Horia Bădescu: Provincialismul fudulTheodor Codreanu: O acoladă la AcoladeFlorin Horvath: Aethicus Histricus,

un străromân binecuvântatIlie Popa: Făuritori ai Marii Uniri,

martiri în închisorile comuniste (X)Radu Homescu: Un bust Eminescu

de Romul LadeaEufrosina Otlăcan: Răsfoind ziarul

La Roumanie din anul 1920Filofteia Pally: Traian Herseni, sociolog

cu vocaţie enciclopedicăLiliana Aron: Portretul unui erudit:profesorul Ion Popescu­SireteanuIon Pătraşcu: La fraţii noştri

din Bucovina şi BasarabiaElis Râpeanu: Epigrama potatorică

Oaltă formulare a „egalităţii” dintitlu este omul nou = sclavul detip nou. Sună un pic exagerat,

dar despre asta e vorba, ba poate chiar maimult. Am mai vorbit în altă parte, când pri­veam istoria „de sus”, despre nevoia umani­tăţii (a unei părţi din aceasta) de resurse,forţă de muncă şi pieţe de desfacere. Scla­vul tradiţional era folosit mai ales ca forţăde muncă (eventual ca gladiator, soldatetc., dar tot cam aia este). Sclavul modern,rezultatul unui „sclavagism de catifea”, înmare măsură liber consimţit, este de altănatură, mult mai complexă, şi este resursădin mai multe puncte de vedere.

Sintagma om nou a fost folosită pentruprima dată, se pare, de Apostolul Pavel, laînceputurile creştinismului, numind omullumii noi, creat „după chipul şi asemănareaDomnului”, omul îndumnezeit, subiectal Decalogului şi al credinţei, speranţeişi, peste toate mai mare, al iubirii.

Înţelesul a fost total răsturnat ulterior,la vremea Renaşterii şi Iluminismului,împins spre raţionalism, materialism,

„eliberarea de zei”, cu revenirea explicităîn uz a termenului la vremea comunistă.De fapt, preocuparea pentru crearea unuiasemenea om s­a generalizat în secolulXX, „cel mai scurt dintre toate…”, mai întâiîn partea de lume dominată de marxism şinazism, dar şi în deceniile din urmă, post­naziste, post­comuniste, cunoscute dreptconsumerist­globalizatoare. Prolii lui Orwellsunt prototipul literar, prin propagandătenace subjugat până la fanatism Frateluimai Mare; omul muncii din ţările socialisteera menit a deveni „om nou” prin „reeduca­re” (trecând şi prin experimente criminale,cum a fost cel de la Piteşti). Lucrurile sunt,desigur, mai complicate. Revoluţia Francezăde la 1789, Revoluţia Bolşevică de la 1917,ba chiar şi Revo/Loviluţia din decembrie1989 au încercat mai întâi şi, în oarecaremăsură, au şi reuşit, să elimine „omulvechi”, aristocraţie, nobilime, „burghezo­moşierime”, „naţional­comunişti”, folosindghilotina, glonţul, închisorile şi canalul,mai recent, cuvântul menit să anihileze,manipularea. După care, a început reedu­carea celor meniţi a ajunge resurse. Propa­ganda/minciuna, cu cât mai grosieră, cuatât mai eficientă (în romanul lui Orwell, darşi la Goebbels, Lenin, Stalin şi descendenţiilor), „nouvorba”, limbajul de lemn carespală creierele, cu continuarea directă încorectitudinea politică din ultima jumătatede secol, de azi şi, probabil, pentru încăo scurtă perioadă. Se adaugă „legareade scaun”, de locul de muncă, prin împru­

muturi, „sechestrarea înprezent” despre care vor­beam într­un text anterior,viaţa într­o metropolă.(Dacă aţi zburat vreodatăcu avionul pe deasupraunui oraş mare, dimineaţasau după­amiaza, cusiguranţă aţi observatşirurile nesfârşite demaşini care vin dinspresuburbii în zori şi se întorcseara; ele duc la „loculde muncă” milioanele deproli moderni constrânşi

la o viaţă de o repetitivitate de automatfinit determinist.) Se adaugă „închidereaîn bulă”, fie ea bulă Facebook sau dealtă natură, cu limitarea drastică, dacănu şi selectarea interesată a informaţieidisponibile (s­a inventat şi un termenspecific, parcă anunţând o nouă specie,omul­reţea, mai anglofon spus, neţianul).

Resurse de ce fel? Forţa de muncăeste doar o ipostază. „Omul nou”este însă şi consumator, iar asta

e la fel de important ca munca pe care oface; el produce, el cumpără, profitul mergela… „proprietarul” celor două resurse,la „patronul capitalist” (nu ştiu cum să­lnumesc altfel, nici nu am loc aici pentrua nuanţa). Şi mai este şi alegător, o altăipostază fără de care establishmentul şi­arpierde legitimitatea, s­ar prăbuşi pur şisimplu (mai ales dacă votanţii, suporteriiunui partid, demonstranţii de stradă saupe web ar deveni suficient de lucizi). Şi,se mai pot adăuga situaţii în care oameniisunt folosiţi ca resurse – prostituţia esteun prim exemplu la îndemână.

Cine sunt beneficiarii? Nu caut răs­punsul înspre conspiraţii mondiale, maimult sau mai puţin oculte, nu cred pânănu le văd, ci mai degrabă cred într­o sincro­nizare pernicioasă a unor interese dintrecele mai diverse, dar care conlucrează,coordonat uneori sau doar concomitent,în a influenţa evoluţii/procese care le suntfolositoare: corporaţii transnaţionale,adesea mai bogate–puternice decât multestate, guverne, cu precădere ale unordefuncte imperii mereu încercând să revinăpe hartă, cu un nivel mai jos – partide,servicii/laboratoare, ONG­uri, transversalpeste toate acestea şi folosiţi pentrupropagandă – filosofi şi economişti, şcolifilosofice şi economice (decăzute în şcoliideologice). Într­o altă formulare – o „boalăde creştere” (ori bătrâneţe?) a omenirii,aşadar, inevitabilă (mai ales că acum şimijloacele practice de a produce „oameninoi”, cu largul lor concurs, s­au diversifi­cat­eficientizat atât de mult, iar „victimele”şi­au pierdut nu numai rezistenţa, ci,în mare măsură, şi discernământul).

Un „analist politic” estima undevacă în România actuală cam douătreimi dintre cetăţeni sunt/suntem

„oameni noi”. Nu ştiu cum se poate evaluaproporţia respectivă, dar aş pune o între­bare „ortogonală”, la fel de grea, dar maiimportantă/educativă, pentru că nu ne maidă posibilitatea să ne refugiem în treimea„supravieţuitoare”: cât la sută din fiecaredintre noi este „om nou”? Vă sugerezsă nu vă grăbiţi să fiţi prea optimişti…

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020

cy

mk

Din sumar:

www.curteadelaarges.ro

Revista apare sub egida Centruluide Cultură şi Arte „George

Topîrceanu” din Curtea de Argeşşi a Asociaţiei Culturale

„Curtea de Argeş”.

ORAª REGAL

Omul nou ­ om resursăGheorghe PĂUN

Monumentul Eroilor din Lipceni,raionul Rezina, Basarabia

Revistã de culturã

Contele Wolkenstein s­a întors din Parisla Viena şi, după mărturisirile saleproprii, e foarte mulţumit de rezultatele

misiunii lui în cestiunea Dunării. (…)Îngrijirile lui Pesther Lloyd că d. conte ar fi

trecut dincolo de marginea delicată unde începesacrificarea a chiar drepturilor Austro­Ungarieisunt îngrijiri ele înşile de­o natură foarte delicatăşi dovedesc o stare de extremă nervozitate.D. conte n­a putut trece dincolo de acea gingaşămargine de vreme ce Austro­Ungaria nu are înapele Dunării de Jos niciun drept, absolut nici­unul decât acela pe care­l are China şi Japoniaşi orice altă putere de pe glob: dreptul libereinavigaţiuni. Interese o fi având, nu tăgăduim,dar drepturi nu are, şi o dovadă că nu le aree că umblă după ele cu lumânarea şi poate căva găsi din nou ceea ce caută: pricină şi ceartă.

Şi sperăm că nici nu le va avea până cândAustro­Ungaria se va sili din răsputeri să rămânăstrăină poporului românesc, până ce acest popornu va avea dincolo de munţi un teren public dedezvoltare cum îl au celelalte. Până ce domniimaghiari vor pretinde a­l maghiariza cu de­a sila,zece milioane de guri şi zece milioane de inimivor striga în contra Austro­ Ungariei, căci politi­ceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastrăde rasă şi de limbă e o realitate atât de mareşi de energică încât nici ignoranţa, nici sila n­opot tăgădui. Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, niciTeofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei,să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şicugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă multtimp, dar astăzi nu se mai poate. Azi limba esteuna de la Satmar pân­în Cetatea Albă de lângăNistru, de la Hotin pân­în Graniţa militară, azidatina e una, rasa e una şi etnologic e unulşi acelaşi popor, care nu mai doarme somnulpământului şi al veacurilor.

Ceea ce numesc maghiarii ideea lorde stat e istoriceşte un neadevărşi, ca realitate etnologică,

asemenea un neadevăr. Încă din sutaa treisprezecea poporul românescavea ţinuturile lui proprii, legea luiproprie – antiquam et aprobatamlegem –, principii proprii, autorităţileproprii elective, fără niciun amestecdin partea Coroanei ungureşti. Eraun neam de ostaşi, oameni de arme,un popor aliat maghiarilor, nu supuslor, atât de puţin supus încât notarulregelui Bela nu se sfieşte a­şi încuscripe cei întâi regi de rasă arpadianăcu fiicele Domnilor români anterioriînfiinţării statelor dunărene. Notarulpoate fi apocrif, poate fi dintr­un veacmai târziu, dar psihologic şi pentrurespectul ce­l are pentru poporulnostru e desigur o probă când lasăsă răsară chiar dinastia cea mai veche

maghiară din leagănul unei mume române. Dars­au întins românii, dar au cuprins ţinuturi încare nu fuseseră, dar dintr­un mic neam de ostaşia devenit un mare neam de agricultori? Afacerealor. S­au întins prin dreptul cel mai sfânt dintoate, prin dreptul muncii. Cu munca şi­a pro­curat pământul strămoşesc şi, prin colţurile undeintraseră străini, cu munca­l va şi ţine. Dacăiobăgia a existat, ea a fost un contract de muncăşi această muncă seculară a cucerit Ardealul.Aţi condamnat părţi întregi ale poporului nostrula iobăgie, repetând asupră­i blestemul ceDumnezeu l­a rostit asupra lui Adam: ,,În su­doarea frunţii tale îţi vei câştiga hrana de toatezilele!” Dar rasa de stăpânitori fino­tartari a uitatcă Dumnezeu nu poate blestema, că blestemulbiblic a fost o binecuvântare, căci în acea muncăera viitorul poporului românesc, în acea muncănumărul lui mare, sănătatea inextricabilă asufletului şi a trupului lui. Prin muncă şi­a cuceritţinuturile, prin muncă a ajuns a se cunoaştepe sine însuşi, prin muncă a ajuns acolo încâtîi e ruşine şi silă de a deveni maghiar.

Dacă dar din realitatea că există negoţ austriacpe Dunărea de Jos, şi există pentru că am îngă­duit să existe, poate rezulta ceva, din realitateaşi mai mare că o jumătate a poporului românesctrăieşte în statul Habsburgilor – pe care Dumnezeusă­i aibă în sfânta sa pază – rezultă în mod legitimaşteptarea ca să ne vedem respectată limba,datina, individualitatea noastră etnică, bunurileconştiinţei noastre. Pacea naţională cată săpreceadă pacea economică. Când poporul româ­nesc va avea în monarhie drepturi egale cu celece le au croaţii, polonii, cehii, Austro­Ungariava înceta de­a fi un stat străin pentru noi şi puţinne va păsa dacă produsele Ardealului românescar inunda pieţele noastre ori viceversa. Poporulromânesc, politiceşte despărţit sub doi monarhi,ar forma două zone deosebite de producţiuneşi de schimb şi nu ne îndoim că român cu româns­ar înţelege şi că niciodată n­ar mai fi vorba de

conflicte economice,nici de aversiunipolitice între monarhiahabsburgică şi statullatin de lângă Dunăre.(Timpul, 3 aprilie 1882)

Zilele acestes­a produsîn sferele

didactice din capitalăo agitaţiune care poateavea curioase urmăripentru instrucţianoastră publică.

Unul dintre cei maidiligenţi profesori dela Liceul Matei Basarab,d. Filibiliu, a dat unuibăiat insolent o palmă.

Băiatul, repetent şi­oadevărată calamitate pentru clasa I a acelui liceu,n­a îndrăznit să ceară de la direcţie satisfacţiunepentru acest atac la demnitatea lui de om şi decetăţean liber; părintele lui însă, ştiindu­se omcu trecere în sferele astăzi dominante, a cerutsatisfacţie de la minister şi a mai publicat înacelaşi timp prin Războiul articole pline de insultela adresa d­lui Filibiliu, ba nici nu s­a mulţumitcu atâta, ci s­a mai dus şi la cancelaria liceului,ca să „facă gură”. Ministerul, strâmtorat cumse vede şi supus vreunei porunci de „mai sus”,în loc de­a privi întreagă această „cauză” ca unbagatel, trimiţându­l pe copil cu tată­său cu totla direcţia liceului, cum cereau interesele buneiorânduieli, a dat ordin ca din profesorii de laLiceul Sf. Sava să se constituie un juriu caresă­l judece pe d. Filibiliu. Juriul, informându­sedespre cele petrecute şi aflând că băiatul pălmuitnu numai că e repetent, ci totodată unul dincei mai înrăutăţiţi, care strică prin purtarea luiîntreaga clasă, şi că părintele lui a făcut o cauzăcelebră din pălmuirea fiului său, s­a pronunţatpentru primirea concluziunilor raportului datde revizorul general care anchetase cazul şiexprimase părerea că ar fi destul să i se cearăd­lui Filibiliu declaraţia că nu va mai aplicape viitor asemenea pedepse.

Suntem de părerea că juriul a mers preadeparte. (…)

Nu e destul nici atât; onorabilul Minister alCultelor şi Instrucţiei Publice, ascultând consiliulpermanent, a pus sentinţa juriului ad acta şi adispus, drept pedeapsă, permutarea d­lui Filibiliula gimnaziul din Focşani.

Iacă ceva şi nou şi nemaipomenit în ţaranoastră: amovibilitatea profesorilor cu titludefinitiv. Nu mai rămâne decât ca să se voteze olege prin care să se stabilească ca de aici înaintecopiii să­şi aleagă singuri profesorii, ca să avemşi în instrucţie corelatul celebrei electivităţia magistraturii. (Timpul, 5 martie 1882)

Redactor­şef : Gheorghe Păun

Colegiu redacţional: SvetlanaCojocaru – membru corespondental Academiei de Şt i inţe a Moldovei,Chiş inău, Florian Copcea – scriitor,membru al USR ş i USM, Drobeta­Turnu Severin, Ioan Crăciun –director al Editurii Ars Docendi,Bucureşt i, Spiridon Cristocea – conferenţiar la Universitatea Piteşti, DumitruAugustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – lector laUniversitatea Piteşt i, Marian Nencescu – cercetător asociat la Institutulde Filosofie al Academiei Române, Filofteia Pally – expert naţ ional etnolog,Muzeului Viticulturii ş i Pomiculturii Goleşt i, Argeş, Cornel Popescu – directoral Muzeului Judeţean Argeş, Piteşt i, Octavian Sachelarie – director alBibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu”, Piteşt i, Adrian Sămărescu – conferenţ iarla Universitatea Piteşt i, Ion C. Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşt i,Maria Mona Vâlceanu – scriitor, Piteşt i, Constantin Voiculescu – profesor,Curtea de Argeş

Revistă lunară de culturăApare sub egida Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu” (Bv. Basarabilor 59)

şi a Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”Redacţia: Str. Schitului 45A, 115300 Curtea de Argeş

Tiparul: Venus Printing Solutions SRL, Iaşi

E­mail: curteadelaarges@gmail.comWebsite: www.curteadelaarges.ro Abonamente se pot face direct la redacţ ie, trimiţând contravaloarea (60 lei/an) în contul specificat mai josş i , prin e­mail, adresa poştală .

ISSN: 2068-9489Întreaga răspundere ştiinţifică, juridică şi morală pentru

conţinutul articolelor revine autorilor. Reproducerea oricăruiarticol se face numai cu acordul autorului şi precizarea sursei.

Revista poate fi sponsorizată prin Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, CIF 29520540, Banca Transilvania, IBAN RO38 BTRL RONC RT0V 1516 7901.

Curtea de la Argeş

Domnul Eminescu scris­a

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 20202

Toate­s vechi şi nouă toate...

Monumentul luiMihai Eminescu

de la C. de Argeş

Am vorbit nu depuţine ori desprenerecunoştinţa pe

care o manifestăm faţă deaceia care, nefiind românide sânge, sunt, sufleteşteşi manifest, mai aproapede valorile acestui pământ şiacestei spiritualităţi decât mulţi

dintre aborigeni. Aceasta, cu atât mai surprinzător,în contextul unei atitudini de relativizare a valorilornaţionale de un criticism absurd şi deşănţat uneori,care privilegiază tot ceea ce este valorizat de vocilede aiurea ori vine din orizonturi culturale aparentmai pricopsite. Fiindcă una e să nu fii profet în satultău şi alta e ca satul însuşi să­şi pună la îndoialăsau să­şi minimalizeze existenţa.

Aşa încât, dacă nu mă mai uimeşte acestcosmopolitism prost înţeles, acest fals sincronism,care face parte din zona de umbră a specificităţiinoastre şi care ne­a condus, cel mai ades, lacultivarea maiorescienelor forme fără fond, rămâninterzis la ingratitudinea cu care facem sourde oreillela entuziastele şi argumentatele evidenţieri alecalităţilor noastre spirituale şi existenţiale pe care leconstată, cu obiectivitate, personalităţi ale altor spaţiila atingerea cu ţinuturile daco­romane. Ori dacă leluăm în seamă, ne grăbim să le bagatelizăm sausă le facem mai mult sau mai puţin uitate în vreunprăfuit sertar al memoriei colective: de la istoriciiBonfinius şi Leonclavius, la poeţii Stavrinos şiPalamedes – glorificatori ai lui Mihai Viteazul,„condotierul” cum îl numesc semidocte spirite subţiride pe la noi – şi Martin Opitz – căruia apa Ampoiuluiîi îngână încă dorul de Zlatna, unde n­am fost încăîn stare să­i ridicăm un bust celui care ne­a datcel mai vibrant omagiu adus de un străin românităţii– la Jean Biès, Gérard Bayo ori Pablo Neruda, dela Ramon de Basterra şi Paul Morand la CatherineLalumière, de la sultanul Baiazid al II­lea, lageneralul Berthelot ori chiar mareşalul Mackensen.

„Sătui de România”, ocolim sau deseori devenimamnezici la patetice declaraţii de iubire precumaceea a părintelui Steinhardt: „Cu ce drept îl iubescpe Eminescu? Fără niciun drept. Prin declaraţieunilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptulsă iubească, oricât de nevolnic şi neîndreptăţit este.Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poateprivi un rege. Tot astfel, fără nicio justificare, iubescîn mod arbitrar şi total poporul român şi fenomenulromânesc.”, ori a lui Ştefan J. Fay, franco­secuiul aicărui strămoşi s­au împământenit în Ardeal încă dinvremea cruciadelor: „Primul şi cel mai puternic atributal apartenenţei la un neam ţine de cultura în caretrăieşte omul. Limba şi cultura mi­au dat mie Patria.Ele m­au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilorîntrebări pe care le punea istoria, l­a făcut românopţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti înproblema Transilvaniei. Pentru el dreptatea i­a impusatitudinea. Pentru mine nu a existat chestiuneaalegerii. M­am născut într­o cultură, într­o limbă, într­oprivelişte dominată de această limbă, al cărui farmecşi bogăţie transcendentală le­am simţit din copilărie;nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu căaceastă Românie este asediată fără încetare de toţiduşmanii şi chiar de prietenii ei, dar nu mă voi predacelor care încearcă a­mi jefui ori denigra Patria.”

Această ardentă şi vibrantă mărturisirede credinţă, care ar merita să se afle la locde cinste în fiecare şcoală românească, se

găseşte pe coperta a patra a unei exemplare lucrărisintetice asupra chestiunii Transilvaniei, Transilvania –Un mileniu în 51 de ani, publicată în ediţie bilingvăla Editura SAWAS din Nisa, la aproape un deceniude la moartea autorului, de către fiul acestuia, în chiaranul Centenarului Marii Uniri. O pledoarie magistrală,de o logică impecabilă, slujită de argumente istoriceirefutabile asupra dreptăţii cauzei româneşti în secu­larul Contencios Româno­Ungar, pe care milenaris­mul revizionist îl readuce cu obstinaţie în actualitate.

Trebuie spus că tatăl lui Ştefan J. Fay, baronulJoseph de Fay, jurist şi poliglot (cunoştea 14 limbi),deputat al secuilor, a învăţat limba română pentrua citi, la 19 februarie 1919, în Parlamentul României

Mari, declaraţia de adeziune a acestora la unireaTransilvaniei cu România. E bine de ştiut că, spredeosebire de unguri, secuii, cei folosiţi acum înscopuri iredentiste, au recunoscut actul de la AlbaIulia. Dând curs solicitării Regelui Ferdinand, baronulJoseph de Fay va intra în diplomaţie, reprezentândRomânia în Japonia şi Belgia, unde moare încircumstanţe neelucidate, sub suspiciunea unuiasasinat comandat de iredenta maghiară.

Să ne întoarcem însă la scriitorul Ştefan J. Fay.Cunoscut în lumea literară românească de cătregeneraţiile mai vechi, autorul memorabilului romanMoartea baroanei şi­a trăit ultima perioadă a vieţiila Nisa, în fermecătoarea Provenţă/Provence, deunde au venit strămoşii săi, cu secole în urmă, înTransilvania. L­am cunoscut în anii în care m­amaflat la Centrul Cultural de la Paris şi am avuto relaţie extrem de cordială cu acest om de oremarcabilă distincţie şi civilitate, de o modestie caree apanajul spiritelor înalte şi care a rămas român get­

beget până la capăt.Mereu atent la tot ceeace însemna o atingerea României „asediatăfără încetare de toţi

duşmanii şi chiar de prieteniiei”, mereu gata să reacţio­neze faţă de „aceia careîncearcă a­mi jefui oridenigra Patria”.

Aşa se face căvolumul despre care vorbim se deschide,în chip de prefaţă, cu o scrisoare de protest,

extrem de argumentată, la declaraţiile făcute înianuarie 1990, la Budapesta, de către preşedinteleFrançois Mitterand, în chestiunea minorităţii maghiaredin ţara noastră. Scrisoarea ar fi trebuit să aparăîn presă, însă la scuzele ambasadorului Franţei laBucureşti, la acea vreme Jean­Marie le Breton, undevotat prieten al României pe care l­am cunoscutîn anii de diplomaţie în Hexagon, care a explicat căa fost o gafă diplomatică neintenţionată, acest lucrunu s­a mai întâmplat. De ce a simţit nevoia ŞtefanJ. Fay să facă publică această scrisoare după atâtavreme? Pentru că, scrie el: „Iată, timpul trece şi forţeanacronice continuă agitaţii de rău augur pentruliniştea continentului. Faţă de ele, argumenteleadresate în 1990 unei mari personalităţi a politiciieuropene vor fi şi azi valabile ca opoziţie la atentatoriiistoriei.” Să notăm că lucrarea, editată bilingv cuocazia Centenarului, a fost publicată în Ţară în 2006şi receptată, ca şi ediţia din 2018, mai degrabă printăcere decât prin entuziasmul care ar fi trebuit săînsoţească un document ce susţinea, cu patosulunei nesecate iubiri şi cu argumente peremptorii, denecontrazis, falsitatea concepţiei milenariste maghiareşi evidenţa istorică a posesiunii de drept a românilorasupra Transilvaniei. Reamintind istoria infiltrăriiungurilor în aceste ţinuturi, cu formaţiuni voievodaledeja constituite, şi combătând teoria roeslerianăa vidului, subliniind, cu date clare, statalitateaTransilvaniei de­a lungul istoriei, ca voievodatautonom în raport cu Regatul Ungariei, dar şi cuputerile suzerane care i­au succedat pentru trei sutede ani, după desfiinţarea acestuia la 1526, în urmadezastrului de la Mohaci, arătând că de la 1301, anuldispariţiei dinastiei arpadiene, până la transformareaUngariei în paşalâc, „istoria maghiară e la îndemânaunor regi de naţiune diversă”, inclusiv români,

împlinind prin ea „misiunea apostolică a lupteiîmpotriva semilunii”. Şi concluzionând: „Ungaria nuse deşteaptă la viaţa de stat autohton decât printr­oconjunctură fericită după înfrângerea Austriei decătre Prusia, în 1867”, prin crearea dualismului caredesfiinţa statalitatea seculară a Transilvaniei în daunachiar a celor care apăraseră Imperiul Austriacîmpotriva Revoluţiei maghiare de la 1848, româniimajoritari. Tocmai pentru că aceasta avusese cascop, declarat de către Kossuth în Parlamentulde la Budapesta, includerea Transilvaniei în Ungariaşi maghiarizarea tuturor naţionalităţilor din patrie,misiune primită cu vii aplauze, peste care răsunase,însă, teribilul avertisment al contelui Széchenyi: „Prinfapta ta sapi pentru Ungaria un mormânt din careea nu va ieşi o mie de ani!” „În rezumat, scrie Fay,putem spune deci: MILENIUMUL UNGARIEI – DA!MILENIUMUL UNGARO­TRANSILVANIEI – NU!”

„Cum să­mi închei această tristămeditaţie?, se întreabă Ştefan J. Fay.Dacă lucrurile urâte s­ar fi oprit odată

cu sfârşitul Primului Război Mondial şi cu întregireaŢării, aş fi trecut peste vorbele lui Octavian Goga cumcă: O mână de prietenie nu se poate întinde peste

cadavrul unui frate şi mâna ar fi fost întinsă.Dar lucrurile urâte nu se opresc. Atacurileîmpotriva României continuă pe doctrinamileniumului devenit dincolo de Tisa, parcă,religie de stat.” În acest context, scriitorul nupoate să nu evoce Oradourul Transilvanieicare „sub ocupaţia horthystă s­a numitCamăr, Păuşa, Mureşenii de câmpie, Zalău,Fântâna Mare, Trăznea, Ip, Moisei,Huedin... Aceste nume sfinţite de sângelecurs ar trebui să fie cunoscute în toatăEuropa, cum sunt cunoscute toate marileorori ale hitlerismului. Dar Europa tace cânde vorba de crimele făcute de horthyşti.”

Europa tace în multe privinţe, atuncicând adevărul nu convine. Iar românulintegral în integralitatea românităţii sale,care e scriitorul Ştefan J. Fay, nu poate sănu citeze, în oglindă, un fapt relatat de PaulValery, care pe mine, francofil şi francofonînvederat, practicând ceea ce MauriceDruon numea, cu referire la francofoniaromânească, une francophonie du coeur,

m­a mâhnit profund prin cinismul lui, chiar dacăştiam o mulţime de lucruri despre goma şi şicanelenejustificate ale aliaţilor, la Conferinţa de Pace dela Paris, faţă de ţara care, prin jertfa luptătorilor ei,„descongestionase celelalte fronturi, atrăgând asupraei totalitatea rezervelor inamicului”, cum afirma MirceaVulcănescu.

„Au trecut anii – scrie Fay. Propaganda ungu­rească a câştigat teren. O întreagă intelighenţieapuseană se înclină spre pledoariile revizionismuluiexaltat cu orice prilej de către Ungaria. (...) PaulValery ne relatează o scenă tipică pentru citireaacestor sensibile conştiinţe faţă de «drama Ungariei».El ne povesteşte o întâlnire a pictorului Edgar Degascu Clemanceau, la Operă, căruia (Degas) îi spunecă, în chiar acea zi, fusese la Cameră şi «Nu amputut, tot timpul dezbaterilor – zice Degas – să­miiau privirea de la uşa mică de pe laturi. Îmi închipu­iam că pe acolo va intra ţăranul de la Dunăre»(adică românul). La care Clemenceau îi zice:«Voyons, monsieur Degas, dar nu l­am fi lăsat săvorbească!»

Răspuns de o claritate străpezitoare.Nu l­ar fi lăsat să vorbească! Ce să cauteîn Parlamentul Franţei un oarecare Badea

Cârţan, să spună durerea Ţării lui? Noi stăm devorbă cu oameni din altă clasă, avem aici pe conteleAppony, pe contele Teleky, baroni cu duzinile. Unţăran de la Dunăre? Păi, cine­i el, domnule?

Să­i spun eu cine­i el? Plugar şi universitar! Ţăranşi geniu! Soldat şi general! Erou care moare apărândo apă, o ţară, un continent. Un om care şi­a învăţatdezastrul sub teroarea istoriei. Un chinuit. Furat deţară, furat de sănătate, furat de muncă. Priveşte înjos dacă vrei să afli ce scrie în cartea sorţii. Suferinţae jos. Şi unde­i suferinţă nu e dreptate!”

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 3

Homo sapiensProvincialismul fudul

Horia BĂDESCU

Luaţi aceste cuvinte şi puneţi­le pefrontispiciul Parlamentului României!Însemnaţi­le cu fierul roşu pe fruntea

parlamentarilor noştri europeni care boicotează„ţăranul de la Dunăre” la Bruxelles. Aceste cuvinterupte din sufletul franco­secuiului Ştefan J. Fay,românul integral în integralitatea românităţii sale!

Ar trebui să mă opresc aici, dar nu pot. FiindcăŞtefan J. Fay ne serveşte în acest compendiu deistorie transilvană, echivalent, în spaţiul francez,cu admirabila Qui sont les Roumains a lui MirceaEliade, şi o lecţie despre provincialismul fudul şisindromul lui. Dicţionarele definesc spiritul provincialdrept „comportament stângaci, greoi, naiv” ori „felde a se purta şi de a gândi, proprii unei anumiteprovincii, în discordanţă cu restul ţării şi în detrimentulacesteia (s.n).” Dar nu specificitatea de comportamentori de reflecţie existenţială, fermecătoare cel mai adesîn particularităţile sale, e adusă subiacent în discuţie,cu subtilitate, de observaţiile pe care Fay le faceasupra unui pasionat elogiu adus Transilvaniei deadmirabilul cărturar Vasile Băncilă în eseul Semnifi­caţia Ardealului, ci supradimensionarea specificităţiiunui topos, a calităţilor umane pe care acesta leinduce locuitorilor săi, acea fudulie care implicăuitarea adevărului că Dumnezeu n­are parti­pris­uri,că dă, peste tot, şi de una şi de alta şi că unde dămai mult într­o parte, ia nesmintit din alta. Supradi­mensionare care poate veni dintr­o aroganţă denemeş sau de ciocoi, dar şi dintr­o mare iubire, caretinde să transcendă tragismul istoriei în registrul desus al vieţuirii spirituale, aşa cum e cazul lui Băncilă.

Eu însumi am trăit şi trăiesc acest puseu al„febrei” transilvane, fără însă a fi privilegiat vreodatăspecificitatea ei faţă de celelalte părţi ale întreguluinumit România, fără a cauţiona în vreun fel conceptultransilvanismului, mult drag unora şi altora şi mai alesiredentei maghiare, care ar face din această provincieun topos nu integrat, ci complementar, un altfel atâtde bine definit de dicţionar în urmările sale: „îndiscordanţă cu restul ţării şi în detrimentul acesteia”.

Aşa încât Ştefan J. Fay, care are o preţuire apartepentru personalitatea cărturarului Vasile Băncilăşi care se entuziasmează la rându­i în faţa unorformulări ale acestuia precum „Ardeal – această

inimă etnică” sau „Ideea de autohtonie e valoareadominantă a sufletului românesc”, nu se sfieşte„să umple câteva goluri” din expunerea acestuia, şisă­l mustre cu delicateţe pentru uitările şi alunecărilespre suprasolicitări provinciale către care pasiuneaîmpinge uneori discursul. Fiindcă, zice Fay: „A fiardelean înseamnă a fi român a toată Ţara. Aşa­ipreţuiesc pe toţi care, alături de corifeii Ardealului,încununează şi ei elanurile ţării întregi. Români atoată Ţara.” Nu se poate ca atunci când vorbeşti derolul lui Rebreanu şi Coşbuc să­l uiţi pe Goga, poetulcare a urcat „calea sacră a Golgotei româneşti”. Nupoţi să vorbeşti de rolul lui Rebreanu în proză fărăsă­i pomeneşti pe marii prozatori din Muntenia. Iarla afirmaţia lui Băncilă „...un sistem propriu de filo­sofie integrală, care să fie organic românesc, nune­a dat decât Ardealul, prin Lucian Blaga, şi Oltenia,prin Rădulescu­Motru”, Fay replică: „Dar putemoare să­i uităm pe filosofii care ne­au lăsat gânduriîn sistem românesc: pe Eminescu, Vasile Conta,Hasdeu, Nae Ionescu, Constantin Noica?”

Aşa cum, atunci când Băncilă scrie că„dicţionarele limbii române ...ni le­au făcutaproape numai ardelenii”, pomenindu­i

pe Laurian şi Massim şi pe Sextil Puşcariu, ţine să­ireamintească acestuia de existenţa lui Hasdeu, a luiTiktin, a lui Eminescu, a lui August Scriban sau Al.Ciorănescu. Iar atunci când în „înfocatul” său discursBăncilă face, pe drept cuvânt, elogiul „acelui fenomenabsolut singular în istoria lumii” care e Badea Cârţan,pietonul sacru al românităţii, „apostolul rustic, profetulpatriarhal şi sfântul pământului”, Fay se întreabă,zâmbind subţire: „Oare nu­l simţim, alături de cioban,şi pe sfântul pământului cel cu Masa Tăcerii, cuColoana recunoştinţei infinite, cu Pasărea Măiastră –şi el un fenomen unic, misterios, mânat de o stealuciferică din satul Hobiţa, ca să ajungă, mergândpe jos, la Paris, unde, în zece ani, dă peste cap scul­ptura clasică – pe care o stăpânea cu geniu – casă instaureze o nouă viziune artistică mondială?”Şi punctează Ştefan J. Fay: „Sunt şi eu ardelean

prin naştere şi tot ce se scrie de bine despre Ardealmă emoţionează. Am temeiul să­l admir – şi­l admirprofund! – pe Vasile Băncilă. Prin mijlocirea textului

său şi stilului său, îl iubesc – şi ceea ce spun cu aercritic spun frăţeşte – frate de cultură şi de dragostepentru Ţară, chiar dacă nu de sânge. Şi zâmbescatunci când spune: Moldova este artă şi literatură,Bărăganul eternitate, dar Ardealul istorie! – ca şi cumn­am avea pe Ştefan cel Mare, şir de domni la Iaşi,pe Mihai Viteazul, Brâncoveanu din şir de domnimunteni. Dar e atât de înfocat în ce spune frumos,încât îl primim uneori cu aplauze, alteori zâmbind.”Şi ţine să sublinieze cu îndreptăţită tărie: „Pentru

cei mai mulţi ardeleni, cu atât mai mult pentrucovârşitoarea populaţie românească – oieri, negus­tori, plutaşi, muncitori etc. – Capitalele spre care­şiduceau desagii şi gândurile nu se numeau niciBudapesta, nici Viena, ci Bacău, Iaşi, Brăila, Galaţi,Bucureşti, Craiova...”

Fiindcă Ardealul a venit de la sine la matcalui adevărată. Dar ce distanţă între spuselelui Ştefan J. Fay – cel care scrie totdeauna

Ţară cu majusculă! – şi replica scrâşnită a unuicontemporan care se fudulea cum că, vezi Doamne!,dumnealui a avut cândva capitala la Viena! Uitândcă, atunci când se întâmpla asta, era un büdösolah, un valah nespălat, şi că Muntenia şi Moldovaau trebuit să jertfească sute de mii de fraţi ai săide sânge ca el să nu mai fie considerat astfel.

Amnezia şi fudulia provincială fac casă bună.Iar la nivel global ele se lăfăiesc în mraniţa din careîşi trage seva Noul Ev Mediu în care ne­a fost datsă trăim.

Post scriptum: Pentru a rămâne în dateleadevărului, trebuie spus că spre păstrarea memorieilui Ştefan J. Fay o distinsă familie de intelectualiclujeni, Doina şi Ilie Rad, care s­au bucurat deprietenia lui, a aşezat două repere inconturnabile:Publicarea de către profesorul Ilie Rad a corespon­denţei cu Fay în volumul Scrisori de la Ştefan J. Fay(Editura Accent, Cluj­Napoca, 2009) şi ampla mono­grafie Ştefan J. Fay sau Cercul care se închide(Editura Şcoala Ardeleană, Cluj­Napoca, 2019) sem­nată de Doina Rad. Cărora li se adaugă cercetărilecriticilor Mircea Popa şi Irina Petraş.

Unii au înţeles Mioriţa pe dosVictor RAVINI

De unde vine dispreţul unora faţă deciobanul din Mioriţa? De ce este ponegrit?De ce negăm valoarea poemului nostru

naţional? Filologul austriac Leo Spitzer, profesoruniversitar în Germania şi în USA, teoretician alliteraturii şi fondatorul stilisticii moderne, a afirmatcă Mioriţa este „una dintre marile opere clasice aleliteraturii universale“. (1) Ce au unii împotriva celeimai frumoase poezii create de strămoşii noştri?

Mioriţa nu poate să le placă celor ce o înţelegpe dos, celor ce nu văd abstracţiunile exprimateprin cuvinte concrete cu sens metaforic şi confundăconţinutul poetic sublim din versuri cu relatarea unuifapt divers de la ziar. Cum de au înţeles greşit?Beneficiază de scuza că au citit­o în grabă şi aucrezut că textul prezintă vreo acţiune din realitateaconcretă. Nu au observat că aparenta naraţiunedescrie o simţire din suflet şi ceva ce se petrecenumai în imaginaţia personajului principal. Auclasificat Mioriţa ca un text epic, narativ, iar nu caun text liric. Au simplificat definiţia pe care o dădeaurapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literarextrem de complex, specific literaturii române, şi aucrezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Totdin grabă şi cu o superficialitate la fel de scuzabilă,mulţi nu au remarcat bogăţia de idei frumoaseşi luminoase din Mioriţa. Nu au remarcat sensulsimbolic, metaforic al cuvintelor şi nici măcar nuau observat sensul unei simple conjuncţii sau altorcuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrâneşte.

Adelaïde­Marie­Émilie Filleul, marchiză deSouza­Botelho, fiica nelegitimă a lui LudovicXV, a fugit din Franţa ca să nu­i taie gâtul

ghilotina, ca soţului ei. A ajuns la Londra fără niciunban şi s­a apucat să scrie cărţi, ca să aibă din cetrăi. Cărţile ei au avut un succes uriaş, a devenit atâtde cunoscută, sub numele Madame de Souza, încâta tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic şi aexercitat o putere neoficială asupra mai multor ţări,de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul

suprem al acelor vremi turburi, a întrebat­o care eraoptimismul absolut. Această femeie, cu aşa inteli­genţă în diplomaţie şi cu o asemenea capacitateintelectuală încât cărţile ei se reeditează mereu şise vând bine chiar şi azi, a dat vulpoiului un răspunspe măsura lui: „A­şi începe testamentul astfel: Dac­ofi să mor...” (2) La fel îşi începe testamentul cioba­nul nostru din Mioriţa: Şi de­a fi să mor (versul 49din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toatevariantele Mioriţei. Cum de nu au observat savanţiiaceastă conjuncţie cheie: dacă? Mai sunt şi altecuvinte­cheie, care, de la înălţimea celor mai înaltevârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă.Probabil că Jules Michelet şi mulţi alţii nu cunoşteauaceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus căciobanul este pesimist. Bonjouriştii noştri nu au pusla îndoială discernământul francezului. Prima datorieîn cercetarea ştiinţifică este de a pune la îndoială şia verifica tot ce au stabilit autorităţile ştiinţifice prece­dente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om deştiinţă, ci un romantic pesimist, cu o înţelegere strictpersonală a istoriei ţării sale, dezavuat de toţi istoriciifrancezi. Ce să înţeleagă el despre ceva din afaraFranţei? Cercetarea anterioară a Mioriţei a neglijatconjuncţia condiţională dacă, precum şi faptul căciobanul pune verbele la condiţional şi la conjunctiv,moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoţian Victor Turner (3) aratăcă aspectul modal al verbului este hotărâtorîn comunicare. El analizează deosebirea

dintre realitatea cotidiană şi viaţa oglindită în teatrusau în ritualuri. În realitatea cotidiană, omul face ceva(works), iar în teatru şi ritualuri, joacă (plays). Acţiu­nea reală este dirijată de necesitate economică şiraţionalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fante­zie. Acţiunea adevărată este la modul indicativ. Ceaneadevărată e la modul conjunctiv sau optativ şiexprimă sentimente, dorinţe sau temeri, spre deose­bire de atitudinile cognitive, care implică o acţiuneraţională. Modurile conjunctiv, optativ şi condiţional

sunt moduri prezumtive,care exprimă o acţiunevirtuală şi neîndeplinită.Pornind de la V. Turner, euclasific 973 de variante aleMioriţei după modul verbuluireferitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara,ucigaşii sau ciobanulvorbesc de un omor viitor,iar verbul este la modul prezumtiv – ucidereae părelnică şi nu a avut loc,

– ciobanul porunceşte la modul imperativ să fieucis – omorul nu se efectuează niciodată,

– rapsodul vorbeşte de omor la indicativ trecut –faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceeace spune Dumitru Caracostea (4), carerespinge istoricitatea acţiunii din poezie;

cu Victor Kernbach (5), care se îndoieşte că Mioriţaar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al.Amzulescu (6), care spune că moartea ciobanuluipoate fi o moarte rituală simbolică, un rit de iniţierepentru ciobani, şi cu Ion Filipciuc, care afirmă că„Ciobanul din Mioriţa nu este o victimă, ci un ales,un sol, un reprezentant al comunităţii.” (7)

În unele variante mai vechi, bine păstrate, cioba­nul cere el însuşi să fie ucis de trei ori: la răsăritulsoarelui, la amiază şi la apus. (8) Numai la teatru sauîntr­un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de treiori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, îndiferite locuri şi să nu pună pământ peste el, iar el vacânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenitsă fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeaşizi?! Şi fără să fie acoperit cu pământ?! Niciun etnologn­a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă,doi ciobani îl vor omorî cu securi şi cu topoară şi cubolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puţinşase obiecte, pentru doi ucigaşi.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 20204

Când ne referimla timp, noi, ceide sorginte latină,

nu ne gândim doar la ceas,ci şi la climă. Anglo­saxonii,în schimb, specifici cumle place lor să fie, apeleazăla doi termeni diferiţi: germa­

nul Zeit vine dublat de meteorologicul Wetter, iarenglezescul time, diferit de ploioasa weather brita­nică, nu lasă loc vreunei interpretări alternative.

Nu m­ar preocupa atât de mult diferenţa aceastade terminologie dacă s­ar rezuma doar la vocabular,dar, aflându­ne în plină etapă de dezbatere pe temeclimatice, constat că, oricât am fi de pedanţi cudelimitările verbale, odată cu schimbarea orei şianului luăm cu noi şi confuzia legată de vreme, cafenomen meteorologic. Cu toţii suntem un pic nelă­muriţi, nu mai ştim cui să dăm crezare, celor caresusţin că ne deplasăm spre o catastrofă climaticăsau celor care o neagă cu înverşunare.

De vreme (devreme?) ce pe vremuri nu aveamsuficiente informaţii pentru a ne crea o părere proprie,acum avem prea multe şi nu mai ştim care sunt celepericuloase! Bine măcar că toţi suntem de acordcând vine vorba de măsurat timpul în ore şi secunde.Ne bate ora la fel, tuturor. Până una alta, ceasulomenirii bate la unison, neperturbat de starea...vremurilor.Şi totuşi, când mă uit la spanioli, francezi sau

italieni, comparându­i cu germanii, olandezii sauenglezii, constat că percepţia timpului, ca unitatede măsură a trecerii noastre prin lume, se face înmod diferit. Altfel se scurge timpul în Spania decâtîn Germania! Nu uit replica chelnerului spaniol, care,întors din drum după ce i­a luat comanda unui turistgerman, i­a zis: „Vă servesc imediat, dar imediatspaniol, claro?”

Când meşterul spaniol vrea să te amâne, îţizice că revine mañana. Şi nu rare sunt ocaziilecând germanul chiar îl crede, aşteptându­l a douazi. Dar, de fapt, mâinele spaniol e perceput ca unfel de... nu astăzi.

Cât despre starea vremii, spaniolii nu zic „progno­ză meteo”, ei spun prognóstico meteorológico, deparcă am fi la loz în plic. Or şti ei de ce. Mă rog,astea sunt fineţuri pe care le află toată lumea abiadupă, hmm... un timp. Eu zic că timpul spaniolilor,ca mai toate substanţele, se dilată la căldură. Adică:merge treaba, dar mai pe­ndelete. La români e la fel.

Să ţină oare asta de particularităţile climaticeale ţărilor noastre? E drept că „latinii” locuiesccu precădere prin ţări răsfăţate de soare, dar nu eo regulă universal valabilă (mă gândesc la AmericaLatină şi la gheţarii aceia incredibili, din sud). Brita­nici punctuali, nemţi exacţi, elveţieni cu tradiţii laconfecţionat ceasuri, olandezi comercianţi, cu toţiise împacă bine sub soarele Spaniei, gustând len­toarea secundei. Fiindcă pot.

Totuşi, stres există şi pe Coastele Mediteranei,numai că nu­i aşa de vizibil, are altă natură. Spanioliise roagă să vină ploi abundente, care să­i dezlegede blestemul deşertizării galopante. Ploaia le ascultărugile, potopindu­i uneori cu prea multă apă (veziştirile la telejurnal). În rest, e cald şi bine. Între noifie vorba, şi clima României e frumoasă, avândanotimpuri bine delimitate, nu doar griuri nuanţatepe­un fundal moinos. Suportabilă, încă.

Din perspectiva termodinamică, timpulnord­europenilor parcă e conservat maila rece, mai drămuit, mai contractat. Iar

prognoza meteo din ţările nordice e rubrică debază în grila programelor de televiziune. Poporulo urmăreşte cu sufletul la gură, ca pe un serialde acţiune. Şi în small talk­ul britanicilor vremeae subiect principal. S­ar zice că ploaia e bau­bau.Cum „privighetoarea unuia e cioara celuilalt”, prindeşert străluceşte cel mult prin absenţă. Palpitantădevine abia treptat, când seproduce vreun cataclism (veziparagraful anterior) sau când...Veneţia înoată.

