Castelul Peleș- Brașov

Castelul Peleș este un palat din Sinaia, construit între 1873 și 1914. Fostă reședință de vară a regilor României, în prezent este muzeu.

Istoria

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regilor României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României

(1866 - 1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii

decoratori J. D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.

Castelul Peleș este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin

valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de a doua jumătăți a

secolului al XIX-lea.

Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia în luna august a acelui an,

rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Pe vremea aceea, Sinaia era un mic sat de munte, numit Podul

Neagului. Domnitorul hotărăște construirea unui castel într-un loc retras și pitoresc: Piatra Arsă. Câțiva ani mai târziu, în

1872, el cumpără terenul (1000 de pogoane), iar lucrările încep în 1873, sub conducerea arhitecților Johannes

Schultz, Carol Benesch și Karel Liman. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale

naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren.

Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le-au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp,

domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările. În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt

îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l-a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar

așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu

Austro Ungaria. Dar, ulterior, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul a ajuns să fie amplasat chiar în inima

țării.

Peleșul a căpătat apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea

aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s-au ținut importante întruniri politice, cum au

fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s-a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai

începuse) și 1925.

Castelul a găzduit multe personalități ale vremii, scriitori, muzicieni, dar și regi și regine. Cea mai importantă vizită a

fost aceea a bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o mulțime de fotografii cu acel

prilej, fiind impresionat de frumusețea și bogăția castelului. În 1906 se aștepta o nouă vizită a împăratului, cu ocazia

sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Cu acest prilej a fost amenajat la castel apartamentul imperial, însă

vizita lui Franz Joseph nu a mai avut loc.

Chiar după inaugurarea sa din 1883, Peleșul va mai suferi modificări, extinzându-se mereu. La forma actuală se

ajunge abia în 1914 (anul morții regelui Carol I). Castelul are 160 de camere și mai multe intrări și scări interioare. Turnul

central măsoară nu mai puțin de 66 de metri înălțime. Pe lângă Peleșul propriu-zis, în zonă au mai fost înălțate încă două

construcții mai mici, Pelișorul și Foișorul.

Peleșul are și o sală de teatru, cu o mică scenă și 60 de locuri, plus loja regală. Castelul avea dotări foarte moderne

pentru epoca în care a fost construit. De exemplu, plafonul de sticlă al holului de onoare este mobil, putând fi acționat de un

motor electric. Încă din 1883, castelul are încălzire centrală. Pe lângă castel au fost construite Pelișorul, Corpul de Gardă,

Economatul, Casa de Vânătoare Foișor, Grajdurile, Uzina Electrică și Vila Șipot.

Muzeul Castelul a fost declarat muzeu în 1953. În ultimii ani ai regimului comunist, între 1975 - 1990, Nicolae Ceaușescu a

ordonat închiderea domeniului pentru public. Singurele persoane acceptate în acest domeniu au fost cele de întreținere,

militare și personalul de pază. Întreaga zonă a fost declarată o zonă de interes protocolar.

Cele mai importante săli de vizitat sunt:

Holul de Onoare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete. Plafonul mobil din

sticlă, acționat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriză pentru vizitatorii

regelui, care puteau să admire seninul cerului în nopțile de vară. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea

lui Karel Liman.

Biblioteca regală îi atrage în special pe cei pasionați de cărți rare, având coperți din piele și gravate cu litere de aur.

Chiar și pentru cei mai puțin familiarizați cu universul cărților, există un punct de atracție: ușa secretă, o cale de acces

în spatele unui raft cu cărți, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.

Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 - 1906, adăpostesc peste 4000 de piese europene și orientale din

secolele XIV - XVII. Cele mai prețioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI - XVII și o armură completă

pentru cal și cavaler, unică în România.

Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorința reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de

la maharajahul de Kapurtala.

Sala Florentină, denumită și Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari

candelabre și decorațiunile în stilul neorenașterii italiene.

Sala Maură este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano-maure, cu o fântână din

marmură de Carrara, copie după o piesa din Cairo.

