ORADEA-MARE. Aprilie 1925. - BCU Clujdspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47974/1/BCUCLUJ_FP... ·...

O R A D E A - M A R E . A p r i l i e 1925 .

Director-Fondator: GEORGE BACALOGLU

I

*

AUGUST1N PALL : Cristos răstignit. Aquarelă. (Biserica ortodoxă din Chicago. America.)

COLABORATORII ACESTUI NUMĂR: G. MURNU, EMIL ISAC. GEORGE BOTA. MĂRIA TULBURE. VASILE SAVEL. VOLBURA POIANĂ, AL.

GH. TEOFIL

CODREANU, GH. SOFRONIE, IOAN CIORĂNESCU. GEORGE A. PETRE. CONSTANTIN DOBOŞ. A. M AVRODIN, GEORGE DUMITRESCU. TRAIAN BIRĂESCU, 1. POGAN.

N r . 4 . F » r e | u l : I O L e i

BCU Cluj / Central University Library Cluj

C E L E T R E I C R I Ş U R I ABONAMENTE:

5«S» Pe un an . . Lei 100'— /«âSf Pe un an autorităţi Lei 300 — Pe un an: şcoli primare, normale şi secundare . . Lei 200 — Pe un an studenţi Lei 70'

In străinătate: Europa 400 Lei; America 2 dolari. Anunţuri şi reclame după tarif. — Manuscrisele nu se înapoiaîă

C U P R I N S U L Gh. Tulbure: Cultura românească la graniţă; Ioan Ciorănescu: Requiescat în pace (versuri); George Dumitrescu: Umbre şi lumini (versuri);

* . * Propaganda. Necesitatea în afară — Triumful ei înăuntru;

Emil Isac: Descentralizarea intelectuală; George Boia: Cristos a înviat! (versuri); Măria Slaiculescu: Biata Iulişca ; George A. Petre: Către Isus (versuri); G. Murnu: Minai Viteazul (versuri); Al. lacobescu: Zori (versuri); Volbură Poiană: Primăvară (versuri);

Gh. Sofronie: Războiul mondial şi libertatea naţională ;

Constantin Doboş: Melancolie. -Terf ine- (versuri); NOTE: A 4-a şi 5-a şezătoare a „Celor Trei Crişuri" la Bucureşti. — Muzica. . . — Comemorarea lui

Ed. Quinei. — Libertatea piesei la noi şi în Ungaria. — „Deşteptătorul" României Moderne: Profesorul N. Iorga'. »

CĂRŢI ŞI REVISTE: Teofil Codreanu: România Jună — Cartea Semicentenarului, 1871 — 1921. Ion Pillai: Satul meu (versuri). — Clipa — Cosinzeana — Flamura.

MEMENTO - BIBLIOGRAFIE - CLIŞEE: Augustin Pali :Crisios Răstignii. Aquarelă. (Biserica ortodoxă din Chicago. America). — Prof. N. Iorga. — Oh. Tulbure. — „Şantierul Runcu." — Vignete.

COLABORATORII REVISTEI:

CRONICI: I. Pogan: Cronica ştiinţifică (Fonograf prin lumină); Prof. A. Mavrodin: Cronica culîurală (In jurul

propagandei culturale);

CELE TREI CRIŞURI IN ŢARĂ: Vasile Savel: Scrisori din Bucureşti; Traian Birăescu: Scrisori din Banat;

I. Agârbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Măria Baiulescu, Şt. Bezdechi, Lucian Blaga,, V. Bogrea, Oct. Beu, Elena Bacaloglu, Const., Victor şi George Bacaloglu, Emanuil Bucufa, Al. Bogdan, George Bota, AI. Cazaban, Al. Ciura, R. Ciorogariu, A. Ciortea, I. Ciorănescu, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, Const. Doboş, Viora Dr. Ciordaş, V. Corbasca, Cridim, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Mihail Dragoş, Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Vasile Al-George, Dem. Gâlman, Radu Gyr, E. Hodoş, N. Iorga, Bogdan lonescu, Al. lacobescu, Iustin Ilieşiu, Emil Isac, N. E. Idieru, Al. Keresztury, E. Lovinescu,

I. Lupaş, A. Lupeanu Melin, Dr. Cassiu Maniu, G-ral Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Merutiu, A. Magier, V. Miiitaru, Christache Ch. Milian, T. Murăşanu, N. Milcu, M. Mora. Şt. Mărcuş, D. Nanu, A. Nanu,

. G ral Scarlat Panaitescu, 1. Paul, Ion Perelz, N. Pora, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex. Pteancu, Ecaterina Pitiş, D. Pompei, Matilda Poni, Septimiu Popa, Paul I. Prodan, George Pallady, Pr Gh. Pteancu, George A. Petre. P. I. Papadopol, Mircea Rădulescu, G. Ro-tică, C. Râuleţ, Alexandrina Scurtu, Ion P. Sachelarie, Vasile Savel, Andrei Sigmond, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Sperantia, Marin Ştefănescu, C. Sudeteanu, Caton Theodorian, G. Tutoveanu, Nuşi Tulliu, N. G. Tistu, G. Tulbure, I. Ursu, I. Valerian, George Voe-vidca, George M. Zamfireşcu.

5I5LIOGRAHE Cărîi:

Editura „Cartea Românească" Bucureşti. Biblioteca Minerva:

Alphonse Daudet: Povestiri, trad. de Pavel Dima, No. 187, 79 pag. lei 5.

Emile Zola: Cum mor oamenii, trad. de Iosif Nădejde, No. 66, 82 pag., lei 5.

Prosper Merimee: Colomba, trad. de Natalia Iosif, voi. II. No. 29, lei 8.

Sever Pavelescu : în lumea vegetalelor, No. 160, lei 5. A. Fogazzaro: Povestiri, trad. de N. Daşcovici, No. 149, lei 5. Al. Odobescu: Basme mitolog ice, No. 186, lei 3.

* * *

P. Dulfu: Răzbunarea Lenutei, Povestiri din viaţa copiilor, 71 pag.. Iei lo

Al. /. Tabico: Păcăleli. Isprăvi minunatedin viata animalelor. Lei 20. " Alice Gabrielescu: Isprăvile lui Ursu. Povestiri pentru copii.

Premiată de Cartea Românească, 72 pag. lei 50. *

Alexandru Viţianu: Fericirile hebănuite. — Melancolii..— imnuri cătră femei. —• Marine şi Pastorale. Viermele cenuşiu. — Omul. — (1916—1924). Bistriţa: Tip. G. Matheiu, 91 pag. Iei 2z>.

* * * Activitatea Comitetelor de Construcţiune din Judeţul Brăila in anii 1922—1923, Brăila 1924, 880 pag.

Edvin Anotd: Lumina Asiei sau Marea renunţare. Care este vieeţa şi învăţătura lui Gautama, principe al Indiei şi în-•emeetorul Budismului. Din Englezeşte de Gri ore Goilav. ed. nouă, fundamental revăzută şi adnotată de P. Muşoi. Biblioteca Revistei Ideei Bucureşti, 159 pag. lei 40.

Dimitne Dimm: Nirvana. Tip. „Cultura" Bucureşti 1925, 78 pag. 40 lei.


Anul VI. No. 4 ORADEA-MARE Aprilie 1925

m REVISTĂ DE CULTURĂ Redacţia şi Administraţia: STR. PRINŢUL CAROL 5

m REVISTĂ DE CULTURĂ T E L E F O N : 119

D i r e c i o r - F o n d a l o r : G E O R G E B A C A L O G L U

^Propaganda. Necesitatea în afară — Triumful ei înăuntru.

Ne referim, fără îndoială, la propaganda românească culturală, înăuntru, şi în afara grani}ilor noastre.

Despre o propagandă românească în afara granitilor nu poate fi vorba, pentrucă niciodată nu ne-am îngrijit de ea. State mai mici sau mai noui, cu un trecut nu atât de glorios ca al nostru, pun în sprijinul acestui serviciu toate forţele neamului. Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Jugoslavia cunosc succesul şi consacrarea streinătătii. Noi no cunoaştem. Avem o cutiuţă destul de înaintată; nu ne-o cunoaşte nimeni. Avem o literatură cu opere ce pot întră oricând în patrimoniul culturei universale, iarăşi nu ne-o cunoaşte nimeni. Caragiale, cu expresia cea mai desăvârşită a comicului, Eminescu, cu semnificaţia poeziei înalte. Creangă, povestitorul specificului românesc, Sadoveanu, Rebreanu, etc..., artişti cultivatori ai limbei şi expresiei naţionale, pot fi oricând împământeniţi în gustul şi preferinţa străinătăţii.

Ungurii, de pildă, întreţin un serviciu întreg de propagandă. Au, nu mai puţin de trei reviste europene: două scrise în limba franceză, una în limba germană. Tot ceeace e de subliniat ca atitudine naţională şi ca drept de viată este pus din partea vecinilor noştri în conştiinţa europeană, discutat şi soluţionat, de cele mai multe ori, după cum le cere interesul. Exemplele sunt şi numeroase şi dureroase.

De asemenea propagandă, noi Românii, avem o imperioasă nevoe. Ar fi aceasta pentru recunoaşterea dreptului nostru de viată nouă şi temeinică, pentru care am dus lupta veacuri întregi cu duşmanul dinăuntru şi cel din afară. Şi pentru

înfăptuirea acestei opere mari, nu ne îndoim că oricare cărturar şi-ar da gând din gândul lui. Dacă Statul, împovărat şi el de numeroase nevoi, nu se gândeşte deocamdată la aceasta, deşi totuşi ar avea, oricând, putinţa să-o facă, oare nu stă în gândul nici unor instituţii particulare să pună început unei atari mişcări? Nici cheltuiala n'ar fi imensă, nici sacrificiul contribuitorilor morali enorm. 0 revistă lunară se întreţine mai uşor ca un cotidian. Şi numai odată într'un an de zile i-ar veni rând învăţatului român să dăruiască o părticică din ştiinţa lui pentru lămurirea atâtora probleme ce preocupă, în timp, opinia naţională.

Aşteptăm totuşi încrezători ca mişcarea de propagandă peste graniţă să înceapă. Şi cu cât se va începe mai de vreme, cu atât se vine mai mult în ajutorul culturei noastre.

* Despre propaganda românească

dinăuntru, adică din noile ţinuturi alipite, cu accent imediat pe elementul din preaima graniţelor se pot spune cu totul alte cuvinte.

Dacă luăm în seamă numai activitatea Fundaţiunii Culturale „Principele Carol încă putem spune că propaganda românească internă merge pe un drum bun. Problema culturii la sate, este unul din punctele de căpetenie ale Fundaţiei, piatra de încercare a rostui ilor ei. Neputănd fi soluţionată decât în\decursul timpului problema rămâne deschisă; Fundaţia continuă să-şi concentreze forţele prin pub-licaiiuni şi broşuri speciale.

Reuniunea „Cele Trei Crişuri" şi-a propus un scop îndoit: ridicarea conştiinţei naţionale a satelor din imediata vecinătate a graniţelor, prin înfiinţarea de nuclee culturale

şi biblioteci săteşti, • împreună cu ridicarea nivelului orăşenesc la o viată culturală românească, prin şezători şi conferinţe asupra manifestărilor noastre de artă naţională, prin şcoli de adulţi pentru învăţarea şi deprinderea limbei române, etc.

In direcţia aceasta reuniunea luptă prin două organe speciale: „Cele Trei Crişuri" revistă de cultură generală, pentru massele orăşeneşti şi „Cele Trei Crişuri pentru Popor"; prin broşuri de propagandă şi expoziţii în legătură cu minorităţile; iar vreme de un an şi mai bine, ea a făcut să apară 14 numere dintr'o revMă „Aurora" în limba română şi angara, şi'n paginile căreia sau oglindit cele mai alese productiuni ale scriitorilor poeţilor noştri naţionali: Eminescu, Coşbuc, Creangă, Caragiale, Delavrancea, etc. în traduceri maghiare, alături de traducerile în româneşte din Petofi, Ady Endre, Jokai Mor, şi alţii.

