Ob de a da. Excepţie la regulă. Prin excepţie de la această regulă, obligaţia de a da are o anumită existenţă în timp în următoarele situaţii:

a) când convenţia se referă la bunuri de gen (când, între momentul acordului de voinţă şi momentul transmiterii dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o anumită perioadă de timp);

b) când convenţia priveşte bunuri certe, dar părţile au convenit ca dreptul de proprietate să se transmită la o dată ulterioară încheierii acesteia;

c) când convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);d) când convenţia priveşte un lucru care nu aparţine înstrăinătorului, caz în care transmiterea dreptului de

proprietate operează după ce înstrăinătorul însuşi a dobândit proprietatea bunului respectiv; e) când convenţia priveşte un drept real imobiliar, supus regimului cărţii funciare în privinţa înstrăinării, caz în

care intabularea în cartea funciară fiind o condiţie ad validitatem (de existenţă) a contractului de înstrăinare, transmi-terea dreptului de proprietate nu operează pe data când părţile încheie convenţia, ci pe data intabulării dreptului în cartea funciară;

f) când prin lege sau alte acte normative se stabileşte că dreptul de proprietate, sau un alt drept real, se transmite ulterior încheierii convenţiei.

Ceea ce caracterizează obligaţia de a da este, aşa cum s-a subliniat deja, faptul că, ea constă într-o prestaţie pozitivă abstractă; priveşte, de principiu, constituirea sau strămutarea unui drept real cu privire la un bun, ca o conse-cinţă a exprimării consimţământului părţilor cu prilejul încheierii unui contract1, şi nu ca urmare a unei acţiuni concrete.

. Asemănări. Cele două obligaţii (obligaţia de a nu face şi obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere unui drept absolut) sunt obligaţii negative în sensul că impun subiectelor de drept o abstenţiune:

- în cazul obligaţiei de a nu face - abstenţiunea de la a săvârşi ceva, pentru că aşa s-a obligat prin convenţie subiectul pasiv; şi

- în cazul obligaţiei generale şi negative - abstenţiunea de la a săvârşi acte sau fapte prin care s-ar aduce atingere unui drept absolut.. Deosebiri. Între cele două obligaţii există o serie de deosebiri, între care:

a) obligaţia generală şi negativă îşi are izvorul în dispoziţiile legale care reglementează drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile reale, pe când, obligaţia de a nu face îşi are izvorul în convenţie;

b) obligaţia generală şi negativă în privinţa respectării dreptului absolut, nu este lăsată la latitudinea unui subiect de drept, în timp ce asumarea obligaţiei de a nu face depinde numai de subiectul de drept;

c) titularii obligaţiei generale şi negative sunt toţi ceilalţi, subiecte nedeterminate, consideraţi astfel - „toţi ceilalţi” în raport cu titularul dreptului absolut, în timp ce, în cazul obligaţiei de a nu face, cel obligat este subiect pasiv determinat (cel ce s-a angajat la această abstenţiune);

d) obligaţia generală şi negativă este o obligaţie corelativă dreptului absolut, în timp ce, obligaţia de a nu face este corelativă unui drept de creanţă ca drept relativ;

e) obligaţia de a nu face se naşte şi se consideră în legătură cu un singur raport juridic (raportul juridic de obligaţie), în timp ce obligaţia generală şi negativă primeşte considerare în cazul unui anume raport juridic, înainte de încălcare, iar, după încălcare, consecinţele acesteia primesc considerare în cadrul altui raport juridic care, de data aceasta, este un raport juridic de obligaţie:

- raportul juridic iniţial este raportul în temeiul căruia titularul dreptului absolut pretinde şi toţi ceilalţi - subiecte pasive nedeterminate - sunt obligate să nu înfrângă dreptul absolut;

- raportul juridic născut în urma încălcării obligaţiei generale şi negative, este:1. un raport juridic nou, intervenit între titularul dreptului încălcat - de data aceasta în calitate de creditor - şi cel

ce a încălcat obligaţia respectivă - de data aceasta subiect pasiv determinat având, deci, calitatea de debitor; de asemenea, conţinutul noului raport este altul: el constă în prerogativa conferită titularului dreptului absolut de a pretinde repararea consecinţelor juridice care decurg din încălcarea obligaţiei generale şi negative şi în obligaţia corelativă de a repara prejudiciul produs; şi,

2. este un raport juridic de obligaţie, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.Art 1674

Componente. Ca element al structurii obligaţiei civile, conţinutul acesteia se clădeşte pe următoarele componente:a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective civile dobândite de

creditorul raportului juridic de obligaţie prin şi înlăuntrul acestui raport. Dreptul subiectiv civil al creditorului constă în facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde subiectului pasiv (debitorului) să săvârşească anumite acţiuni (prestaţii pozitive - a da, a face - sau să se abţină de la săvârşirea a ceva - a nu face); şi,

b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului, obligaţii care incumbă debitorului şi care constau în îndatorirea juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a se abţine de la a săvârşi ceva şi care, în măsura în care nu este executată de bună voie, poate fi1 adusă la îndeplinire cu ajutorul forţei coercitive a statului.

În doctrină2 s-a arătat că acest conţinut al raportului obligaţional poate fi :- subiectiv , atunci când este stabilit prin voinţa părţilor (în situaţia raporturilor obligaţionale născute din acte

juridice), sau

1

2

- obiectiv, atunci când este stabilit de legea imperativă (raporturile obligaţionale născute din fapte juridice cauzatoare de prejudicii).

De asemenea, s-a mai arătat3 că: „latura activă a raportului de obligaţii este alcătuită din drepturi de creanţă, iar latura pasivă din obligaţiile personale sau îndatoririle corelative.

Drepturile de creanţă formează una din cele două categorii de drepturi civile patrimoniale. Cealaltă categorie o constituie drepturile reale. Între drepturile de creanţă şi drepturile reale pot fi decelate mai multe deosebiri4.Cea mai importantă deosebire constă în modul lor de exercitare şi realizare5. Drepturile de creanţă se realizează mediat sau mijlocit (numai printr-o anumită activitate, atitudine sau comportament al debitorului), iar drepturile reale sunt drepturi cu exercitare sau realizare directă, nemijlocită.

În conţinutul raporturilor de obligaţii mai pot exista în unele cazuri şi drepturi din categoria aşa-ziselor drepturi potestative6. Dreptul potestativ este puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situaţie juridică preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică prin voinţa sa unilaterală. Exercitarea unui asemenea drept se obiectivează într-un act juridic unilateral. Dintre drepturile potestative care ar putea fi întâlnite în conţinutul unui raport juridic de obligaţii fac parte: dreptul de a alege între o obligaţie alternativă, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, dreptul de a revoca o ofertă de a contracta etc.

Îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanţă, după natura prestaţiilor pe care trebuie să le execute, sunt de trei feluri: a da, a face şi a nu face.

Aşadar, doctrina7, pornind de la iniţiativa victimei în executarea contractului, concluzionează că obligaţiile contractuale de securitate sunt de mijloace sau de rezultat în funcţie de faptul dacă participarea victimei se află sau nu printre circumstanţele evenimentului care a avut ca urmare vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale.

. Importanţa acestei clasificări. Clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale rezultă, în primul rând, din faptul că reciprocitatea obligaţiilor în contractele sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă anumite reguli specifice, proprii, reguli care nu funcţionează în contractele unilaterale şi anume:

a) o parte nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia, dacă ea nu şi-a executat-o pe a sa; aceasta din urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii contractului (exceptio non adimpleti contractus);

b) partea, care si-a executat obligaţia sau dovedeşte că este gata să şi-o execute, poate cere rezoluţiunea contractului, dacă cealaltă parte refuză să execute obligaţia la care este ţinută prin contract;

c) dacă obligaţia nu poate fi executată datorită forţei majore8, cealaltă parte este liberată de obligaţia sa, pentru că riscul contractual îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).

Clasificarea prezintă importanţă şi dintr-un alt punct de vedere: înscrisul, ce constată contractul sinalagmatic cerut a fi făcut în formă scrisă, se va întocmi în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrarii sunt. Este ceea ce se cheamă „formula multiplului exemplar”, care face ca înscrisul să aibă forţa probantă a unui înscris sub formă privată.9

Această cerinţă nu este pretinsă şi la contractele unilaterale, în schimb, dacă obiectul acestora priveşte sume de bani sau bunuri fungibile, se pretinde formula „bun şi aprobat pentru”.10

Pe de altă parte, această clasificare prezintă importanţă şi din următoarele puncte de vedere:a) răspunderea debitorului se apreciază mai sever în contractele cu titlu oneros. Debitorul este în genere ţinut de

garanţie contra evicţiunii prin fapta terţilor numai în contractele oneroase;b) viciul erorii la contractele cu titlu gratuit prezintă însemnătate deosebită şi duce întotdeauna la anularea lor;c) acţiunea pauliană sau revocatorie poate fi promovată mai uşor la contractele cu titlu gratuit (reclamantul-

cre11ditor nu este ţinut să facă dovada complicităţii terţului achizitor la fraudarea debitorului);

3 Idem, p. 15-16.4 V. Stoica, „Drept civil. Drepturile reale principale”, vol.I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 99-112.5 V. Stoica, op. cit., p. 103-112.6 V. Stoica, „Drepturi patrimoniale atipice”, în Dreptul nr. 3/2003, p. 55-58.7 B. Stark, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 431; L. Pop. I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit, p. 33-34.8 Art.1634 C. civ., privind imposibilitatea fortuită de executare.9 Art. 1179 C. civ. anterior şi art. 275 C. pr. civ.10 Art. 1180 C. civ. anterior şi art. 275 C. pr. civ.11

d) legea impune condiţii speciale în privinţa contractelor cu titlu gratuit, referitor la capacitatea 12părţilor, cerând uneori forma solemnă (exemplu, contractul de donaţie13);

e) actele cu titlu gratuit săvârşite în considerarea celui gratificat sunt prin excelenţă acte intuitu personae. În actele cu titlu oneros, persoana celui ce participă la act este, de regulă, indiferentă;14

f) orice înstrăinare cu titlu gratuit trebuie să figureze în mod fictiv în masa patrimoniului dispunătorului, pentru a se putea calcula cotitatea disponibilă şi rezerva, pe când în cazul înstrăinărilor cu titlu oneros nu există această obligaţie de raportare;

g) în cazul contractelor gratuite prin esenţa lor, modificarea contractului prin solicitarea unei contraprestaţii în schimbul avantajului patrimonial procurat, conduce la modificarea însăşi a naturii juridice a actului, care va primi o altă calificare juridică şi se supune dispoziţiilor legale noii categorii de acte juridice în care a fost inclus.15

Din definiţia ce o comportă principiul libertăţii contractuale şi din modul în care acesta este reglementat în textele citate, rezultă următoarele idei:

a) subiectele de drept civil pot încheia contracte;b) puterea lor este ţărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv şi bunele moravuri;c) libertatea, în această privinţă, trebuie privită şi din perspectiva unei alternative: subiectele de drept civil pot să

încheie sau pot să nu încheie contracte16;d) principiul are o reglementare expresă;e) fundamentul principiului libertăţii contractelor rezidă în ideea potrivit căreia legea recunoaşte voinţei

subiectului de drept puterea generatoare de efecte juridice; f) principiul libertăţii contractelor este ţărmurit de următoarele limite:- normele juridice imperative;- bunele moravuri;

. Comparaţie între eroarea asumată şi eroarea de drept, în cazul dispoziţiilor legale previzibile şi accesibile. Între cele două instituţii există o asemănare evidentă, prin faptul că, în ambele situaţii, legea sancţionează lipsa de prevedere, de informare, superficialitatea în raporturile contractuale.

În concret, situaţia descrisă de criteriul obiectiv prevăzut de art.1209 C. civ., respectiv posibilitatea de prevedere a riscului de eroare cu privire la un element contractual, este aproape identică cu situaţia descrisă de art. 1208 alin. 2 C. civ., aceea a necunoaşterii unor dispoziţii legale previzibile si accesibile. În fapt, în ambele situaţii, este sancţionată culpa părţii contractante, care a manifestat o superficialitate în legătură cu aprecierea unor elemente contractuale determinante, în dauna falsei reprezentări cu privire la realitatea contractuală a aceleiaşi părţi. Prin aceste instituţii nou create, legiutorul înţelege să creeze premisele pentru responsabilizarea persoanei care încheie un contract şi să sporească stabilitatea contractuala, în dauna consimţământului viciat.

. Eroarea comună şi invincibilă. Potrivit dispoziţiilor art. 17 C. civ., “(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. (2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel care s-a aflat în eroare, aceleşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu. (3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă. (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.”

. Eroarea de calcul (art. 1210 C. civ). Conform Codului civil „simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia din părţi.”

Din simpla lecturare a acestui articol se disting două tipuri de eroare: eroarea de calcul propriu-zisă, adică eroarea de calcul matematic, pe baza unor date corecte, şi eroarea asupra cantităţii, care constă în falsa reprezentare a realităţii cu privire la datele aritmetice sau formulele matematice aflate la baza calculului. Aceasta din urmă poate duce la anularea contractului, dacă este esenţială.

12 Codul civil anterior prevedea anumite incapacităţi speciale, atât în privinţa dispunătorului, cât şi în privinţa celor care beneficiaza de liberalităţi. De asemeni, legea precizează că

actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitete de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nici prin reprezentantul legal, nici cu autorizarea

prealabilă a ocrotitorului desemnat potrivit legii (art. 988 C. civ, art. 990 C. civ.).

13 Art. 1011 C. civ.: ,,donaţia se încheie prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute”; art.1014 C. civ.:  „Sub sancţiunea nulităţii absolute, promisiunea de donaţie este supusă

formei autentice,,

14 D. Cosma, Teoria gnerală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 39.

15 I. Dogaru, coordonator, Drept civil, Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 509.

16 A se vedea Dec. nr. 831/1989 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 64.

Eroarea de calcul (inclusiv erori de limbaj tehnic, de ortografie, de expresii străine, de măsurare a volumelor şi suprafeţelor17) nu dă dreptul persoanei aflate în eroare la anularea contractului, soluţia propusă de legiuitor fiind aceea a rectificării.

Per a contrario, dacă eroarea de calcul se referă la o cantitate prevăzută în contract şi dacă aceasta a fost esenţială pentru formarea consimţământului părţii, în sensul încheierii contractului, persoana aflată în eroare poate cere anularea contractului.

Simplul fapt că una dintre părţi s-a aflat într-o eroare, care să se circumscrie dispoziţiilor art. 1207 alin. 2 C. civ., nu este suficient pentru anularea contractului.

C. Comparaţie între viciile de consimţământ

. Asemănări. Între viciile de consimţământ există unele asemănări:a) toate viciile de consimţământ conduc către (şi atrag) sancţiunea nulităţii relative;

b) viciile de consimţământ nu se prezumă; cel ce le invocă trebuie să le dovedească, dovada putând fi făcută cu orice mijloc de probă;

c) toate viciile există şi primesc considerare în raport cu momentul încheierii actului; la nivel structural, în cazul erorii, al dolului şi al violenţei, poate fi indentificat un element intern, subiectiv;d) în cazul contractelor bilaterale, pentru niciunul din vicii nu se cere a fi comun tuturor părţilor;e) eroarea, dolul şi violenţa au un caracter “universal”, putând afecta, în principiu, “orice operaţiune juridică,

indiferent de numărul de voinţe care concură la naşterea acesteia sau de conţinutul său concret”18.

. Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:a) în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului, violenţei şi leziunii faţă de cazul erorii care,

având un pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;b) câmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decât cel al erorii care se rezumă la substanţa

obiectului19 şi calitatea sau identitatea persoanei, sau al leziunii unde acţiunea priveşte numai actele bilaterale;c) unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:- în cazul erorii20 - cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;- în cazul dolului - eroarea să provină de la cealaltă parte;- în cazul violenţei - aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă; - în cazul leziunii - capacitatea este circumstanţiată;d) există deosebiri şi în privinţa sancţiunii:- în cazul dolului şi violenţei, ca urmare a considerării lor juridice ca fapte ilicite, acţiunea în anulabilitate poate fi

însoţită de acţiunea în despăgubiri;- în cazul erorii, datorită caracterului său spontan, este posibilă numai acţiunea în anulabilitate;

17 O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., p. 218.18 P. Vasilescu, op.cit., p. 355.19T. B., dec. nr. 1564/1996, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, p. 45. Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa exprimată în actul juridic.Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă) un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca lipsit de consimţământ şi, ca atare, nul absolut.20 T. B., dec. nr. 499/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura All Beck, 1998, p. 2. Potrivit art. 954 alin. 2 C. civ., „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”. Caracterul determinant al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia. Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui motiv de anulare a actului. Cu privire la constatarea nulităţii absolute a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare pentru eroare asupra naturii actului juridic (error in negotio), a se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în domeniul dreptului civil şi procesual-civil (iulie-decembrie 1995), Dreptul nr. 9/1996, p. 102-103. În literatură s-a arătat că eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi voinţa (pretins convergentă) exprimată prin actul juridic (D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 155).