Sala de teatru are 60 de locuri și loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV-lea.

La etajul I se află Sala de Concerte, amenajată în 1906, în care se găsesc un clavecin executat la Anvers în 1621, un

pian cu coadă verticală Bluthner și o orgă Rieger cu două claviaturi.

Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef I, invitat

la aniversarea a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I.

Localizarea

Castelul Peleș este situat în Sinaia, pe Valea Prahovei, (la 44 km de Brașov și la 122 km de București), pe drumul

european E60 (DN1). Pe calea ferată există numeroase trenuri care pleacă din Ploiești sau Brașov cu destinația Sinaia.

De curând când a fost deschis publicului un tur extins care cuprinde atât etajul I, cât și mansarda I și II. Așa încât

rămâne un singur etaj (de altfel și ultimul) nedeschis publicului, etaj care servește drept loc pentru depozitarea diferitelor

obiecte, tablouri, etc. Ghidajul este disponibil în cinci limbi străine.

Castelul Bran

Istorie

Bran de Ludwig Rohbock

Un document emis de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382) la 17 noiembrie 1377 în Zvolen confirmă sașilor din Scaunul

Brașovului (totaque communitas Saxonum sedis Brassouiensis) dreptul de a ridica, conform promisiunii, pe cheltuiala și cu

meșterii lor, o nouă cetate de piatră la Bran (promiserunt novum castrum in lapide Tydrici edificare). Cu această ocazie,

regele promite brașovenilor că, dacă Țara Românească va ajunge "în mâinile noastre", atunci vama va fi mutată de

la Rucăr (Ruffa Arbor) la Bran. Referința din textul documentului din 1377 cu privire la o "nouă cetate de piatră", permite

deducția că fortificația de piatră, ce urma să fie edificată pe acest loc, a fost precedată de o întăritură de graniță mai veche.

Această cetate, probabil din lemn, a fost ridicată de cavalerii teutoni între 1211-1225. Ea este atribuită

magistrului Theodorikus. În secolul al XIII-lea, teritoriul cetății Bran a fost supus jurisdicției comitatului regal de Alba Iulia.

În anul 1395, Sigismund de Luxemburg, împărat german și rege al Ungariei, a folosit castelul Bran ca bază strategică

pentru o incursiune în Țara Românească, în urma căreia l-a îndepărtat pe voievodul Vlad Uzurpatorul, rivalul lui Mircea cel

Bătrân, vasalul său.

Bran în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

În 1407, Sigismund îi acordă lui Mircea stăpânirea castelelor Bran (fără domeniul aferent) și Bologa. Branul rămâne

sub autoritatea Țării Românești până în 1419.

În anul 1427, castelul Bran a trecut din proprietatea scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care a finanțat

lucrările de fortificare și de extindere. În 1498, cetatea Branului a fost închiriată de regalitatea maghiară către Scaunul

Brașovului.

În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de

contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa

preferată, principesa Ileana, căsătorită cu un membru al fostei familii imperiale de Habsburg. După 1948, Castelul Bran a

fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român. Castelul a fost deschis vizitelor publice începând cu 1956, fiind

amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987, a intrat în restaurare, lucrare finalizată în linii mari în 1993. Castelul

se redeschide ca muzeu și reintră în circuitul turistic.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de

Habsburg. Cu toate acestea, statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra tranzitoriu și în următorii trei ani.

La data de 1 iunie 2009, castelul intră pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana: Arhiducele Dominic de

Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer.

Prezent

Castelul Bran se situează la mai puțin de 30 km de Brașov, pe șoseaua ce pornește din vechiul cartier Bartolomeu și

leagă Brașovul de Câmpulung. Castelul Bran este construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic.

În prezent, în muzeul de patru etaje sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde,

de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului si Casa Principesa Ileana.

În anul 2000, Castelul Bran a fost revendicat de Arhiducele Dominic de Habsburg și de surorile sale, Maria

Magdalena Holzhausen și Elisabeth Sandhofer, moștenitorii principesei Ileana, de la care castelul fusese în 1948 trecut în

proprietatea statului.