După şase ani dela înfiinţare rolul societăţii „Cele Trei Crişuri" s'a desenat, an cu an cât mai clar şi mai bine definit. In afara propagandei depegranită, pentru carestau mărturie numeroasele biblioteci săteşti, pe care ea Ie-a întocmit în timpul acestor ani, „Cele Trei Crişuri" au fost chemate să-şi mărturisească rolul covârşitor, în fata ţării întregi. 0 serie de şezători artistice în Capitală, cu concursul celor mai eminente personalităţi din lumea noastră cultural—artistică, i-a recunoscut, prin aprobarea publicului, toată grija pe care societatea o pune pentru propagarea elementului naţional în provinciile alipite.

Şi în aceasta stă triumful ideei de care a fost călăuzită reuniunea „Cele Trei Crişuri".


Descentralizarea intelectuală

Politica de zi este duşmana culturei şi intelectualităjei. Este o axiomă veche, pe care nu o mai repetăm. Politicianismul este mecanicismul de stat necesar după unii ca prima condiţie a desvol-tărei sociale. Noi facem parte dintre aceia cari nu suprapretuesc politica şi nu văd în fiecare politician un Messia al neamului. Suntem chiar de părere, că politicianii români de azi n'au întrecut şi nici n'au egalat măcar geniul unui Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Grigorescu, Conta ori Ciprian Porum-bescu. Utilitatea socială ne-a creiat platforma oportunismului politic, iertător de mediocritate intelectuală şi în dauna progresului nostru intelectual, s'a format o nouă clasă socială: privilegiaţii politicei, puşi la adăpost şi scutiţi de diferenţia rea atât de dureroasă culturală. 0 selectiune intelectuală ar nimici cu desăvârşire multe dintre „personalităţile" politice d* azi. Nu mai puţin adevărat este că personalismul politic de azi sereazimă pe o îngustă pricepere "a situaţiei sociale în care se găseşte românimea. In România de azi, poate situaţia intelectualului e cea mai deplorabilă şi neformându-se încă o clasă socială a intelectualilor, este firesc, că atât politicianismul, cât şi mercantilismul încearcă să subjuge clasa intelectuală.

In astfel de condiţii, când aproape toate instituţiile culturale puternice sunt centralizate în Capitală, o viată descentralizată intelectuală nu este viabilă. Clujul este un empo-riu puternic de civilizaţie românească, şi totuş nu poate, ori nu vrea să susţină o presă puternică românească. Tot atunci, când berăriile sunt pline şi pe străzi defilează luxul toaletelor, librarii arătă înspăimîntăii rafturile înghesuite de cărţi literare româneşti şi nevîndute. Oraşele noastre din provincie: Clujul, Timişoara, Oradea-Mare, Aradul, Cernăuţii, Chişinăul, Iaşii, Craiova etc, ar trebui să aibă particularismul lor cultural, cum îl are Nancy, Bordeaux, Lille, şi a. în Franţa, Frankfurt, Dresda, Breslau, Diissel-dorf, Miinchen, etc , în Germania, „ Regionalismul politic este un pericol pentru o Jară, regionalismul intelectual este o necesitate şi principiul

CR1STOS A ÎNVIAT! Cu-a Tale mâini prea sfinte Ne-ai făurii din Iul; Din suflul Tău Părinte Ne-ai dat suflarea vieţii, Să fim stăpâni ai vrut!

Nu le-ai gândit o clipă Că lutul e prea greu; Credeai să-i dai aripă Din sfânta Ta suflare, Să-I urci spre tronul Tău!

Şi-au înecai pământul Făpturile de Iul Şi }i-au uitai cuvântul; Iar azi Irăesc pe lume Făpturi ce n'ai fi vrut!

Dar bun cum eşti Părinte, Le-ai mai trimis un semn, Ca să-şi aduc' aminte; Ei ii-au scuipai Trimisul L-au pironii pe lemn.

Când L-ai văzul pe cruce, Tu iarăşi le-ai erlat Crezând că-şi vor aduce Măcar acum' aminte! Dar tot Te-ai înşelat!

Iar când dintre morminte Pe LI l-ai ridicai Ei şi-au adus aminte; Azi lot pământul strigă : „Cristos a înviat!"

GEORGE BOTA

Universităţilor moderne dovedeşte, că Statul este dator să întărească mai ales cultura descentralisată" o spunea unul dintre făuritorii civili-sajiei moderne engleze, marele savant Ramsay.

Descentralizarea intelectuală susţine şi ea teză: presa provincială puternică, şcoli, teatre, musee provinciale, şi osmoza vieţii intelectuale este mai puternică, dacă forţele centrifugale culturale nu se aglomerează numai în Capitală. Politicianismul insă nu se inspiră din acest ideal cultural şi persecută orice tendentă de descentralizare culturală, considerînd ca o chestiune de primus inter pares problema culturei. Capitala cu nenumăratele-i forte şi reserve culturale, ar putea susţine viea{a culturală a provinciilor cu uşurinţă, dacă s-ar întări contactul între Capitală şi oraşele provinciale şi prin contactul permanent cultural. Iată de ce, tînărul şi talentatul prozator al generaţiei romîne: d. Cesar Petrescu, stărue că revistele literare să aibă un caracter pronunţat al regiunei în care apar, şi caracterul provincial ardelean, basarabean, oltean, bucovinean, macedonean, etc , să fie considerat ca un preţios element

specific românesc care contribue la înălţarea şi inobilarea întregei atmosfere a României.

Descentralizarea intelectuală dispreţuită de cei mai mulţi slujitori ai culturei noastre, va deveni o utilitate socială mai ales, că majoritatea oraşelor noastre din provincii sunt pe cale de-a se naţionaliza complect şi această fermentaţie a forţelor vii culturale, va pretinde cu tărie o vieajă intelectuală viguroasă în provincie.

Un motiv poate ca noi, să ne iubim revistele din provincie să le sprijinim şi să le răspîndim, şi să încercăm să dăm din efortul nostru nu numai publicaţiilor din centru, ci să ajutăm în progresul lor toate revistele literare din provincie. Şi să nu uităm că azi apar în provincie, contribuind la descentralizarea intelectuală reviste ca : „Societatea de Mîine", „Junimea Literară", „Năzuinţa", „Vieata Românească", „Cele Trei Crişuri", „Transilvania", „Ramuri", etc. reviste, cari sunt tot mai citite şi răspîndite, şi cari dau civilizaţiei româneşti mozaicul* sufletesc . . .

* Cititorul va înţelege pietricelele colorate din Veneţia. (Nota red.)


Biata Iulişca de Măria Staiculescu

— Hi, murgule! Hi! — Mai dă-i o biciuşca, băele,

c'apoi mânem prin sate străine! — Ii obosit, săracul! Din cră

patul zorilor e doar vreme! — Lasă vremea, băete, şi mână

calul la drum. Mie mi s'au făcut semne rele.

— la lasă şi Dumneata semnele la o parte, mamă! Or vrei Luni când mă duc la târg să iau în loc de un cal, doi.

— Nu-tJ faci cruce, măi Iancule? D'apoi tu nai văzut şi la târg că nu's semne bune?

— D'apoi că şi Dumneata le pui toate la inimă! Ce-i dacă Sgribarăt n'a vrut să cumpere dela mine?

— Cum c e i ? Dar tu n'ai văzul c a cumpărat dela Ianoş cu pret mai mare? Şi nu-i un prost care nu cunoaşte la grâu! Dar de Valnok ce zici? A'nchis prăvălia când ai vrut să cumperi şi tu cisme.

— Treaba lui! — Hi murgule! — Treaba lui dacă vrea să rămână cu marfa nevândută.

— Hei, dar eu l-am văzut omule, cum îndată după aceea 1-a "băgat pe Ianoş pe din dos şi l-am văzut pe Ianoş, când să plecăm, cum călca de fălos în cisme noi.

— Par' că eu n'aş fi călcat tot aşa de fălos! Dar lasă că n'au întrat zilele în sac. Când mă duc Luni să-mi cumpăr cal, îmi cumpăr eu şi cisme.

— Şi Duminecă ieşi la horă tot cu ale vechi! Să râdă Ianoş cu ai lui de tine!

Văd eu bine că-ti poartă creştinul sâmbetele!

— Las'că fata lui'nu râde! Ş-i râd ochii după ochii mei, nu după cişmele şi picioarele mele.

— Prost mai eşti, băete! Mai bine Ji-ai strânge baerile inimii să bată mai puţin după Iulişka, că numai rău ai să ai după urma focului care-ti arde sufletul. Mai sunt destule fete şi'n sat şi'n satele vecine la cari le râd ochii după ochii tăi. N'o fi Iulişka mai cu stea în frunte decât toate.

— Hi, murgulei h i . . .

— Nu mai ofta, dragul mamii! Ce, îtf vine a-şi plânge?

— Nu plâng mamă! Vreau să mă {iu tare I Am muncit o viată 'ntreagă să strâng ban lângă ban,

să desfund ogoarele în{elenite, să ridic o casă mai frumoasă ca a tuturor românilor măcar de n'o întrece pe-a lui Ianoş. Şi acum, când sunt aproape să-mi văd visul cu ochii, parcă dacă se lasă noaptea, cum s'apropieacum, când se măresc umbrele de seară, se măresc de par'că întră şi'n mine, şi-mi vine să umblu toată vremea să găsesc o mână fermecată care să le alunge din sufletul meu.

— Eşti îndrăgostit, băete ! Arde-i-ar focul pe unguri, c'am fost blestemaţi să vecuim cu ei la un Ioc! Arde-i-ar focul ca i fost ursit să-ti legi şi tu dorul de-un pui de năpârcă !

— Da cine şi-a mali legat? — Cine n'are minte măi Ian

cule ! Tu să iei bine seama, măi băete, la ce faci. Că dragostea nu ţine cât aveniu. Şi dacă te-o arde, ars rămâi, fătul meu.

— Haide murgule, mai căsneşte o leacă. Haide că după coama dealului se văd în zare coperişu-rile caselor din satul nostru.

— Şi se vede bine casa lui Ianoş. Arde-l-ar focul!

— Ştii mamă, cât ai fost să-ti cumperi de bondi{ă, am întâlnit prin târg pe Vasile Răutu din Sălişte.

— Prietenul tău de când erai la şcoala de agricultură.

— Da, cu care m'am legat să nu ne însurăm mai bine decât să luăm unguroaice.

— îmi aduc aminte că-mi povesteai de asta! Acum ce mai spunea?

— Ce mai spunea? Că-i amorezat de fata unui ungur dintr'un sat vecin cu al lui. Şi pentrucă Vasile are avere mare, ungurul n'a stat mult pe gânduri să-şi dea fata după el. Ba că chiar au şi logodiţi

— Arde-i-ar focul, că şi acum când suntem noi stăpâni, tot ei au parte de flăcăii noştri cei mai buni.

— D'apoi noi n'avem parte de fetele lor cele mai bune?

— Lasă-le la pârdalnicul! — Ba nu zău, mamă! Ce-i lip

seşte Iulicăi? Tânără e, frumoasă e, fată voinică şi sănătoasă e, cin stită şi vrednică e cum nu este alta!

— Ţi se pare {ie că nu mai e alta ca ea, unde eşti îndrăgostit. Ce cusur are fata lelii Stanca? Că-i fată cu stare şi e şi ea tânără şi frumoasă, şi zdravănă şi vrednică! Şi lelea Stanca te iubeşte ca pe fiul ei, nu i ca Ianoş care-ti poartă sâmbetele.

— Las' să mi le poarte. Dacă

Vasile şi-a călcat jurământul, eu nu vreu să mi-1 calc!

— lauzi cum latră dela conacul lui Ianoş. Ştie că trecem noi şi şi-a asmuţit câinii.

— Mai latră şi alji câini, mamă. — Mie mi se fac semne rele,

băete. — D'apoi că s'a făcut noapte

deabinelea! Bine c a m ajuns şi noi în satul nost. îmi e urât dela o vreme, să umblu noaptea la drum!

— Nu umbli fu noaptea pe drum dar nici hodină n'ai.

— Ho, murgule, ho! Mai încet, băete, mai încet, că de-acum te duce taica la grajd să te hodineşti deabinele şi să mănânci cât tj-o cere inima.

