult sau mai puŃin lărgite, de regulă întâmplătoare, dar şi în împrejurări speciale, cunoscute din timp, de către organizatori şi ceilalŃi participanŃi.

24

Aici este locul să amintim reuniunile ocazionale, organizate, ale diferitelor comisii sau colective de lucru, la simpozioanele şi mesele rotunde sau alte manifestări cu caracter ştiinŃific, inclusiv în referire la dimensiunea juridicului, pentru dezbateri şi evaluări, urmate de variante de soluŃii pentru optimizarea cadrului legal, pentru armonizarea celui naŃional cu reglementări juridice internaŃionale sau europene. Întâlnim, de asemenea, reuniuni ocazionale, organizate în parteneriat de către instituŃii responsabile cu executarea şi aplicarea legii, cu înfăptuirea actului de justiŃie, împreună cu reprezentanŃi ai societăŃii civile, reuniunile factorilor politici, de top, pentru armonizarea punctelor de vedere, în scopul adaptării unor poziŃii comune faŃă de conŃinutul şi maniera de votare a unor legi. În cazuri particulare, reuniunile ocazionale au reprezentat şi reprezintă un cadru relaŃional potenŃial degenerativ în stări tensionale şi manifestări conflictuale, sub incidenŃa legii, inclusiv a legii penale. Dintr-o altă perspectivă , reuniunea ocazională poate fi regăsită sub forma grupării ad-hoc a unor persoane, determinată de o faptă, un eveniment sau orice alt stimulent, care sensibilizează atenŃia şi le determină, pe moment, concentrarea şi tendinŃa de a acŃiona într-un mod dacă nu identic, cel puŃin similar, aşa cum este cazul unor trecători care asistă la o încăierare şi comentează pe marginea ei, la un accident de circulaŃie, când, cel puŃin parte din cei prezenŃi încearcă să dea ajutor, ori, dimpotrivă, evită a se implica, din diferite considerente. Reuniunile ocazionale pot reprezenta o fază incipientă pentru configurarea şi manifestarea publicului. 4.2.Publicul (-rile). Potrivit lui Bernard Hennessy, publicul reprezintă un grup de persoane interesate de o problemă socială, faŃă de care adoptă o poziŃie pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate.

Pentru Petru Pînzaru, “public” reprezintă o categorie sociologică şi statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puŃin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spaŃial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instrucŃie, profesie, apartenenŃă,

25

politică, ideologică, rezidenŃă, etc.), care are însă comun un centru de interes sau informaŃii identice şi similare la un moment dat1. Unul din autorii cursului de Psihologie socială, editat în fosta Şcoală Militară de OfiŃeri Activi a Ministerului de Interne , a înŃeles noŃiunea de public sub două accepŃii distincte, în funcŃie de formele acestui tip de colectivitate2. Publicul adunat a fost definit ca o concentrare a unui număr de indivizi, care manifestă aşteptări asemănătoare, sentimente şi trăiri apropiate faŃă de aceeaşi problematică, faŃă de acelaşi stimul. Manifestările psihosociale ale acestui tip de public constau printre altele, în: comportarea oarecum standardizată a membrilor componenŃi, în care comportamentele individuale se alinează celui general, mai ales prin imitaŃie şi contagiune, cum este cazul aplauzelor sau, dimpotrivă, huiduielilor în rândul participanŃilor la un meci de fotbal, care apar, iniŃial într-o zonă restrânsă, pentru ca, apoi, să se generalizeze spontan. IniŃiatorul însuşi acŃionează, în prima fază, fie prin exteriorizarea aproape involuntară, fie, la polul opus, intenŃionat, montat chiar pentru a genera reacŃii special urmărite; existenŃa unor elemente de legături formalizate şi de control social incipient, ceea ce şi face posibile reacŃii de împotrivire faŃă de manifestările ivite din comunul general acceptat.

RealităŃile au confirmat existenŃa unor situaŃii extreme în care publicurile adunate s-au dezlănŃuit în acte şi fapte de huliganism atroce, de violenŃe colective soldate cu zeci de morŃi şi răniŃi, cum a fost cazul la unele manifestări sportive, de tipul meciului de fotbal din Basel-ElveŃia.