În luna mai 2006, aceștia au devenit proprietarii castelului și ai domeniului aferent, în urma unei decizii

guvernamentale de retrocedare.

Statul român a păstrat administrarea castelului pentru încă 3 ani, până în 18 mai 2009. Înaintea retrocedării,

Ministerul Culturii a dispus mutarea colecțiilor aparținând statului român de la Castelul Bran la Vama Medievală. Pentru a

putea redeschide muzeul, familia de Habsburg a remobilat castelul cu obiecte din colecția personală. Redeschiderea

oficială muzeului s-a realizat la 1 iunie 2009.

Sibiu (în germană Hermannstadt, în maghiară Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai

mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiul este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o

populație de 147.245 locuitori conform recensământului din 2011. Stațiunea de iarnă Păltiniș se află la 37 km distanță de

centrul municipiului, iar lacul glaciar Bâlea se află la aproximativ 100 km distanță de oraș.

Municipiul Sibiu a reprezentat și reprezintă unul dintre cele mai importante și înfloritoare orașe din Transilvania, fiind

unul dintre principalele centre ale coloniștilor sași stabiliți în zonă. Orașul a fost capitală a Transilvaniei între anii 1692-1791

și 1849-1865. A cunoscut în ultimii ani o renaștere economică și culturală semnificativă. Sibiul este în prezent unul dintre

orașele cu cel mai mare nivel de investiții străine din România. În anul 2007 a fost Capitala Culturală Europeană, împreună

cu orașul Luxemburg.

Geografie

Municipiul Sibiu este situat în partea de sud a Transilvaniei, în Depresiunea Sibiului, străbătută de Râul Cibin.

Municipiul Sibiu este unul din cele mai importante orașe din Transilvania cu un remarcabil potențial de dezvoltare

economică, avantajat și de poziționarea sa pe Coridorul IV Paneuropean și beneficiind de un modern Aeroport

Internațional. Localitatea se situează la 45°47' latitudine nordică și 24°05' longitudine estică. Altitudinea fața de nivelul mării

variază între 415 m în Orașul de Jos și 431 m în Orașul de Sus. Orașul se află în zona temperat-continentală, cu influențe

termice datorate zonei depresionare și a munților care îl înconjoară la sud și sud-vest. Media anuală a precipitațiilor este de

662 mm cu valori minime în luna februarie (26,7 mm) și maxime în iunie (113 mm). Temperatura medie anuală este de 8,9

grade Celsius. Cu cei 147.245 de locuitori permanenți (2011) și 30.000 de locuitori temporari, în special studenți, Sibiul este

cel mai mare oraș din județ. Comunitatea locală este alcătuită din grupuri etnice diverse. Marea majoritate a populației este

reprezentată de români (94%) care conviețuiesc cu germanii, descendenți ai coloniștilor saxoni care au emigrat în secolul

al XII-lea din zona Luxemburg, Lorena, Alsacia. Lor li se alătură unguri, romi și o foarte puțin numeroasă comunitate

evreiască, cu toții contribuind prin influențe culturale specifice la viața orașului. Aceeași diversitate caracterizează și viața

religioasă. Alături de ortodocși, la Sibiu își practică liber credința reformați, romano-catolici, greco-catolici și evanghelici-

luterani. Structura socială a orașului este bazată pe o experiența de viața istorică și multiculturală, diversitatea locuitorilor

săi, aparținând diferitelor grupuri etnice, generații și stiluri de viață, dând orașului o aură specială.

Turism

În anul 2007 Sibiul a fost Capitală Europeană a Culturii împreună cu orașul Luxemburg. Sibiul și împrejurimile sale

sunt una din cele mai vizitate zone din România. Centrul istoric este unul dintre cele mai bine păstrate locații istorice din

țară. Multe din zidurile și sistemele de fortificații sunt menținute într-o stare foarte bună. Centrul istoric este în proces de a fi

înscris în lista patrimoniului UNESCO. În Sibiu se găsesc muzee care cuprind colecții de artă, pictură, arte decorative,

antropologie, istorie, arheologie, istoria tehnologiei și științe naturale.