— Dar ce are Murgu, Iancule? — Ştiu eu ? — Uite că nu mai cunoaşte casa

şi nu vrea să cârmească. — la, să mă cobor eu să-l'duc

de dârlogi. — Nu's semne bune, băete! Să

nu cunoască calul c a s a ! ! — Astea-s d a l e babelor, mamă.

Te iei şi Dumneata după toate babele!

* * *

— Mulţumesc bine, bade. Dar Dumneata cum o duci cu sănătatea ?

— Eu cu ea, ca ea cu mine. — Dar mândră casă-Ji mai faci,

bade ! Lelea Manda trebuie să fie mândră că are un flăcău ca Dumneata.

— Mândră-i casa mea Iulişka. Dar mai mândri's ochii de-o vreme noace, că se {iu mari ca niciodată.

— Dece spui aşa, bade? — Dece na i venit nici Dumi

necă la horă? — Dacă n'am putut! — Da la ogorul vostru vecin cu

al nost dece nai venit de loc ? — Nu m'a lăsat taica. — Of! Aşa o fi! Dar la fântână

dece n'ai mai venit? — Am avut de lucru, bădie !

Şi — apoi a venit Marişka să ia apă proaspătă când a trebuit. Ea e bucuroasă să facă treaba asta.

— Da şi Iulişka e bucuroasă să primească peţitori.

— Da de unde ai aflat, bade? * — Par'că eu nu ştiu că badea Ianoş, s'a lăudat ca până'n toamnă te mărită.

— Dacă s'a lăudat taica, asta nu nseamnă că m'am lăudat eu.

— Ce Iulişka, tu nu vrei să te măriţi?

— Ei, ba da, dar ăia cu cari ar


vrea taica să mă mărite, nu mi s dragi.

— Dar care-ti sunt dragi, Iulişka ? - Nu mi-i drag nici Ferencz al

lui Gabor, nici Fritz al lui loanitaş, nici Moritz al lui Tandau.

— Dar cine li-e drag, iulişka? — Tata ar vrea să mă deâ, mă

car că nu m'a cerut, şi după Pan-daş de peste apă.

— §i nici pe el nu-1 iei ? — Nu bade, mai ales pe el. — D'apoi de ce ? — Iacă să-ti spun de ce. Pen-

trucă el iubeşte pe Marişka şi aşteaptă să mă mărit eu ca s'o ceară pe ea.

— Şi Marişka vrea atunci să te măriţi. Am văzut-o chiar aici la fântână stând de vorbă cu Pan-daş şi mi s'a părut că nu-i a urât de el.

— Vrea şi Marişka, dar dacă nu vreau eu, degeaba! I-am şi spus tatii că mai bine vreau să mă omoare decât' să mă mărite cu deasila şi dacă mai stăruie îmi fac seama singură.

— Şi ce-a zis badea Ianoş ? — A zis, să ştiu că dacă nu-mi

este a mă mărita, nu mai stăruie; dar să ştiu bine că niciodată nare să mă lase să iau un român, de-ar şti că mă sting de dorul lui.

— Dar cine Ji-e drag, Iulişka? — Taica spunea că ştie el cine

mi-e drag. Cu asta nu s'a lăudat? — Iulişka, Iulişka, cum mă

chinuiesc ochii tăi pe mine! Iulişka, cum mă chinuiesc vorbele tale ocolite!

— De ce bădiţă? — Iulişka, pentrucă tu-mi eşti

mie dragă. Şi-mi sunt ochii tăi mai scumpi de cât lumina ochilor. Lasă-mă să-ti sărut odată ochii, numai odată Iulişka, şi aruncă-mă în fundul fântânii ăştia.

— Nu bădijă, da-mi eşti drag. — Cine o fi făcui fântâna asta

să-i plutiască sufletul pe lumea cealaltă uşor ca untdelemnul de asupra apei, că lângă ea văzură ochii mei, mântuirea mea.

— Plângi bădiţă ? — Dece-am fost blestemat să

n'am în sângele meu nici o picătură din sângele vostru! Mi-ar fi ertat badea Ianoş poate că porf nume românesc. De ce am fost blestemat să fiu copil din flori, să-i fie aşa urât de mine!

— Par'că lelii Manda nu-i a urât de mine!

— De unde ştii ? — D' apoi că stie tot satul că

CĂTRE ISUS Clopote cu limbi de-aramă î[i înaljă osanale Vestind largurilor lumii ceasul învierii tale; Prirnenită'n haină nouă te aşteaptă omenirea Să-i descurci poteca vieţii şi să-i dărui mântuirea.

Suferinja se aşterne iarăşi peste capul lumei, Geme'n lanţuri adevărul şi fierb patimele humei; In ogoarele iubirii se prăseşte buruiana Şi la orice colt de stradă ne pândeşte un Satana.

De comorile din ceruri şi-au uitat de mult avarii, In bisericile tale au pătruns din nou samsarii; Pe când Iuda se răsfaţă şi petrece prin palate Chipul tău îl umple praful în cocioabele uilale.

De pe tronul veşniciei azi, lsuse, te coboară I Plâng săracii în pustie, adevărul stă să moară ; Nesfârşita ta iubire peste lume o aşterne Şi redă-i o licărire din luminile eterne.

Ia-[i toiagul pribegiei, zâmbetul blajin pe fajă : Te aşteaptă toată firea în această dimineajă : Milioanele de glasuri istovite te rechiamă, Iar din turnuri te imploră clopote cu limbi de-armă.

Intrupează-te, lsuse! S'a 'mbrăcat în Hori natura. Cine ştie ce calvaruri (i-a mai însemnat scriptura ! Sunt şi azi atâtea Iude şi arginti ce pot seduce, Şi se vor găsi destule cuie de bătut în cruce. . .

George A. Pe t re

de câte ori poate tot să mă scoboare în fa{a lumii. Şi nu numai către Români de-ai voştri, ba şi câtre neamurile mele.

— Iulişka, Iulişka, dece am fost blestemaţi să mă ştiu român şi tu să te ştii unguroahcă, să ne ştie lumea toată şi părinţii să ne certe dragostea

— Ia uite, vine Marişka şi încă stând de vorbă cu Toader al lui Ilie porcarul!

— Stai Iulişka, că-Ji umplu eu cofa.

— Că mi-ai umplut şi inima cu bucurie şi amar.

— Hai Iulişka, nu mai vii odată cu apa ceia, or te-ai desvăjat a căra apă! Sări mai iute că vine taica după tine!

— Aleu, vai de păcatele mele, or îi supărat ?

— De, ştiu eu, nu prea-i sunt boii acasă.

— Nu-i sunt nu, c'a auzit la cârciuma lui Măruntui că ci-că a venit ordin la primărie să meargă flăcăii la oaste că-i concentrare. Nu's semne bune dinspre Ruşi şi de aia ci-că o să concentreze şi pe de-ai noştri şi unul de ai voştri a făcut haz că merg şi boanghinii la oaste.

— Bună ziua, fraţilor, ajută aci Marişka să cărăm mai degrabă

cofa, că de-o fi să vie taica, apoi să ştii că o păţim, nu glumă.

— Şi Ji-i dragă Iulişka, vere Iancule?

— Dar tie Marişka, spune drept, nu ti-e?

Mânca-o-arpârdalnicul de înimă! Când văd fata asta, îmi uit că-i din neamul hrăpăreţilor asupritori ai neamului nost, din neam în neam. Noroc că mă mai luminează taica cu-o vorbă, două, când bat cum-penele. El zice că nu face nici acum când ne-am văzut noi stăpâni, să cătăm cu dragoste la boanghinii care ne-au supt sângele atât amar de vreme.

— Boanghinii ca boanghinii vere, dar ce te faci cu boanghinele şi cu inima, arde-o-ar focul!

* * *

— Da ce-mi întârzii atâta la fântână, mări, Iulişka ? De când a murit măta, nu mai e rostul meu întreg în casa asta. Şi par'că n'aji fi supt laptele ei, aşa nu-i semănaţi nici una, nici alta. Auzi colea! Eu crap de sete şi Dumneaei stă de vorbă cu un opincar de român, ca alde Iancu şi Dumneaei stă de vorbă până una alta cu Toader pierdevară.

— Da de unde ştii? — Cine ti-a spus, Şandor? — Cine, ne-cine. — Mi-a spus


şi am văzut şi eu bine din cerdacul din dosul casei. Să nu mai pomenesc una ca asta că vă tai picioarele la amândouă să vă învăţ minte de altă dată.

— la nu fii aşa supărat, taică! — Să nu mai pomenesc una ca

asta că vă tai picioarele la amândouă.

— Ci-că se face concentrare, taică.

— Şi vă pare rău, hai ? Vă pare rău că pleacă opincarii de pe aici. Hai ? Să nu vă prind că vă frârlg gâtul la amândouă. Hai ? Unde e măta să vă vadă ? Ce mai pramatie de odrasle a făcut pe lumea asta ! Să fi trăit ea să vă vadă că purtaţi grija opincarilor şi că staji cu ei de vorbă! Var fi tăiat de mult picioarele. Da şi eu vi le tai să ştifi. Să nu vă prind că staţi cu nemernicii ceia de vorbă în loc să sta{i cu voinicii noştrii. Auzi colo! Pe Ferencz al lui Gabor nu-1 întrebaţi de pleacă ori nu la oaste ! Nici pe Tzitz al lui Ioanitaş. Nici Moritz al lui Tandau nu vine să le spună că-i concentrat! Să nu vă mai văd cu opincarii de vorbă, că vă frâng gâtul.

— Şi Pandaş mi-a spus că e concentrat, aseară taică.

— Ţi-a spus lie ? Dar cu tine, Iulişca n'a vorbit?

— N'a vorbit, taică. — Unde-i biata luli să vă vadă !

Fete de ungur cu stare sunteţi voi? Să vă înjosiţi voi întratâta până să staji de vorbă cu opincarii de rumâni! Şi mai ales acuma când nu le mai ajungi la vârful nasului de ţanţoşi ce sunt, că au ajuns ei stăpâni! Unde e biata luli. Bine c a murit, săraca, car mai muri de zece ori! Par'că n'ati supt laptele ei. Dară-mi-te tata! De-ar şti el ce mai nepoate are ! Ar ridica pământul în spinare şi şi-ar muta şi mormântul după el pe lumea cealaltă. Să ajungă opincarii stăpâni şi fetele mele să le alunece ochii după ei! Să ştiţi că vă tai picioarele dacă mai staţi de vorbă cu ei. Ş'auzi Dumneata! Iancu al Mandei care de când s'a născut n'a fost în rândul oamenilor, după ce a ţinut atâta vreme coarnele plugului şi 1-a tras pe dracu de coadă, să ajungă să se măsoare cu mine care m'am pomenit de când sunt la conac bogat cu vite multe şi cu slugi în bătătură. Nici slugă nu l-aş fi băgat la mine ! S'a-jungă să se măsoare el cu mine.

Opincarii! . . .

MIMAI VITEAZUL'1

Mihai, arhanghelul de vitejie, Măreţ, răsare 'n chip de bronz călare. A isbândil un vis alât de mare, Că umbra'i se cuvine altar să fie.

Trec loluş târgoveji furnicărie, Se scurg in fajă'i orbi de nepăsare; Străin şi mori li~i pieptul, nu tresare Cucernic, trâmbiji sfinte nu~l învie.

S'opri doar un flăcău din sal. Fiorul II pironi. Se 'ncrunlă de uimire, Şi 'n ochii Iui cei mari Încinşi de dorul

Străbunilor, nenfrânta Iui oştire, Cetesc credinja şi înjeleg isvorul Minunilor din vremuri de mărire.

G. MURNU

*) Diiitr'un volum de poeme cc-o să apară in-ctirând în editura Casei Şcoalelor.