- în cazul leziunii21 pot fi antrenate consecinţe alternative: ori anularea contractului, ori reducerea unei prestaţii sau sporirea celeilalte.

Din analiza acestor texte de lege rezultă în mod clar că obiectul contractului este reprezentat de operaţiunea juridică convenită de părţi, iar obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care este ţinut debitorul acesteia, respectiv de a da, a face sau a nu face ceva concret ca efect al operaţiunii juridice pe care a încheiat-o. Se poate discuta, aşadar, de o autonomie relativă a categoriilor juridice în discuţie putând exista, aşa cum s-a remarcat, în literatura de specialitate, operaţii juridice interzise şi prestaţii licite sau operaţii juridice valabile şi prestaţii prohibite de lege.22

. Precizări cu privire la relaţia dintre obiectul contractului, obiectul raportului juridic civil şi obiectul prestaţiei. Cele trei noţiuni se află într-o strânsă legătură, legătură al cărei conţinut este dat de următoarele corelaţii:

- obiectul contractului este însăşi operaţia juridică convenită de părţi precum, vânzare-cumpărare, împrumut, locaţiune etc.;

- obligaţia ca îndatorire juridică nu trebuie confundată cu obiectul obligaţiei (prestaţia pozitivă sau negativă); - în cazul obligaţiei de a da, obligaţie constă în îndatorirea de a constitui sau transmite dreptul real, pe când,

obiectul constă chiar în însăşi transmiterea sau constituirea dreptului real;- în cazul obligaţiei de a face, obligaţia constă în îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori a

întreprinde orice altă acţiune, pe când obiectul constă în executarea însăşi, prestarea însăşi, întreprinderea acţiunii;- în cazul obligaţiei negative de a nu face, obligaţia constă în îndatorirea de abstenţiune a debitorului de la ceea

ce, altfel, ar fi putut face, în timp ce obiectul obligaţiei constă în însăşi abţinerea efectivă; - dacă acţiunea se referă la un lucru, lucrul, însuşi este considerat obiectul prestaţiei; a distinge între obiectul contractului, obiectul obligaţiei şi obiectul prestaţiei prezintă nu numai importanţă

teoretică, cât mai ales una practică. În context, distincţia ne conduce la concluzia:- obiectul actului juridic civil este însăşi operaţia juridică prin care părţile au convenit; - obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă sau negativă la care se obligă părţile; - obiectul prestaţiei constă în: constituirea sau transmiterea de drepturi reale (a da); executarea de lucrări,

prestarea de servicii ori întreprinderea unor alte acţiuni (a face); abţinerea de la ceea ce subiectul ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat în acest sens (a nu face).

Pentru unii autori, calificarea juridică a obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă poate fi privită ca o obligaţie de mijloace, în timp ce, pentru alţii, ca o obligaţie de rezultat. Ne raliem23 opiniei care prezintă această obligaţie drept una de rezultat, întrucât fiecare parte este ţinută să negocieze în limitele acordului. Părţile acordului de negociere sunt obligate să răspundă contractual pentru următoarele: întreruperea negocierilor fără nici un motiv, în caz de refuz de începere a negocierii, de continuare a negocierii sau de propuneri în cadrul negocierii.

Responsabilitatea24 eşecului negocierilor va fi stabilită doar în anumite circumstanţe particulare, vinovăţia constând în întreruperea bruscă a negocierilor ce se puteau finaliza cu încheierea contractului. O astfel de răspundere este una contractuală, iar prejudiciul suferit va cuprinde doar acoperirea cheltuielilor făcute pentru negociere şi studii prealabile, nu şi pentru pierderea oportunităţii de a încheia contractul sau pentru pagubele indirecte suferite.

. Excepţia de la principiul irevocabilităţii ofertei: revocarea. Deşi regula este că oferta este irevocabilă, legea prevede totuşi anumite situaţii în care oferta poate fi retrasă şi anume :

1) în cazul ofertei fără termen, dacă oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului prevăzut de art. 1186 alin. 2 C. civ. şi care determină încheierea contractului;

2) în situaţia în care oferta este făcută unei persoane care nu este prezentă şi aceasta nu este acceptată într-un termen rezonabil ce se apreciază în funcţie de împrejurările concrete:

- revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta;

- revocarea ofertei fără termen adresată unei persoane absente25 nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului sau faptului care determina încheierea contractului.26

21 T.S., s.c., dec. nr. 1985/1975, C.D., p. 74. 22 E. Safta-Romano, Drept civil.Obligaţiile. Curs teoretic şi practic, Ed. Neuron, Focşani, 1994, p. 48.

23 L. Pop, Tratat de drept civil: Obligaţiile, vol. 2, Contractul,Bucureşti, Ed. Universul juridic, 2009, p. 211.

24 Internet, Dorin Cimil, în articolul Importanta negocierii contractelor.

25 Art. 1193 alin. 2 C. civ.26 Art. 1186 alin. 2 C. civ.: „De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al

În situaţia în care revocarea are loc înainte de expirarea termenului rezonabil pentru acceptare, ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat.

. Efecte. Oferta de a contracta este un act unilateral de voinţă care, în privinţa efectelor juridice, comportă următoarele precizări:

a) nu produce nici un efect, dacă nu a ajuns la destinatar;b) poate fi revocată, dacă nu a ajuns încă la destinatar, fără a produce consecinţe pentru ofertant;c) dacă, însă, destinatarul a luat cunoştinţă de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi revocată;d) dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea termenului, iar dacă procedează

altfel, suportă consecinţele ce decurg din nerespectarea obligaţiei de a aştepta până la împlinirea termenului;e) dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aştepte timpul util (termen rezonabil) pentru a primi

răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare şi timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la ofertant;

f) dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta, sau devine incapabil după această dată, oferta devine caducă (nu mai produce nici un efect) numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun. Oferta devine caducă şi în situaţia în care destinatarul o refuză, precum şi în situaţia în care acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă de termen, într-un termen rezonabil.

. Forţa obligatorie a ofertei27 trebuie privită în raport de persoanele cărora le este adresată.Dacă ea este adresată unei persoane prezente, care se afla în acelasi loc cu ofertantul  şi nu s-a prevăzut un termen

înăuntrul căruia ar urma să fie acceptată, oferta obligă pe ofertant numai dacă a fost de îndată acceptată.  Dacă oferta prevede un termen, ofertantul este ţinut s-o menţina înăuntrul acestuia. Când oferta este adresată unei persoane absente, ofertantul este ţinut s-o menţină înăuntrul termenului, dacă oferta

este însoţită de termen, iar dacă nu s-a prevăzut un termen, ofertantul va trebui s-o menţină “un termen necesar schimbului propunerii şi acceptării, după natura contractului” .

Literatura juridică se pronunţă că timpul înăuntrul căruia ofertantul este ţinut de oferta sa trebuie să fie rezonabil, timp care este determinat conform uzanţelor.

Dacă oferta este adresată unei persoane aflate la depărtare, ea poate fi revocată până când a ajuns la destinatar, cu condiţia ca revocarea să ajungă înaintea ofertei.

Dacă oferta a avut termen şi destinatarul n-a acceptat-o, oferta devine caducă. În situaţia revocării ofertei de către ofertant înăuntrul termenului, va fi angajată răspunderea acestuia. . Comparaţie între oferta de a contracta şi promisiunea de contract. Oferta de a contracta nu se confundă cu

promisiunea de contract.Promisiunea de contract este acordul prealabil al părţilor, privind încheierea în viitor a unui contract. Promisiunea

de contract este, deci, un contract28 care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege şi să cuprindă toate elementele esenţiale ale viitorului contract.

Între aceste instituţii juridice există următoarele deosebiri:a) oferta de a contracta este un act juridic unilateral (opera unei singure voinţe), pe când promisiunea de contract

este un act juridic bilateral (rodul a două sau mai multe voinţe), un contract;b) oferta de a contracta poate fi revocată cât timp nu a ajuns la destinatar, pe când promisiunea de contract, odată

făcută, nu mai poate fi revocată, ea stingându-se numai prin împlinirea termenului pentru care a fost sti pulată, ori prin pieirea lucrului la care se referea

. Comunicarea acceptării. Acceptarea trebuie să fie făcută în termenul prevăzut în ofertă, prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte împrejurări nu rezultă contrariul.29

Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar(art. 1192 C. civ).Acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu acceptarea.(art. 1199

C.civ).

. Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:a) acceptarea produce efecte numai în momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de

ea din motive care nu îi sunt imputabile ;

practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.”27 Site av. Ion Ionescu, articolul „Formarea contractelor”.28

29

b) acceptarea tardivă30 produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului ;

c) acceptarea facută în termen, dar ajunsă la ofertant dupa expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl inştiintează despre aceasta de îndata31;

d) acceptarea poate fi retrasă32 dacă retragerea ajunge la ofertant anterior ori concomitent cu acceptarea;e) revocarea acceptării produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia

cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

c) pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care părţile prevăd, că în cazul în care una dintre ele nu-şi execută obligaţiile sale, contractul se consideră desfiinţat de drept.

30. Mod de exprimare. Acceptarea poate fi: a) expresă, când se face în scris sau verbal; b) tacită, când se desprinde din acţiuni sau atitudini care pot fi interpretate astfel.De regulă, tăcerea? nu poate fi considerată un răspuns la oferta făcută. În împrejurări cu totul excepţionale, tăcerea

poate avea valoarea unei acceptări valabile (quid tacet consentire videtur), ceea ce se întâmplă în următoarele cazuri:- rezultă din lege? ;- din acordul părţilor (de ex : când prin antecontract părţile au convenit astfel); - din practicile statornicite între acestea ;- din uzanţe (când, potrivit obiceiului, tăcerea înseamnă acceptare);- alte împrejurări.

31În privinţa conţinutului său, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să fie clară şi conformă cu oferta (să aibă acelaşi obiect), fără modificări sau completări la oferta primită ;b) să fie neîndoielnică;c) să se facă de către persoana căreia i se adresează oferta, iar dacă oferta s-a adresat unor persoane nedeterminate

(ad incertam personam), ea poate fi făcută de către orice persoană;d) să se facă la termenul stipulat de ofertant (dacă oferta e făcută cu termen) sau în timp rezonabil (dacă oferta a

fost făcută fără termen); e) să se facă mai înainte ca oferta să fi devenit caducă prin moartea ofertantului, ori prin căderea lui în

incapacitate.f)să fie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.Răspunsul destinatarului nu constituie? acceptare, dar poate fi considerat, după împrejurari, contraofertă, în

următoarele situaţii :a) când cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite ;b) când nu respectă forma cerută anume de ofertant ;c) ajunge la ofertant după ce a devenit caducă.

32. Efecte acceptării. Referitor la efectele acceptării facem următoarele precizări:a) acceptarea produce efecte numai în momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de

ea din motive care nu îi sunt imputabile ;b) acceptarea tardivă? produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre

încheierea contractului ;c) acceptarea facută în termen, dar ajunsă la ofertant dupa expirarea termenului, din motive neimputabile

acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl inştiintează despre aceasta de îndata?;d) acceptarea poate fi retrasă? dacă retragerea ajunge la ofertant anterior ori concomitent cu acceptarea;e) revocarea acceptării produce efecte numai din momentul în care ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia

cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.C. Răspunderea rezultată din retragerea intempestivă a ofertei sau acceptării

. Ipoteză. Planurile pe care se vădeşte importanţa momentului încheierii contractului. Problema momentului încheierii contractului atrage în mod deosebit atenţia mai ales când această operaţie se realizează prin corespondenţă.

O serie de sisteme de drept lăsau problema formării contractelor, inclusiv pe cea a momentului în care acestea se consideră încheiate, pe seama codurilor comerciale?.

Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele puncte de vedere:- viciile de consimţământ se apreciază la acest moment;- capacitatea părţilor se apreciază la data încheierii contractului;- problema caducităţii se pune în legătură cu evenimente petrecute anterior acestui moment (se poate aprecia dacă

oferta a devenit caducă, în situaţia în care ofertantul moare între timp sau cade în incapacitate şi, tot astfel, dacă acceptantul moare sau devine incapabil înainte ca acceptarea să ajungă la ofertant); - revocarea tardivă a ofertei sau

d) pactul comisoriu de gradul IV este clauza contractuală prin care părţile prevăd, că în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se desfiinţează de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată

Rezoluţiunea unilaterală. Una dintre noutăţile introduse în actualul Cod civil şi prevăzută de art. 1552, rezoluţiunea unilaterală este un act juridic unilateral prin care desfiinţarea contractului operează de drept în favoarea creditorului obligaţiilor neexecutate. Este obligatoriu ca declaraţia de rezoluţiune să îmbrace forma scrisă, scopul acesteia fiind acela de a notifica debitorul cu privire la rezoluţiunea contractului, iar în privinţa conţinutului acesteia, părţile trebuie să precizeze în mod clar cuprinsul clauzei rezolutorii şi condiţiile în

În conformitate cu dispoziţiile art. 1552 alin.1 C. civ., distingem trei cazuri în care rezoluţiunea sau rezilierea pot să opereze automat, doar în temeiul unei declaraţii unilaterale:

- atunci când părţile au convenit astfel. Putem spune că avem de-a face cu un pact comisoriu prin intermediul căruia unul dintre contractanţi îi este recunoscut dreptul de a desfiinţa un contract pentru neexecutare, printr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune;

acceptării primeşte considerare (este calificată ca atare) în funcţie de momentul încheierii contractului;- dacă s-a făcut aceeaşi ofertă succesiv, către mai multe persoane, va fi considerat valabil contractul care s-a

încheiat primul;- din momentul încheierii contractului încep să curgă efectele juridice în vederea producerii cărora părţile şi-au

manifestat voinţa de a contracta;- la acest moment se apreciază preţul curent;- numai creditorii chirografari anteriori momentului încheierii unui contract fraudulos beneficiază de exerciţiul

acţiunii pauliene, nu şi cei posteriori acestui moment;- în raport de acest moment se soluţionează conflictele de legi în timp, etc.Teoria informaţiunii. Conform acestei teorii, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul a

luat efectiv cunoştinţă de acceptare. Într-adevăr, acesta este momentul când voinţele părţilor s-au unit (când s-a realizat acordul de voinţă al părţilor).

Acest sistem este acceptat în sistemul nostru de drept.Dacă este vorba de contracte solemne, contractul se consideră încheiat dacă sunt respectate condiţiile referitoare

la ofertă şi acceptare şi, evident, dacă sunt îndeplinite cerinţele legii în privinţa formei.

Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da naştere la confuzii.

A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:

- legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;

- legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;

- legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);

- legea este opera unui organ de stat - organul legislativ -, pe când contractul este opera părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;

- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.

Comparaţie între contract şi lege. Această paralelă o considerăm utilă datorită faptului că formularea sintetică a principiului pacta sunt servanda: „contractul este legea părţilor” ar putea da naştere la confuzii.

- când debitorul se află de drept în întârziere, situaţie în care creditorul are dreptul să emită direct o declaraţie de rezoluţiune care îşi va produce automat efectul de desfiinţare a contractului;

- când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârzire. Trebuie observat că în aceste ultime două cazuri, declaraţia unilaterală de rezoluţiune se face după ce iniţial, debitorul a fost pus în întârziere, fiind vorba astfel de un pact comisoriu cu notificare. Punerea în întarziere se prezintă ca o condiţie obligatorie şi prealabilă invocării oricăror altor remedii33.

În contractele cu executare succesivă, părţile pot stipula clauze de reziliere care să le permită, în mod unilateral, să pună executării contractului. Se pot astfel rezilia unilateral contractul de mandat, de închiriere, de depozit sau unele contracte privitoare la protecţia consumatorului, principalul avantaj al acestei instituţii fiind rapiditatea, limitarea prejudiciului şi evitarea inconvenientului promovării unei actiuni în justiţie.