Orașul se află aproape de Munții Făgărașului – o destinație importantă pentru drumeții – și de stațiunea Păltiniș – o

destinație pentru sporturile de iarnă. În zonă sunt multe biserici fortificate construite de coloniștii sași.

Lacul Vidraru Lacul Vidraru este un lac de acumulare creat în anul 1965 de Barajul Vidraru în județul Argeș, pe râul Argeș, pentru

producția de energie electrică, irigații și prevenirea inundațiilor. De asemenea, lacul și instalațiile adiacente sunt folosite

pentru recreere, turism și sporturi.

Situat între Munții Frunții și Masivul Ghițu, lacul adună apele râurilor Capra, Buda și ale câtorva afluenți direcți (Râul

Doamnei, Cernatul și Vâlsanul, Topologul, râul Valea lui Stan și Limpedea), cu un debit total de cca 5,5 m3/s. Suprafața

totală a lacului este de 893 ha, lungimea de 10,3 km, lățimea maximă de 2,2 km în zona Valea Lupului – Călugărița și o

circumferință de 28 km. Adâncimea maximă a apei este de 155 m lângă barajul curbat înalt de 166 m, cu o lungime

la coronament de 307 metri. Volumul apei este de 465 milioane. Nivelul normal de retenție este de 830,00 metri

deasupra nivelului mării.

Construirea barajului Vidraru a durat cinci ani și jumătate începând în anul 1960. Pentru această realizare au fost

necesare 42 km de tunel subteran, au fost excavate 1.768.000 de m3 de rocă, din care aproximativ 1 milion în subteran, s-

au turnat 930.000 m3 de beton din care 400.000 de m

3 în subteran și, de asemenea, au fost instalate 6300 de tone de

echipament electromecanic .La data de finalizare aceasta s-a situat, măsurat la înălțime, aproximativ pe locul 8

în Europa și pe locul al 20-lea în lume .Pe Barajul Vidraru se poate practica sportul extrem de Bungee jumping. Într-un an

hidrologic mediu, uzina de energie hidroelectrică Vidraru amplasată subteran poate produce energie electrică de

aproximativ 400 GWh. Ea are o capacitate instalată de 220 MW.

De la orașul Curtea de Argeș venind spre DN1 (comuna Cărțișoară, SB), drumul care trece prin față uzinei

hidroenergetice Vidraru, pe baraj, urmat prin dreapta lacului Vidraru este spectaculosul Transfăgărășan (DN7C).

Lacul Sfânta Ana (în maghiară Szent-Anna tó) este singurul lac vulcanic din România. Este situat în masivul

Ciomatu din județul Harghita, pe stânga râului Olt, în apropiere de stațiunea Tușnad. Lacul este așezat pe fundul craterului

unui vulcan stins, denumit Ciomatu Mare (în maghiară Nagy-Csomád), din masivul vulcanic Puciosu, locul celei mai

recente erupții vulcanice în Carpați și în Europa de Est, care a avut loc acum câteva zeci de mii de ani (probabil mai recent

de acum 42.000 ani). Lacul Sfânta Ana se află la o altitudine de 946 m.

De formă aproape circulară, similar cu o paletă de pictor, are o lungime de 620 m și o lățime maximă de 460 m, o

suprafață de 19,50 ha și o adâncime maximă de 7 m. Lacul își completează apele numai din precipitații, neavând izvoare.

Puritatea apei se apropie de aceea a apei distilate, cu numai 0,0029 ml minerale. Capacitatea trofică redusă a apei lacului

se datorează și emanațiilor mofetice prin fundul lacului și prin pereții craterului. Turiștii veniți la lacul Sfânta Ana nu au

nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă,

oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea.

Localnicii știu că "Dacă emanațiile din fisuri pișcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită,

tocmai potrivită pentru drumeții". Fenomenul are o explicație științifică. În munte se desfășoară încă o activitate post-

vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul

de carbon și sulful, urcă spre suprafață și inundă fisurile cu un miros înțepător, semn că vine ploaia.