Aşa se explică, de pildă, faptul că la nivelul Consiliului Europei s-a resimŃit nevoia unei convenŃii speciale în materie de prevenire a tulburărilor şi violenŃelor prilejuite de manifestările sportive, în special de meciurile de fotbal, la care deja au aderat o bună parte din statele membre. Exemplul invocat este relevant pentru raportul dintre problematica publicurilor şi cea a Sociologiei juridice. Tot aşa se justifică – pornindu-se de la o realitate socială de necontestat, dată, printre altele, de libertatea întrunirilor publice, dar şi de corelarea acesteia cu imperativul asigurării ordinii constituŃionale, ordinii de drept şi ordinii publice – necesitatea adoptării unei reglementări juridice speciale pentru asigurarea ordinii publice pe timpul exerciŃiului acestei libertăŃi, 1 A se vedea, Petru Pînzaru, public, în: DicŃionar de psihologie socială, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1981, p.204. 2 Lt.maj.Sasu Ciprian, Psihologia mulŃimilor, în Psihologie Socială, vol.II, Lt.maj.Sasu Ciprian (coodonator), lt.maj.Dumitrescu Florin, lt.maj.Spătaru Petre, Ministerul de Interne, Şcoala Militară de OfiŃeri Activi, 1985, p.250-252.

26

ceea ce şi există nu numai în România, ci şi în state cu democraŃie îndelungată, raŃiunea sa înscriindu-se pe tripticul asigurarea drepturilor şi libertăŃilor fundamentale ale omului – protejarea drepturilor şi libertăŃilor altuia – apărarea binelui public şi asigurarea condiŃiilor bunei funcŃionalităŃi a instituŃiilor statului de drept. Publicul disperat, înŃeles în sensul de formă a publicului în care între persoane nu există apropieri spaŃiale directe, ci sunt împrăştiate pe distanŃe mari, cum ar fi cazul publicului care este preocupat consecvent de urmărirea aceleiaşi emisiuni la radio sau T.V., de activitatea cotidiană a parlamentului, guvernului, autorităŃilor publice locale, a unor anumite partide politice, etc., având drept caracteristică esenŃială că au aşteptări intelectuale şi emoŃionale comune ca, dealtminteri, şi reacŃii similare. Pentru Georges Gurwitch, publicul disperat are ca elemente definitorii atitudinile şi opiniile comune, precum şi continuitatea ideilor şi valorilor sociale, în contextul cărora, pentru ceea ce ne interesează direct, au o importanŃă aparte cele care au cel puŃin tangenŃă cu dreptul. Vis-á-vis de cele două categorii de publicuri, deja menŃionate, în sociologie se mai vehiculează cu termenii de public participant (la acŃiune) şi public receptor (al unei informaŃii). Partidele politice, de exemplu, nu au făcut şi nici nu vor face niciodată abstracŃie de publicul receptor, mai ales pe timpul campaniilor electorale, scopul fiind acela ca, în final, să atragă un număr cât mai mare de votanŃi, de partea fiecăruia. Cu menŃiunea de la alineatul precedent am intrat, practic, în una din dimensiunile majore care derivă din public, cu cel mai mare impact asupra juridicului, şi anume opinia publică, în raport de care, cel puŃin într-o societate absolut normală, se modelează ansamblul demersurilor pentru optimizarea cadrului juridic, pentru racordarea sa organică la nevoile, interesele şi valorile de interes general. Pentru Sociologia juridică şi pentru cei direct implicaŃi, studiul problematicii de referinŃă prezintă un interes distinct faptul că în societate există o multitudine de publicuri, că aceleaşi persoane pot aparŃine, simultan, unor publicuri diferite oferind, astfel, puncte de reper pentru mai buna înŃelegere a diversităŃilor de atitudini şi comportamente legate de acte, fapte, fenomene sau procese care implică elemente de drept.