Nu cred să se grupezeconvingerile pro sau contraîncălzirii globale în funcţie de„latinitate” sau „anglo­saxonism”.Latini sau nelatini, condiţiilemeteo nu se orientează dupălocul în care rezidăm. Cutemperament vulcanic saucool, oricât de bine am fitemperaţi, de furtuni nuscăpăm. Schimbarea climaticăeste de pe­acum o realitateconfirmată. Că este vinanoastră sau „doar” a unorfactori externi, independenţide voinţa noastră, poatecă nu mai contează.

Acum cincizeci de ani, în spatele Cortinei de Fier,reţeta supravieţuirii era derivată din politica struţului:nu conta cât de dezastruoasă era situaţia, importantera să demonstrezi că nu eşti tu de vină. Noi, ceicare am cunoscut acea latură laşă a comunismului,ştim prea bine că metoda nu a funcţionat pe termenlung. Indiferent a cui e vina, contează să căutăm so­luţii şi apoi mai e nevoie să le şi aplicăm, împreună.

Vremelnice sunt amândouă, atât timpul ceasurilorcât şi cel care se... precipită. Ambele trec şi se trec.În cazul ideal, împreună! Ar fi fatal să treacă defazat,anulându­se vreunul din termenii ecuaţiei timp/timp,cele două necunoscute lăsându­ne îngheţaţi sausecătuiţi, înecaţi sau plouaţi.

E cert că suntem martorii naşterii unei noi„religii”, cea climatică. Cer iertare celor teiste, carerămân primele, fireşte, dar toate au un punct încare converg: Omenirea, respectiv salvarea ei.Omul rămâne în centrul atenţiei, sau, mă ROG(sic!), în centrul atenţiei noastre (oameni suntem).

Îmi doresc să se suprapună de­adevăratelea celedouă credinţe. Nu e deloc imposibil, sunt înrudite dinstart (amintesc: Omul în centru, ştiu că sună egoist,dar este un egoism la scară planetară).

Îl parafrazez pe Blaise Pascal, care­n cele­brul său pariu argumentează că a nu credeîn Dumnezeu este mai periculos decât a crede

în el, căci a nu crede implică riscul de a ateriza îniad, în timp ce a crede poate conduce cel multla simpla constatare că te­ai înşelat. Zic, aşadar:haideţi să ne în­credem în schimbarea climatică,chiar dacă demonstraţia ştiinţifică e mai presusde percepţia noastră de simpli cetăţeni cu şcoală.Cucul, când îi sună ceasul, scoate capul de lacutie nu ca să verifice poziţia soarelui pe cer,ci pentru a ne da nouă de ştire că... timpul trece.Gălăgia lui are menirea să ne atenţioneze sănu pierdem noţiunea timpului, să nu ratăm vreunmoment important. Nu face el orele şi minutele,el doar le zice, dar le interpretează pentru auzulnostru. Câtă vreme îl auzim, e bine, dar cumrămâne cu ascultatul?

Să luăm, aşadar, aminte la prorocirile despreclimă, căci nu ştim ce ne facem dacă au dreptate.Nimic nu pierdem dacă facem economie, dacărecuperăm, reciclăm, recugetăm, reconsiderăm,acţionăm... Cu toţii vrem ca la anul şi la mai mulţiani să nu ne stea­n loc ceasul. Şi, nu uitaţi depariul lui Pascal! (Spania, decembrie 2019)

Devreme despre vremeGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce aşa multe arme pentru doiucigaşi? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, iar acoloera o ucidere adevărată. În Mioriţa nu poate fi vorba de o ucidere reală,

ci de o punere în scenă. Moartea şi îngroparea ciobanului sunt scene de teatrupopular, un ritual tradiţional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorulşi actorul principal.

Numărul de 9 topoare din Mioriţa (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 dinantologia lui Adrian Fochi (9), culeasă în Munţii Apuseni) coincide cu numărulde 9 topoare din bronz descoperite lângă Iaşi de către Cezar Cioran în 2015.Topoarele „acestea erau aşezate în cerc, ca nişte raze solare, ceea ce sugereazăo dispunere cu o semnificaţie ritualică, masculină”, afirmă Senica Ţurcanu,arheolog şi şefă a Muzeului de istorie a Moldovei. (10)

Mioriţa prezintă un simulacru de ucidere, mimesis, ca la teatru sau ca într­unritual. Aceeaşi moarte simbolică a eroului principal are loc şi în jocul căluşarilor,moment eliminat din spectacolele coregrafice de azi, desacralizate. Doar încâteva variante omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mamalui. Asemănarea cu alţi eroi mitologici, din alte culturi, este evidentă. Cercetătoriicare au făcut comparaţii cu Căluşul sau cu mituri asemănătoare din alte culturiau fost discreditaţi fără drept de apel, sancţionaţi chiar şi de către Eliade.

Varianta lui Alecsandri, ca şi toate variantele din primele două categoriisusmenţionate, se încheie cu vorbele ciobanului. Aşadar, după ce ne­a spuspoezia şi ne­a lăsat cu gurile căscate, el revine la oile sale şi pleacă cu ele lapăscut. Este evident că ciobanul din Mioriţa nu a fost ucis. Toată acţiunea sepetrece în imaginaţia lui. El ne povesteşte viziunea sa poetică despre o eventu­alitate – care nu are loc – şi ce presupune el că ar putea zice mama lui. GeorgeCălinescu (11) şi încă alţii ne­au atras atenţia că Mioriţa nu este o relatare despreo întâmplare concretă, ci e un mit. Însă unii cercetători l­au desconsiderat peCălinescu şi pe ceilalţi şi au afirmat că poemul descrie o crimă adevărată. Cuma putut să fie înţelegerea celor mai fini intelectuali mai apropiată de crimă, decâtde poezie? De la Ovid Densusianu (12) şi până la Mircea Eliade (13), mulţi auconfundat frumuseţea poetică şi sensurile înalte din Mioriţa cu un fapt divers dela ziar. Romulus Vulcănescu afirmă că „variantele care se referă la o culpă realăşi justă nu comentează moartea ciobanului, ci o consemnează pur şi simplu, caun fapt divers”. (14) El argumentează pe larg că ciobanul e condamnat la moartepe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime.

Bibliografie/Note1. „…eine der großen klassischen Schöpfungen der Weltliteratur…” (Anneli

Ute Gabony, Mioriţa, în Kindlers Neues Literatur Lexikon, Chefredaktion RudolfRadler, Band 19, Anonyma, München, 1992, pp. 120­121).

2. André Castelot, Talleyrand ou le cynisme, Librairie Académique Perrin,Paris, 1980, p. 41.

3. Victor Turner, From Ritual to Theatre. The Human Seriousness of Play, PAJPublications, A Division of Performing Arts Journal Inc., New York, 1982, pp. 30­39, 115.

4. Dumitru Caracostea, Ovidiu Bârlea, Problemele tipologiei folclorice, Ed.Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 105­106, 124­159; Balada populară română, Cursuniversitar, Bucureşti, 1932/1933, pp. 543, 777.

5. Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994,p. 324.

6. Alexandru Amzulescu, Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare,Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, p. 107.

7. Ion Filipciuc, XXIV contrapoziţii despre Mioriţa, în Cronica, Iaşi, XVIII, nr. 34(917), 1983, p. 5; Mioriţa în sistemul colindelor şi baladelor, în Mioriţa, III, nr. 1 (5),Câmpulung Moldovenesc, martie 1993, pp. 18­50.

8. De exemplu, varianta DXXXIV, p. 904, r. 69­78, şi DXXXV, p. 906, r. 71­80.9. Adrian Fochi, Mioriţa, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964.10. http://www.cunoastelumea.ro/descoperire­arheologica­de­exceptie­in­iasi­9­

topoare­din­bronz­vechi­de­3­500­de­ani­vide/11. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,

Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, pp. 58­59 (prima ediţie 1941).12. Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului. Viaţa păstorească

în poezia noastră populară, Folclorul – Cum trebuie înţeles, Graiul din ŢaraHaţegului, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966 (primele ediţii 1915, 1920, 1922­1923).

13. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis­han. Studii comparative desprereligiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1980, pp. 223­250.

14. Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970,p. 221.

(Va urma)

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 5

Globalizarea, amploarea unei imigraţiiincontrolabile, în motivările ei, greuînţelese, amestecurile de atitudini şi

obiceiuri şi nenumăratele confuzii pe scara valorilor,confuzii denumite multiculturalism (în realitate, preapuţin legate de cultură) fac ca noţiunea de identitatesă fie mereu pusă în discuţie, devenind un conceptîn criză, interpretat în fel şi chip. Ne întrebăm cinesuntem de fapt, dar şi ce este de fapt o identitateveritabilă.

Productivitatea, competitivitatea, eficienţa – idoli înfometaţi de sacrificii În predica Sfintei Liturghii, oficiate pe stadionul

Tokyo Dome, în prezenţa a 50.000 de credincioşi,Papa Francisc s­a referit la câteva teme precise,fundamentale, pentru orice filosofie a vieţii. Îl citămîn afara oricărei tendinţe de prozelitism, ca pe oautoritate pastorală în domeniul cunoaşterii moduluioccidental de viaţă.

De­a lungul drumului, libertatea de fii (ai luiDumnezeu) ar putea să fie sufocată şi slăbită atuncicând rămânem prizonieri ai cercului vicios al anxietăţiişi competitivităţii, ori când ne concentrăm întreagaatenţie şi cele mai bune energii în căutarea neliniştităşi frenetică a productivităţii şi a consumismului,ca unic criteriu prin care se măsoară sau sevalidează alegerile noastre sau se defineştecine suntem şi cât valorăm...

În societatea în care trăim, nu sunt puţinepersoanele izolate social, care rămân pe margine,incapabile să înţeleagă noima vieţii şi a proprieiexistenţe. Casa, şcoala şi comunitatea, destinatea fi locuri în care fiecare îi susţine şi îi ajută pealţii, se deteriorează din ce în ce mai mult, dincauza competiţiei excesive în căutarea câştiguluişi a eficienţei.

Papa Francisc a mai spus că remediul pentruaceastă înstrăinare de lume şi de sine pe careîl propune creştinismul se găseşte în cuvinteleMântuitorului: „Căutaţi mai întâi împărăţia luiDumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vise vor adăuga!”... Atitudinile lumeşti, care cautăşi urmăresc numai interesul sau beneficiul propriu... şi egoismul care pretinde fericirea individuală,în realitate ne fac doar, pe nesimţite, nefericiţişi sclavi... Dacă această filosofie a vieţii nu neconvine, ne rămâne să găsim contraargumentelenecesare şi alte rezolvări în faţa alienării căreiatrebuie azi să­i facem faţă, noi, cei peste careau venit astfel de vremuri.

Prezenţa şi intervenţiile Sfântului Scaun pescena internaţională nu trebuie să ne mire. Papiiau avut trimişi (nunţiatura) din antichitate. Clemental XI­lea a creat o şcoală pentru viitorii diplomaţi.La Congresul de la Viena, din 1814, nunţiul a primittitlul onorific de decan al corpului diplomatic, con­firmat in 1961. Istoria are, deci, învăţămintele ei.

Factorul economic nu favorizează comunicarea şi legăturileDacă nu putem fi mai buni în zilele care vor

urma, măcar să fim atât de buni cât putem azi. Cucât economicul şi banii intervin mai mult în gândireaşi atitudinile noastre, cu atât mai mult orice altcevaautomat se compromite şi este în final eliminat. Estemai bine să facem ceva, oricât de modest, decât săfacem ceva care să ne silească să ne ocupăm de laînceput de bani. Factorul economic nu favorizeazăcomunicarea şi legăturile dintre oameni. Chestiunilede ordin material distrug cât mai mult din parteasufletească. Aceste chestiuni ar fi fost eliminate demult dacă ar fi fost cât de cât în folosul oamenilor(cum a dispărut orice are sens în legătură cualegerile, fiind necesar pentru cei care ne conducsă pună în scenă un exerciţiu golit de semnificaţiişi netransparent).

Ce şanse au tinerii azi?Am analizat aritmetic şi am ajuns la concluzia

că un tânăr dintr­o urbe în care nu există învăţământsuperior, la veniturile mijlocii şi la costurile de azi,are mici şanse să poată urma o facultate. Astfel,

inechitatea socială şi regresul naţiei se amplifică.Capitalismul şi liberalismul cu greutate pot generacultură şi viaţă spirituală, deculturalizarea seaccentuează, nu există şanse să fie altfel, prinurmare, democraţia devine pe zi ce trece „o vorbăde dânşii inventată”.

Promovarea modului de viaţă europeanProblema în sine, de principiu, are mai multe

faţete şi una dintre aceste faţete este gradul nostrude dependenţă, de obedienţă, faţă de directivelede la Bruxelles şi de interesele occidentale careprimează. O regulă de bază a Occidentului este căacesta nu mişcă niciun deget dacă nu are interesulmaterial să o facă. Occidentul nu este – şi nu ştimprea bine nici cât a fost – un imperiu civilizator caresă poarte flacăra idealurilor morale, dar desigureste încă o mare forţă de care obligatoriu trebuiesă se ţină seama, o forţă, în ultimul timp, camobosită, cam deprimată, din ce în ce mai egoistă.

În componenţa Comisiei UE a apărut un comisareuropean care se ocupă de cultură, educaţie, sport,de integrarea imigranţilor şi de securitate. Iniţialacestuia i­ar fi revenit în sarcină protejarea moduluide viaţă european. Mediile proimigraţie au văzutîn acest mandat o ameninţare, aşa că obiectivul a

devenit acumpromovareamodului de viaţăeuropean. Încănu suficient declar, comisarulpropus ar trebuisă se ocupede punereaîn practicăa articolului 2din Tratatul UE,care se referă lavalorile comune.„Uniunea seîntemeiază pevalorile respec­tului demnităţiiumane, libertăţii,democraţiei,egalităţii, alestatului de drept,ale respectuluidrepturiloromului, inclusivale drepturilorpersoanelor

aparţinând unor minorităţi. Aceste valori sunt comuneStatelor membre, într­o societate caracterizatăprin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie,solidaritate şi prin egalitatea dintre femei şi bărbaţi.”

Lista de mai sus nu ne stârneşte entuzias­mul. Sunt incluse ţeluri prea generale, carecorespund modelului de om promovat

de Secolul Luminilor, insuficient de adecvate pentruomul din zilele noastre care suntem noi. Între timp,cunoaşterea fiinţei umane a devenit mai profundă,mai cuprinzătoare.

Cuiva nemulţumit că prea mult recurgem laexemple de anvergură, i­am putea răspunde că estepuţin probabil că vom reuşi să ieşim din cercul nostrustrâmt al discuţiilor minore, dacă nu vom părăsi ogra­da mentalului provincial, cu reacţii şi comentarii subnivelul realităţilor de azi, care ne cer reacţii pe măsu­ră. Aceste realităţi fac necesară ieşirea din şabloane­le şi comodităţile de azi pe mâine, atitudini şi principiiesenţial noi, cărora nu este uşor să le facem faţă.

Doamna von der Leyen, personalitate de culturăautentică, preşedinta Comisiei UE, spunea că„Trebuie să fim mândri de modul nostru de viaţăeuropean în toate formele şi în toate dimensiunileacestuia şi avem datoria permanentă să­l păstrăm,să­l protejăm şi să­l ameliorăm. Iată de ce protejareaacestui European way of life constituie unul dintrecele şase principii directoare ale orientărilor melepolitice care au primit sprijinul Parlamentului

European în luna iulie.”Interesul pentru modul de viaţă european este

de importanţă vitală pentru păstrarea patrimoniuluide valori, ca şi pentru existenţele personale. Iniţiativa,salutară ca demers politic, managerial, trebuie însăsă fie susţinută de o evaluare de fond care să neexplice cât mai bine în ce constă acest way of lifeşi care sunt posibilele obstacole. Ni se pare necesarun studiu care să evalueze obiectivele, metodelede realizare şi mijloacele necesare proiectului, studiucare să fie încredinţat unor personalităţi de primrang din cultura Europei de Vest ca şi din Europa deRăsărit. Un document de genul Declaraţiei de la Parispentru O Europă în care putem crede, adevărataEuropă, ar putea servi foarte bine să ne lămureascăfondul, spunându­ne în ce constă acest mod euro­pean, care sunt valorile lui constitutive, precum, depildă, filosofia şi matematica grecească, gândirealatină, scrierile Sfinţilor Părinţi, operele Renaşteriisau ştiinţa modernă. Evaluarea pe care o propunemnu va evita, desigur, identificarea ideilor, căilor şifactorilor care ar avea un rol negativ. Restricţiileprivind imigrarea nu pot rezolva problema salvgar­dării valorilor la care ţinem, care ne reprezintă.Nu se poate delega chestiunea identităţii europeneunei simple autorităţi grănicereşti, oricât de luminatăşi bine pregătită ar fi aceasta.

Înainte de Forumul din Elveţia, din februarie,am găsit articole care promovează cu autoritateideea unei reforme de conţinut de natură morală,aşa cum am susţinut în articolele din revistă. Exem­ple de articole sunt Il faut moraliser la mondialisationde Klaus Schwab, fondatorul Forumului economicmondial, Au royaume de la mondialisation, les richess'enrichissent et les pauvres s'appauvrissent! de ÉricZemmour sau La mondialisation heureuse, c'est àl'arrivée une balkanisation furieuse de Régis Debray.Trebuie, deci, să ştim dacă modul de viaţă promovateste compatibil cu realităţile anunţate înainte deForum, exemple apariţia in 2017, la fiecare două zile,a unui nou miliardar sau creşterea avuţiei acestoracu 762 miliarde de dolari în 12 luni, echivalentăcu de şapte ori suma necesară pentru eliminareasărăciei extreme din lume.

În cu totul alt context (sau nu?), dintr­odată,în faţa incendiului de la Notre Dame, metafizicaa explodat în conştiinţele noastre (Fabrice

Luchini în Le Figaro), cu întrebarea pe care nuo putem scoate din conştiinţe, cât de creştini maisuntem noi azi. Nu odată vedem cum un comentariucritic la adresa Islamului devine subiect de viedezaprobare, în timp ce distrugerea unei Iesle estetratată ca eveniment divers la care zâmbim îngădu­itor. Papa a atârnat (21 decembrie) de crucifixul deunde vorbea în Vatican o vestă de salvare rămasăde la un necunoscut imigrant care a pierit înecatpe 3 iulie 2019. Să cerem ajutor când e nevoie,să nu trecem ca preotul şi Levitul pe lângă cel căzut(Bunului Samarinean cf. Luca 10,31­32) – acesteafac şi ele parte din modul de viaţă european!

În ceea ce ne priveşte, am văzut cu ochii noştricum, după entuziasmul grozav de după 1989 înfavoarea valorilor şi modelelor occidentale, şi­au făcutlocul dezamăgirea şi resentimentele. După un răstimpde euforie, îndelungatele şi dureroasele aşteptări dinRăsărit s­au confruntat cu revenirea în viaţa publicăa aceloraşi figuri şi metode de conducere şi cu unOccident perceput a fi prea puţin pregătit pentrurefacerea unităţii cu partea noastră din Europa şi dince în ce mai puţin în stare să o realizeze. „Oameniisperau că divizarea Europei s­a încheiat. Speraucă Europa va fi casa noastră comună. Acum suntemdeparte de a aduce aceste speranţe în realitate”, aspus Gorbaciov, citat de agenţia EFE, la o festivitateorganizată la Moscova la sediul Fundaţiei Gorbaciov”,5 noiembrie.

Promovarea modului de viaţăeuropean

Dragoş VAIDA, Constanţa VAIDA HALIŢĂ

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 20206

O acoladă la AcoladeTheodor CODREANU

Bibliografia opereilui Teodor Pracsius­a îmbogăţit, în

ultimele zile ale anului caretocmai ne­a părăsit, cu unnou titlu: Acolade critice(Bârlad, Editura Sfera, 2019),carte care este, după ştiinţamea, cea de a 12­a, dacă

lăsăm deoparte postura de coordonator al celor şaptevolume de literatură umoristică, tipărite de­a lungulanilor. Cum se vede, de la debutul editorial din 1985(Clepsidrele Thaliei, Iaşi, Editura Junimea, prefaţă deValentin Silvestru) şi până azi, olteanul din RâmnicuVâlcea, moldovenizat de la începutul cariereididactice şi jurnalistice la Bogdăneşti de Fălciu şila Vaslui, s­a dovedit a fi auster cu propriile apariţiieditoriale, în favoarea calităţii şi formulei critice carel­a consacrat, cu punct de plecare în critica drama­tică, extinsă la istoria şi critica literară, având ca fericithobby epigrama, literatura umoristică, în genere, încare s­a exersat sobru şi acid, fiind şi lider, ani buni,al Cenaclului Umoriştilor din Vaslui.

Termenul acoladă, de care fiecare a auzit întâiaoară la orele de matematică, cu extensii semanticereţinute de dicţionare, a intrat recent în limbajulrevuistic şi cultural, începând cu presa postdecem­bristă: în 1991, la Bucureşti, a apărut revista umo­ristică Acolade estivale, editată de Societatea„Acolade literare”, cu o apariţie meteorică (iunie­octombrie). Mai consistentă, cu impunere în plannaţional, se dovedeşte revista Acolada din SatuMare, cu apariţie din 2007. Teodor Pracsiu consacrăacum termenul ca metaforă critică, utilizându­l, maimult sau mai puţin sporadic, de mulţi ani, în textelesale critice şi eseistice. Iată câteva exemple luatela întâmplare: la comemorarea a 30­a a scriitorului,emblematic pentru Huşi, Ion Alex. Angheluş,„Vorbitorii prezenţi în sala de festivităţi a primărieiau definit în acolade afective, faţetele personalităţiiscriitorului…” (p. 36). Fragmentele despre Eminescuale lui Theodor Codreanu (Iaşi, Editura Junimea,2017) „se înscriu pe o acoladă temporală de 41de ani” (p. 42). Comentând romanul Torentul albârlădeanului Marinel Gîlcă (2018), observă: „Buncunoscător al subtilităţilor şi culiselor domeniuluicriminalistic, prozatorul schiţează câteva portretede poliţişti, înscrişi pe o acoladă de la competenţăla circumspecţie şi impostură” (p. 68).

Metafora trece şi­n partea a douaa cărţii, dedicată hăţişurilor învăţămân­tului românesc din ultimii treizeci de ani,

începând de la titlul secţiunii (Interferenţe) până lautilizarea figurii, asigurând şi în acest fel unitatea,bine supravegheată ideatic şi stilistic, a cărţii. Vorbinddespre maladia doctoratelor postdecembriste, autorulse întreabă: „Care doctorate mai sunt veritabile? Amauzit opinii diverse, care acoperă o acoladă largă, dela neutrul «Nu mă interesează deloc problema!» pânăla soluţia radicală: «Să se anuleze toate doctorateleoamenilor politici, ale demnitarilor şi magistraţilor»”(p. 121). Cum se vede, Teodor Pracsiu extinde aria

metaforei unificatoare şi la o antiteză, fiindcă întrecele două extreme sesizate se interferează alte opiniimoderate. De altfel, în Argument, autorul ne edifică,fără dubii, intenţionalitatea acoladică a cărţii sale:„Metafora titlului sugerează refracţiile pe care legenerează o întâlnire benefică între o operă şi spiritulcritic. Reflectarea în spirit a unei cărţi nu este nici­odată mecanică, fidelă, ci transfigurată” (p. 5).Care transfigurare nu este doar empatie (cu sensulde înţelegere, rostul cel mai înalt al criticii, dupăG. Ibrăileanu): „Pe toţi i­am judecat comprehensiv,fără a eluda punctelenevralgice ale creaţiei şimai ales fără a aruncasirop de trandafiri pestesuprafeţele aride”.Oarecum derutant, prelu­ând un cuvânt dintr­un titlual lui Nicolae Manolescu(Lecturi infidele, debutuldin 1966), Teodor Pracsiuoptează pentru Oglinziinfidele (prima parte). Înrealitate, tocmai acolada­refracţie din ecuaţiaînţelegere­refuzul siropuluide trandafir înlesneşteapropierea de o lecturăfidelă, chiar dacă întotdea­una critica este condamna­tă să rămână secvenţială,cum argumentam într­uneseu din Convorbiriliterare, Note la o critică aesteticii secvenţiale (nr. 2/1979). Este adevărat, titlulOglinzi infidele îi poate consola pe cei care se vorsimţi nedreptăţiţi, de vreme ce criticul se recunoaşte„infidel”! Conchizând, cu această primă acoladă laacolade, putem spune că diversităţile, mergând pânăla antitezele aparent insolubile, pot intra în spiritulacoladelor propuse de Teodor Pracsiu. De altfel, încăEminescu, pentru care antitezele sunt viaţa, a distinsîntre antiteze monstruoase (fără acoladă, putem zicead­hoc) şi armonizate (cu acoladă).

Arta criticii lui Teodor Pracsiu constă înaceea că autorul trece orice vine empatic(de la inimă) prin filtrul raţiunii critice,

„judecătorul” având, de multă vreme, sedimentat unsistem critic fundat pe criteriul estetic maiorescian,trecut şi nuanţat la cei mai de seamă critici şi isto­rici literari români, de la G. Călinescu şi ŞerbanCioculescu până la Vladimir Streinu, Al. Piru şiNicolae Manolescu. Evident, nu neglijează nuanţeleistorice, sociologice, tematice contextuale, în spiritulunei critici sintetice, nici critica criticii atunci cândevaluează receptarea operei în timp. În cazul lui IonAgârbiceanu, de pildă, tehnica acoladei se transformăîn cea a „oglinzilor paralele”, criticul urmând periplulreceptării de la Mihail Dragomirescu la Dan Mănucăşi Z. Ornea, zăbovind însă asupra abordărilor dinIstoria… lui G. Călinescu şi a celor monografice:Mircea Popa, Mircea Zaciu, Dan Mănucă (articolul

din Dicţionarul general al literaturii române, 2004),Alex Ştefănescu (Istoria literaturii române contempo­rane, 2005), Istoria critică a literaturii române, deNicolae Manolescu, 2008, cea a lui Marian Popa(Istoria literaturii române de azi pe mâine, 2009). Deşiconcluzia e că ne aflăm în faţa unui mare scriitor,paradoxul cade ca o ghilotină: „scriitor pe trei sferturiuitat” (Manolescu), Teodor Pracsiu estimând căprocentul se va ridica la 80­90, căci contextul globali­zant, în era Facebook, ne îndreaptă spre damnatiomemoriae, începând cu şcoala, pentru care scriitori

ca Agârbiceanu nu mai există, şi terminândcu critica: „În acest iureş globalizant unde arputea fi plasat blândul, comprehensivul, mo­ralul preot şi scriitor Ion Agârbiceanu?” (p. 14).

Eun scepticism aici care planează,în definitiv, asupra întregii literaturi,ca fenomen pe cale de „dispariţie”.

Trăim în excesele postmodernităţii, în ceeace se numeşte pop culture (un soi depopcorn bun la toate în era divertismen­tului generalizat, vezi Alain Finkielkraut),resurecţie invazivă a fostei culturi demasă, neomarxismul sub obrăzar politicalcorrectness. Dacă, spre exemplu, în şcoalaromânească încă n­au fost scoşi definitivdin „curiculă” ceea ce mai numim „scriitoricanonici”, tendinţa globală este eliminareadin programele preuniversitare şi universitarea marilor valori, în frunte cu Homer, tragiciigreci, Dante, Shakespeare, Eminescu,Dostoievski, Eliade (se mai poate puneproblema unui Agârbiceanu, în asemenea

situaţie?) etc. Tinerii­divertisment, crescuţi la„miraculoasa” lumină a spectacolelor de artificiifacebook­iene, nu mai au nevoie de ceea ce noi,întârziaţii, mai numim încă marea cultură. Baudelairedistingea două categorii de scriitori: progresiştiişi întârziaţii. Primii au toate avantajele succesuluiimediat, însă adevăraţii învingători sunt întârziaţii,„reacţionarii”, cum spune şi autorul Florilor răului,confirmat, dacă tragem o acoladă, de Eminescuşi de contemporanul nostru Antoine Compagnon.Nu are importanţă dacă Shakespeare şi Eminescu,Dante şi Liviu Rebreanu mai sunt citiţi astăzi, înmasă. Chiar deveniţi „inexistenţi” pentru analfabeţiifuncţionali, ei sunt cei care duc lumea înainte. Într­ocarte recentă, D.R. Popescu (Corul morilor de vânt,Editura Pallas Athena, Focşani, 2015, p. 226) notacu o cruntă ironie: „Cine poate trăi în România fărăsă­l iubească pe Eminescu este un om liber, foarteputernic, fiindcă el poate trăi şi fără Biblia numităShakespeare!” O astfel de „libertate”, golită de arheu(concept filosofic în care Eminescu îngloba memoriaşi identitatea indivizilor şi popoarelor), poate ficatastrofală, dar ea este întotdeauna contracaratăde cei puţini şi de imunitatea artei intrate în aparentăuitare. Eminescu dădea exemplul unui text dramatic,uitat timp de mii de ani, descoperit şi pus în scenă deun regizor, scoţându­se din adormire o lume rămasăvie. S­au găsit în piramide boabe de grâu careau putut încolţi după milenii.

Despre visători şi vise. Dezamăgirea noastră cea de toate zileleIată un fragment, scris de cel de al doilea autor, pe care îl reluăm şi îl

propunem ca postfaţă la reflecţiile din articolele precedente, descriind mai binecele simţite de noi.

Unde ni­s entuziaştii, visătorii, trubadurii,Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?Unde ni­s sămănătorii generoaselor cuvinte,Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterseÎngropând vechea durere, cu­al lor cântec să reversePeste inimile noastre mângâiere şi iubire,Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,Valurile de­ntuneric despicându­le în două,Splendidă­naintea noastră să ne­arate­o lume nouă!

Alexandru Vlahuţă, Unde ni sunt visătorii?În decembrie 1989 visele păreau să se împlinească, mulţi visători au ieşit

atunci în faţă cu un buchet de 8 dorinţe, 8 vise. Au fost însă repede spulberate,îngropate sub stratul de panseluţe din Piaţa Universităţii.

Se deschisese o uşă la balconul intelighenţiei, o uşă spre viitor, un vis între­ţinut apoi cu greu şi resuscitat gură la gură pentru puţin timp. Dar şi acest vis

s­a îndepărtat în lamentări penibile.Am crezut apoi, abandonând visul iniţial, că aici, pe caldarâmul Pieţii

Victoriei, vom instala ţepe pentru ciocoii apăruţi cu acreditări semnate cu sângeşi pecetluite în sălile confortabile ale negustorilor de vise pe bani. Ţepele s­audovedit însă a fi aracii pe care s­a încolăcit vrejul plantelor parazite.

Urmarea o cunoaştem şi o simţim acum.

Nu mai avem vise, idealuri, oameni providenţiali. Nu mai avemdoctrine, programe, opinii proprii. Ce nu au reuşit minerii, imeghebiştii(„IMGB face ordine”), feseniştii care tropăiau în parlament, a reuşit

să facă o încrengătură de impostori, sterili şi cinici. Aruncaţi visele, mofturile despre drepturile omului, cu echitatea, cu cinstea

şi demnitatea. Luaţi exemplu de la Aleşi, de la cei care vă oferă reţetele fericiriişi ale bunăstării, de la pădurarii moderni, eficienţi, de la noii găzari, eleganţi, cumiros de parfum, de la cămătarii cu tejgheaua plină de galbeni şi cărora nimeni nule mai răstoarnă taraba din templul viselor noastre. Luaţi exemplu de la cei care,cu dexteritate de magicieni, scot din pălărie averi inestimabile prin tehnici obscuregreu de descifrat sau, dimpotrivă, simple, dar totdeauna imorale şi/sau ilegale.

Unde ne sunt oamenii de stat, cei cu idealuri, cu statură, cu cultură, cu bunsimţ, cu respect, cu eleganţă, cu ironie fină, fără gesturi teatrale ridicole, învăţateîn faţa oglinzii? Unde sunt cei care cu dragoste şi dăruire se apleacă în faţaacestui popor chinuit şi de fiecare dată păcălit în visele lui?...

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 7

Aici descoperea Eminescu arheul,informaţia ca logos primordial. Prin 1970,descopeream un scriitor minor despre care

am scris un text apărut în Vremea nouă (Vaslui):Un uitat: Virgil Caraivan. „Uitatul” acesta nu mai eraun uitat. Teodor Pracsiu dă două exemple chiar dindramaturgie: Woyzeck, de Georg Büchner (1813­1837), şi Plicul, de Liviu Rebreanu, piese redesco­perite de regizorul bârlădean Dorin Mihăilescu.Ambele intră în categoria operelor „cu destin ingrat”(p. 109), prima rămasă în manuscris, editată abia în1879, a doua – umbrită atât de prestigiul prozatorului,cât şi de conjunctura istorică de după moarteascriitorului. Spectacolele de la Teatrul „Victor IonPopa” din Bârlad (30 septembrie 2017, 2 iunie 2018)au­scos­din­ascundere (în limbajul lui Heidegger)două piese vii, de o surprinzătoare actualitate,în contra mentalităţii de tip pop culture.

În definitiv, toate textele din Acolade critice sunt„scoateri­din­ascundere” ale unor personalităţidiverse, inegale valoric, dar convieţuind acoladic,de la cele mai înalte repere (Liviu Rebreanu,Marin Preda) până la foarte puţin cunoscuţii VasileChecheriţă, Ghiţă Cristian, Eva Roşu, Iftene Cioriciuş.a. Dacă pentru perioada interbelică, reperul înabsolut, privitor la proză, este Liviu Rebreanu (careîşi dispută locul cu Mihail Sadoveanu), Marin Predaeste considerat cel mai mare prozator românde după Al Doilea Război Mondial.

Scrisul lui Teodor Pracsiu este echilibrat, sobru,contextualizant, punând în balanţă meritele şislăbiciunile protagoniştilor, autorul excelând înportretizări adesea memorabile. Contextualizareaistorică este apreciată şi la alţii, ca, de pildă, metodade expunere a universitarului ieşean ConstantinDram, în seria de conferinţe susţinută la BibliotecaJudeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui,iniţiată de Gelu Voicu Bichineţ, directorul bibliotecii.Conferinţa Istoria mare şi istoriile mici. Marin Preda –iluzia ficţionalului (prilejuită de împlinirea a 37 deani de la moartea scriitorului) este radiografiată cumaximă atenţie reportericească. Conferenţiarul aparcurs o uriaşă acoladă istorică, de la Herodot pânăla Marin Preda, din perspectiva raportului dintrerealitate şi ficţiune, sintetizată exemplar de autorulMoromeţilor însuşi prin mărturia că, în cărţile sale,evenimentele sunt inventate, pe când sentimentelesunt cele adevărate. Teodor Pracsiu consoneazăastfel cu arguţia lui Constantin Dram: „Marin Predaa trăit la graniţa fragilă ce separă discret realitateade ficţiune, adică într­un univers fluid, care face cadomeniile respective să fie oricând interşanjabile,desigur în spaţiul speculativului” (p. 21). Ne aflăm,astfel, la graniţa vechiului adagiu nietzschean: Nuexistă fapte, ci doar interpretări.

Revenind la arta portretizării lui TeodorPracsiu, principala abilitate a sa mi se parea fi găsirea celor mai adecvate epitete

critice, de la epitetul sintetizator la epitetul multiplu.Există o adevărată plăcere în privinţa conexării celordouă forme, enumerativ, impregnate cu nuanţemetaforice sau de altă natură. Prozatorul AdrianCostache, în postura de poet (Cele mai frumoase101 poeme, Bucureşti, Editura eLiteratura, 2019),i se prezintă ca „un spirit discret, lucid şi sceptic, ceeace nu­l împiedică să asume privilegiul de a contemplalumea cu un ochi interogativ şi nu o dată dubitativ”(p. 31). Modern, în esenţă, acelaşi se apropie organicde postmodernism prin „jocul metaforic, libertateaprozodică, sfidarea canoanelor, zborul liber alfanteziei, asocierile lexicale ce desfid dogmeletradiţionale” (pp. 30, 31). Scriitorul Ion Alex. Angheluş,ca profesor avea „har oratoric, orizont cultural largşi calităţi remarcabile de îndrumător şi animator”,iar ca amfitrion literar, „desăvârşit: atent, îndatoritor,generos şi de o vervă inepuizabilă, până cândo boală neiertătoare a început să­i dea târcoale”(p. 37). Prozatorul Nicolae Ariton i se arată „discretşi retractil, foarte parcimonios în ieşirile publice, fixatdefinitiv şi irevocabil în satul natal (Dăneşti, Vaslui)”,iar proza acestuia se conturează pe măsură: „scriiturădensă, împletire dibace a realului cu miraculosul,magicul şi straniul, savoare a limbii, parfum local,personaje ce conservă obiceiuri şi cutume ancestrale,descinse parcă dintr­un mitic in illo tempore” (pp. 70,73). Oglinda negativă nu lipseşte. Personajele luiViorel Coman (romanul FASM) „n­au suficientăadâncime psihologică, trăiesc declarativ, n­au viaţăinterioară, sunt patetice şi de aici rezultă efectulde nefiresc, de factice” (p. 79). Exemplele pot ficontinuate pe pagini întregi. Fără a fi „didactice”,textele critice ale lui Teodor Pracsiu pot constituimodele pentru cum ar trebui să arate analizeleestetice ale profesorilor de literatură română.

„Interferenţele” din partea a doua a cărţiisunt şi cele mai polemice, prin ancorareaîn stricta actualitate a învăţământului româ­

nesc din ultimele decenii. De peste douăzeci de ani,Teodor Pracsiu a susţinut, săptămânal, o rubricăîn revista Tribuna învăţământului. (Am pus verbul laperfectul compus, dat fiind că, după câte se zvoneşte,revista­fanion a şcolii româneşti a devenit lunară!).Autorul vasluian este, probabil, unul dintre cei maibuni comentatori şi cunoscători ai stării învăţămân­tului preuniversitar, fiind o perioadă şi inspectorşcolar de limba şi literatura română. Ceea ce părea„ocazional” în textele din hebdomadar are acumo altă consistenţă prin acolada tematică şi stilistică.Articolele interferează, reflectă şi refractă, temele sereiau în variaţiuni ce trimit la tehnica contrapunctului,asigurând unitatea de viziune şi cu eseurile criticedin prima parte, cu atât mai mult cu cât cele maimulte dintre aceste scrieri s­au tipărit tot în Tribunaînvăţământului. Nu întâmplător, primul text al acesteisecţiuni constituie şi preludiul concentrat a ceea

ce urmează, pornind chiar de la titlu: Proiectul de ţară– şansă şi destin.

Sintagma proiect de ţară, de o necesitatestringentă, a ajuns, din păcate, o jonglerie politicădescinsă, apreciază autorul, din „reformismul” peda­gogului Marius Chicoş Rostogan. E necesar săreamintim imaginea caricaturală a „progresismului”caţavencian, conform căruia politicienii româniconstruiesc şandramale pentru bâlci tocmai bunede dărâmat după ce „sărbătoarea” trece. Un astfelde bâlci este, astăzi, şi „proiectul de ţară”, devenitfetiş lingvistic, apreciază Teodor Pracsiu, fetiş defelul „Nu ne vindem ţara!”, „Iarna nu­i ca vara!” şi„România educată!” etc. Cert e că o dimensiunecentrală a unui proiect de ţară este educaţia, şcoalafiind lovită în temeliile ei eminesciene şi haretiene pecare nu reuşise a le nărui nici perioada comunistă.Reformele din învăţământ, timp de trei decenii, s­audovedit a fi cârpeli rostoganiene, rostogolite/rosto­gonite (ca să ne jucăm de­a vorbele) una dupăalta, de la ministru la ministru, lista incredibil denumeroasă a demnitarilor fiind reprodusă de TeodorPracsiu în alte texte ale secţiunii. Marea enigmă, carene dă frisoane, este următoarea: ce i­a împiedicat deminiştrii Educaţiei să construiască pe temeliile solideale tradiţiei naţionale, perfect compatibilă cu ceeace numim universalitate iar alţii – globalism?

Stupefiant e să constaţi că, dimpotrivă,instituţia (există un institut cu atari atribu­ţiuni!) care se ocupă cu fundamentarea

filosofică a învăţământului, a avut şi are drept ţintăneantizarea temeliilor culturale, spirituale aleromânităţii, presiunea fiind pusă de nefasta ideologieneotroţkistă a „corectitudinii politice” asupra căreiaatrăgea atenţia, recent, până şi preşedintele StatelorUnite, intr­un discurs memorabil (septembrie 2019,la Adunarea Generală a UNU), discurs care circulă,paradoxal, „clandestin” pe internet. Probabil, dinpricina replicii lui Donald Tusk (fostul preşedinte alConsiliului European), că nu trebuie să pui în antitezătermenii de naţional şi globalism, observaţie cât sepoate de corectă, numai că în realpolitik globalismulsurmontează naţionalul, ratându­se, programatic,armonizarea antitezelor. Înseamnă că sunt forţeoculte care încalcă, cu bună ştiinţă, ethosul transdis­ciplinar al armonizării antitezelor, sub masca politicalcorrectness. De ani buni invoc semnalul de alarmătras de filosoful american William S. Lind: Dacăputem da în vileag adevăratele origini şi naturacorectitudinii politice, vom fi făcut un pas giganticcătre abolirea ei. (Cf. Corectitudinea politică. „Religia”marxistă a noii ordini mondiale, coord. William S.Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Bucureşti, EdituraROST, 2015)

Sub această optică am citit şi cartea lui TeodorPracsiu, una dintre cele mai armonios construite aleautorului, cu binecunoscuta­i luciditate peninsulară,într­o mare de sentimentali facebook­ieni.

Poezie fără frontiereTraduceri de Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG şi Germain DROOGENBROODT

Jurnal, pagina 80Reiner Kunze (Germania)

Năprasnic trandafirii înfloresc, însângerând tot câmpulde parcă­ntreaga fire venele şi le­ar tăiapresimţind ce­o să vină.

Desigur, veţi spune, e­ndreptăţit peisajul să­şi spună cuvântul şi el, şi poate să fiepentru sau împotrivă.

DorinţăChryssa Nikolakis (Grecia)

Te ador, eşti îngerul căzutşi înălţat la ceruri,bând apa cristalină.Te ador ca floarea care aflăizvorul de cleştar castiliandin al evreilor deşert.Te ador ca lacul ce viseazăsă­şi afle albia ce ducespre­ntinsul ocean,spre împreunare.

Aş vrea să fiu eu boarece buzele­ţi alinăşi apa ţi­o sărută,dar nu­i prea mic potirul,pentru a mă sătura

PoduriIlse Tielsch (Austria)

Să zidim poduri – a zis eldin piatră şi oţel ce vor rămâne în picioaresub a blindatelor povarăde mântuiri apăsătoare.

Să împletim suple otgoane – a zis ea din lungi tulpini şi verzi liane,punţi aninând din ţărm în ţărmpentru grăbiţii paşi ai celorgoniţi de aspre cotropiri.

Aşterne­voi eu drum din ce am la­ndemână – am zisinima mi­o voi arunca peste abisarc luminos ce­n întuneric va descriecărarea salvatoare de primejdii.Va fi îngustdar fi­va al nădejdii.

ChengduGermain Droogenbroodt

Norii plutesc deasupra mun$ilor de jad asemeni trecătoarelor schimbări istorice. (Du Fu)

Creşteau voioase florileşi­n jurul lor era totul de­un verdela fel de paşnic şi de visătorca urşii panda tolăniţi pe ramuri.

Vibrau în aer poeziipe limbi neînţelese.Chineze vorbe, oare prevesteau Schimbarea presupusă?

Paşii şi jocul fascinantpoetului nu­i alungară tulburarea,rămase meditând îngrijorat,la mersul vremurilor viitoare.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 20208

Pentru apariţianoastră, astrăromânilor, în

spaţiul ce confirmă apariţiaprimelor scrieri, secolul IVpare a fi cel binecuvântat,

prin datele istorice şi documentele ce încă se maipăstrează. Până în urmă cu ceva vreme, primatulîl deţineau mărturiile patristice, chiar dacă scrierilelui Aethicus erau cunoscute şi mărturisite ca atarede câteva voci.

Opera lui face parte din categoria scrierilornecreştine. Filosoful şi cosmograful străromânAethicus Histricus, născut în Histria, după cumne confirmă şi numele (a trăit între 421 şi 500d.Hr.), este un foarte onorabil reprezentant alculturii noastre de început, o mărturie a faptuluică din acest pământ s­au născut şi dezvoltat, întruputerea lui a şti, încă din antichitate, personalităţidemne de tot respectul naţional şi internaţional!

Cum spuneam, opera de bază a acestuiAethicus este o Cosmografie, lucrare destulde vastă pentru acea vreme, dar şi alte scrierial căror autor este recunoscut a fi, dar carenu s­au păstrat, din păcate.

Cosmografia mărturiseşte un om de culturămultilateral, un erudit, chiar dacă, până azi, înarhivele româneşti lucrarea nu există. Cu toateacestea, un firav ajutor se întrevede prin faptulcă, în literatura europeană a Evului Mediutimpuriu, ba şi în cea modernă, există câtevaprecizări asupra acestei opere.

Se ştie azi că au apărut două ediţii ale uneiCosmografii abreviate, din păcate, una tipărităla Paris de către A. D’Arezac în 1852 şi o altaapărută la Leipzig, în 1853, realizată de cătreH. Wuttke, plus o reproducere (fotocopie) dupăCodex Leidensis Scalagerianus­69, beneficiindde o introducere de T.M. Bishop; publicaţiavede lumina tiparului la Amsterdam, în 1966.

Filosoful străromân Aethicus Histricus,de viţă nobilă, cum menţionează Cosmografia(nobile prosapia parentum), era, putem bănui,un descendent al clasei conducătoare a cetăţiisau chiar a regiunii Histria.

De fapt, în capitolul XXII din Cosmografie,Aethicus spune că s­a născut în Histria (illeHistria se exortum). Şi­a făcut educaţia şi a fostinstruit în şcolile din partea locului (cetatea pontică),iar în continuare a primit o educaţie particulară, cudascăli de literatură clasică latină şi greacă. Posibilsă fi urmat şi cursuri academice la şcolile timpuluidin Grecia sau în altă parte a lumii. Ştim cu preciziecă a călătorit foarte mult, că s­a informat din belşugşi mai cu seamă că nu a păstrat acele cunoştinţedoar pentru sine.

Cum am spus, a fost filosof, exploratorîn sensul cel mai deplin al cuvântului şi –foarte interesant – negustor de aur şi pietre

scumpe! Posibil ca parte din călătoriile de începutsă le fi împlinit în această calitate de negustor,străbătând alături de prieteni (discipoli?) ţinuturiînsemnate din Europa, Asia, Africa, cercetând cupredilecţie neamurile aflate dincolo de influenţaculturii greco­danubiene! „Neamuri ce nu eraupomenite nici de scrierile care alcătuiau VechiulTestament.” (Dr. Nestor Vornicescu, AethicusHistricus, pag. 8)

Mai avem mărturie că, timp de 5 ani, a stat laAtena şi în alte cetăţi ale Greciei, purtând discuţiicu diverşi filosofi ai timpului. Apoi, timp de un an,a poposit în Spania. A călătorit apoi spre nord,ajungând în ţinuturile reci pe care nu le străbătu­seră nici geografii greci, nici cei romani.