Lacul Sfânta Ana este o rezervație complexă naturală, geologică, floristică și faunistică, fiind legat de Băile

Tușnad prin poteci turistice. Lângă lac se află o capelă romano-catolică cu hramul Sfintei Ana.

Coloana Infinită este o sculptură a sculptorului român Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental

din Târgu Jiu, compus din Coloana Infinită, Poarta sărutului și Masa tăcerii concepute și executate de acesta. Inaugurată

la 27 octombrie 1938, coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 16 moduli octaedrici suprapuși, respectiv

având la extremitățile inferioară și superioară câte o jumătate de modul. Modulii erau numiți „mărgele” de către autorul lor,

Brâncuși. Sculptura este o stilizare a coloanelor funerare specifice sudului României. Denumirea originală era „Coloana

recunoștinței fără sfârșit” și a fost dedicată soldaților români din Primul Război Mondial căzuți în 1916 în luptele de pe

malul Jiului.

Coloana a fost turnată în fontă în septembrie 1937 la Atelierele Centrale din Petroșani (ACP). Șeful proiectului a fost

inginerul Ștefan Georgescu-Gorgan, proiectul de execuție și calculele au fost făcute de inginerul Nicolae Hasnaș, execuția

stâlpului central a fost coordonată de maistrul-șef Ion Romoșan iar execuția modelului în lemn al mărgelelor a fost făcută

de maistrul tâmplar Carol Flisec în colaborare directă cu Brâncuși, care sosise de la Paris special pentru a supraveghea

turnarea coloanei.

Elementele componente ale coloanei sunt următoarele:

Nucleul metalic din țeavă pătrată cu latura de 42 cm, este asamblat din trei tronsoane cu lungimea de 8,93 m, 10 m și

9,4 m. Fundația din beton, ajunge la adâncimea de 5m, cu o formă de trunchi de piramidă, cu baza mare de 4,5 , orientată

în jos. Așa zisa țeava pătrata care formează nucleul metalic este realizata din patru profile de cornier cu aripi egale

poziționate astfel încât sa formeze un pătrat. Țeava pătrata astfel formata este căptușita, prin nituire, atât pe interior cat si

pe exterior cu tabla groasa de 20 cm. Cele trei tronsoane se asamblează unul in prelungirea celuilalt cu ajutorul unor

șuruburi si piulițe. Numărul niturilor folosite la căptușire este de ordinul miilor, aceste nituri fiind montate la un pas de 10 cm

fiecare nit fata de celalalt nit.

Râpa Roșie

Râpa Roșie este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervație geologică și

floristică), cu o suprafață de 10 ha, situată în județul Alba, pe teritoriul administrativ al orașului Sebeș, la cca 4 km nord de

acesta. Rezervația complexă Râpa Roșie cuprinde formațiuni specifice de eroziune și șiroire care dau peisajului un aspect

impozant, precum și o floră particulară, cu multe elemente rare și endemice. Are o suprafață de circa 10 ha și este situată

în extremitatea sud-vestică a Podișului Secașelor, pe malul drept al Secașului Mare, la circa 4 km de orașul Sebeș. Vizibilă

de la mare distanță, Râpa Roșie se întinde pe o lungime de 800 m și are înălțimi ce variază între 50 și 125 m (300 - 425 m

altitudine absolută). Un perete imens, aproape vertical, cu aspectul unei orgi uriașe, lasă impresia unui monument ancestral

ruinat. Ciudatele coloane și piramide etajate, separate de ravene, formează un microrelief pe care geografii îl numesc

„badlands” (pământuri rele). Termenul, de origine engleză, a fost folosit pentru prima dată în Dakota de Sud (Statele Unite),

unde acest relief este bine dezvoltat.