I ^ injfr . i i ^ i i i i a i i jfc i i i i a , , IJ fiNimi.MiituiiiiWiiiiimimiiiiiniiiHi! tiWiii MimuiiiWit "MiiilimTOijiiimimirfiiiiiWmriiiitnnpiiilI ^niiiniiw fiiuiiiiiiiiliyiiKHimiwii wmiiiif]wi»iiN!wii!Mnijliliii!Mm^!n(iii

bine de-mi ajută. Şi cât ai clipi, lancu eră la sfârşitul scării, mai avea nouă trepte de scoborît. Când mă uit eu bine, ce să vezi ? La capătul scării o prăpastie negră şi urâtă se deschidea fără fund. Şi m'a apucat o groază şi de frică îmi clănţăneau dinţii în gură". Da tot am strigat din răsputeri: „Iancule, Iancule!" Şi lancu al meu s'a întors spre mine. Dar nu ştiu cum, că i-a alunecat piciorul şi s'a rostogolit în prăpastia aia fără fund. Şi cât ai clipi din ochi, nu l-am mai văzut pe lancu. Am tresărit de groază şi m'am trezit tremurând. 0 , o, o . . . Ce zici bia de visul ăsta ?

* * — Doamne fereşte! — Inchmă-te leliţă, că şi eu m'am

închinat. Tare mi'e frică să nu i se întâmple băiatului ceva!

— Doamne fereşte! Că şi visele astea multe ne mai spun.

— Ce înţelegi din visul ăsta al meu? Se potriveşte de-aminunea cu semnele cari mi se fac de un cârd de vreme încoace.

— Doamne, soro! Ştii că şi eu am visat mai alaltăeri un vis ciudat. Tocmai vream să spun când ieşiam dela biserică dacă nu-mi ieşiâ fata înainte. Ştii că mă feresc să-i spun ei, că tare crede la vise şi nu vreau s'o mai amărăsc şi eu, că-i destul de amărîtă dela o vreme încoace.

— D'apoi de ce e amărîtă, bia? — Nu-ti trece prin minte soro?

lan, Ia anii ei, pârdalnica de dragoste trebuie să fie cu pricina.

— Nu-mi mai aduce aminte şi de asta, că tare mă îngrijeşte şi băiatul meu la anii tinereţii lui.

— Să-i aibă D-zeu în pază pe amândoi.

— Dar par'că spuneai că ai visat un vis ciudat ? Ia spune-mi şi mie ce-ai visat!

— Visam. Se făcea că gardul de ulucă, care ne desparte ogrăzile, se făcuse mare, mare, de se'năl{ase până la vârful copacilor. Nu mai puteam vedea nici casa voastră cea veche, nici pe nimeni din ograda voastră. Doar din casa asta nouă vedeam coperişul şi te strigam: leliţă, leliţă! Te strigam să vii la portiţă. Dar când să iau seama mai bine, ce să vezi? Portiţa nu mai eră de loc şi ce să vezi?! Cum eram eu supărată şi te strigam să-mi rup pieptul, iată că vine din uliţă alde Ianoş, răzând la mine şi mă întrebă: —- „Pe cine

strigi?" — „Pe lelea Manda" îi spun eu. — „D'apoi ce strigi ca o nebună, nu te duci la ea că doar ti-e vecină?" — „M'aş duce eu dar nu pot trece de gard". — „De gard îji e ? Stăi niţel". Şi scoate, lele Mando, un amnar şi dă foc gardului. Şi cât ai clipi, gardul s'aprinde cu o vâlvătaie până la cer. Şi ardea! Şi ardea ! Şi sa'n-tins tlacăra până la casa asta nouă şi s'a aprins şi ea şi afurisitul, afurisitul de Ianoş râdea ca un desmetic. Şi pe D-ta te auziam ţipând răguşită dintre flacărt după ajutor şi abia te vedeai de fum. Şi fata mea a sărit cu o cofă de apă şi s'a întins focul şi la casa

Prof. N1C0LAE IORGA

noastră şi pe urmă m'am deşteptat gemând.

— Doamne fereşte! Nu spun eu că nu se fac semne bune ?

— Dumnezeu să ne păzească, că el e bun şi mare.

* * — Nu mai plânge Iulişka! Nu

mai plânge, soro! Nu {i-am spus eu că nu-i bine să mergem la blestemata ceia de vrăjitoare ? Cine pârdalnicul a mai adus-o şi pe ea prin satul nostru? Nu mai plânge Iulişka!

— D'apoi tu te gândeşti ce vorbeşti ? Bătrână aşa cum e ea, ai văzut că şi'aduceâ aminte de acum 50 de ani şi de acum 23, când spunea că a mai fost pe aici prin sat.

— Lasă la pârdalnicul de ţigancă- Ce te tot gândeşti la ea ? Po-loleşte-te odată, nu mai plânge,

soro dragă. Lasă că-o veni el, lancu al tău. Nu te mai luă după vorbele lumii.

— Tu nu ştii Marişka, eu m'am mai dus şi azi dimineaţă pe Ia vrăjitoare.

— Da ce-ai mai cătat, soro? Ce Ji-a mai spus, de plângi aşa de amarnic?

— Spunea că au găsit într'un sat, cale de o poştă de aici, oamenii, într'un put părăsit, un voinic legat de mâini şi de picioare, cu beregata tăiată şi cu sângele închegat pe straie. Spunea că 1-a văzut şi ea când căutau oamenii să găsească în buzunar ceva acte, să ştie cine D-zeu o fi, şi când colo n'au găsit nimic; dar ea a văzut bine, pe cămaşa lui nişte râuri pe cari-i lucră când a venit pe aici prin sat, acum 23 de ani o fată frumoasă, nişte râuri pe cari-i lucra numai ea, mândri şi frumoşi ca florile de mac şi de cicoare când strălucesc dimineaţa la soare. 0 fată frumoasă pe care pusese ochii un ungur bogat care-şi făcuse treabă prin sat numai aşa, de dragul fetei.

— Hei, şi-apoi de asta plângi tu ? — Doamne, Marişka! Dacă o

fi voinicul acela lancu al Man-de i?

— Ei iacă, la ce te mai gândeşti şi tu?

— Bine, frate, tu nu te gândeşti? lancu n'a mai scris acasă de două săptămâni.

— Nor fi venit scrisorile ! Şi-apoi de unde mai ştii una 'ca asta? Ţi-a spus lelea Manda?

— Lasă că am auzit eu dacă nu mi-a spus-

— Nu mai plânge soro, că-mi vine şi mie să plâng. Cum ar putea să fie tocmai voinicul acela, lancu al tău.

— Mie-mi spune inima că nu e lucru bun.

— Nu mai plânge frate! Lasă ncolo gândurile negre, că numai

Ia rău te gândeşti şi tu. Şi ce te face să crezi adică, că tocmai lancu trebue să fie?

— Tu nu te gândeşti frate ? Când a plecat lancu la cătănie, m'am întâlnit eu cu el şi avea lancu o cămeşe pe care a lucrat-o mai în tinereţe lelea Manda, cu nişte râuri Ia{i şi frumoşi pe care spunea că i ştie dela mama ei, care s'a măritat după un român de aici din sat, dar care ştie bine că erâ de dincolo de munte. Şi tare mai erau frumoase florile de pe că-


maşa Iui! Drept ca macii şi ca floarea de cicoare cari strălucesc în zori la lumina de soare.

— Ei, iacă! Fugi Iulişka de-acolo. Nu poate să fie voinicul acela Iancu al tău. Fir'ar afurisită de babă, ce Ji-a mai băgat în cap.

— Doamne, Doamne ! Dar dacă la adicătelea aşa ar fi, ce-ar însemna atunci? Că Iancu al tău, pe care toată Iumea-1 ştie român, mai mult ungur ar fi şi noi ştim mai bine româneşte decât ştie el ungureşte. Fugi de-acolo că nu se potriveşte! Nu se poate să fie el. Dar dacă te gândeşti bine, s'a ne-merit să se potrivească, bia! Cum e el fecior din flori, de ce n'ar fi adicătelea băiat de ungur ? Ei, taci că e frumos! Dar se potriveşte bine! Nimeni nu ştie al cui băiat poate să fie. Numai lelea Manda ştie şi ea nu vorbeşte cu nimeni de asta. Cred şi eu! Da bun băiat i-a mai dat D-zeu. De ar şti tata că e cel puHn pe jumătate ungur! Vezi că s'ar putea una ca asta, nu s'a gândit taica. Nu l-ar mai uri atâta, că nici măcar de numele lui nu vrea s'audă. Aleu, mi se pare că-i aud paşii! Pleacă degrabă de aci să nu te vadă plânsă, că-i dă prin minte că plângi de dorul lui Iancu şi-i prăpăd.

— Taica să fie? — Da, da, se duce în pod. Ce

tot o rfi cătând prin vechiturile acelea că de frig nu mai {ine seamă şi stă cu ciasurile acolo.

— Marişka, nu li se pare Jie că s'a schimbat taica?

— Ba mi se pare, dar nu de mult. Prea stă pe gânduri şi oftează şi nu-şi mai vede de treburi şi tot cotrobăie prin podul acela uitat de vremuri.

— Şi ieri a fost în pod. M'am dus eu să văd ce face, Am călcat în vârful picioarelor să nu mă audă şi-a scos nişte hârtii vechi din lada cea de fier. Ştii că, a fost şi tata la vrăjitoare?

— Ei a ş ! — Da, da! Spunea că a venit

în sat o femee care 1-a cunoscut pe bunicul, că a venit să întrebe de el, de mai e, de nu mai e ?

— Când soro ? — Ian acu vreo două zile. — Ei ş i? — Ei, şi s'a dus la vrăjitoare şi

tot cotrobăie prin pod. Ba că ce, când m'am dus să văd ce face, eră aşa de turburat că vorbiâ singur.

— Ei, şi ce spunea?

ZORI Din lumi de slavă, zorile Îşi risipesc conurile, Pe cînd în larg poenele îşi scaldă'n rouă genele. Cu ciripii de presură Tăcerea' n crîng se'mpresură; Pe rînd albesc cărările, Cînd din adîncuri zările Veslesc privighetorilor Surîsul blînd al zorilor Şi'n praf de aur soarele învăluie izvoarele.

Spre cumpăna fînlinilor, Cu flori în cupa mînilor, Doinesc pe rînd fecioarele Ce turbură izvoarele, Cînd tresărind tăriile, Se'ngînă ciocîrliile, Iar peste culmi visările Preschimbă'n rai cărările, Şi-aprinse'n pară văile îmbracă'n aur clăile, Trezind în larg poenele C e - ş / scaldă'n rouă genele.

AL JACOBESCU

PRIMĂVARĂ.

M'a biruit tăria primăverii.. . Ca un invis din cale m'am oprit De pasul primăverii azi robit.

Şi stau înmuguriţi pe-aproape merii.

Albastru cer a înoit pământul ~ Pământul parcă suie către cer; Pe când agale merge un oier Doinind din fluer oilor cuvântul.

O, nu-i oierul turmei ce coboară Mult doiniior de cântec românesc: E cântecul vieţilor ce cresc în glasul ciocârliilor la ţară.

întreaga turmă s'a oprit pe cale: Un vifor ascuţit de osanale Întinereşte lumea 'mbălrânită.

Trezeşte-le, azi, inimă robită, S'asculţi ca'n basme liturghia firii Pe care-o cântă'n vraja nemuririi Atâtea mii şi mii de ciocârlii.

Trezeşte-te, azi, suflete al meu, A coborât din ceruri Dumnezeu Pe-aripele sublimei melodii De ciripiri, ce curg in vijelii $i vine soarele încet pe seară In jocul norului de ciocârlii — E primăvară.

VOLBURĂ P01NĂ

— N'am înţeles bine, dar ştiu c-a spus de vreo două ori: „Are dreptate cotoroanţa".

— Fir'ar fi blestemată de babă, că ne-a turburat liniştea casei. Fir'ar fi blestemată afurisita aia de vrăjitoare.

— De când s'a schimbat taica, măi Marişko ?'

— Nu demult, soro. — Dar tot mai înainte de a veni

vrăjitoarea. — Eu nu'nteleg de ce se gândea

taica la ea atunci când vorbiâ singur. Şi ştii, m'a apucat o frică de eră să dobor o oală după-o policioară, s'o sparg să dau şi de altă potcă.

— Nu, că tare-i mânios taica dela un cârd de vreme. Nu-i vorba, şi {ie parcă tot îji plouă şi-fi ninge.