Desigur, a cunoscut şi neamurile germanicecontinentale, ca şi pe cele din Marea Nordului şiMarea Baltică. Ştim că a călătorit în Danemarca,Finlanda, Norvegia, Suedia, până spre Groenlanda.Către răsărit şi sud a cunoscut Armenia, unde aşi stat vreme de un an. (Idem, pag. 9) A ajuns şila porţile Caspicii­Alania, până spre Marea Îngheţatădin nord. Tot din aceeaşi sursă ştim că a ajuns înţinuturile Mesopotamiei, Mongoliei şi apoi Indiei, până

către izvoarele Gangelui, în Himalaya. Mai mult,pe Gange a călătorit cu o corabie proprie, urmânddrumul spre Ceylon. Întoarcerea spre casă a făcut­oprin Babilonia, Arabia, Canaan, Egipt, Libia.

Despre toate cele de mai sus se află detaliişi însemnări în Cosmografie, chiar şi în forma eiabreviată! Aethicus prezintă sumedenie de dateamănunţite despre viaţa popoarelor pe carele­a cercetat, unele cultivate, altele consideratede­a dreptul sălbatice, despre zeii lor, moravuri,

meşteşuguri, despreconstrucţia de nave,despre virtuţile şi tehnicilerăzboinice, despre arme şisisteme strategice, desprebogăţiile în aur, pietre

scumpe, fier, grâne sauanimale.

Pentru vremea sa, sepoate spune că Aethicus a manifestat o serioasăstăruinţă şi migală în ceea ce priveşte actul decercetare!

Acest veritabil jurnal de călătorie – sub titlulde Cosmografie – a fost alcătuit în limba latină,dar şi în greacă, iar unele însemnări – în limbastrăveche dacă, folosind un alfabet propriu.

Inteligenţa autorului, anvergura preocupărilorsale sunt de necontestat. Spiritul inventiv,atracţia spre arhitectură (vezi podul de peste

Haellaespont) sunt la fel de surprinzătoare ca şi,mai cu seamă, acele pasaje enigmatice, nedescifratepână azi, consemnate prin folosirea literelor dinalfabetele ebraic, grecesc, latin, în mijlocul căroraaşază hotare din alfabetul propriu, cunoscut azi drept„alfabetul Aethicus”.

Atât Cosmografia, textul de bază, cât şi alfabetuls­au răspândit, după uzanţele epocii, prin sumedeniede copii­manuscrise. Specialiştii, aproape în unani­mitate, susţin că această lucrare conţine date, înspecial geografice, care nu se regăsesc în nicio altălucrare din literatura de specialitate greco­romană.

Chiar şi alfabetul (Fig. 1) este deosebit de celecunoscute până atunci, cu litere botezate în manierăabsolut proprie: Alamon, Becah, Cathu, Delfoy,Fomethu, Garfou, Hethmu, Iosithu, Kaithu, Lethfu,Malathy, Nabaleth, Ozechi, Chorizech, Pithirin,Salathi, Intalech, Thothymos, Azathot, Reque,Irchoni, Zothychin.

Mai ştim că, în secolele VI–VII, un exemplardin Cosmografie a ajuns în sudul Spaniei, unde arhi­episcopul Sevillei, pe când alcătuia lucrarea sa cucaracter enciclopedic, Ethimologii, a folosit destule

date ce se găseau în Cosmografia lui Aethicus.

Apoi, în secolul VIII, în Bavaria (de azi),aproape de Freising, un călugăr presbiter,pe numele său Jeronim (posibil să fi fost

chiar benedictin), a ţinut în faţa ochilor exemplarulcomplet al Cosmografiei lui Aethicus Histricus. Citindlucrarea de mai multe ori, pesemne cu mare interes,el a dedus că o seamă de descrieri din paginileei erau ale unui veritabil filosof păgân. Silindu­se,din punctul lui de vedere, să nu deruteze eventualiicititori creştini, acest Jeronim s­a hotărât să o punăla îndemâna dascălilor şi ucenicilor din şcolileepiscopale şi mănăstireşti, dar numai după overitabilă cenzură. Ca urmare, a haşurat, fără niciomilă, părţile de text pe care le considera neadecvate,

neinteresante ori chiar vătămătoarepentru cler, elaborând un text prescur­tat pe care­l putea citi, „spre bunăcunoaştere”, orice creştin adevărat!

Acest exemplar abreviat, redus laaproximativ 100 de pagini, avea, dupăopinia sa, mai potrivite dimensiuni (sic!)pentru scopurile didactice pe care leurmărea. Înţelegem că acolo unde nua tăiat, acest Jeronim a reformulat înviziunea sa, prin cuvintele sale, multedintre ideile şi datele oferite de Aethicus,rezultând o cumplită mutilare, chiar dacă,pe alocuri, a păstrat textual paragrafeîntregi din exemplarul original. La sfârşit,a lipit şi alfabetul lui Aethicus, cudenumirea literelor de data de acesta.

Versiunea „abreviată” realizată laFreising, în şcoala episcopală de copierea manuscriselor de pe lângă catedra luiJeronim, a fost reluată şi realizată multmai îngrijit pe vremea arhipăstoririi lui

Albero (764–784). Aceastaeste copia care se păs­trează până în zilelenoastre la Bibliotecapublică a Universităţiidin Leipzig. (Fig. 2 redăpagina de gardă a exem­plarului din lucrareaexpusă şi azi la Leipzig,iar Fig. 3 reproduce opagină din exemplarulabreviat de Jeronim.)

Mai există şi câteva exemplare datate sec. IX.Tot atunci, vestitul benedictin Hrabanus Maurus

din Fulda citează, într­o lucrare a sa, alfabeteleebraic, grec, latin şi, în poziţia a patra, alfabetulAethicus şi abia apoi pe cel german!

Astăzi se cunosc aproximativ 40 de exemplareale lucrării „abreviate”, unele chiar intrând în perime­trul unor confuzii rezultate din faptul că acel Jeronima legat varianta Cosmografiei împreună cu niştelucrări ale Fericitului Jeronim, tot în manuscris!Astfel, unii cercetători au ajuns uneori la concluziaca „abreviatorul” şi chiar „traducătorul din greceşte”a fost acest mare scriitor bisericesc apusean,Fericitul Jeronim. Unele exemplare s­au tipărit chiarsub numele de „Pseudo­Aethicus” sau cu trimiterea„atribuit lui Aethicus”!

Totuşi, în ciuda acestor „accidente”,în secolul XIX, Cosmografia va cunoaşteun interes sporit, fiind editată şi studiată de

oameni cu bună aplecare spre cunoaştere, aşa cuma fost H. Wuttke, care face un remarcabil studiuintroductiv la textul pe care l­a editat după exemplarulde la Leipzig.

Trebuie menţionate şi erorile comise în ItinerariumAntonini Augusti, ediţia Parthey et Pindar, Berlin,1848, unde, la pag. 106 este menţionată localitateaHistorium în loc de Histria. Tomisul apare scrisTomos, Callatis este scris Callacis. (N. Vornicescu,Op. Cit., pag. 14)

Locul naşterii lui Aethicus este confirmat şi deKurt Hillkovitz, în cea de­a doua lucrare pe careo consacră lui Aethicus, tipărită la Frankfurt (1973,pag. 208).

Aethicus Histricus, un străromân binecuvântat

Florin HORVATH

1

2

3

(Din)Spre rădăcini

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 9

La Beijing, faţă­n faţă, ceramica RomâniaCucuteni şi China Yangshao: Ceva ciudatse întâmplă cu noi de câţiva ani buni şi dacă

România scapă după potopul celor trei sute de zileploioase prezise de un cunoscut scriitor, va intraîntr­un timp prielnic, aşa cum l­au imaginat gânditoriineamului acesta. Veşti de la strămoşi ne sosescla fiecare decopertare a unor movile şi dealuri, ceeace nu se prea întâmplă aiurea.

Arheologii şi o mână de oameni se întorc în timpşi ne prezintă acele epoci în care eram tot noi, trăitoriide azi ai acestui pământ, şi încearcă să rescrietrecutul nostru, istoria Europei şi a omenirii. Iar noi,noi nu­i luăm în seamă, ne vedem de­ale noastreşi abia dacă îngăimăm: „Şi ce dacă?!”, atuncicând auzim rostindu­se, cu minunile de rigoare,Vinca, Turdaş, Tărtăria, Iasiia, Cucuteni,Sarmisegetuza, eventual cu pizma de a nu fişi noi în posesia unei brăţări dacice în spirală.

O asemenea stare am trăit de curând.Cu ajutorul doamnelor Lăcrămioara Stratulat,directorul general al Muzeului de istorie găzduitde Palatul Culturii Iaşi, şi Magda Lazarovici,cercetător la Institutul de arheologie alAcademiei, Institutul Cultural Român dela Beijing a organizat în mai 2017 expoziţia„Cultura Cucuteni, Cultura Yangshao, întâm­plare sau destin comun?”

Am prezentat, pentru prima oară după cincimii de ani de aşteptare, în sala de expoziţiia institutului, replici ale faimoaselor vaseceramice descoperite la Cucuteni în ţaranoastră şi la Yangshao în China, care seamănăca două picături de apă. Cei doi pereţi ai săliiîncăpătoare a institutului au găzduit, la vest, vreodouă duzini de vase aduse cu grijă de cele douăcercetătoare (care şi numai pentru munca de refacerea exponatelor şi de curierat merită nu doar omagiileşi respectul nostru, dar o dată în plus consacrareaîn analele de istorie), iar la est copii ale ceramicilordezgropate în China, puse la dispoziţie de Institutulchinez de arheologie (prin stăruinţa şi dedicaţiadovedite de domnul Li Xinwei, istoric şi arheolog).

Expoziţia deschisă publicului mai mult sau mai

puţin avizat a fost întregită de comunicări ştiinţifice.La vernisaj, pe 24 mai 2017, eu am declarat: „Eramstudent, când la orele de istorie a Chinei am auzitpentru întâia oară de Cultura Yangshao. Pasionatde istoria lumii, profesorul român ne­a vorbit deasemănările năucitoare între această cultură stră­veche a Chinei şi Cultura Cucuteni din România,ambele situându­se între mileniile cinci şi trei î.Hr.Atunci, m­am gândit să studiez cele două culturi, darchemarea literaturii m­a făcut să las deoparte acestproiect. L­am amintit din când în când, iar în urmăcu aproape două decenii, fiind ministru­consilier laAmbasada României la Beijing, am făcut o tentativăde a mă deplasa la faţa locului.

Astăzi, am reuşit să chem, la o masă a adevărului,istorici şi arheologi români şi chinezi.

Există mai multe dovezi privind asemănareapână la identitate: stilul de viaţă; organiza­rea localităţilor şi locuinţelor; obiecte de cult;

manufactura şi mai cu seamă ceramica de formeasemănătoare, de aceleaşi culori şi simboluri;schimburi comerciale – cereale.

Expoziţia pe care o vernisăm astăzi dovedeştetoate acestea şi ea va fi întregită de comunicărilespecialiştilor celor două ţări. Acum vreau să scot

în evidenţă ceva miraculos:simbolul yin­yang, socotit delumea întreagă tipic chinez,exista în România laCucuteni, dar şi mai înaintepe teritoriul României, la Turdaş, acum şapte milenii!

Eu mă întreb: oare în urmă cu milenii pe Terraexista un singur trib, în România de astăzi, iar noi,românii şi chinezii suntem urmaşii? De­acum, caleae deschisă! Fie ca oamenii de ştiinţă din Româniaşi China să descopere trecutul nostru comun,spre beneficiul ţărilor şi popoarelor noastre, pentrudeterminarea istoriei omenirii pe baze ştiinţifice!

Urez succes deplin expoziţiei de faţă şi sesiuniiştiinţifice care urmează! Vă mulţumesc.”

Evenimentul nostru a reţinut atenţia.În momentul vernisajului, în ambele ţăriau fost publicate simple ştiri. Noi aşteptam

mai mult. Dar evenimentul va fi dublat, prin organiza­rea, anul viitor, a unei expoziţii asemănătoare la Iaşişi la Bucureşti, în saloanele Institutul Cultural Român,căruia îi aparţine iniţiativa.

Am rămas la un moment dat singur în Expoziţiadin Beijing „Cultura Cucuteni, Cultura Yangshao,întâmplare sau destin comun?”, după încheiereaprogramului şi stingerea zgomotelor. Am stat acolotăcut, încercând să privesc peste milenii şi am auzitun cântec uşor. Vibrau mostrele care purtau amprentastrăbunilor, îşi vorbeau, îşi transmiteau ceva direct,de parcă erau născute din acelaşi lut şi din aceeaşilucire de creativitate.

Este rândul oamenilor de ştiinţă, al arheologilorromâni şi chinezi să declanşeze o serie de asemeneamanifestări, de vizite şi de studii comune, pentru adescifra dialogul neştiut al exponatelor, dar este şidatoria autorităţilor din cele două ţări să încurajezeşi să sprijine aceste demersuri. Eu am organizatprima înfăţişare, cine urmează?

(Din cartea Toţi oamenii sunt fraţi, de curândapărută la Editura RawexComs, Bucureşti, publicatăîn 2019 şi la Editura Zhongyi, Beijing, China.)

Pentru a nu se înţelege că numai Aethicus Histricus s­a detaşat caom de cultură născut la Dunărea de Jos, în Dobrogea de azi, adăugămşi alţi savanţi precum Satyros din Callatis (sec. III î.Hr), creator al genului

biografic, Heracleides Lembos – tot din Callatis (sec. II î.Hr) – autorul scrierii Viaţalui Arhimede, sau pe Istros, autorul lucrării Despre tragedie.

Dintre prezenţele posterioare lui Aethicus menţionăm pe ceva mai ştiuţiidin şirul în care se înscriu Sf. Ioan Casianul, Laurentiu de Novae, Sf. Nicetade Remesiana, episcopul Ioan al Tomisului, Teotim al II­lea al Tomisului, IoanMaxentiu şi, nu în ultimul rând, Dionisie Exiguul.

Desigur, nu am fi deloc drepţi cu faimosul Aethicus dacă nu am abordasubiectul şi din perspectiva, extrem de atractivă, a celui ce a fost misteriosulproto­român care a făcut ocolul lumii cu 1057 de ani înaintea lui Magellanşi care a descoperit America cu 1030 de ani înaintea evreului Columb.

Acelaşi Aethicus, cunoscut şi sub numele de Aethicus Donares Ister, dincolode componenta omului de studiu, a exploratorului, cu o îndrăzneală fizică şispirituală la fel de admirat, şi­a alcătuit, între anii 456–461 d.Hr., un echipaj militar

special, format din 101 cavaleri­cabiri, descendenţi ai faimoşilor „cavaleri danu­bieni” din străvechime (vezi Florin Horvath, Naşterea Daciei, Ed. Caiete Silvane,Zalău, 2019), echipaj instruit pentru temerara acţiune de a da ocol pământului…

Iată că, încă de la 461, în mintea unui dac, „pământul nu era plat”, ci posibilde înconjurat într­o călătorie ce a durat până în 466, pe următorul traseu (luând,desigur, repere actuale): Histria Pontică, Marea Mediterană, Coloanele lui Hercule(Gibraltar), Insulele Britanice, Insulele Feroe, Islanda, Groenlanda, ţărmul nordical Canadei, peninsula Kamceatka, arhipelagul insulelor japoneze, arhipelagulFilipinez, Malaiezia, Papua Noua Guinee, Sumatra (Indonezia), Ceylon, MareaArabiei, Marea Roşie, de unde, neexistând canalul de Suez, s­a îmbarcatla Alexandria, urmând coastele Asiei Mici, până la Histria!

Există şi posibilitatea, pe care n­o putem exclude, să fi existat şi o variantăa Cosmografiei în întregime în limba dacă, folosind alfabetul propriu de care ampomenit, un alfabet din care e la fel de posibil să se fi inspirat cunoscuţii Chirilşi Metodiu, atunci când au realizat alfabetul botezat chirilic!

Culturile Cucuteni ­ Yangshao,întâmplare sau destin comun?

Constantin LUPEANU

Lacrima AneiFântâna către AnaTu, Ană zăvorâtăÎn piatra mănăstiriiDin zidul ’nalt,Vei fi aflatCă eşti luceafăr nou cu semn schimbatÎn careUn meşter mareTe­a­nveşmântatDin prea multă iubireDe­nveşnicireA bietei lui creaţii fără spor

De muritor,Deşi tu n­ai fi vrut decât Să zămisleşti un prunc de lutDumnezeitÎntru lumina vieţii pre pământ – Infimă parteFără de care nu­i eternitate,Nici adevăr, nici umbră de cuvânt,Ci doar răsfrângere de lacrimă în noapteDe ape stinse şi amar sărateÎn care se va fi mutatIcarul cel de Argeş cu zbor înşindrilat,Să te zidească­n unda şoptitoareSpre­a învăţa şi el cum nu se moare?

O scurtă biobibliografie a doamnei PaulaRomanescu, colaboratoare apropiată a revistei,poate fi găsită în numărul din octombrie 2018, la pagina

„Seniori ai culturii”.Poemul alăturat estre reluat din volumul său Adu­mi

aminte să te uit, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2019.

8

(Din)Spre rădăcini

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202010

3. Semnificaţiile lite­raturii memorialisticeîn tentativa de intero­gare a istoriei recente

După o jumătate de veacde violentă ideologizare

marxist­leninistă, de teroare şi cenzură care aucultivat intens – şi la scara întregului mental al naţiunii– mnemofobia, actul de interogare a propriei istoriise profilează firesc şi capătă, mai mult ca oricând,un accent de imperioasă necesitate. Survine – prinnatura lucrurilor – acel răgaz al reflecţiei, al discer­nerii şi conştientizărilor în descifrarea semnificaţieicelor trăite într­o jumătate de veac de utopie şiapocalipsă, timp fără de care prezentul actual arintra în incapacitatea de a mai genera fie şi unviitor oarecare. Se subînţelege de aici că, într­unasemenea moment, memoria trebuie să­şi recapete,să­şi apere, să­şi păstreze, să­şi revendice şi să­şiexercite imprescriptibilele sale drepturi. AcelaşiTzvetan Todorov consideră, pe bună dreptate, că,„…atunci când evenimentele trăite de individ sau degrup sunt de natură excepţională sau tragică, acestdrept se converteşte în datorie: aceea de a­şi amintişi a depune mărturie”. [13]

Aşadar, iată în ce mod ar trebui lecturate şiînţelese temeiurile, întâi de toate morale – dar nunumai! – ale apariţiei unei tot mai ample literaturide memorialistică vorbind despre spaţiul concentra­ţionar al totalitarismului românesc.

Într­o asemenea categorie tematică se încadreazăşi deosebit de importantele lucrări publicate, după anii’90, de Marcel Petrişor. Titlurile sunt elocvente prinele însele: Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii(Ed. Timpul, Iaşi, 1995), Trecute vieţi de domni, derobi şi de tovarăşi (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008),Cumplite încercări, Doamne! (Ed. Cristiana,Bucureşti, 2011). În paginile acestora regăsim şiteribila relatare a momentul de trecere în eternitatea tânărului Constantin Oprişan.

4. Poemul ca vehicul al ideilor filosoficeCa şi ceilalţi tineri intelectuali din generaţia

despre care s­a amintit la începutul acestor pagini,Constantin Oprişan devenise şi el unul dintre discipoliilui Martin Heidegger. După întoarcerea în România,în 1946 se înscrisese la cursurile Universităţii din Cluj(recent revenită din refugiul sibian), unde, prin culturafilosofică şi excepţionalele sale capacităţi intelectuale,avea să­i impresioneze pe toţi marii profesori aitimpului, D.D. Roşca, Lucian Blaga, Ştefan Bezdechi.Însă, toate aceste mari promisiuni aveau să fiecurmate la jumătatea lunii mai a anului 1948, cândtânărul student era arestat. Aşa cum, mai târziu,se va fi scris într­un scurt eseu al doamnei IsabelaVasiliu­Scraba [14], „…lui Costache Oprişan nui­a rămas să­şi valorifice remarcabila sa pregătirefilosofică decât sub formă versificată, ceea ce acontribuit într­o bună măsură (dacă nu chiar în modesenţial) la salvarea de la dispariţie a meditaţiilorsale metafizice. Căci ipostaza poetică a filosofăriipracticate în închisoare de Constantin Oprişana putut fi memorată de Gheorghe Calciu, IosifV. Iosif şi Marcel Petrişor.” [15]

De altfel, un fapt asupra căruia poetul filosof era,se pare, perfect edificat, din moment ce îl şi afirmă,aproape direct, chiar în versurile poemului intitulatKatharsis: Cunoaşterea ne va fi poezia,/ iar cânteculnostru tăcerea./ Sărut ne va fi veşnicia/. Iubirea şiviaţa şi moartea/ Într­un picur albastru le­om strânge./Scăldând în lumină pământul,/ după trupul de fildeşvom plânge. /…/ ’om plânge­n spaţiul cosmic eternadestrămare,/ În elegii patetic, sfios în pastorală./ Tevoi striga din lume şi­om arde­n epopee,/ Ne vom topicenuşa în rugă şi descântec,/ Fluidă, te voi strânge,platonică idee,/ Să te cuprind întreagă în cel din urmăcântec./ O! Cântul cel din urmă şi cel dintotdeauna/Olimpic să ne poarte către înalte sfere;/ Ne vapătrunde cerul, cu tine voi fi una/ Şi nunta vafi sfântă: cunoaştere, tăcere.

Astfel sună, redate posterităţii, poemele luiConstantin Oprişan. După dispariţia lui – în condiţiiledate – se înţelege că cele două plachete apăruteulterior nu au putut avea la temelie un manuscris deautor. Ele au fost reconstituite în două rânduri: primadată în volumul intitulat Doi poeţi damnaţi: ConstantinOprişan & Ştefan Vlădoianu, versuri memorate înînchisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi MarcelPetrişor, tipărit la Editura Majadahonda, Bucureşti,în 1995. Următoarea apariţie s­a intitulat ConstantinOprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii. Memoratede Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor, cartea a fostîngrijită de pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişorşi Răzvan Codrescu la Editura Cristiana, Bucureşti,2009.

În acesta din urmă, alcătuitorii au alăturat poeziilorşi texte anexă menite să lumineze personalitatea şiîntâmplările legate de existenţa celui pe care au vrutsă­l readucă în lumina memoriei noastre. Sunt, prinurmare, alăturatepoemelor câteva texte:Constantin Oprişan sauînţelepciunea lirică amuceniciei, semnat deMarcel Petrişor, şi douăfragmente, sub titlulDouă relatări despreConstantin Oprişan (M.Petrişor şi Gh. Calciu).În finalul plachetei apareşi un scurt, dar foarteinteresant eseu aldoamnei Isabela Vasiliu­Scraba intitulat Discipoliinecunoscuţi ai luiHeidegger: ConstantinOprişan. „Relatările”amintite mai sus suntreluări ale unuia şi aceluiaşi episod din perioada dedupă fenomenul Piteşti, rămas legendar în istoriaînchisorilor, cel în care viitorul preot Gh. Calciu,forţând imposibilul, şi­a desfăcut venele, în încer­carea de a salva viaţa lui Constantin Oprişan. Primulfragment este extras din cartea lui Marcel PetrişorSecretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii (Ed.Timpul, Iaşi, 1994). Al doilea text, la fel de impresio­nant ca şi primul, aparţine părintelui Calciu şi esteo reluare (parţială) din prefaţa la ediţia a douaa volumului Piteşti de Dumitru Bacu, în care, deasemenea, este readus în memorie momentul morţiilui Constantin Oprişan: „Atunci a murit, în celula mea,cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât deslab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decâtpereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea,sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâineaşi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a luiCostache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urâtmirositoare a unui plămân ros aproape integral debacili ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciudadragostei imense pe care i­o purtam toţi trei. Şi totuşiel, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru,justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruiape diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universulnostru şi­a pierdut sensul; atunci lumea s­a prăbuşit,cataclismul s­a produs şi noi am rămas trei oameniîntr­un pustiu al disperării.” [16]

5. Sensuri şi semnificaţii în poemele lui Constantin OprişanMemorându­i şi rememorându­i poemele, cei care

i­au fost alături până în ultima clipă aveau să încercemai târziu să îi readucă în lume Fiinţa spirituală.O primă tentativă de reconstituire eşua în 1968, când,potrivit celor scrise în Nota asupra ediţiei (semnată deRăzvan Codrescu), Securitatea confiscase textul, iarrecuperarea acestuia avea să se producă abia după1989. Însă amintita notă mai oferă şi alte câtevaconsideraţii deosebit de importante. Le reproducem:„Marele poem pe care l­a ambiţionat ConstantinOprişan a fost cunoscut printre deţinuţii politici subdiferite titluri (care uneori sunt de fapt ale diferitelor

sale părţi), reflectând poate şi o anumită oscilaţiea autorului: Poemul ontologic (cum figurează şi înediţia din 1995), Psihaion (sau Psychaion), Poemulnoologic, Epopeea noologică sau Cărţile spiritului.”[17]

Dar să revenim şi la rostirea poetico­filosofică efectivă a celui care, iată, princuget şi poem, continuă să supravieţuiască.

Cităm din Cartea ontologică: Cu suflet cald şi dulce,din pâine şi din vin,/ Unesc abstractul spirit pămân­tului concret./ În duh port limpezimea Olimpului elin/Şi­n trupul meu de iască port fiere şi oţet./ N­amnume; despre mine, eu însumi ştiu puţin,/ Nici cine­mivrea pieirea, nici cine m­a născut,/ Ci împlinesc înlume un trist şi greu destin:/ Ştiind pe toţi şi toate,să­mi fiu necunoscut.

Sunt evidente, în aceste prime versuri caredeschid poemul, trimiterile la Taina Euharistiei. (Cu

suflet cald şi dulce, din pâine şi dinvin… etc.) Aspectul este cât se poatede clar şi de altfel a fost remarcat caatare într­un comentariu al doamneiIsabela Vasiliu­Scraba: „Încadrându­şiviziunea în spiritualitatea creştină,Constantin Oprişan pune tradiţiileumanismului creştin alături de filosofiaantică grecească, pentru a sugeracititorilor săi ideea că cele douăau format împreună temelia culturiieuropene. În Psihaion, principiul a totce există apare drept sens al istorieice­şi adevereşte esenţa creştină.Pentru studentul ajuns după gratii,în spatele existenţei umane nu segăseşte acea Sorge înfăţişată deMartin Heidegger în volumul Zein undZeit (1927, trad. rom. de Dorin Tilinca

în 1994). De esenţă spirituală, amintind subsidiar denous­ul anaxagoreic reformulat de Platon prin misticasa, înţelesul pe care îl conferă Constantin Oprişanheideggerienei Sorge trimite într­un anume sens lainterpretarea pe care Horia Stamatu a dat­o baladeiMioriţa, pe când invoca acea echilibrare interioarăpe care o oferă creştinismul cosmic românesc.În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger(care, foarte probabil, îi ascultase, alături deOctavian Vuia şi Alexandru Dragomir, cursul despreParmenide), la temelia lumii nu stă nici BineleSuprem de care vorbea Platon, principiu de dincolode existenţă a tot ce există, întrucât dincolo decontrastul de sorginte platonică dintre lumea spirituluişi lumea simţurilor, pe care îl păstrează, la ConstantinOprişan viziunea creştină asupra lumii apare prinindirecta invocare a trans­substanţializării la careparticipă orice creştin prin Taina Eucharistiei.” [18]

Încărcătura, cu totul specială, a acestorpoeme e „traversată” mereu de un tainic Ceva,care o situează în teritoriul marilor interogaţii

formulate cu privire la om, ca fiinţă situată în lume,în istorie. Dincolo de cuvinte este adăpostită intensacăutare a unui sens care, în siajul dificilei şi contro­versatei probleme a cunoaşterii, de la un timp încolonu îşi mai produce apariţia. Instalat în asemeneateritorii, poetul pare vegheat şi de o altă interogaţieprivitoare la ce însemnă cultura, ideile, de ale cărorconflicte abundă istoria şi politica. Iată câteva dintrerostirile lui decupate din poemul Tavernă literară:Îţi dau orice spectacol în codrii mei tăcuţi,/ Istoriaîntreagă sub arborii eterni,/ Politica născută din anticevirtuţi/ Şi­njunghiată­n jungla corsarilor moderni./ Amtoată poezia prin Dante şi Homer,/ Gândirea de laThales la ultimul sistem,/ Natura neştirbită din funduripână­n cer…/ Am binele din rugă şi răul din blestem./Ţi­arăt filosofia în bâlciul vanităţii,/ Protagoras şiCrates în scrânciobul sofist,/ Modernii cum înalţăcântări sterilităţii/ Şi­un veac întreg cum doarmeîn somnul realist. [19]

Metafizica încarcerată. Destinulpoetului Constantin Oprişan (II)

Dan ANGHELESCU

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 11

Aluzia la veacul întreg cum doarme însomnul realist este limpede şi nu mainecesită explicaţii suplimentare. Dar

dimensiunea şi conotaţiile a tot ceea ce se petrecuse,şi continua să se petreacă, în sfera ideilor, a gândirii,în viaţa de zi cu zi a lumii de după război va fiilustrată cu o remarcabilă exactitate şi, nu mai puţin,cu devastatoare ironie în poemul de largă respiraţie –veritabil pamflet filosofic – intitulat Mlaştina lirică(Sodoma literară): Eu reprezint progresul, sunt noulumanist,/ Vreau libertatea lumii s­o­nchid în necesar./Materia supusă de pumnul realist/ Va fereca în lanţuricuvântul refractar./ Materia voi face­o putere de ne­nvins/ Prin muncă şi ştiinţă, prin bléstem şi păcat,/Voi pune viaţa­n carceri, iar spiritul învins/ Sub legimateriale va geme­ncătuşat./ Experienţa lumii o voisuma eclectic,/ Iar faţa­i negativă, contrariul ei sunteu,/ Prin propria­mi greşeală, strunită dialectic,/Cu propria Lui mână să­L bat pe Dumnezeu./Cunoaşterea voi face­o o neagră liturghie,/ Culturao tarabă de ieftine valori,/ Şi voi lovi cu ele perfectaLui mândrie,/ Făcând astfel dovada perfectei Lui erori./…/ De crezi cumva că este, credinţa te înşală,/ Căcide pătrunzi în piatră, ori tai în diamant,/ Ai purureaîn faţă a lumii formă goală,/ Iar el sub analiză, dispareîn neant./ Când tai atomul, taina din lanţuri să i­oscot,/ Substratul energetic dispare ca un vis./ Materiae lanţul, constrângerea e tot,/ Sau legea, şi încolo –pustiul stă deschis./ Iar legea sunt eu însumi, conceptobiectivat;/ De cresc în spaţiul cosmic ori scad înamănunt,/ Mă aflu tot pe mine, de mine proiectat/Să mă privesc narcisic în ceea ce nu sunt./ Tot ce­isistem, gândirea şi cosmosul sunt eu./ Eu pungândirii stavili şi cosmosului legi,/ Eu sunt necesi­tatea, iar tu subiectul meu/ Şi tolerant cu tine, te lassă mă­nţelegi./ Materia mi­e lege, iar tu exişti prinea/ Şi de comiţi greşala să ieşi din lanţul său,/ Îţivoi distruge trupul, să­mi apăr legea mea,/ Căciapărându­mi legea, îţi apăr trupul tău./ Deci nu greşi,dar asta ştiind că nu se poate,/ Îţi voi salva fiinţa pedrumul cel mai bun:/ Originea greşelii constând înlibertate,/ Prin lanţuri te voi face greşelilor imun./Salvarea, deci, e lanţul; şi nu­ncerca să ieşi,/ Abisulnefiinţei se cască­n faţa ta,/ Ci dus de geniul liberpe drumul fără greş,/ Pe poarta fericirii în lanţuri veiintra./ Miraculos e lanţul, principiul meu suprem,/Îl aflu în gândirea şi inima oricui;/ E lege, raţiune,metodă şi sistem,/ E însăşi cheia lumii, iar eu suntgeniul lui. /.../ Materia de spirit să mi­o despart cuartă,/ Îţi voi înfige­n creier cuţitu­mi analist;/ Va arde­nsuferinţă credinţa ta deşartă,/ Mi­oi aduna reziduul cumâini de alchimist. /.../ Voi mânui teroarea, supremamea putere;/ Prin ea îmi vei cunoaşte tot geniuldistructiv,/ Îţi va­mpietri substanţa iubirii în artere/Şi­mi voi hrăni cu dânsa veninul corosiv.

Citindu­le, aceste versuri reamintesc tulburătoarea

întrebare a lui Hölderlin: „La ce bun poeţii în timpurisărmane?” Fără îndoială, totalitarismul nu puteasupravieţui fără uciderea poeţilor, a poeziei, a filo­sofiei. În 1959, la Paris, la un an de la moartea luiConstantin Oprişan, fenomenul era descris (probabilfără legătură directă cu dispariţia poetului, cât cuîntreaga tragedie pe care o traversau cultura şiintelectualitatea în România aflată sub teroarestalinistă), cu un întreg ambitus de implicaţii, de VirgilIerunca în revista Caete de dor. Metafizică şi poezie.În aşa­zisa cultură a României, scria el, „nimic nurămâne nemutilat de tăvălugul marxism­leninismului.Însă, înaintea tuturor, cele mai prigonite de ideologiatotalitară vor fi filosofia şi poezia. Prigoana, scrieel, nu este vremelnică, dat fiind că nu e legată deo perioadă din istoria bolşevismului, ci de însăşistructura acestei barbarii moderne care le exileazădin foarte multe motive, dar mai ales din teamă.” Căci„singura nelinişte, aproape religioasă a comunismului,constă în îngrijorarea luipermanentă, în panica luibolnavă ca nu cumva exilulfilosofiei şi poeziei să nu fiedesăvârşit. Panică firească,fiindcă filosofia, de când s­apomenit, a pus pe om săîntrebe şi să se întrebe – înlibertate – despre adevăr.Panică tot atât de firească,fiindcă poezia apare în spaţiulacela de har şi tăcere ceia naştere după întrebarea,răspunsul sau lipsa derăspuns, a filosofului. /…/Oblonul unei inchiziţii sumarea fost tras peste toate şipeste toţi. Pretutindeni înRomânia glasul filosofilor şifilosofiei a fost ucis, pentru alăsa locul unui pustiu de conştiinţă şi de suflete,în care nu oficiază decât o singură esenţă: minciuna,şi o singură existenţă: ciocoiul dialectic. Soartafilosofului român e fără seamăn şi fără ieşire. /…/Încă un strat de suferinţă suprapus peste istorianefericirii neamului românesc constituie desigur încăun prilej – poate cel mai mare – pentru a împinge pecugetătorii de mâine să facă din filosofia româneascăobsesie de răscumpărare.” [20]

6. Câteva concluzii şi consideraţii finalePrivitor la rememorarea unor fenomene similare

cu cele despre care s­a făcut vorbire în aceste pagini,istoricul englez Tony Judt (profesor la New YorkUniversity, director al Remarque Institute dedicatstudiilor europene) afirma că ele se dovedesc

purtătoarele unor semnificaţii de o excepţionalăimportanţă, dat fiind că: „Barbaria trecutului recental Europei, dublul întunecat împotriva căruia s­aconstruit cu trudă Europa postbelică se află dejaîn afara câmpului memoriei pentru europenii maitineri./…/ Pentru ca trecutul Europei să ofere maideparte Europei prezente o învăţătură şi un ţel moral,istoria va trebui să fie predată de la capăt fiecărei noigeneraţii. Uniunea Europeană este, poate, un răs­puns dat istoriei, dar ea nu poate fi un substitut.” [21]

În primii ani de după cea de a doua conflagraţiemondială, Hannah Arendt ne încredinţa într­unuldintre eseurile ei că problema răului va deveniîntrebarea fundamentală a vieţii intelectualepostbelice din Europa. Aşa să fie? Problema răuluitotalitar, a răului genocidar – cum îl va fi definitistoricul Tony Judt – a devenit, în lumea mileniuluitrei, una dintre problemele asupra căreia s­a

convenit, desigur, că trebuie săi se acorde importanţa cuvenită.Doar că, în multe cazuri, contempora­neitatea se situează sub o, nu tocmaibenignă, dominaţie a aparenţelor.Spunem aceasta întrucât e vizibilcă, începând de aici, intervin serioaseşi, nu de tot avuabile, dificultăţi.Aşa se întâmplă, bunăoară, că, dacăîn privinţa nazismului (apropo decare totul pare a fi fost într­o anumemăsură clarificat pe multiplele saleaspecte), în USA şi Marea Britanies­au iniţiat şi se desfăşoară cursuriobligatorii incluse până şi în curriculade liceu, când vine vorba desprecomunism situaţiile devin dintr­odatăsensibile! Ba chiar se întrevedecultivarea premeditată a unui anume

tip de amnezie ce atestă existenţa – în subsidiar –a unui tacit şi monstruos consens privind acceptareaa ceea ce a devenit evident că reprezintă însăşiinacceptabilul! Este punctul nevralgic asupra căruiaTony Judt susţine – sprijinindu­se pe o realitatesesizabilă în numeroase privinţe – că vest­europeniiexcelează. Şi e greu să nu­i dăm crezare din momentce un Nuremberg al comunismului n­a existat şi,a devenit limpede, o asemenea posibilitate nu seîntrezăreşte într­un viitor previzibil.

Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, într­oasemenea perspectivă lucrurile nu par să difere.Condamnarea regimului comunist, recunoaştereacriminalităţii şi ilegitimităţii ce caracterizează întreagalui existenţă rămân destul de palide, existândtendinţe, abia disimulate, de trivializare a unorasemenea atitudini.

Timotei Prahoveanul, Pagini vechi şi noi dinistoria Lavrei Neamţului, 2 vol., Editura Basilica,Bucureşti, 2018

Nădăjduiesc că această lucrare va fi de folos celorcare iubesc istoria Bisericii noastre, cu precăderecelor care vor cerceta istoria Mănăstirii Neamţ.Am adunat aceste portrete biografice şi mărturiiale bucuriei întâlnirii cu fiii Mănăstirii Neamţ sau cuiubitorii ei spre a salva din calea uitării chipuri demonahi iubitori de slujbe, de slove sau de feluriteascultări aşezate în folosul obştii, reconstituind înparte pomelnicul uneia dintre cele mai cunoscutemănăstiri a pământului românesc. (Autorul, pecoperta a patra)

Florian Copcea, Memorialul preoţilor românidin Primul Război Mondial, 1916­1918, EdituraGrafix, Craiova, 2018

Punctul de plecare în misiunea noastră de aidentifica biografiile martirilor slujitori de altar şi dea­i elogia pe cei care au pus mai presus de oricedragostea de Ţară şi­a avut originea în Referatulasupra activităţii preoţilor de armată în Campaniadin 1916­1918, întocmit de şeful Serviciului Religiosdin Marele Cartier General, pr. iconom ConstantinNazarie, aflat în Arhivele Militare Române, MareleStat Major. Conform acestui document, „din numărultotal de 252 preoţi mobilizaţi, 135 sunt licenţiaţi înteologie, 10 sunt absolvenţi ai facultăţii de teologie,70 sunt cu seminarul complet, 19 cu 4 clase

seminariale, 11 cu câte 2 şi 3 clase secundare, restulde 6 până la totalul de 252” neputând fi clasificaţi.Ar fi un sacrilegiu dacă la această statistică nu amadăuga că şi alţi 200 de preoţi rămaşi în eparhii,refugiaţi sau trimişi în lagăre nu au ezitat, la rândullor, să­şi facă datoria faţă de Patrie şi faţă de ceicare, prin jertfa lor, au înfăptuit idealul tuturorromânilor – unirea provinciilor româneşti într­unsingur stat unitar. (Autorul, la începutul cărţii)

Ioan Barbu, Eroii mei cu nume de stele.Povestiri. Editura „Antim Ivireanul”, RâmnicuVâlcea, 2019

Aceste 15 povestiri fac parte din ampla frescăEroii mei cu nume destele, aflată în desfă­şurare.

În acest cuprinzătorciclu prezint eroii caremi­au însufleţit viaţa dincopilărie până astăzi,dar şi ororile prin carea trecut România aflatăsub ocupaţia trupelorstaliniste, oceanele desuferinţe din temniţeleşi închisorile bolşevice,unde milioane deromâni, prin tratamentebestiale, prin bătăi

şi înfometare, au ajuns pe cele mai joase trepteexistenţiale cu putinţă.

Faptele istorice din aceste povestiri se împletesccu elemente reale trăite de eroi reali. Pe unii i­ammai prins în viaţă.

Această carte, ca multe altele pe care le­am scris,se adresează mai ales tinerilor, din nevoia de infor­mare a acestora în legătură cu istoria României ceaadevărată, curată şi profundă, cu bravii ei eroi morţipe altarul patriei, dar şi cu nelegiuirile şi crimele săvâr­şite în gulagurile staliniste, cu tratamentele inumaneaplicate în acea perioadă de neuitat a holocaustuluiroşu. Trebuie ca tinerii de azi şi urmaşii lor de mâinesă ştie totul despre anii zbuciumaţi ai României dintoate timpurile, ca „roata istoriei” cea dureroasă şi reasă nu se mai întoarcă, pentru a fi forţaţi să­şi trăiascăanii ca morţii printre vii sau să­şi părăsească pămân­tul de obârşie. (Autorul, pe coperta a patra)

Semn(al) de carte

8

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202012

Gheorghe GrigoroviciGheorghe Grigorovici

(date biografice sintetizatedin volumul Petru Rusşindilar, George Grigorovicişi social­democraţia în Bucovina, Editura Fundaţiei„Constantin­Titel Petrescu”, Bucureşti, 1998) s­anăscut la 4 mai 1871 (pe stil vechi) în orăşelulStorojineţ din Bucovina (atunci provincie a ImperiuluiAustro­Ungar). Era al doisprezecelea dintre ceitreisprezece copii ai învăţătorului Vasile Grigorovici şiai soţiei sale, Alexandra (n. Timcu). Fratele lui cel maimare, Emanoil, avea să devină cunoscut, sub numeleEmanuel Grigorovitza, ca prozator şi germanist.

După absolvirea şcolii primare, a urmat cursurileLiceului de Băieţi din Rădăuţi (1885­1892), iar studiilesuperioare de medicină le­a făcut la Universitateadin Viena, între anii 1892 şi 1901. Student fiind, a fostatras de ideile social­democrate şi s­a alăturat acesteimişcări, a devenit membru al Partidului SocialDemocrat din Austria, remarcându­se prin conferinţeţinute în cercurile muncitoreşti. Fiind un cadru apre­ciat, conducerea partidului l­a delegat ca om deîncredere în Bucovina, pentru a organiza muncitori­mea în Partidul Social Democrat şi în sindicate. S­adedicat total acestei sarcini şi a renunţat la medicinăpentru a se consacra activităţii politice.

Se căsătoreşte la 10 octombrie 1903 cu TatianaPisterman, de origine evreiască, o teoreticianăa social­democraţiei austriece şi române, carea desfăşurat o activitate intensă de asistenţă socialăîn rândul populaţiei nevoiaşe din Cernăuţi.

Devine redactor la ziarul Volkspresse de limbăgermană al social­democraţilor bucovineni şi fon­dează apoi gazeta Lupta, în 1906, fiind prima gazetăsocial­democrată în limba română din Bucovina.

În 1905 este ales secretar al Partidului SocialDemocrat Român şi al Uniunii Generale a sindicatelordin Bucovina.

La primele alegeri bazate pe vot universalşi egal din Austria, care au avut loc în 1907,candidatul Gheorghe Grigorovici a devenit

„primul deputat român social­democrat” în Parlamen­tul de la Viena. De la tribuna Parlamentului a criticatvehement administraţia de stat austro­ungară şi aarătat starea de mizerie în care se aflau muncitoriişi ţăranii din Bucovina, el fiind primul deputat carea folosit limba română în Parlamentul austriac.La alegerile din 1911 a fost ales din nou deputatîn Parlamentul austriac.

Respingând exclusivismul naţionalist şi doctrinaşovinistă, social­democraţii bucovineni militau pentrueliberarea românilor de sub stăpânirea străină. Astfel,în 1912, la Congresul de la Basel al Internaţionaleia II­a, al cărui manifest reafirma poziţia social­demo­craţiei internaţionale în problema războaielor, clamânddatoria muncitorimii de a împiedica războiul printoate mijloacele, delegatul bucovinean GheorgheGrigorovici spunea: „Atât Rusia, cât şi Austria şi­auînfipt adânc ghiarele lor în carnea naţiunii române,răpind Basarabia şi Bucovina, iar românii dinTransilvania au fost daţi pradă oligarhiei maghiare.”

În acelaşi ton, la ultimul său discurs din Parlamentulde la Viena, în 22 octombrie 1918, GheorgheGrigorovici se manifesta împotriva încercărilor dea împiedica unirea cu România a provinciilor locuitede români din Imperiul Austro­Ungar aflat în deza­gregare, astfel: „Nici un român nu va renunţa vreo­dată la tendinţa de a reuni poporul român. Unirearomânilor este un ideal şi un ţel pe care românii îl vorurmări întotdeauna, oricând, în toate împrejurările,indiferent care va ficonstelaţia lor viitoare,indiferent cum va evoluasoarta lor.”

După actul Marii Uniride la 1918, se impuneaunificarea mişcărilorsocialiste şi social­demo­crate din Transilvania,Banat, Bucovina cucele din Vechiul Regat.Cum nu exista o unitateideologică, au apărutconflicte între ele. Astfel,„social­democratulbucovinean GeorgeGrigorovici, inamicdeclarat al bolşevismuluirus şi ungar”, după cumera descris într­un apel din 27 martie 1920al Cominternului, şi alţi reprezentanţi ai social­democraţiei au refuzat să accepte unificareaîntr­un partid de tip „bolşevic” care să fie afiliat laInternaţionala a III­a susţinută de grupurile comuniste.Delegaţia socialiştilor români trimisă în Rusia întoamna anului 1920 a luat cunoştinţă de cele 21 decondiţii ale afilierii şi a trebuit să răspundă la şaseîntrebări, printre care: „Declaraţi că, imediat dupăîntoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca,Flueraş şi consorţii vor fi excluşi din partid?” Darcongresul socialist din 8­12 mai 1921, organizatconform instrucţiunilor primite de la Moscova, a decistransformarea Partidului Socialist în Partidul ComunistRomân (P.C.R.), ratificând afilierea acestuia laComintern. Şi astfel, se realizase de fapt scindareaşi nu unificarea mişcărilor socialiste din România.