Formațiunea s-a format prin eroziunea produsă de un torent în depozitele sedimentare de vârstă miocen inferioară

(după unii geologi, oligocenă) constituite cu precădere din alternanțe de argile roșii cu gresii cenușii și roșii, ce se

dezagregă ușor în nisipuri. Apar, de asemenea, intercalații de microconglomerate, care în urma spălării liantului argilos se

transformă în pietrișuri și argile, ce se acumulează la baza versantului.

Apele de șiroire au săpat cute adânci, dând naștere unor superbe coloane numite ,„piramide coafate”. La baza versantului,

torenții au clădit conuri de dejecție, care își modifică aspectul și dimensiunile în urma ploilor mai abundente. Datorită pantei

mari și a lipsei vegetației, apa de șiroire, prăbușirile și alunecările au creat un relief aparte, reprezentat prin turnuri, coloane,

obeliscuri, contraforturi și piramide de pământ, care împreună cu culoarea roșie și violacee îi dau un aspect impresionant.

În cuprinsul acestei dantelării de forme, pe brânele înierbate sau în albia torentului s-au păstrat o serie de plante

interesante și rare.

Astfel, pe terenurile alunecate din est dăinuiește garoafa endemică Dianthus serotinus, var demissorum, iar în

vâlcelele de la poale se găsește un ochi de stepă cu Salvia nutans, Salvia transsilvanica, precum și exemplare rare de

stejar pufos (Quercus pubescens). Pe brâne și pe versanții domoli din partea superioară apare specia endemică Onosma

heterophyllum cu Agropyron cristatum, rare în Transilvania. Pe tăpșanul și colinele din vest, sub râpă, se păstrează

asociația Caricetum humilis – Brachypodium pinnatum transsilvanicum și Staticetosum tataricae cu Centaurea

atropurpurea și multe elemente de stepă caldă sudică. Păduricea din fața râpei este o asociație Acereto-Tilietum medio-

transsilvanicum și adăpostește feriga mediteraneană Asplenium adiantum-nigrum și arbustul Cotoneaster integerrimus.

Mănăstirea Sâmbăta este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Sâmbăta de Sus, județul Brașov.

Mănăstirea Sâmbăta, cunoscută și sub denumirea Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, este un

așezământ monahal de călugări. Inițial, a avut o biserică de lemn având dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul

Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 1696 - 1707 s-a construit o

biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de

zugravii Ionașcu și Pană. Mănăstirea a fost dărâmată cu tunul de generalul habsburgic Preiss în 1785, în timpul

răzmerițelor religioase din Ardeal.

Mitropolitul Nicolae Bălan a început restaurarea bisericii în anul 1926, iar sfințirea a fost făcută în 1946, în timpul

lui Mihai I, Regele Românilor, al cărui portret îl putem vedea pictat în interiorul bisericii, Regele Mihai I, fiind un al doilea

ctitor al mănăstirii.

În primii ani ai comunismului din România, portretul regelui fusese acoperit cu un strat de var, devenind invizibil,

întrucât se dorea ștergerea oricăror referiri la monarhia română silită să se exileze în Lumea Liberă. Portretul Regelui Mihai

I este din nou vizibil începând din primii ani după accederea la putere a lui Nicolae Ceaușescu.

Mănăstirea Cozia Mănăstirea Cozia este un complex monahal medieval, situat în orașul Călimănești, pe malul râului Olt. Este o ctitorie

a domnului Mircea cel Bătrân, extinsă și renovată de-a lungul istoriei sale multiseculare.

Paul de Alep, în jurnalul călătoriei sale în Țara Românească între 21 august 1656 - 13 octombrie 1658 scria despre

Cozia: „În limba lor înțelesul numelui acestei mănăstiri, Cozia este „fortăreață de pământ din pricina nenumăraților munți din

această țară”.[1]

Mănăstirea Cozia, în ansamblul ei, este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul

de clasificare cod LMI VL-II-a-A-09697.

Mănăstirea Cozia a constituit de-a lungul timpului un puternic focar de cultură românească. Prin hrisoavele domnești

din 28 martie 1415,18 martie 1419, 16 iunie 1436 și 17 aprilie 1448 se atestează că aici funcționa o școală mănăstirească

încă din 1415. Primul dascăl a fost părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Logofătul Filos, logofăt al marelui voievod Mircea

cel Bătrân a compus versuri și imnuri religioase, el fiind considerat poet român.