— Marişka, ştii la ce mă gândesc eu? Taica e mânios de când a plecat Iancu.

— Cam de-atunci, — Ştii, a plecat tot atunci cu

Ferenz Ia târg şi-au venit a doua zi. — Şi pe urmă taica s'a suit în

pod. — 0 fi ascuns acolo niscaiva

bani. — Şi eu i-am dat primeneli şi

am văzut pe mâneca cămăşii sânge.

— Ei, ş i? — A cumpărat taica carne dela

târg? Eu parcă mi-aduc aminte că nu.

— Nu, nu, că doar abia tăiasem purcelul cel mezin!

— De ce'o fi avut taica sânge pe cămaşe?


CELE TREI CRIŞURI Pag.

— S t . . . Taci din gură că, i-auzi-1, vine !

* * E'n zori de zi. Cerul albastru

îşi oglindeşte seninul în ochii călătorului grăbit. E zi de târg. De după culmea dealului soarele se naltă vesel şi presară pulbere de

aur pe ntinsul câmpiei. Pomii înfloriţi continuă să viseze frumoasa primăvară. Pe iarbă licăresc mărgăritarele de rouă. Pasările trezite din somn ciripesc printre florile trandafirii, galbene şi albe. Pe'n-tinsul drumului, nisipul cu raze de soare întind poleiul aurit pe care două femei alunecă caşi când ar fi de ghiată, cu paşi mărunţi spre târg, mânate de gândul d a sosi mai degrabă la el.

— Să fie cu noroc, lele Stanco! Să fie cu noroc! Bun ginere îti iei, n'am ce zice, dar şi D-zeu să-şi împartă cu dărnicie harul Iui, că bună fată ai.

— Să-şi împartă, Lino, că poate dacă vrea. Şi dacă nu vrea El, în deşert sunt toate.

Când să deâ pe după dâmbul dealului, lelea Stanca se opreşte.

Lina se opreşte şi ea. — Ce e biâ! — N'auzi ? Ascultă. De departe încet şi jalnic, vine

ca o adiere uşoară, ca plânsetul potolit al unui copil de faşe, un cântec lin şi tărăgănat dar trist şi dureros, nespus de trist şi dureros, ca gâlgâitul potolit al valului de sânge ce curge molcom dintr'o rană proaspătă şi duce cu sine jalea unui suflet chinuit.

— Auzi, par'că te tae la rărunchi. — Cine-o fi cântând, bia?

Nu ştii? E Iulişka lui Ianoş. De când a'nebunit sărmana, în toată dimineaţa se duce să pună flori la mormântul lui Iancu.

— Biata fată! Sărac' de mama lui! Vezi leliţă când te paşte blestemul şi tine D-zeu darul lui pentru alţii !

— Aşa e, bia ! Biata Iulişka Hai să mergem. Şi când mâ gândesc cât drag prinsese şi fata mea după băiatul lelii Manda. Dar slavă Domnului, că i-a ţinut minţile întregi ! Ba s'a mai miluit de mi-a trimis băiat bun şi pe placul ei. Nu e vorbă, mult mi-ar fi plăcut şi mie să-I am pe Iancu ginere. Dar dacă n a vrut Dumnezeu!

— Doamne soro, cine I-o fi omorît pe Iancu?

— Dumnezeu ştie, că el le ştie pe toate.

— Bine c a putut biata măsa, să-i dea de urmă, să-1 poată îngropa în rândul oamenilor, să-i facă pomenile ca oamenii. Mare păcat, săraca, de i-a luat D-zeu stâlpul la bătrâneţe.

— Săracul bietul copil, a fost ursit să ispăşiască păcatele şi ale maică-sii fşi ale lu tată-său, cine 0 fi fost.

— Ba nu zău, nici D-ta nu ştii cine a fost tată-său ?

— Nici eu. — Ei aş! Cum sunteţi aşa de

prietene, credeam că {i-a spus. Dar ştii ce-am auzit?

— Ce-ai auzit? — Am auzit că vrăjitoarea aceea

a ntins svonul că tatăl Iui Iancu a fost un ungur bogat.

— Eu acum aud asta întâi. Nu e vorba, nici să stau de sfat nu mi-a prea ars mie, dar să ştii că avea ţiganca dreptate şi de aia ură Manda pe unguri mai abitir decât îi urîm noi celelalte neveste.

— Nu mai ştii pe semne ce se mai aude. Umblă vorba că tot ţiganca la făcut pe Ianoş să afle că n a fost băiat făcut de tată-său, ci numai crescut şi înfiat şi chiar ea 1 1-a adus pe bani mulţi, că 1-a furat dintr' alt sat îndepărtat de dincolo de munţi, unde ci-că ar fi având fraţi adevăraţi cari nu ştiu nici o vorbă ungurească,

— Mari sunt minunile tale, Doamne! Şi Ianoş care ură pe Români ca nimeni din sat! Şi ne-vastă-sa care-1 ştia că e din creştet până în tălpi, ungur înfocat! Bietul tat'său ! Cât de mult I-a iubit că nici măcar n'a bănuit că nu e carne din carnea Iui.

— Cum să bănuiască leliţă ? ci-că n'avea nici un an când 1-a adus ţiganca!

— Doamne sfinte! Da dece s'o fi zăpăcit aşa bietul om la cap, de nu mai pune mâna să mişte un cap de ată ? Şi-i posomorit amantul şi geme şi oftează! Şi ci-că mănâncă numai ca să nu facă să plângă pe fie-sa Marişka. A slăbit şi s'a jigărit ca vai de capul lui!

— Să nu uiji, soro, să-mi aduci aminte să iau şi beteală, c a m mai uitat deunăzi şi cine ştie când moi mai înlesni să ies la târg cu zorul care a dat peste mine.

— Nu uit, nu. Săraca biata Iulişka ! Ea n'o să se mai vadă gătită mireasă.

— Mare eşti Doamne aibi-ne în paza ta!

Şi dealungul drumului, ţărâna începu să se încălzească.

Soarele dogoriâ în înălţimea senină, căci nici o undă de aer nu răcorea crestele drumeţilor ce mergeau grăbi{i la târg. O linişte adâncă se scurgea tăcut în largul zărilor. Iar pământul mut asculta ca un bătrân înţelept bătăile din inimile tuturora. El îmbrăţişa cu o singură privire toate odraslele lui pe cari rând pe rând, le va strânge cu aceaş căldură la sânu-i într'o îmbră'işare ce va fi vecinică. Un singur gând al pământului înfiora tăria: „Când vor fi, Doamne, to{i o turmă şi un păstor!" Iar dintre genele lui stufoase două lacrimi amare se prelingeau sfios în fata nepătrunsului viitor.

Nuvela „Biata Iulişca" a fost premiată întâia la concursul deschis de revista noastră şi al cărui rezultat a fost deja publicat în n-rul din Martie.


Războiul mondial şi libertatea naţională

de Gh. Sofrorue.

La un examen superficial, istoria Europei, în ultimele patru secole, ar apărea ca o succesiune neîntreruptă aproape, de războae, iar scurtele intervale de pace ca potrivite ocazii de intrigi de la Stat la Stat şi de pregătiri pentru noui războae. Aceasta a făcut pe mulţi să profeseze cultul forţei, să vadă în forţă factorul determinant al afacerilor umane, iar pe cei care cred într'o reală domnie a păcei, să se deziluzioneze.

In realitate însă, Istoria Europei moderne nu este istoria unei neîncetate anarhii, ci a unui progres continuu, deşi încet, către stabilirea „Domniei dreptului" şi asigurarea dreptului de viată şi pentru Statele mici. Au fost multe războae în epoca modernă, dar ele au determinat şi o mai justă distribuţie a Europei din când în când şi pe nesimţite, s'a continuat, sforţarea persistentă şi rodnică către un sistem mai bun.

Mai ales de la începutul sec. XIX. acest sistem mai bun a fost, imaginat de geniul lui Napoleon I. pe baza principiului naţionalităţilor. Şi cutoatecă el însuşi, nu I-a respectat în totdeauna, s'a impus din ce în ce, şi nici reacţionarismul metemichian n'a putut să-1 distrugă, deşi-i denega forja de acţiune şi însemnătatea de orientare în viitor. In general sec. XIX este vremea tendinţelor de realizare a aspiraţiilor naţionale. Conflictul între lumea concepţiilor vechi şi a celor nouă isbucneşte Ia intervale sub forma diferitelor răsboae ale sec. X X . Războaele acestea au fost terminate prin Congrese. Şi dacă o stare de spirit agitată şi-o dorinţă către mai mare libertate naţională se observă în Europa după fiecare Congres, explicaţia constă tocmai în faptul că idea naţională şi idea democratică n'au putut să se impună decât cu greutate în mentalitatea diplomatică. Când idea naţională s'a impus, în vremea noastră mai ales, idea democratică i-a urmat. Căci numai forma naţională de Stat, face posibilă des-voltarea a ceia ce se numeşte guvernarea poporului prin el însuşi, cooperaţia organizată a corpului de cetăţeni liberi în conducerea afacerilor lor comune; fiindcă guver-

M E L A N C O L I E . (TERŢINE)

Salcâmii dau a doua oară n floare, E-un semn că toamna-i lungă şi târzie...

Spre Jări mai calde 'n unghiuri abor cocoare.

Natura nireagă 'mi pare-aşa p.ustie Precum e tristul cimitir de {ară —

Un câmp de-eroi căzuţi în bătălie.

Sfinţeşte soarele, încet coboară. Un deal i-închide ochiul ca pleoapa : —

Se'ntunecă şi'n mine şi'n afară.

încremenită lună — adoarme apa. Doar codrul cerne frunze'ngălbeinte . ..

Şi frunza-i lacrima, pământu-i groapa.

Iubiji salcâmi! . . . Ce vrajă ori ursite însufleţeşte iar, podoaba voastră

Când nesăţioasa moarte totu 'nghite ?

Credeam atunci, la despărţirea noastră, Că lumea 'ntreagă ar pieri cu tine.

Sar prăbuşi asupra-mi bolta-albastră.

Iubirea mea, visările senine îşi vor găsi în inimă mormântul.

De vii vor fi "ngropate, caşi mine.

Şi totuşi încă, n'a pierit pământul, Nici bolta grea de astre 'ncovoiată.

Se sbate-un vis, ca 'ntr'o ruină, vântul.

tar ce-i mai trist, din [ăr'na adunată Deasupra groapei visurilor mele

Răsare-o — crisantemă — aşa, deodată.

Sub raza altor ochi, a două stele In pieptul meu o dragoste streină

S'a strecurat pe căi piezişe, grele.

întocmai ca salcâmii din grădină, încerc să leg şi eu o altă floare. . .

Un cântec trist s'aude în surdină.

Iubesc din nou şi visul meu mă doare Reconstruind palatul suferinţei...

Mi-s ochii arşi privind mereu spre soare.

De ce-ai deschis portiţa locuinţei, Trezindu-mă din dornica 'mpietrire?

E-atât de dulce slava biruinţei ?

Tu nu ştiai că cea dintâi iubire, Rămâne'n veci, nu piere niciodată,

Iar altă dragoste-i o amăgire ?

Ca mâine poate, floarea scuturată Va troeni a inimii cărare —

Iar peste-această dragoste furată,

Va recădea eterna mea uitare ! Oradea-Mare

Constantin Doboş

narea poporului prin el însuşi n'a fost niciodată o realitate, în lumea modernă, în afară de Statele Naţiuni.

Până a ajunge idea naţională o forţă în viata popoarelor şi până a se face actuala diviziune geografică a Europei pe baze naţionale, ea a trebuit să învingă multe obstacole. Ultima opoziţie puternică i-a fost făcută de un Stat — rezultat de altfel al idei naţionale — Germania, care în tendinţa sa imperialistă înţelegea să-şi exercite „cea mai înaltă obligaţie morală" — scopul Statului după naţionalistul Treitschke (profesor la Berlin dela 1874—1896) — prin limitarea sau chiar distingerea libertăfei naţionale a Statelor mici, care iar sta în cale.