După câteva zile, Gheorghe Grigorovicia spus în faţa social­democraţilor buco­vineni că, în contrast cu „bolşevismul

inconştienţilor”, „democraţia este unicul drum spresocialism”. O lună mai târziu, în 19 şi 20 iunie 1921,reprezentanţii mai multor organizaţii socialiste şisocial­democrate care nu acceptaseră includerea înP.C.R. au organizat la Ploieşti un Congres general,unde au constituit Federaţia Partidelor Socialiste dinRomânia (F.P.S.R.) şi s­a votat o moţiune de afilierea acesteia la Uniunea Muncitorească Internaţionalăa Partidelor Socialiste, cunoscută şi ca Internaţionalade la Viena sau Internaţionala a II­a şi jumătate,Gheorghe Grigorovici fiind ales preşedinte al F.P.S.R.şi delegat al acesteia pe lângă Internaţionala de laViena. După şase ani, în zilele de 7, 8 şi 9 mai 1927,a avut loc un Congres general al F.P.S.R. care aaprobat unificarea în Partidul Social Democrat Român

(P.S.D.R.) a tuturor organizaţiilor membre, iar laCongresul P.S.D.R. din 5­7 aprilie 1936 se va alegeun nou Comitet Central, avându­l ca preşedinte peGheorghe Grigorovici. La acest congres, Grigoroviciprezentase congresului un raport cu tema: „Social­democraţia şi problemele politice şi economice”.

La alegerile parlamentare din mai 1920 aleRomâniei Mari, social­democraţii bucovineniau obţinut în Camera Deputaţilor cinci deputaţi,

Gheorghe Grigorovici (ales şi în Senat) fiind unuldintre ei. A fost reales ca reprezentat al P.S.D.R.şi în 1931. Este de remarcat faptul că intervenţiilesale parlamentare au urmărit înfăptuirea unorprofunde transformări democratice şi social­economice. Astfel, în discuţiile care au precedatadoptarea Constituţiei României din 1923,Grigorovici a arătat caracterul nedemocratic alConstituţiei sovietice: „În Republica Sovietică,dictatura proletară se înţelege în sensul că ominoritate dictează asupra majorităţii covârşitoarea ţării şi dictează în contra democraţiei; dărâmăşi nimiceşte democraţia”. Câteva decenii maitârziu, fiul său evoca astfel personalitatea social­democratului Gheorghe Grigorovici în peisajulpolitic al României interbelice: „Tatăl meu era ofigură politică frapantă, care trezea uşor admiraţieşi antipatie. Era un bun orator în câteva limbi,un bun elector – mandatele sigure ale social­

democraţilor din România erau în Ardeal celeale lui Fluieraş şi Jumanca, în Banat cel al luiEftimie Gherman şi în Bucovina cel al lui GheorgheGrigorovici – iar ca tip intelectual şi temperamental,un intuitiv şi un pătimaş.”

Odată cu dictatura regală a lui Carol al II­leadintre anii 1938 şi 1940, care a decretatdesfiinţarea tuturor partidelor politice, înlo­

cuite printr­un „partid unic” numit Frontul RenaşteriiNaţionale, în conducerea P.S.D.R. s­au conturatdouă poziţii distincte: o parte, printre care Grigorovici,Flueraş, Jumanca şi Gherman, au optat pentrucolaborarea cu guvernul dictaturii carliste pentru aface posibilă continuarea legală a activităţii sindicate­lor şi pentru a combate mişcarea legionară; restulconducerii P.S.D.R., insistând asupra distincţiei dintrepartid şi sindicate, a decis excluderea din partid acolaboraţioniştilor. Astfel, Gheorghe Grigorovici, numitsubsecretar de stat la Ministerul Muncii, şi­a încetatactivitatea în rândurile P.S.D., iar partidul (interzis)s­a regrupat în jurul lui Constantin­Titel Petrescu.

După 23 august 1944, fruntaşii P.S.D.R excluşiau cerut reintegrarea în partid, dar s­a acceptat doarreprimirea pe bază individuală a unora dintre ei. Gh.Grigorovici, care susţinea că „sub ocupaţie străinănu se poate face politică”, nu se afla printre aceştia.

În februarie 1948 a avut loc congresul de„unificare” al P.S.D.R. cu P.C.R. sub denumirea dePartidul Muncitoresc Român, după care au urmatarestările militanţilor P.S.D.R. care nu acceptaserălichidarea social­democraţiei ca formaţiune politică.

Drept urmare, Gheorghe Grigorovici, etichetatdrept „trădător al clasei muncitoare”, a fost arestat la13 iunie 1949 şi încarcerat fără proces în ÎnchisoareaVăcăreşti unde, supus unui regim dur de detenţie,a decedat la 18 iulie 1950. Avea vârsta de 79 de ani.

Simultan se manifestă şi o discretă, dar evidentă, tentativă deopacizare (pe multiple paliere) a memoriei. Desluşim reziduuri alementalităţilor induse de totalitarism obstinate în tentativa de a nu se

apleca, a nu gândi/regândi – şi, implicit, a nu înţelege, a nu discerne, ba chiara estompa! – semnificaţia evenimentelor şi fenomenelor din istoria noastrărecentă. Este ceea ce inoculează încă inconsistentei, fragilei şi vulnerabileinoastre democraţii entropie, vacuitate şi vid spiritual.

Se poate desluşi în aceste aserţiuni unul dintre sensurile pe care s­a întemeiatideea lucrării noastre, având în vedere omul, ca valoare supremă, ca măsurăa tuturor lucrurilor, dar şi ca fiinţă cu cea mai indescifrabilă natură. Considerămcă astăzi nu ne mai este permis – moralmente – să îl înţelegem altfel decât cao libertate ce se sustrage cunoaşterii orientate obiectual, el fiind şi altceva decâtdoar un produs al naturii şi istoriei. Şi, cum îl gândea Karl Jaspers, el fiindtotdeauna „…mai mult decât ceea ce poate să ştie chiar el despre sine şi mereualtceva decât se poate anticipa, în sensul că sinele său (das Selbst) nu esteaccesibil niciunei investigări”. [22] Să ne mai reamintim şi un gând aparţinător

lui Hegel, marele gânditor care spunea că totul poate fi iertat, mai puţin crimaîmpotriva spiritului şi puterii de reconciliere a iertării.

Bibliografie[13] Tzvetan Todorov, Les abus de la mémoire, Ed. Arléa, Paris, 1995, p. 16. [14] Isabela Vasiliu­Scraba, Discipoli necunoscuţi ai lui Martin Heidegger:

Constantin Oprişan, anexă în vol. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii,Ed. Cristiana, Bucureşti, 2009, ediţie îngrijită de pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor,p. 83.

[15] Ibidem, pp. 83­84.[16] În vol. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, op. cit., pp. 77­78.[17] Ibidem, p. 12.[18] Isabela Vasiliu­Scraba, op. cit., pp. 84­85.[19] Constantin Oprişan, Cărţile spiritului şi alte poezii, op. cit., p. 38.[20] Virgil Ierunca, „Carte de cetire”, Caete de dor 12, Paris, 1959, 30.[21] Tony Judt, Epoca postbelică, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 756, 757.[22] Karl Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p. 87.

Făuritori ai Marii Uniri, martiri în închisorile comuniste (X)

Ilie POPA

8

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 13

La poalele Munţilor Zărandului se întinde unpromontoriu de toată frumuseţea, cu o amplădeschidere spre orizontul apusean, unde

străluceşte mănoasa câmpie aurie a Aradului. Salbalocalităţilor rurale de­a lungul dealurilor găzduieştebogatele vii cu soiuri rarisime de struguri şi lanurilede cereale crescute din pământul său deosebitde fertil. Una din renumitele comune, prin totceea ce a dat de­a lungul istoriei de peste850 de ani de atestare documentară, cafapte şi evenimente politico­sociale, rămaserepere în istoria neamului nostru, dar şiroadele bogate rezultate, de­a lungulveacurilor, din hărnicia fără seamăn alocuitorilor plugari, este Şiria din judeţulArad. Din rândul acestora s­au ivit un IoanSlavici, un Iuliu Traian Mera – cel care apublicat, pentru întâia oară, Luceafărul luiEminescu, în Almanahul Societăţii «RomâniaJună» apărut la Viena în 1883, un IoanRussu­Şirianu, ziaristul instruit în redacţiaRomânului a lui C.A. Rosetti, precum şi unEmil Monţia, avocatul şi compozitorul caredin tinereţe (1906) s­a strămutat la Şiria,trecând dealul învecinat, al Şiculei salenatale. Aici, la Şiria, acesta din urmă şi­atrăit viaţa de jurist şi muzician. Emil Monţiaface parte din galeria puţinilor creatori români deoperete, menţionându­i Fata de la Cozia,Haiducul Cercel, Peştera din Efes ş.a., jucate pescena Operei, respectiv Operetei din Bucureşti,precum şi piese de muzică simfonică; a făcutparte din grupul de iniţiativă, alături de GeorgeEnescu, în 1920, ca membru fondator alSocietăţii Compozitorilor Români; palmaresulsău componistic impresionant l­a consacrat şi încalitate de autor de muzică corală şi vocală, dincategoria cea din urmă fiind creaţii pe versurilelui Eminescu, Goga, Blaga, Şt.O. Iosif şi alţii. Numai puţin relevante sunt colindele sale închinatenaşterii Mântuitorului care dăinuie şi azi înrepertoriul colindătorilor. Îmi amintesc că încopilărie mergeam cu Steaua, împreună cucolegii mei de şcoală, prima gazdă colindatăfiind Domnul Emil Monţia. Ne primea cu mare bucurieîn casa sa şi, după ce epuizam dialogul dintre Cei treiCrai de la Răsărit – Balthazar, Melchior şi Gaspar, neruga să cântăm şi colindele pe care le ştiam. Desigur,începeam cu Sus la Poarta Raiului şi altele, lucrăriale compozitorului şirian.

În cele ce urmează, vom istorisi faptele legatede iniţiativa salvării unui bust al lui Eminescu,realizare artistică a marelui sculptor Romul

Ladea, prieten cu Emil Monţia. Bănăţeanul Ladea,vremelnic locuitor al Timişoarei, a fost preocupat detransfigurarea în marmură a chipului marelui nostrupoet. Nu cunoaştem câtă vreme a cioplit bustul, înanul 1939, dar din relatările fiului său, medicul Ion

Ladea, se pare că inspiraţia, izvorâtă dintr­o profundăpasiune pentru genialul Eminescu, l­a condus peartistul plastic la a finisa lucrarea în mai puţin de olună de zile. Monţia îl vizita destul de des, datoritădrumurilor sale în capitala Banatului, la instanţele dejudecată unde îşi apăra clienţii. În perioada ulterioarăabolirii monarhiei au avut loc la Timişoara serii de

manifestaţii de stradă aleBlocului Partidelor Democratice,desigur pentru consolidarea„democraţiei populare”. Invitatfiind de propagandiştii vremii săparticipe la demonstraţiaBlocului, Romul Ladea arefuzat, replicând cu duritateîmpotriva regimului instalat înRomânia. Drept urmare,sculptorul Ladea a fost chematla Procuratură pentru „a da cusubsemnatul” în legătură cuatitudinea sa. Trecând pe laatelierul său, Emil Monţia a fostrugat de sculptor să­i salveze lucrările finisate, prima fiindbustul lui Eminescu. A primitcheile de la atelier, pentru ca în

cazul arestului iminent, să poată să salveze lucrările.Îndată după sosirea la Şiria, cu trenul, Emil Monţial­a contactat pe tatăl meu, învăţătorul VasileHomescu, care îi era prieten şi care fusesenumit de puţină vreme directorul şcolilor din Şiria.Au aranjat în aşa fel ca tatăl meu, după plecareagrabnică a lui Emil Monţia înapoi la Timişoara, pentruridicarea şi expedierea bustului cu ultimul tren marfarde seară, cu destinaţia Şiria, să preia „coletul” lagara de la marginea comunei şi să­l adăposteascăunde va şti că se va afla în siguranţă, autorulsculpturii fiind reţinut şi anchetat pentru atitudineasa potrivnică „democraţiei” şi „regimului popular”de curând instaurate. Tatăl meu a angajat o căruţătrasă de un cal, plină cu paie. pentru a proteja

sculptura de marmură dezdruncinăturile provocatede drumul de ţară cuhârtoape şi pentru a puteafi acoperită de privirilecurioşilor. Menţionez căbustul nu a putut fi împache­tat la Timişoara în vreo ladăde scânduri şi împrejmuită cutalaş sau alte materiale anti­şoc, aşa încât etichetele şi hârtiile de transport aufost lipite direct pe sculptură cu papă de făină, dupăcum se proceda la vremea de atunci.

Dacă memoria nu mă înşală, „marfa”expediată avea menţiunea „Piatră demarmoră ornamentală”. Trenul a sosit la

timp, „coletul” fiind preluat de cei doi, tatăl meu şiţăranul Gheorghe Hui, un vecin de­al nostru din Şiriaşi care avea şi doi copii şcoliţi de ambii mei părinţi.În plus, baci’ Ghiţă era un om de caracter, de o marediscreţie. De la gară, şontâc­şontâc, s­a ajuns laşcoală, înainte de lăsarea serii de septembrie. Acolo,înainte de descărcarea bustului din căruţă, tataaranjase, în raport de dimensiunile lucrării de artă,locul cuvenit în cancelaria directorului, anume,

deasupra unui dulap solid şi nu preaînalt. Baciu Ghiţă, fiind mai firav decâttata, a apucat partea mai uşoară,adică capul sculpturii, iar părintelemeu a apucat partea mai grea, ceurma a fi aşezată pe postament.Pentru a intra pe uşa care duceala cancelaria directorului, trebuiauurcate vreo şapte trepte. Urcândîncet, cu spatele, sub povaragreutăţii marmurei, baci’ Ghiţă scapăbustul, iar în acea clipă tata face unefort enorm de ridicare şi împiedi­care a dezastrului, astfel salvândspargerea lucrării de marmură careera îndreptată cu faţa portretuluipoetului spre scările de ciment. Înacel moment al efortului a simţit

ruperea perineului, nedureroasă atunci, dar cuconsecinţe chirurgicale ulterioare repetate.

Până la clarificarea situaţiei anchetei lui RomulLadea, bustul lui Eminescu nu a fost expus public,găsindu­şi găzduirea în cancelaria directorului. Dupăcâteva zile, Emil Monţia a fost invitat să vadă „adă­postul” sculpturii. Abia după moartea „generalisimului”Stalin, în 1953, bustul a fost instalat în faţa CasteluluiBohuş, azi Muzeul „Ioan Slavici – Emil Monţia”.

În imaginile alăturate, prezentăm bustul luiEminescu. Din mărturisirile lui Emil Monţia, RomulLadea i­ar fi relatat că bustul îl reprezintă pe MihaiEminescu în ultima parte a vieţii, la „bătrâneţe”,cum afirmase sculptorul.

Un bust Eminescu de Romul LadeaRadu HOMESCU

Mihai­Octavian Groza, Marele Război în memorialistica românilordin Sebeş, Editurile Argonaut şi Mega, Cluj­Napoca, 2018

Lucrarea omagiază personalităţi importante ale Sebeşului, care ne­aulăsat moştenire memoriile din perioada atât de fierbinte a Marelui Război şipremergătoare Marii Uniri, îmbogăţind istoria culturală a Sebeşului. Totodată,ea este şi o pledoarie pentru cercetarea surselor memorialistice care aduc cu sineo suită de emoţii şi sentimente, elemente de ordin afectiv, deosebit de energizanteîn formarea de convingeri. Lucrarea prezintă chestiuni de interes public, mai alesîn acest an, al Centenarului, urmărind şi elogiul unei atitudini din unghiul mora­lităţii, fără a ieşi din dimensiunea raţionalului. Stimulează atenţia prin exempleconcrete şi mai puţin cunoscute. Este originală, nu în sensul că tratează o temăcare nu a mai fost tratată, ci că expune în manieră personală informaţii existente,interpretează fapte şi, mai presus de toate, originalitatea presupune onestitateintelectuală. La toate acestea se adaugă rigoarea aparatului critic, alcătuitcu respectarea normelor academice. (Prof. Ionel Cârcoană, în Prefaţă)

Ionel Dumitrescu, coord., Acum, la apel, seniorii, vol. II, Editura Agir,Bucureşti, 2019 (800 pag., cu o bogată ilustraţie, în majoritate color)

Lucrarea memorialistică mai sus menţionată a fost editată cu sprijinul„Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Armele Transmisiuni,Informatică şi Război Electronic – General Leandru Panait”.

Sub aspect structural, cele două volume, careînsumează 1.600 de pagini, cuprind „mărturisiri desuflet” semnate de către 58 şi. respectiv. 24 de autori.

„Cărămida” – aşa a fost denumită metaforic aceastăcarte de către cel care a gândit­o şi s­a zbătut pentru apariţia ei, coordonatorul,gl. mr. (rtr.) ing. Ionel Dumitrescu. Bine şi inspirat zis „cărămida”, căci ea esteunitatea­etalon aşezată la temelia unei construcţii, aşa după cum tot ea, cărămida,înalţă zidul pavăză, zidul mărturie, zidul punct de observaţie, zidul model, zidulcare se zideşte de către urmaşi. (…)

În stufoasa literaturămemorialistică nu ştiu săse mai fi înălţat o aseme­nea construcţie monumen­tală cu atâtea „cărămizi”şi atâţia temerari MeşteriManole animaţi de dra­gostea de profesiuneaaleasă, de mândria că aufost de folos neamului lor!Iată o lucrare unicat, sprevrednica laudă a autorilor!(Prof. Lavinia Anton,într­o broşură realizatăcu prilejul lansării cărţii,în luna mai 2019)

Semn(al) de carte

8

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202014

Cea de a treiaserie a ziarului LaRoumanie a apărut

zilnic, la Bucureşti, între5 august 1920 şi 21 iunie1921. Această serie se auto­

defineşte în primul său editorial: „Rămâne ceea ce afost, un organ naţional care, în afara şi pe deasupraluptelor de partid, se va ocupa mai ales de intereselesuperioare ale Patriei. (...) Pe primul loc se vainteresa de politica externă, care rămâne şi varămâne pentru mult timp punctul principal al preocu­părilor ţării. Ar fi o nebunie să ne imaginăm că odatăpacea încheiată, lumea s­ar putea întoarce la vremeadinainte de 1914.”

Jertfa românilor fusese uriaşă, dar realizareaMarii Uniri, a României Mari, a creat acea starede spirit, necesară şi benefică pentru construcţie şireconstrucţie în toate domeniile: economie, industrieşi căi de comunicaţie, educaţie, justiţie, morală.Familiile şi­au îngropat şi şi­au plâns cu discreţiemorţii, instituţii publice au ridicat monumente înaproape toate oraşele şi satele Ţării, pentru cinstireaeroilor. Iar opera constructivă a început din primeleluni după semnarea Tratatului care consfinţeafrontierele României.

Situaţia de intrare în normalitate a vieţii internedin România se reflectă şi în această publicaţie înlimba franceză, care include acum şi rubrică de micăpublicitate, cu oferte de serviciu, orarul trenurilorşi orarul liniilor maritime, adresele consulatelor,caselor de sănătate şi ale băncilor, noutăţi în teatre,cinematografe, librării, carnet monden – baluri,căsătorii – şi chiar două romane foileton, întinse pecâteva luni: Emanciparea Bohemienilor de G. Sion,până în septembrie 1920, urmat de Câteva orela Snagov de Al.I. Odobescu. Rubrici permanentegăsim sub titluri precum Cronică parlamentarăsau Ultima oră, redând „telegrame externe”.

Această perioadă de avânt şi entuziasm nua fost lipsită de frământări, induse de o situaţieabsolut nouă, atât în plan intern, cât şi extern.

Încerc să desprind din colecţia cotidianului LaRoumanie din anul 1920, mai întâi situaţia generalăa ţării, pentru ca apoi să urmăresc punctual uneleproblemele dezbătute în paginile ziarului. Mă voiopri la: 1. Confruntarea cu provocările bolşevismului;2. Congresul pentru unitatea bisericilor ortodoxeromâne; 3. Învăţământ şi educaţie; 4. Relaţiacu Ungaria.

Situaţia generală a Statului şi direcţia carese cerea a fi parcursă în viitorul imediat leavem integral în discursul pe care şeful

statului, Regele Ferdinand, l­a rostit în deschidereaSesiunii Parlamentului României din ziua de 28noiembrie 1920. Parcurgând rândurile discursului, încare fiecare aspect nou se află sub o nouă adresaredirectă, cu Domnilor Senatori, Domnilor Deputaţi,extrag o seamă de subiecte asupra cărora s­a opritSuveranul; prezint aici un foarte scurt rezumat.

Cu convingerea că energiile din timpul mareluirăzboi naţional, ale tuturor fiilor neamului, vor unispiritele şi inimile în serviciul exclusiv al Patriei,Regele cere binecuvântarea Cerului pentru lucrărileCorpurilor legislative. Situaţia financiară este pestetot dificilă din cauza războiului, bogăţia Românieişi a fiilor săi sunt puternice garanţii ca în curând

să se îmbunătăţească. Măsurile financiare nu arputea să­şi atingă ţelul urmărit dacă nu se intensificăproducţia; în acest scop, încă şi mereu avem datoriade a creşte producţia, de a ameliora mijloacelenoastre de comunicare, în special căile ferate, caretrebuie să fie reorganizate, dar şi reglementarearegimului apelor. Guvernul Meu va prezenta diferiteproiecte. În acelaşi timp, va asigura bunăstarea lumiimuncitoare prin reglementări ale asociaţiilor profesio­nale şi ale contractului de muncă. Armata, care înacest război pentru unitatea naţională s­a acoperitde glorie şi a făcut dovada unei admirabile discipline,este garanţia cea mai sigură a menţinerii rezultatelorobţinute cu sacrificii, este bazaîntregii noastre consideraţii.

Între rezultatele obţinute,subliniază două experienţe reuşite,exproprierea şi constituţia, cea carea pus bazele reformei electorale,prin votul universal. Noii legislaturiîi revine onoarea de a fixa definitivlegea electorală unitară. Unificareanaţională impune opera dificilăa unificării administrative şilegislative. Guvernul va supunedeliberărilor din Parlament legilepentru noua organizare adminis­trativă a ţării.

Discursul regal continuăcu situaţia internaţionalăa României, care este

definitiv stabilită de Tratatul carea pus capăt Războiului Mondialşi de Convenţia prin care MarilePuteri au recunoscut unireaBasarabiei cu Patria Mamă. Unirea,de acum înainte, nu va mai fi pusăîn discuţie, a legalizat frontieranoastră de est. Relaţia Românieicu puternicii şi glorioşii noştri aliaţis­a strâns tot mai mult. Raporturilenoastre cu ţările vecine, alături decare ne­am bătut, se strâng în fiecare zi; avantajeleunei colaborări între ele şi noi devin din ce în cemai evidente. Pentru ceilalţi vecini ai noştri, cu uniiam stabilit deja raporturi normale şi sperăm că toţivom ajunge la acelaşi rezultat. Pentru prima datăîn istoria noastră, cu Sfântul Scaun avem o legăturădiplomatică; ea ne va ajuta la a realiza concordatulcerut de noua organizare a României, unde libertateafiecărui cult trebuie să se armonizeze cu unitateastatului.

În încheierea discursului său, Suveranul aminteştecă Ţara aşteaptă de la reprezentanţii ei mai multfapte decât vorbe. Ea vrea sfaturi şi exemplepractice. (…) Ar trebui ca Parlamentul nostru săfie primul care să dea exemplu de această ardoarefecundă în muncă, de această grijă a datoriei civice,pe care o va cere în van populaţiei, dacă nu vaîncepe el însuşi să se conformeze.

Confruntarea cu provocările bolşevicePopulaţiile statelor europene, după semnarea

tratatelor de pace, se confruntau cu provocări alecomuniştilor bolşevici, pentru care literă de legeera Internaţionala a III­a. Pentru precizie şi pentrua înţelege de ce ziarul La Roumanie foloseşte mereu

termenul de „proletariat anarhist”, preiau dupăWikipedia definiţia: „Internaţionala a III­a comunistă,fondată în 1919 de Lenin şi Partidul Comunist Rus(bolşevic), avea ca scop lupta prin toate mijloaceleposibile, inclusiv lupta armată, pentru răsturnareaburgheziei mondiale şi pentru formarea unei republicisovietice internaţionale, ca un stadiu de tranziţiecătre abolirea definitivă a statului”. Continui cu relatăridin ziarul nostru.

În faţa numeroşilor adepţi ai teoriilor proletariatuluianarhist, poporului român, care este înzestrat cubun­simţ şi simţ practic, i se cere să­şi păstrezementalitatea robustă şi să nu se lase contaminat

de doctrine înşelătoare. Proletariatulanarhist îşi atribuie o putere interna­ţională, săpând interesele naţionalesub pretextul că el ar fi o ameninţarela adresa capitalismului şi burgheziei.„În realitate, scopul urmărit de pleni­potenţiarii proletariatului anarhist,apostolii şi propagandiştii lor, estepur personal.” În articolul din 22septembrie, intitulat Contra Patriei.Contra Muncii, lucrurile se văd astfel:„Diplomaţia improvizată şi imperti­nentă, parlamentarismul propus deInternaţionala a III­a, au scopul săfacă imposibilă orice administrareinterioară, pentru a distruge oricerelaţie între guverne”.

Incitarea la grevă generalăera ţelul diplomaţiei proletare,propuse de Internaţionala a III­a.

„Aceste agitaţii criminale au scopulde a tulbura viaţa noastră economică,deja atât de critică. Este uşor deînţeles că prin oprirea circulaţieitrenurilor, transportul călătorilor va fiîmpiedicat, mai ales cel al revitalizării,deci noi dificultăţi în condiţiile de viaţă

ale populaţiei.” În 18 septembrie, ziarul scrisesedespre Propaganda bolşevică printre angajaţii căilorferate în Transilvania. Aducând la cunoştinţă acestefapte criminale, se cere opiniei publice să le defăi­meze aşa cum merită şi recomandă, pentru revenirela calmul complet, încrederea că guvernul va luatoate măsurile aşa încât activitatea să revină laintensitatea normală, iar, pe de altă parte, va luamăsurile de rigoare contra celor care vor să privezepopulaţia de lucrurile care­i sunt necesare existenţeişi să provoace dezordine interioară. „Eforturileguvernului şi autorităţilor, care tind să ameliorezesituaţia feroviarilor, va sfârşi prin a disipa ideilenefaste şi eronate ale feroviarilor noştri care au fostsub influenţa propagandei bolşevice.” Ca urmare,greva generală a fost abandonată. Se mai scrie că„organul socialist din Braşov publică un articol defond în care exprimă, în termeni simpli, dar aproapeelogioşi, recunoştinţa faţă de trimisul guvernuluiînsărcinat cu stingerea chestiunii în litigiu. (…)Domnule Dimitrescu, spune Elōre, sunteţi ungentleman cu educaţie europeană. Aţi primit pe şefiimuncitorilor noştri cu atitudinea demnă a unui omde onoare. Mulţumiri prin vocea presei noastre.”

Răsfoind ziarul La Roumaniedin anul 1920

Eufrosina OTLĂCAN

Autorul acestei opere a studiat sculptura cu Dimitrie Paciurea laAcademia de Belle Arte din Bucureşti, iar mai târziu la Paris cu AntoineBourdelle (la Academie de la Grande Chaumière) şi, pentru scurt timp,

în atelierul lui Brâncuşi, mai apoi la L’École du Louvre, fiind puternic influenţatde arta lui Auguste Rodin. Asimilând lecţia acestor mari creatori, Ladea adaugăo notă personală şi originală, forţa sa lăuntrică determinând ca stilul figurativcare­i domină opera să plăsmuiască mitologie şi filosofie izvorâte din modelareapersonajelor sculptate în piatră, marmură, lemn sau turnate în bronz. Din stilulsău monumental unic se degajă o simbolistică, un anume limbaj de o frumuseţeaparte, ce definesc harul său de mare creator. (A se vedea: 1. DicţionarulSculptorilor din România, Secolele XIX – XX, vol. 2, lit. H­Z, coordonator: IoanaVlasiu, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2012, şi 2. Adriana Botez­Crainic,Ladea, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2017.) În plus, Ladea a fost un profesoruniversitar exemplar. A predat la Şcoala de Arte Frumoase din Timişoara, unde

a fost şi rector, începând din anul 1936, iar în perioada 1942–1949 a devenitprofesor la Şcoala Medie Tehnică de Arte Decorative, după care s­a transferatla Cluj­Napoca, profesor universitar la Şcoala de Belle Arte, devenită Institutulde Arte Plastice.

Bustul lui Mihai Eminescu, realizat de Romul Ladea, instalat la Şiria în satulmarelui prieten de­o viaţă, Ioan Slavici, în faţa muzeului ce poartă numele „Slavici– Monţia”, suscită interesul vizitatorilor, surprinşi de portretul care transmite maidegrabă înălţimea filosofică a genialului „poet nepereche”, decât fidelitateaînfăţişării cunoscute din fotografia pragheză de tinereţe intrată în memoria vizualăa românilor. Decenii de­a rândul ne­a surprins necunoaşterea acestei operesculpturale a lui Romul Ladea în rândul confraţilor de branşă şi al criticilor de artă,cu două importante excepţii, menţionate mai sus. Acesta este şi motivul depuneriimărturisirilor de faţă.

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 15

În La Roumanie găsim şi relatări desprepartidele socialiste europene, care au avut înaceastă perioadă un congres în Belgia, unde

au recunoscut necesitatea apărării naţionale. Unelepartide socialiste voiau să adere la Internaţionala aIII­a, punând unele condiţii. Preiau un citat edificator:„Noi nu mai suntem în ritmurile socialiste de ieri, încântecul de ciocan şi nicovală, al plugului şi al secerii.Chiar literatura uzinelor, care­i tentase în timpullui Kerensky şi al începuturilor lui Lenin în Rusia,nu­şi mai găseşte scriitori.”

Congresul pentru unitatea bisericilor ortodoxe româneDin 23 septembrie 1920, La Roumanie scria

despre Congresul Bisericii Ortodoxe Române, careera în desfăşurare în acele zile. Se preciza şi dece este nevoie să fie înţelese aceste dezbateri, încondiţiile unităţii statale a României, întregită cuprovinciile care au fost sub dominaţie străină timpde multe veacuri.

Preiau din argumentele prezentate în articolelededicate acestui subiect.

Biserica Ortodoxă Română din vechiul regateste strâns unită cu Statul, care respectă cu grijăprerogativele religioase indispensabile în materiede dogmă, de morală şi disciplină. În provinciileacum reunite cu Ţara, Biserica Ortodoxă Română eraîn mod necesar autonomă, deci nu numai separatăde stat, dar direct persecutată de acesta. Aici, oriceorganizaţie, orice disciplină chiar, a fost echipatăpentru apărarea tradiţiei religioase şi naţionale,într­un mediu ostil. Cu biserica vechiului regat nuputea avea decât legături spirituale. Acum, legăturilecare le uniseră trebuiau să sufere anumite modificări,în vederea unităţii întregii Biserici naţionale. Toto­dată, este de asemenea legitim ca anumite uzanţeparticulare, născute în aceste secole de lupte eroicecontra maghiarizării sau rusificării, să nu fie abolitefără nicio raţiune. Clerul combativ al acestor regiuni,la momentul când se realizează opera pe care lungtimp a predicat­o şi a întreţinut speranţele atâtorgeneraţii, merită să păstreze unele privilegii. Clerulortodox român din aceste provincii îşi asumasesarcina şcolilor româneşti, care funcţionau în absolutăsolidaritate cu bisericile. Resursele comunităţilor,ecleziastice şi şcolare în acelaşi timp, erau asigurateprin ajutor şi donaţii, provenite, în cea mai mareparte, de la cei fideli, ei înşişi interesaţi directîn menţinerea şi dezvoltarea acestor instituţii.

Situaţia, evident, nu va rămâne aceeaşi. Mai întâi,şcolile intră în mod necesar în cadrul învăţământuluinostru public. Dar în dezbaterile Congresului, centrulera chiar statutul Bisericii Ortodoxe Române. Maimulţi participanţi estimau că ar trebui aplicatemodificări, mai ales legate de uniunea strânsă cuStatul. Unii cereau un fel de semi­autonomie, dorindo colaborare mai largă şi mai liberă cu elementullaic, mai ales în consiliile de administrare temporală.Cât despre administrarea ecleziastică, clerul acestorprovincii ar vrea să conserve autonomia, dar se temeca nu cumva obişnuiţii fideli să conteze de aici înaintepe Stat pentru a subvenţiona necesarul de cheltuieliale bisericilor.

La Roumanie scrie: „Noi ne mulţumim să semna­lăm aceste fapte şi idei. Congresul nu şi­a încheiatlucrările.” [Într­adevăr, abia la 6 mai 1925 s­aupromulgat Legea şi Statutul de organizare a BOR.]

Învăţământ şi educaţieÎn 14 septembrie, La Roumanie publica articolul

La Rentrée – începutul anului şcolar – apreciindcă „niciodată problema educaţiei nu s­a pus cu maimultă îngrijorătoare intensitate ca după război. Întimpul acestei crize, s­a putut aprecia cât valoreazăomul şi cum această valoare depinde de educaţie.Anul şcolar 1920­1921 va da nota exactă a vitalităţiinoastre viitoare şi niciun sacrificiu nu trebuie să parăprea greu pentru a­i asigura succesul. Mentalitateagenerală a elevilor noştri a suferit schimbări din cauzarăzboiului. Copiii sunt mai plastici decât oameniimaturi şi primesc lucrurile cu o amprentă mai pro­fundă. Sufletele lor tinere s­au trezit într­o epocăfăcută de eroism şi elan naţional.”

În programul educativ naţional trebuie readusăeducaţia morală. Există o dezordine morală şi adeseaindisciplină, de aceea este necesară o reacţie, înacelaşi timp prudentă şi energică, ceea ce poatefi făcută doar prin colaborarea strânsă între profesorişi familii. Adevărat, este penurie de cadre didacticeşi de localuri de şcoli. Situaţia s­a mai remediat prin

organizare de cursuri paralele şi de reducereanumărului de ore consacrate unor materii. Primaproblemă este numărul elevilor crescând în proporţiiconsiderabile, pe când numărul profesorilor estestaţionar, dacă nu chiar redus.

Educaţia fizică are o importanţă deosebită, eafiind o reparaţie necesară după depresia fiziologicăprodusă de război, cu tot cortegiul lui de boli şiprivaţiuni. În acelaşi timp, educaţia fizică esteindispensabilă pregătirii luptelor viitoare, „luptepacifiste ale producţiei economice, dar şi luptemilitare ale apărării fructelor victoriei”.

În domeniul educaţiei, un articol publicat în7 octombrie, semnat de dr. Titu Ionescu, intitulatO lege a prostituţiei, dezbate o problemă dură, careîn presa zilelor noastre nu ştiu să fi apărut. Preiau dinpledoaria doctorului Ionescu pentru Educaţia moralăa tinerei fete şi culturasa intelectuală, caretrebuie să reţinăatenţia tuturorcelor care se ocupăde această gravăproblemă. Autorul scriedespre lipsa totală acunoştinţelor cele maielementare de moralăsocială a maselormuncitoare şiţărăneşti, dar şianalfabetismul caredomneşte la noi, câtteren necultivat estepropice proastei stăride sănătate. „Şi­apoi,cine ar putea în modpractic să împiedice obiată femeie, neavândpentru moment unmijloc onest deexistenţă, să­şi dea corpul pentru o bucată de pâine.Utilitatea prostituţiei este perfect demonstrată prinînsăşi existenţa ei. (…) Prostituţia este un canceroribil care roade societatea umană şi care este dublumizerabil: mai întâi pentru că îndepărtează de lamuncă onestă mii de oameni şi apoi, pentru că esteo mare şi eternă semănătoare de sifilis. Prostituţianu se naşte ca o predispoziţie, ea apare ca atareşi de vină sunt părinţii, prietenii, proxeneţii.”

Omagiul adus învăţământului superiorşi muncii intelectuale este esenţa discur­sului rostit de Regele Ferdinand cu ocazia

inaugurării Universităţii Române din Cernăuţi, publicatde La Roumanie în 30 octombrie 1920. Deosebit deimportant şi pentru zilele noastre, preiau unele fraze(în traducere proprie).

„Nu uităm, pentru viitor, că nu se poate face nimicdurabil în viaţa unui stat, decât pe baze naţionale;în afara muncii ştiinţifice de ordin general, o preocu­pare particulară a studiilor universitare trebuie săfie cunoaşterea ţării şi poporului său. (…) În acestemomente care, pentru Universitatea din Cernăuţi,sunt o sărbătoare profundă în onoarea ştiinţei şistudiului, nu ne lansăm să criticăm ceea ce a fostînainte, pentru a nu arunca o umbră peste bucuriaactuală. Trecutul aparţine istoriei, noi să ne întoar­cem cu încredere privirile spre viitor. (…) Muncaintelectuală, folosită pentru a studia în cele mai micidetalii o anumită direcţie, este recompensată, maidevreme sau mai târziu, de avantaje practice deinteres general. Să onorăm deci, aşa cum este drept,această muncă ieşită din tot ce este mai elevat înfiinţa umană. (…) Aşa cum corpul rămâne o materieinertă şi inutilă fără forţa conducătoare a creierului,la fel viaţa economică şi socială a unui stat ar fi lipsităde forţa conducătoare, dacă nu ar avea la guvernare,în toate domeniile, spiritele luminate ale naţiunii; ori,lumina ne vine din Universităţi; acolo se pregătescconducători în toate ramurile de producţie.”

Relaţia cu Ungaria şi armonizarea unor situaţiiTratatul cu Ungaria, semnat la Trianon în 4 iunie

1920, a fost ratificat în Parlamentul României şipublicat în Monitorul Oficial din 21 septembrie 1920.În 27 august 1920, La Roumanie publică discursullui Take Ionescu, ţinut la 17 august, în SenatulRomâniei, privind proiectul de lege a ratificăriiTratatului cu Ungaria. Am extras idei şi unele formu­lări din acest discurs, precum şi din alte articole din

ziarul de acum 100 de ani, referitoare la relaţiacu ţara vecină.

Ungaria nu a acceptat Tratatul şi este într­ocampanie, când surdă, când deschisă, neobosităsă­şi atingă efectul. Ungaria a fost redusă la limiteleei etnice, la frontierele pe care niciodată nu trebuiasă le depăşească. „Ideea seculară a megalomanieinu i­a abandonat pe maghiari. Ea este trează la ei.(…) Ungaria, sau bolşevizată, sau burgheză, saumonarhică, visează mereu să ia o parte largă larenaşterea unei Europe centrale, feudală şi imperia­listă, guvernând soarta a milioane de oameni denaţionalităţi străine sieşi. Ungaria, din primul momental înfrângerii, nu a gândit, nu a lucrat altceva. Ea aîndurat Tratatul de la Trianon. (…) Noi dorim ca lecţiarecentă să confirme maghiarilor lecţiile trecutului.”

Tot din latura necordială, chiar ostilă a Ungarieifaţă de noi, fac parte intrigile delegaţieiungare la Varşovia şi Praga, sesizate deGazeta de Praga, cu scopul de a împie­dica realizarea înţelegerilor naţiunilorvictorioase din Europa orientală, gândităa fi Mica Antantă. Şeful delegaţiei maghia­re îşi imaginase să recucerească Transil­vania cu sprijinul Poloniei. „Este vorbade a trece prin autonomie pentru a ajungela reîncorporare în marea monarhiemaghiară, pe care o pregătesc cu mân­drie pentru un viitor cât mai apropiat.”

O declaraţie a Preşedintelui Consiliuluiungar, făcută unei reviste franceze,preluată şi publicată de La Roumanieîn 8 septembrie, se referă la demersurilefăcute de Ungaria, pentru de a i sepermite mărirea efectivelor militare şi amuniţiilor. Pretextul era pericolul bolşevic,pe care „doar Ungaria l­ar putea înlăturapână la Carpaţi”.

În afară de avantajele incontestabilepe care le reprezintă relaţiile de bună

vecinătate, de raporturi cordiale cu ungurii, vomputea trage profit larg şi noi, şi Europa centralăşi cea orientală, se spunea în discursul asupra legiide ratificare a Tratatului.

Situaţia economică şi financiară internăa Ungariei aducea o schimbare de opticăaici faţă de relaţiile cu România. În 13

octombrie, La Roumanie publica Scrisoare dinBudapesta, scriind: „Sosirea ministrului nostru laBudapesta a produs o satisfacţie generală în mijloculpopulaţiei budapestane, care speră să obţină linişteaşi pacea atât de dorite. Cât priveşte presa, ea arecunoscut că reluarea relaţiei Ungariei cu Românianu ar putea fi decât avantajoasă celor două părţi.Niciun cuvânt de ură, nicio expresie care ar fi pututsă amintească tonul insolent de altădată nu apăreaîn jurnalele ungare, fie oficiale, fie private.”

Prin reluarea comunicaţiilor feroviare şi poştale,deja se constată o efervescenţă în mediile comercialeale capitalei maghiare, care caută să reînnoaderelaţiile de altădată cu mediile industriale şi financiareale României.

Semne de normalitate apar şi în Transilvania.Preiau din articolul Dezvoltarea Clujului, din 21septembrie: „Duşmanii României trebuie să fie destulde contrariaţi citind rândurile unui organ transilvande limbă maghiară, Uj Vilàg: «Transformarea stăriide război în stare de pace trebuie să fie marcatăde o dezvoltare importantă a civilizaţiei. Debarasatde cenzură şi de starea de asediu, oraşul Cluj începesă ia un elan cultural mai mult decât remarcabil.Faptele dovedesc că publicul aspiră la pace şi ladistracţie. Într­o măsură uimitoare instituţiile de presăromâneşti cresc, [iar] o cantitate de ziare în limbamaghiară prosperă la Cluj. Cu privire la distracţii,Clujul numără noi instituţii, precum Varieté – Brasinişi Cabaret – Jardin.»” La Operă sunt spectacoleatât în limba română, cât şi în limba maghiară.

În încheiere, voi mărturisi că am început sărăsfoiesc, apoi să culeg şi să scriu câte ceva dinziarul La Roumanie, tipărit acum un secol în limbafranceză, în special pentru că găseam implicareaunor mari matematicieni şi a altor oameni de seamă,ale căror nume sunt legate şi de înfăptuirea RomânieiMari. Fără îndoială, presa în limba română din aceavreme reflectă evenimentele, care sunt şi pagini deistorie. Mă opresc aici, citând adevărul spus şi repetatde înţelepţi, între care şi de autorul celebrei cărţiŞocul viitorului: „Cine nu­şi cunoaşte trecutul, riscăsă îl retrăiască”.

8

Istoria de lângă noi

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202016

Şcoala Sociologicăde la Bucureştis­a născut din Sala

luminoasă, un spaţiu spiritualde dialog – sfatul de seară

dintre Dimitrie Gusti (1) şi monografiştii participanţi lacampaniile de vară – apărută începând cu anii 1920.Ea nu înseamnă un loc anume, căci poate fi locali­zată în spaţiul rural din Goicea Mare, Ruşeţu, Nereju­Vrancea, Fundu Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova,oriunde se reuneau participanţii la aceste întâlniride echipă, marcându­le profund cariera şi viaţa.

Perioada imediat următoare Primului RăzboiMondial a fost una dintre cele mai semnificativetranziţii ale României secolului XX, a cărei prioritateera consolidarea Unirii. Particularităţile regionaletrebuiau cunoscute, cercetate, pentru a întemeiasolidaritatea naţională mai mult decât simpla recon­figurare a graniţelor. Devenea imperativă o nouăabordare a administrării teritoriilor şi, mai ales,dezvoltarea învăţământului de stat, greu de soluţionatîn absenţa unor oameni pregătiţi pentru acestedomenii. „Dincolo de haosul creat de graba pregătiriinoilor elite regionale, loiale centrului, războiul însine a provocat o destabilizare de lungă durată acomportamentului tineretului. În loc să se acomodeze– ca în epoca dinaintea războiului – cu structurileşi carierele pregătite de părinţi, aceşti tineri căutaualtceva, mulţi dintre ei alunecând în mişcări extre­miste, de dreapta sau de stânga. Clasa politicăa vremii încerca să­i controleze, să­i canalizeze sausă­i reprime, în funcţie de interese de moment, fărăa avea o strategie de perspectivă. Într­o astfel de«învălmăşeală» şi­a făcut apariţia ideea deplasărilorla ţară pentru realizarea unor monografii sociologice.Este greu de presupus ca această iniţiativă aprofesorului Gusti să se fi putut realiza în atmosferastabilă dinainte de război. Şi, de asemenea, esteevident că Gusti nu putea să formeze o şcoalăde sociologie ţinându­şi studenţii şi colaboratoriiîn biblioteci. (2)

Într­o asemenea etapă de disoluţie a vechilorstructuri, caracterizată prin lipsa resurselor financiare,elita intelectuală a României punea bazele unor noiinstituţii, dintre care se remarcă „Asociaţia pentruStudiul şi Reforma Socială”, proiectată de profesorulGusti, ca o formulă „de tip umbrelă” care să cuprindătoate segmentele societăţii, studierea şi reformaacestora. Până la acea perioadă, în România nuexistau şcoli de ştiinţe sociale care să pregăteascăreforma şi procesul legislativ, atât de necesarepentru guvernarea ţării.

Asociaţia fusese înfiinţată la 18 martie 1918,ca urmare a influenţei contextului european, încare savanţii din domeniul ştiinţelor sociale eraupreocupaţi de crearea unor instituţii similare.

Odată cu încheierea războiului, Gusti setransferă de la Universitatea din Iaşi la ceadin Bucureşti, unde transformă „Asociaţia…”

în „Institutul Social Român”, al cărui rol devenea unulnaţional, secţiunile cercetării fiind cât mai ample şi câtmai metodice: agricultură, comerţ şi industrie, finanţe,juridic, politică şi administraţie, igienă socială, cultură.Institutul a funcţionat în condiţii modeste, fiind găzduitîn trei camere, la Academia Comercială, etajul 3,unde a rămas până la desfiinţare.

Conferinţele publice duminicale, organizate deprofesorul Gusti la Fundaţia Culturală, îi aduceaîn prim­plan pe cei mai prestigioşi savanţi, oamenipolitici şi de cultură ai vremii, dintre care îi amintimpe Nicolae Iorga, Al. Vaida­Voevod, Iuliu Maniu,Vintilă Brătianu, Al. Marghiloman, Gr. Iunian, VirgilMadgearu, I.G. Duca, V. Goldiş, Octavian Goga,C. Argetoianu.

Discuţiile din cadrul şedinţelor de secţie augenerat, în anul 1930, noi instituţii: de la demografies­a fundamentat Recensământul, de la asistenţasocială s­a iniţiat Şcoala de Asistenţă Socială,statistica a pus bazele Şcolii de Statistică, secţiaeconomică a creat Institutul de Conjunctură.

Odată cu înfiinţarea şi conducerea InstitutuluiSocial Român, Gusti a întemeiat, la Universitatea

din Bucureşti, şi Seminarul de sociologie. (3)Popularitatea lui Dimitrie Gusti printre tinerii

membri ai Seminarului a făcut ca, în timpul grevelorstudenţeşti din 1923, când Universitatea a fostînchisă, aceştia să nu­l părăsească, ci, mai mult,să­l urmeze în biblioteca de la Casa Macca, pentrupregătirea chestionarelor de cercetare a vieţiistudenţeşti.