Mardarie Cozianul a alcătuit la 1696 Lexiconul slavo-român, necesar școlii. Despre funcționarea școlii pomenește

la 12 mai 1772 și Arhimandritul Ghenadie, care a venit la Cozia „din mică copilărie, unde am învățat și carte”. Nu departe

de Cozia, la Jiblea, (azi cartier al orașului Călimănești) exista în secolul al XVIII-lea o școală sătească, condusă de Barbu,

elev al școlii mănăstirești.

Transfăgărășanul (oficial numerotat DN7C) este o cale rutieră de circulație din România, care începe în comuna

Bascov, județul Argeș de lângă orașul Pitești, în direcția orașului Curtea de Argeș și se termină la intersecția cu

drumul DN1 între Sibiu și Brașov, în apropierea comunei Cârțișoara, cu o lungime de 151 km, traversând pe axa nord-sud

Munții Făgăraș. Porțiunea de la barajul Vidraru până la Cârțișoara traversează un teren montan la altitudini mari și a fost

construită în perioada 1970–1974, pe o lungime de aproximativ 91 km.

Până la construirea barajului și lacului de acumulare Vidraru, în 1965, de-a lungul căruia DN7C se desfășoară pe

aproape 20 km, a existat un drum de pământ și o linie de mocăniță ce lega comuna Căpățâneni de vechiul sat Cumpăna

(astăzi acoperit de ape, în apropierea căruia s-a construit actuala cabană Cumpăna).

Traseu:

*Partea de Nord a Transfăgărășanului*

Drumul Național 7C (DN7C), supranumit Transfăgărășan (de la prefixul „trans-” + Făgăraș) leagă regiunea istorică

a Munteniei cu Transilvania, străbătând Munții Făgăraș, cea mai înaltă grupă montană din România, făcând parte

din Carpații Meridionali. Este un drum asfaltat, ajungând în apropierea tunelului de lângă Lacul Bâlea la altitudinea de

2042 m. Astfel, Transfăgărășanul se situează pe locul al doilea ca altitudine în clasamentul șoselelor alpine din România,

după Transalpina (DN67C) din Munții Parâng, care urcă până la 2145 m.

Drumul pornește din șoseaua națională DN7, în comuna Bascov de lângă Pitești și urcă valea râului Argeș, trecând prin

orașul Curtea de Argeș. La nord de oraș, drumul trece prin fața hidrocentralei Vidraru, amplasată subteran în masivul

Cetățuia. De aici, în apropierea cetății Poenari, drumul urcă pe serpentine și viaducte, trecând prin trei tunele mai scurte, și

ajunge pe Barajul Vidraru, care, cu ai lui 307 m, leagă Munții Pleașa și Vidraru. Trecând barajul, drumul continuă în partea

stângă de-a lungul lacului Vidraru până la coada acestuia. În continuare, drumul începe să urce urmând cursul văii râului

Capra până la ajungerea în golul alpin, lângă Cabana Capra; după o serie de serpentine, trecând prin dreptul Cascadei

Capra, ajunge până la intrarea sudică a tunelului Capra-Bâlea, care trece pe sub creasta Munților Făgăraș, între vârfurile

Iezerul Caprei (2414 m) și Paltinul (2398 m). Tunelul acesta este cel mai lung tunel rutier din România, având o lungime de

887 m, cu o înălțime de 4,4 m, o lățime de 6 m și un trotuar cu o lățime de 1 m, fiind iluminat electric și ventilat natural.

În partea nordică a drumului, Transfăgărășanul trece prin rezervația naturală Golul Alpin al Munților Făgăraș între

Podragu - Suru și Valea Bâlii, pe lângă lacul glaciar Bâlea, după care urmează o coborâre abruptă în serpentine,

străbătând căldarea glaciară, pe o lungime de 13 km. Apoi, drumul trece prin apropierea cascadei Bâlea, o cascadă în

trepte de aproximativ 68 m, cea mai mare de acest fel în România, aflată la altitudinea de aproximativ 1230 m.d.M.,

ajungând apoi la Cabana Bâlea Cascadă. De acolo până la intersecția cu DN1 (drumul european E68), în apropierea

comunei Cârțișoara, mai sunt 21 km.