27

Din perspectiva teoretico-explicativă şi prognotică se cere aplecarea pe latura decelării de ce un anumit tip de public are o influenŃă mai mare asupra membrilor săi şi, altul mai redus, de ce un public se manifestă într-o manieră aparte, complet diferită de a altuia, care categorii de publicuri sunt mai vulnerabile la manipulare şi care nu, apoi, în raport cu celelalte funcŃii ale sociologiei, care sunt tendinŃele previzionate, ce variante de soluŃii juridice se întrevăd pe segmente de interes pertinente, pentru influenŃarea unor comportamente prosociale, etc. În alt plan, considerăm ca indispensabilă pentru activitatea instituŃiilor cu profil juridic, de a apela, chiar la nivelul verigilor lor din profil teritorial, la metode şi tehnici pentru investigarea opiniei publice din zonele de competenŃă, pentru mai buna racordare la aşteptările comunităŃilor locale, ale cetăŃenilor, într-un cuvânt a publicului deservit şi contribuabil, mai ales pe fondul promovării şi implementării exigenŃelor principiului descentralizării, specific societăŃilor democratice, statului de drept. 4.3.MulŃimile. Într-o primă accepŃia, prin mulŃime se înŃelege “grupare temporară de indivizi, aflată în apropiere fizică, fie din întâmplare fie deliberat, în virtutea unui obiectiv sau interes comun”1, cu precizarea că “ExistenŃa unor interese, motive, obiective similare, care reclamă prezenŃa unor indivizi în acelaşi loc şi în acelaşi moment, nu constituie însă condiŃii suficiente pentru crearea unor legături, interrelaŃii, a unei structuri”2. De aici se apreciază că, sociologic, noŃiunea de mulŃime “acoperă o varietate de forme de grupare, caracterizate prin nediferenŃieri, lipsă de coeziune şi organizare, reacŃie emoŃională la situaŃiile în care este implicată”3, diferenŃiindu-se, astfel, de orice colectivitate cu un anumit grad de organizare şi de grupul social care posedă o organizare definită de instituŃii, modele de acŃiune şi mecanisme de control. O altă optică asupra mulŃimii a introdus-o Gustave Le Bon, în lucrarea sa “Psychologie des foules” (1895), în care consideră că mulŃimea ar fi caracterizată, în special, prin: inferioritatea mentală şi conduita spontan inconştientă a membrilor componenŃi; eterogenitatea este înlocuită de omogenitate, dată de orientarea ideilor şi sentimentelor participanŃilor într-un singur sens; prezenŃa comportamentelor anarhice, violente, distructive, în

28

această ultimă situaŃie, cum se poate remarca, existând, fără nici o îndoială, efecte ce intră în sfera dreptului. Literatura de specialitate consemnează că, în general, sociologia este preocupată de a studia: condiŃionările sociale şi culturale ale comportamentului mulŃimii; relaŃia dintre frecvenŃa şi amplitudinea reacŃiilor mulŃimii şi tipul de organizare politică, economică, socială, juridică (s.ns.); factorii şi pârghiile de trecere de la o grupare nediferenŃiată şi cu o acŃiune, de cele mai multe ori stihinică, la o colectivitate structurată; acŃiunea mecanismelor sociale de difuziune şi manipulare şi dominaŃia unui profil psihosocial într-o formă de organizare socială1. Tipuri de mulŃimi MulŃimile organizate sunt caracterizate prin aceea că, de regulă, componenŃii ce se cunosc între ei, provin din aceeaşi agenŃi economici, zone rezidenŃiale etc., sunt conduse de lideri oficiali care, din timp, proiectează scopuri şi obiective clare şi precise, comunicate din timp participanŃilor, stabilesc reguli de comportament raportate, deseori, la reglementarea juridică în vigoare etc., au rezonanŃe indiscutabile în planul dreptului putându-se invoca şi: -urmărirea unor obiective precise privind mutaŃiile solicitate în planul reglementărilor juridice, care să permită promovarea şi susŃinerea intereselor participanŃilor – economice şi sociale, etc. -, cum ar fi modificarea cadrului legislativ, în vigoare, care să faciliteze dezvoltarea iniŃiativei private, reducerea fiscalităŃii, o protecŃie sporită. Astfel de obiective au fost formulate explicit şi susŃinute la acŃiuni de protest, de stradă, în perioada de tranziŃie, şi nu de puŃine ori. - obligativitatea solicitărilor prealabile la adresa autorităŃilor publice locale de a aproba sau aviza desfăşurarea unor întruniri publice, cu participarea mulŃimii – primărie, poliŃie; - prerogativele legale, bine definite, privind rolul şi locul responsabililor cu executarea sau aplicarea legii – poliŃie, parchet – în derularea manifestaŃiilor publice, care implică prezenŃa mulŃimii, pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice şi chiar pentru restabilirea acesteia, în cazul gravei sale perturbări, după cum şi ale autorităŃilor publice locale – prefectură, primar – privind aprobarea