H.H. Stahl – care nu a fost student la Sociologieşi era mai în vârstă – îşi aminteşte de caracterulanimator şi creator al acestei forme de activitateuniversitară: „Seminarul lui Gusti era un loc deadunare a tot ce avea mai bun, în vremea aceea,tineretul. Nu numaielevii lui Gusti,dar tineri din toatefacultăţile veneau şiera un permanent locde discuţii şi dezbateride probleme.” (4)

În cadrul semina­rului, s­a dezvoltatmetoda monografică,elaborându­se peacest fundamentteoretic şi metodologicplanul de cercetărimonografice în bazacăruia, în 1925, ademarat cercetareade la Goicea Mare. Auurmat, an de an, altecercetări monografice:Ruşeţu, Nereju, FunduMoldovei, despre care,acelaşi H.H. Stahl afirma: „Fundul Moldovei înseamnăfolosirea, pentru prima oară, a sistemului echipelorlucrând cu fişe şi dosare comune. Echipele atuncifolosite au fost următoarele: cosmologică, biologică,istorică, psihologică, economică, juridică, de folclorliterar şi muzical, estetică, filologică, pentru studiulstânei, familiei, gospodăriei, a problemei femeii,de industrie casnică, de probleme culturale, politicăadministrativă, criminalistică, pentru studiul războiului,al manifestărilor religioase şi al cârciumii. În anulurmător, aceste echipe vor căpăta o clasare maibună după cadre şi manifestări. (...) Fundul Moldoveireprezintă, deci, în istoria monografiei, un momenthotărâtor: acela al creării desăvârşite a tehniciimonografiei sociologice.” (5)

În finalul acestei campanii, monografiştii, conduşide Mac Constantinescu, au amenajat prima expoziţiesociologică, ce a stat la baza participării Românieila Expoziţia Internaţională de la Barcelona, iar laInstitutul Social Român s­a organizat o sesiuneştiinţifică, în care Asociaţia Monografiştilor se afirmapentru prima dată. (Idem, pp. 1150­1151)

Experienţa fiecărei campanii monograficese adaugă înţelept şi determină reevaluareaorganizatorică şi abordarea tematică

în favoarea calităţii următoarei etape, astfel încât,în 1929, Drăguşul să devină cea mai renumită.Despre aceasta, H.H. Stahl afirmă: „Din toate satelecercetate, Drăguşul pare a fi fost cel mai bine ales,din toate punctele de vedere. Foarte omogen castructură socială totală, prezentând, totuşi, problemede amănunt cât se poate de interesante, Drăguşulare, pe deasupra, tot farmecul unui sat în care viaţade caracter ţărănesc s­a păstrat cu toată frumuseţeaşi cu tot pitorescul ei. Iată pentru ce, în Drăguş,ne­am simţit îndemnaţi să încercăm a face o mono­grafie menită să rămână excepţională, adică omonografie absolut completă. Afirm că încercareaDrăguşului va rămâne excepţională pentru că estecât se poate de greu să se facă studii atât deamănunţite cât au fost acelea.” (Idem, p. 1151)

Următoarele campanii, Runcu (1930) şi Cornova(1931), nu au adus noutăţi. Au fost mai dificil decoordonat, pentru că Gusti nu le mai putea conduce,întrucât ocupa funcţii de rang înalt în stat. Chiarîn aceste condiţii, cercetările monografice aureprezentat, pentru toată lumea, surse temeinice

de documentare, încheiate zilnic prin sistemul eficientde disciplină al seminariilor, desfăşurate, cu rigoare,seară de seară, în „Sala luminoasă”, unde sediscutau elementele identificate în cursul zileirespective. Se poate spune că acestea au jucatun rol determinant în dezvoltarea sociologiei mono­grafice. În absenţa profesorului, seminariile erauconduse de Mircea Vulcănescu, apoi, după plecareala studii a acestuia, de Henri H. Stahl şi TraianHerseni. (Idem, p. 1148) Rolul lor consta în a­i iniţiape studenţi în teoria şi tehnica monografiei, preluândconducerea Seminarului.

În această perioadă, tinerii participanţi laactivitatea ştiinţifică sociologică, alături decoordonatorii lor, îşi căutau propria identitate

profesională, dar şi concepţia politică, cea caredeclanşa, uneori, diferenţieri şi neînţelegeri tot maiacute. Cu certitudine, însă, Institutul Social Românşi Seminarul de Sociologie de la Universitate,create de profesorul Gusti, „au fost mediul extra­şi intra­universitar nemijlocit al tinerilor care auîmbrăţişat cercetarea satului românesc”. (6)

Traian Herseni a fost unul dintre cei maiprestigioşi discipoli şi colaboratori ai lui DimitrieGusti, lăsând posterităţii o valoroasă operă decercetare sociologică. Ne vom opri, în continuare,asupra acestei personalităţi, analizând biografiaşi scrierile sale de referinţă.

Născut în 20 februarie 1907, în satul Iaşi,Comitatul Făgăraş (judeţul Braşov), ca fiu alnotarului Traian Herseni (din Hârseni) şi al MarieiGavrilă, a fost un reprezentant al primei generaţiia Şcolii Sociologice de la Bucureşti.

A urmat studii la Facultatea de Litere şi Filosofiedin Bucureşti, apoi, s­a specializat la Berlin, luânddoctoratul în Litere şi Filosofie, în anul 1934. A fostun strălucit sociolog, antropolog, colaborator apropiatal lui Dimitrie Gusti, asistent, apoi conferenţiar desociologie rurală la Universitatea din Bucureşti şi lacea din Cluj. În toamna anului 1940, devine secretargeneral la Ministerul Instrucţiunii Publice din guvernullegionar, motiv pentru care a fost întemniţat întreanii 1951­1956. După eliberare, a fost cercetătorla institutele Academiei.

Participant eficient şi entuziast la monografii,începând cu cea din Nerej, a condus echipa mono­grafică de la Drăguş, realizând monografierea sumarăa satelor din regiune. Este considerat un iniţiatoral monografiilor sociologice regionale în România,precum şi un valoros istoric al sociologiei româneşti.

În anul 1980, când s­a stins din viaţă, a lăsatîn urmă o impresionantă carieră de cercetător,cuprinsă în scrieri de o largă diversitate, dintre

care menţionăm: Individ şi societate în satul FundulMoldovei, 1932; Categoriile sociale cornovene, 1932;Teoria monografiei sociologice, 1934; Realitateasocială, 1935; Mişcarea Legionară şi ţărănimea,1937; Mişcarea Legionară şi muncitorimea, 1937;Thomas Hobbes, 1937; Sociologia românească,1940; Istoria filosofiei moderne. Omagiu prof. I.Petrovici (în colaborare), 1940; Filosofia româneascăde la origini până astăzi, 1941; Probleme de socio­logie pastorală, 1941; Drăguş – un sat din ŢaraOltului (Făgăraş), 1944; Scrisoare adresată lui MihaiCurcăneanu [Corespondenţă], 1956; Sociologie şietică, 1968; Psihologia organizării întreprinderilorindustriale, 1969; Prolegomene la teoria sociologică,1969; Industrializare şi urbanizare, 1970; Sociologialiteraturii, 1973; Sociologie industrială, 1974;Sociologia limbii, 1975; Literatură şi civilizaţie:încercare de antropologie literară, 1976; Literatură şicivilizaţie, 1976; Forme străvechi de cultură poporanăromânească, 1977; Cultura psihologică românească,1980; Ce este sociologia?, 1981; Sociologie, 1982.

Definiţia pe care o dă metodei monografice sereferă la studiul pe teren, multilateral şi intensiv, alunei unităţi sociale sau fenomen social, caracteristicaei fundamentală constând în interdisciplinaritateşi multi­metodologie.

Traian Herseni, sociologcu vocaţie enciclopedică

Filofteia PALLY

Remember

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 17

Fervent cercetător al conceptului deontologie, Herseni îl consideră a fi oproblematizare de natură reflexiv­teoretică,

una care stabileşte şi defineşte competenţele şidiferenţele dintre filosofie şi sociologie în abordarearealităţii sociale, definirea domeniului sociologieiîn ipostaze cât mai riguroase. Tema ontologică alui Traian Herseni o regăsim în numeroase articole:Realitatea socială. Încercare de ontologie regională,urmată de Ontologia spiritului, Dialectica spiritului,Ontologia vieţii sociale etc.

În elaborarea istoriei sociologiei, el lămureştelimitele şi cadrul de manifestare al paradigmelor:mecanicism, contractualism, psihologism, relaţionism,naturalism, istoricism, sociologism, universalism,noologism, fenomenologism, nu pentru a le accepta,ci pentru a critica şi dezvălui limitele acestora. Astfel,mecanicismul este „poziţia cea mai puţin întemeiată”;contractualismul se remarcă prin toate erorileposibile; psihologismul reduce totul la individual,fără corelaţia cu societatea; relaţionismul esteun prim pas spre sociologie, dar societatea nuse reduce doar la relaţii; naturalismul nu clarificărealitatea socială; istoricismul reprezintă un pluspentru viaţa ştiinţifică a societăţii, dar sociologiatrece dincolo de istorie; sociologismul „dove­deşte existenţa sui­generis a societăţii”, darexagerează prin abordarea sociologiei drept„o enciclopedie a ştiinţelor sociale particulare”;universalismul este un progres, dar aceastăparadigmă lasă nedefinită „natura totalităţiisociale, încercând să înlăture determinismulcauzal din ştiinţă”; integralismul considerăsocietatea ca o realitate care îi ignoră pe indivizi;noologismul, prin intermediul culturii, relaţioneazăindividul cu societatea, dar nu convinge cuanaliza noului cadru al realităţii. Singurul curentconceptual adoptat, aproape fără rezerve, deTraian Herseni este fenomenologia, îndeosebidatorită poziţiei autorului, prin excelenţă fenome­nologică, relaţia individului şi a societăţii punân­du­se în termenii comprehensiunii fenomenologice.A colaborat cu revista Gând românesc (Filosofiatimpului pierdut, Integrare în istorie, Metafizicăşi sociologie, rubrica Cronică sociologică).

Un alt domeniu interesant de cercetare al luiTraian Herseni se referă la distanţa socială, pe carea dezbătut­o în revista de cultură interbelică Societa­ea de mâine. El face o clasificare a conceptului dedistanţă, apreciind că cele mai importante distanţe,din perspectivă sociologică, sunt: distanţa spaţială,distanţa socială, distanţa personală, distanţa psiho­socială, distanţa ce exprimă calitatea de străin.Consideră că sociologia distanţei poate fi înţeleasădoar cu ajutorul sociologiei spaţiului, între spaţiu şidiferite tipuri de societăţi existând o relaţie profundă,spaţiul devenind o problemă socială, iar soluţiileproblemei variază în funcţie de fazele civilizaţieişi de societatea specifică acesteia. Vorbeşte despreo dimensiune a distanţei sociale, generată deprestigiu şi autoritate, considerată distanţă personală,mai exact, problematica se referă la status şi rol,problematică pe care o confirmă discursul lui Herseni,atunci când pune în joc termeni precum autoritatesocială şi prestigiu.

În continuare, pătrundem în intimitatea vieţiisociologului prin incursiunea monografică a luiZoltan Rostas (6) în dialog cu Paula Herseni,

soţia prodigiosului om de ştiinţă. Extragem câtevafragmente semnificative:

Paula Herseni – Păcat că nu e şi Traian aici, casă... Putea... Dacă n­a fost să fie... Mai avea trei cărţiinteresante, mi se pare că v­am spus. La una lucra,în sensul că aduna materiale. Era despre cum seoglindesc problemele mari, filosofice, în literatură.În ultima vreme, îl interesau foarte mult legăturiledintre societate şi literatură. A şi scris...

Zoltan Rostas – Da, am văzut, i­am cumpărattoate cărţile apărute din ’65 încoace, inclusiv celede psihologie industrială.

– Şi a doua ar fi fost foarte interesantă, îmi parefoarte rău, poate era mai bine decât Tratatul desociologie. Peste tratate se trece... Voia să facăo carte despre cultura poporană româneascăşi, printre altele, îmi aduc aminte...

– Ce înţelegea prin „poporană“?– Se zice de obicei „popular“, dar el spunea

că „popular“ înseamnă orice încercare de a da cevape înţelesul tuturor, pe când „poporan“ înseamnăal poporului. De aia, totdeauna folosea „poporan“

în loc de „popular“. Şi, printre altele, îl frapase faptulcă şi în etnografie, dar mai ales în folclor, tatăl lipsea.Foarte rar apare tatăl, totdeauna e mama.

Şi începând cu Mioriţa, şi înainte de Mioriţa,şi în atâtea altele, şi prin asta se întorcea în trecut,în istoria religiilor, unde mama e prima. Şi prin astavoia să arate cât de veche este cultura românească,prin faptul că mama joacă rolul important în toatăliteratura. Şi a treia carte, care iarăşi cred că ar fi fostinteresantă, era o sociologie literară a României. Voiasă scoatem din dicţionare şi din istorii, de peste tot,pe cei care s­au ocupat de literatură, inclusiv criticii,istoricii, şi chiar cei care au scris literatură politicăşi să vadă din ce regiuni sunt, fiindcă ajunsese lao părere, că anumite regiuni din ţară dau mai mulţipoeţi, şi altele dau mai mulţi oameni politici, în specialŢara Românească a avut mai mulţi oameni politicidecât... şi istorici. Nu, mai mult politică, istoric a fostIorga... Şi, dacă nu cumva, s­ar grupa oarecum pe

regiuni. Cred că ar fi fost foarte interesantă,o sociologie literară a României.

– Probabil era... Dar el a scris o sociologiea literaturii, a apărut pe la începutul anilor şaptezeci,la Editura Univers.

– Eu am început... de la un moment dat, defiecare dată când îmi dicta ceva nou la maşină, fiecarte, articol sau ce, notam într­un caiet data în carea fost scrisă lucrarea respectivă şi pe urmă adăugam,când apărea, şi data apariţiei. Şi la cele care n­auapărut, sigur că a rămas. Am vreo patru caiete.

– Formidabil, de când aţi început?– Cam târziu, cam prin ’60...– Eu credeam că din anii ’30...– Nu.– Dar când aţi început să bateţi la maşină pentru el?– Când am început? Păi, la câteva luni după

ce ne­am căsătorit! Primul lucru a fost să cumpărămo maşină de scris şi atunci băteam articolele.

– Pe urmă lucra mult pe textul bătut la maşină sau nu?– Nu. De obicei scria, revedea manuscrisul şi mai

modifica în momentul în care îmi dicta. Pe urmă,foarte rar s­a întâmplat. Numai dacă îi cerea redacţiamodificări. Aia era cu totul altceva. Da. Şi scria foartecurent, aşa, fără multe ştersături, fără... Gândea întâibine ce avea de făcut, de multe ori plimbându­se prinGrădina Botanică, şi se aşeza la masă, mergea...Dicta după manuscris, făcând modificări...

– Avea un scris foarte lizibil. Am văzut nişte scrisori.– Da, dar ultimele manuscrise erau mai puţin lizibile.– Am văzut nişte scrisori trimise lui Stahl.– Bine, alea au fost primele... în primii ani.– În anii treizeci, trimise din Germania... Cu cam­

pania de redactare de la Făgăraş se cam terminăo perioadă din istoria cercetărilor de teren.

– Da, după asta, pe campania asta au apărut celecâteva, pentru că au venit evenimentele astea, şi n­amai fost... n­a mai vrut să mai aştepte ca să publiceDrăguşul într­un volum, un volum sau două volume,cum a apărut Clopotiva şi cum a apărut Nerejul,de aceea s­au publicat separat, cu gândul ca înmomentul în care vor fi toate problemele redactateşi publicate să treacă la adunarea lor în volum.Dar n­a fost să fie.

– Vă aduceţi aminte, cum şi mai ales de ce s­adeplasat atenţia lui Gusti de la cercetare, pe carenu a finalizat­o până la urmă, spre acţiune? Cums­a întâmplat această metamorfoză? Ce a vrutel de fapt cu asta?

– Bine, eu presupun aşa că, mergând la sat,a văzut toate... cât de în urmă rămăsese satul întoate domeniile, şi atunci, având toată studenţimea,

a încercat să îndrepte lucrurile astea, să aducă cevanou în sate, să înveţe oamenii cum să trăiască şi maiigienic, şi intelectual mai puţin după vechile tradiţii.

– Însă a reluat, totuşi, până la urmă şi mono­grafiile, că, după un an, în ’35 a fost primul Şanţ,în ’36 al doilea. Aţi fost la ambele?

– Nu. Am fost parcă numai la unu, şi la al doileanu mai ştiu de ce... nu îmi mai aduc aminte de cen­am fost. La primul am fost, şi probabil au văzut cătrebuie să cunoşti ce e situaţia zilei şi în ce măsurăe determinată de trecut, ca să ştii ce să faci ca săîndrepţi...

– Şanţul ce specific a avut faţă de celelalte sate,mai ales cercetarea prin ce anume se deosebea?Aţi făcut aceleaşi lucruri şi acolo?

– Nu, eu n­am mai fost în echipă la Şanţ.– Aţi fost numai în vizită?– Am fost ca dactilografa lui bărbatu­meu.– Lucraţi şi acolo?– Da. Da. Mai trebuia câte o...– Am achiziţionat recent câteva cărţi vechi ale

lui Herseni, Sociologia păstoritului, toate astea.– Da. Sociologia a fost în Realitatea Socială...– Am şi schiţa aceea, apărută în 1940, de Istorie

a sociologiei româneşti. Am două exemplare, aşa că,dacă nu o aveţi, pot să v­o dau.

– Cred că avem un exemplar. În orice caz, dacănu, bine că sunt la dumneavoastră... Aceea a apărut,că a scris două volume omagiale Petrovici. Şi luii s­a cerut, sau el a propus, nu­mi aduc aminte,Istoria sociologiei româneşti.

– Când a devenit Herseni asistentul lui Gusti?În ’32?

– În ’32, da. A fost întâi cu jumătate de normă.A fost cu jumătate de normă asistent şi l­a numit laInstitutul Social Român referent. Lucra în amândouăpărţile. Pe urmă, nu ştiu după cât timp i s­a făcutnormă completă de asistent şi, parcă, în ’39, i s­afăcut conferinţa de sociologie rurală.

– Când a fost chestia aceea de la Cluj? În ’39?– Nu, înainte.– În ’38.– Studenţii naţionalişti îl înjurau că ţine cu evreii,

iar ceilalţi îl înjurau că e naţionalist. Şi, până la urmă,toată asta a fost aranjată ca să iasă Sudeţeanu, săia catedra Sudeţeanu. Era o chestie serioasă. Şi credcă după asta i s­a făcut conferinţa de sociologie rurală.

Încheiem prin a preciza că preocupările luiTraian Herseni pentru „conştiinţă”, mai exact,pentru dimensiunea spirituală a existenţei

umane, reprezintă o constantă a gândirii sale, eseu­rile lui din anii ’30 fiind o mărturie în acest sens, aşacum este Dialectica spiritualului, asupra căruia s­apronunţat şi Mircea Vulcănescu – sintetizând viziunealui Herseni asupra omului sub semnul „mântuirii princultură”, raportat la modelul de gândire structuralist.

Note1. Dimitrie Gusti (1880­1955), sociolog, filosof şi om

politic. Profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Deputat şisenator. Ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor(1932­1933). Întemeietorul învăţământului sociologicmodern şi al Şcolii sociologice de la Bucureşti. A iniţiatmetoda monografică de cercetare şi a întreprins, începânddin anul 1925, primele anchete sociologice. IniţiatorulLegii Serviciului Social. A înfiinţat Institutul Social Român(1921), revistele Arhiva pentru Ştiinţă şi reformă socialăşi Sociologia românească. În calitate de director general(1934­1939), a modernizat activitatea Fundaţiei Regale„Principele Carol“. A fost comisar general al pavilionuluiromânesc la Expoziţia mondială de la Paris (1937) şi NewYork (1939). În 1937, Institutul Internaţional de Sociologiel­a însărcinat ca preşedinte cu organizarea celui de­alXIV­lea Congres Internaţional de Sociologie, care urmasă aibă loc la Bucureşti, în 1939. Împreună cu V.I. Popaşi H.H. Stahl, a întemeiat Muzeul Satului din Bucureşti(1936). Sub conducerea sa, a fost editată EnciclopediaRomâniei, 4 volume (1938­1943). Membru al unor socie­tăţi străine de specialitate. În calitate de preşedinte alAcademiei Române (1944­1946), pune bazele ConsiliuluiNaţional al Cercetării Ştiinţifice (1946).

2. Zoltan Rostas, Sala luminoasă: primii monografiştiai Şcolii gustiene, Bucureşti, Ed. Paideia, 2003, p. 6

3. Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, vol. II, anulXIV, 1936, Ed. Institutului Social Român, pp. 1249­1250.

4. Zoltan Rostas, Monografia ca utopie. Interviuri cuH.H. Stahl, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, p. 19.

5. Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, op. cit.,p. 1139.

6. Zoltan Rostas, Sala luminoasă…, op. cit., p. 12.

Remember

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202018

În anii douăzeci şi înprima jumătate a anilortreizeci ai secolului

trecut, bunicii mei au locuitîmpreună cu cele cinci feteale lor, între care mama mea,în Bucovina, la Cernăuţi,unde aveau o casăîncăpătoare, pentru toată

familia lor mare. Fetele erau tinere şi frumoase, iarbunicii primeau des oaspeţi. Printre aceştia, erauuneori şi profesori de la Universitatea din Cernăuţi.Astfel, mama mea împreună cu surorile ei i­aucunoscut în anii lor de tinereţe pe Miron Nicolescu,Simion Stoilow, Gheorghe Vrănceanu, Paul Jelescu,care erau toţi profesori la universitatea din oraş.

Atât mama, cât şi mătuşile mele aveau amintirifrumoase despre această perioadă şi menţionaunumele acestor profesori, care veneau des în casabunicilor. În afară de Paul Jelescu, care a devenit maitârziu unchiul meu, şi în afară de Simion Stoilow, carea ţinut o conferinţă despre infinit, adresată elevilor,dar la Universitatea din Bucureşti, conferinţă la caream fost şi eu prezentă, pe ceilalţi profesori nu amavut ocazia să­i întâlnesc înainte de a devenistudentă la Facultatea de Matematică şi Fizică.Numele lor mi­au rămas însă în minte şi aveamo mare curiozitate să­i pot cunoaşte şi să le fiustudentă. Această dorinţă nu a putut fi realizatădecât în cazul lui Miron Nicolescu. Ceilalţi eraula pensie când am devenit eu studentă.

În 1935, bunicul meu a decedat şi viaţa familieimamei mele s­a schimbat mult. Bunica şi fetele eis­au mutat la Bucureşti, iar apoi a venit războiul.

Matematica îmi era dragă încă din copilărie. Înanul 1953, după clasa a 10­a, am dat în timpul veriitoate examenele pentru clasa a 11­a. Sărind clasaa 11­a, puteam deci intra student la universitate,la Facultatea de Matematică şi Fizică din Bucureşti.

Nu toată familia m­a încurajat în aceastăhotărâre. Unii spuneau că matematica nueste un subiect iubit, căci multă lume are

dificultăţi la matematică în şcoală şi, deci, în caz căvoi deveni profesoară de matematică, nu voi fi iubitădin acest motiv. Mi se recomanda studiul arhitecturii,care permitea îmbinarea artei cu ştiinţa. În ciudaacestor presiuni, am intrat totuşi la matematică, cusurpriza plăcută de a fi admisă chiar fără examen, pebaza notelor obţinute la examenele din vara lui 1953.Am fost bucuroasă de a avea o mică vacanţă, căcinu mai aveam examene de pregătit, dar aşteptamcu nerăbdare şi emoţie începerea anului universitar.

Anul întâi avea o serie de cursuri care nuprezentau dificultăţi, între acestea fiind geometriaanalitică, algebra, fizica şi geometria elementară.

De departe, cursul cel mai bogat şi interesant eracel de analiză matematică, un curs de mare rigoareşi care acoperea o largă tablă de materii; împreunăcu seminarul asociat, ocupa în program 9 ore pesăptămână. Era predat, în stil bourbakist, de CassiusTocviliu Ionescu­Tulcea. Pentru noi era un curs dificil,mai ales pentru aceia care, ca şi mine, săriseră oclasă în vara lui 1953. Noi veneam la facultate cuun bun bagaj de geometrie şi algebră elementară,dar fără nicio iniţiere în calculul diferenţial şi integral.

În aceste condiţii, un curs care începea cuaxiomele lui Peano, apoi trecea la şiruri Cauchy şidefiniţia limitei dată direct, din prima clipă, în termenide epsilon şi delta, fără explicaţii sau motivare, darcu impecabilă rigoare, desigur, nu era un lucruasimilabil fără un efortde concentrare şigândire. În cele din urmă,această definiţie a pututfi asimilată, fapt care adus la un moment fugitivde mare bucurie, fugitiv,căci urmau alte noiconcepte. Am avutnorocul da a­l aveaasistent pe DomnulMarcus, care ne­a făcutun seminar cu multeprobleme şi care ne­aajutat mult în înţelegereaacestor concepte ineditepentru noi. Seminarul acreat un echilibru fericitîntre cele douăcomponente ale orelor de analiză matematică şi, fărăîndoială, rezultatul final a fost un succes.

În decursul acelui prim an la facultate,Domnul Marcus a însemnat mult pentru noi.El făcea parte din catedra de analiză mate­

matică, condusă de Miron Nicolescu. Datorită luiSolomon Marcus, am făcut cunoştinţă cu profesorulMiron Nicolescu, care îşi amintea de „casa cu fetefrumoase”, cum o numea el, a bunicilor mei. Cursulde analiză matematică din anul doi a fost predat deMiron Nicolescu, iar seminarul era ţinut de SolomonMarcus.

Spre deosebire de cursul de analiză din anulîntâi, unde puteam urmări, dar adânca înţelegerea materialului venea abia după o perioadă deconcentrare şi gândire de mai multe zile, cursulprofesorului Nicolescu era clar pe loc. Desigur,talentul său pedagogic contribuia în mod absolutesenţial la această înţelegere. Dar este posibil caacel curs dificil din anul întâi să fi cerut efortul degândire care ne­a pregătit pentru anul următor.

Cursul lui Miron Nicolescu era uşor inteligibil,deoarece profesorul nu se jena să însoţeascăexplicaţiile teoretice cu desene pe tablă, asta în plinăperioadă bourbakistă, când axiomatica şi deducţiaformală erau din plin prezente în acei ani. Pentrunoi a fost un noroc de a vedea în paralel douămodele diferite şi care împreună se echilibrau.

Atât profesorul Miron Nicolescu, cât şi DomnulMarcus ne­au încurajat mult în dezvoltarea noastrămatematică. Datorită lor, am putut redacta o lucrareîn anul doi, bazată pe o problemă dată de SolomonMarcus. Această lucrare a fost prezentată laAcademie de Miron Nicolescu în noiembrie 1955şi a apărut în Buletinul Ştiinţific, Secţia de ŞtiinţeMatematice şi Fizice, în 1956. La Bucureşti, în

anii ’50 ai secolului trecut, era un lucru normalca în fiecare serie un număr de studenţi săînceapă să scrie lucrări originale. În acelaşian cu mine, atât colega mea Alexandra Bagdasar(matematiciană cunoscută sub numele deAlexandra Below), cât şi colegul nostru IonCuculescu, au avut lucrări. În seriile precedentenouă, Foiaş, Gussi, Poenaru, au publicat lucrăriîn timpul studenţiei. Profesorul Alexandru Frodaavea un seminar stimulativ, unde formula multeprobleme şi unii dintre studenţii care au participatla acest seminar au scris lucrări, care apoi au fostpublicate. Aceşti profesori ai noştri au creat unmediu mobilizator, în care talentele puteau săse realizeze. Amintirea pe care o am din acei anide studenţie este că o mare majoritate a colegiloraveam o reală sete de cunoaştere şi mulţi dintreprofesorii noştri ne încurajau spre cercetare.

Am regretat că nu l­am avut profesor şipe Gheorghe Vrănceanu, care era deja lapensie când am început eu facultatea. Miron

Nicolescu era mai tânăr şi era activ. A fost un norocpentru noi, căci, în afară de frumoasele lui ore decurs, el ne­a susţinut. Îmi amintesc de asemenea că,după ce m­am căsătorit, am fost invitată, împreunăcu soţul meu, Norbert Schlomiuk, în casa Nicolescu,unde atât profesorul Nicolescu, cât şi familia sa,ne­au înconjurat cu multă căldură.

În anii care au urmat, Miron Nicolescu a avutfuncţii importante, mai întâi ca director al Institutuluide Matematică şi apoi ca preşedinte al AcademieiRomâne.

Am aflat cu mare regret, în iunie 1975, că a plecatdintre noi. Cu multă tristeţe am aflat şi de dispariţia,în martie 2016, a Domnului Solomon Marcus, deasemenea membru al Academiei Române.

De Miron Nicolescu şi de Solomon Marcus,de anii când ne­au fost profesori, ne­au dat curajşi ne­au susţinut, ne amintim cu drag şi recunoştinţă.

Profesorul Miron NicolescuDana TĂUTU SCHLOMIUK

Olimpiada de Lingvistică„Solomon Marcus”

Olimpia POPESCU

Nu cu mulţi aniîn urmă, lingvisticase studia numai

în învăţământul superiorşi numai în facultăţile de

filologie, oferta cursurilor şi materialelor auxiliarepentru însuşirea ei fiind în general redusă. Acum,această ştiinţă, care se ocupă cu studiul limbilorşi a legilor lor, a celui mai important mijloc decomunicare între oameni, a coborât nu numaila nivelul învăţământului liceal, ci chiar la cel alînvăţământului gimnazial (11­15 ani), mulţi profesorişi elevi manifestând interes pentru elementelede lingvistică şi pentru istoricul acestei ştiinţe.

Adevărul este că lingvistica este o ştiinţă foarteveche, începuturile ei situându­se prin secolele V­VIî.Hr., unii lingvişti citând chiar lucrări mai vechi, loculde dezvoltare a acestor cunoştinţe fiind, pe atunci,ca şi pentru numere şi algebra lor, lumea arabă,mai precis, cea hindusă. Ulterior, mulţi învăţaţis­au preocupat de evoluţia limbajului oamenilor,

de clasificarea limbilor, de morfologia şi sintaxalor, ca şi de semiotică, adică de ştiinţa semnelor,de semnificaţi şi semnificanţi. În ţara noastră s­auinteresat de lingvistică B.P. Hasdeu, G. Bariţiu,Al. Rosetti, Ion Budai Deleanu, Al. Ciorănescu,Şerban Cioculescu, Al. Graur, Ovid Densuşeanu,Al. Philippide, Eugen Coşeriu ş.a., iar în 1982, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică a tradus cartea Tratat desemiotică generală de Umberto Eco, un tratat maiaccesibil decât multe dintre scrierile acestui importantscriitor al secolului XX. Mulţi profesori de matematicăau citit cartea, deoarece Umberto Eco face unelereferiri şi exemplificări asupra limbajului matematic,ca şi asupra formării şi denumirii conceptelorgeometrice.

La noi în ţară, prin 1953, în timp ce profesorulnostru Grigore Moisil umpluse pereţii facultăţiicu afişe care ne îndemnau să învăţăm

Esperanto, tânărul asistent Solomon Marcus, la orelede seminar ne vorbea despre poetica matematică,

despre începuturile aplicării logicii matematice lastudiul limbajelor, nebănuind atunci că ulterior viitorulacademician va aduce, pe plan mondial, contribuţiiatât de importante domeniului. Deci, este pe deplinjustificată denumirea olimpiadei şcolare de lingvistică,cu numele marelui savant şi înţelept care a fostSolomon Marcus.

De mai mulţi ani, oferta educaţională, la gimnaziu,la discipline opţionale, conţine şi tema Lingvistica –de la filologie la logica matematică şi, deşi uniiprofesori au privit tema cu scepticism, ulterior s­adovedit că există suficient de mulţi elevi interesaţi deaceastă temă, numărul participanţilor la fazele locale,judeţene, naţionale şi internaţionale ale Olimpiadeide Lingvistică fiind destul de mare.

Subiectele, la toate etapele olimpiadei, suntîntocmite de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan­Alexandru Rosetti”, al Academiei Române, avândîn antet celebra statuie a zeiţei Minerva, zeiţa cărţii,a înţelepciunii, a artelor şi a războaielor drepte.

Remember

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 19

Ion Popescu­Sireteanu ne propune de dataaceasta o carte nonficţională, o (auto)biografieextrapolată în frescă istorică naţională, o carte

cu multiple valenţe şi cu un titlu semnificativ: Laporţile norocului – locul unde românul a aşteptatdintotdeauna un destin mai bun. Aşteptarea pare ostare naturală a românului, dar norocul a fost şi esteun personaj bizar, care nu ia în seamă aşteptăriletuturor, (…) pentru că, vorba lui Caragiale: norocule puţin şi lumea prea multă.

Cartea este un memorial al copilăriei, o povestirecaldă şi sensibilă, marcată de înţelegerea maturităţiiintelectuale a autorului şi brăzdată de nostalgiivindicative. Este romanul pornirii în(spre) viaţă, alieşirii din destinul comun al unei familii prinse parcăîn insectarul istoriei, într­un grafic existenţial încare timpul şi spaţiul nu păreau dispuse să oferecoordonatele necesare unui destin favorabil. (…)

Povestirea lui Ion Popescu­Sireteanu (care intrăîn destin în 1934, în comuna Mănăstioara), urmăreştetraseul existenţial, biografic al scriitorului, până în1949 când încheie pregătirea şcolară ca absolvental Şcolii Elementare din Siret (creată în 1948, dupăreforma învăţământului, impusă şi ea politic) şi cândhotărăşte să plece în căutarea şansei. Incursiuneaeste prin urmare una subiectivă, care stă sub semnullacrimii şi al cântecului de jale al unei mame cu 13

copii, al unei familii în care valorile sunt stabile,şansele în schimb sunt puţine. Ţara, condusămonarhic până la război, trecuse printr­un deceniu deguverne succesive (1928­1938), dezordinea politicăfusese de rău augur pentru populaţia macro, neglijatăşi sărăcită. Intrată în război de partea Axei în 1941,indiferent de buna sa intenţie de recuperare a unorteritorii pierdute (unul fiind în atenţia frontului de estcare dorea eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei),România va purta în mod nefericit în anii de după

război stigmatul Tratatului de pace de la Paris, în careRomânia a semnat ca stat duşman învins (1946).Povestea „norocului”, aşadar, în România profundăeste o poveste tristă, de aceea întreg tabloul uneicopilării mistuite de nelinişte şi mai ales de lipsuriconcrete impresionează realmente şi mişcă oriceinimă românească în adâncul căreia se aud (încă)din străbuni doina şi dorul în care, cum spun cronica­rii, cu toţii şezum şi plânsem. Norocul în viziuneaautorului este un macro­personaj care stabileşteborne ontologice, copilul intră în viaţă pe fondul unuităvălug al istoriei care îl poartă la început cu forţăinvincibilă, val cu care îi poartă de fapt toată familiaşi cu care (a)trage în dramă şi alte personaje – pecare povestitorul le urmăreşte, le plasează în graficulsău existenţial, le apropie sau le depărtează în fluxulnarativ. Chiar dacă este un personaj omniprezent,norocul nu poate fi reconstituit în timp real, apariţiilelui sunt fie inconsistente, fie aproximabile. Dar aşacum e, neştiut şi nevăzut, norocul lasă urme în viaţaoamenilor. Doar că în acest context istoric şi social,el este de puţine ori benefic, de cele mai multereverberează în neşansă, dacă nu în tragic... (…)

(Magda Grigore, Norocul şi geamandura istoriei,în Târgoviştea literară, iulie­sept. 2016, fragmente)

Ion Popescu­Sireteanu s­a născut la 13 septembrie 1934,în Mănăstioara, lângă oraşul Siret, judeţul Suceava. A urmat Facultateade Filologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi (1954­1958), dupăcare a fost profesor în învăţământul preuniversitar (1958­1961) şi inspectorşcolar (1961­1962). Din septembrie 1962 a trecut în învăţământul superior,la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a urcat toate trepteledidactice (lector 1972, conferenţiar 1990, profesor 1994). Doctor în filologiedin 1976, cu teza Termeni păstoreşti în limba română.

A ţinut lecţii de dialectologie română şi de lingvistică generală custudenţii români şi lecţii de limba română cu studenţii străini. A realizatanchete dialectale, folclorice şi toponimice în Moldova şi mai alesîn Bucovina. S­a specializat în cercetarea lexicului vechi românesc,în dialectologia şi onomastica românească.

A publicat peste 80 de cărţi: antologii, ediţii, cărţi de lingvistică,etnologie, istorie a oraşului Siret şi a împrejurimilor, proză, poezie, fabule,cărţi pentru copii, poeme în proză, la care se adaugă sute de studii, articole,note, recenzii. A colaborat la un mare număr de reviste ştiinţifice, literareşi de cultură şi la unele ziare. Din anul 2007 s­a stabilit la Piteşti.

Dintre cărţile de autor:Lingvistică şi etnologie: Contribuţii la cercetarea terminologiei păstoreşti

în limba română (1980), Limbă şi cultură populară (1983, 2009), Chestionarpăstoresc (1983), Tezaurul toponimic al României. Moldova (1991­1992,în colaborare), Cuvinte româneşti fundamentale, 2 vol. (1995/2007, 2011),Termeni păstoreşti în limba română, vol. I (2005), Popasuri filologice (2009),Glosar dialectal din Bucovina şi Moldova (2013), Chestionar păstoresc(2013), Termeni pentru adăposturile păstoreşti din limba română (2014),Termeni păstoreşti pentru vase, unelte şi instrumente, boli şi leacuri (2015),Cuvinte româneşti de bază (2014), Cercetări de antroponimie istorică şietimologie (Memoria limbii române, VI, 2016), Termeni păstoreşti în limba

română, 3 volume (2017), Dintoponimia Bucovinei (2018).

Proză: Păcală şi ai săi (5 ediţii:1994, 1999, 2002, 2008, 2011),Poveşti şi povestiri (1996),Iepuraşul năzdrăvan (1997), Laporţile norocului (3 ediţii: 2002,2003, 2010), Căţeaua şi altepovestiri (2010), Poveşti (2011),Oameni de pe scara mea (2015),Lecturi şi opinii (2017), Călătorspre noapte. Proze (2018), File dejurnal: 1985­1990 (2018), Civilizaţiamuntelui. Articole şi recenzii(2019).

Poeme în proză: Între douăveşnicii (1996, 2004), Cale şi drum(2001), Vânturi şi valuri (2005), Înmoara mea (2010).

Versuri: Fabule (4 ediţii: 1995, 1998, 2007, 2012), De dragoste (1999),Oameni şi întâmplări din satul meu (2002, 2010), Ziditor de cuvinte (2010),Mama (2011).

A primit numeroase premii, printre care Premiul „Timotei Cipariu”al Academiei Române (1992) şi Premiul OPERA OMNIA, iulie 2019, acordatde Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Piteşti, „pentru întreaga operăcu care a îmbogăţit cultura română”. Despre activitatea ştiinţifică şi literarăa lui Ion Popescu­Sireteanu s­au publicat numeroase articole, cronici,recenzii, unele incluse în volumul Lingvistul şi scriitorul Ion Popescu­Sireteanu întocmit de prof. Silvia Popescu (Piteşti, Editura Tiparg, 2010).

Fiind un domeniu mai nou, elevii nu se pot pregăti după cursuri univer­sitare, ci sunt necesare cărţi care să ţină cont de particularităţile lor devârstă, să aleagă exerciţii şi exemple accesibile lor, să îmbogăţească

fondul lor de cultură generală, să­i familiarizeze cu istoria şi geografia ţării a căreilimbă vor să o studieze. O astfel de carte este cea a autorilor Roxana Taga,profesoară de limba română la Şcoala „Sf. Vasile” din Ploieşti, şi Gabriel Taga,profesor de matematică, director al Colegiului „Mihai Viteazul” din acelaşi oraş, cutitlul Lingvistică, Logică şi Matematică, apărută la Editura Casei Corpului DidacticPrahova, în 2019, concepută special pentru elevii de gimnaziu, şi nu numai, cuexerciţii alese astfel încât să le dea acestora satisfacţia unor reuşite, să rămânăuimiţi de rezultatele neaşteptate pe care le obţin. Pentru a preciza mai bine con­ţinutul cărţii, în subtitlu, autorii fac menţiunea: De la filologie la logică, de laînvăţarea limbilor străine la matematica limbajului. O introducere în universullimbilor lumii (pentru copii între 12 şi 99 de ani).

Cartea conţine 41 de lecţii, care îi introduc pe elevi în lumea semnificanţilor,îi ajută să înveţe alfabetul unor noi limbi, să reţină denumiri importante din limbarespectivă, ca şi unele date despre istoria şi geografia ţării respective. Treptat, pemăsură ce elevii parcurg câte o lecţie, învaţă singuri cu ce se ocupă lingvistica,cum îşi pot folosi spiritul de observaţie, ca şi modul în care pot reţine semnelegrafice ale alfabetului unei limbi. Întregul conţinut al cărţii îi înlesneşte elevuluifamiliarizarea cu termeni şi expresii din limba respectivă, îl ajută să stabileascăcorespondenţa dintre sunete şi semnele lor grafice. Prin conţinutul lor, lecţiiledau elevilor sentimentul că ei descoperă ceva neaşteptat, surprinzător, şi îi ajutăsă reţină unii termeni prin contextul în care sunt integraţi. Ca stil, unele exerciţiise apropie de principiul cutiei, principiu cu care profesorii de matematică suntfamiliarizaţi, deoarece un anume cuvânt nu poate să semnifice decât un anumeobiect, altă posibilitate neexistând. Prin faptul că li se precizează elevilor cepopoare vorbesc acea limbă, în ce state este ea oficială, cam care este numărul

de vorbitori ai acelei limbi, folosirea ei în matematică sau în alte domenii,se realizează şi principiul transdisciplinarităţii în învăţământ.

Cartea este un excelent ajutor pentru elevii şi profesorii care aleg ca disciplinăopţională Lingvistica – de la filologie la logica matematică. Autorii şi­au propussă­i convingă pe cititori că „atunci când vor petrece timpul dezlegând subiectede lingvistică, vor fi nu numai participanţi la un joc înţelept, dar vor deprinde cutimpul tainele unui domeniu pe care îl vor îndrăgi, transformându­l într­o pasiunede durată, sursă a unei bogate culturii generale, atât de necesară acum”.

Disciplinei, odată aleasă ca temă de studiu opţional, îi sunt rezervate120 de ore pe parcursul învăţământului gimnazial, deci trebuie aleseteme şi exerciţii astfel încât elevii să dobândească un volum corespun­

zător de cunoştinţe şi deprinderi, să manifeste interes pentru a participa la lecţiilede lingvistică. Pentru aceasta, autorii recomandă şi folosirea culegerii Olimpiadade Lingvistică „Solomon Marcus” – tehnici de înţelegere a limbilor lumii deValentina Cojocaru, Roxana Dincă, Adina Dragomirescu, Mina Maria Rusu,Editura Paralela 45. Importanţa pe care Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan–Alexandru Rosetti” al Academiei Române o acordă acestei discipline şcolarese reflectă şi faptul că chiar directorul lui, alături de alte cadre universitare, s­aimplicat în redactarea unor materiale ajutătoare, ca şi în întocmirea programeişi subiectelor, pentru diferite faze al Olimpiadei de Lingvistică „Solomon Marcus”.

Profit de ocazia discutării acestei teme pentru a aduce un prinos de recunoş­tinţă unuia dintre cei mai valoroşi miniştri ai învăţământului, Ilie Murgulescu,care după eliminarea, în 1948, a tuturor limbilor străine din şcoală, afară de unasingură, prin anii 1956­58 a reintrodus studiul limbilor franceză, engleză, germanăş.a., program care apoi a fost extins, în perioada 1970­1972, de către ministrulMircea Maliţa.

Seniori ai culturii

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202020

Ion Popescu­Sireteanu

Ne vom opri, încele ce urmează,la una dintre cele

mai recente cărţi ale profe­sorului universitar Ion

Popescu­Sireteanu, Civilizaţia muntelui, Ed. Printis,Iaşi, 2019, 150 p., care cuprinde frumoase şi nume­roase articole şi recenzii subordonate temei alese.

Încă de la debut, autorul identifică o realitateîn spaţiul românesc: „civilizaţiei muntelui i sesubordonează în chip obligatoriu civilizaţia lemnului”(p. 5). Oamenii care locuiesc aici, „bărbaţii dela munte au alte păsuri şi alte doruri decât ceidin zonele de deal şi câmpie. Sufletele lor suntîmpletite cu cărările codrului şi oieritului, cupâraiele în susur necontenit. Copilăria lor estepurtată în braţe de poveşti nemaipomenite şiclocoteşte de dorul unor înfruntări cu zânelecele rele ori cu alte şi alte primejdii” (p. 8).

Ocupaţia de bază a acestor oameni esteoieritul; cum este şi firesc, al doilea articolal cărţii este dedicat motivului fundamentalal Mioriţei: „ciobanul care şi­a pierdut oile”,ce „subordonează patru tipuri principale (înopinia domnului profesor): 1. Oile pierdute,2. Oile rătăcite, 3. Turma distrusă, 4. Oile furate”(p. 13). „Pe seama morţii tânărului păstor s­aucreat cântece­bocet care cu vremea au devenitcolinde. Iar colindele au avut un însemnat roleducativ, întrucât erau auzite în timpul sărbăto­rilor când întreaga familie era acasă. Tinerii auzeauîntâmplarea şi reţineau că ciobanul nu­şi poate neglijaobligaţiile sale” (p. 18).

Într­un articol dedicat expresivităţii limbii române,autorul observă: „Singur, cuvântul nu spune marelucru şi aproape că este lipsit de identitate semantică.Dar, în context, devine el însuşi, îşi dezvăluieresursele, îşi arată faţa şi feţele, îşi deschide cupele,

pune în evidenţă valenţe până la un moment datnebănuite. Contextul este pământul în care cuvântulîşi îndeplineşte menirea, eliberând acea forţă carepoate fi numită magia nuanţelor” (p. 25).

Din seria recenziilor se remarcă articolulPăstoritul corbenilor: Migraţiile interneşi enclavele culturale, pe seama cărţii cu

acelaşi nume de Elena Cremona Ţintatu Comănescu,apărută la Editura Tiparg din Piteşti, în 2009.Publicarea cărţii este îmbrăţişată cu toată sincerita­tea de autor: „Ca un cititor atent şi, aş spune, buncunoscător al păstoritului românesc şi al culturii

noastre populare, trebuie să spun că lucrareaCremonei Comănescu este o operă cu totul originală,un tezaur de informaţii din vatra unei străvechiaşezări muscelene şi poate deveni model decercetare pentru viitoare scrieri privitoare la viaţaşi lumea păstorilor” (p. 88).

Urmează trei recenzii la lucrări ale pictoriţeibrăilene Constanţa Abălaşei­Donosă şi articolulSalvarea satelor.