Opoziţia făcută principiului naţional de Germania şi de aliatele sale Austro-Ungaria şi Turcia — aceste din urmă state neavându-şi raţiunea nici dreptul de a fi în momentul integralei aplicări a principiului naţionalităţilor — s'a manifestat, cu evidentă în războiul mondial. Dar ea a început a se accentua încă după tratatul dela Berlin, care printre alte defecte,

I-a'avut şi pe acela de a fi neglijat idea naţională. A lăsat nemulţumiri în Peninsula Balcanică, unde s'au produs intermitente agitaţii naţionale şi ne-a nedreptăţit pe noi, învingătorii, recunoscând răpirea Basarabiei noastre sudice. Dela 1878 faptul dominant în istoria civilizaţiei occidentale a fost ameninţarea crescândă a unei noui sfidări adusă libertătei naţionale. Această ameninţare, n'a fost de fapt, aparentă în primii douăzeci de ani, dar mai târziu ea a luat treptat forma precisă a unei atitudini ostile statelor mici, aşa cum s'a manifestat Ia isbucnirea şi în timpul războiului mondial. Şi isvo-rul acestei ameninţări a fos Germania, care era acum o mare naţiune conştientă de puterea sa Dacă în timpul lui Bismark, până în momentul concedierei sale insultătoare dela 1890, se luau de bune declaraţiile sale că „Germania este o naţiune satisfăcută" după această dată vastele ambiţiuni ale najiunei germane devin din ce în ce mai vizibile, perzându-şi sensul proporţiilor. — Explicaţia, cum s'a afirmat de istoricii contemporani, pare a consta şi în următoarele


62 CELE TREI CRIŞURI

două fapte: I. succesiunea la tronul imperial al lui Vilhelm II. în 1888; noul împărat avea ambiţii imperialiste. In prima sa proclamaţie către armată declară că „ochii strămoşilor mei mă privesc din altă lume şi ştiu că într'o zi voiu avea să le dau socoteală de gloria şi onoarea armatei". Mai târziu în 1898, cu ocazia prezen-tărei primului mare proect naval german, Vilhelm II. spunea: „Nu mă voiu linişti înainte de a fi ridicat marina mea Ia opoziţie egală cu aceea pe care o ocupă armata mea. Scopurile coloniale ale Germaniei nu pot fi atinse decât atunci când ea va fi devenit stăpâna oceanului. . . Tridentul trebuie să fie între mâinele noastre . .. Viitorul nostru este pe apă.' Era inaugurarea unei politice care tindea către hegemonia lumei prin, distrugerea libertăţilor celorlalte naţiuni.

Mai contribuia apoi la intensificarea tendinţelor imperialiste şi noua stare de spirit creată în Germania prin propaganda ultra-na{io-nalistă a lui Treitschke şi a discipolilor săi. Pentru Treitschke starea de naţiune a Germaniei era lucru sacru, dar acest caracter sacru nu se întindea şi la starea de naţiune a celorlalte popoare. El socotia ca „cea mai înaltă obligaţie morală" a statului, acea de a-şi întinde puterea proprie prin toate mijloacele disponibile, deci şi prin războiu. Nu trebue luat în consideraţie, nimic ce se opune scopului urmărit. Nici tratate, nici drepturile naţionalităţilor. In ochii săi „drepturile" unei naţiuni nu se măsură decât după puterea sa; statele mici, fie naţiuni sau nu, trebuiau puse sub jugul Statelor mari. Maxima „scopul scuză mijloacele" atribuită lui Bismark, este de fapt, rezumarea doctrinei lui Treitschke. Evident e o denegare dire tă a principiului naţional, pentru care omenirea a luptat timp îndelungat, care fusese definit şi în parte, aplicat în sec. XIX. şi care era ameninţat de distrugere prin Germania, Austria şi Turcia. Căci în această neratională întreprindere stăpânirea lumei, care trebuia implicit să producă distrugerea libertătei naţionale, instrumentele Germaniei se găsiauîn imperiile anti-nationale, ale Austriei şi Turciei. Şi prima sferă de acţiune era reprezentată prin acea regiune confusă, în care spiritul naijonal nu repurtase

o complectă victorie, Penisula Balcanică, în care ambele instrumente ale Germanei întâlniseră, în decursul timpului, deceptiuni şi înfrângeri. Astfel Balcanii despre care înainte de 1894, se spunea la Berlin „că nu valorează nici cât oasele unui singur grenadir pome-ranian" deveniseră pivotul politicei germane.

Deaci politica balcanică a Germaniei şi a Austro-Ungariei şi amestecul lor în toate complicaţiile balcanice caşi în războaele din această regiune. S'a afirmat, cu drept cuvânt că războiul mondial a fost provocat — asasinatul dela Serajevo fiind numai motivul dorit de conducătorii germani şi maghiari — de hotărârea puterilor centrale de a împiedeca triumful principiului naţional, tocmai în acea regiune în care era mai necesar. Şi probabil, că războiul s a r fi amânat sau n'ar fi avut o extindere atât de mare, dacă problema naţională în Balcani sar fi rezolvat, înainte, complect. Marele războiu a fost ultima, cea mai mare şi decisivă sfidare adusă cauzei naţionale în Europa. A fost un atac contra libertăţilor Statelor Naţiuni, care fiind sdro-bite, ar fi dus la hegemonia germană. A fost în acelaş timp, o încercare desperată de a se introduce o singură „kultur"-ă şi de a se prăbuşi variatele tipuri de cultură, rezultat al sistemului naţional. Dar această sfidare n'a fost posibilă decât prin faptul că principiul naţional nu fusese încă complect, stabilit, şi lipsea astfel una din condiţiile indispensabile ale unei păci durabile.

Grupările Statelor beligerante ne arată cu evidentă că războiul mondial a fost purtat în jurul principiului şi a libertătei naţionale. Deoparte Germania, Austro-Unga-ria, Turcia, Bulgaria, — doritoare de extindere teritorială in pen. Balcanică — toate puteri ostile ideei naţionale; de cealaltă parte Franja şi Anglia cele mai vechi State-Najiuni ale Europei şi amicele cele

mai sincere ale principiului naţional. Apoi Italia, exemplul cel mai perfect al adevăratului spirit naţional; Rusia care de şi despotică, se arătase în sec. XVIII şi XIX fie şi pentru interes, ocrotitoarea creştinilor balcanici ; Japonia, singurul Stat-Naţjonal în afară de Europa; Belgia, Serbia state mici, atacate în dreptul lor de existentă naţională. Infine tara noastră luptătorea pentru desrobirea Românilor subjugaţi şi pentru realizarea idealului naţional, cultivat de generaţii: Unitatea naţională a tututor Românilor.

Din toate aceste rezultă clar că războiul mondial a fost punctul culminant al Istoriei Moderne, în ceea ce priveşte idea de naţionalitate. Şi a învins în lupta pe via|ă şi pe moarte, tendinţa de a se adopta naţiunea ca singura bază solidă de Stat, peste tot unde există posibilitatea stărei de naţiune.

încheierea păcei, care a adus reînvierea unor state dispărute de mult ca formaţiuni politice, des-voltarea altora pe baza principiului naţional şi asigurarea libertătei naţionale, înseamnă de fapt îndrumarea către o epocă nouă în civilizaţia omenirei.

Dacă această nouă epocă se va baza pe o pace durabilă, aşa cum omenirea obosită o doreşte, un pas mare în spre progres, va fi realizat.


Pag. CELE TREI CRISURi 63

Cultura românească la graniţă. *

In cadrele şezătorilor culturale, organizate în capitală de reuniunea, care poartă numele celor trei ape. cântate de Goga. am socotit, că este datoria noastră să zugrăvim un tablou. Tabloul acesta are să înfăţişeze un peisaj, menit să redea ceva din atmosfera acestui colj îndepărtat, şi atât de pujin cunoscut în lumina lui adevărată. Prezenta mea, în calitate de conferenţiar, pe malul Dâmbovifei, nu are deci alt rost şi altă pretenţie, decât dorinţa de a prezenta publicului bucureştean o floare plăpândă de pe malul Crişurilor. Această floare chircită, crescută în pivniţă, care abea acum, în anii din urmă, a fost scoasă niţel Ia aer şi lumină este: cultura românească dela graniţă.

Prea s a scris şi s'a cuvântat mult despre problema aceasta, va zice cineva. Este adevărat! Bu-cureştenii vor fi plictisiţi de dânsa sau în orice caz absorbiţi de alte preocupări — mi-am zis eu. Cei mai interesează pe dânşii starea culturii din Bihorul îndepărtat sau din gerosul Maramureş al lui Dra-goş Vodă ? Mi-am adus însă aminte de vechiul dicton: Capitala este inima Ţării. Intr un organism sănătos şi cu pretenjii la viată nu poate fi indilerent pentru inimă ce fel de sânge circulă la extremităţi. Gândul acesta m'a adus la Bucureşti.

Manifestările culturii naţionale sunt rezultant 6 unor factori şi împrejurări ale vieţii, deosebite după regiuni. Dintre aceste regiuni, cele mai interesante şi mai caracteristice, prin aspectul şi conditiunile lor de viată specifică, sunt tocmai cele dela marginea Tării, ele fiind cele mai expuse influentelor streine. Oraşele de graniţă, înţelegem frontiera apuseană, Timişoara, Aradul, Oradea-Mare, Satu-Mare, Sighetul şi altele mai mici, aşezate dea-lungul hotarelor pe o făşie de pământ de vro 80 de kilometri lăţime, — în trecut, înainte de unire, — erau orice poftiţi, numai focare de cultură românească nu erau şi nu puteau să fie. Ale noastre erau doar satele, cu umi-

Rezumat după conferenta ţinută de dl. Gh. Tulbure la a cincia şezătoare aranjată de revista noastră la Bucureşti. (N. R.)

GH. TULBURE

lele lor scoale poporale. Chiar şi astăzi, când stăpânirea româneas ă a început să le schimbe ni{el fizionomia, aceste oraşe sunt totuşi mult mai expuse decât altele la acţiunea celor două curente culturale potrivnice. Cea mai puternică din aceste două influente este din păcate tot cea germană sau cea ungurească. Şi iată pentru ce: 1. Pentrucă ea are de partea ci tradiţia stăpânirii. 2. Are la bază majoritatea populaţiei cu puternice aşezăminte de cultură şi 3. Pentrucă aici suntem foarte departe de Bucureşti şi foarte aproape de Budapesta. Iată pentru ce în oraşele noastre de graniţă nu se poale vorbi deocamdată nici de moştenirea unor tradiţii puternice de cultură românească, nici de existenta unei largi pături generatoare de intelectualitate. Pe sufletul populaţiei româneşti din acest coli de tară vremurile au aşezat în mod fatal pojghiţa unei culluri de împrumut. Rezultatul acestui proces de imixtiune şi de asimilare a fost acea diformare a mentalităţii, acea schimonosire a limbei şi a fizionomiei sufleteşti, pe care o întâlnim la tot pasul în contactul cu populaţia băştinaşă. De aci constatarea, care răsună la toate colturile de stradă, că „n'avem cultură românească la graniţă". De cultura care este si de cea care nu

este şi ar trebui să fie, se vorbeşte foarte mult, în special dela unire încoace.

* • * Ar fi greşit totuşi dacă sar crede,

că sub aspectul culturei naţionale acest colt de [ară este complect arid sau complect înstreinat. Sunt şi pe aici urme şi încă urme foarte vechi de cultură românească. Ele sunt în§ă parte dispărute, parte risipite prin colbul stranelor şi al podurilor de biserici, unde le-a aruncat vitregia vremurilor. Nu este Crişana şi Maramureşul atât de sărace în semne şi în urme de cultură cum sar crede. Şi mai demult n au fost atât de copleşite de cultura streină cum s ar părea judecând după influentele mai recente In satele noastre dela munte se găsesc o mulţime de cărţi, documente şi manuscrise bisericeşti. Slovele lor bătrâne, scrise de mâinile vechilor preo{i şi „dieci" (Jârcovnici) sunt mărturii, caregrăesc. Ele ne spun, că sufletul românesc dela marginea etnică a neamului a fost doritor şi el de carte şi de cultură. Ne dovedesc pe urmă, că elementul românesc din acest ţinut şi-a avut în trecut organizaţiile sale naţionale de caracter bisericesc şi politic aşa numitele „chinezate". Şi-a avut chiar o specifică formă de cultură, cultura sa proprie. O probă, că forma aceasta de veche


cultură îşi avea nota ei specific naţională este nomenclatura satelor, care, după constatarea d-lui Iorga, în majoritatea ei este de origină romanică, iar nu slavă. Povestea trecutului e cât se poate de interesantă şi plină de învăţăminte. Ţinutul Crişurilor are sub aspectul sufletesc un trecut foarte sbuciumat. Sub raportul bisericesc, şcolar şi politic, el a fost în veacurile trecute teatrul unor lupte din cele mai înverşunate. Nicăeri în Ardeal n'au fost mai dârze ca aici încăierările pentru păstrarea credint» religioase. Nicăeri poate nu s'au depus opintiri mai disperate pentru apărarea celor câteva „şcoli naţionale" din satele româneşti. Archiva judeţelor — ca să nu mai amintim altele — este plină de jalbele şi „inştăntiile" ţăranilor bihoreni, cari în frunte cu preoţii şi primarii lor băteau drumurile „varmeghiei", deschideau uşile locotenentei domneşti străbăteau uneori până la treptele tronului împărătesc, când era vorba de o biserică ori de „o şcolu{ă pentru prunci".* In judeţul Bihor existau un fel de „scoale săteşti" încă prin şuta a XVII a, iar în jumătatea dintăi a veacului XVIII-a erau scoale în toată regula, de pildă la Răbăgani, Pomezău. Stracăş şi Sâmbăşag. Avem deci tot dreptul să presupunem, că ele vor fi existat şi'n alte sate, cu mult mai bogate şi mai puternice. Firul acestor cercetări ar putea fi împletit până în pragur zilelor noastre. Aceasta ar fi însă o digresiune, pe care spajiul nu ni-o permite. E suficent să amintesc doar că, chiar în vremile cele mai grele ne-am avut vetrele noastre de lumină, adeseori începuturi serioase de organizaţie culturală. (Urmează un tablou al organizaţiilor şi realizărilor culturale româneşti de sub regimul trecut.) La Arad aveam cea mai veche şcoală normală românească întemeiată la la 1812, deci într'un timp când Gheorghe Lazăr încă nu trecuse Carpa{ii şi la Bucureşti se învăţa carte grecească. Tot aici era seminarul de teologie deschis la 1822, în care se pregăteau preoţii şi dascălii rurali ai Bihorului a cărui episcopie ortodoxă fusese îngropată la anul 1695. La Arad aveam „Tribuna", foaie de luptă culturală, cel mai bun ziar românesc din câte au apărut până azi. Un alt focar de limbă şi cultură românească a fost tfeiuşul, reşedinţa de

REQUIESCA T IN PACE. Afară e senin şi'n mine nor. Cununa Iui Isus pe cer slrăluce. Eu de năluca nopţii, nu mai mă 'nfior Şi nu-mi mai fac ca un moşneag evlavios, o cruce.

Ah, chiar să-mi cânte glas de cucuvea Şi toţi prietenii mei să mă sudue, Ariciu sbârlii, mă 'nchid în carnea mea: Nimic nu mai mă sgudue, nu mai mă sgudue.

Nu vreau nici tinereţe, nici amurg. Vreau să trăesc în propria mea urnă Prin lacrimile care altora le curg Când Ie-a murit încrederea nocturnă.

De mult e ceasul inimei ne'nlors Şi'n veci de-acum ne'nlors o să rămână, Căci stă pe fusul veacurilor lors AI vieţii alb şi moale fir de lână.

IOAN CIORĂNESCU

odinioară a principilor Crişanei cu liceul său românesc, întemeiat la anul 1828 de episcopul Samuiî Vulcan. Până ia anul 1837 a fost numai gimnaziu cu 4 clase („gramaticale", cum se numeau pe atunci), cărora li s a u adăugat încă 4 clase „umaniore", adică superioare. La acest liceu cu atmosfera lui patriarhală, de mic târguşor românesc, s'a format vreme de aproape 100 de ani întreagă cărturărimea noastră din nordul Transilvaniei. Era singura citadelă, de care se mai izbeau valurile desnationalizării. La Oradia avem doar câţiva tineri studenţi la vechia Academie de drept, a statului catolic, Nici aceştia n'au dispărut însă fără să lase câteva urme modeste de conştiinţă şi de limbă românească. încă pela anii 1853—54 ei aveau organizată aşa numita „Socferafe de leptură" unde ţineau întruniri, discutau chestiuni literare şi aranjau serate artistice. Este cea dintâi societate de tineri universitari români, deci mama „României June" din Viena şi a „Societăţii Petru Maior" din Pesta, organizate mai târziu.

Din acest avânt tineresc s'a născut şi o publicaţie, căreia i s'a dat în botez sugestivul nume de „Zorile Hihorului". A fost o simplă efemeridă, de care însă bătrânii şi amintesc cu multă duioşie.

Nu peste mult i-a urmat „ Familia" revista de cultură a iui Iosif Vulcan, una din cele mai utile şi mai răs

pândite publicaţii literare din Ardeal, care a apărut la Pesta şi la Oradia-Mare timp de 43 de ani (1863—1907).

* * * Au urmat însă vremuri de urgie.

Peste plăpândele mlădije culturale, răsărite din pământul strămoşesc, s'a aşternut o brumă rece. Aşezată şi uitată aici, la marginea extremă a hotarelor neamului, populaţia română din preajma pustei Ungare, a stat în bătaia tuturor vânturilor. Opera de desnatjonalizare pornită cu temeritate dinspre Tisa şi-a făcut cuib cald în valea Someşului şi a Crişurilor. Şi'n vreme ce satele tânjeau în sărăcie şi întuneric aservite complect clerului catolic şi gentrilor stăpâni pe moşii, în sufletul prizărit al cărturarului român se strecura, în chip metodic şi permanent, serul unei culturi streine. De aici fenomenul straniu şi dureros, că 'n multe case româneşti limba de conversaţie era cea ungurească şi că n oraşele de frontieră avem şi azi Români, pe cari numai lopata cioclilor îi va despărţi de preferinţele pentru graiul unguresc.

Răspândirea limbei şi-a culturei româneşti aici este deci o luptă pe două fronturi. Pe lângă elementul minoritar avem fra{i de sânge, cari trăiesc şi azi sub sugestia moştenirii şi cari atunci când măruntele preocupări ale meseriei le îngădue să intre şi ei în templul culturii, se pleacă şi astăzi şi se


Pag. CELE TREI CRIŞURI 65

închină mai bucuros unor idoli streini. In sufletul avocatului sau al funcţionarului de duzină, care n'a ascultat în tinereta sa nici o lecjie de limbă şi literatură românească, trăeşte şi azi ecoul poeziilor lui Vorosmarty şi Petofi, cu amintirea eroilor din romanele lui Jokai.

Aceşti idoli ai trecutului urmează acum în mod fatal să fie înlocuiţi cu zeităţile geniului nostru naţional, cu Alexandri, Eminescu, Coşbuc şi ceilalţi luceferi ai verbului românesc. Este vorba aşa dar, de-o operă de primenire sufletească. Un mare numărde cărturari trebuesc reintegraţi complect în conştiinţa şi mândr a de neam, pentrucă creerul lor poartă încă stigmatul culturii streine. Nu sunt ei singuri vinovaţi. Sunt împrejurările, în care au crescut şi forja covârşitoare a şcoalelor streine la izvorul cărora s'au adăpat. Beiuşul cu vechiul său liceu românesc, a fost cum spuneam, singurul focar, care a lăsat o dâră de lumină. Dar ce era el ? Era doar un opaiţ pe lângă reflectoarele uriaşe din Oradia şi celelalte oraşe puternice, care, clocotind de graiuri streine, aruncau peste întreg ţinutul, ca pe un întins ocean de pâclă raze orbitoare de spirit şi de cultură budapestană. Ravagiile făcute de influien{a aceasta au avut adeseori consecinţe sinistre. In primul rând cărturarii români au pierdut contactul sufletesc cu trunchiul neamului, întrerupând comunitatea de idei şi de mentalitate cu leagănul culturii româneşti. In rândul al doilea, copleşiţi de supremaţia culturii streine, care se manifesta prin opere şi instituţii puternice, în mod fatal ei şi-au pierdut încrederea în valoarea şi n puterea de viată a culturii şi a

literaturii româneşti, pe care cei mai mulţi n'o cunoşteau.

Oricât de pronunţat ar fi fost însă procesul de asimilare sau de înstreinare, el n'a avansat decât în rare cazuri până la o complectă atrofiere a conştiinţei naţionale. Idea de unitate naţională, gândul unirii neamului l-am găsit viu chiar Ia oameni, care abia ştiau să se exprime româneşte. Dovadă sunt luptele de rezistentă cu opresorii de ieri, lupte susţinute cu o eroică îndârjire chiar de Români, cari purtau nume neaoşe ungureşti şi pentru cari „ujsâgul" era pâinea de fiecare zi. Dacă au fost însă tresăriri mai accentuate ale conş

tiinţei naţionale o mai dârză afirmare culturală a elementului românesc, înainte de unire abia se poate înregistra. Cei câţiva intelectuali aşezaţi ca profesionişti la oraşe nu erau în stare să creieze o atmosferă culturală cu un pronunţat colorit românesc. In anii din urmă, graiul românesc se auzea foarte rar şi aproape numai în

zilele, când veneau sătenii la bâlci. Afară de „Astra", care mai mult tânjea decât lucra în tot cuprinsul acesta n aveam nici-o asociaţie culturală, nici-o bibliotecă românească, nici-o revistă şi doar un singur ziar.

In situaţia aceasta ne-a găsit unirea. Gh. Tulbure.

(Sfârşitul în n-rul viitor.)

CRONICA ŞTIINŢIFICĂ de I. Pogan.

Fonograf prin lumină. Situaţia noastră politică, încon

juraţi de popoare duşmane, apasă cu o greutate de plumb pe toii aceia, cari ar dori să tină pas cu evoluţia radiotechnicei.

Probleme de radiotechnică care în {ările apusene se discută zilnic prin ziare, la noi nu pot avea interes practic. Eu însă cred că pagubele politice ce-ar rezulta din libertatea de a construi staţiuni radiotelefonice receptoare ar fi infime fată de foloasele imense câştigate prin ea.

Sunt convins că nu va trece mult timp şi acei cari au pe suflet educarea, ridicarea culturală a poporului român, vor reuşi să-i convingă pe cei în drept de a da libertate în construirea staţiunilor receptoare, deschizând prin ea un izvor de înălţare sufletească pentru poporul nostru.

0 problemă interesantă, fotogra-fiarea sunetului, fonograf prin lumină, problemă din domeniul radiotechnicei, a fost rezolvită în anul trecut.

Fiecare dintre noi, cunoaşte bine teoria fonografului ordinar: sub influenta vibratiunilor vocei, muzi-cei etc, o placă foarte subţire vibrează şi un ac care se reazimă pe această placă, la fiecare vibrati-une sapă scobituri mai mult sau mai puţin adânci, pe o placă rotundă acoperită cu ceară. înscrie muzica, vocea, în ceară.

Lămpile miraculoase cu trei electrozi, folosite în telefonia fără

fir cu ajutorul unui metaloid, sele-nium, ne dă posibilitatea să fotografiem muzica, vocea, şi prin aceasta reproducerea lor în condi-tiuni excelente.

Seleniumul în stare normală nu conduce electricitatea. Dar încălzit la 230', de câteori e izbit de lumină devine conducător de electricitate.

Această proprietate a seleniumu-lui a fost cheia pentru transmiterea fotografiilor a distantă, despre care voiu vorbi într'un alt număr.

La fonograful prin lumină o mică oglindă concavă e supusă lâ vi-bratfunile vocii. Ea primeşte dintr o sursă d e lumină raze, pe care le îndreaptă spre o lentilă. Aceasta lasă să treacă o parte din raze, care impresionează cu intensitate variabilă o placă fotografică aşezată într'o cameră obscură. Intensitatea luminei, care ajunge la placa fotografică depinde de vibrajiunile vocei. Cum ele vor fi mai puternice, sau mai slabe, pelicula fotografică va fi mai intensiv sau mai puţin intensiv impresionată. S'a fotografiat deci vocea 1

Pentru reproducerea ei, pelicula fotografică pe care s'a imprimat vocea, va fi supusă Ia razele unei surse de lumină. Ele trec prin peliculă şi cad pe o celulă de seleniu introdus într'un circuit electric.

In acest circuit cutoatecă sunt elemente electrice, nu circulă curent din cauza seleniumului, care intercalat opune o prea mare rezistentă pentru trecerea curentului. Fiind pus însă seleniumul în cotrdi-Jiunile amintite mai sus, devine mai


CELE TREI CRISURI

puţin sau mai mult conducător de electricitate, după cum intensitatea luminei de care e lovit, când razele trec prin pelicula fotografică, a fost mai mică sau mai mare. De aci începând avem acelaş feno men ca la telefonia fără fir. Pentru în-tărirea efectelor se foloseşte un amplificator, lampa cu trei electrozi. Cu acest amplificator vocea se reproduce cu nuanţele cele mai fine.

- Dacă din punct de vedere practic n are prea mare importantă acest fonograf, importanta Iui teoretică, — imprimarea vocei pe o peliculă fotografică şi reproducerea ei — este cu atât mai interesantă.

' O l •;.-•'••;

, f CRONICA CULTURALĂ. In Jurul propagandei culturale.

de Prof. A. Mavrodin

In articolul publicat în penultimul număr al acestei reviste arătam cum se face aşa numita propagandă culturală aici la graniţa de vest a românismului. Problema eră oarecum circumscrisă şi mai ales la sfârşitul articolului ea devenea mai mult de interes local.

De data aceasta voiu încercă să o încadrez în marginile ei fireşti.

Propaganda culturală în ţinuturile cu minoritari depe întregul întins al tării nu trebue considerată ca o preocupare a unor diletanţi mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi. Ea trebue privită ca o problemă de stat. Ca atare ea trebue să cadă în sfera de preocupări continue a diferitelor guverne cari se succed la cârma statului aşa fel, ca să existe o adevărată continuitate între diferitele măsuri cari se iau în vederea realizării ei. Problema trebue să fie privită cu aceiaşi atenţiune cu care se priveşte cea economică şi financiară, pentrucă multe din postulatele acestora pot fi înfăptuite mai târziu prin aceea.

In ţinuturile unde nu există o cultură românească serioasă,, deci nici, o conştiinţă naţională puternică, nu vom ajunge să avem o pătură românească înstărită, atâta vreme cât factorul principal în organismul nostru de stat — muncitorimea dela sate şi oraşe — nu va cunoaşte mijloacele de luptă pentru ajungerea acelei puteri economice.

Deaceea propaganda culturală trebue să-şi schimbe unilateralitatea de astăzi, când mult, puţin, cât

Din ciclul «SUFLETUL DE-ATUNCU

UMBRE SI LUMINI . . . ş i dupu cc iubirca-mi s'u 'n volbura! aproape, în jurul iau, iubito, cu un vârtej de ape Şi după ce durerea mi-a 'nveninat gândirea, Că nu mai năzueşle să sboare nicuirea, Decât numai spre tine : ostrovul neajuns, — O pace iânjiloare în mine s'a ascuns.

In urma luptei grele din care ies înfrânt, Ca pasărea ce cade rănită la pământ, Mă 'nfăşură tăcerea bisericilor arse Şi 'n suflet oboseala deşertăciunii iar se Coboară, ca 'ntr'o casă pustie un paing . . .

. . Dar picuri de lumină în suflet se preling . . .

Deasupra suferinfii, ce dormitează 'n mine Cum cueuvaia doarme prin vechile ruine, O pâftză de visare amăgitor se 'ntinde, Icoane aburoase încep să se perinde Şi firele nădejdii se torc în faină iar, Deşi un gând din umbră şopteşte: în zadar!

Iubita mea, mi-e teamă de gândul cobitor Şi n'aş gani ispita pierzării-aşa uşor, Dar sufletu-|i mă fine deasupra de genune Şi-mi limpezeşte calea spre-a Visului minune . . .

O, îngere de pază, ca pe-un copil sfios Mă 'mpacă blândul freamăt din glasul tău duios! . . .

George Dumitrescu

se face, se face cu scopul ca minoritarii să-şi însuşiască cultura noastră. Fără a părăsi acest teren de luptă, trebue să ne întoarcem privirile cât mai des către populaţia românească dela sate şi oraşe.

Tălmăcirea istoriei noastre naţionale, împărţirea cu dărnicie a slovei curate româneşti prin scris şi prin graiu şi mai ales trezirea acelui element fundamental de conştiinţa naţională, care este conştiinţă de unitate a neamului românesc, trebue să formeze prima grijă a propagandistului cultural.

Pe această bază trebue să se aşeze toate sfaturile cu caracter de educaţie cetăţenească şi economică. Pătura conducătoare trebue să înţeleagă că înflorirea stărei materiale a muncitorimei înseamnă însăşi întărirea etnicului românesc şi prin extensiune a statului însuşi. Pornind dela acest principiu fundamental, vă'trebui ca întreaga chestiune a economiei naţionale să fie încadrată în problema culturii naţionale. In acelaş timp cu răspândirea slovei româneşti făcută prin reviste, gazete pentru popor, şezători, conferinţe, biblioteci, şcoli de adulţi să se dea populaţiei româneşti şi mijloacele, de luptă pentru propăşirea ei economică.

Este absolut necesar să se înfiinţeze cât mai multe şcoli de agricultură, viticultură, comerţ şi meserii, înzestrându-le cu un bogat material de experimentare şi cu cât mai multe internate sănătoase. Copiiilor de ţărani trebue să li se dea mijloacele ca să vină în cât mai mare număr la oraşe. Rezultatul va fi dublu: 1) Se va lumina şi întări însăşi acest element tânăr. 2) Se va contribui Ia formarea unei pletore naturale de propagandişti serioşi, cari, în-torcându-se în sânul familiilor lor, vor influenta şi vor schimba în spre bine şi în bună măsură mentalitatea părinţilor lor.

Nu e bine ca propaganda să se rezume Ia sfaturi, ci cu ajutorul statului, propagandiştii să facă şi operă de higiena şi asistentă socială.

A înfiinţa infirmerii comunale, băi comunale, în unele părţi grădini de copii, înseamnă a deschide ţăranului şi lucrătorului român drumul spre civilizaţie.

Dar pentruca toate acestea să fie mai uşor de înfăptuit, trebue să se aplice cât mai repede şi cât mai echitabil reforma agrară, la sate ş ; oraşe. Să nu se uite însă că pământul dat ţăranului nu va folosi la nimic, dacă nu i se vor


da şi uneltele necesare pentru lucru. La oraşe, elementul românesc, mai ales cel venit din vechiul regat, are o soartă şi mai vitregă. Românul dela oraş (din ţinuturile cu minoritari) este „străin în ţara lui". Nici 10'/o din această populaţie nu este stabilă pentrucă nare casă de locuit proprie.

Statul e dator să dea cât mai repede pământ de casă orăşenilor români şi să ia asupra sa şi construcţia locuinţelor.

Problema colonizărilor nu numai la sate ci şi la oraşe trebue studiată şi înfăptuită temeinic. Luând pe ţărani, pe lucrători, pe micii negustori şi industriaşi şi pe intelectuali, dintr'un loc al tării şi ducându-i în alt loc, să li se dea tot ce este necesar traiului lor.

Astfel, aceste elemente de întărire ale etnicului românesc nu se vor mai considera nişte venetici iar populaţia autohtonă le va acorda mai mult respect. Aceste colonizări sar putea realiza şi mai uşor dacă sar cere prin legile organice ale diferitelor funcţiuni publice, un stagiu anumit de şedere în alt loc decât cel de origină. Bine înţeles acest stagiu trebue început odată cu numirea funcţionarului. El trebue să fie fix şi pe cât posibil în locul liber preferat de candidat. In nici un caz nu trebue să se facă din aceasta o armă politică.

Dându-i-se de exemplu unui tânăr profesor bihorean, loc de casă şi alte înlesniri, la Bazargic sau Dorohoiu, după putină vreme el însuşi nu va mai voi să plece de-acolo. Ar fi la început şi nemulţumiri, dar dacă la baza acestor măsuri va fi sinceritate din partea guvernanţilor şi o puternică conştiinţă naţională din partea acestor tineri, însuşi strigoiul regionalismului va dispare.

De fapt, toată problema propagandei culturale stă aici. Nu trebue să exagerăm propaganda culturală în mijlocul minoritarilor, atâta vreme cât ea nu se face serios în mijlocul însuşi al Românilor autohtoni din ţinuturile cu minoritari. Niciodată nu se va putea vorbi şi s r i slova curat românească dacă la sate nu va fi învăţător care să poată vorbi şi seri bine această limbă şi dacă la oraşe nu vor fi profesori şi ofijeri care să înveţe pe elevii şi soldaţii lor graiul adevărat românesc. Câtă vreme intelectualitatea românească autohtonă dela oraşe şi din unele

sate nu va înţelege că în loc de a citi o gazetă sau o carte ungurească, nemţească sau rusească, e mai bine să citească una românească — şi aceasta nu din spirit de şovinism — nu se va ajunge la rezultatele dorite.

Dacă învăţătorul sau profesorul român va vorbi o limbă stricată, elevul lui o va vorbi la fel, şi acesta la rândul lui o va propaga mai depaile; astfel vom mai auzi multă vreme scripsală în loc de lucrare scrisă, muzeu în loc de sală de lectură şi ocupăciuni domestice în loc de lucrări acasă.

Spuneam la începutul articolului, că toată această chestiune este o problemă de stat. Am arătat în oarecare măsură ce ar putea face statul în această direcţie.

Cea mai eficace măsură însă — care în parte s'a şi aplicat în Basarabia — este aceea a propagandiştilor culturali, retribuiţi de stat

numai pentru aceasta. Recrutându-se cei mai buni învăţători şi profesori din toate părţile şi dăndu-li-se mijloace largi materiale, aceştia vor face după un program şi o directivă serioasă, mai mult şi în mai scurt timp, decât toti diletanţii de până acum.

Cu alte cuvinte, instituţia propagandei culturale trebue să fie statificată, fără a fi bagatelizată-Învăţătorul şi profesorul român, trimişi la graniţă pentru propagandă culturală nu pot să-şi depună toată munca şi priceperea de care sunt în stare când li se dă peste leafă derizoria sumă de 4—700 lei lunar.

Şi trebue să se ştie de către toată lumea că nu se poate face nimic în domeniul cultural fără contribuţia largă a corpului didactic.

Dealtfel şi până acum, tot ce s'a făcut mai serios pe acest tărâm tot dascălului şe datoreşte.

CELE TREI CRIŞURI IN TARA SCRISORI DIN 5UCUREŞTI

de Vasile Savel.

Sunt idei care îşi fac deodată drum în lume. Mulţimea, fascinată şi sugestionată, cade victima lor. Cuvîntul care exprimă ideia e pe buzele tuturor. E ceva plictisitor să auzi zilnic, de câteva sute de ori, aceleaşi cuvinte rostite cu convingerea priorităţii.

Aşa e şi cu vorba, îhtr'adevăr magică: descentralizare. Nu există aproape nimeni care să nu o repete şi desigur, cu convingere. Toti vor descentralizare. Cuvântul e lamodă. A intrat şi în capetele parlamentarilor şi dacă politicianii vor descentralizare, atunci de sigur, că toată lumea o vrea.

Propunem prin urmare descentralizarea parlamentului. Deocamdată un parlament pe regiuni şi cum ideia va prinde — prostiile prind repede fiind mai la îndemîna oricui — după aceia un parlament pe judeţe, apoi în fiecare oraş sau sat din judeţ cî

ORADEA-MARE. Aprilie 1925. - BCU Clujdspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47974/1/BCUCLUJ_FP... ·...

Documents

Transcript of ORADEA-MARE. Aprilie 1925. - BCU Clujdspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/47974/1/BCUCLUJ_FP... ·...