1 A se vedea, Ana Bogdan-Turcicov, Septimiu Chelcea, Mihai Golu, Pantelimon Golu, Cătălin Mamali, Petru Pânzaru, DicŃionat de psihologie socială, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1981, p. 150

29

unor întruniri publice şi autorizarea utilizării forŃei, în caz de degenerare în manifestări violente, colective; -responsabilitatea şi răspunderea juridică a organizatorilor de a întreprinde toate măsurile necesare ca o manifestare care implică mulŃimea să se realizeze în cadrul strict legal; -obligaŃia autorităŃilor publice, abilitate, de a întreprinde cercetări privind persoanele care, în mulŃime fiind, au profitat de ocazie şi s-au dedat la fapte penale ori contravenŃionale; -în fine, prezintă interes pentru Sociologia juridică condiŃionările sociale, economice, politice şi juridice etc., care amprentează frecvenŃa şi amplitudinea reacŃiilor mulŃimii, mecanismele care pot determina o mulŃime organizată să se abată de la obiectivele preconizate de iniŃiatori, să se transforme, practic, într-o mişcare de masă. Este ilustrativ, în acest sens, modul în care mulŃimea organizată în Capitala României – Bucureşti -, în decembrie 1989, cu scopul de a reacŃiona pentru condamnarea începutului RevoluŃiei de la Timişoara, s-a manifestat, în final, împotriva celui pe care trebuia să-l susŃină – fostul şef al statului, Nicolae Ceauşescu şi a regimului său totalitar –, tocmai pentru că viaŃa economico şi socială devenise insuportabilă pentru cetăŃeanul de rând, începând cu alimentaŃia, căldura, cu alte nevoi fundamentale, inclusiv cu restricŃiile majore în exercitarea celorlalte drepturi şi libertăŃi ale omului, pe fondul prezenŃei statului tip poliŃienesc, modelat de cadrul juridic existent. Urmarea finală a fost că, a doua zi, au ieşit în stradă masele de salariaŃi din marile întreprinderi bucureştene şi din alte zone ale Ńării, tinerii, cei care au făcut posibilă revoluŃia propriu-zisă, declanşatoare de mutaŃii radicale, inclusiv în segmentul reglementărilor de drept şi instituŃiilor sale. Cei care au participat direct sau au urmărit cu atenŃie emisiunea televizată, în direct, vizând mulŃimea organizată special, au putut remarca amprentarea reacŃiei acesteia de mecanisme sociale de defuziune, de factori particulari, printre care promisiunea de mărire, insignifiantă, a alocaŃiilor pentru copii, moment în care starea profundă de nemulŃumire s-a transformat în huiduieli pe faŃă, iar zgomotul ce inducea percepŃia unei explozii, urmat de întreruperea sonorizării la tribuna oficială, au reprezentat factori declanşatori ai transformării mulŃimii organizate, în una dezorganizată, cuprinsă de panică şi violenŃă.

30

Este, în fapt, ceea ce Jan Szczepanski semnala, şi anume că în cazul mulŃimii demonstrantă, organizată, aceasta “se poate uşor transforma în orice alt gen de mulŃime, fie agresivă, fie de jaf, fie cuprinsă de panică”, iar “Urmările pot fi incomensurabile”. MulŃimile convenŃionale reprezintă un alt tip distinct de mulŃime, al cărei comportament, cum subliniază Ana Bogdan-Turcicov, este direcŃionat prin medierea unor aşteptări reglementate de modele tradiŃionale sau contractuale. Aşa este cazul mulŃimilor arhicunoscute, care aşteptau la cozi interminabile, pentru cumpărarea produselor din carne, inexistente decât foarte rar, ori în cantităŃi extrem de mici faŃă de nevoile populaŃiei, într-o perioadă îndelungată anterevoluŃie,când opŃiunea era clară – direcŃionarea aproape exclusiv spre exporturi, pentru obŃinerea fondurilor plăŃii datoriei externe a statului. La astfel de mulŃimi există, de regulă, un set de norme împărtăşite, respectiv, în exemplul dat, ca fiecare nou venit să se aşeze şi să aştepte la rând, orice abatere fiind tratată prompt, de multe ori apărând stări tensionale pronunŃate şi chiar manifestări de violenŃă verbală şi fizică, despre care nu se poate spune că făceau abstracŃie de elementele de drept, pe lângă prevalenŃele celor aparŃinând de morală. MulŃimile spontane reprezintă o altă categorie, definită, mai ales, prin reuniunea participanŃilor în baza unui puternic stimul din mediul social extern, mulŃimi care nu au lideri oficiali recunoscuŃi, şi nu acŃionează potrivit unor norme prestabilite, consensuale. Exemple de acest gen au fost numeroase în România post-decembristă, începând cu conflictul interetnic de la Tîrgu-Mureş, între maghiari şi români şi continuând cu cel de la Zădăreni, între rromi şi români, etc. Acestea, la timpul lor, au avut un puternic impact naŃional şi internaŃional, aspectele de drept fiind puternic implicate şi invocate o lungă perioadă de timp, cu abordări contradictorii, începând cu problematica tragerii la răspundere a vinovaŃilor, cu celeritatea actului de justiŃie, cu cuantumul pedepselor aplicate şi continuând cu actele de graŃiere, în cazurile particulare. O tipologie distinctă a mulŃimilor a fost formulată de către Jan Szczepanski1. 1.Astfel, autorul începe prin a descrie mulŃimea agresivă, care atacă fie un individ, fie alte grupuri sau anumite instituŃii.

1 Jan Szczepański, op.cit., p. 354-356.

31

În contextul acesteia se departajează mulŃimea linşatoare, respectiv cea care ucide pe cineva fără nici o judecată preliminară, termenul provenind de la americanul “lynch”.

Caracteristice pentru mulŃimea linşatoare sunt: apariŃia sa ca urmare a descoperirii unui fapt ce trezeşte condamnarea şi revolta generală sau în urma unor zvonuri că un asemenea fapt a avut loc, de exemplu, un viol, o crimă; punctul de formare a mulŃimii în reprezintă un grup mic, care lansează chemarea la răzbunare; ataşarea la grupul mic, pe măsura căutării făptaşului, a tot mai multor participanŃi, până ce se ajunge la o mare mulŃime stăpânită de o singură dorinŃă– răzbunarea;capacitatea unei astfel de mulŃimi de a comite fapte înfiorătoare sau mai înfiorătoare decât cele săvârşite de făptaşul real sau bănuit. MulŃimea terorizantă, ca mulŃime agresivă, este cea cunoscută – spune autorul citat – din progromuri, din actele îndreptate împotriva minorităŃilor sau a unor grupuri bănuite sau acuzate de fapte revoltătoare, cum a fost cazul mulŃimilor care, în Evul mediu, ucideau pe cei de alte credinŃe, iar în timpurile moderne au comis progromuri împotriva populaŃiei evreieşti, mai recent putându-se invoca mulŃimile terorizante de catolici şi protestanŃi, în Irlanda de Nord, sau cele ale sârbilor şi albanezilor din regiunea Kosovo – Iugoslavia. Un al treilea tip de mulŃime care intră sun genericul “agresivă”, este mulŃimea militantă, care apare în timpul tulburărilor, grevelor, manifestaŃiilor, când reuniunile ocazionale sau demonstraŃiile încep să se apere mai întâi spontan, în mod neorganizat, iar apoi trec la atac asupra forŃelor de ordine, a instituŃiilor care stau în spatele lor, distrugându-se localurile şi altele de folosinŃă publică. “Cu apariŃia acestor mulŃimi – continuă Jan Szczepanski – încep de obicei revoluŃiile şi cotiturile politice. De aceea, tehnica de formare şi de conducere a mulŃimilor face parte din deprinderile elementare ale fiecărui revoluŃionar, care împreună cu statul său major nu-şi pierde capul, ci dirijează impulsurile care incită mulŃimea spre acŃiune”, fapt pe deplin confirmat de derularea primei revoluŃii din lume, transmisă direct prin televiziune şi realizată efectiv cu sprijinul acesteia din urmă – RevoluŃia Română din Decembrie 1989. 2.A doua categorie mare de mulŃime, la care se referă autorul sus-citat, este cea care fuge cuprinsă de panică, începând cu cea pe timpul unor catastrofe – cutremure, inundaŃii de mari proporŃii, incendii, bombardamente – şi în care oamenii îşi pierd stăpânirea de sine, capacitatea de discernământ asupra situaŃiei, se comportă numai din spaimă şi instinct de autoconservare,

32

toate acestea punând mari probleme instituŃiilor juridice cu prerogative speciale în gestionarea unor astfel de situaŃii de criză. Pentru viitorii jurişti are relevanŃă nu numai situaŃia posibilă, descrisă la alineatul precedent, ci şi faptul că, profitându-se de ea, persoane cărora li se poate spune, pe drept cuvânt, că le lipseşte orice simŃ umanitar, se dedau la o serie de infracŃiuni în detrimentul semenilor, a colectivităŃii, cum s-a întâmplat în timpul cutremurului din 1977, din România, când forŃele de ordine publică s-au confruntat cu numeroase cazuri de furturi, inclusiv asupra bunurilor aflate la cadavrele de sub dărâmături (verighete, inele, lănŃişoare din aur, alte bijuterii), precum şi de spargeri, furturi din magazine, de la instituŃii publice. Există, apoi, mulŃimea care fuge, reprezentată de o unitate militară sau o altă organizaŃie cu un grad înalt de formalizare, dar cuprinsă de panică, situaŃie în care legăturile şi dispoziŃiile organizatorice încetează, oamenii îşi pierd simŃul raŃiunii, conştiinŃa misiunii şi activităŃilor, nu mai ascultă de ordinele şefilor. 3.MulŃimea prădalnică, care jefuieşte, care pradă “în perioadele de criză economică, de foamete, de lipsuri provocate de catastrofe sau în perioadele de dezorganizare generală, când reuniunile ocazionale încep să atace magazinele, depozitele, băncile...”. 4.MulŃimea demonstrantă este ultima la care se referă Jan Szczepanski, pe care o caracterizează prin aceea că “dă expresie fie sentimentelor de recunoştinŃă şi apreciere, fie de condamnări şi dispreŃ, de laudă sau de protest, la care noi am mai făcut deja trimiteri. Ajunşi aici, şi pentru că, anterior, am relevat unele confuzii definiŃionale între publicuri şi mulŃimi, este locul să punctualizăm doar câteva din fenomenele comune şi asemănătoare care însoŃesc mulŃimile mult mai amplificate decât în cazul publicurilor, aşa cum au fost ele reŃinute de autorul citat, şi anume:

- fenomenul dezindividualizării, al dispariŃiei parŃiale a trăsăturilor personalităŃii specifice individului şi “topirea” acestora într-un psihic comun;

- coeziunea emoŃional-stimulativă cea mai strânsă şi mai profundă care uneşte participanŃii, mulŃimea fiind, astfel, cea mai “socială” formă dintre toate colectivităŃile;

- fenomenul imitării intensive; - sporirea sentimentului solidarităŃii sociale a participanŃilor;

33

- micşorarea importanŃei normelor etice şi juridice. - sentimentul forŃei şi al capacităŃii de înfăptuire a unor fapte mari; - “contaminarea emoŃională”, înŃeleasă ca stare de nelinişte şi aşteptare, de încordare şi exercitare în rândul tuturor sau a majorităŃii membrilor.

Fenomenul de contaminare emoŃională reprezintă procese psihologice în care apar ca elemente: cedarea în faŃa sugestiilor, tradusă prin disponibilitatea puternică de a da crezare diferitelor zvonuri şi interpretarea arbitrară a unui stimulent oarecare, precum aşteptarea, cât şi îngustarea câmpului reacŃiilor, limitarea capacităŃii reflecŃiei critice; supunerea sporită faŃă de interacŃiunile stimulative reciproce, determinând existenŃa fenomenului cercurilor închise la excitările crescânde – A transmite lui B un zvon care provoacă nelinişte, B în transmite lui C cu un anumit adaos emoŃional, iar la rândul lui, C îl retransmite lui A şi mult mai exagerat -; omogenitatea experienŃelor.1 APLICAłIE PRACTICĂ:

1. MulŃimea reprezintă: - o reunire mai mult sau mai puŃin lărgită de persoane...............................1 - grup de persoane interesate de o problemă socială, faŃă de care adoptă o poziŃie pro sau contra...................................2 - grupare temporară de indivizi, aflaŃi în apropiere, fie din întâmplare, fie deliberat în virtutea unui obiectiv sau interes comun................................................3 2. DaŃi câte un exemplu de public adunat, respectiv de public dispersat! 3. StabiliŃi genul proxim şi diferenŃa specifică între mulŃime agresivă,

mulŃimea terorizantă şi mulŃimea demonstrantă! 4. ExplicaŃi procesul de contaminare emoŃională şi atitudinlă –

comportamentală la membri unei mulŃimi demonstrante, transformată în mulŃime agresivă!