Operei istoricului şi etnologului Ion Nania îi suntdedicate două materiale: un articol, despre activitateasa (pp. 99­103) şi prezentarea sumarului lucrăriiunicat despre vânatul şi vânătoarea din România(pp. 104­109). Urmează câteva texte cu amintiri alepoetului bârlădean George Tutoveanu (1872­1957).Autorul publică mai multe pagini cu Folclor dinHumuleşti (pp. 118­140), o recenzie la monografiaŞtiinţă şi destin: Giorge Pascu (2015) de prof. univ.dr. Ioan Dănilă de la Universitatea din Bacău.

Am prezentat, pe scurt, materiale publicate încartea domnului prof. Sireteanu, cărturar erudit,

scriitor consacrat, bucuros să pună umărul laafirmarea celor care au talent şi sârguinţă, martoractiv şi militant al evenimentelor din viaţa sa, toateacestea pe fundalul unei modestii desăvârşite, a uneisimplităţi covârşitoare. Aşa cum au marile caractere.

La mulţi ani, domnule profesor, la împlinireacelor 85 de ani atât de rodnici!

Portretul unui erudit: profesorul Ion Popescu­Sireteanu

Liliana ARON

Cărţi şi autori

Este vorba despreMircea: secretultimpului, roman de

Maria Mona Vâlceanu, apărutla Editura Zodia Fecioarei,Piteşti, 2019

Dna Vâlceanu scrie roma­ne de dragoste, ca propuneri

şi proiecţii de biografii ficţionale, cu extensiuni socialeşi consecutive sondaje psihologice.

Romanele sale au o unitate remarcabilă şi o clarăstructură tematică, afirmând o tipologie specială, încare omul este „dotat cu un mic generator de iubire”.Acest sentiment marchează filosofic fiinţa umanăşi îi decide destinul, după spusele Sf. Apostol Pavel.Este un mesaj pe care autoarea l­a primit şi­l trans­mite mai departe, către generaţiile următoare, şi carese regăseşte, nuanţat, în diversitatea cărţilor salecare dovedesc o rădăcină comună, deosebit deprofundă: Mircea Eliade, prozatorul. Iată în ce luminăîşi plasează dna Vâlceanu opera: Cartea aceastapoartă închis în ea un mesaj care a ajuns până lamine şi te invit să­l duci mai departe, o ştafetă nevăzutăcare să treacă prin Poarta Timpului. Ea este a treiadin seria purtătoare a mesajului; Egor. O iubire impo­sibilă, Ştefan. Simfonia fantastică, şi acum Mircea.Secretul Timpului. În ceea ce priveşte ŞtiinţaSpirituală, vom face împreună o călătorie, fiindcă„s­ar putea să mai fie o ieşire pe care noi n­o vedem”(Mircea Eliade).

Într­o judecată rapidă, cuvântul­cheie al cărţii estepunte. O punte spre celelalte două cărţi, spre adâncaînţelegere a lui Mircea Eliade şi, mai ales, o puntespre viitor, iniţiată de marele istoric şi romancier

şi continuată de dna Vâlceanu. Este un romande erudiţie, nu de acţiune, de eflorescenţă culturalăşi de proiecţie în imaginar a gândirii, nu doar deobservaţie socială şi de analiză a mentalităţilor.Mircea, ca personaj, este un produs al culturii carerevarsă o gândire adâncă prin prezenţa sa, ca şiprin opera elaborată.

Mai trebuie subliniată insistenţa şi plăcereaautoarei de a descrie interioare fastuoase – camereleşi mobilele rafinate sunt văzute de aproape, dupămetoda lui Balzac – Comedia Umană se joacăpe holurile cu oglinzi din dreapta…

Din altă perspectivă, cartea se dedicăinterconexiunilor umane, dispoziţieirelaţionale a fiinţei cu lumea şi Universul,

dar, subliniază autoarea, cu Marele creator cosmic,ne spun cercetările recente. Dna Maria MonaVâlceanu nu concepe universul narativ decât cafilosofie de viaţă, ca o discretă carte de învăţătură,pentru că …drumul spre Sine trece prin Celălalt.Suntem fiinţe de energie şi vibraţie, radiind propriasemnătură energetică unică. Suntem mai mult decâtceea ce ne percepem pe noi înşine a fi şi a venittimpul să începem să ne privim în această lumină.

De altfel, în concertul variat şi valoros al prozeifeminine contemporane, autoarea propune cea maipregnantă rezoluţie filosofică, fără să obscurizezeproblematica feminismului şi a tipologiei feminine,atât de diversă şi contradictorie, într­un context deciocnire a secolelor şi de proliferare a meditaţieiapocaliptice.

Autoarea, care a studiat în profunzime operalui Mircea Eliade, organizând colocvii la Piteşti, cu

finanţare proprie, dedicate autorului Istoriei religiilor…,cunoaşte spaţiul bucureştean eliadesc din zonaMoşilor, cu străzile Mântuleasa şi Sfinţilor, şi nu ezităsă facă descrierea metropolei în triunghiul mai vastcuprins între Universitate, Obor, Piaţa Naţiunii.

Dar spaţiul central al Bucureştilor –care este chiar o temă a prozei lui MirceaEliade – ascunde dimensiunea profundă

a Timpului: Secretul Timpului?, mă întreb din nou,dar întrebarea fulgeră prin mintea mea fără a găsiun răspuns. Mintea mea?, şi îmi amintesc întrebareape care o rostise singurul savant care mi­e prietenîn această lume de artişti în care trăiesc: care estedeosebirea dintre Creier şi Minte? Ştiinţa n­a găsitîncă această explicaţie. Dar Rudolf Steiner? El spune:omul fizic, omul eteric, omul astral. Sigur, minteamea de creştin ortodox priveşte cu uimire uneledin afirmaţiile sale, iar cercetătorul spiritual vedecă suntem influenţaţi de lungul şir de strămoşi(ca şi Eminescu în Sărmanul Dionis), şi mă gândescbrusc la această carte binecunoscută mie…

Tradiţia sângelui, moştenirea genetică estefundamentală pentru fiecare om, fiecare strămoşvine cu ceva în fiinţa noastră şi din noi se transmiteurmaşilor energia pozitivă, dar nici cea negativănu se risipeşte, ci continuă să facă rău la distanţăde generaţii. Este ceea ce caută şi dna Vâlceanuîn cartea sa: secretul timpului moştenit de la Eliade.

În romanul de faţă oamenii se întâlnesc frecvent,comunică intens într­o serie de sindrofii, aniversări,simple întâlniri sau prilejuri de a socializa şi de atransmite un mod de viaţă superior şi cultivat, totulînvăluit în analiză psihologică sau psihanaliză.

Seniori ai culturii

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 21

Comunicare, timp, conexiuni umaneAureliu GOCI

Noul roman al doamnei Elena IonescuColcigeanni (Paul Editions, Bucureşti,2019) se intitulează Cine este în fotografie?,

cu un semn de întrebare stilizat în mijlocul coperteiprincipale. Este un titlu simbolic, fiindcă autoarea neinvită la o convorbire sentimentală despre un trecutcare n­a fost nici prea rău, cum spun unii, care nul­au cunoscut îndeajuns; nici prea bun,cum au crezut alţii, căzând într­omelancolie nejustificată.

Autoarea nu scrie din principii politice,urmărind doar adevărul, care poate fifolositor şi unora şi celorlalţi, de aceearomanul său este obiectiv, realist,elaborat cu talent şi convingere.

Este vorba de oglindirea unei societăţicu câţiva ani înainte de evenimentelede la 1989, când tinerii încă mai migraude la sat la oraş, unde locuiau în căminede nefamilişti şi lucrau pe şantierele deconstrucţii din capitală. Era un fel dea se împotrivi neajunsurilor colectivizăriişi de­a deveni urbani, atât pentruo acţiune civilizatoare, cât şi pentruo parţială eliberare de sub chingilecomunismului.

Dacă pentru cititorii mai în vârstăfaptele şi contextul social sunt cunoscute, talentulprozatoarei constă în felul cum le evocă, în spiritulsău de observaţie, în concluziile psihologice pe carele desprinde, apoi chiar în farmecul acelor vremuri,nu întotdeauna întunecate şi stresante, mai alespentru tinerii aflaţi pe un drum corect în viaţă.

Mai întâi, asistăm la o evocare cinemato­grafică şi pitorească a lumii satului: trudafemeilor la muncile câmpului pe ogoarele

reunite, naveta bărbaţilor la oraş, spre fabricile celemai apropiate, apoi petrecerile lor de seară, lacârciumă, cu bancuri, poveşti şi glume hazlii, adicăun fel de suficienţă din care nu mai puteau ieşi.

Un loc veridic îl ocupă campania de lămurire decătre comunişti, pentru a­i convinge pe ţărani deavantajele colectivizării; relaţiile dintre săteni, vecini,rude prieteni, petrecerile duminicale; iubirile tinerilorşi nuntirile pitoreşti.

Toate sunt prezentate cu umor şi discernământ,alegându­se doar partea lor semnificativă

Dar concluziile sunt trase numai de cititor, invitat

de autoare să asiste le derularea lor, doar ca simplispectatori.

În acea perioadă de derută, tinerii sunt primii caresesizează primejdia propagandei comuniste, falsăşi demobilizatoare; ei se regrupează, se sfătuiescşi hotărăsc să plece în Bucureşti, pe marile şantiere;îşi alcătuiesc familii urbane, nasc şi cresc copii, într­o

nouă viziune. Sunt atâtea fapteobişnuite, pe care ne uimimdescoperindu­le aşa firesc şi cumultă înţelegere înfăţişate de ElenaIonescu Colcigeanni, dovedindu­netalentul ei deosebit de­a convingecă orice temă şi­ar fi ales ar fi fostun drum nou, faţă de cărţile saleanterioare.

În procesul de descurajareşi decădere morală al sătenilor,evadarea tinerilor spre urbaneste un pas pozitiv, eliberator.

La un moment dat, am avutimpresia că nu urmăresc personajeşi fapte, ci mentalităţi şi concluziigeneralizatoare, tipice, semnifica­tive, iar amănuntele sunt doarculori într­un minunat tabloudescriptiv.

Dar evoluţia cărţii nu se opreşteaici; se ivesc momente oscilatorii, chiar negative:soacrele se amestecă în familiile feciorilor de la oraş,vor să­şi readucă fiii înapoi în sat, fără a înţelege dece ei s­au rupt din lumea tradiţională românească.

Prozatoarea este o fină observatoarea întâmplărilor, aparente, neamestecatăîn drumul ascendent al tinerilor, dar convin­

gătoare prin acumulări demonstrative: tinerii se iubescaltfel decât tradiţional, bărbaţii oscilează între sat şioraş, dar îi înţeleg mai bine pe fiii lor care îşi schimbăfelul de viaţă.

Iată o scenă de dragoste de­o rară frumuseţe:„Îl atrăgea zâmbetul misterios, mersul de balerină,părul lung, ondulat, legat în coadă de cal, care atârnape spate ieşit de sub casca de protecţie şi mai alesochii migdalaţi, care îi ardeau la foc mocnit” (p. 67).

Sau o scenă de familie: „În absenţa nepoţilor,bunicii le duc grija şi dorul, privind fotografiile, vorbindcu ei la telefon… apoi cad pe gânduri… şi, pentru a­iaduce mai aproape de suflet, deschid fereastra anilordin urmă şi lasă să intre amintirile trecute, care rămân

pentru ei sursă de inepuiza­bilă emoţie şi bucurie” (p. 81).

Apoi, deodată, are locun fapt deosebit: autoarea(ea însăşi – Elena IonescuColcigeanni), cadru medicalde elită la Spitalul UniversitarBucureşti, coboară în mijloculeroilor săi: a fost martoraevenimentelor sângeroasedin decembrie 1989 – ne povesteşte despre episoduluciderii unui grup de elevi ai Şcolii Militare a M.A.Idin Câmpina, care au pierit la Otopeni; apoi desprenişte ofiţeri M.A.I. seceraţi de gloanţe în faţa M.A.N,sub pretextul că ar fi fost terorişti.

În spitalul unde lucra până la epuizare, eaasistă la dialogul dintre doi soldaţi răniţi, dincare reieşea că au fost puşi să tragă unii

împotriva celorlalţi – sub vălul aceleiaşi minciuni,că unii ar fi fost terorişti.

Apoi autoarea redevine din nou o naratoareimparţială.

Un alt grup de tineri, nepoţii bunicilor de odinioară,Laura şi Alexandru, se căsătoresc şi îşi trăiesc fericiţiviaţa pe mai departe.

Evenimentele se liniştesc, toate intră în normal;naratoarea se retrage în rolul ei de martoră imparţi­ală; doar cititorii rămân derutaţi, profund impresionaţide evenimentele la care au fost martori.

Prin astfel de paragrafe, ea ne lasă să înţelegemcă această victorie târzie a bunicilor pare mult maireceptivă la dorinţa de nou şi emancipare a nepoţilorlor.

Obiectivă şi corectă, atât cu lumea înfăţişată, câtşi cu cititorii ei, Elena Ionescu Colcigeanni oscileazăgraţios între scene şi paragrafe, între lumini şi umbre,altele decât în romanele sale anterioare, cu un felde nostalgie pentru lumea satului, dar şi cu bucuriepentru ofertele oraşului.

Un roman alcătuit din fine observaţii şi pertinenteconcluzii; caut personaje, dar găsesc destine; cate­goriile sociale diferite sunt reprezentate prin grupurisemnificative, aşa cum a fost societatea româneascăla un moment dat, faţă de care autoarea se manifestăca o artistă înţelegătoare, interpretativă, şi atrăgă­toare. Este vorba de­o prozatoare talentată, cu obogată experienţă narativă, cu o activitate compo­ziţională îndelungată, o adevărată profesionistăa cuvântului scris.

Nu e întâmplător că în naraţiune apar şi oamenii care trăiesc viaţacărţilor, trăind ficţional printre cărţi. Pentru ei, lumea ar putea fi chiaro imensă bibliotecă, după viziunea orbului Borges: E un bărbat fără

vârstă, fără nervi, cu răbdare nelimitată. E singur în subsolul imens, înconjuratde o imensitate de cărţi. De parcă ar fi chiar spiritul bibliotecii. Şi poate că aşaşi este, gândesc singură şi eu acum în această imensitate. Nu­l mai văd, nuştiu unde a dispărut. Mângâi uşor cu mâna cărţile aşezate pe masă, lângă carem­am aşezat, de parcă aş mângâia obrazul unui copil. O altă lume, gândesc,o lume a cuvintelor. Dar ele sunt neutru aşezate pe pagini, numai dacă le citesc,

prin ochi ele pătrund în mintea mea, încolţesc şi refac înţelesurile pe care le­auavut în mintea celui ce le­a scris. Cărţile, gândesc cu uimire, să fie o punte întremintea celui care scrie şi mintea acelui care citeşte? (…) Privesc nemişcatăşi timpul trece, trece,îl simt trecând şi mă simt bine în această trecere, aşa,ca o curgere a unui râu… timpul este energie, mi­am amintit, putem intra şi ieşidin timp.

Fără urmă de lirism – o pecete a prozei feminine – autoarea creează, într­olimbă literară desăvârşită, medii şi tipologii individualizate, într­o poveste cursivăce­l onorează pe Mircea Eliade.

În căutarea adevăruluiIon C. ŞTEFAN

Crina Decusară Bocşan, Peniţa pe cortină.Teatru, eLiteratura, Bucureşti, 2018

După câteva date despre autoare (doctor înfilologie, autoare de manuale, cursuri, dicţionareşi articole ştiinţifice, „cunoscută ca exegetă a IulieiHasdeu, ei i se datorează punerea plăcilor memorialeîn Bucureşti şi la Paris, autoare de cărţi pentru copii,versuri, eseuri, romane, piese de teatru, traduceri”),urmează patru piese de teatru: Înlănţuire, Destăinuirilirice cu Iulia Hasdeu (montaj literar), Proces literar:Hasdeu tatăl vs. Hasdeu savantul, Rocada (comedieamară în trei părţi atemporale)

Cristian Cocea, Cum construiau iniţiaţii. Eseuriezoterice, Editura Trend, Piteşti, 2019

Cartea de faţă, o colecţie de eseuri pe temeezoterice, vă invită să priviţi cu alţi ochi biserici şimituri, blazoane şi opere literare. Se vor rosti numecunoscute – Pitagora, Platon, Dante. Se vor etala

cărţile de Tarot şi se vor întocmi hărţi ale cerului.Se vor cerceta dansul Căluşarilor si zborul temeraral Meşterului Manole. Se vor interpreta fapte istoricedin perspectiva societăţilor secrete. DeschidemPoarta Misterelor, prin careCititorul este invitat săpăşească mai departe.(Autorul, pe coperta a patra)

Gheorghe Mânzatu,Mi­e dor de toate pe pământ,Editura Meşterul Manole,Curtea de Argeş, 2019

Eu, unul, mă pot punemartor că Giucă, nume subcare îl ştiu toţi cunoscuţii,a ucis în el, cu bună ştiinţă,un poet autentic. (…)

Dar poetul a fost mereu

lăsat în fundal. Personaj figurant. Nu avea nevoiede el. Viaţa lui Gheorghe Mânzatu a fost un adevăratmarş triumfal. Succese profesionale, călătorii pestehotare, o căsnicie exemplară, un copil supradotat,venituri suficiente. Ce şi­ar fi dorit mai mult? Ca untaur de coridă, luase în coame capa toreadoruluinumit destin şi nu cunoscuse nicio înfrângere.(Marin Ioniţă, în Cuvânt înainte)

Semn(al) de carte

Cărţi şi autori

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202022

Toma Rădulescu despreŞtefan Ciuceanu şi Radu Ciuceanu

Tudor NEDELCEA

Ştefan Ciuceanuface parte din aceacategorie de perso­

nalităţi uitate pe nedrept.N. Iorga le zicea „oamenii

cari au fost” şi a scris despre ei, făcându­i neuitaţi.Astfel face şi istoricul craiovean Toma Rădulescu,

cel care a tipărit o excelentă monografie, ŞtefanCiuceanu. Un profesor pentru eternitate (564 p.),sub egida prestigioasă a Institutului Naţional pentruStudiul Totalitarismului al Academiei Române,în 2019.

Toma Rădulescu, o viaţă muzeograf la MuzeulOlteniei, doctor în istorie, este un adevărat depozitarde informaţii şi date istorice mai puţin cunoscute sauchiar inedite. El a adus în tezaurul muzeului oltean,fondat de Ştefan Ciuceanu, obiecte patrimonialede la diverse personalităţi româneşti. Născut în 1948,tatăl său fiind un respectat preot, a avut privilegiulde a­şi forma o cultură teologică într­un regim ateist,cultivând prietenii cu preoţi înclinaţi spre cărturărie,dar şi cu mitropolitul de veşnică pomenire NestorVornicescu sau cu urmaşii acestuia, mitropoliţiiTeofan şi Irineu, cu episcopii Nicodim, Gurie sauVicenţiu. Expert al Ministrului Culturii în domenii greuabordabile (documente româno­chirilice, carte vecheromânească şi străină, numismatică, medalii şidecoraţii), Toma Rădulescu are şi lucrări personalesau în colaborare, precum Ghidul Muzeului Olteniei(1976, 1985, 1999), Istoria ilustrată a Craiovei (1999),Dicţionarul personalităţilor doljene (1999), MihaiViteazul Restitutor Daciae (2000), Relaţii româno­otomane în sec. XVI (2001), Circulaţia monetarăîn Ţara Românească (2002), Spiritualitatea elenăîn Oltenia (2002), Eroi doljeni în Al Doilea RăzboiMondial (2003), De la Burebista la Mircea cel Bătrân(2004), Familia Aman (2005), Martiri pentru Hristosdin România în perioada regimului comunist (2007),Domnii şi ierarhii Ţării Româneşti (2009), BisericaMântuleasa (2013) etc. O dovadă de caracter constăîn faptul că familia sa îngrijeşte mormântul lui ŞtefanCiuceanu din Cimitirul craiovean Ungureni. Învăţăturacreştină şi dragostea de carte şi scris, primite dela tatăl său, a transmis­o şi fiicei sale, Ana MariaRădulescu, cercetătoare, doctor în istorie, autoareaunor cărţi necesare, cu impact social: Conservatoriiîn Oltenia (2004), Conservatorii din jud. Dolj (2005),Clerici ortodocşi în închisorile comuniste (3 volume,2006, 2011), Slujitori ai Bisericii din Olt şi Romanaţi,prigoniţi în timpul comunist (2013).

Despre Ştefan Ciuceanu (1875­1936) s­ascris prea puţin faţă de importanţa activităţiisale, de ctitor sau conducător de instituţii,

de profesor sau de cercetător. Doar C.D. Fortunescu,Em. Săvoiu, Ştefan Ştefănescu, Radu P. Voinea,Nicolae Andrei, Despina Teodorescu, Tudor Nedelceaau creionat cu pertinenţă aspecte ale personalităţiiacestuia. Acest gol istoriografic îl umple TomaRădulescu, cu această monografie de excepţie,apărută în aceleaşi condiţii, adică de excepţie.Motivaţia lui Toma Rădulescu este explicată încuvântul înainte: Profesor şi patriot mai înainte detoate, Ştefan Ciuceanu este unul dintre principaliifăuritori ai instituţiilor de învăţământ liceal din noileprovincii ale României după 1918. În domeniulapărării şi conservării monumentelor istorice dinOltenia poate fi considerat primul care a înţelesnecesitatea salvării unor situri arheologice deimportanţă naţională şi internaţională, a unormonumente istorice. Ca profesor [...] a formatgeneraţii de elevi, cărora prin exemplul său le­ainfluenţat destinul. Sunt cunoscute legăturile salecu mari personalităţi ale vremii, în frunte cu N. Iorga,I. Andriesescu, I. Moisil, V. Pârvan ş.a. Sunt temeiuripentru elaborarea acestei prime monografii dedicatelui Ştefan Ciuceanu, blindată cu documente de primăimportanţă, în majoritate inedite, cu o vastă biblio­grafie şi ilustraţii.

Monografia tratează strămoşii lui Ştefan Ciuceanu,copilăria şi adolescenţa, profesorul şi pedagogul,omul politic şi publicistul, director al Fundaţiei„Alexandru şi Aristia Aman” (muzeu, pinacotecă),

apărător al patrimoniului arhitectural naţional încalitate de membru al Comisiunii MonumentelorIstorice pentru Oltenia, fondator al Societăţii „PrieteniiŞtiinţei”, al revistei Arhivele Olteniei şi ctitor alMuzeului Olteniei, dar şi urmaşii lui Ştefan Ciuceanu(fiii săi, ing. C. Ciuceanu şi acad. Radu Ciuceanu).

Cunoscându­l personal, acad. Radu Voinea îlevocă, cu căldură şi gratitudine, în 2008, amintindde obârşia mocănească a familiei Ciuceanu, formatădin împletirea a două ramuri vestite de ciobani, acelor din Macedoniacu cei din RăşinariiSibiului, dar şi deînmormântareasa: Era o mulţimeuriaşă, cum nu maivăzusem la nicioaltă înmormântare.Zeci de trăsuri şi decăruţe, elevi foartemulţi, de la ambelelicee, „Carol I” şi„Fraţii Buzeşti”,intelectuali, negus­tori, ţărani, tinerişi bătrâni, credcă erau câteva mii.Cortegiul funerars­a oprit de câtevaori. La Colegiul„Carol I” şi la Liceul„Fraţii Buzeşti”, dinbalcoane s­au rostit cuvântări. O durere mută, darprofundă, plutea în aer. Şi, încet­încet, am ajuns laCimitirul Ungureni, unde profesorul Ştefan Ciuceanuîşi doarme somnul de veci.

Patriot în adevărat sens al cuvântului,Radu Ciuceanu (dar şi fratele său, ing.C. Ciuceanu) este un demn urmaş al tatălui

său. Născut în 1928 la Craiova, unde urmeazăColegiul „Carol I”, devine student al Facultăţii deMedicină din Bucureşti. Ca o ironie a istoriei (saua sorţii?!), tot medicinişti au fost şi alţi doi cărturari,Gheorghe Calciu­Dumitreasa şi Bartolomeu ValeriuAnania, arestaţi în timpul studenţiei pentru presupuseactivităţi contrare regimului, dar, de fapt, pentrupatriotismul lor şi dreapta cumpănă în faţa bolşe­vismului sau a iredentei maghiare.

La numai 19 ani, în 1947, Radu Ciuceanu intrăîn Mişcarea Naţională de Rezistenţă din nord­estulOlteniei, condusă de gen. Iancu Carlaonţ, fiindcooptat chiar în Comitetul militar al acestei organi­zaţii antibolşevice. Concret, Radu Ciuceanu a ţinutlegătura cu celelalte grupuri paramilitare din MunţiiRetezat şi din Valea Cernei, le­a transportatarmament, muniţii, materiale de propagandă,a confecţionat (cu stareţul Gherasim Iscu de laMănăstirea Tismana) un aparat de emisie­recepţiepentru a lua legătura cu anglo­americanii. Înseptembrie 1948 este descoperit şi arestat, apoicondamnat la 15 ani de temniţă grea pentru „crimăde uneltire împotriva ordinii sociale” (sentinţa nr.928/21 iunie 1949), fiind închis la PenitenciareleCraiova, Piteşti (cel mai îngrozitor), Jilava, Târgşor,Gherla, Lugoj, Văcăreşti. După 14 ani de temniţă înînchisori de tip stalinist, Radu Ciuceanu este pus înlibertate, în 1963, dar cu domiciliu forţat (fără dreptde a munci şi fără buletin de identitate). După doiani, în 1965, i se permite să lucreze ca muncitornecalificat. Cu sprijinul acad. C.S. Nicolăescu­Plopşor(elev al tatălui său) este angajat la Institutul deArheologie al Academiei Române, ca referent,fotograf şi apoi arheolog. În 1975, printr­un decretprezidenţial de reorganizare a cercetării ştiinţifice,Radu Ciuceanu este transferat din oficiu la Muzeulde Istorie al municipiului Bucureşti, revenind, după1989, la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”al Academiei; abia în 1998 are posibilitatea de a­şisusţine doctoratul cu teza Autocraţie şi naţionalism.Destinul unei familii: Ghiculeştii. 1665­1856. Cadeţinut politic, n­a primit avizul de partid spre ase înscrie la colocviul pentru doctorat. După 1990

se implică în politică, este ales în Parlament,unde­şi desfăşoară o activitate demnă, pe liniamarilor personalităţi politice din trecut, ceea ce­iaduce unele reproşuri, învinuiri nefondate. Esteunul dintre iniţiatorii serialului Memorialul durerii,este directorul fondator al Institutului Naţional pentruStudiul Totalitarismului, sub egida Academiei Române.Pentru activitatea sa, primeşte numeroase diplome,medalii, distincţii de la varii instituţii sau fundaţii.

Dar, importantă este opera lui RaduCiuceanu: Intrarea în tunel. Memorii I(1991), Potcoava fără noroc. Memorii II

(1994), Regimul penitenciar din România. 1940­1962 (2001), Mişcarea naţională de rezistenţă dinOltenia. 1945­1949, vol. 1­5 (2001, 2003, 2007),Pecetea diavolului. Memorii IV (2002), Război totalîmpotriva corupţiei, vol. 1­3 (2003, 2004), Jurnalulunui om liniştit (2005, 2006), Reţeaua pierdută(2005), Frumoase zile de tinereţe. Drama istorică(2011), Memorii IV­V (2012, 2015) etc.

Ca urmaş vremelnic pe scaunul lui ŞtefanCiuceanu la Biblioteca „Aman”, am rămas impre­sionat de lupta sa contra politicianismului epocii,pentru impunerea unor instituţii cu adevărat decultură. Am scris despre el în monografia biblio­tecii (70 de trepte (1978), Familia Aman (2003),Centenar. Biblioteca „Aman” (2008)), apoi înlegătură cu tipărirea lucrării lui N. Iorga, Cores­pondenţa lui Dimitrie Aman, negustor din Craiova(1913), publicată de marele istoric după originalelepăstrate în Fundaţia „Aman”, oferite de Ştefan

Ciuceanu, ceea ce se regăseşte în prefaţa volu­mului, Iorga mulţumindu­i discipolului său că „a avutbunăvoinţa să puie la dispoziţia fostului său profesorîntregul material şi a fost astfel îndemnătorul acesteilucrări”.

L­am evocat pe Ştefan Ciuceanu în sesiunea decomunicări Biblioteca şi societatea (8­9 decembrie1978), cu prilejul sărbătoririi a şapte decenii de lainaugurarea Fundaţiei „Aman”. Cu acest prilej, lasugestia istoricului şi omului de mare caracter IonDonat (care mi­a dat şi adresa familiei), l­am invitatla această manifestare şi pe Radu Ciuceanu (atuncinefiind bine văzut politic) şi pe mama sa, distinsadoamnă Elena Ciuceanu. La miez de noapte, la masafestivă, doamna Elena Ciuceanu m­a întrebat cum deam avut curajul să­i invit. Mărturisesc că nimeni numi­a reproşat absolut nimic despre această invitaţie(oficialităţi politice sau de la Securitate). La scurt timp,la 28 decembrie 1978, doamna Elena Ciuceanu îmiscrie emoţional (cele două scrisori sunt reprodusede Toma Rădulescu în volum):

Atunci când firul vieţii începe să se subţiezeşi când capătul lui nu­l poţi ghici când seva pierde, foarte puţine sunt prilejurile

ce­ţi oferă nu numai întoarcerile înapoi, sub dulceastreaşină a amintirilor, dar şi ocazia nesperată săîntâlneşti pe locuri bătute odinioară, figuri de oamenipe cari să­i apropii de suflet prin ochiul sever şi critical ştiinţii, dar mai ales, prin căldura şi afinitateaspiritului superior.

Ne­aţi înconjurat dintru început cu multă prietenieşi dragoste, ceea ce nu se poate uita şi va dăinuimult timp în inima mea.

O scriu nu pentru că noi, bătrânii, suntem maisensibili la strunele ei, ci pentru că răspunde uneistaturi efective dublate de aceea a unui şef de insti­tuţie, ce în atari situaţie nu are prieteni şi preferinţe,ci numai oaspeţi şi invitaţi pentru care dumneavoastrăaţi depus mult suflet şi dăruire.

Eu vă mulţumesc foarte mult, căci am simţit­o dinplin; cu atât recunoştinţa mea personală şi a familieio îndrept către dumneavoastră, ce sunteţi acum lao cârmă pe care cândva soţul meu a cunoscut­oşi a onorat­o. Ştiu şi am convingerea că greutăţilesunt tot atât de numeroase ca atunci când îl luam pesoţul meu acasă în ceas de noapte, dar prin muncă,curaj şi perseverenţă veţi învinge totul şi când, cătresfârşitul vieţii, veţi încerca o privire înapoi veţi aveamari mulţumiri sufleteşti că nu v­aţi trudit în zadar.

Cărţi şi autori

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 23

Obună parte a anului 2019 a fost marcatăde tulburări incendiare în multe ţări alezonei considerate democratică, fără să

ocolească nici comunităţi controlate de autocraţiisevere. Explozia furiei populare din Hong Kong,provocată de proiectul guvernului comunist deextrădare a suspecţilor (de acţiuni politice adverseregimului) şi judecarea lor în instanţele din afaraenclavei a zguduit încrederea dominatoare apartidului unic din China în capacitatea sa infailibilăde sugrumare a oricărei forme de exprimare liberăa nemulţumirilor sociale şi politice. Preocupate derăzboiul comercial cu americanii, guvernele influenteale lumii s­au solidarizat cu protestatarii, s­au şocat,s­au pronunţat, au condamnat, dar nu au făcut nimiceficient pentru descurajarea guvernului de la Beijingîn ofensiva de înăbuşire a protestului popular.

Vestele galbene i­au făcut zile amare lui Macronmai bine de jumătate de an şi au provocat un picajameninţător al popularităţii preşedintelui, refugiatîn mod nefericit într­o diagnoză riscantă a sănătăţii/morţii cerebrale a NATO. Marea Britanie a continuatdrumul incert şi discutabil spre ieşirea din U.E.Demonstraţii pro­ şi anti­Brexit au fost însoţite rapidde o mişcare de salvare a mediului şi de reducerea ameninţărilor provocate de schimbările climatice.Rebeliunea Dispariţiei (civilizaţiei umane, n.a.) a scosîn stradă sute de mii de britanici, sătui să înghită, săîmbrace şi să folosească plastic. Mai mult de douăsute de proteste şi manifestaţii le­au dat de furcăforţelor de ordine, şi ele cuprinse de confuzia dintredatorie şi pledoariile ecologiştilor.

Ca prefaţă la alegerile prezidenţiale din noiembrieviitor, Statele Unite şi­au animat cetăţenii cu primelesemne ale luptei politice, condimentate cu propune­rea de chemare în judecată a preşedintelui DonaldTrump. Manevra, departe de a fi un act real dedreptate, a devenit o cascadorie electorală, orches­trată de contracandidaţii democraţi, neîncrezătoriîn speranţa că omul lor ar ajunge la Casa Albăca să­l detroneze pe titularul republican.

Nici Germania nu a savurat tihna de dupăun prânz cu cârnaţi şi bere la Oktoberfest.Răspândirea unor tendinţe extremiste,

mai ales în landurile estice, a provocat marşuri neo­naziste şi contra­demonstraţii ale social­democraţilor,toate într­o tensiune vecină cu intoleranţa civică.Dresda a devenit focarul unor tulburări antiguver­namentale puse la cale de Freie Kräfte („ForţeleLibere”), care au folosit pretextul comemorării bom­bardamentelor aliate din 1945 ca să­şi verse foculpe guvernul federal, acuzat de proasta administrarea crizei migranţilor. Europa, în ansamblu, a fostmarcată de cei zece ani ai migraţiei ilegale, pe carenu a reuşit să o gestioneze nici la nivelul Uniuniişi nici la acela al unor state membre cu tracţiuneeconomică şi politică revelatoare.

Dublarea preţului derivatelor din petrol a scos zecide mii de oameni în stradă în Iran, al treilea maredepozitar de resurse naturale de ţiţei ale lumii. Teo­craţia a slobozit comandourile gardienilor revoluţiei,ale poliţiei politice şi a acuzat America de sabotaj,ca să reprime rapid orice nemulţumiri ale populaţiei.Nimic nu i­a convins pe ayatolahi că populaţia arputea avea dreptate prin revendicările ei sociale.

Văpaia protestelor s­a extins cu repeziciuneşi în alte regiuni. Scumpirea biletelor de tren şi demetrou în Chile a transformat capitala şi marile oraşeîn teatre de război civil, cu peste treizeci de morţişi sute de răniţi, victime ale înăbuşirii militarizate aprotestului popular. America Latină părea să fi luatfoc. Mistificarea rezultatului alegerilor prezidenţiale(la ei, nu la noi) din Bolivia a provocat refugiul luiEvo Morales în Mexic şi dezrădăcinarea ideii căşi un cocalero (cultivator de coca) poate să conducăţara dominată decenii la rând de elita cu origineeuropeană. Preşedintelui ecuadorian Lenin Morenai­a ajuns protestul săracilor până sub ferestre. Înurma ofensivei mulţimii împotriva regimului de laQuito, guvernul s­a refugiat pe malul Pacificului, laGuayaquil, cu speranţa că după ce va potoli gloateleva reveni la poalele Anzilor. Columbia cafelei şi adrogurilor a fost şi ea măcinată de proteste, de starede asediu, cu morţi şi răniţi în confruntările dintrepoliţie şi manifestanţi. Nemulţumirea a fost produsăde politica de austeritate, de abandonarea majorăriisalariului minim şi a pensiilor şi de eşecul acordurilorde pacificare a ţării, încheiate cu rebelii din FARC.

Străzi în flăcări, mulţime gălăgioasă şi agresivă,poliţie în ţinută de atac, gaze lacrimogene, tunuricu apă au făcut deliciul televiziunilor senzaţionalistedin întreaga lume (iarăşi, nu şi de la noi!). Agitaţiauniversală a destabilizat regiuni cândva prospereşi echilibrate. Cultul morbid al chipurilor desfigurate,al răniţilor lăsaţi în bălţi de sânge pe caldarâm atocit orice sensibilitate umană, mai ales în rânduldecidenţilor, a făcut din proteste acuze dramaticecu scopuri electorale sau politicianiste.

Harta revoltei populare, desenată de mass­media internaţională a exclus un întregcontinent – Africa, abandonată într­o ceaţă

a ignoranţei, la comanda marilor corporaţii chinezeşti,ruseşti, americane sau vest­europene. Şi asta nupentru că zona sub­sahariană ar fi amuţit sau şi­arfi găsit, în sfârşit, liniştea. Nu! Unele dintre ţările saleau fost sfârtecate de neajunsuri mai vechi sau mainoi, unele importate din crizele globalismului, altelede sorginte locală. Interese egoiste şi înţelegeriobscure au ţinut departe de ochii lumii stări conflictu­ale interne care au înlocuit tradiţionalele războaieîntre state. În Camerun, luptele dintre majoritateafrancofonă şi minoritatea anglofonă (4/1) a radicali­zat­o pe aceasta din urmă, a încurajat separatismulauto­intitulatei republici Ambazonia. Preşedintele PaulBiya, aflat la putere din 1982, a adâncit criza, trimi­ţând armata naţională să potolească rebeliunea. ÎnBurkina Faso („Ţara oamenilor drepţi”, în traducere),războiul prelungit între rebelii islamişti şi guvern aprovocat 640 de morţi în 4 ani de zile. Lunar, au fostobligaţi să­şi părăsească gospodăriile câte patru­cincisute de familii. Un singur atac al jihadiştilor din auto­intitulatul Stat Islamic a provocat douăzeci de morţiîntr­o biserică creştină. La sfârşitul lui 2019, peste650.000 de oameni au fost dislocaţi de lupte. Reacţiainternaţională? Superficială şi ineficientă! 4.500de militari din Franţa, Niger şi Ciad au pornit înurmărirea făptaşilor. Câţiva au fost prinşi, câţivaau fost omorâţi şi câteva arme au fost capturate, darcontinuă jocul de­a şoarecele şi pisica. În Zimbabwe,dispariţia lui Robert Mugabe nu a adus o schimbare

de regim. Succesorul,Emmerson Mnangagwa,provenit din cercul de putereal fostului dictator, a continuatsugrumarea opoziţiei, nu areuşit să controleze inflaţia(550 la sută) şi nici nu a atraspromisele investiţii străine(doar 475 de milioane de US $,pentru o ţară cu un potenţial uriaş în agricultură,minerit şi industrie manufacturieră). Dublarea preţuluila electricitate a provocat greva medicilor, ampleproteste populare, încheiate cu o sută de arestări,suprimarea opoziţiei şi blocajul economic. Jihadismulvindicativ a provocat tensiuni şi în Mali, a opta ţarăafricană ca întindere, cu o populaţie de numai 19milioane de locuitori. Plasată în vestul Saharei, ţaraeste bântuită de bande ISIL, care atacă armatanaţională. În noiembrie trecut, militari sinucigaşi aupătruns în baza de la Indelimane, s­au aruncat înaer, au omorât 52 de militari şi civili şi au rănit altecâteva zeci. În 2013, Al Qaeda magrebiană a pornito rebeliune în nord­est, cu greu eliminată cu ajutorulfrancezilor. Republica centrafricană a trăit episoadedramatice ale războiului interconfesional. După şaseani de lupte între majoritatea creştină şi minoritateamusulmană, după opt acorduri de încetare a focului,preşedintele Faustin­Archange Touadera nu contro­lează decât o cincime din teritoriul naţional. Din patrumilioane de locuitori ai ţării, un milion sunt refugiaţiinterni. Preşedintele i­a cerut lui Putin să grăbeascăexportul de armament uşor către forţele guvernamen­tale. E greu de crezut că o sută cincizeci de consilieriruşi, prezenţi în bazele de instrucţie din palatelefostului împărat Bocassa, vor diminua forţa războiuluicivil, dar, sigur, ei consolidează influenţa Moscoveiîn Africa sub­sahariană.

Izbucnirile incendiare pe al doilea marecontinent al planetei sunt voit împinse departede atenţia publică şi de investigaţiile media.

Atitudinea tolerantă, de ignorare a unor stări dra­matice, este provocată de menajarea intereseloreconomice şi politice ale marilor protagonişti aiglobalizării. Corporaţii gigantice, protejate de forţade intervenţie şi de influenţă a guvernelor americansau vest­europene privesc relaxat zbuciumul unuicontinent care a dovedit prin provocările puse demigraţia ilegală, cel puţin, că are o importanţă cedepăşeşte doar resursele de materii prime şi mânade lucru ieftină. Conferinţele festiviste organizatede europeni, ruşi sau chinezi, care îi aliniază pe toţiliderii africani cu bani mulţi şi promisiuni şi mai multenu au potolit, deocamdată, revolta populară şi auîncurajat oprimarea opoziţiei de către autoritate,nu numai în ţările citate mai sus, cazurile cele maielocvente şi mai disperate. Din păcate, pentru mass­media românească şi pentru politicienii României,Africa sub­sahariană s­a pierdut în ceaţă demult.O redirecţionare a unor acţiuni de politică externăcătre ea ar valorifica şansa ocupării unei nişe createde nemulţumirea populară a africanilor. Mişcareapoate să pară naivă, dar prea mult se obosesc marileputeri să­şi consolideze puterea în Africa, pentruca România să se joace în continuare numai la ladacu nisip a Europei.

Ceaţa sub­saharianăNicolae MELINESCU

În pragul celor 80 de ani ai mei, vă urez din toată inima ca rodul munciişi destoiniciei dumneavoastră să fie cât mai satisfăcător.De asemenea, vă rog să transmiteţi minunatului dumneavoastră personal

administrativ, care a dat dovadă de mari calităţi sufleteşti, toată admiraţiaşi dragostea mea.

Cu multă afecţiune şi gânduri încontinuu pentru dumneavoastră şi familie,Elena CiuceanuP.S. Vă rog să­mi scuzaţi întârzierea, dar înapoindu­mă acasă, am fost nevoită

să plec imediat la o verişoară a mea grav bolnavă.Apoi, la 14 martie 1980, aceleaşi rânduri calde, dar pline în învăţăminte

şi înţelepciune îmi trimite distinsa Doamnă: Stimate Domnule Nedelcea,Am primit de la D­voastră bunele şi sincerele urări ce mi­aţi trimis pentru noul

an în care suntem şi vă mulţumesc mult, rugându­vă să­mi scuzaţi întârziereaconfirmării. Eram foarte bolnavă, astfel că numai gândul D­voastră că nu m­aţiuitat mi­a produs o mare şi foarte plăcută bucurie, chiar am lăcrimat.

Bătrânii au fost şi sunt întotdeauna foarte sensibili. Atunci şi aproape treiluni în urmă, am fost grav bolnavă de ochi şi în spital nemaiavând voie timpîndelungat să citesc, să scriu şi să ies afară în aer rece.

Acum, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt mult mai bine – pericolul cel mare

a trecut şi mă pot bucura de toţi ce­mi sunt dragi în jurul meu, gândindu­mă şila D­ta, a cărui amabilitate şi fineţe sufletească ce nu se poate uita am apreciat­oîn urmă cu un an, când am fost invitată oficial cu ocazia sărbătoririi înfiinţăriiMuzeului Aman şi reîmprospătarea figurilor marilor dispăruţi, care au muncitmult sacrificându­şi sănătatea pentru mai binele obştesc al oraşului natal, undem­am născut, am crescut şi m­am instruit cu toţii.

Astfel, cum munciţi şi vă osteniţi şi D­voastră astăzi, tot pentru mai binelegeneraţiei viitoare, Craiova va face întotdeauna cinste oltenilor şi întregii ţăriprin trecutul ei şi vechile­i monumente istorice de aici.

Cu deosebită consideraţie pentru dumneavoastră şi familie,Elena Ciuceanu

Amurit profesorul Ştefan Ciuceanu? – se întreabă retoric acad. RaduP. Voinea – Nu! Categoric nu! O ilustră personalitate ca a dânsului numoare niciodată. El va rămâne veşnic în rândul nemuritorilor istorici şi

arheologi din România, aliniindu­se în trena de briliante scânteietoare ale culturiinoastre.

N­a murit şi nu va muri niciodată, graţie fiului său, reputatul acad. RaduCiuceanu, care­i continuă opera, şi, bineînţeles, a lui Toma Rădulescu, prinaceastă monografie indispensabilă, scrisă cu toate mijloacele cercetării ştiinţifice.

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202024

Vecina mea, Africa

Fenomenul cel mairelevant în literaturade expresie româ­

nească din Serbia estedetaşarea tematică de

restricţiile culturalo­ideologice şi de falsele valoriestetice, opace, impuse de regimul instaurat dupăAl Doilea Război Mondial. Un moment de referinţă,memorabil, îl reprezintă manifestul­eseu Drumulliteraturii noastre, semnat de Vasile (Vasko) Popa,care şarja pe marginea disensiunilor/disputelortradiţionalism – modernism, propunând noi direcţiide relevare a sensurilor şi mesajelor, mai ales,ale creaţiei poetice.

Refuzul politicii literare a vremii de a promovaideea regăsirii, dincolo de complexe şi inhibiţii,a identităţii creatoare, liberă şi lucidă, exageratcantonată în jurul unor „paralaxe” poetice matricialeconsacrate, a produs, totuşi, în rândul unor trubaduriai realismului socialist, o adevărată schismă, gene­ratoare a unei resurecţii autentice în cultura româ­nească minoritară din acest spaţiu multiculturalbalcanic.

Saturaţia de formule fade, dogmatice, demodate,festiviste, nu numai că a solicitat, la nivelul formelorşi fondurilor cultural­spirituale, deconstrucţia/demiti­zarea acestora, dar a şi orientat creatorii (o partedintre ei) spre o scriitură post­modernă, carerespingea constrângerile, imanenţa unor ipostazesubtile, cu perspective ontologice, mereu animaţide deviza lui George Călinescu: „Un scriitor mareeste întotdeauna modernist” (Principii de estetică,Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968).

Printre arhitecţii „stilului realist” al literaturii românedin ex­Iugoslavia îl aşezăm, pe primul loc, pe RaduFlora, cel care avea să susţină introducerea unor„abordări moderne în procedeul artistic­expresiv”de elaborare al operelor literare, desigur, fără săfie abandonate modelele clasicilor români şi sârbi.

În ce măsură aceştia au determinat formareapoetică a lui Radu Flora nu e greu de presupus: prinmulte din poemele sale se simt trecând duhurile luiMihai Eminescu, George Coşbuc, George Bacovia,Tudor Arghezi şi mai târziu Ion Barbu, Lucian Blaga,Zaharia Stancu şi Nichita Stănescu, fapt care explicămulte dintre „conexiunile extratextuale” (I.M. Lotman,Lecţii de poetică structurală, Ed. Univers, Bucureşti,1970), ale acestui „scriitor inventiv”, dezvăluindu­iastfel întreaga concepţie despre poetică, desprelume, despre realităţile ei imprevizibile.