Lacul Roșu (local cunoscut și sub numele de Lacul Ghilcoș) este un lac de baraj natural format în 1837, la

poalele Muntelui Hășmașul Mare, în apropierea Cheilor Bicazului, la distanța de 26 km de Gheorgheni, în județul

Harghita. La ultimele măsurători, efectuate în anul 1987, dimensiunile acestuia sunt: lacul se întinde pe un perimetru

de 2.830 m, aria este de 114.676 m² și volumul apei care se acumulează este de 587.503 m³. Lacul s-a format la

altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat predominant subalpin.

Localizare

Lacul Roșu se situează între Suhardul Mic, Suhardul Mare din partea nordică, Munții Podu Calului din partea

sud-vestică, Munții Licaș și Munții Kis-Havas din partea nord-vestică, Csíki-Bükk din partea nord-estică și Muntele

Ucigaș din partea estică. Lacul este alimentat de patru pâraie mari și încă 12 cursuri de apă temporară, dintre care

cele mai importante sunt: Verescheul (Roșul), Licoșul, Suhardul, Oii, Ucigașul.

Turism

Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de extenuare fizică și

psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8°C, peste media de 6°C a depresiunilor

intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile

pitorești oferă condiții excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii

1900, tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice

a acestei zone.

Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în

satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la

numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel

Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record

pentru acea vreme.

De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre

puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În

anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă

o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului

este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări

ce au dat construcției o mare strălucire.

Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având

codul de clasificare SV-II-a-A-05675. De asemenea, lăcașul de cult este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

Din punct de vedere geografic, mănăstirea este situată la sud de orașul Gura Humorului din județul Suceava,

pe valea râului Voroneț.

Pictura:

Pictura interioară a bisericii datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare, anul 1496.

În scenele din altar și din naos artistul a urmărit să redea îndeosebi sensul teologal al imaginilor, realizând

un ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de monumentalitate. Printre aceste picturi de interior atrag

atenția mai ales: Cina cea de Taină, Împărtășirea Apostolilor,Spălarea picioarelor (in altar), Ciclul

patimilor și tabloul votiv al domnitorului Ștefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voronețului, datând din timpul domniei lui Petru Rareș, este realizată la un înalt

nivel artistic, fiind socotită drept cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Figurile biblice din

aceste fresce exterioare sunt apropiate de viață, însuflețite, firești. Frescele se disting prin coloritul lor viu,

apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul, prin compoziția larg

desfășurată a diferitelor scene. Fațada de vest, cu impresionanta scenă a Judecații de Apoi, este alcătuită

compozițional pe patru registre. În partea superioară se află Dumnezeu Tatăl, registrul al doilea cuprinde

scena Deisis, încadrată de apostoli așezați pe scaune. De la picioarele Mântuitorului pornește un râu de foc

în care păcătoșii își află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în forma

unui porumbel, Sfânta Evanghelie și Protopărinții neamului românesc - având spre nord un grup de

credincioși călăuziți de Sfântul Apostol Pavel, iar spre sud grupurile de necredincioși care primesc dojana

lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare cumpăna care cântărește faptele bune și pe cele rele,

lupta dintre îngeri și demoni pentru suflete; în zona de nord raiul, iar în cea de sud iadul.

O notă caracteristică a acestor fresce o constituie și bogata imaginație creatoare a realizatorilor ei,

care introduc în compoziție elemente folclorice (spre exemplu arhanghelii care suflă din buciume,

instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii rețin atenția jilțurile și stranele din secolul al

XVI-lea (printre altele un jilț domnesc, o adevărată capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul

mitropolitului Grigore Roșca, din pridvor, mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos.