Oglinda oarba Gellu Naum

-- suprarealismul --

Incadrandu-se in estetica avangardei, mai precis in normele impuse de suprarealism, poezia “Oglinda oarba” ambiguizeaza sensurile, iar absenta oricarei punctuatii face dificila sarcina lectorului care trebuie sa rationalizeze irationalul discursului poetic.

Citind poezia lui G. Naum se observa ca acesta nu cauta zonele luminoase ale materiei, ci obscuritatea surda, “cealalta” fata a lucrurilor., cenusiul, nesemnificativul. Semnele banalitatii cotidiene capatata, astfel, semnificatiei proliferate, poezia suprarealista fiind asa cum o numeste Eugen Simion “o tehnica a asocierii infinite”.

Poetul suprarealist rastoarna in mod consecvent sensul normal al relatiilor dintre lucruri, arunca in aer conventionalul asociatiilor, iar aspectul acesta nu se intampla sub impulsul “dicteului automatic” asa cum se obisnuia in dadaism, ci din dorinta de a naste o retorica a legaturilor inedite, nu imposibila insa de decodificat .

Inca din incipit se observa aceasta distorsionare a lumii ordonate dupa tipare obisnuite, inlocuind realitatea cu o alta noua, coordonata dupa alte principii. Astefel se stabilesc doua planuri care coexista dar, care inca nu comunica realmente, elementul ce se interpune intre ele fiind “oglinda oarba”. Cele doua planuri sunt: realitatea ce apartine altora si suprarealitatea ce apartie eului liric.

Inca din prima strofa, eul liric se afla in pozitia celui care incearca sa cuprinda in elemente descriptive suprarealitatea din care face parte, ca un fel de calauzitor in aceasta lume creata datorita insomniei. Patrunderea in aceasta lume nu se poate face decat renuntand la prejudecati, sau de ce nu, in planul oniric sau al inconstinetului. (“adevarul ultim e cel al inconstientului” – Eduard Husserl – “fenomenologia trancedentala”)

In incipitul poeziei se introduce o interschimbare intre logica recunoscuta a realitatii, si o alta logica posibila probabil doar in domeniul literaturii: “Firul de sange care-mi iese din buzunar/ Firul de lana care imi iese din ochi”. Interschimbarea propune un transfer vital catrea universul imaterial , ideea fiind sugerata de metafora “firul de sange”. De asemenea printr-o desirare a “firului de lana” lumea realitatii isi pierde rand pe rand consistenta. Astfel, este surprinsa o cosmogeneza a suprarealitatii care isi gaseste un punct tangential in escathologia realitatii. Suprarealitatea este construita dupa alte tipare ce par a-si revendica esenta din “paradisuri artificiale” ale simbolismului:”firul de tutun care-mi iese din urechi”(simbolismul = punctul de initiere a modernismului). “Firul de flacari” devine in acest context o marturie a noii starii pe si-o asuma eul liric.

Odata cu a doua strofa se incearca o explicare a noii dimensiuni din perspectiva celui ramas ancorat in realitate:”Tu poti crede ca urechile mele fumeaza”. Noua realitate creaza uimire:”Dar oamenii au ramas tintuiti in mijlocul strazii”. Ca intr-un desen, toata realitatea s-a condensat intr-un stop-cadru, iar metafora “negrului” care-l invadeaza poarta cu sine semnele disolutiei.

Responsabila de nasterea suprarealitatii este insomnia care capata valoare primordiala. Dublu epitet care marcheaza atributele insomniei “de creta si de argila” sugereaza efemeritatea dar si fragilitatea ei, dar si flexibilitatea. Eul liric pare a cunoaste ca noua stare nu are durabilitate.

Comparatia aparent paradoxala “insomnia ... ca golul unei usi” sugereaza universul nou ce se lasa explorat si, prin urmare cunoscut. Astefel, in conditia inedita, eul liric isi asuma actul voluntar de a reevalua functia “memoriei”. Teoretic, ea e cea care mai poate realiza conexiunea intre cele doua lumi, dar actul de reflexie nu se mai produce deoarece “oglinda oarba”. Transcenderea nu se poate decat unidirectional, de la

realitate catre suprarealitate. De aceea eul liric devine el insusi un calauzitor pentru lector, un alt Vergiliu care ii dezvaluie lui Dante lumea lui Hades.Cunoasterea presupune si de data aceasta o metamorfozare a dionisiacului in apolinic ; cele patru simturi primordiale ale realitatii isi transfera functia care o lume a rationalizarii irationalului. Asadar, metafora “ferestrei” ramane o invitatie de patrundere in suprarealitate, ceea ce presupune o acceptare unei noi sensibilitati “vrreau sa ma mirosi ca pe un arbore” acceptare ce pare sa insemne un saltevolutiv, “vreau sa ma pipai ca pe o scara”. Ultima metafora, “a turnului”, pune in lumina motivul “axis mundi”, deoarece turnul poate fi punctul de sustinere al suparealitatii, al careu martor unic este eul liric.Ambiguitatea ramane totusi principalul coordonatordin tesatura textuala a poeziei.