Radu Flora, privit din acest unghi, creează,în sensul termenilor utilizaţi de I.M. Lotman,o „estetică a identităţii şi a diversităţii”, ceea

ce confirmă prezenţa/existenţa în logosul său po(i)etica altor concepte ale creaţiei, reificate metafizic,relativizând arhetipurile narcisiste cunoscute înliteratura minoritară, profund afectată, în genere,de virusul convenţiilor narative „de import”. Conştientcă nu poate avea şanse de supravieţuire literarăîntr­o paradigmă nesincronizată la curentele culturaleoccidentale, Radu Flora îşi îndreaptă, intuitiv şienergic, spiritul spre desubstanţializarea retoricii,a contrarietăţii şi a hazardului apocaliptic, în măsurăsă­l abrutizeze pe individ, să­l metamorfozeze într­ofiinţă „căzută din nelume”. Aşadar, poetul începe săconcilieze realitatea cu textul şi, exploatând la maxi­mum reminiscenţele unui anacronism deşănţat, aplicăpropriei creaţii insolitări exacerbate ludic. Aceastădetaşare demonstrează vastitatea nemărginiriiintelectuale a lui Radu Flora, întâiul stătător al liriciiromâneşti moderne din Iugoslavia, continuu situatsub semnul înţelegerii mitice a creaţiei literare, elînţelegând că „Funcţia poetului clasic nu este, aşadar,cea de a găsi cuvinte noi, mai dense şi mai eclatante,ci de a ordona un vechi protocol, de a desăvârşisimetria sau concizia unui raport, de a aduce saureduce o gândire la limita exactă a unui metru.Preţiozităţile clasice sunt nişte cugetări de raporturi,nu de cuvinte: este o artă a expresiei, nu a invenţiei;cuvintele, aici, nu reproduc, ca mai târziu, printr­unfel de altitudine violent şi neaşteptată, profunzimeaşi singularitatea unei experienţe; ele sunt amenajate

la suprafaţă, conform exigenţelor unei economiielegante sau decorative. Ne bucurăm de formulareacare le asamblează, nu de puterea sau de frumuse­ţea lor intrinseci” (Roland Barthes, Gradul zero alscriiturii, Editura Cartier, Chişinău, 2006, pp. 38­39).

Apariţia volumului de poezie al lui Radu Flora,Drum prin noapte şi prin zi (1947), primul din istoriaarealului literar românesc modern din ex­Iugoslavia,coincide cu declanşarea mişcării de revitalizarea culturii care tindea să se sustragă de sub tutelaîngheţului titoist şi să­şiîndrepte paşii pe caleade exprimare/afirmarea unor libertăţi spirituale,până aci postulate deo estetică nostalgică,crepusculară, careîntreţinea nejustificatsentimentul pierderiide sine a creatorului.

Radu Flora, „poet cuaştri­n frunte şi cu spinibătuţi în palmă”, cumsingur se defineşte, înpofida etichetei ce i­opusese confratele IoanFlora, de „practicant alunei poezii neoveriste”,dar şi al simbolurilorancestrale „conservate”,clar, în substraturilefondului său genetic, s­adovedit a fi un căutător asiduu, vizionar, al luminişu­rilor misterioase ale expresiei poetice. Ansamblulde tropi încorporaţi în sincretismul scriiturii relevă„fiziologia poeziei” şi reclamă, deseori, abateri dela formulele empirice după care funcţiona metafora.În nenumărate compoziţii poetul atinge firescul uneivibrante stării de fantezie creatoare, lucru care neobligă să recunoaştem că linia sa poetică concordăcu sensul poetic metaforic revelatoriu al curentuluiliric modern.

Cel mai vizibil mod, vădit existenţial, deantrenare în câmpul izotopic al textuluipoetic, a semnificaţiei cuvintelor, este

meditaţia atributivă a creatorului asupra condiţiei salede filosof, decis să devieze de la convenţii şi reguliimpuse. Refugiul lui Radu Flora, beneficiar al uneirobuste imaginaţii livreşti, tot tmipul aflată la hotarulde dincoace şi dincolo de realitate şi ficţiune, esteefectul unei poziţionări în afara lumii existente. Îndeplină consonanţă cu necesităţile asiguratoare,exprimabile noţional, de construcţii literare sintacticeşi conceptual noi, Radu Flora creditează, aleatoriu,paradoxurile, le dă substanţă, identificându­se, înrespectiva ipostază, cu un zeu care, „ca un punctdispărut la orizontul infinit”, crede că din toate celevăzute şi nevăzute, auzite şi neauzite „mai rămâne,poate, un cuvânt, o amintire, un vers” (Memento):„Trăim sub semnul misterului Emulaţia este/ Poeziacântă din cutie Noaptea plăpândă/ Fără membre fărăcap O stranie poveste/ Bate din copite armăsarulFlămândă/ Se lasă o ceată/ Şi toate pier Şi totulreapare/ Se­ntrec două O potârniche biată/ Iarăşi vineDintele care/ Î hî a ha ha ha ha Iarăşi ies/ Instrumentcu secret Mă­ndes// (Domnul meu, poezia este ociudată­mperechere –/ dar cu ţeastă­ntreagă – derime şi mistere.)” (Poetomahie).

Ipostazierea în cauză, provocată în partede viziuni eshatologice, va mijloci, pe cât posibil,suprapunerea sinelui deseori amputat de prejudecăţişi angoase, cu actul, deloc decorativ, fără trecutîndepărtat, cum ar spune Roland Barthes, dereducere a limbajului liricoid, aflat sub unghiul deincidenţă al unei destrucţii ireductibile, la alterităţileşi ambiguităţile unor „limbaje închise din punct devedere metalingvistic” (Solomon Marcus). În fiinţapoetică a lui Radu Flora se regăsesc, indiscutabil,atât proiecţia noologică a unui clasicism ieşit dintiparele atipice ale ruralismului (acestea detectabile înDrum prin noapte şi zi, Liniştea zorilor, Piruete, Unghide cer), cât şi influenţele arhetipurilor poeziei europene.

Volumul La capătul nopţii este o selecţieriguroasă din culegerile de versurianterioare. Arhitectonica textelor, profun­

zimea viziunilor comune „noilor tendinţe ale poezieicontemporane” (Ioan Flora, Poezii alese de RaduFlora, Revista Libertatea nr. 4/9 aprilie 1988),propune un discurs dominat de „teroarea verbului”,racordat la marile (mi)teme ale poeziei universale.Interpretarea noastră, pentru a fi cât mai unitară, s­aaxat cu precădere, fără să ia în calcul evoluţia în timp

a creaţiei auctoriale, tocmai pe acele poemecare accentuează vocea modernistă a unuipoet însemnat al literaturii româneşti dinactuala Serbie. Reflecţiile lui Radu Floraasupra poeziei însăşi, marcată de necuvinte(în accepţiunea impusă de Nichita Stănescu),validează mutaţiile survenite alchimic înstructura lexicului poetic afectat semantic deactul de depoetizare: „Când vocea mi­e atâtde tocită/ că n­o primeşte nici hârtia,/ cândglasul a căzut la ultimul decibel,/ se audeşi când tace poezia.// Toate­s amestecate,dar într­o perfectă ordine:/ cioburi de vissuflecate­n zarea retinei,/ picături irizatede nervuri diafane,/ nebuloase şi galaxii înînvelişuri profane.// Şi când toate se­mbulzescîn gând/ îmi lipseşte elementarul cuvânt”(Soliloc mut cu glas tare), şi: „Râul nu­ialbastru, e milos şi galben,/ sălciile plângă­toare­s cu crăci strâmbate./ Ce vreau şi cerâvnesc e­un nour cu pipă­n gură/ aleanu­ice m­apasă – un instinct bastard ce

s­abate...// Toate­s cârne­n mintea mea: oblice raze,/piezişe pupilele şi unghiul drept al frunţii./ Privesc pegeam: cerul îmi pare turtit/ şi stelele­n cădere ameţite,fără punţi.// Lumea­ncep să n­o mai pricep:/ ce­a fosttihnă şi stare, e­acum perpetuă mişcare;/ ce­a fostfeerie, solitudine, acum este platitudine.// Unde estemagia stihului împuiat cu­aureolă de soare,/ unde­ivorba crestată cu inele de foc,/ unde majestatea rimeice credeam că nu mai moare?” (Depoetizare), sau:„Versuri (şi neversuri) ţâşnesc la fiecare pas,/ cadintr­o arteziană (nu argheziană) deschisă arteră.//Nu mai este stihul (nici nu poate fi) alifie/ pentrurănile înduioşatelor inimi, cu fibre/ subtile şi întinsepână la infinit. Nu/ cântă poetul rarefiate simţuriîntinse pe o/ aţă subţirică ca o coardă de aur. Nici/pasteluri înveşmântate în somptuoase crinoline.//Nu mai este.../ Nu cântă poetul.../ Nici pasteluri...//Se rescântă cotidiene, anecdotice nimicuri./ Se des­pletesc petice din rochiţele păpuşilor/ amuţite şi turtiteşi se cârpesc versuri spălăcite./ Dom’le cât costă,pe sub mână, un crâmpei de vers?/ Vreţi vers ludic,anemic, albastru, galben, impudic?// Se rescântă.../Se despletesc petice... (...)” (Omnipoezie).

Motivele poeziei, valorificate cu dexteritate,dinamitează, într­un anumit fel, apartenenţade detaşare faţă de sacralitatea cuvântului,

altădată limitat la o afectivitate proprie modelelorclasice: „Cuvântul e ca o vargă, ca o liniuţă –/ Maitare ca bolidul, ca fierul, dur­diamantul./ Suflat întrombon sau de se strigă în pâlniuţă –/ Îl ştie copilul,omul şi bătrânul, amantul./ Îl scrii cu literă de­oşchioapă sau mic ca punctul –/ Străbate departepeste mări şi pripone vârfuri./ De­i blând ca omidalin sorbindu­şi untul –/ Sâmceauă e de ac, pătrunde­naprige smârcuri./ Nu este cuvântul cea ce vor să­lfacă păunii/ Cei care se­nfoaie­n pene sughiţând pealee,/ Nici bardă de­oţel aprins cum vor să­l chiuieunii./ E slovă de­aur şi ridicată­n slăvi o osana,/E­un gând mişcător şi o magnifică idee.// Cuvântule acelaşi spus în ido sau haldeiană” (Cuvântul) sau:„Cuvântul este iederă,/ se caţără printre măsele,/ne intră prin urechi şi ni se­nmărmureşte­n ochi,/îşi urmăreşte sensul prin hârtoape, printre stânci;/e­un cuţit cu multe tăişuri/ scos din plăsele.// Adeseavorba este lavă arzătoare,/ care nu prăjeşte oameni,ci cugetu­l pârjoleşte/ şi cordul ţi­l preface­n roşu.//Vorba e, totuşi, nimicitoare./ Poeţii nu ucid oameni,dar talentul mânjeşte talente.// Şi logosul tânjeşte...//Doctore, un leac pentru vorbe blânde, latente!”(Logoterapie).

Radu Flora şi resuscitarea esteticăa poeziei româneşti din Serbia

Florian COPCEA

Podul de reviste

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 25

Deseori criptic, utilizând tehnica recursivăde punere a realităţii între două oglinzi,Radu Flora, un vizionar inconfundabil în

plan spiritual, se rupe de tradiţie şi cu toată putereamiraculoasă a metaforei se lansează dinamic înprocesul de ozonizare a lexicului profund poetic,dovedind forţa cuvântului de a fi „atotstăpânitor”, şi­negală măsură „povară şi osândă”: „Îţi fac vivisecţie cuoximoronul –/ podoabă lucie cu gingii brumate,/ vargăuscată împupită­n rozalb,/ trupiţă dezmembrată cejoci piruete.// Îţi fac incizie cu infuzii metaforice –/severă, searbădă şi ştirbă de lună,/ ştimă acvatică,soră a ielelor cu cunună./ (Incantaţii tâmpe şi mute,parade retorice)” (Foarfeci poetice) şi: „Ţâşnescca din izvor vorbe/ cu tăişuri de coasă ruginită,/ cucoarne de furcă strâmbă,/ cu sens fracturat şi orb,/plesnind ca un bici pe carâmb.// Verb tare, cu salivăşi mucoasă,/ cu aromă de argheziene tiparoase,/înşiruit pe­o hârtie răbdurie,/ imprimat cu paloş degladiator,/ cui te­a procreat –/ cinste şi onor!// Fiat ...”(Teroarea verbului). Dar Radu Flora, promotor al unuilirism supus „reducţiilor verbale”, observa SlavcoAlmăjan în comentariul Consideraţii asupra poezieiromâneşti din Iugoslavia al antologiei Versiuneaposibilă (Ed. Libertatea, Panciova, 1987), „atingeo stare paroxistă şi narcotizată de sensuri”, adău­găm noi: retractile. În poemele sale se revarsădin abundenţă, nuanţat, instincte şi tropi trecuţiprin ecluza unor defulări de energii conservate,împrejurare care indică prezenţa exerciţiilor dediversiune sintactică: „Te invoc, scriitură cu zecefeţe, strânsă­n chingi de zece zale,/ cu pleoapede fecioară, cu gene de cocotă,/ în visu­mi pudic depoet şi­n impudoarea măscăriciului,/ vers de magicăfactură şi mimată­ngânare de mascotă.// Te scriu,vers alb de mătase, şi te blestem totodată:/ să fiirâmă umilă şi rechin gata de pradă,/ să ţinteşti înstele şi­nhumat să fii în cavou,/ lumea să te admireşi nimeni să n­aibă ochi să te vadă…” (Vraja scrisului).

Ecoul necuvintelor­cuvinte se transfigurează însimbolurile flagelate, caracteristice abisalităţii ludice:„Necuvântul este omul cu limbă scămoasă,/ cumintea întortocheată ca nişte labirinte/ ce­şi trişeazăgândirea – a sa şi a prietenului – cea mai frumoasă/şi ziua de azi mâine o minte.// Verba volant ... Aiu­rează cuvintele,/ se plimbă prin aerul risipitor al necu­vântătorului/ şi­n vreascuri se macină osemintele/de reziduuri rătăcite ale vorbitorului/ căruia vorbanevorbă i­o ia pe dinainte.// Necuvântul este cuvântîntors,/ lustruit, dar cu sintagmele sucite pe dos.//Poate fi şi o femeie cu limbă de şarpe/ ce şi­a­ncru­cişat între măsele, pe de­a­ndoaselea, o eşarpă.// (Ise iartă copilului cu prima treaptă pe scară,/ în fazăembrionară)” (Necuvântul). Suntem martori şi victimeale unor vertijuri empatice ce nu pot fi trecute cuvederea, care lasă semne adânci în vidul existenţialal unui eu real care, prin creaţie, şi­a propus săexorcizeze, să golească de transcendenţă voceapoeziei: „De când mă ştiu: ţintuiam cu gândul în nori,/mă­mpiedicam de­o gâză şi luam în spinare/ unbolovan sau o stâncă; mă­ntovărăşeam cu cocorii/ şide­un fleac de pietricică credeam că­i ceva mare.//Un lucru totuşi îl puneam înaintea tuturor –/ cuvântulşi înmiita, infinita lui prefigurare:/ a face dintr­obâlbâire rost şi din nimica spor,/ ca un alchimistvroiam să urzesc ce nimeni nu are.// Totuşi viaţa leîndreaptă şi pe toate le suceşte,/ şi stihurile şi vrerileşi nu este nimic ce dăinuieşte/ mai mult cu gându­ncrustat în materie şi­n rimă prins ca­n cleşte” (Auto­portret). Revenind, fiinţa poetică a lui Radu Flora,posesor al unui temperament impetuos, vulcanic,îşi generează, la nivelul epidermei limbajului, propriasa hermeneutică axiologică. Nevoia de ieşire dintr­unlabirint arhaic, decorat cu prisme deformatoare, ianaştere odată cu schimbarea instrumentelor poetice.

Re­contextualizarea simbolurilor liricerescrie simulacrul creatorului hotărât/obsedat, „prin calităţile sale de visare şi

sugestie” (René Ghil, Decadenţă, 1886) să cosmeti­zeze/universalizeze, în termenii lui Roland Barthes,limbajul clasic, întrucât: „toate se sfârşesc undeva –/aleargă iminent, spulberat, adiacent,/ spre linia demar­cării, cea finală”: „Iţe sparte­n stihuri subiacente, cuintestine­mpleticite şi limbă scămoasă,/ aride năclăirice verbu­l ţin de urechi şi sfoara o răsucesc dincoadă,/ scoase din ura unui (imaginat) chip dePhidias, dar cu bale zămoase/ şi­o adumbrită, pitită­ncreier, ac cu vârf tocit, gândire neroadă.// Şi­apoiversetul povârnit se precipită,/ se crapă­n aşchii,/se fărâmiţează­n boabe de mac/ şi, presărat cu piper,

se agită/ iconoclast,/ aiurit de propria nălucă,/aleargă, divaghează,/ se prăbuşeşte­n ţăndărica un vast,/ enorm/ ecou de cucurează,/ dar careşchioapătă, defectat, debalansat,/ zdrenţuit dinpană, diform...” (Nemeşul versului), sau: „Eu suntîncepătura şi curmătura,/ Logosul şi judeţul cel dinurmă./ Înfipt cu fruntea­n munţii tibetani/ şi cu talpapironit în canionul Colorado,/ limba­mi este ascuţităde secera anilor/ şi cremenea culantă verbală mi­esteiederă.// Am supt toate vetrele şi toate izvoarele/şi anticuvântul meu coseşte picioarele/ dehidraţiilormetrice ale poleiţilor lihvari/ de nume, prenume,pronume şi alte poeticale tâlcuiri –/ vă sorbdintr­o­nghiţitură, ai slovelor anticari,/ cu mijite,dosite şi nedospite bâiguieli.// Se revarsă, fărăpoticniri, puhoiul râului meu/ de­mperecheri/ asime­trice,/ nesăbuite,/ criptice,/ frenetice/ în oţel ţintuite/verbe, adverbe, postverbe – un câmp elizeu.// Nu(re)cunosc nuanţe,// Fleacuri de deşeuri literare,consonanţe./ Mă­mpărtăşesc din paharul sfântuluiGraal./ Buzele­mi rostesc (şi mâna­nşiruie) cuvântulintegral” (Deţinătorul atotcuvântului). Înscriindu­se petraiectoria modernismului liniar, evident, către zonaunde începe mitul acestuia, Radu Flora îşi creeazăde fapt propriul său traseu iniţiatic şi ideatic, nu cao reacţie la laitmotivele avangardei tradiţionalismului

interbelic, ci din dorinţa firească/necesară dea armoniza poezia de sorginte românească dinIugoslavia cu fenomenele/programele esteticecontemporane, evolutive, ale literaturii universale.Exultanţa produsă avea să se concretizeze în versurisugestiv parabolice, memorabile şi surprinzătoare:„Apuci şarpele de coadă/ şi­i storci logosul pringingii; îi împlânţi cleştele­n limbă/ să­i piuie gâtlejulşi laringele;/ îi spinteci pântecele vărgat/ de­i ţivleştebarba şi maxilarul;/ îi mânjeşti (ne)vertebrele cu varmat.../ Şi speri... şi vrei... şi crezi.../ Şi speranţa,/şi dorinţa,/ şi credinţa/ îţi sunt umbre ambulante,/îţi sunt oglinzi sparte.// Şarpele­ţi propriu le­nfule­case –/ cuvinte sterile şi deşarte” (Serpentinelecuvântului), şi: „Poezia e mare ca nemărginirea zării,/ca un cosmos de vreri, o avalanşă/ de metafore şihiperbolizări./ E pitită într­un bob de muştar,/ ruşinatăde impudoarea cuvintelor­fluviu,/ boare suflată deun curent agitat de rouă.// Stihul este versuleţ oriversuloi,/ poemata de înaltă tensiune,/ kilometrică,în europene graiuri bifurcată,/ o genune abisală/ saue un câşti de câlţi, o armătură desfundată/ de sticlăstrăvezie, o rază pală/ ce se discerne­n zori de zi.//Poezia este o voce distinctă în corul marelui Parnas,/versurile­i colţuroase sunt scântei de jar/ şi limba­icu ghimpi scăpărare de amnar” (Poezie în microşi macro plan).

În consecinţă, pentru poet, explorareade spaţii ideatice şi modalităţi de expresiea devenit raţiunea supremă, cognoscibilă,

de a­şi ordona universul poetic şi de a imprima,deloc egocentric, lucrurilor simple o imagine poeticădurabilă, astfel încât sacrul, asociat uitării de sinea fiinţei, să poată fi recuperat într­un etos originar:„Vin aşa clipe cu găuri imense/ lărgite lungite lăţitelăbărţate/ Orice substanţă Orice miez orice măduvă/îşi pierd sensul Chipul rămâne­n scoarţă// Vidul fărăcreier Un gol mat/ stăpâneşte hârtia albă virgin/Trupul a devenit aer eter nimic/ Nu simt// Nu văd//Nu aud// Fericirea pruncului nou­născut// Nu dezo­larea pierdutului paradis” (Vid), sau: „Fortăreaţă,suprafortăreaţă,/ inexpugnabilă cetate,/ iredentabilă

viaţă.// Meterez lângă meterez,/ culă lângă culă –/voinţă de asalt şi putere de cucerire:/ minuscule.//Catapulte, tunuri, branturi, rachete...// Silabe tăioase,cuvinte aberante, fraze obscene.../ Toate seamestecă, se combină, se conjugă...// Cetatearămâne­n picioare, taurul, invulnerabil, în arenă.//Şi­atunci apare glasul celuilalt, ventrilocul,/ spunece nu se spune, cuvântă ce este fără cuvânt,/ facece nu se face, dosit în pântece.// Şi omul devineneom, pământul nepământ,/ faţa nefaţă, cântecelenecântece...// Atunci porţile cetăţii se deschid,/punţile se lasă,/ meterezele se­nchid/ şi cetateacade ca o casă de hârtie/ în vid” (Calul troian).

Nu încap discuţii, Radu Flora îşi dezvoltăideile într­un context generos emotiv. Dupăscurte rătăciri spiritual­programatice prin

spaţiul „pierdutului paradis” (Vid) în identificareapropriei formule de creaţie poetică, Radu Florareuşeşte, facând abstracţie de „ispite iluzorii” săse înscrie „pe linia unui discurs antipoetic” (SlavcoAlmăjan, op cit.) care va transgresa linia de demar­caţie dintre autohtonism şi modernism. „Breşa”operată în literatură de „experimentul Flora”, înconsens cu priorităţile şi aspiraţiile culturale aleminoritarilor români din ex­Iugoslavia, lucid şispectaculos, va actualiza mitul literar al imagina­rului şi al ficţiunii, aceasta din urmă jucând un rolpredominant în poetica românească. Modelelepoetice urmate de poet, subsumabile direcţiilorculturale raţionale, au cunoscut, la rândul lor, operaţiicompatibile cu timpul în care au evoluat. Printremotivele favorite poetului, utilizate cu predilecţie, seaflă cel al timpului, acesta fiind corelat cu elementelecosmicului: ceasul, clepsidra, haosul, nemărginirea,infinitul, eternitatea; cel al creaţiei, reprezentat cuinsistenţă de cuvânt, vers, poezie, etern, mit; celal condiţiei umane (viaţa, jocul, cercul, tăcerea,vidul, labirintul, oglinda, bufniţa, neantul).

Aflat în fruntea mişcării literare generaţioniste,Radu Flora s­a dovedit, alături de Vasko Popa, unreformator de înaltă clasă. Conştient de riscuri, ela promovat, la nivelul axiologic al esteticii, limbajulpoeziei, cel pe care Adrian Marino îl considera „formalingvistică a literaturii, materia şi instrumentul arteiliterare”. Prin urmare, Radu Flora şi­a asumat rapidfuncţiile acestuia şi, fără să intre în competiţie cuideologii manierismului, s­a dedicat îndeosebi proce­sului intens de „despărţire” de „spiritul veacului”(Eugen Lovinescu), narcotizat de un realism viciatde false realităţi şi care ridicase tăcerea la rang devirtute. Versurile din poemul Sonet afon, pătrunsede o candoare aparte, reprezintă cu elocvenţă stareade spirit a eului liric: „Tăcerea e cea mai grăitoare/când nu zice nimic, dar răcneşte./ Neauzitul foneme o floare/ ce nopţile în vid căptuşeşte.// Te­aud şicând nimic nu rosteşti,/ căci glasul nu a spus rostulfirii/ în sufletul tău de te­nvoieşti/ să zici că nu ai datloc gândirii.// Sunt mut, dar nu şi când la al lumii/arcan, neobosit se pândeşte/ urechea, un afondar dau lumii…”

Radu Flora, un nonconformist al generaţieisale, prin combinarea multitudinii de stiluripoetice moderne şi de jocuri de limbaj

şi formule retorice, considerate noutate absolută,a reuşit să aducă mutaţii fundamentale în spaţiulliteraturii de expresie românească din actuala Serbie.Această schimbare de paradigmă avea să aibăimpact chiar şi în sinele poetului: „Sunt ore când/ nusunt eu,/ ci e­n locul meu/ un alt eu.// Sunt ceasuri/cu minutarele pe dos,/ când mă privesc/ şi nu mărecunosc.// Sunt iarăşi clipe roze,/ atârnate între norişi pământ/ – nişte albastre poze –/ când par a nufi ceea ce sunt.// Sunt eu (un alt eu)/ sau e, poate,profilul meu?” (Alter ego). În concluzie, poziţionarealui Radu Flora în afara dogmatismului ce­l presu­punea/impunea realismul socialist, unde cuvintele„sterile şi deşarte” pur şi simplu, constata, aiureau,a însemnat înnobilarea literaturii româneşti din Serbiacu miracolul unui limbaj plin de simboluri şi modeleest­europene, de „o avalanşă de metafore şi hiperbo­lizări” (Poezia în micro şi macro plan). Toate acesteafiindcă, nu­i aşa?, „trăim sub semnul misterului”(Poetomahie) şi unde se „cuvântă ce este fărăcuvânt” (Calul troian), iar poetul, predestinal, „Îşipoartă povara stoic/ soarta şi­o adulmecă/ se clatinăla boarea zefirului/ dar nu cade// Martir de zile mici/cu trăsnete prin musculatură/ niciodată înapoi mereuînainte/ până la izbânda din urmă// Deşi ştie căaceasta va fi dezastru/ o victorie a învinsului” (Inelar).

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202026

Podul de reviste

Măsurile stalinistede epurare etnicăau luat formele unor

deportări în masă, muncăsilnică şi chiar crime, totîn masă şi ele. Informaţiile

publice, mai mult sau mai puţin exacte, se referă lasute de mii de deportaţi din Bucovina şi Basarabia,în cele trei valuri majore din anii 1941, 1949 şi 1952.Mulţi dintre ei, foarte mulţi, şi­au lăsat oasele prinSiberia, Kazahstan şi în alte departamente aleinfernului din Orientul Îndepărtat sovietic. Durerileşi dorinţele acestor surghiuniţi au fost doinite debasarabeanul Simion Plămădeală, căruia i­a fost ursitsă devină poetul român al Kazahstanului. El spuneacă nu ştii ce înseamnă să plângi de dorul meleagu­rilor natale. Poetul şi­a vândut surtucul pentru unvolum de Eminescu şi şi­a închinat întreaga viaţăslujirii limbii române. Simion Plămădeală îşi plângeaamarul în poezia De n­ar fi în lume doina: De n­ar fiîn această lume/ Ploaia noastră românească,/ N­arputea în al meu suflet/ Floarea doinei să crească...Şi avea şi el un singur dor: Aş vrea să plec acasă,/Să mor pe plaiul meu (...)/ Aproape de măicuţa/Să nu­mi fie greu. Sigur, doina lui nu este unaeminesciană, însă ea plânge aceleaşi dureri aleaceloraşi români. Doina, da, doina! La ea se referăşi Cezar Petrescu în Cartea Unirii 1918­1928:V’aţi întrebat vreodată de ce doina noastră a fostîntotdeauna tristă? Şi răspundea tot el: Sunt tristecântecele noastre, fiindcă amară a fost viaţa acestuinorod... Frate despărţit de frate, ne rugam vântuluişi păsărilor cereşti să poarte solie de la unul la altul.

Citind versurile lui Simion Plămădeală, parcă tesimţi invitat să­i vezi plaiurile natale, unde el îşi doreasă moară. Însă, cu ceva timp în urmă, acelaşi îndemnvenea, peste timp, din partea lui Constantin Stere,pe care l­am întâlnit în parcul prahovean Bucov, ce­ipoartă numele. Este şi el pe Aleea Făuritorilor MariiUniri. Am vizitat Muzeul Memorial Constantin Stere,care ni­l prezintă pe marele om politic, juristul şipoetul român. În anul 1918 el deţinea funcţia depreşedinte al Sfatului Ţării. Despre el spuneaubiografii că era devorat nu de ambiţii, ci de idealuri.Pentru el, unitatea sufletească era esenţială atuncicând avertiza: dacă Marea Unire nu va fi urmată dearmonizarea spirituală a celor trei provincii, durabili­tatea României Mari va fi pusă în primejdie. Este,de fapt, ceea ce spunea şi Cezar Petrescu în carteamenţionată mai sus: Unirea cea Mare nu poatefi socotită ca un sfârşit. E abia un început. Îl maipreţuim noi astăzi cum se cuvine pe ConstantinStere? Răspunsul îl dădea curatorul muzeului dela Bucov, când ne spunea îndurerat că uneori trecluni de zile până când vizitatorii bat la uşa Muzeului.

Am primit invitaţia lui Constantin Stere în Moldovade peste Prut, însă prin intermediul ursitoarelor,întrucât eu m­am născut în anul morţii lui. Aşa amajuns pe plaiurile de basm ale lui Alexandru cel Bun,Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanuşi, mai spre zilele noastre, Dimitrie Cantemir.

Povestea care se ţese pe parcursul viziteite încarcă puternic, atât cu energii negative,dar şi pozitive în bună măsură. Nu poţi să

nu percepi urmele terorii istorice de aproape 200 deani, când nu au încetat procesele de dezrădăcinareşi de lichidare a românismului. Basarabia şi­a mairevenit în cei 25 de ani când a fost în componenţaRomâniei Mari. Apoi, din anul 1991, odată cu des­trămarea Uniunii Sovietice, românii de peste Prutşi­au proclamat independenţa. Mă aflam la Chişinăuîn iunie 2019, când Republica Moldova intrase înserioase nelinişti politice. Era dovada faptului căindependenţa deplină este încă un deziderat. Fostulstăpân dispune încă de puternice pârghii politice,economice şi religioase pentru a influenţa sau chiarcontrola evoluţiile din Republica Moldova. Însă, nudespre aceste aspecte mi­am propus să scriu. Euam mers la fraţii dintre Nistru şi Prut pentru a leadmira tenacitatea, puterea de rezistenţă şi vitalitateaîn condiţii istorice dintre cele mai haine. Am mers săadmir realizările lor de după 1991, când au reuşit înbună măsură să readucă în matcă românească ţara

şi locuitorii ei. Cu acest gând, aş încerca o trecereîn diagonală prin locurile pe unde m­au purtat paşiiîn cele trei zile petrecute peste Prut.

Pentru început, am făcut un popas în oraşul dinpiatră albă – Chişinău, sau Oraşul meu din albe floride piatră, cum începe imnul capitalei. Dacă era doarun sătuc atunci când a fost atestat documentar(1436), din 1812 devine capitala unei guberniimărginaşe a Imperiului Ţarist. Ca şi pământuriledintre Nistru şi Prut, a avut şi Chişinăul căderileşi ascensiunile sale. Spre finele celui de Al DoileaRăzboi Mondial, el a fost distrus aproape înîntregime. Astăzi oraşul ne apare ca un veritabilmuzeu în aer liber, însă după eforturi titanicedin punct de vedere material şi uman. Zestreaarhitecturală este impresionantă. Am trecut pe lângăsediul Primăriei,care aminteşte derenaşterea italiană,Muzeul Naţional deIstorie, Sala Orga,Casa Herţa (oexpresie a barocu­lui vienez), MuzeulNaţional de Artă,Arcul de Triumf,monumente carefac parte dinpatrimoniul culturalal oraşului. Ampoposit mai multîn Grădina PublicăŞtefan cel Mareşi Sfânt, nu doarpentru ozonul celuimai vechi parc înstil clasic (conce­put şi realizat în perioada 1825­1835). Pe axul săucentral domină Aleea Clasicilor Literaturii Române –28 de busturi în bronz, pe piedestale de granitroşu. În prima etapă (1958), pe Alee nu au avutloc Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezişi George Coşbuc, pentru că aşa a decis Moscova.În schimb, a fost adus A. Puşkin, dintr­o poziţie peri­ferică, pentru a patrona conclavul literaţilor români.Păi deh, era fratele mai mare şi simbolul marii culturiruse, după cum punctează ideologii moscoviţi. Basa­rabenii sunt mândri de Aleea lor, pe care o considerădrept esenţă a Panteonului culturii naţionale.

Cât despre prezenţa lui Puşkin, ei nu potavea decât sentimente duale. În primulrând, nu neagă nimeni locul marcant ocupat

de Puşkin în context naţional rus şi internaţional. Nucontrazice nimeni aprecierile unor corifei ai literaturiiruse la adresa poetului lor care, fără îndoială... acreat limba noastră poetică, limba noastră literară(Ivan Turgheniev) şi a cărui poezie este ca un soare.Luminează întreaga lume (Nicolai Nekrasov). Însă,basarabenii nu pot uita şi nici ierta aroganţa şidispreţul marelui poet faţă de locurile şi oamenii carel­au găzduit în cei trei ani ai exilului său la Chişinău(1820­1823). Trecuseră doar opt ani de la ocupareasamavolnică a teritoriilor dintre Nistru şi Prut decătre Imperiul Ţarist şi Puşkin se pronunţa categoricca Dunărea să devină reala frontieră între Rusiaşi Turcia. Un cercetător basarabean spunea căa căutat insistent un cuvânt de bine al lui Puşkindespre românii basarabeni, însă totul a fost în zadar.În schimb, într­o parte din corespondenţa sa şi înmulte versuri nu oboseşte să se refere la moldo­venime şi greaţă, la cete zgomotoase de ţigani,moldoveni somnoroşi, imbecili, moldovence proaste.Apoi, oraşul care l­a găzduit era tratat cu acelaşidispreţ: Blestemat Chişinău,/ Am obosit să­ţi zicde rău. Şi totuşi, basarabenii blânzi, înţelegătorişi iertători, până la un punct, nu l­au exilat şi eipe marele poet rus. Dimpotrivă, îi ocrotesc şi îi ţindeschisă Casa memorială din Chişinău, îl prezintăpe el şi opera sa vizitatorilor individuali sau numeroa­selor grupuri de turişti. Am fost şi eu în Casa Muzeu.Am văzut şi mi­a plăcut. Tot respectul moldovenilorînţelepţi! Însă, localnicii, hâtri cum sunt ei prin defi­niţie, ne amintesc de faptul că Puşkin ne­a onorat

pământul prin faptul că l­a călcat în picioare. Şi totei ne întreabă: după ce ai citit versurile batjocoritoareale lui Puşkin, ce vei simţi pe Aleea Clasicilor literatu­rii Române? La un moment dat, presa din Chişinăufăcea referire la o replică (reală sau presupusă) abardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, la poeziaŢiganii a lui Puşkin. Oricare ar fi autorul, versurilerespective sunt dovada că basarabenii nu au vrut sărămână datori. Urmează, spre exemplificare, câtevaversuri: Fiind mai negru ca ţiganii,/ Ce­ai cerşit la noicu anii/ Tu cel primit cu dor de sus,/ Nici bogdaprostenu ne­ai spus./ Cu dar de pâine şi de sare,/ Cu vindin valea noastră mare/ Te­am ospătat...

Este greu, chiar imposibil pentru eisă uite măsurile silnice, pe durata a douăsecole de stârpire a românismului (Mihai

Eminescu). Cum să uite ei că până în anul 1918 nuau putut tipări nicio carte în limba română sau că înSfânta Zi de Paşti nu puteau cânta în biserici (careşi câte mai rămăseseră deschise) Hristos a înviatîn limba română. Literatura română din Basarabias­a dezvoltat în condiţii vitrege, sub teroarea istoriei(Mircea Eliade). Literatură militantă este denumităea în volumul O istorie deschisă a literaturii românedin Basarabia, semnat de Mihai Cimpoi, criticşi istoric literar, eminescolog, eseist, membrual Academiei Române. Este o literatură puternicăprin glasul faptelor, cum aprecia Eugen Ionescu,după citirea romanului În preajma revoluţiei, al luiConstantin Stere. Literatura şi religia le stăteau încoastă împăraţilor albi şi, mai ales, roşii din imperiulde la Răsărit. Au devenit ţintă predilectă mănăstirilemoldoveneşti şi bucovinene, tocmai pentru că erauleagănul spiritualităţii ortodoxe româneşti, avândo puternică încărcătură istorică şi culturală. Eraupuncte de smerenie şi pioşenie, de refugiu şi

regăsire. Am vizitat doar câteva dintre ele. Aratăminunat după ce au fost renovate şi repictate. Suntcelebrele mănăstiri din acei codrii seculari, cântaţi deMihai Eminescu: Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri miiîi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului,Măriei Sale. Ansamblul monahal Căpriana are proba­bil cea mai veche şi mai fascinantă istorie. Atestatădocumentar de uricul domnului Alexandru cel Bun(1429), era închinată în anul 1815 Mănăstirii Zografude la Muntele Athos. Bisericile ansamblului, închise şidevastate prin 1962, devin sanatoriu pentru tubercu­loşi, club sătesc şi depozit. În acele împrejurări, dis­pare cea mai mare şi valoroasă bibliotecă mănăstireas­că din Basarabia. Cu patru ani mai înainte, culturniciisovietici au distrus la Mănăstirea Curchi tot ce le­aieşit în cale, de la icoane preţioase, la o întreagăbibliotecă cu literatură religioasă şi artistică. A ajunsşi ea spital de psihiatrie prin bunăvoinţa Moscovei.Astăzi, ea se prezintă iarăşi ca un exemplu strălucitde arhitectură basarabeană şi ocupă un loc bineme­ritat pe listele UNESCO ale monumentelor arhitectu­rale. Cu mici variaţii, lăcaşurile de cult basarabeneaveau aceeaşi soartă. Bisericile Mănăstirii Hîncuau ajuns şi ele sanatoriu de boli pulmonare, clubstudenţesc şi depozit. În zilele noastre, este o plăceresă le vezi înflorite sau înflorind, însă şi în domeniulreligios există un cui al lui Pepelea, care explicăcum se face că viaţa religioasă este subordonatădoar parţial Patriarhiei Bucovinei, restul continuăsă urmeze Patriarhia de la Moscova.

Am circulat mult în cele trei zile cât amvizitat Republica Moldova. M­au încântatordinea şi disciplina prezente peste tot,

curăţenie ca la farmacie, şosele îmbrăţişate de codriseculari sau drumuri flancate de nucet. Am fost înspectaculosul Orhei Vechi, cu rămăşiţe materiale dinmileniile 4­3 î.Hr., dar şi urme ale sediului unui hantătar al Hoardei de Aur (sec. XIV), alungat mai apoipeste Nistru de arcaşii lui Ştefan cel Mare. Mi­amprezentat omagiile Cetăţii Soroca, respectiv ctitoruluiei, Ştefan Voievod. Reduta făcea parte din vastulsistem defensiv de nouă cetăţi al Moldovei. Renovatărecent, Soroca rămâne un punct fortificat pe malulNistrului, cu faţa spre ucraineni, de data aceasta, şinu spre fioroşii tătari, pe care­i bătea mereu Ştefancel Mare.

La fraţii noştri din Bucovina şi Basarabia (II)

Ion PĂTRAŞCU

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 27

Podul de reviste

Potatoric,­ă este adjectivul folosit, cupredilecţie, de Al.O. Teodoreanu cândse referea la licorile lui Bachus, şi provine

din lat. poto,­are – a bea, de unde provin cuvinteleromâneşti potabilă (apă potabilă), poţiune (medica­ment care „se îngurgitează) etc.

Vinul a fost cântat în literatura română încă dinzorii ei. În Letopiseţul lui Neculce există o frumoasăodă bahică închinată „Umbrei“ lui Dabija Vodă, căruiaîi mersese vestea că bea vinul numai din oală nouăde lut roşu, precum băutorii de la Hanul Ancuţei,cel evocat de Sadoveanu.

Lirica românească premodernă cunoaşte unBarbu Paris Mumuleanu, care adaptează specificuluiromânesc „bahicele“ stihuri neoanacreontice, sauun Anton Pann, care compune adevărate „cântecepotatorice“ (cum ar fi spus G. Călinescu), înÎndreptătorul beţivilor ori Calendarul lui BonifatieSetosul. Eminescu scria cu admiraţie, în ziarulTimpul, despre Ştefan cel Mare care zdrobea la turci,bea Cotnar şi ridica biserici pentru iertarea păcatelor.

Vasile Alecsandri închină o poezie unui oaspeteturc, Becri Mustafa, din care selectăm următoareleversuri:

Iar vinul dulce oaspe şi vesel cântătorDeşteaptă­n inimi viaţă, junie, blând amor,Frumosul rai în care voioasa AurorăCa vinul tânăr încă rozatic se colorăŞi, când apune ziua, cerescul ei seninReflectă cu splendoare al vinului rubin.

De altfel, cu mult înainte, Neagoe Basarab,în Învăţăturile către fiul său Teodosie adreseazăurmătorul îndemn: „Fiule, nu te arăta viteaz înbăutură şi nici nu te lăuda cu ea, căci pe mulţii­a prăpădit şi multe rele a pricinuit.“

Iar un cronicar turc, Kuinchoal Aşbar, care a însoţitarmatele turceşti pe vremea lui Petru Rareş (1508),a scris că e fascinat de viile Moldovei.

Cu ocazia unui chestionar intitulat Plebiscitulpresei din mai 1892, la întrebarea „Care este vinulfavorit?“, Caragiale răspunde: „Toate… care suntbine născute şi bine crescute”. (Simion Săveanu,Amprentele umbrelor, Ed. Sport­Turism, Bucureşti,1983, p. 161)

Ion Pilat scrie un poetic Calendar al viei în caredă sfaturi viticole şi expune metodologia băutului.

Păstorel (Al.O. Teodoreanu) se mândreacu titlul de oenolog – calitate cu care G.Călinescu îl introduce în Istoria literaturii

române.Vasile Militaru elogiază vinul, cel ce inspiră poeţii:

Urare meseriei noastre:Vinule de viţă rară, vinule de viţă sfântăÎn al cărui suflet mare însuşi nemurirea cântă,Tu eşti sănătatea lumii, tu eşti bucuria vieţii,Să cunoască nemurirea, tu ai inspirat poeţii.

Importanţa vinului, mai ales a Cotnarului, pentruSocietatea „Junimea“ este cunoscută, mai alesdupă ce se mută la Bolta Rece. Pentru informareaşi amuzamentul cititorilor, prezentăm câteva datedespre cele ce se întâmplau la această „Academie“a „boltagiilor“, preluate din cartea autorilor ConstantinBotez şi Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţiiromâneşti. Prin Hanurile Iaşilor, Ed. Sport­Turism,Bucureşti, 1989, p. 148, inserate în volumul ElisRâpeanu, Epigrama în literatura română, Ed. DealulMelcilor, Braşov, 2001: La „«academia ieşeană deumor şi inteligenţă», se întâlneau, în funcţie de timpullor liber, unii membri ai Societăţii Junimea, alteori,cum se afirmă, «întregul areopag junimist ocupacrâşma». În acest mediu s­au petrecut cele maigeneroase şi mai nobile întâmplări, având toate uncaracter de creaţiune spontană şi originală. Boltagiii,care se adunau la un cofăiel de vin vorbit, autransformat renumita cârciumă a grecului [aromân,credem noi] Avram Amira, care preia localul în 1864,în Universitas Vinorum, cu deviza «mâncarea­ifudulie, băutura temelie». Vestitul Cotnar, conservatîn hrubele Amira, «cu gust de căpşună şi adiere defrunză de nuc», era elementul dionisiac ce întreţineao atmosferă de umor şi poezie. Vasile Pogor sur­prinde acest aspect prin ideea «dacă n­ar fi Cotnarul,trebuia să­l inventăm, căci fără el unde­i umorulJunimei, când ne inspirăm?» La rândul său, Amiracompleta sentenţios cu următoarele versuri:

La Junimea se păstra dictonulIntră cine poate, rămâne cine vrea!La Bolta Rece era consemnulIntră cine vrea, rămâne cine bea!“

La agapele din acest templu, „unde inimiledeveneau deschise şi spiritele vii, au fostpersiflate ifosele de boieri ale unora“ (p. 133).

Eminescu însuşi prefera acest local unde l­a dus,după 1873, şi pe I. Slavici, cu care a locuit, un timp,la Trisfetitele (moment surprins de poet, cu ironieşi autoironie, în catrenul:

Eu sunt biata caracudăCe trăiesc fără de trudăÎn locaş la TrisfetiteTrisfetitele vestite,

vestite prin renumele de „balamuc“ pe care şi­l atră­seseră locatarii) [din: G. Călinescu, Viaţa lui MihaiEminescu, vol. I, E.P.L., Bucureşti, 1969, p. 311].Acest cenaclu vinicol avea şi un buchet de normeintitulat Decalog al vinului, care „urmărea să sinte­tizeze tot ceea ce ridică pe un piedestal superiorţinuta demnă care nu admite exaltarea, viciul,abuzul şi exagerarea de orice fel“ (C. Botez,Op. Cit., p. 144). Cei inspiraţi exprimau în versuriaceste precepte. Iată două sextine care cuprinddouă tendinţe opuse: Cumpătarea (Vinul nu se bea,se degustă)

Nu mă lua,Nu mă bea,Nu­s măsură de ulcea,Să mă guşti,Să­nveţi să beiCâte­un deget, două, trei.

Abuzul (Ironizează pe cei cevor să beie la nesfârşit)

Bolta Rece cu răbdareCere de la fiecareCa să beie liniştit,Fără ţipete stridente,Fără gesturi violente,Pân’ la fund! La nesfârşit!

„Ca sucursală credincioasă a Junimii, trebuiasă imite obiceiul“ centralei, introducând Condicade prezenţă, care a devenit un adevărat documentpăstrat de Simion şi Panciu – fiii lui Aristia Amira.„A fost un registru cu multe file, unde întâmplările şifaptele desfăşurate în vestita crâşmă erau consem­nate, la început, de un membru delegat, mai târziufiecare boltagiu avea dreptul să ceară cu ifos să i sedea acea condică, unde se treceau toate fanteziileinspirate de generosul vin de Cotnar“ (p. 145). Astfel,glumeţul Creangă a consemnat următoarea ghicitoare(Omul chefliu):

Ghici, ghicitoarea mea:Nu pot sta fără proptea,Am o faţă sfeclioasăŞi­o privire caraghioasă,Sunt pipir ca un cosacSacsana ca un briceag,Dar acuma sunt în stareSă mă bat c­un boier mare.

(Pipir, probabil, unduios, ca pipirigul – trestie maimică; cosac – peşte argintiu; sacsana, saxană – pova­ră, aici cu sensul de îndoit, cocârjat ca sub povară.)

Însuşi Maiorescu înzestrează „bârlogul“ cu12 stacane – după numărul apostolilor – adusedin Italia, „ca surpriză pentru banchetul Junimii,

apoi transportate cu mult alai la Bolta Rece, Pogortrimiţându­le ca amintire stihuirea:

Din acest stacanBeţi din an în an,Or, la Bolta Rece,Se bea [sic!] zilnic zece!“

Şi Caragiale îşi exprimă ataşamentul faţă de Uni­versitas Vinorum, care şi­a căpătat un anumit blazon.Dintr­o scrisoare către Creangă se desprinde nostal­gia pentru acele zile când îşi desfăşura „corrida“ laBolta Rece, când erau „mai îndrăzneţi ca Ivan Turbin­că şi mai fericiţi ca Ioan Roată“, încheind astfel: „TrimitIaşiului o caldă salutare; iar pe voi vă sărut, sugând înpagubă buricile celor zece degete care mai păstreazăparfumul şi binecuvântarea Cotnarului“ (p. 152).

(Va urma)

Epigrama potatorică (I)Elis RÂPEANU

Oîntreagă zi am călătorit spre sud, prin aceiaşi codri măreţi, peaceleaşi şosele flancate de nuci şi am poposit destul de mult la MiculVersailles, cum a rămas în anale conacul armeanului Manuc Bey de

la Hânceşti. Este un complex arhitectural fără egal prin zonă, pe lângă care Hanullui din Bucureşti pare un imobil modest. Modest, însă cu un loc bine definit înistorie, frustrant pentru noi, românii. Aici s­a semnat Pacea de la Bucureşti, din1812, prin care Imperiul Otoman dăruia celui Rus ceea ce nu­i aparţinea –teritoriul dintre Nistru şi Prut. Istoricii ne spun că armeanul juca la două capete,ceea ce nu a scăpat atenţiei otomanilor. Când s­a refugiat în Basarabia, el eradeja unul dintre cei mai bogaţi oameni din Balcani. Splendidul palat de la Hânceştieste o îmbinare armonioasă a patru stiluri arhitecturale: armenesc, turcesc,moldovenesc şi european. A fost o încântare să trecem prin sălile conacului,încărcate de istorie şi cultură. În biroul de serviciu am văzut placa metalică pecare este încrustat alfabetul armenesc. Paşii ne­au dus şi în cea mai gustoasăsală a palatului, acolo unde amfitrionul îşi servea înalţii oaspeţi cu peste o sutăde feluri de mâncare armenească. Nu a scăpat nici această perlă atenţiei glorioa­sei armate sovietice. În timpul retragerii din anul 1941, palatul a fost devastat şiincendiat. Basarabenii au avut însă grijă să­l readucă la măreţia lui de altă dată.

M­am desprins cu greu de aceste locuri de basm şi am pornit spre RegiuneaAutonomă Găgăuzia. În capitala Comrat, am admirat una dintre cele mai fru­moase biserici din Republica Moldova, care poartă hramul Sfântului Ioan.Ţinta noastră era comuna Avdarma, considerată cea mai bogată localitate de pecuprinsul ţării. Are un muzeu foarte interesant (unde ne­am înţeles doar în limbarusă), un centru de afaceri, complex memorial, şcoli, grădiniţe şi spital. Am vizitatşi atelierul pentru lucru manual al unei şcoli – o splendidă expoziţie a artelorîn lemn. Prosperitatea localităţii şi a Găgăuziei, în general, se datorează şi gene­rozităţii unui om de afaceri transnistrean, care are legături strânse cu Rusia.Legăturile cu tătucul de la Răsărit sunt puternice. Localnicii apreciază şi investiţiile

europene, însă rămân cu faţa spre Rusia. Alături de Transnistria, este şi Găgăuziaun mijloc de presiune asupra Chişinăului. Deci, constrângerile interne şi externesunt încă de temut. Aşa am avut şi eu prilejul să iau cunoştinţă cu situaţia deose­bit de complexă a acelor plaiuri sudice. Nu am plecat, însă, înainte de a gustadelicioasele bucate locale şi de a savura unele dintre cele mai renumite vinuridin întreaga ţară.

Pentru că veni vorba de vinuri, să vă spun câteva cuvinte despreuna dintre cele mai vechi şi pasionante îndeletniciri ale basarabenilor,viticultura, cu finalitatea ei vinicultura. Aici, orice moldovean este un

viticultor prin originea sa. Experienţa în domeniu este milenară. Se face vorbiredespre etape care încep cu mii de ani î.Hr. Moldova este cunoscută drept ţaravinului. Cred şi eu că ruşii au toate motivele să ofteze după vinul moldovenesc.Când Moldova era în componenţa URSS, fiecare a doua sticlă de vin consumatăde ruşi provenea de pe dealurile dintre Nistru şi Prut. În zilele noastre, RepublicaMoldova deţine titlul de onoare de ţara cu porţile deschise în paradisul vinului.Am vizitat oraşul subteran al vinului, Cricova, cu colecţia sa legendară, recunos­cută ca atare şi de Guinness World Records. La Cricova, Mileştii Mici şi Brăneşti,galeriile vinicole subterane însumează peste 250 de km, cu adâncimi între 30şi 80 de metri. Se pare că acestea nu ar avea egal în lume. Este logic ca elesă fie declarate prin lege patrimoniu naţional. Colecţiile de vinuri de la Mileştii Mici(1,5 milioane de sticle) şi de la Cricova (1,3 milioane de sticle) ocupă primeledouă locuri în ierarhia mondială. După ele, urmează cele din SUA sau Franţa.Povestea acelor vinuri este lungă, aromată şi ameţitoare. Chiar şi astronautulYuri Gagarin era mai nesigur pe picioare atunci când a ieşit de la Cricova, decâtla aterizarea din cosmos. Da, vinul, despre care Anton Pann spunea că estetoiagul bătrâneţilor şi nebunia tinereţilor. Pentru final, povestitorul moldoveanar zice probabil: Şi­am încălecat pe­o şa şi v­am spus povestea aşa.

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202028

La curtea epigramei

Am prezentat, peaceastă pagină,ipoteza „hiperci­

vilizaţiilor”, spunând că, pelângă faptul că este extremde verosimilă – în lumina aceea ce ştim despre viaţa înUnivers, ea ne poate oferi şi

explicaţii pentru o seamă de întâmplări inexplicabilecare se petrec în jurul nostru. Experienţa – atât ceanemijlocită cât şi cea preluată de la alţi investigatori –m­a învăţat că sunt greu de trasat graniţe ferme întrediferitele tipuri de „magii” şi că ele apar adeseaasociate, acolo unde te aştepţi mai puţin.

O asemenea „magie”, care la o privire superficialănu pare legată de cele discutate în episoadele prece­dente, este extracorporalitatea, sau „dedublarea”,prin care, aparent, spiritul se detaşează de trup fărăsă­şi piardă conştienţa şi percepţia celor ce se petrecîn jur. Cazurile sunt nenumărate; le­am întâlnit şieu însumi, la persoane pe care le cunosc, inclusivîn familie.

Un exemplu interesant din România este cel alfostului comisar de poliţie Ilie Cioară (1916­2004).După 1945, autorităţile comuniste l­au condamnat,politic, la 5 ani şi 6 luni închisoare. Stând cu încă 60de deţinuţi în aceeaşi cameră, în condiţii inumane,el spune că a învăţat să iasă din propriul trup „lacomandă”. Aşa cum scria într­o carte publicată în

2001: „Prima dată ieşeam printr­o mână, apoi princealaltă. Apoi prin picioare şi mă refăceam la loc,deasupra... Reuşeam să mă deplasez şi pe distanţemari. O vizitam foarte des pe soţie, la Braşov, apoipe fratele meu şi pe cumnată­mea. Vedeam tot cefăceau. De fiecare dată, mă uitam atent în jur, luamcâte un punct de reper, un amănunt şi le povesteamapoi.” La început, Ilie Cioară se mira că nu se puteaface observat de niciunul dintre ei. A încercat săvorbească, dar nu era auzit. Nu putea interacţionanici cu obiectele. „Am încercat să dărâm o sticlăcare era pe masă. Mâna însă, mi­a trecut prin ea,ca şi când n­ar fi fost.” El mai afirmă că, în timpulunora dintre călătoriile extracorporale, s­ar fi întâlnitşi cu sufletele unor persoane decedate, de la carea obţinut şi anumite informaţii.

Există o literatură bogată, în care cititorulpoate găsi descrierea a nenumărate istoriide acest fel. Se cunosc – deşi puţine – chiar

experienţe extracorporale voluntare paralele, cânddouă persoane au fost capabile să se „dedubleze”simultan. La reîntoarcere, episoadele percepute aufost confirmate de fiecare dintre participanţi în modindependent.

Pentru acest fenomen, care nu a putut fi explicatşi recunoscut ştiinţific, G.N.M. Tyrrell a propus, în1943, termenul de „Experienţă din afara corpului”(Out of the Body Experience – OBE), termen adoptat

apoi şi de alţi cercetători, cum ar fi Celia Green(1968), sau Robert Monroe (1971), ca o alternativăla denumiri folosite până atunci, precum „proiecţieastrală”, sau „călătoria sufletului”.

Abordarea modernă a experimentelor extracor­porale provocate voluntar a început, în 1964, cucercetările profesorului de psihologie Charles Tart.Unul dintre subiecţii săi a fost Robert A. Monroe,care descoperise în 1958 că se poate disocia decorpul său fizic. La începutul anilor şaptezeci, Monroea înfiinţat şi a devenit director executiv la MonroeInstitute din Afton (Virginia), destinat exclusiv studieriiacestui fenomen. La proiectele sale de extracorpo­ralitate a participat, între alţii, şi Ingo Swann, cel care– aşa cum am menţionat într­un alt episod – a pusla punct ulterior tehnica CRV de percepţie extrasen­zorială, folosită între 1975 şi 1995 de spionajul militaramerican.

Despre extracorporalitate se vorbeştedintotdeauna. Vechile tradiţii, între carecele antice egiptene sau antice greceşti,

considerau că omul posedă (cel puţin) trei corpuri:cel fizic, muritor, cel energetic, dublând corpul fizicşi asigu­rându­i integritatea, şi un corp spiritual, carese poate detaşa în anumite condiţii de primele două,prin extracorporalitate. Multe tradiţii considerau căastfel de detaşări se produc şi în stările de somncu vise, ori de somnambulism.

Extracorporalitatea Dan D. FARCAŞ

Aida Valceanu, 20 000 lieues au­delá des mers, Zodia Fecioarei, Piteşti,2019

20 000 de leghe peste mări este o poveste fascinantă, povestea unornavigatori curajoşi, care au refăcut, după 50 de ani, Golden Globe Race, o cursăcu vapoarele în jurul lumii, cu mijloacele tehnice de acum o jumătate de secol.

Jurnalist franco­român, Aida Valceanu este născută în Argeş, dar trăieştela Sables d’Olonne, în Franţa. 20 000 lieus au­dela des mers este primul volumpublicat de ea, convinsă fiind că fără aventură, fără oameni destul de pasionaţi,care să­şi depăşească limitele în fiecare zi, ne­ar înghiţi micile noastre grijicotidiene.

Constantin Lupeanu, Toţi oamenii sunt fraţi, Editura RawexComs,Bucureşti, 2019. Versiunea în limba chineză realizată de Dong Xixiao,apărută la China Publishing Group

Viaţa este pentru fiecare o căutare a sinelui, a candorii şi a simplităţii cu carene naştem. Fiecare zi ar fi prin urmare călătoria în noi, prin intermediul profesieifiecăruia, pentru a ne regăsi originile. Eu o fac prin scris. Altul prin muzică. Altulprin muncă fizică. Reuşesc cei care o fac cu dragoste, care nu se plictisesc, ceicare nu se supără de monotonia repetării aceloraşi gesturi, aceia care descoperăbucuria şi plăcerea de a întârzia iar şi iar asupra aceloraşi lucruri, cu scopulde a descoperi perenitatea.

Eu nu văd nicio diferenţă între oameni, între rase şi seminţii, între bărbatşi femeie. Singurele deosebiri dintre oameni ţin de gradul de inteligenţă,de educaţie, de cutumele locului…

Aş ataşa poporului chinez, cât şi românilor, următoarele valenţe: Pragmatism,Seriozitate, Hărnicie, Dăruire, Puritate, Înţelepciune, Creativitate, Cinste, Adevăr,Bogăţie, Energie, şi în plus Conştiinţă socială evidentă, Frăţie în înţelegereataoistă ajunsă proverb: Toţi Oamenii Sunt Fraţi. (Autorul, pe coperta a patra)

Carmelia Boila­Göckel, 10 zile (roman), Bucureşti, 2019 Acum peste treizeci de ani aproape că simţi datoria civică să atragi atenţia

că nu a fost nimic glorios atunci. Mediile s­au făcut că uită chinurile prin care autrecut oamenii generând chipul unui erou care a condus o Românie ideală, bogatăşi strălucitoare. Mă izbesc acuzaţiile pătimaşe ale celor născuţi după 1989 – „l­aţiucis”, ca şi cum noi,oamenii de atunci,aveam vreo putere dedecizie sau vreo alegere.Aceasta este motivaţiapentru care am scrisaceastă carte bazatăpe memoriile mele şiale domnului MariusSoare. Suntem amândoinepărtinitori şi nu vremca mărturia noastră săse piardă. Eram tineri,eram copii şi am fostspectatori.

Dar... romanul va surprinde prin personajele sale multicolore, implicatecu adevărat în miezul faptelor. Mi­e greu să spun dacă este un roman istoric,de satiră, de dragoste, memorialistică, dramă sau pur şi simplu un amalgamdin toate acestea. (Autoarea, pe coperta a patra)

Gheorghe Popa, Dihotomia existenţei cognoscibile, Editura Glob, Piteşti,2019

În această carte cu titlu ciudat este o încercare de înţelegere principialăunitară, sau globală, a funcţionalităţii întregii existenţe materiale din Univers,precum şi legătura acesteia cu o altă existenţă subtilă, nematerială, cu dimensiunispaţio­temporale şi de puteri de acţiune mai mari decât existenţa materială,pe care am numit­o Spiritualitate Universală, în care, în diferite forme teoreticeşi moduri concrete (credinţe, mentalităţi etc.) cred majoritatea oamenilorde pe Pământ, mai mult din intuiţie decât din raţiune riguros­logică.

Funcţionalitatea a tot ce este în legătură cu existenta materială estecognoscibilă prin fizica (totală) a materiei pe care ştiinţa o cunoaşte în bunămăsură (nu în mod absolut). Nu se ştie însă, cu certitudine logic­riguroasă, cineşi cum a creat şi controlează această Fizică (totală) atât de inteligentă, carea desfiinţat haosul în Univers. Acest fapt impune, în mod necesar, credinţa înSpiritualitatea Universală, chiar dacă aceasta este incognoscibilă pentru Omulmaterial. (Autorul, pe coperta a patra)

Constantin Arcu, File de altădată, Editura Eikon, Bucureşti, 2019Adun între copertele acestui volum pagini de proză din cărţi publicate cu

ani în urmă. Câteva povestiri din volumul de debut Cenuşa zilei (RO BasarabiaBucovina Press, Rădăuţi şi Hyperion, Chişinău, 1995) şi alte câteva din tomulCeremonial de despărţire (Paralela 45, Piteşti, 2005) dau cu fidelitate seama deînceputurile mele literare. Între acestea, am inclus micro­romanul existenţialistOmul şi fiara (Junimea, 1996), apărut cu numeroase greşeli de corectură, erorice făceau pe alocuri textul ininteligibil. Din povestirile reţinute în antologie amînlăturat unele neglijenţe de redactare, care la vremea aceea mi se păreauimperfecţiuni ce sporesc autenticitatea şi farmecul scriiturii. E o curăţenie deprimăvară care se cerea făcută după mulţi ani, în linişte şi cu bucurie. (Autorul,Bucureşti, aprilie 2019)

Semn(al) de carte

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 29

Orizont SF

Dintr­o exagerată reţinere, Daniel Cocorua lăsat să răzbească în spaţiul public puţineinformaţii despre persoana sa. I se pot

vedea, în schimb, urmele în anii de început aifandomului românesc, pe care, de altfel, l­a şi părăsitla scurtă vreme după manifestările iniţiale. Ca studentla Politehnica din Bucureşti, a înfiinţat şi condus în1969 primul cenaclu SF de amatori din România, pelângă Clubul MM (cifrele latine sugerează aici anul2000) de la „Tehnic Club” din Capitală, grupare careşi­a luat ulterior, la sugestia lui Adrian Rogoz, numelede „Solaris”, după instalarea ei durabilă la Casade Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” dinBucureşti. Spiritului mobil şi dinamic al „secreta­rului” implicat în aceste începuturi ale fandomuluibucureştean i se datorează performanţa alcătuirii şiapariţiei, în iunie 1972, a primului fanzin românesc,Solaris, şapirografiat, în 99 de exemplare, conceputla concurenţă cu cenacliştii timişoreni de la „H.G.Wells”, care vor trebui să se mulţumească doar cupoziţia a doua în lista priorităţilor, având însă şansade a lansa, prin publicaţia lor, Paradox, primul fanzintipărit din ţară şi, mai mult, o revistă de cursă lungă,ceea ce nu s­a putut întâmpla cu fanzinul studenţilorbucureşteni, dispărut după două numere. Înzestratcu o remarcabilă modestie, Daniel Cocoru s­a retrastăcut din avanscena fandomului românesc, la apariţiacăruia contribuise cu inteligenţa şi energia saorganizatorică, fără a se strădui să­şi „capitalizeze”prin legendă personală, cum avea să observe maitârziu Cristian Tamaş, un ex­solarisian, iniţiator,împreună cu alţi vechi membri ai grupării de odini­oară (Dănuţ Ungureanu, Mihai Dan Pavelescu,Cristian Mihail Teodorescu, Sorin Ştefănescu etc.)al unui cenaclu succesor, ProspectArt.

A redactat pentru CPSF însemnări şi scurtereportaje despre activitatea cenaclului „Solaris”,despre prima consfătuire a cenaclurilor din Româniaşi unele note despre film. Articole mai numeroasea scris pentru revista Magazin. A publicat puţinepovestiri proprii, dovedindu­se astfel un organizatorcultural şi popularizator de teme ştiinţifice maiimportant decât ca autor de anticipaţie. SchiţaExtratereştrii (1969) speculează un clişeu comunîn ozenologie, întâlnirile cu o farfurie zburătoare,asupra căreia americanul speriat, dar vigilent, tragecu puşca. Cei ce descriu „cazul” sau îl discută pentruteleviziune sunt simple prezenţe schematice, figurând

atitudini pro şi contra existenţei extratereştrilor –cele îndeobşte cunoscute din literatura specializată.Poanta introduce şi punctul de vedere al celor vizaţi,care ţin să­şi exprime esenţa profund umanistă,contrariată de reacţiile panicate ale pământenilor.

Oaltă povestire foarte scurtă, Manuscrisgăsit în depozitul WOW, a stârnit la dataapariţiei (1970) destulă senzaţie în fandom

încât să fie tratată colegial şi ca scenariu de bandădesenată. Un fir epic poate fi dedus aici din notaţii

disparate, cu vag caracter jurnalier: un inventatortentat de premiul instituit de municipalitate născo­ceşte un biomecanism de colectare a deşeurilormenajere din oraş, căruia, spre a evita aglomeraţiade pe străzi, îi atribuie şi facilitatea zborului. Denu­mite „prinalde”, maşinile respective ajung, ca oriceinvenţie care se respectă, în dotarea armatei. Uncinism figurat în dimensiuni absurde prevede tratareaca deşeuri şi pentru partizanii capturaţi în junglă:„aceştia vor fi presaţi şi depozitaţi în formă de cuburila un centru de cercetări speciale”, urmând săfertilizeze cu materia lor astfel recuperată regiuniledistruse de bombele chimice. Ieşită din regimul deutilitate civică al începuturilor sale, invenţia primeşte,aşadar, un caracter oribil şi o finalitate dezastruoasă.Prinaldele evadează de sub controlul uman, ajungândsă acţioneze independent, neselectiv, împotriva celorcare au declanşat mecanismul. Povestirea constru­ieşte o morală de tipul „ucenicului vrăjitor”, marcată

însă de elemente ale uneiamendabile mentalităţipolitico­ideologice contem­porane. Din aceeaşi perioadă,Granule de întuneric este opovestire iarăşi neconvenţio­nală ca scriitură, combinândexperienţa directă a perso­najului cu sugestii ivite dintr­omemorie bulversată, care aduce pe acelaşi plancu prezentul naraţiunii fenomene dintr­un presupustriunghi al dispariţiilor aviatice, localizat în Pacific.Dincolo de haosul narativ, regizat astfel, există micifragmente convingătoare pentru şansa autoruluide a construi poetic diverse cadre, cu un bun­simţal amănuntului sugestiv:

„Străzile se încolăcesc împrejurul caselor udatede lacrimile nopţii, ale morţii poate. În vârful unorstâlpi de fontă înflorată clipesc a somn globuri desticlă albă; ele marchează drumul spre grădinapublică. Insomniile stau pitite în burlanele de tablănichelată, de unde în zori se prăvălesc pe asfaltulcenuşiu al străzii. Din când în când se pot vedeabulgări de lemn sticlos ce se rostogolesc afară dinburlanele lucioase. Până pe rigolă. Sub adierearazelor de soare se prefac în vise şi se înalţă, plutescla întâmplare prin oraşul obosit. […] Ajunse în oraşulsău spre dimineaţă. Oraşul adormit, învăluit în ceaţă,îi apăru tulbure, întocmai ca o imagine de cinema lacare operatorul distrat a uitat să regleze claritatea.”

Din păcate, ansamblul acestui puzzleconstituit din notaţii directe şi rememorăricapricioase evoluează spre un final „lipit”,

cu tentă ieftin­propagandistă, în care supravieţuitorulcatastrofei de odinioară devine, în propria sa casă,victima unei înscenări poliţieneşti menită să­l conducăspre o absurdă condamnare. Cu mai multă ambiţie,Daniel Cocoru ne­ar fi putut oferi un concludentportret de anticipator. Almanahurile Anticipaţia, caredomină scena genului în anii ’80, nu­i mai înregistrea­ză semnătura. I­o găsim, în schimb, pe două cărţide popularizare: 20 de ştiinţe ale secolului XX (1981)şi Descoperiri în ştiinţa secolului XX (1989).

(Foto: Autorul la Beijing, în mai 2009, ca urmarea câştigării unui concurs internaţional de cunoştinţepe tema „Pitoreasca regiune Sîchuan”)

Un lider discretMircea OPRIŢĂ

Despre călătorii extracorporale auscris Plutarh, Platon, Aristotel, SfântulAugustin, dar şi autori antici care afirmau

că au avut ei înşişi astfel de experienţe. Aşa cumaflăm de la Ioan Petru Culianu, un expert în acestdomeniu a fost Hermotimus din Clazomene,prezicător specializat în călătorii în afara corpului.În timp ce corpul său zăcea într­o stare cataleptică,sufletul său vizita diverse locuri pe care le descria,după trezire, cu exactitate. El ar fi murit într­o astfelde stare, deoarece trupul său a fost dat de soţiasa pe mâna unor duşmani care s­au grăbit să­lardă, „pentru ca sufletul să nu mai aibă undesă se întoarcă”. Alţi învăţaţi din Grecia antică,despre care s­a scris că erau în stare să­şiprovoace extracorporalitatea, au fost Aristeas,Epimenide, Empedocle etc. Ultimul dintre aceştiaar fi scris chiar o lucrare în acest sens, intitulatăPeri ten apnoum (Despre starea la limita morţii),o recunoaştere a faptului că stările de extracorpo­ralitate apăreau uneori şi în ceea ce numim azimoarte clinică.

Biserica creştină menţionează că numeroşi sfinţi, între care Sfântul Franciscdin Assisi, Sfântul Anton din Padova, Sfânta Tereza d’Avila, dar şi mulţi alţii,inclusiv din secolul trecut, ar fi avut şi ei acest har. În cultura europeană, printrescriitorii care au evocat sau chiar experimentat extracorporalitatea putem cita pe:Goethe, Musset, Maupassant, Poe, Baudelaire, sau, mai recent, Aldous Huxley,Arthur Koestler, Ernest Hemingway, fără a închide lista.

Dean Sheils, de la Universitatea din Wisconsin, a realizat, în 1978, un studiuasupra a 70 de culturi non­occidentale. El a avut surpriza să descopere că la 89%dintre ele exista tradiţia călătoriilor în afara corpului. Şamanii spun că intră astfelîn legătură cu lumile spirituale, eventual consumând substanţe precumayahuasca.

Există multe rapoarte (inclusiv unele examinate în România) în care martorula fost răpit, dar nu în corpul său fizic, ci „în afara corpului”, într­o formă spiritualăsau ca o „dublură”. În unele cazuri, este chiar greu să afli dacă răpirea a fostfăcută într­un fel sau altul. De asemenea, în anumite rapoarte, „extratereştrii”

înşişi apar într­o formă spirituală. Marea vechime a acestei dileme,dar şi interdicţia de a spune ceea ce a fost comunicat în timpul răpirii,răzbate şi dintr­o notă celebră a apostolului Pavel: „Cunosc un omîntru Hristos, care acum paisprezece ani – dac’a fost în trup , nu ştiu;dac’a fost în afară de trup, nu ştiu; Dumnezeu ştie – omul acesta afost răpit până la al treilea cer. Şi­l ştiu pe acest om – fie în trup, fieîn afară de trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie – că a fost în rai şi a auzitcuvinte de nespus, pe care nu­i este îngăduit omului să le grăiască.”(2 Cor, 12; 2­4).

Oîntrebare care rămâne deschisă este relaţia dintreextracorporalitate şi percepţia extrasenzorială, acel remoteviewing, prezentat în episoade precedente. Sunt oare laturi

ale aceluiaşi fenomen sau fenomene distincte, folosind aceleaşimecanisme? În ambele situaţii, subiectul are sentimentul că a ajunsîntr­un loc, eventual unul ales drept ţintă, vede ce este în jur, darnu poate interacţiona. Spuneam că spionii psi americani au ajunsla concluzia că explicaţia ar fi că subiectul nu accesează de faptrealitatea, ci doar inconştientul colectiv, acea supermemorie în carese află, ca într­o realitate virtuală, copia a tot ce există.

Rămân, de asemenea, deschise o seamă de alte probleme, întrecare şi aceea dacă extracorporalitatea (deci şi corpul spiritual) este o însuşire naturală a fizicului uman, apărută, prin emergenţă, la un

anumit moment al evoluţiei speciei noastre, sau este un atribut conferit cumva deacel „sistem de control” exercitat asupra noastră de o putere superioară, care armonitoriza şi inconştientul colectiv.

Existenţa unui corp spiritual nu doar că este proprie tuturor culturilor şitradiţiilor cunoscute, inclusiv religiilor monoteiste actuale, dar acestea considerăchiar că dublura spirituală supravieţuieşte, într­o formă sau alta, şi după moarteacorpului fizic. Dacă acceptăm această opinie, reamintesc faptul că – aşa cumîncercam să arăt în episoadele anterioare – există numeroşi învăţaţi care afirmăcă în „inconştientul colectiv”, la care sunt permanent conectate minţile noastre,s­ar construi, începând chiar dinainte de momentul naşterii, o copie virtuală afiecărui om, un „avatar” al său. Iar acesta rămâne înregistrat acolo şi după moarte.„Avatarul”, având simultan toate vârstele sale, ar putea deveni vizibil celor careintră în contact cu sectorul corespunzător al supermemoriei, de pildă, în cazurilede presupuse reîncarnări, despre care aminteam în episodul precedent.

(Va urma)

Orizont SF

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 202030

– Domnule GheorgheOprea, să amintim cititorilorcă sunteţi născut în satulTârnova din nordul RepubliciiMoldova, un sat frumos, culac, cu pădure… un peisajimpresionant, şi dacă mareleEminescu şi­a înveşnicitraiul copilăriei în lirica sa,

dumneavoastră aţi încercat să­l faceţi prezent înlucrări, în special prin obiectele care dau culoarespecificului naţional, anume baştina cu toate ale ei,care v­a stimulat dragostea de vatra părintească,căreia i­aţi dedicat cea mai mare parte din creaţie.Aici cred că s­a născut pasiunea pentru pictură,evident, mai întâi sub formă de desen…

– M­am născut, fiind unul la părinţi, în sânul uneifamilii cu frumoase şi temeinice tradiţii artisticepopulare, tata – Mihai Pavel Oprea, cum obişnuiasă­şi spună, era muzician, am învăţat de la el cântulla vioară, dar n­a fost să fie datul meu pentru oîntreagă carieră profesională; mama – Veronica,ţesea covoare, multe şi frumoase. Şi pentru căeram unicul copil, şi pentru că mama trebuia să­şiispăşească norma de trudozile (zile de muncă) încolhoz, m­a învăţat şi pe mine de la vreo 9­10 ani săţes la război şi, să vedeţi, n­am încâlcit nici tort, nicilână, iar mama era mândră că odrasla sa reuşeştefoarte bine s­o suplinească la această îndeletnicire.

– Mai păstraţi din acele covoare ţesute împreunăcu mama?

– Da, am şi în atelier, am şi la casa părintească,sper să le păstreze şi Georgel­mezinul. Când mamaa observat că am ochi buni la alesul culorilor, mălua în târg şi alegeam împreună. Era o adevăratăartă determinarea culorilor, pe atunci nu existaucalculatoare în ajutor, vopsele chimice – erau numaicoloranţi naturali extraşi din plante. Îmi plăcea multchimia vie a culorilor.

– Aţi practicat­o mai târziu şi în tablouri?– Da, folosesc vopseli naturale, dar din seria celor

fabricate la întreprinderi, nu făcute manual. Acestedeprinderi, la prima vedere copilăreşti, mi­au stimulatdragostea faţă de desen. Eram cel mai bun în clasă.Clasa noastră, dar şi altele, n­a avut învăţător(aşa se numeau toate cadrele didactice în perioadasovietică) de desen, rolul acestuia era suplinit deo învăţătoare de franceză, care, evident, era fericităsă­mi încredinţeze mie funcţia sa pentru a­şi facemai uşoară munca pentru care nu avea nici pregătire,nici vocaţie, iar eu mă executam cu multă plăcere şimândrie. Pe atunci, vanitatea era o pasăre mai rarădecât în prezent în mediul adolescent, cât şi adult.Şcoli de arte încă nu funcţionau în raioane.

– În schimb, înainte de Şcoala de Arte I.E. Repin(1974) din Chişinău, aţi studiat la UniversitateaPopulară de Arte cu studii la distanţă din Moscova.Ce presupunea aceasta şcoală?

– M­am bucurat când am fost admis. După cumvă spuneam, nu existau în raioane şcoli de pictură,nici măcar cercuri de pictură. Pentru UniversitateaPopulară de Arte cu studii la distanţă din Moscovatrebuia să desenez o serie de lucrări, cam vreocinci­şase pe lună, le trimeteam şi primeam răs­puns. Lucrările erau analizate şi corectate. Aceastăinstruire, chiar dacă era la mare distanţă, mi­a datmult curaj pentru ca mai târziu să îmbrăţişez aceastămeserie pentru întreaga viaţă, să­mi fie rostul ei.

– La Colegiul de Arte Plastice A. Plămădeală dinChişinău pe cine i­aţi avut ca mentori profesionali?

– Am fost la clasa profesorilor Vasile Toma, OlgaOrlova, Stanislav Babiuc şi Ada Zevin. Cea din urmăa format o adevărată şcoală de făuritori de frumos.Ada Zevin a avut o numeroasă pleiadă de învăţăcei,

foarte mulţi dintre ei s­au afirmat şi s­au dedicatplenar carierei de artist plastic. Din rândul acestoroameni talentaţi am avut şi câţiva miniştri de Cultură,după anii ’90.

– Se zice că 30 de procente revin înzestrăriinative şi 70 de procente muncii asidue. Urmează­ţipasiunea prin muncă şi munceşte cu pasiune.Indiferent cât de talentat eşti sau cât de muncitor,dacă nu­ţi place ceea ce faci, nu te pedepsi, cautăacel ceva care­ţi face plăcere şi pune­ţi talentul lamuncă pentru a­ţi crea şansele de succes! Acestcrez e valabil pentru orice activitate, dar mai alespentru cea de creaţie. Afirmaţia aparţine tizuluidumneavoastră Florin Oprea.

– Harul vine de la Dumnezeu. În cazul meu nu pot

evalua care este raportul între talent şi muncă, ştiuînsă că cea din urmă trebuie să fie permanentă, con­stantă, enormă şi într­adevăr o poţi suporta datorităplăcerii care, pur şi simplu, te inundă. În procesul decreaţie normele de muncă sunt în afara calculelor,uneori poţi munci şi 24 din 24, fără să oboseşti.

– Ştiu că aveţi o serie de lucrări mari. Cât timpstaţi cu pensula în mână pentru a finisa o asemeneapictură?

– Nu am calculat niciodată cât timp îmi ia o lucraremare sau mică, totul depinde de inspiraţie, aspiraţieşi vocaţie.

– Dar când simţiţi că lucrarea s­a copt, că trebuiesă­i puneţi punct? Nu întâmplător se spune cătotdeauna există loc şi pentru mai bine, ceea cepresupune că o lucrare artistică poate fi desăvârşităla nesfârşit, în ajutor în acest sens pentru autori fiindpractica ciclurilor, variantelor. Dumneavoastră cumprocedaţi?

– Eu simt când trebuie să mă opresc şi spălpensula în aşteptare pentru altă lucrare.

– Vă mai amintiţi care a fost prima lucrare expusă?– Da, se intitulează Natură statică. Cu mintea

văd şi acum ce am pictat: pe o masă împodobită cuo faţă brodată şi prosop naţional cu horboţică, suntmai multe linguri de lemn, farfurii de ceramică, ulcior,covăţică, cană, iar alături un şirag de ardei iuţi, doicovrigi, ceapă uscată şi verde…

– Am văzut această lucrare în Catalog, prezentatăîn 1975, poate şi în original am văzut­o. Nu­mi explicprezenţa în această lucrare a unui calup început depâine neagră sau poate e cozonac rumenit? În aceaperioadă eram studentă la Universitatea de Stat dinMoldova şi deseori mergeam la expoziţii. Pe atunci,în vogă erau artiştii plastici Mihai Grecu, GlebusSaincic, soţia acestuia, Valentina Rusu­Ciobanu, carepeste câteva luni va împlini centenarul, EleonoraRomanescu, care în noiembrie curent ne­a părăsit,la 93 de ani, Elena Bontea, Mihai Petric ş.a. Credcă aceşti mari artişti cu viziuni proprii v­au fostşi mentori, aţi avut de la cine învăţa…

– Eu întotdeauna am încercat să­mi fac drumul

meu în pictură, am experimentat mai multe stiluri,dar cel naţional mi­a fost lipit de suflet.

– Atunci să vă întreb şi câte lucrări aţi realizatpână acum?

– Lucrările artiştilor plastici vin şi pleacă, e greusă fie numărate, unele se nasc, altele se vând, sause dăruiesc. Pot fi vreo 500, poate şi mai mult. Dacăcei care se ocupă de studiul artelor vor contabiliza,voi şti şi eu.

– Apropo de dărnicie, la acest capitol sunteţi foartegeneros. Am asistat la vernisajul expoziţiei personale,desfăşurată la sediul Alianţei Franceze în Moldova.Aţi expus aici, pe lângă alte lucrări, şi patru portretenoi de scriitori. Acestea vor completa Galeria scrii­torilor de la Biblioteca Naţională?

– Sunt portretele acad. Mihai Cimpoi, mediculuipoet Ion Cuzuioc, compozitorului poet ConstantinRusnac şi editorului scriitor Anatol Vidraşcu. Le voidărui şi pe acestea Bibliotecii Naţionale. În plus, nudemult am avut o înţelegere să întocmim împreunăcu scriitorul bucovinean Arcadie Suceveanu, actualulpreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova, o listăde 20 de scriitori, cărora le voi face portretele.

– Va trebui să inauguraţi o altă Galerie de portreteale scriitorilor şi la Uniunea Scriitorilor?

– Să­mi dea Dumnezeu sănătate şi inspiraţie şivom vedea unde vor fi plasate, mai întâi să le vădpictate. După cum v­aţi convins, din lucrări mai ales,am sentimente deosebite faţă de satul natal şi pentruacesta mă gândesc să las o galerie de tablouri, mainoi şi mai vechi…

– Planuri grandioase, cred că se cer împlinitela aniversarea a 75 de ani. Expoziţia de la AlianţaFranceză a fost o mică repetiţie în acest sens?

– Expoziţia realizată cu sprijinul directoruluiadjunct al Alianţei Franceze, Adrian Cibotaru, esteun mic început al expoziţiei aniversare, pe care mi­odoresc amplă şi cu multe lucrări inedite. Domnia Sae un adevărat prieten al artiştilor plastici. Am făcutcunoştinţă când îl ajutam pe colegul meu VasileDohotaru să pregătească o expoziţie personală şimi­a propus şi mie. Am expus de mai multe ori, chiardacă e un spaţiu mic, are un miracol deosebit cândo parte din lucrări se reflectă pe tavanul din sticlă,făcut parcă anume pentru acest scop.

– Apropo, cum reuşiţi să vă impuneţi ambasadelorşi reprezentanţelor străine la Chişinău?

– Nu eu mă impun, mă impun lucrările mele,care sunt pe placul acestora. Înainte de a fi expuse,reprezentanţii ambasadelor vin în atelier, văd toatelucrările, deseori singuri le selectează, fie pe viu,fie după Catalog şi doar după un riguros, aş puteaspune, concurs, se decide expunerea lor. Este unmare ajutor pentru noi, pictorii, pentru că plata pentruexpunerea în afară e costisitoare. Chiar şi la noi înChişinău, la MoldExpo, nu prea expun pictorii noştridin aceeaşi cauză.

– Să vă întreb dacă aveţi lucrări personalepreferate, fie rămase în suflet, după trecerea lorîn posesia altora, fie în colecţia de acasă?

– Puteţi să nu mă întrebaţi, pentru că răspunsule banal, cred că şi firesc pentru majoritatea artiştilor:toţi copiii spirituali ne sunt dragi.

– Şi, în final, o ultimă întrebare: care cuvinte­cheiecaracterizează personalitatea dumneavoastră?

– Avid de cunoaştere şi de noi experimente, vatraşi covorul în prim­plan. Acum mă aflu la etapa meade aur, în compoziţii folosesc mai multe materialedecât cele tradiţionale. Vă invit la expoziţia personalădespre care am discutat mai sus, unde aceste lucrărivor fi prezentate. Sper să o realizez cu succes.

– Pentru aceasta vă doresc şi în continuare multăinspiraţie, transpiraţie, lucrări frumoase şi prindereacu ochii a visurilor de creaţie.

De vorbă cu pictorul Gheorghe OpreaRaia ROGAC

(Urmare de la pag. 32)

Artistul îşi împarte biografia în două etape: până la 40 de ani,cu inerentele greşeli ale căutării de sine, şi după 40 de ani, cândmărturiseşte cu deplină sinceritate: Rămâne un mister pentru mine planul

pe care Creatorul mi l­a sorocit, permiţându­mi, abia la această vârstă, să vădPiatra de hotar. Am simţit cum legăturile mele ancestrale cu vatra străbună,pământul care mă poartă, arta populară, au irupt, s­au revoltat şi mi­au datrevelaţia impresionismului francez, căruia i­am fost fidel şi care, în comparaţiecu acestea, este frivol. Ca un fiu rătăcitor, mi­am întors privirea spre o brazdăde pământ şi am realizat care îmi este rostul; cu sfială am căutat spre un covor

vechi, de peste o sută de ani şi am aflat ce înseamnă permanenţa; evlavios,am îngenuncheat lângă bătrâna vatră părintească şi am retrăit naşterea meaşi a neamului din care vin şi la care ţin. Pământul ce ne dă viaţă şi ne primeştela sânu­i când suntem osteniţi de lume; covorul ţesut de artistul anonim; vatra –simbol al unui întreg univers spiritual – toate m­au ajutat să­mi doresc a descifraalte sensuri, mai profunde, cu ajutorul culorilor pe care le aştern pe pânză. Şiacum mă aflu pe un drum fără sfârşit, tânjesc după cunoaşterea unor orizonturinoi, având însă certitudinea identităţii mele. Redescoperirea culorii îţi oferă altevalenţe după ce treci Piatra de hotar. Pentru artistul plastic Gheorghe OpreaPiatra de hotar semnifică Vatra – un alt simbol – element la fel de des întâlnitîn creaţia artistică ca şi elementele covorului naţional.

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020 31

Ars longa...

Gheorghe OpreaS­a născut la 13 martie 1946,

în comuna Târnova, judeţulEdineţ, R. Moldova. Este

absolvent al Şcolii de Arte I.E. Repin(1974) din Chişinău, actualmenteColegiul de Arte Plastice A.Plămădeală, şi licenţiat al Univer­sităţii Pedagogice de Stat IonCreangă (1989), Facultatea deArte Plastice, ambele instituţiidin Chişinău.

Concomitent cu debutul artisticîn 1975, prin expunerea lucrăriiNatură statică în cadrul ExpoziţieiNaţionale cu genericul TinereţeaŢării, în Sala Centrală de Expoziţii

a Direcţiei Panoramelor şi Expoziţi­ilor de Artă din capitala RSSM(desfăşurată în localul CatedraleiNaşterea Domnului din Chişinău,transformată de comunişti înSCEDPEA), tânărul creator esteangajat din 1974 în calitate decolaborator ştiinţific în Sala Centralăde Expoziţii a Muzeului Naţionalde Artă a Moldovei; tot aici, dupăun deceniu, va deţine pentru altetrei decenii funcţia de şef alDepartamentului Expoziţii.

Din 1975, aproape anual areexpoziţii personale la Centrul Expo­ziţional Constantin Brâncuşi, MuzeulNaţional de Artă, precum şi înnumeroase săli de bibliotecă, muzee,teatre, primărie, la Casa LimbiiRomâne, la Uniunea Scriitorilor ş.a.din Chişinău şi nu numai. În mai multe rânduri a avut expoziţii personale înAustria, Bulgaria, România. Este reprezentativă prezenţa lucrărilor artistuluişi în cadrul expoziţiilor de grup, atât în R. Moldova, cât şi la SaloaneleMoldovei din Bacău, Iaşi, Bârlad din România, din Ungaria, Olanda,Germania, Federaţia Rusă etc.

O parte dintre lucrările sale se află în colecţii publice şi private dinR. Moldova, România, Austria, Grecia, Bulgaria, Federaţia Rusă, Israelşi alte ţări. Activează în tabere de creaţie din R. Moldova, Austria, Bulgaria,Federaţia Rusă.

Pe parcursul bogatei şi fructuoasei activităţi de creaţie s­a bucuratde mai multe premii prestigioase, cum ar fi Premiul I al MinisteruluiCulturii din România la Saloanele Moldovei, ediţia a X­a, PremiulCorneliu Baba, Medalia Sf. Luca la Concursul Naţional de ArtăN. Tonitza din Bârlad ş.a. Deţine Titlul Onorific de Maestru în artă.

Lucrările artistului plastic Gheorghe Oprea fac parte dincategoria celor de şevalet şi a celor monumental­decorative.Genurile abordate sunt peisaje, compoziţii, natură statică,

grafică, acuarelă şi portrete. După cum afirmă dr. în studiul artelorVictoria Rocaciuc, toate genurile şi subiectele abordate de cătreartist se unesc într­o concepţie plastică originală, formată peparcursul carierei sale de creaţie, cu etape de trecere de la abordărirealiste la cele abstracte. Şi, viceversa, adăugăm noi. Acelaşi criticde artă conchide că pictorul aparţine acelei pleiade de artişti care,deşi şi­au făcut studiile în perioada sovietică, au promovat prin

creaţia lor specificul naţionalromânesc. Însuşi autorullucrărilor de artă mărturiseşte:arta trebuie să fie naţională,pentru că pictorii care s­aunăscut în sânul unui poporştiu mai bine tradiţiile lui, simtmai bine coloritul pământului,îi cunosc limba, istoria.

La baza creaţiei oprenese află covorul naţional şi cera­mica, elementele cărora pot fidescoperite şi redescoperiteaproape în toate lucrările,indiferent de genul sau tehnicade realizare. Mereu în căutare

de imagini rustice originale, completeazălucrările şi cu alte simboluri precumpoarta, scara, vatra, ulciorul, farfuria,cana, căruţa etc. în formule realiste,moderne sau abstracte, unele din eleintitulându­se chiar astfel, bunăoară,lucrările: Vatră, Poartă, Pridvor,Vatrăbisericească, Între vatalii, Praguri,Zimbru, Pământ, Bucătărie, Columna,Între Cer şi Pământ, Sărbătoarea hornu­lui, Cămară, Formele căldurii, Ungherultrecutului, Aşteptări, Ţesătorii ş.a.

Pictorul Gheorghe Oprea deţineo colecţie de tablouri ale scri­itorilor, într­o viziune inedită.

De fapt, colecţia, cuprinzând 32 delucrări,a fost

dăruită Bibliotecii Naţionale VasileAlecsandri şi este expusă în sala cu acelaşinume pentru toţi cititorii. Şi în unele dinaceste lucrări pictorul strecoară o serie deelemente din covorul naţional, de exemplu,în Portretul poetului Ion Hadârcă.

(Continuare la pag. 31)

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 3 (112) Martie 2020

Număr ilustrat cu lucrări de Gheorghe Oprea.

Ars longa...

Horia BĂDESCU – scriitor, Cluj­Napoca Victor RAVINI – scriitor, Franţa Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG – scriitor, Spania Dragoş VAIDA – prof. univ., Bucureşti Theodor CODREANU – scriitor, Huşi Florin HORVATH – scriitor, ezoterist, Zalău Constantin LUPEANU – scriitor, ambasador, Bucureşti Dan ANGHELESCU – scriitor, Bucureşti Ilie POPA – prof. univ., Piteşti Radu HOMESCU – prof. univ., diplomat, Bucureşti Eufrosina OTLĂCAN – prof. univ., Bucureşti Filofteia PALLY – istoric, Piteşti

Dana TĂUTU SCHLOMIUK – prof. univ., Canada Olimpia POPESCU – profesor, Ploieşti Liliana ARON – lector. univ., Piteşti Aureliu GOCI – scriitor, Bucureşti Ion C. ŞTEFAN – scriitor, Bucureşti Tudor NEDELCEA – scriitor, Craiova Nicolae MELINESCU – publicist, Bucureşti Florian COPCEA – scriitor, Drobeta Turnu­Severin Ion PĂTRAŞCU – diplomat, Bucureşti Elis RÂPEANU – scriitor, Bucureşti Dan D. FARCAŞ – scriitor, Bucureşti Mircea OPRIŢĂ – scriitor, Cluj­Napoca Raia ROGAC – scriitor, Chişinău

Semnează în acest număr

32 32 pag. - 5 lei

cy

mk