1 Jan Szczepanski, op.cit., p. 359-360.

34

5. DEZORGANIZAREA SOCIALĂ ŞI DELINCVENłA. Parte din cele expuse în capitolul anterior vizează, în fapt, fenomene

de dezorganizare socială, concept în jurul căruia literatura de specialitate a realizat construcŃii teoretice şi adevărate filosofii de sine stătătoare, dintre care ne vom opri asupra celei relaŃionate cu fenomenul delincvenŃă. În cadrul teoriilor de inspiraŃie sociologică care explică etiogeneza devianŃei şi delincvenŃei, poate cu cea mai mare consistenŃă şi semnificaŃie se înscrie teoria dezorganizării sociale, elaborată de reprezentanŃii Şcolii de la Chicago. Aplecându-se asupra studiului exploziei fenomenului infracŃional american între cele două războaie mondiale, aceştia au ajuns la concluzia fundamentală că adevăratele cauze ale faptelor penale, ale creşterii lor deosebite trebuie căutate în efectele secundare negative ce însoŃesc procesele de dezvoltări de la nivel macrosocial, în principal cele economice – industrializarea, urbanizarea – care, la rândul lor generează crize economice şi sociale, mobilizarea deosebită a populaŃiei. Ca derivate, apar comunităŃi umane destul de eterogene, insuficient de bine structurate o bună perioadă de timp, cu o coeziune internă foarte slabă, care nu mai pot să-şi exercite în mod corespunzător funcŃiile de socializare şi de control social asupra membrilor lor. Aşa, de exemplu, se susŃine că manifestarea funcŃiilor educative şi de socializare de către microcolectivitatea familială se reduce substanŃial, îndeosebi asupra tinerilor care au migrat de la sat la oraş şi care, fiind supuşi permanent tentaŃiilor noului mediu, fără a avea mijloace materiale pentru a le da curs, recurg la comiterea de infracŃiuni pentru satisfacerea acestora. Tot în astfel de condiŃii se înteŃesc conflictele individuale şi colective, multe din ele degenerând în fapte care intră sub incidenŃa legii penale. RealităŃile Romîniei post-decembriste au consemnat o dezorganizare socială totală, cel puŃin în primul interval, regăsită în varii planuri – legislativ, instituŃional, economic, politic, etc., care a generat puternice convulsii sociale

35

cu profunde reverberaŃii negative asupra ordinii publice şi stării de legalitate ajungându-se, în unele momente critice, până la riscul afectării evoluŃiei democratice a societăŃii, confirmându-se astfel că dacă, în termenii lui Jan Szcsepański, orice nouă organizare începe cu dezorganizarea, deci că dezorganizarea este inerentă, şi trenarea acesteia pe perioade îndelungate, cum a fost cazul nostru, nu face altceva decât să alimenteze şi să potenŃeze comportamentele antisociale şi asociale. APLICAłIE PRACTICĂ 1. RedaŃi câteva exemple concrete din judeŃul dumneavoastră referitoare la fenomene de dezoraganizare socială întâlnite! BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ - Erhard Friedberg, OrganizaŃia, în: Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 396-398, 410-413,424 - Achim Mihu, Sociologia dreptului, Univ. Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1994, p. 18-19, 59-60 - dr. Iustin Stanca, Sociologie juridică, Editura Concordia, Arad, 2000, p. 183-229 - Jan Szczepańki, NoŃiuni elementare de sociologiei, Editura ŞtiinŃifică, 1972, p. 168-170, 191-199, 354-360 - Marian Zaharia, Cornelia Zaharia, Anda Deac, Florina Viziteanu, Management. Teorie şi AplicaŃii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 47-51