http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1218398498http://www.nemteanca.com/index.php/ro/?option=com_content&view=article&id=23&Itemid=28

       Opera Beijing este cunoscută în lume ca „opera din Orient”. Ea reprezină o fărămă din chintesenţa culturii chineze şi a primit numele de la oraşul Beijing.

     

Acest gen de creaţie artistică are o existenţă de peste 200 de ani. Are la origine mai

multe opere locale chinezeşti cu veche tradiţie din diferite zone, şi în special „huiban”,

tip de operă jucată în sudul ţării. În 1790. huiban şi-a făcut pentru prima dată apariţia în

Beijing la un spectacol prilejuit de ziua de naştere a împăratului. În acea vreme, în

nordul Chinei existau alte opere locale. În urma concurenţei, nivelul artistic al operei

huiban s-a ridicat rapid. La sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, s-

a definitivat stilul operei care a primit numele capitalei ţării.

Opera Beijing se situează pe primul loc între operele de origine chineză atât ca

număr de piese în repertoriiu, de artişti, formaţii şi spectatori, cât şi ca influenţă.

Opera Beijing este o creaţie artistică complexă. Intrigile şi personajele din operă sunt

descifrate prin cântece, text vorbit, gesturi, lupte şi dansuri. Sunt 4 categorii de roluri:

sheng (masculin), dan(feminin), jing (masculin) şi chou (masculin saufeminin), plus

câteva roluri auxiliare.

Pentru spectacol de operă, masca este o artă cu specific propriu. Toate trăsăturile

personajelor îşi găsesc expresia în mască. De regulă, personajele pozitive au feţe roşii,

azurii şi negre; cele neutre au feţe albastre; cele negative au feţe albe, galbene;iar

sfinţii, Buddha şi diavolii au feţe galbene.

Se consideră că ultimii ai ani secolului al 18-lea au constituit prima perioadă de

înflorire a operei Beijing. În aceea vreme, atât în rândul populaţiei simple, cât şi la

curtea imperială, se prezentau multe spectacole dintr-un repertoriu bogat. Larga

popularitate şi condiţiile materiale oferite de curtea imperială şi aristocraţi au permis

operei Beijing să cunoască o dezvoltare fără precedent.

Între anii 20 şi anii 40 ai secolului trecut, se poate voarbi de a doua perioadă de aur. S-au

format 4 şcoli principale, reprezentate de Mei Lanfang (1894-1961), Shang Xiaoyun(1900-

1976), Cheng Yanqiu(1904-1958), respectiv de Xun Huisheng(1900-1968)。 Fiecare şcoală

avea un mare număr de artişti renumiţi. Aceştia jucau în oraşele mari precum Shanghai

şi Beijing, Graţie lor, opera Beijing a ajuns la apogeu.

Mei Lanfang a fost interpretul cu cea mai mare faimă în lume. A început să

deprindă această artă când avea doar 8 ani şi a apărut pentru prima dată pe scenă la

11 ani. În cariera sa de peste 5 decenii de actor care juca roluluri dan, a adus contribuţii

importante în domeniile muzicii vocale, coregrafiei, muzicii clasice, costumaţiei şi

machiajului, formându-şi un stil artististic propriu. În 1919, o trupă condusă de el a

efectuat un turneu în Japonia. A fost prima prezenţă a operei Beijing peste hotare. În

1930, turneul trupei conduse de Mei în Statele Unite s-a bucurat de un mare succes. în

1934, actorul a făcut o vizită în Europa. De atunci, străinii au început să cunoască

aceste creaţii chinezeşti.

În perioada aplicării politicii de reformă şi deschidere, opera Beijing a făcut noi progrese. Fiind

o artă tradiţională importantă, s-a bucurat un un puternic sprijin din partea guvernului. La Teatrul

Chang’an de pildă, se prezintă în tot cursul anului creaţii de operă Beijing. La

concursurile de interpretare organizate pentru amatori participă totdeauna pasionaţi din

toate colţurile lumii. Opera Beijing este frecvent inclusă în schimburile culturale ale

Chinei cu străinătatea.

Această săptămână Galeria Naţională de Artă din Beijing găzduieşte câteva reprezentaţii ale

renumitului teatru de umbre chinezesc.

Se zice că teatrul chinzesc de umbre şi păpuşi are o istorie care coboară în timp cu 2000 de ani, când concubina preferată a împăratului Wu a murit din cauza unei boli. După această întâmplare împăratul îi simţea lipsa atât de mult încât şi-a pierdut orice dorinţă de a mai fi conducator al statului său. Într-o zi, unul dintre miniştrii săi, văzând copiii cum se jucau cu păpuşi, a observat cum umbra acestora se proiecta atât de viu pe podea. Inspirat de această imagine, ministrului i-a venit o idee: a confecţionat o păpuşă din bumbac care să-i semene concubinei şi apoi a pictat-o. Când s-a întunecat, el l-a invitat pe împărat la un spectacol de teatru de păpuşi în care lumina venea din spatele unei cortine. Împăratul a fost foarte încântat. Această poveste, care este înregistrată în cărţile oficiale de istorie, se crede a sta la originea teatrului de umbre chinezesc.

Păpuşile erau la început confecţionate din hârtie, iar mai tarziu, din piele netabacită de măgar sau de bou. De aceea chinezii numesc teatrul de umbre " pi ying ", care literal tradus înseamnă umbre de figurine din piele. Teatrul de umbre era foarte popular în timpul dinastiilor Song si Tang din China.

Teatrul era legat de politică. În Beijing, de exemplu, în timpul împăratului Kangxi, această formă de artă populară era atât de mult apreciată încât la casa fiecărui prinţ existau câte 8 păpuşari bine plătiţi. Când conducerea manciuriană şi-a extins ocupaţia în diferite zone ale Chinei, aceasta a motivat că datorită barierelor de limbă nu poate aprecia felul local de spectacol şi atunci, din 1796 până în 1800, guvernul a interzis reprezentaţiile de teatru pentru a preveni împrăştierea unor mesaje care ar fi condus la răscularea ţăranilor la acea vreme. Tocmai în anul 1821 spectacolele de teatru au fost reluate.

Astăzi, teatrul de umbre este pe cale de dispariţie, ca şi alte forme tradiţionale de artă folclorică.

Ca trăsături specifice ale acestui tip de spectacol avem: muzica tărăgănată, rafinatele sculpturi tăiate în piele, culoarea lor ţipătoare şi spectacolul foarte vioi.

Poreclit şi afacerea celor 5, o trupă de teatru are în componenţă 5 oameni. Unul manuieşte păpuşile, unul cântă la corn, unul cântă la vioara banhu, unul are în grijă instrumentele de percuţie, iar un altul este solist vocal. Vocalistul îşi asumă rolurile tuturor celorlaţi, ceea ce este foarte greu. Şi asta nu e tot, cântăreţul trebuie să ştie să folosească alte peste 20 de feluri de instrumente muzicale,

într-un singur spectacol. Aceste instrumente muzicale stravechi înfrumuseţează această artă populară străveche.

Scena pe care se joacă este formată dintr-un ecran de pânză albă pe care se proiectează figurinele plate ale păpuşilor. Păpuşile folosite sunt similare ca tehnică cu cele taiate în hârtie (un alt mestesug chinezesc), cu diferenţa că primele sunt alcătuite din mai multe părţi legate cu sfoară între ele, care permit o mânuire uşoară. Scena este simplă şi rudimentară. Însă spectacolul desavărşit este cel care atrage publicul. Operatorul mânuieşte 5 păpuşi în acelaşi timp, fiecare dintre ele având trei beţişoare prin care se mişcă păpuşa. Deci, 10 degete mânuiesc 15 beţişoare. Nu-i de mirare că operatorul a fost comaparat cu zeitatea budistă Kwan-in cu cele 1000 de mâini.

Pentru a depăşi limitele impuse de faptul că păpuşile pot fi văzute numai din profil, în teatrul de umbre se foloseşte exagerarea şi dramatizarea. Feţele şi costumele păpuşilor sunt vioaie si umoristice. Culorile vii şi sculptura elegantă a liniilor fac din aceste figurine adevărate opere de artă.

Se spune că teatrul de umbre din provincia Shanxi este cel mai tipic pentru acest gen de teatru. Iar vechea stradă din Shuyuanmen este locul ideal de unde a-ţi putea alege ca suveniruri aceste păpuşi. Cu figurile si posturile lor diferite, acestea ne dezvăluie o lume specială.

Opera Beijing este cunoscută în lume ca „opera din Orient”. Ea reprezină o fărămă din chintesenţa culturii chineze şi a primit numele de la oraşul Beijing.Acest gen de creaţie artistică are o existenţă de peste 200 de ani. Are la origine mai multe opere locale chinezeşti cu veche tradiţie din diferite zone, şi în special „huiban”, tip de operă jucată în sudul ţării. În 1790. huiban şi-a făcut pentru prima dată apariţia în Beijing la un spectacol prilejuit de ziua de naştere a împăratului. În acea vreme, în nordul Chinei existau alte opere locale. În urma concurenţei, nivelul artistic al operei huiban s-a ridicat rapid. La sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, s-a definitivat stilul operei care a primit numele capitalei ţării.

Opera Beijing se situează pe primul loc între operele de origine chineză atât ca număr de piese în repertoriiu, de artişti, formaţii şi spectatori, cât şi ca influenţă.

Opera Beijing este o creaţie artistică complexă. Intrigile şi personajele din operă sunt descifrate prin cântece, text vorbit, gesturi, lupte şi dansuri. Sunt 4 categorii de roluri: sheng (masculin), dan(feminin), jing (masculin) şi chou (masculin sau feminin), plus câteva roluri auxiliare.

Pentru spectacol de operă, masca este o artă cu specific propriu. Toate trăsăturile personajelor îşi găsesc expresia în mască. De regulă, personajele pozitive au feţe roşii, azurii şi negre; cele neutre au feţe albastre; cele negative au feţe albe, galbene;iar sfinţii, Buddha şi diavolii au feţe galbene.

Se consideră că ultimii ai ani secolului al 18-lea au constituit prima perioadă de înflorire a operei Beijing. În aceea vreme, atât în rândul populaţiei simple, cât şi la curtea imperială, se prezentau multe spectacole dintr-un repertoriu bogat. Larga popularitate şi condiţiile materiale oferite de curtea imperială şi aristocraţi au permis operei Beijing să cunoască o dezvoltare fără precedent.

Între anii 20 şi anii 40 ai secolului trecut, se poate vorbi de a doua perioadă de aur. S-au format 4 şcoli principale, reprezentate de Mei Lanfang (1894-1961), Shang Xiaoyun(1900-1976), Cheng Yanqiu(1904-1958), respectiv de Xun Huisheng(1900-1968)。 Fiecare şcoală avea un mare număr de artişti renumiţi. Aceştia jucau în oraşele mari precum Shanghai şi Beijing, Graţie lor, opera Beijing a ajuns la apogeu.

Mei Lanfang a fost interpretul cu cea mai mare faimă în lume. A început să deprindă această artă când avea doar 8 ani şi a apărut pentru prima dată pe scenă la 11 ani. În cariera sa de peste 5 decenii de actor care juca roluluri dan, a adus contribuţii importante în domeniile muzicii vocale, coregrafiei, muzicii clasice, costumaţiei şi machiajului, formându-şi un stil artististic propriu. În 1919, o trupă condusă de el a efectuat un turneu în Japonia. A fost prima prezenţă a operei Beijing peste hotare. În 1930, turneul trupei conduse de Mei în Statele Unite s-a bucurat de un mare succes. în 1934, actorul a făcut o vizită în Europa. De atunci, străinii au început să cunoască aceste creaţii chinezeşti.

În perioada aplicării politicii de reformă şi deschidere, opera Beijing a făcut noi progrese. Fiind o artă tradiţională importantă, s-a bucurat un un puternic sprijin din partea guvernului. La Teatrul Chang’an de pildă, se prezintă în tot cursul anului creaţii de operă Beijing. La concursurile de interpretare organizate pentru amatori participă totdeauna pasionaţi din toate colţurile lumii. Opera Beijing este frecvent inclusă în schimburile culturale ale Chinei cu străinătatea.

Mastile sunt un subiect de psihologie colectiva, de istorie şi filozofie a culturii. Destinate petrecerilor travestiurilor, mastile populare, incarcate cu semnificatii din ce in ce mai vagi, au ramas ca un soi de martori ai mentalitatilor trecute. Personaje din mitologia populara şi din folclor sunt prezentate si ele in aceasta lume fantastica ce se dezlantuie cu taria unui ritual la anumite date ale anului, cum ar fi Craciunul, Anul Nou, de Rusalii, sau cu prilejul unor evenimente placute sau mai putin placte din viata omului cum ar fi: Nunta, botezul, moartea.