Mai trebuie precizat faptul că declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul general de prescripţie prevăzut de lege, iar pentru a putea fi opozabilă terţilor aceasta trebuie înscrisă în cartea funciară sau în alte

A compara contractul cu legea înseamnă a sublinia următoarele mai importante deosebiri:

- legea conţine reguli de conduită generale, abstracte şi impersonale obligatorii pentru toţi subiecţii de drept civil, pe când contractul obligă numai părţile şi avânzii lor cauză;

- legea reglementează raportul juridic civil abstract, pe când contractul (specie a actului juridic civil) reglementează raportul juridic civil concret, adică legăturile în care părţile intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv;

- legea exprimă voinţa de stat, voinţa electoratului înfăţişată de organul legislativ, în timp ce contractul, fiind opera părţilor, încorporează voinţa părţilor (este fructul acesteia);

- legea este opera unui organ de stat - organul legislativ -, pe când contractul este opera părţilor, persoane fizice sau persoane juridice;

- contractul poate fi modificat prin voinţa părţilor, legea numai de către organul legislativ, cu respectarea unei proceduri anume.

Rezultă, aşadar că, în dreptul românesc, datorită previzibilităţii inflaţiei, sfera de aplicare a regulii „pacta sunt servanda” s-a extins prin cuprinderea şi a clauzelor contractuale pecuniare susceptibile de a fi prevăzute şi restrângându-se astfel, sfera excepţiei „rebus sic standibus”?.

Per a contrario, actualul Cod civil consacră în mod expres instituţia impreviziunii, instituţie ce permite adaptarea contractelor la noile realităţi economice şi monetare având ca finalitate refacerea echilibrului contractual, prin modificarea contractului sau chiar încetarea contractului dispusă de instanţă atunci când nu poate fi dispusă adaptarea sa.

Dreptul terţului beneficiar ia naştere direct în patrimoniul său, sub condiţie suspensivă, din momentul încheierii contractului dintre stipulant şi promitent; de aici decurg următoarele consecinţe:

- terţul beneficiar va fi la adăpost de pretenţiile moştenitorilor stipulantului şi de concursul creditorilor stipulantului, deoarece se consideră că dreptul său nu a făcut parte din patrimoniul stipulantului;

- în cazul în care terţul beneficiar a decedat înainte de a fi confirmat dreptul născut în favoarea sa, acest drept făcând parte din patrimoniul său se va transmite către proprii săi succesori;- terţul beneficiar are la îndemână o acţiune directă împotriva promitentului în vederea realizării dreptului său, putând chiar să pretindă despăgubiri de la acesta, dacă prin

registre publice. De asemenea, declaraţia de rezoluţiune, fiind un act juridic unilateral, nu poate fi revocată printr-o altă declaraţie unilaterală de voinţă, odată ajunsă la cunoştinţa debitorului devenind irevocabilă.34

Declaraţia unilaterală de rezoluţiune se prezintă sub forma unei clauze de dezicere prin care se acordă beneficiarului acesteia posibilitatea de a se retrage în mod unilateral din contractul pe care l-a incheiat 35. Astfel, această clauză înfrange principiul forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ. Având efectul unei „legi” a părţilor36, contractul se naşte valabil prin acordul liber de voinţă al părţilor (mutuus consensus) şi se desfiinţează tot prin manifestarea de voinţă a acestora (mutuus dissensus

Un aspect concret al acesteia îl regăsim în dispoziţiile art. 1545 C. civ. cu privire la arvuna penalizatoare cu clauză de dezicere ce reprezintă situaţia în care în contract se stipulează expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, iar cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau trebuie să restituie dublul celei primite, după caz. Clauza de dezicere se prezintă, aşadar, ca o posibilitate de renunţare, în mod unilateral, la

neexecutarea obligaţiei a fost prejudiciatCaracteristici. Rezoluţiunea, ca şi excepţia de neexecutare, este o instituţie prin care

se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract. Ea prezintă următoarele caracteristici:

a) în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, rezoluţiunea se întâlneşte exclusiv la contractele sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu);b) rezoluţiunea unui contract intervine numai în cazul în care neexecutarea obligaţiilor contractuale se datorează culpei debitorului

c) rezoluţiunea duce la desfiinţarea contractului cu restituirea prestaţiilor şi punerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia;

d) rezoluţiunea operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al declaraţiei unilaterale de rezoluţiune sau al pactelor comisorii;

e) are un caracter facultativ deoarece, creditorul poate solicita executarea silită a obligaţiei sau desfiinţarea contractului ( rezoluţiunea).

În concluzie, după modul de operare se poate distinge între rezoluţiunea judiciară, care se dispune la cerere, de instanţa de judecată, rezoluţiunea unilaterală, care operează prin declaraţia de rezoluţiune a părţii interesate şi rezoluţiunea de plin drept, care intervine în cazurile prevăzute de lege sau când părţile au convenit astfel, iar din punct de vedere al izvorului lor putem deosebi între rezoluţiunea legală şi rezoluţiunea convenţională.

Rezoluţiunea judiciară este rezoluţia care se pronunţă de instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a)una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia contractuală. În funcţie de neexecutarea obligaţiei - totală sau parţială - vom fi în prezenţa unei rezoluţiuni totale sau parţiale, după caz. Distincţia este necesară deoarece în cazul rezoluţiunii totale se produce restitutio in integrum, iar în cazul rezoluţiunii parţiale se produce partium restitutio.Dacă neexecutarea este parţială, instanţa de judecată va aprecia importanţa prestaţieie neexecutate şi va decide dacă dispune sau nu rezoluţiunea contractului;

b)neexecutarea obligaţiei se datorează culpei debitorului.Dacă partea care nu şi-a îndeplinit obligaţiile dovedeşte existenţa? unei cauze de forţă majoră sau a unui caz fortuit, instanţa nu va putea dispune rezoluţiunea, ci se vor aplica dispoziţiile referitoare

încheierea contractului sub sancţiunea pierderii arvunei date sau a restituirii acesteia. Aplicabilitatea acesteia se regăseşte, în special, în materia promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare (antecontracte).

Deosebit de arvuna penalizatoare cu clauza de dezicere, actualul Cod civil mai recunoaşte şi arvuna confirmatoare (art. 1544). În alineatul 1 se prevede că, dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare, arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.

Putem spune că arvuna are un rol de constrângere întrucât, dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia fără justificare, cealalaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului, reţinând arvuna. În situaţia în care neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluţiunea contractului şi poate cere dublul acesteia (art. 1544 alin. 2).

Efectul cominatoriu se prezintă sub forma pierderii arvunei date sau restituirea ei în cuantum dublu, în caz de culpă.

la suportarea riscului contractual conform principiului res perit debitor. Vinovăţia este o condiţie generală a răspunderii contractuale, astfel ca „debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”.(art. 1547 C. civ.);

c)rezoluţiunea a fost cerută de către partea care are interes să desfiinţeze contractul?

(ea nu operează de plin drept); d)rezoluţiunea se pronunţă de către instanţa de judecată;

e)acţiunea în rezoluţiune este, în ultimă instanţă, o acţiune în responsabilitate contractuală, ceea ce reclamă punerea în întârziere a debitoruluiAcordarea daunelor-interese. Partea care cere rezoluţiunea contractului poate cere şi daune-interese pentru prejudiciile ce le-a suferit datorită neexecutării culpabile a obligaţiei de către cealaltă parte.

. Rezoluţiunea convenţională. Codul civil reglementează rezoluţiunea convenţională prin intermediul articolelor 1552 si 1553, referindu-se la rezoluţiunea unilaterală şi la pactele comisorii.

Rezoluţiunea convenţională este rezoluţiunea stipulată de părţi în însăşi contractele ce le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă rezoluţiunea judiciară: pierderea de timp, cheltuielile mari etc.

Clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutare poartă denumirea de pacte comisorii. Utilitatea acestor pacte comisorii constă în înlăturarea sau limitarea intervenţiei instanţelor de judecată în desfiinţarea unui contract pentru cauză de neexecutare. Pentru a putea înţelege mai bine rezoluţiunea convenţională, se impune analiza acesteia sub aspectul pactelor comisorii.

. Pactele comisorii?. Noţiune. Grade. Clauza prin care se stipulează rezoluţia convenţională a contractului se numeşte pact comisoriu. Prin astfel de clauze, părţile, prin voinţa lor expresă înlocuiesc rezoluţiunea judiciară cu o clauza rezolutorie convenţionala

a) pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile prevăd că în cazul în care una dintre ele nu-şi execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează.

b) b) pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin ca, în cazul în care una dintre ele nu-şi va executa obligaţia, cealaltă parte este îndrituită să considere contractul ca desfiinţat

33 L. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 295.34 A se vedea art. 1554 alin. 4 C. civ.

Dreptul de denunţare unilaterală poate fi înserat de catre părţi în contract, producând efecte deosebite în funcţie de natura contractului. Dacă contractul este cu executare uno ictu, denunţarea sa poate avea loc atâta timp cât executarea nu a început (art. 1276 alin. 1).

În cazul contractului cu executare succesivă, beneficiul denunţării unilaterale are eficienţă numai dacă este respectat un termen de preaviz, chiar şi după începerea executării sale, însă aceasta nu va produce efecte asupra prestaţiilor executate sau aflate în curs de executare37.

Acest drept se prezintă ca un drept potestativ prin care i se conferă beneficiarului ca printr-o manifestare unilaterală de voinţă să dea naştere, să modifice sau să pună capat unei situaţii preexistente38.

Noţiune. Sediul acestei materii este reglementat de art. 1549-1554, completate cu dispoziţiile art. 1817, 1830 Cod civil.

Prin reziliere se înţelege „desfiinţarea judiciară (deci, la cererea unei părţi) sau convenţională a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă, în cazul în care nu se execută, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie, desfiinţare care produce efecte numai pentru viitor.”39

Desfiinţarea contractului prin reziliere poate avea loc prin convenţia părţilor sau pe cale unilaterală, prin manifestarea de voinţă a părţii interesate.

Diferenţierea faţă de rezoluţiune. Principalul criteriu de diferenţiere între rezoluţiune şi reziliere constă în faptul că rezoluţiunea se aplică în caz de neexecutare a unor contracte cu executare instantanee, în timp ce rezilierea se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă.

De aici rezultă şi principala deosebirea între rezoluţiune şi reziliere, care constă în faptul că, pe când rezolu ţiunea desfiinţează cu efect retroactiv contractul (ex tunc), rezilierea desface contractul numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru trecut. Altfel spus, momentul în care operează sancţiunea rezilierii este identic cu momentul în care încetează contractul. Prestaţiile reciproce executate între părţi anterior acestui moment nu se mai restituie. Raţiunea acestei particularităţi a rezilierii constă în aceea că, datorită caracterului prestaţiilor succesive, retroactivitatea nu este posibilă.

Această soluţie de principiu comportă însă unele nuanţări. Pe de o parte, până în momentul aplicării sancţiunii rezilierii, deci până în momentul încetării contractului, este posibil ca una dintre părţi să nu-şi fi executat, total sau parţial, prestaţiile succesive. În acest caz, dacă prestaţiile executate de cealaltă parte sunt nerestituibile, partea în culpă va datora daune-interese. Cuantumul acestor daune-interese poate să fie diferit de cel al prestaţiilor neexecutate. De exemplu, dacă locatarul nu a plătit chiria, daunele-interese pot avea un cuantum mai mare decât chiria datorată. În acest sens s-a apreciat în doctrină că judecătorul poate să stabilească, în spiritul echităţii, cuantumul daunelor-interese, fără a ţine seama de stipulaţiile contractului reziliat. ”Când chiria a fost plătită în avans, iar locatorul nu a asigurat folosinţa bunului, credem că sancţiunea rezilierii operează în mod asemănător cu sancţiunea rezoluţiunii, locatorul fiind obligat să restituie chiria încasată, cu eventuale daune-interese.”40

Spre deosebire de rezoluţiune, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul să ceară rezilierea contractului, chiar dacă obligaţia neexecutată este de mică însemnătate, dar are un caracter repetat. De altfel, acest drept conferit creditorului rezultă şi din dispoziţiile art. 1551 alin. 1 teza finală, potrivit căruia „Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”. Prin urmare, legiuitorul nu a dorit sub nici o formă să îngăduie ca părţile contractante să restrângă sau să limiteze exercitarea acestui drept al creditorului prin convenţia lor.

Per a contrario, rezoluţiunea se poate cere doar în cazul probării unei neexecutări însemnate, esenţiale a contractului.

. Efectele rezoluţiunii. Rezoluţia are caracter retroactiv. Potrivit art. 1554 alin. 1 C. civ.: ”Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat”. Prin rezoluţiune, contractul este desfiinţat cu efect retroactiv, adică din momentul încheierii lui (ex tunc).

Din faptul că, datorită efectului retroactiv al rezoluţiunii, contractul se consideră desfiinţat pe data încheierii lui, rezultă următoarele consecinţe:

a) teza a II-a a aceluiaşi alineat41, reglementează problema repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului, ca urmare a rezoluţiunii contractului (desfiinţării lui retroactive), situaţie în care se impune restituirea prestaţiilor primite de fiecare dintre părţi în virtutea contractului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel. De exemplu, în cazul vânzării se consideră că vânzătorul nu a pierdut nici o clipă dreptul său de proprietate şi

35A se vedea, P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op.cit., p. 488 şi urm. 36 Nu trebuie înţeles în sensul de lege ca act normativ adoptat de organul legislativ ;37 A se vedea art. 1276 alin. 2 C. civ.38 Pentru detalii cu privire la drepturile potestative a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, p. cit., p. 124.39 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, op.cit., p. 17.40 V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuewşti, 1997, op.cit., p. 166-167.41 Vezi art. 1554 alin. 1 C. civ.: „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.”

cumpărătorul nu a plătit niciodată preţul. Rezoluţiunea dă naştere obligaţiei de plată în sarcina vânzătorului şi obligaţiei de predare în sarcina cumpărătorului42.

b) drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect retroactiv, potrivit regulii resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, terţul de bună-credinţă beneficiind de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul fructelor şi chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile, devine proprietar prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a fi proprietatea celui ce le posedă;

c) efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de administrare făcute de terţi;

. Exceptii de la regulă43. De la regula desfiinţării totale a contractului intervin unele excepţii care se referă la clauzele care reglementează soluţionarea diferendelor (clauze compromisorii, conventii privitoare la mediere, conventii privitoare la arbitraje tehnice etc.) precum şi la cele care sunt destinate să producă efecte chiar şi în cazul în care intervine rezoluţiunea contractului, acestea putând fii rezultatul conventiei părtilor, sau, care prin natura lor, ori potrivit împrejurărilor, produc efecte si după încetarea contractului (clauze penale, clauze de neconcurentă, obligatii de confidentialitate etc.).

. Efectele rezilierii. Alineatul 3 al aceluiaşi text de lege44 reglementează instituţia rezilierii care, spre deosebire de rezoluţiune, produce efecte doar pentru viitor(ex nunc), cu consecinţa, în principiu, a neatingerii prestaţiilor deja executate45, fiind folosită în cazurile în care se desfiinţează, un contract cu executare succesivă.

Rezilierea produce efecte numai pentru viitor, datorită faptului că prestaţiile executate în trecut sunt, prin natura lor, ireversibile (de exemplu: prestaţia care constă în a asigura liniştita folosinţă a unui imobil, în cazul contractului de închiriere, obligaţia de întreţinere în cazul contractului de întreţinere).

d) nulitatea are următoarele funcţii: funcţia preventivă, funcţia sancţionatorie şi funcţia de garanţie a principiului legalităţii;

e) nulităţile se clasifică potrivit mai multor criterii: în raport de interesul ocrotit (nulitatea absolută şi nulitatea relativă); în raport de întinderea efectelor (nulitatea totală şi nulitatea parţială); în raport de modul în care este exprimată nulitatea (nulitatea expresă şi nulitatea tacită); şi, în raport de felul condiţiei de validitate neîndeplinite (nulitatea de fond şi nulitatea de formă);

f) materia efectelor nulităţii este guvernată de o serie de principii, între care: principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul restitutio in integrum şi principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis;

g) regula quod nullum est, nullum producit efectum (din materia nulităţilor) este anihilată de o serie de principii, între care amintim: principiul conversiunii actelor juridice, principiul răspunderii civile delictuale şi principiul error communis facit ius;

h) nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea, inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc.;

i) imensa majoritate a regulilor şi principiilor din materia actelor juridice civile se aplică şi contractelor care nu sunt altceva decât acte juridice civile bilaterale

Deosebiri între nulitate şi alte sancţiuni de drept civil. Aşa cum am menţionat cu un alt prilej, nulitatea ca sancţiune, dar şi ca instituţie juridică are o fizionomie juridică proprie, distinctă de alte instituţii juridice cu care pare a se asemăna, precum: rezoluţiunea, rezilierea, inopozabilitatea, revocarea, caducitatea şi reaua-credinţă etc, astfel :

a) Nulitatea şi rezoluţiunea . Principalele deosebiri între cele două sancţiuni sunt următoarele : - nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe când rezoluţiunea intervine doar în cazul contractelor

sinalagmatice cu executare uno ictu; - nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate, în vreme ce rezoluţiunea

presupune un act juridic valabil încheiat; - acţiunea în rezoluţiune şi acţiunea în declararea nulităţii relative sunt supuse unor reguli diferite în privinţa

începutului prescripţiei extinctive, în timp ce nulitatea absolută şi nulitatea relativă invocată pe cale de excepţie nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

b) Nulitatea şi rezilierea. Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea ca intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi operează doar pentru viitor. Prin urmare, comparaţia şi deosebirile dintre nulitate şi rezoluţiune sunt valabile şi în raportul nulitate-reziliere.

42 a se vedea I. Turcu, Noul Cod civil, Legea nr.287/2009, Cartea V. Despre Obligatii, art. 1164-1649 , p. 649.43 Vezi art. 1554 alin. 2 C. civ.: „Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.”44 Art. 1554 alin. 3 C. civ.:” Contractul reziliat încetează doar pentru viitor”.45 a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., Obligaţiile, p. 93

c) Nulitatea şi inopozabilitatea: - nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce inopozabilitatea se referă la un act juridic încheiat cu

respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate; - nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, în materie

de reprezentate, prin ratificare; - în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile cât şi terţii actului juridic, în timp ce în caz de inopozabilitate,

efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor.

d) Nulitatea şi revocarea: - revocarea se referă la un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu

nerespectarea unei condiţii de validitate - cauza nulităţii este actuală momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune o cauză

ulterioară încheierii actului juridic. e) Nulitatea şi caducitatea: - caducitatea presupune un act juridic valabil încheiat, în timp ce nulitatea presupune un act juridic nevalabil; - caducitatea produce efecte numai pentru viitor, în vreme ce actul nul este considerat a nu fi fost niciodată

încheiat; - caducitatea presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic, în vreme ce cauza nulităţii este actuală

momentului încheierii actului juridic.

. Efectul retroactiv al nulităţii contractelor în raporturile dintre părţi. În raporturile dintre părţi, nulitatea, indiferent dacă este expresă sau virtuală, totală sau parţială, absolută sau relativă, are efect retroactiv, desfiinţând contractul de la data încheierii lui (ex tunc). Astfel fiind, contractul se consideră că nu a existat niciodată.

Acest principiu este consacrat de art. 1254 alin. 1 C. civ., potrivit căruia: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat

Dacă părţile nu au săvârşit încă prestaţiile la care s-au obligat prin contract, nu se pune problema restituirii lor; dacă numai una din părţi sau amândouă au săvârşit prestaţiile la care s-au obligat, părţile vor trebui să restituie, una alteia, ceea ce s-a primit, pentru că numai pe această cale ele pot fi puse în situaţia în care se aflau mai înainte de a încheia contractul.

Este de menţionat aspectul că un contract nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, dacă la data refacerii lui sunt respectate toate condiţiile prevăzute de lege. În aceasta situaţie, în toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.46

Din efectul retroactiv al nulităţii decurge un al doilea principiu şi anume, obligaţia de restituire a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul (restitutio in integrum).

Principiul repunerii în situaţia anterioară şi prin urmare a restituirii prestaţiilor, presupune că tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia anterioară încheierii actului nul.

Principiul este consacrat de art. 1254 alin. 3 C. civ. care prevede că: „În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639 -1674, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.”

. Excepţii de la regula restituirii prestaţiilor. De la regula restituirii prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul, dedusă din principiul retroactivităţii efectelor nulităţilor, se cunosc următoarele abateri (excepţii):

- fructele culese de posesorul de bună - credinţă la data culegerii nu sunt supuse restituirii;47

- cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cu capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt obligaţi să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat48; ca şi excepţie, persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină, poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;49

- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea.50

În vechiul Cod civil mai existau două excepţii, care însă odată cu apariţia noului cod nu îşi mai găsesc aplicabilitate şi anume:

- prima avea în vedere contractele cu executare succesivă, unde noul Cod civil prevede obligaţia de restituire, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.1254 alin. 3. Astfel, dacă proprietarul poate restitui chiria primită de la chiriaş, acesta din urmă, prin firea lucrurilor, nu poate restitui proprietarului folosinţa apartamentului, exercitată în temeiul unui raport juridic de obligaţie (contractul de închiriere de locuinţe). În acest caz, conform vechilor reglementări, nulitatea nu poate

46 A se vedea disp. art. 1259 C. civ.47 A se vedea art. 1645 C. civ.48 A se vedea art. 47 C. civ.49 Art. 1647 alin. 2 C. civ.50 A se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit., p. 282.

opera ex tunc, ci numai ex nunc (pentru viitor), ceea ce înseamnă că părţile nu mai au obligaţia să restituie prestaţiile săvârşite;

- a doua excepţie care nu şi-a mai păstrat acest caracter este expresia principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”.

Partea dintr-un contract nul pentru cauză imorală nu se poate prevala de caracterul imoral al propriei sale fapte pentru a cere restituirea prestaţiei ce a săvârşit-o deja, invocând nulitatea contractului

. Unele efecte produse de contractele nule

. Dezvoltări. În unele condiţii contractele nule produc, totuşi, unele efecte, explicaţia găsindu-se în unele idei secundare, dar adiacente noţiunii de contract.

Contractul nul poate produce unele efecte care n-au fost înlăturate prin sancţiunea nulităţii:- clauza valabil exprimată într-un contract nul, dacă are o existenţă independentă, uneori, produce efecte juridice;- în considerarea ideii de bună-credinţă, cel ce percepe cu bună-credinţă fructele lucrului dobândit în temeiul unui

contract nul devine proprietarul lor;- restituirea, de către un incapabil, a prestaţiilor săvârşite în temeiul unui contract nul se face numai în măsura

îmbogăţirii lui ; totuşi, incapabilul poate fi obligat la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă;51

- actul juridic nul produce unele efecte dacă nulitatea este consecinţa faptei ilicite şi culpabile a celui care o invocă;

- uneori, drepturile dobândite cu titlu oneros în virtutea unui contract rămân valabile52;- în virtutea ideii de aparenţă, uneori, contractul nul produce totuşi efecte. Această idee explică posibilitatea

terţilor de a păstra bunul obţinut de ei cu titlu oneros de la o parte din contractul nul care se referea la acel bun (debitum cum re iunctum);

- în virtutea ideii conversiunii prin reducţiune a actelor juridice se explică de ce un act juridic nul sub condiţiile unei anumite categorii juridice, este totuşi valabil sub condiţiile unei alte categorii juridice. Acest aspect este stipulat şi în dispoziţiile art.1260 alin. 1 C. civ. care prevăd că : „Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”. Totuşi, conversiunea unui contract nul, nu se aplică atunci când intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.53

Prin urmare, condiţiile pentru a putea opera conversiunea sunt :- să existe un act nul total ( este inaplicabilă în cazul nulităţii parţiale);- actul nul să întrunească condiţiile de validitate ale actului juridic;- părţile să nu fi exclus în cuprinsul actului nul posibilitatea conversiunii;- identitate de părţi

Reguli privind interpretarea clauzelor îndoielnice. Clauzele îndoielnice se interpretează potrivit următoarelor reguli:

a) când o clauză poate primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte juridice, ea se va interpreta în înţelesul ce se potriveşte mai bine naturii şi obiectului contractului. Se ţine seama, între altele, de împrejurările în care a fost încheiat contractul, de interpretarea dată anterior de părţi, de uzanţe54;

b) dacă o clauză este susceptibilă a primi două sau mai multe înţelesuri, instanţa o va interpreta mai degrabă în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul55, pentru că este de presupus că părţile au stipulat o clauză, urmărind să-şi asume angajamente juridice: actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;

c) o altă regulă este aceea că, oricât de generali ar fi termenii contractului, acesta nu cuprinde decât „lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta„56;

d) clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute57;

e) instanţa poate înlătura titlul dat contractului de către părţi şi poate da calificarea cea mai potrivită cu voinţa reală a acestora, dacă ele au folosit termeni improprii sau ambigui pentru calificarea contractului, ori o parte din clauzele contractului nu sunt suficient determinate.

51 Vezi art.1647 alin. 2 C.civ.52 A se vedea art. 54 C.civ.53 Art. 1260 alin. 2 C.civ.54 Vezi art. 1268 alin. 1 şi 2 C. civ.55 Vezi art. 1268 alin. 3 C. civ.56 Vezi art. 1268 alin. 4 C. civ57 Vezi art. 1268 alin. 5 C. civ.

În literatura de specialitate58, cesiunea de contract a fost definită ca fiind acea convenţie (contract de cesiune), încheiată între una din părţile unui contract aflat în desfăşurare (contractant cedent) şi un terţ faţă de acest din urmă contract (contractant cesionar), prin care se exprimă acordul cu privire la transferul drepturilor şi obligaţiilor asupra şi faţă de contractantul din convenţia iniţială (contractant cedat), efectul fiind atât acela al transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor, cât şi al liberării contractantului cedent, cu consimţământul contractantului cedat59.

Raportare. Pe de altă parte, de un real ajutor în stabilirea naturii juridice a gestiunii de afaceri este raportarea acestei instituţii şi compararea ei cu alte instituţii juridice:

a) se deosebeşte de îmbogăţirea fără just temei prin aceea că, în cazul gestiunii de afaceri geratul restituie cheltuielile făcute de gerant indiferent de avantajele primului, pe când în cazul îmbogăţirii fără just temei, despăgubirile nu pot depăşi limita sporirii efective a patrimoniului celui care se îmbogăţeşte în dauna altuia. Se deosebeşte, de asemeni, de îmbogăţirea fără just temei şi prin aceea că, în timp ce gestiunea de afaceri are drept temei juridic voinţa de a se obliga a gerantului, în cazul îmbogăţirii fără just temei un asemenea temei nu există;

) se deosebeşte de contractele de mandat prin următoarele:- în timp ce mandatarul lucrează în baza unei împuterniciri primite de la mandant, gerantul nu are nici o

împuternicire;- fiind un contract intuitu personae, mandatul încetează la moartea uneia dintre părţi, în timp ce gestiunea de

afaceri continuă şi după moartea geratului, până când moştenitorii acestuia o pot prelua;- în timp ce mandatarul răspunde indiferent de forma culpei sale, gerantul va răspunde numai dacă culpa sa

îmbracă forma intenţiei, sau, după caz, şi a unei culpe grave în ipoteza unei pagube iminente pentru gerat ; - mandatarul este obligat numai în limitele puterilor conferite, în timp ce gerantul este ţinut numai în măsura

utilităţii gestiunii;- gerantul este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea, în timp ce mandatarul poate renunţa la mandat dacă

continuarea acestuia ar fi de natură să-l prejudicieze;- în sfârşit, dacă, între timp geratul află despre gestiune şi îl împuterniceşte pe gerant s-o continue, acesta se

transformă în contract de mandat, potrivit cu prevederea expresă din art. 1340 C. civ.În literatura juridică s-a susţinut că s-a emis şi punctul de vedere potrivit căruia gestiunea de afaceri este un act

juridic unilateral60.Principalele deosebiri. Cele două forme ale răspunderii au numeroase puncte de interferenţă în privinţa

condiţiilor, modalităţilor de realizare şi finalităţile lor dar, totodată, se caracterizează prin particularităţi specifice, comportând deosebiri în funcţie de următoarele criterii:

a) după izvor: răspunderea contractuală izvorăşte din contract (din neexecutarea obligaţiilor contractuale), pe când răspunderea civilă delictuală izvorăşte dintr-un fapt ilicit.

Astfel, pe când în cazul răspunderii civile delictuale se cere ca prin conduita ilicită să se nesocotească obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţie legală ce revine oricărui membru al societăţii, în cazul răspunderii contractuale se cere nesocotirea unor obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor. Răspunderea civilă delictuală este răspunderea de drept comun şi se angajează în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat altei persoane prin încălcarea unei obligaţii cu caracter general, care incumbă tuturor.

b) în raport de culpa părţilor: răspunderea contractuală cunoaşte imprudenţa şi neglijenţa ca forme ale culpei, pe când răspunderea civilă delictuală61 cunoaşte toate formele culpei, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă62, relevantă fiind numai întinderea prejudiciului care trebuie reparat integral. Faţă de reglementarea de la

58 L. Pop, op.cit., p. 676.59 Art. 1315 alin. 1 C. civ.: “O parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.”60 Vezi C. Stătescu şi C. Bârsan , op. cit., 1981, p. 123: autorii combat acest punct de vedere: „Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga (s.a.), obligaţiile nasc în temeiul legii”.61 În privinţa răspunderii civile delictuale, trebuie precizat faptul că în prima variantă a art. 1357 alin. 1 se făcea precizarea între culpă şi intenţie, ambele atrăgând răspunderea delictuală. Prin Legea de aplicare a noului Cod civil, textul iniţial a fost modificat în sensul reţinerii termenului generic de „ vinovăţie”, cu menţiunea dispoziţiei din alin. 2 conform căreia răspunderea este activată pentru cea mai uşoară culpă. – op.cit., Noile Coduri ale României , Studii şi cercetări juridice, p. 238 62 În privinţa obligaţiilor care se impun părţilor, efectele obligatorii ale contractului nu includ numai obligaţiile voite de părţi, ci şi pe acelea care grefează actul prin lege sau intervenţia judecătorului; astfel, el cuprinde şi obligaţiile de securitate, de informare şi alte obligaţii de consultare, de cooperare, de loialitate, altădată ignorate. Această lărgire a întinderii obligatorii a contractului este contrabalansată de gradaţia sa: mai răspândită, forţa obligatorie a contractului nu mai este în acelaşi timp absolută. (C. Thibierge -

1864, Codul civil adoptat în 2011, aduce un aspect de noutate în materia vinovăţiei, ca şi condiţie a răspunderii civile, reprezentat de formele de manifestare a dolului ( pozitiv sau negativ ), dar şi de asimilare a culpei grave acestuia, în materia încheierii şi/sau executării contractului63.Astfel, îşi găseşte suport legislativ o problemă cu care s-a confruntat jurisprudenţa naţională în soluţionarea unor litigii în care, fie a făcut aplicarea adagiului culpa lata dolo aequiparatur, fie a sancţionat forma negativă a dolului ( prin reticenţă )64. Această asimilare nu este aplicabilă în materia răspunderii delictuale şi nici în dreptul asigurărilor (culpa intenţionată sau intenţia dolosivă este neasigurabilă). După cum au remarcat şi alţi autori, graţie acestor reglementări exprese din Codul civil (evident favorabile creditorului), se urmăreşte ca şi debitorul, care dovedeşte o neglijenţă exagerată, să fie ţinut la răspundere întocmai precum debitorul ce acţionează cu intenţie dolosivă, fără a putea invoca în apărare eventuale clauze limitative de răspundere sau exoneratoare de răspundere juridică;

c) în raport de sarcina dovedirii culpei: în cadrul răspunderii contractuale, în principiu, culpa debitorului se prezumă, art.1548 C. cav. prevăzând expres : „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării” pe când, în cadrul răspunderii delictuale, de regulă, culpa autorului trebuie dovedită. Condiţia vinovăţiei debitorului contractual, a ridicat aspecte interesante şi controversate în doctrină;

d) în raport de întinderea prejudiciului: în cadrul răspunderii civile contractuale, debitorul nu răspunde pentru daunele imprevizibile. Astfel, în cazul răspunderii contractuale întinderea obligaţiei de reparaţie se stabileşte pe baza clauzelor contractului prin care părţile pot conveni să mărească sau să restrângă cuantumul despăgubirilor. Pentru stabilirea daunelor-interese în cadrul acestei răspunderi, vor fi avute în vedere doar prejudiciile directe şi previzibile, cu excepţia cazului în care debitorul se face vinovat de dol.

Spre deosebire de aceasta, în cazul răspunderii civile delictuale, răspunderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile, făptuitorului revenindu-i obligaţia să repare prejudiciul, indiferent dacă a acţionat cu intenţie sau numai din imprudenţă ori neglijenţă. 65 Prin urmare, în cadrul răspunderii contractuale poate fi reparat numai prejudiciul prevăzut ca atare în contract sau prejudiciul previzibil la data încheierii contractului. Tot astfel, în ceea ce priveşte dovada prejudiciului, potrivit art. 1537 C. cav. în mod obligatoriu, creditorul are de dovedit atât neexecutarea cât şi prejudiciul, dacă părţile sau legea nu prevăd altfel ( de exemplu, la executarea clauzei penale);

e) în raport de punerea în întârziere: în cadrul răspunderii contractuale debitorul, pentru a putea fi urmărit, de regulă, trebuie pus în întârziere, pe când autorul unui fapt ilicit se află în întârziere de drept, din momentul săvârşirii faptului;66

f) în raport de capacitatea celui care se obligă: în cadrul răspunderii civile contractuale se cere capacitatea de a contracta (de a se obliga), care de regulă, se dobândeşte la 18 ani, pe când autorul faptei ilicite este considerat a avea capacitatea civilă delictuală de la vârsta de 14 ani (când se presupune că are discernământ);67

g) după modul cum acţionează, Codul civil stabileşte că niciuna din părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a i se aplica alte reguli mai favorabile. Aşadar, după cum s-a arătat şi în doctrină 68, delimitarea celor două răspunderi se face ţinând cont de faptul că regimul delictual este regimul de drept comun, iar cumulul celor două răspunderi este interzis. Prin cumul se poate înţelege fie o aplicare de două ori a răspunderii civile, în cele două forme ale sale, fie opţiunea liberă de alegere între cele două forme, clarificând astfel o controversă existentă în trecut, prin interzicerea expresă a cumulului sub forma dreptului la opţiune;69

h) în raport de felul răspunderii: răspunderea contractuală este o răspundere conjunctă, pe când răspunderea delictuală, dacă faptul ilicit este opera a două sau mai multe persoane, este solidară;70

i) în raport de competenţa judecătorească: în cazul răspunderii contractuale, competenţa aparţine, de regulă, instanţei domiciliului pârâtului, pe când în cazul răspunderii delictuale, de regulă, instanţei locului săvârşirii faptei ilicite;

j) în raport de prescripţia dreptului la acţiune: în cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune curge de la data când debitorul are dreptul să ceară executarea

Guelfucci, op cit. p. 365).63 Aceste probleme sunt reglementate expres de Codul civil în art. 1214 , art. 1355, art. 1533, art. 1990. 64 ICCJ, dec. 422 / 2004, Cas , s. com., - www. Legalis.ro65 Potrivit art. 1356 C. civ., un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are nici un efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului. Printr-un anunţ însă, nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea totuşi valoarea semnalării unui pericol.66 A se vedea şi dispoziţiile art. 1523, prezentate mai sus.67 C. civ. reglementează expres aceste condiţii în cadrul art. 1366.68 I. Turcu, op. cit., p. 411.69

70

Consecinţe juridice. Din momentul în care sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale, se produc următoarele consecinţe juridice:

a) se naşte dreptul victimei la acţiunea în justiţie pentru repararea prejudiciului71 şi începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de lege.

Acest drept la reparaţie este un drept de creanţă dobândit în patrimoniul creditorului;b) debitorul obligaţiei de reparare este de drept pus în întârziere şi poate fi ţinut să plătească daune moratorii;c) dacă debitorul s-a achitat de obligaţie plătind despăgubirea de bună-voie, plata făcută de acesta este o plată

valabilă şi, deci, nu poate cere restituirea ei pe motiv că ar fi făcut o plată nedatorată;d) dreptul de creanţă şi obligaţia de reparare a pagubei pot fi transmise universal sau cu titlu universal;e) creditorii victimei pot uza de toate mijloacele juridice de conservare a gajului lor general şi chiar să recurgă la

acţiunea pauliană împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor; f) victimele prin ricoşeu pot acţiona pentru a obţine repararea pagubei, indiferent de poziţia victimei directe;g) în caz de conflict de legi în timp, se aplică legea în vigoare în momentul naşterii obligaţiei de reparare.

. Principiul reparaţiei integrale. Restabilirea situaţiei anterioare comiterii faptei ilicite, impune principiul reparaţiei integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale, consfiinţit în reglementarea actuală de dispoziţiile art. 1385 C. civ., potrivit cărora „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

Dacă în condiţiile Codului de la 1864 întinderea reparaţiei era o chestiune de apreciere, noua reglementare, prin dispoziţiile art. 1385 C. civ., precizează în mod expres care sunt regulile ce trebuie urmărite de instanţa de judecată în aprecierea despăgubirii acordate persoanei prejudiciate şi anume:

a) pierderea suferită de cel prejudiciat, imediat sau care poate fi determinată în viitor cu certitudine (art. 1385 alin. 2);

b) câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit; c) cheltuielile efectuate pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;d) dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi

proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei (art. 1385 alin. 4).

Aplicarea fără dificultate a acestui principiu este posibilă numai în cazul prejudiciilor patrimoniale, atunci când reparaţia se face în natură, deoarece numai astfel pot fi înlăturate toate consecinţele negative ale faptei ilicite.

. Repararea în natură. Potrivit dispoziţiilor art. 1386 C. civ., ,,Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească .” Sunt incidente şi dispoziţiile art. 1516 C. civ. potrivit cărora „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, autorul delictului civil fiind debitorul obligaţiei de a face din momentul în care a cauzat prejudiciul.

Din analiza textului de lege, rezultă că legiuitorul a avut în vedere două modalităţi de reparare a prejudiciului, instituind un drept de opţiune pentru creditor:

a) în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare;b) prin plata unei despăgubiri, dacă nu mai este posibilă o reparare în natură sau dacă victima nu este interesată de

repararea în natură, preferând despăgubirea bănească.Formele reparării în natură tind să restabilească situaţia victimei anterioară producerii pagubei, acesta fiind şi

considerentul pentru care alin. 2 al art. 1386 C. civ. prevede că. Reguli generale stabilite de practica judecătorească72 şi de doctrină. Practica judiciară şi doctrina, în vederea

aplicării principiului reparării integrale a prejudiciului material şi moral, au stabilit următoarele reguli generale:a) întinderea reparaţiei trebuie să coincidă cu întinderea prejudiciului73, ceea ce presupune că despăgubirea

acordată victimei va acoperi atât pierderea suferită de acesta (dauna directă), cât şi beneficiul nerealizat (dauna indirectă), precum şi cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea prejudiciului;

b) în stabilirea întinderii despăgubirilor nu se va lua în considerare situaţia materială a victimei sau a autorului prejudiciului, aceste elemente urmând să fie luate în considerare, eventual, doar la modalitatea de plată a despăgubirilor (sumă globală sau plată sub formă de rată);74

71 A se vedea, I. M. Anghel , Fr. Deak, M. F. Popa, op. cit., 1970, p. 264-265; M. El iescu , op. cit., 1972, p. 468- 469.72 C.S.J., s. civ., dec. nr. 747 din 21 aprilie 1992, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 300.73 C.S.J., sec. civ., Dec. nr. 1720 din 7 august 1991, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 299. Cuantumul despăgubirilor fiind în funcţie de întinderea prejudiciului, urmează că acesta nu se poate stabili după criteriile ce se au în vedere la fixarea obligaţiei de întreţinere faţă de copiii minori, prevăzute în art. 86 şi art. 94 C. fam.

c) forma şi gradul de vinovăţie, în principiu, nu se iau în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. 1357 alin. 2 C. civ. instituind răspunderea autorului chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.

Condiţii privind clauzele de nerăspundere. În doctrină75, au fost formulate o serie de condiţii pentru valabilitatea clauzelor sau convenţiilor de nerăspundere. Astfel:

a) consimţământul pentru astfel de clauză trebuie exprimat fie de titularul dreptului, fie în situaţiile în care legea prevede, de către un reprezentant al acestuia (de pildă, în situaţia în care titularul nu îşi poate da consimţământul pentru o operaţie, întrucât este în comă urmare a unui accident);

b) consimţământul ca şi în cazul actului juridic civil, trebuie să fie liber exprimat şi în baza unei informări prealabile;

c) consimţământul trebuie să vizeze drepturi asupra cărora se poate dispune;d) să nu existe interdicţii sau limite legale care să nu permită exprimarea consimţământului pentru săvârşirea unei

fapte (conform art. 22 alin. 2 C. pen., nu produce efecte consimţământul victimei în cazul infracţiunilor contra vieţii).Pentru alte detalii în legătură cu regimul juridic al clauzelor de nerăspundere, a se vedea şi capitolul dedicat

executării obligaţiilor.

Distincţia dintre noţiunile de caz fortuit şi forţă majoră, ambele împrejurări având acelaşi efect, exonerarea de răspundere, nu prezintă importanţă prea mare în domeniul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Această distincţie capătă însă valoare deosebită în materia răspunderii civile delictuale pentru lucruri, motiv pentru care o vom trata acolo.

De remarcat că, în anumite situaţii, împrejurările mai sus menţionate se pot suprapune cu legitima apărare ori cu starea de necesitate, când vor trebui aplicate şi regulile specifice acestor din urmă situaţii.

a) orice persoană, fizică sau juridică, poate răspunde civil în locul minorului sau interzisului judecătoresc (de exemplu - tutore, bunici, profesori, asistenţii maternali, centrul de plasament etc);

b) noţiunea de supraveghere este privită în sens larg, circumscrisă activităţilor cu caracter continuu de educare, îndrumare, responsabilizare, ocrotire şi control;

c) persoana autorizată legal, judiciar sau convenţional cu exercitarea autorităţii părinteşti sau a supravegherii va răspunde direct pentru activităţile prejudiciabile săvârşite de autorul lipsit de capacitate legală deplină de exerciţiu;

d) răspunderea celor obligaţi a supraveghea un minor sau o persoană pusă sub interdicţie subzistă şi în cazul în care făptuitorul nu răspunde pentru fapta proprie, întrucât nu are discernământ (art. 1372 alin. 2 C. civ.);

e) victima păgubită va dovedi fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fiind scutită, însă, de proba culpei făptuitorului.

În favoarea persoanelor ţinute la supraveghere operează art. 1372 alin. 3 C. civ. Dacă deţinătorii autorităţii asupra minorului sau interzisului judecătoresc demonstrează că nu ar fi putut împiedica fapta prejudiciabilă, nu se poate angaja contra lor răspunderea civilă în condiţiile art. 1372 alin. 1 C. civ. Precum vom vedea, detaliat, în cele ce urmează, formularea legiuitorului, utilizată în alin. 3 al art. 1372 C. civ., constituie un element foarte important în stabilirea naturii răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie.

. Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul. Regresul comitentului

. Preliminarii. Aşa cum am mai arătat, comitentul nu este altceva decât un garant legal pentru repararea daunei provocate de prepus. El a fost instituit răspunzător nu pentru că ar avea vreo culpă în săvârşirea faptei ilicite şi producerea prejudiciului, ci cu unicul scop de a asigura victimei, cu nimic vinovată, repararea integrală şi grabnică a pagubei.

De aici rezultă:a) răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu pentru propria sa faptă;b) răspunderea comitentului, fiind o răspundere directă, acesta având rolul de simplu garant pentru fapta

prepusului său, în cele din urmă, răspunderea prepusului pentru fapta proprie urmează să prevaleze şi, ca atare, el va trebui să suporte singur repararea întregului prejudiciului;

c) obligarea in solidum a comitentului cu prepusul său, la repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă, este instituită în scopul protejării intereselor acesteia din urmă. Tocmai de aceea, prin plata despăgubirilor, în locul prepusului, comitentul nu face altceva decât să avanseze despăgubirile pe care cel dintâi le datorează victimei.

Noţiunea de „pază şi de paznic al lucrului”. Pentru definirea noţiunii de ,,pază a lucrului,, în doctrina anterioară adoptării actualului Cod civil au fost propuse următoarele criterii:76

74 C.S.J., s. civ. dec. nr. 747/1992, în Probleme de drept din Deciziile C.S.J., Ed. Orizonturi, 1992, p. 92 - 93.75 L. Pop, op. cit., p. 433.76 A se vedea în acest sens: M. El iescu , op. cit., p. 337-338; I.M. Anghel , Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 191-192; T.R. Popescu , P. Anca, op. cit., p. 236-238; C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., p. 253-254; Gh. Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază, Ed.

a) criteriul ideii de risc.Este criteriul după care definirea noţiunii de pază juridică ar trebui făcută prin raportarea la ideea riscului - profit. Potrivit acestui criteriu, care a fost respins atât de practică, cât şi de doctrină, paza juridică ar aparţine celui ce trage foloasele lucrului (ubi emolumentum, ibi onus); şi,

b) criteriul direcţiunii (autorităţii). Criteriul direcţiunii sau al autorităţii asupra lucrului, potrivit căruia paza juridică aparţine celui care exercită puterea independentă de stăpânire şi de direcţionare a utilizării lucrului, deci care are puterea, folosinţa, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului.

c) criteriul direcţiei intelectuale. Criteriul direcţiei intelectuale, potrivit căruia simpla putere de fapt, chiar neîntemeiată pe un drept (ca în cazul celui de-al doilea criteriu), care permite exercitarea independentă a direcţiei, a autorităţii asupra lucrului, este suficientă pentru definirea noţiunii de pază juridică a lucrului.

Aşadar, spre deosebire de criteriul direcţiunii - care caracterizează paza juridică prin puterea sau autoritatea de drept asupra lucrului - acest criteriu, al direcţiei intelectuale, atribuie paza juridică celui care are în fapt puterea de comandă asupra lucrului, această „putere de fapt” fiind tot o putere independentă, diferită deci, de simpla pază materială asupra lucrului.

Acest criteriu este util şi şi-a găsit aplicarea în practică, în rezolvarea acelor situaţii în care cel ce avea dreptul de direcţie asupra lucrului a fost lipsit, împotriva voinţei sale, de acest drept, de exemplu, prin furt sau printr-o altă formă de uzurpare

. Paza juridică şi paza materială. Paza juridică se deosebeşte de paza materială, aceasta din urmă fiind subordonată celei dintâi77, care la rândul ei, decurge, de regulă, dintr-un drept şi presupune obligaţia de a preîntâmpina producerea vreunui prejudiciu prin intermediul lucrului.

Paza juridică nu presupune, neapărat, contactul nemijlocit cu lucrul, contact ce caracterizează orice pază materială. Cel care are paza materială a lucrului exercită puterea de supraveghere direcţie şi control în interesul păzitorului juridic şi sub autoritatea acestuia.

După cum se arată, într-o decizie a fostei instanţe supreme, „în ceea ce priveşte noţiunea de pază la care se referă legea (art. 1000 alin. 1 C. civ. anterior) este de necontestat că ea nu are în vedere paza materială, ci paza juridică ce-i revine, în principiu, proprietarului, care are dreptul şi obligaţia de control şi directivă asupra lucrului, asftel că este îndreptăţit să ia măsurile necesare pentru ca lucrul să nu se afle în situaţia de a cauza altora un prejudiciu”78.

Art. 1377 C. civ, referindu-se la noţiunea de pază stabileşte că păzitorul juridic este cel care (…) exercită în mod direct controlul şi supravegherea asupra(…) lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Este posibil ca, atât paza juridică, cât şi cea materială, să fie întrunite de aceeaşi persoană, după cum este posibil să aparţină unor persoane diferite, cum este cazul în care proprietarul unui autoturism îl încredinţează pentru exploatare unui şofer.

Acest tip de răspundere se aplică, aşadar, celui ce are paza juridică. Este, de asemenea, posibilă tragerea la răspundere şi a celui ce are paza materială asupra lucrului, pentru prejudiciul cauzat de acesta, însă pe baza răspunderii pentru faptă proprie. Acest criteriu şi-a găsit aplicarea în practica judecătorească şi e acceptat şi de doctrin

Drept urmare, aşa cum s-a concluzionat în doctrină trebuie precizat că paza juridică ,,nu se confundă cu nici una din noţiunile legate de proprietate, posesiune drept legitim etc, ci este determinată exclusiv de existenţa posibilităţii de a exercita în fapt, independent o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului79.,,

În vederea determinării persoanei căreia îi revine paza juridică, potrivit acestui criteriu, adoptat în doctrină 80 şi consacrat de actualul C. civ au fost stabilite următoarele principii:

a) Proprietarul lucrului este prezumat, până la proba contrarie, că este paznicul juridic al acestuia81.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 35 şi urm.77 Persoana învestită cu paza materială se află la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic.78 T. S., s. civ., dec. nr. 254/1977, în R.R.D., nr. 6/1978, p. 37.79 M. Mureşan, op.cit, p. 117.80 C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., p. 259 şi urm.81 A se vedea M. Eliescu , op. cit., p. 340.

Pentru a răsturna prezumţia legală82, institută în sarcina sa acesta poate să facă dovada că a transmis paza juridică altei persoane, printr-un act juridic, ori că, împotriva voinţei sale, a pierdut paza juridică a lucrului, în cazul în care, de exemplu, bunul i-a fost furat.

Aşadar, pentru a răsturna prezumţia de pază juridică, nu este suficientă simpla dovadă a faptului că lucrul se găsea în paza materială a altuia, ci trebuie probat de către proprietar că a transmis paza juridică sau că aceasta a fost pierdută împotriva voinţei sale.

În literatura de specialitate83 s-a arătat că proprietarul rămâne paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum sau în cazul abandonării acestuia atâta timp cât lucrul, devenit „res nullius”, nu va fi preluat, efectiv şi în baza procedurii legale, de către organele de stat în drept84.

b) Detentorul precar, în cazul în care proprietarul lucrului îi transmite paza juridică a acestuia printr-un act juridic (închiriere, de exemplu), devine paznic juridic al lucrului, deoarece (în calitate de locatar, ca să ne raportăm la exemplul dat) dispune, - independent - de puterea de direcţie, control şi supraveghere privind folosirea lucrului (adică puterea de fapt).

În legătură cu acest caz - al detentorului precar -, în care proprietarul transmite folosinţa independentă (paza juridică) a lucrului unei alte persoane (detentor), se face distincţia între: paza juridică a structurii lucrului, care continuă să rămână în sarcina proprietarului, acesta urmând să răspundă pentru prejudiciile care îşi au originea în structura lucrului, adică în viciile ascunse ale acestuia şi paza juridică a folosinţei lucrului, care trece în sarcina detentorului, acesta urmând să răspundă pentru prejudiciul produs de lucru prin modul defectuos de utilizare a lui.

Jurisprudenţa85 a făcut aplicarea acestei distincţii, stabilind răspunderea pentru prejudiciile cauzate de prăbuşirea unui lift, prin ruperea cablurilor în sarcina proprietarului imobilului, ca paznic juridic al structurii, şi nu în sarcina aso-ciaţiei locatarilor din acest imobil, care avea calitatea de paznic juridic al folosinţei liftului;

c) Are, de asemenea, paza juridică a lucrului cel care, împotriva voinţei proprietarului, de exemplu, prin furt, îşi însuşeşte lucru.

Astfel, referitor la această situaţie, într-o hotărâre a fostei instanţe supreme86 se arată că „(...) în ce priveşte pierderea de către proprietar a pazei juridice, aceasta poate avea loc în cazul sustragerii frauduloase a lucrului şi exclude culpa sa personală”.

Unii autori consideră că şi proprietarul răspunde împreună cu hoţul87, dacă i se poate reţine o culpă în înlesnirea furtului (de exemplu, a lăsat uşa deschisă şi cheia în contact), alţii autori88 au precizat însă că răspunderea s-ar putea angaja şi pentru păzitorul juridic al lucrului, doar în situaţia în care se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a acestuia89.

82Cu privire la caracterul prezumţiei că paza juridică aparţine proprietarului lucrului, în literatura juridică anterioară se susţinea, în cvasiunanimitate, că aceasta este o prezumţie simplă, judecătorească, neprevăzută expres de nici o dispoziţie legală?.În literatura juridică, s-a exprimat însă şi opinia contrară, pe care am considerat-o justă, din următoarele considerente: *Deşi nu este prevăzută expres de nici o dispoziţie legală, prezumţia potrivit căreia paza juridică aparţine proprietarului lucrului, funcţionează, în realitate întocmai ca o prezumţie legală, dispensând pe acela în favoarea căruia a fost recunoscută, de administrarea oricărei dovezi. Aceasta deoarece, în concepţia redactorilor vechiului Codului civil, art. 1000 alin. 1 si art. 1001 (actualele art. 1376 şi art. 1375) , au fost destinate să se completeze reciproc, din analiza combinată rezultând, incontestabil, că paza juridică a unui lucru aparţine proprietarului acestuia, în măsura în care el nu dovedeşte că, de fapt, în momentul cauzării prejudiciului, aceasta trecuse asupra altei persoane. Cum această prezumţie rezultă din analiza coroborată a două texte de lege, înseamnă că ea este o prezumţie legală.*prezumţia în discuţie nu poate fi calificată nici ca o prezumţie simplă, atâta timp cât în cadrul ei nu se utilizează procedeul logic de deplasare a obiectului probei de la faptul de dovedit la un fapt vecin şi conex cu cel generator de drepturi. De asemenea, se arăta că această prezumţie nu se subordonează nici prevederilor art. 1203 C. civ. anterior, aplicarea ei nefiind lăsată la aprecierea judecătorului, ci impunându-se acestuia, care era obligat să o aplice de fiecare dată când proprietarul lucrului nu reuşea să dovedească faptul că o altă persoană a exercitat83 M. El iescu , op. cit., p. 339; T.R. Popescu , P. Anca , op. cit., p. 237.84 În sens contrar, a se vedea M. Eliescu , op. cit., p. 339.85 T. S., col. civ., dec. nr. 944/1966, în CD/1966, p. 147.86 T. S., s. civ., dec. nr. 254/1977, în R.R.D., nr. 6/1978, p. 37.87 I.M. Anghel , Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 193.88 L. Pop, op.cit, p. 197.89 Potrivit art.1354 C.civ, victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat (…)de lucru, animalul ori edificiu de care s-a folosit cu titlu gratuit, decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa grava a celui chemat săa răspundă

d) Cazul prepusului unui comitent, care, abuzând de funcţiile încredinţate îşi însuşeşte în fapt puterea de comandă, de control şi de folosinţă asupra lucrului (de exemplu, şoferul care foloseşte în interes propriu autovehiculul firmei), este privit în mod diferit de către doctrină90, care consideră că prepusul îşi însuşeşte, în acest mod, paza juridică a lucrului, urmând ca

Pentru aceasta, în literatura de specialitate91 au fost propuse mai multe criterii:- criteriul faptei autonome a lucrului, independentă de participarea omului;- criteriul viciului propriu al lucrului, care a determinat producerea prejudiciului;- criteriul ieşirii (scăpării) lucrului de sub controlul şi autoritatea omului;- criteriul preponderenţei rolului lucrului, faţă de cel al faptei omului - prezentă şi ea în lanţul cauzal - în

producerea prejudiciului.În doctrina92, pornindu-se de la definiţia dată noţiunii de pază, şi de la deosebirile de esenţă între paza materială

(simpla detenţie şi supraveghere) şi paza juridică, au fost identificate trăsăturile specifice ale noţiunii de „pază juridică”, care este identică cu paza juridică în cazul lucrurilor analizată în secţiunea anterioară a prezentei lucrări:

- paznicul exercită în fapt o autoritate asupra lucrului sau animalului, constând în controlul şi supravegherea acestuia;

- puterea de comandă a paznicului juridic decurge în majoritatea cazurilor din exercitarea legitimă a unui drept, dar este posibilă şi numai exercitarea în fapt a acestei puteri;

- paznicul juridic al lucrului sau animalului este garantul comportamentului acestuia, fiind obligat să prevină şi să evite acele împrejurări în care se pot produce prejudicii;

- autoritatea asupra animalului este exercitată în mod independent, decurgând din dreptul deţinut asupra acestuia, de unde libertatea puterii sale de direcţie şi control;

- paza juridică asupra animalului este deţinută la momentul cauzării prejudiciului persoanei vătămate, ceea ce presupune că, în cazul pierderii sau transmiterii acesteia anterior momentului respectiv, dobânditorul va avea calitatea de paznic şi va răspunde pentru consecinţele produse.

Din definiţia noţiunii de pază dată de art.1377 C.civ., prin raportare la dispoziţiile art. 1375 C. civ., este de remarcat în primul rând caracterul său alternativ şi nu cumulativ. În vederea determinării paznicului juridic trebuiesc examinate următoarele aspecte:

- cine deţine animalul sau lucrul;- care este scopul social al detenţiei;- cine are puterea de direcţie, control şi supraveghere.Simpla deţinere, în sens material, nu este suficientă pentru a reţine în sarcina oricărei persoane calitatea de

paznic juridic. De exemplu, prepusul care foloseşte animalul nu este paznic juridic. De asemenea, proprietarul căruia îi este furat animalul sau lucrul nu mai poate fi considerat paznic juridic întrucât a pierdut în fapt această calitate în favoarea hoţului. Evident, în situaţia transmiterii lucrului sau animalului ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti sau al încheierii unui contract de vânzare, dobânditorul va prelua sine die paza juridică.

Precizăm că dispoziţiile art. 1375 C. civ. obligă proprietarul să răspundă pentru pagubele cauzate de animalul scăpat de sub pază, dar nu la modul absolut; el va fi exonerat de răspundere dacă doveşte intervenţia unei cauze străine (forţa majoră, cazul fortuit sau fapta victimei).

Criteriul după care a fost definit conţinutul noţiunii de pază juridică este cel denumit al direcţiunii sau al puterii intelectuale în cadrul căruia atributele persoanei responsabile asupra lucrului sunt: dreptul de a dirigui, controla şi supraveghea independent lucrul.

. Efecte. Angajarea răspunderii. Acţiunea în regres. Întinderea răspunderii. Dacă victima prejudiciului va dovedi existenţa condiţiilor de mai sus, atunci va fi angajată răspunderea prevăzută de art. 1375 C.civ, în sarcina paznicului juridic al animalului.

Victima are şi posibilitatea ca, în baza art. 1357 C. civ., să obţină despăgubiri de la paznicul material al animalului, trebuind, însă, în acest caz, să facă dovada existenţei condiţiilor (elementelor) răspunderii pentru fapta proprie, prevazute ade art.1372 C.civ.

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile către victima prejudiciului, el are posibilitatea ca, folosindu-se de prevederile art. 1357 C. civ., să introducă acţiune în regres, împotriva paznicului material al animalului.

Cât priveşte întinderea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale, în practică au apărut mai multe situaţii:a) dacă animalul aparţine în coproprietate mai multor persoane, ori se află în folosinţa comună a mai multor

persoane, răspunderea pentru prejudiciului cauzat de acesta este solidară93;

90 M. El iescu , op. cit., p. 345.91 A se vedea, I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 201-202; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 235; M. Eliescu, op. cit., p. 351-359.92 Fl. Baias, şi altii, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 1148.93 Al. Velescu, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, în Arbitrajul de stat, nr. 6/1969, p. 42 şi urm.

b) dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi sau aflate în folosinţa unor persoane diferite, răspunderea este divizibilă94;

c) dacă victima prejudiciului este chiar paznicul material, atunci paznicul juridic va răspunde în baza art. 1375 C. civ., dar la stabilirea răspunderii se va ţine seama şi de conduita paznicului material în producerea prejudiciului.

Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi cauzele de exonerare de răspundere

5.1. Condiţiile răspunderii

. Elemente. Două sunt elementele ce trebuie să fie dovedite de victima prejudiciului, pentru declanşarea răspunderii instituite de art. 1376 alin.1 C. civ:

- prejudiciul; şi,- raportul de cauzalitate dintre „fapta lucrului” (şi nu fapta proprie a paznicului juridic al lucrului) şi prejudiciu.Odată făcută dovada acestor elemente (condiţii), toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.Paznicul juridic al lucrului are însă, deopotrivă, sarcina şi dreptul de a face dovada existenţei unor cauze

exoneratoare de răspundere, putând astfel, prin această dovadă, să înlăture prezumţiile instituite de lege în favoarea victimei.

Dacă lucrul a cauzat prejudiciul ca urmare a unui caz fortuit, răspunderea pe temeiul art. 1376 alin.1 C. civ, nu poate fi înlăturată, potrivit art. 1380 C. civ.

5.2. Cauzele de exonerare de răspundere

. Reglementare juridică. Potrivit dispoziţiilor art.1380 C. civ. în cazurile prevăzute de art.1375, 1376, 1378 şi 1379 C. civ. nu există obligaţie de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră.

Se poate constata astfel, că dispoziţiile art. 1380 C. civ. sunt asemănătoare cu dispoziţiile art. 1371 C. civ., iar noţiunile de forţă majoră şi caz fortuit sunt explicate în art. 1351 C. civ., în timp ce fapta victimei sau a terţei persoane sunt reglementate în art.1352 C. civ.

. Alegerea prestaţiei de către creditor. Alegerea prestaţiei ce urmează a fi executată, poate fi acordată în mod expres creditorului95. În acest caz se pot distinge mai multe situaţii:

a) situatia în care ambele prestaţii sunt susceptibile de executare, caz în care creditorul alege prestaţia ce urmează a fi executată şi debitorul se liberează de datorie executând prestaţia aleasă de creditor;

b) situatia în care una din prestaţii a devenit imposibil de executat, caz în care :dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare, el poate să opteze între a pretinde executarea

celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie a-l libera pe acesta de executarea obligaţiei;

dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare, creditorul poate opta între a cere despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie a cere executarea celeilalte prestaţii;

dacă imposibilitatea de executare nu se datoreaza culpei vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să primească executarea celeilalte, el neavând dreptul să pretindă valoarea lucrului pierit, pentru că această valoare nu este datorată.

c) situatia în care ambele prestatii au devenit imposibil de executat, caz în care, dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare pentru ambele prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea. Dacă imposibilitatea de executare nu poate fi imputată debitorului şi dacă aceasta intervine înainte ca debitorul să fi fost pus în întarziere, obligaţia se stinge96.

94 Trib. Jud. Suceava, dec. nr. 318/1969.95 Art. 1465 C. civ.: ”În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului: a) dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă; b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei; c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie; d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.”96 Art. 1466 C. civ.: „Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întarziere.”

Este de subliniat faptul că pentru creditor obligaţia alternativă funcţionează ca o garanţie, întrucât creditorul, prin implicarea în raportul obligaţional alternativ, are garantată satisfacerea creanţei sale chiar şi în situaţia în care una dintre obligaţii devine imposibil de executat datorită forţei majore, cazului fortuit, culpei debitorului ori scoaterii din circuitul civil.

Efecte. Având în vedere faptul că obligaţia facultativă are un singur obiect, prestaţia cealaltă fiind subsidiară şi constituie numai o posibilitate (facultate) de a se libera pentru debitor, rezultă următoarele consecinţe:

a) creditorului i se recunoaşte numai posibilitatea de a cere executarea prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei; altfel spus, debitorul nu poate fi silit să execute o altă obligaţie;

b) cealaltă prestaţie este o facultate pentru debitor. Numai acesta, deci, poate decide în privinţa prestaţiei ce urmează a se executa;

c) debitorul va fi liberat dacă obiectul prestaţiei datorate piere din caz fortuit sau forţa majoră, pentru că aceasta a fost singura prestaţie la care s-a obligat;

d) dacă prestaţia principală piere din culpa debitorului, creditorul are dreptul numai la daune-interese;e) natura obligaţiei este circumscrisă la obligaţia unică, asumată, spre deosebire de obligaţia alternativă unde

prestaţia executată determină natura acestei obligaţii97.

Astfel fiind, obligaţiile divizibile produc următoarele efecte:a) în ipoteza în care suntem în prezenţa mai multor creditori, fiecare nu va putea urmări pe debitor decât pentru

partea sa din creanţă;b) în cazul în care suntem în prezenţa mai multor debitori, aceştia vor fi ţinuţi faţă de creditorul comun in părţi

egale98, dacă din lege sau contract nu rezultă altfel;c) în cazul în care suntem în prezenţa mai multor debitori, fiecare va fi urmărit numai pentru partea sa de datorie;d) de aici decurge un alt efect: când un debitor devine insolvabil, riscul îl suportă creditorul, pentru că acesta nu

poate urmări pe ceilalţi debitori pentru partea de datorie la care a fost obligat debitorul insolvabil;e) punerea în întârziere a debitorului de către un creditor nu profită şi celorlalţi creditori întrucât, în cadrul

obligaţiilor divizibile, fiecare creditor acţionează în vederea apărării propriilor interese; g) din aceleaşi motive, întreruperea prescripţiei provocată de unul dintre creditori nu profită celorlalţi creditori;h) plata făcută de un debitor, reprezentând partea ce-i revine din creanţă, nu are efect liberator faţă de ceilalţi.Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu operează decât pentru

partea din creanţa solidară ce aparţine acestui creditor, ceilalţi creditori solidari păstrând drept de regres împotriva creditorului faţă de care a operat confuziunea.

Este de remarcat faptul că în materia solidarităţii active, raporturile dintre creditori cu debitorul comun sunt guvernate de principiul potrivit căruia un creditor nu poate face nimic de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi. Astfel, un creditor solidar, deşi se bucură de prezumţia de reprezentare a celorlalţi, nu poate face acte de dispoziţie (în această categorie intrând şi remiterea de datorie, compensarea şi confuziunea) cu privire la întreaga creanţă fără acordul celorlalţi creditori solidari.

. Raporturile dintre creditorii solidari. Potrivit legii99, creditorul solidar, oricare ar fi el, nu este stăpânul creanţei în întregimea ei, ci numai pentru partea lui, iar dacă o poate încasa în totalitate se datorează faptului că a fost împuternicit de către ceilalţi cocreditori"100 (1436 C. civ.).

Din modul cum este formulat principiu se degaja următoarele idei:- nici unul din creditorii solidari nu este stăpânul creanţei în întregimea ei;- încasarea în totalitate a creanţei se justifică prin împuternicirea dată de ceilalţi creditori;- creditorii au, fiecare în parte, obligaţia de a conserva creanţa comună;- fiecărui creditor îi este interzisă posibilitatea de a face ceva de natură să înrăutăţească situaţia celorlalţi creditori

solidari. Din împrejurarea că fiecăruia dintre creditori îi este interzis a face ceva de natură să înrăutăţească situaţia

celorlalţi creditori solidari decurg următoarele consecinţe:

97 Vezi în acest sens, T. R. Popescu, P. Anca, op.cit., p. 372.98 Art. 1423 C. civ.99 Art. 1436 C. civ.: „(1)Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun. (2) Orice act prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă. (3) Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori. (4) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.”100 Aşa s-a pronunţat literatura de specialitate: Gh.Nedelschi, Curs de drept civil, Tipografia si litografia învăţământului, Bucureşti, 1955, p. 210.

a) creanţa poate fi încasată de oricare dintre creditori, în întregime, chitanţa dată de acesta liberând pe debitor101;b) efectele punerii în întârziere a debitorului făcută de un creditor profită şi celorlalţi creditori102; c) daunele de întârziere (moratorii) cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori; d) dacă unul dintre creditorii solidari provoacă întreruperea prescripţiei, aceasta profită tuturor creditorilor103,

afară numai dacă este vorba de o suspendare a prescripţiei pentru o cauză personală a unui creditor (de pildă, minoritatea pe timpul cât nu a fost desemnat ocrotitorul legal, când efectul suspendării se restrânge doar la creditorul respectiv);

e) un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie (novaţie, remitere de datorie etc.) cu privire la întreaga creanţă fără a avea consimţământul expres al celorlalţi creditori solidari;

f) dacă asemenea acte s-au făcut totuşi numai de către un singur creditor fără consimţământul celorlalţi, efectele se vor restrânge numai la acel creditor, urmând ca, pentru ceilalţi creditori, creanţa să fie solidară în continuare104;

g) hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori produce efecte care profită şi celorlalţi creditori 105, cu următoarele precizări:

- efectele să fie favorabile acestora;- creditorul care a încasat întreaga sumă este obligat s-o împartă cu ceilalţi creditori, afară numai dacă

dovedeşte că obligaţia a fost contractată în interesul său106 exclusiv;- între creditori, repartizarea se va face proporţional cu drepturile lor din creanţa comună, iar dacă acestea nu

sunt determinate, creanţa se va împărţi în părţi egale.- obligaţia în favoarea unui creditor solidar se imparte de drept între moştenitorii acestuia107 .

Din observarea definiţiei legale şi a celei citate din doctrină, se degajă următoarele idei:- pentru creditor, solidaritatea pasivă se înfăţişează ca o adevărată garanţie a executării creanţei sale, pentru că îi

este permis să pretindă plata întregii datorii de la oricare dintre debitorii obligaţi solidar şi, la nevoie, să urmărească pe oricare dintre ei108;

- prin posibilitatea recunoscută creditorului de a alege pe debitorul care, după părerea sa este cel mai solvabil, se evită riscul ce însoţeşte obligaţia divizibilă de a fi urmărit un codebitor insolvabil;

- riscul eventualei insolvabilităţi a unuia sau a unei părţi din codebitori este suportat, în acest caz, de către codebitorul solidar solvabil, şi nu de creditor. Acest risc apare atunci când codebitorul care a plătit, se întoarce în contra celorlalţi codebitori pentru a-şi achita fiecare partea ce le revine şi constată că unul sau o parte dintre aceştia sunt insolvabili.

. Voinţa părţilor. În privinţa voinţei părţilor ca izvor al solidarităţii pasive109, nu este nici o îndoială că este vorba atât de actele juridice bilaterale (convenţia), cât şi de actul unilateral de voinţă, de exemplu, testamentul.

În legătură cu voinţa, ca izvor al solidarităţii pasive, se impun următoarele precizări:- solidaritatea, în general şi solidaritatea pasivă, în special, constituie o excepţie de la regula divizibilităţii

obligaţiilor. Prin urmare, trebuie prevăzută expres în actul juridic respectiv110. Nu este nevoie să se fi folosit anumiţi termeni (speciali) pentru aceasta; este suficient să fi fost exprimată clar voinţa părţilor în sensul că debitorii se obligă solidar;

- în cazul obligaţiilor între profesionişti, solidaritatea constituie regula111 şi, pe cale de consecinţă, ea se prezumă;- în dreptul civil, neprezumându-se, solidaritatea va trebui să fie dovedită de către cel ce o invocă; - dovada solidarităţii se face potrivit regulilor dreptului comun în materia probei actelor juridice.

. Legea. Solidaritatea pasivă legală (prevăzută de lege) se întâlneşte în următoarele cazuri:

101 Art. 1434 alin. 1 C. civ. 102 Art. 1526 alin. 2 C. civ. 103 Vezi dispoziţiile art. 1441 C. civ.: „(1) Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de ceilalţi creditori solidari. (2) Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.”104 Art. 1438, 1439 şi 1440 C. civ.105 Art.1436 alin. 3 şi 4 C. civ.106 Vezi în acest sens şi dispoziţiile art. 1037 din vechiul C. civ.: „Creditorul solidar, care a primit toată datoria este ţinut a împărţi cu ceilalţi cocreditori, afară numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său”.107 Art. 1442 C. civ.: „Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia.”108 Vezi T. R. Popescu, P. Anca, op.cit., 1968, p. 370.109 Art. 1444 C. civ.: „Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite.”110 Vezi disp. art. 1445 C. civ.111 Art 1446 C. civ.: „ Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.”

- când, prin fapta lor, mai multe persoane au creat un prejudiciu răspund solidar faţă de victimă112;- pentru toate efectele mandatului răspund solidar mandanţii care au numit unul şi acelaşi mandatar113;- dacă s-au stabilit mai mulţi executori testamentari pentru aceeaşi succesiune, aceştia vor răspunde solidar,

cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiunile şi fiecare s-a limitat la misiunea încredinţată114.3.2. Obligaţiile indivizibile

A. Consideraţii generale

. Definiţie. Obligaţiile indivizibile constituie o excepţie de la regula reprezentată de obligaţiile conjuncte 115

( divizibile).Folosind singularul, obligaţia indivizibilă a fost definită ca fiind "... acea obligaţie care, datorită convenţiei

părţilor sau obiectului ei, care prin natura sa nu este susceptibil de divizare materială sau intelectuală, nu poate fi împărţită între subiectele ei active sau pasive"116. Cu alte cuvinte, indivizibilitatea presupune o obligaţie nesusceptibilă de divizare intelectuală sau materială din punct de vedere obiectiv sau subiectiv.

Noţiunea de obligaţie indivizibilă necesită, pe lângă prezentarea definiţiei, unele sublinieri şi precizări, pentru fixarea acestei instituţii juridice între acelea ce aparţin dreptului obligaţional.

Astfel, problema indivizibilităţii prezintă interes numai în acele cazuri în care un raport juridic obligaţional se încheie între mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori. Dacă raportul juridic se încheie numai între un creditor şi un debitor, obiectul obligaţiei trebuie să fie prestat integral de către debitor, chiar când prin natura lui lucrul este susceptibil de diviziune, dat fiind faptul că debitorul nu-l poate obliga pe debitor să primească numai părţi din datorie117.

. Izvoare. Obligaţiile indivizibile îşi iau izvorul fie în natura prestaţiei, care constituie obiectul obligatiei, fie în voinţa părţilor, iar în funcţie de aceste izvoare, indivizibilitatea se numeşte fie naturală, fie voluntară (convenţională).

. Indivizibilitatea naturală. Indivizibilitatea naturală rezultă, din natura indivizibilă a prestaţiei; astfel, se poate spune că obligaţia este nedivizibilă, când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu poate fi împărţit, nici material, nici intelectual. Ea poate fi ilustrată mai bine printr-un exemplu: obligaţia de a pune la dispoziţia unei persoane un bun determinat, cum ar fi vânzarea unui autoturism de către doi coproprietari unui terţ. În acest caz, obligaţia este indivizibilă, întrucât obiectul ei nu este susceptibil de indiviziune materială. Totuşi, este de observat că obligaţia, deşi indivizibilă din acest punct de vedere, poate fi considerată divizibilă dacă este susceptibilă de diviziune intelectuală. În consecinţă, obligaţiile de a da pot întotdeauna să fie socotite de părţi ca divizibile intelectual. În schimb, obligaţiile de a face sau a nu face sunt, în general, indivizibile prin natura lor.

. Indivizibilitatea voluntară. Indivizibilitatea voluntară (convenţională) intervine atunci când, deşi prestaţia, obiect al obligaţiei, este divizibilă prin natura sa, părţile se înţeleg expres să o considere ca fiind indivizibilă118.

. Indivizibilitatea şi solidaritatea. În raport cu solidaritatea, indivizibilitatea prezintă un avantaj: împiedică divizarea datoriei între urmaşii debitorilor care rămân obligaţi indivizibil119. Solidaritatea nu atrage prin ea însăşi

112 A se vedea art. 1382 C. civ.113 Vezi disp. art. 2028 C. civ.114 Vezi disp. art.1082 alin. 3 C. civ.115 Art. 1424 C. civ.: „Obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.” 116 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., 1981, p. 338; Vezi şi M.G. Rarincescu, op.cit., p. 553 şi urm.; T. R.Popescu, P. Anca, op.cit., p. 274 şi urm.117 Art. 1427 C. civ.: „Obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singut debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei.”118 Art. 1425 C. civ.119 Art. 1425 C. civ.: „(1)Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora. (2)Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obigaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală.”

indivizibilitatea obigaţiei, astfel că, în lipsă de stipulaţie contrară, subiecţii activi sau pasivi ai unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar120.

. Executarea obligaţiilor indivizibile. Obligaţiile indivizibile pot fi executate în natură sau prin echivalent.În materia executării obligaţiilor indivizibile, regula este executarea în natură, caz în care fiecare creditor nu poate

pretinde şi nu poate primi prestaţia datorată decât în întregime121.Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia indivizibilă poate fi executată şi prin echivalent. Obligaţia de

a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă, este divizibilă122.Dacă executarea obligaţiei indivizibile se realizează prin echivalent şi dacă există o neexecutare culpabilă din

partea debitorului, sau a unuia dintre debitori, creditorul poate cere daune interese suplimentare numai debitorului vinovat de neexecutarea acesteia. Aceste daune interese se cuvin creditorilor numai proporţional cu partea din creanţă ce revine fiecăruia123.

În caz de restituire a pretaţiilor executate în baza unei obligaţii indivizibile, obligaţia de restituire este divizibilă, excepţie situaţia în care indivizibilitetea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei124.

B. Efectele obligaţiilor indivizibile

. Precizare. Efectele obligaţiilor indivizibile se aseamănă cu cele ale solidarităţii. Din punct de vedere al efectelor trebuie făcută deosebirea după cum este vorba de indivizibilitatea

între creditori (indivizibilitatea activă) şi indivizibilitatea între debitori (indivizibilitatea pasivă).

. Efectele indivizibilităţii active. Indivizibilitatea activă survine în cazul decesului creditorului unei creanţe care are un obiect indivizibil.

Principalul efect al indivizibilităţii active constă în prerogativa recunoscută oricăruia dintre creditorii raportului juridic de obligaţie de a cere debitorului executarea integrală a prestaţiei125.În acelaşi timp, însă, plata făcută oricăruia dintre creditori, liberează pe debitor.

Dacă punerea în întârziere, suspendarea sau întreruperea prescripţiei sunt făcute numai de către unul dintre creditori, acestea vor produce efecte faţă de toţi creditorii126.

Întrucât creditorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi127, aceştia nu pot face acte de dispoziţie, iar dacă unul dintre ei face asemenea acte, ele nu sunt opozabile celorlalţi creditori, debitorul rămânând, în continuare obligat faţă de aceştia, mai puţin celui care a făcut actele de dispoziţie.

. Efectele indivizibilităţii pasive. Efectul principal al indivizibilităţii pasive îl constituie posibilitatea obligării fiecăruia dintre debitori de a executa, în întregime, prestaţia datorată. Astfel, creditorul poate pretinde oricăruia dintre debitori să execute integral obligaţia,indiferent de partea din obligaţie ce-i revine, cum, de asemenea, poate să pretindă tuturor debitorilor să efectueze plata în acelaşi timp128.

Se recunoaşte debitorului chemat în judecată, pentru totalitatea datoriei, posibilitatea de a cere un termen spre a introduce în cauză şi pe ceilalţi codebitori şi, astfel, pentru a obţine obligarea tuturor codebitorilor la executarea obligaţiei indivizibile, prin aceeaşi hotărâre judecătorească, cu excepţia situaţiei în care prestaţia nu poate fi executată

120 Art. 1426 C. civ.: „(1)Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor. (2)În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.„121 Art. 1428 C. civ.: „Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime.”122 Art. 1430 alin.1 C. civ.: “Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.”123 Art. 1430 alin. 2 C. civ.: „Daunele interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei.”124 Art. 1429 C. civ.: “Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei.”125

126

127

128

decât de debitorul chemat în judecată129, caz în care acesta are drept de regres împotriva celorlalţi debitori. Punerea în întârziere a unui debitor nu produce efecte împotriva celorlalţi130.

Suspendarea sau întreruperea prescripţiei făcută numai de către unul dintre debitori vor produce efecte faţă de toţi debitorii131.

Dacă debitorul obligat indivizibil sau moştenitorul său a plătit în totalitate datoria fără să fi chemat în justiţie pe ceilalţi codebitori, acesta va avea în contra lor acţiunea în regres pentru partea fiecăruia dintre ei.

În situaţia în care obligaţia indivizibilă se stinge prin novaţie, remitere de datorie, compensaţie ori confuziune consimţită sau care operează în privinţa unui debitor, acest fapt îi liberează şi pe ceilalţi debitori, aceştia însă rămân ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor132. Dacă cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă133.

3.3. Obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile. Diferenţe şi asemănări

. Constatări. Din interpretarea texelor de lege prin care sunt reglementate obligaţiile solidare şi indivizibile rezultă următoarele constatări în ceea ce priveşte structura şi efectele acestor instituţii juridice de drept civil:

- renunţarea de către un debitor la prescripţia extinctivă împlinită stinge solidaritatea şi indivizibilitatea, ceilalţi codebitori nefiind ţinuţi la plata obligaţiei prescrise devenită imperfectă;

- punerea în întârziere a unui debitor solidar produce efecte şi faţă de codebitori;- punerea în întârziere a unui debitor indivizibil nu produce efecte şi faţă de codebitori;- decesul stinge solidaritatea, obligaţia devenind divizibilă pentru moştenitorii debitorului;- decesul nu stinge indivizibilitatea (art.1425 C.civ.), moştenitorii debitorului indivizibil fiind ţinuţi la plată

întocmai ca şi autorul (acest efect obiectiv şi subiectiv constituie, de altfel, şi temeiul existenţei separate a celor două instituţii juridice, fiind principalul element de individualizare între ele);

- în cadrul solidarităţii, atât codebitorii cât şi cocreditorii sunt prezumaţi legal a se reprezenta reciproc (este aşa numitul în doctrină „efect secundar al solidarităţii”);

- în situaţia obligaţiei indivizibile, faţă de codebitorii şi cocreditorii indivizibili nu este posibilă şi permisă aplicarea principiului reprezentării reciproce prezumate legal;

- atât solidaritatea cât şi indivizibilitatea pot fi afectate de modalităţi. Precizăm că aceste obligaţii complexe pot fi asumate simultan sub modalităţi diferite;

- în ipoteza faptei ilicite săvârşite de mai mulţi autori izvor al obligaţiei civile, întotdeauna autorii respectivi vor fi ţinuţi în solidar, şi niciodată indivizibil, la reparaţie;

- solidaritatea şi nici indivizibilitatea nu sunt prezumate, ci trebuiesc prevăzute expres de către părţi. Prin derogare de la această regulă, Codul civil consacră prezumţia de solidaritate între debitorii profesioniştii, pentru obligaţii contractate în exerciţiul unei întreprinderi, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel;

- numai în materia indivizibilităţii iertarea de datorie a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii (devenind astfel cauză de stingere a indivizibilităţii);

- creditorul poate urmări un singur debitor ori pe toţi codebitorii simultan sau succesiv, atât în cadrul solidarităţii pasive, cât şi a indivizibilităţii pasive;

- hotărârea judecătorească definitivă defavorabilă unui debitor indivizibil este defavorabilă tuturor debitorilor indivizibili şi le este opozabilă tuturor prin introducerea în cauză a codebitorilor indivizibili la cererea debitorului acţionat singur în judecată (art. 1432 alin.4 C. civ).;

- hotărârea judecătorească definitivă defavorabilă unui debitor solidar nu produce efecte faţă de restul debitorilor solidari, conform art.1436 alin. 4 C. civ. (este un alt efect secundar în raporturile dintre debitorii solidari şi creditor);

- suspendarea şi întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile sau solidare produce efecte faţă de ceilalţi codebitori (art. 1433 C. civ.). În acest context, este de observat că în materia solidarităţii, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori solidari decât pentru partea acelui moştenitor (art. 1449 C. civ.);

- excepţiile pur personale invocate de către un debitor solidar sau indivizibil produc efecte numai în privinţa sa, fără a fi afectaţi restul codebitorilor. Având în vedere dispoziţiile art. 1448 C. civ., este evidentă voinţa legiuitorului de

129

130

131

132 Art. 1432 alin. 1 C. civ.: „Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.”133 Art. 1432 alin. 5 C. civ.: „ Îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.”

a distinge juridic între excepţiile pur personale, excepţiile personale şi excepţiile comune codebitorilor solidari sau indivizibili;

- debitorul solidar sau debitorul indivizibil care plăteşte singur întreaga datorie beneficiază legal de un drept de regres divizibil, corespunzător părţii fiecăruia din obligaţie, împotriva celorlalţi codebitori (evident, fără a beneficia şi de efectul solidarităţii sau al indivizibilităţii). Acţiunea în regres a debitorului plătitor poate avea ca temei în drept, potrivit liberei alegeri a acestuia, gestiunea de afaceri, mandatul sau subrogaţia personală în dreptul creditorului plătit;

- obligaţia poate fi asumată de către debitori atât în mod distinct, cât şi simultan sub condiţia solidarităţii şi a indivizibilităţii.

Reglementare juridică. Principiu. Reglementarea juridică a executării directe a obligaţiilor se află în dispoziţiile art. 1469 - 1515 C. civ.

Din formularea principiului dominant în materie se degajă următoarele idei: a) principiul executării în natură a obligaţiilor civile cere ca obligaţia să se execute în natura sa specifică;b) executarea obligaţiei în natura sa specifică înseamnă executarea prestaţiei ce constituie obiectul obligaţiei

întocmai, adică aşa cum aceasta a fost precizată în raportul juridic concret (întocmai cum a fost asumată);c) debitorul nu poate pretinde a presta altceva decât s-a obligat;d) creditorul nu va primi o altă prestaţie decât cea la care debitorul s-a obligat; e) executarea în natură se poate realiza fie de bună voie, fie silit, dacă debitorul nu înţelege să execute obligaţia

de bună voie;f) plata reprezintă executarea obligaţiei în modalitatea “de bună voie“;g) executarea silită şi plata sunt noţiuni care se exclud reciproc;h) executarea în natură a obligaţiilor prezintă o importanţă deosebită pentru securitatea circuitului juridic civil şi

pentru înfăptuirea în practică a dispoziţiilor normelor juridice.

Potrivit dispoziţiilor art. 1472 C. civ., plata poate fi făcută de: - debitor , personal sau prin reprezentant;- de o persoană ţinută alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor);- de o persoană interesată în efectuarea plăţii, respectiv de stingerea obligaţiei (exemplu cumpărătorul unui imobil

ipotecat);- de o persoană neinteresată care, fie plăteşte în numele debitorului (gestiunea de afaceri), fie plăteşte în nume

personal făcând o liberalitate ce are ca obiect tocmai ce datora debitorul. Este de remarcat faptul că, prin comparaţie cu vechea reglementare de la 1864, în actuala reglementare, legiuitorul renunţă la distincţia între persoanele interesate să facă plata şi persoanele neinteresate, pentru a sublinia atât protecţia specială acordată creditorului, cât şi libertatea în materia persoanelor care pot face plata.

Pornind de la aceste explicaţii, vom preciza, în continuare, condiţiile speciale cu privire la cel ce poate face plata în cazul obligaţiei de a da.

- când plata constă în obligaţia de a da, proprietarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte juridice translative de proprietate, pentru că obiectul acestei obligaţii constă în a transmite ori constitui drepturi reale cu privire la un bun134;

- dacă bunurile ce constituie obiect al obligaţiei au pierit sau au fost scoase din circuitul civil fără culpa debitorului, acesta are obligaţia de a ceda creditorului drepturile sau acţiunile pe care le are în legătură cu bunul respectiv135;

- când obiectul plăţii constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin întrebuinţare, restituirea acestora nu se poate cere dacă creditorul le-a consumat cu bună-credinţă, chiar atunci când plata s-a făcut de o persoană ce nu avea capacitate deplină de exerciţiu sau nu era proprietarul bunurilor. Creditorul este considerat a fi de bună-credinţă, în acest caz, dacă n-a cunoscut că cel care a făcut plata nu era proprietarul bunurilor consumptibile respective şi nici împrejurarea că era lipsit de capacitatea de exerciţiu deplină;

- când plata s-a făcut cu un bun aparţinând altei persoane, proprietarul are la îndemână acţiunea în revendicare, dar creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii (dacă este vorba de imobile), fie prin invocarea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă.

. Cazurile în care plata este valabilă chiar dacă ea s-a făcut altei persoane decât creditorului sau împuternicitului acestuia. Sunt câteva situaţii în care dispoziţiile cuprinse în art. 1477 C. civ., consideră valabilă plata făcută unei alte persoane decât creditorului sau împuternicitului său:

134 Dispoziţiile art. 1482–1483 C. civ. stabilesc modalitatea de predare a bunurilor.135 Art. 1484 C. civ.

a) când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi dar a fost ratificată de creditor. În acest caz, cel ce a plătit capătă calitatea de mandatar şi pentru trecut (ex tunc)136;

b) când plata a fost făcută unei persoane care devine ulterior titulara creanţei137 (exemplul terţului ce îl moşteneşte pe creditor);

c) când plata este făcută unei persoane care o pretinde în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor138.d) dacă plata a profitat creditorului, de exemplu, dacă ea a fost făcută unui creditor al creditorului139. În acest caz,

plata profită creditorului pentru că a condus la stingerea unei obligaţii pe care acesta o avea faţă de cel care s-a făcut plata;

e) când plata a fost făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent (cel care are creanţa în posesia sa), chiar dacă ulterior posesorul a fost evins (de exemplu unui moştenitor al creditorului care posedă creanţa şi care ulterior este evins). În acest caz, adevăratul creditor se va putea întoarce cu cerere de chemare în judecată, în contra celui căruia i s-a făcut plata fără a fi avut calitate, acţiune întemeiată pe plata lucrului nedatorat140.

După cum am menţionat anterior, prin voinţa legiuitorului, legea civilă face distincţie între terţ şi creditorul aparent.

. Condiţii împotriva celui care primeşte plata. Cel care primeşte plata trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

Condiţii împotriva celui care primeşte plata. Cel care primeşte plata trebuie să îndeplinească anumite condiţii:a) să aibă calitatea de a putea primi141; b) să aibă capacitate deplină de exerciţiu, pentru că, aşa cum s-a precizat deja, plata are şi sensul de convenţie, de

act juridic, iar capacitatea de a face acte juridice este o condiţie esenţială. Ca un argument invocat în sprijinul acestei concluzii, semnalăm şi opinia altor autori142 conform căreia prin dispoziţiile art. 1476 C. civ. ne aflăm de fapt în prezenţa unei norme speciale raportat la dispoziţiile art. 47 C. civ. (art. 47 reglementează limitele obligaţiei de restituire din sarcina incapabilului). C. Obiectul plăţiiPrincipiu.

Din formularea principiului, rezultă următoarele:- plata trebuie efectuată cu diligenţa unui bun proprietar. Diligenţa trebuie apreciată după natura activităţii

exercitate. De exemplu, obligaţia medicului izvorâtă din contractul de îngrijiri medicale, care este o obligaţie de mijloace, constă în a acorda îngrijiri medicale conştiincioase, atente şi conforme datelor ştiinţei143. Astfel, medicul va face tot ceea ce trebuie să facă, dar nu va promite vindecarea sau un alt rezultat dorit însă, pentru atingerea acestui rezultat va acţiona cu competenţă, diligenţă şi conştiinciozitate profesională;

- plata constă în executarea întocmai a obligaţiei asumate;- debitorul trebuie să plătească exact cât datorează;- creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă valoarea acestuia este egală sau mai mare decât

cel datorat; - debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar

fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta, caz în care obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată144;

- dacă debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate să dispună. Creditorul de bună – credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune – interese pentru repararea prejudiciului suferit145;

- dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri garanţiile oferite de terţi nu renasc146;

- dacă în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate147.

136

137

138

139

140

141

142

143

144

145

146

147

Pe cale de consecinţă, rezultă că acesta (creditorul) poate accepta148 şi o altă prestaţie decât cea datorată, iar în situaţia în care o acceptă, obligaţia nu se mai stinge prin plată ci prin darea în plată149.

. Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor certe. În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat, având în vedere faptul că, creditorul nu poate fi silit să primească alt bun decât cel datorat, debitorul se liberează predând bunul la care s-a obligat.

Obligaţia de a preda un bun cert, nu se stinge predând un bun asemănător. De regulă, debitorul este liberat de obligaţie predând bunul cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv150, debitorul având alături de obligaţia de a transmite proprietatea şi obligaţiile de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare151.

Obligaţia de a conserva bunul până la predare, trebuie executată cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, dacă din lege ori contractul părţilor nu rezultă altfel 152. În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate153.

În situaţia în care obiectul obligaţiei este un bun cert individual determinat care nu necesită a fi înscris în cartea funciară, debitorul este liberat prin chiar predarea bunului cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv154.

Acesta nu este răspunzător de pierderea bunului ori de stricăciunile aduse dacă ele nu se datorează faptei sale ori a persoanelor de care răspunde, pentru că, de îndată ce a predat bunul, s-a transmis dreptul de proprietate de la plătitor la primitor, potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul).

Dacă, însă, debitorul a fost pus în întârziere, va răspunde începând cu acest moment de pieirea bunului ori stricăciunile aduse.

Obligaţia se stinge dacă debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la creditor, chiar dacă a fost pus în întârziere şi nu a luat asupra sa cazurile fortuite.

Dacă bunul a cărui proprietate urmează a fi transmisă este un imobil înscris în cartea funciară, transmiţătorului îi revine alături de obligaţia de a strămuta proprietatea şi obligaţia de a preda înscrisurile necesare efectuării înscrierii155, caz în care transferul proprietăţii operează în momentul realizării înscrierii în cartea funciară, astfel că riscurile pieirii lucrului sunt suportate de transmiţător deoarece acesta este proprietarul bunului.

Există şi situaţii în care bunurile unui terţ fac obiectul prestaţiei, debitorul nefiind titularul dreptului de proprietate la data executării obligaţiei. În aceste cazuri obligaţia debitorului nu se stinge, acesta fiind obligat să procure bunurile respective şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. Dacă obligaţia nu este executată debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate156.

În situaţia în care bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta trebuie să predea creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv157.

. Obiectul obligaţiei în cazul bunurilor de gen158. În situaţia în care obiectul obligaţiei de a da constă într-o cantitate de bunuri de gen, pieirea sau stricăciunea acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, pentru că asupra lor dreptul de proprietate se transmite din momentul individualizării (predării), potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul, în speţă debitorul).

În concluzie, în privinţa obligaţiei care are drept obiect bunuri de gen se impun următoarele precizări:- bunurile de gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predării;- dreptul de proprietate asupra bunurilor generice se transmite de la plătitor la primitor în momentul

individualizării lor;- în privinţa acestei categorii de bunuri funcţionează regula genera non pereunt (bunurile de gen se consideră că

nu pier niciodată), de unde obligaţia pentru plătitor de a preda, în cazul în care el nu mai are asemenea bunuri, bunuri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate;

- dacă părţile n-au stabilit nimic în privinţa calităţii lucrurilor prin convenţie, este admis că acestea trebuie să fie de calitate mijlocie.

Debitorul alege bunurile ce vor fi predate, iar în caz de pieire fortuită înainte de individualizare, el nu este liberat de obligaţie decât predând bunuri de calitate cel puţin medie159.

148

149

150

151

152

153

154

155

156

157

158

159

. Obiectul plăţii în cazul obligaţiilor de mijloace şi al obligaţiilor de rezultat160. După întinderea obligaţiei asumate contractual, legea distinge între două categorii de obligaţii:

- obligaţia de mijloc (de diligenţă);- obligaţia de rezultat.

Dacă din contractul părţilor nu rezultă cu claritate natura obligaţiei asumate - de mijloace sau de rezultat - aceasta va fi stabilită de către instanţa de judecată, prin raportare la următoarele criterii prevăzute la art. 1481 alin. 3 C. civ.:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente contractuale;- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului convenit;- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

. Obiectul plăţii în cazul obligaţiei de a constitui o garanţie161. Chiar dacă, de regulă, debitorul este solvabil şi execută de bună voie şi întocmai obligaţia asumată, creditorul este direct interesat să ia măsuri care să asigure executarea obligaţiei, deoarece în caz de insolvabilitate a debitorului şi, în absenţa unor astfel de garanţii, creditorul suportă consecinţele acestei insolvabilităţi.

Deci, sintetic vorbind, în situaţia în care debitorul s-a obligat la constituirea unei garanţii, există două posibilităţi:a. garanţia să fie individualizată;b. garanţia să nu fie individualizată, caz în care rămâne la latitudinea debitorului selecţionarea garanţiei. Obiectul

plăţii în cazul obligaţiei de a da o sumă de bani162. În situaţia în care debitorul s-a obligat să dea o sumă de bani, el este liberat de datorie prin remiterea de către creditor a sumei datorate.

Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată ( bani - monedă naţională sau valută, cec ori alt instrument de plată).

Dacă creditorul acceptă ca plată un cec ori un alt instrument de plată (cambie, ordin de plată, bilet la ordin ), el este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat, răsturnarea prezumţiei făcându-se prin proba contrarie, de către persoana interesată.

În cazul plăţii prin cec bancar, plata se consideră ca fiind efectuată, iar creanţa stinsă, numai în momentul în care banca emitentă a cecului debitează contul emitentului cecului şi transferă suma băncii beneficiarului, care va credita contul acestui beneficiar. Evident banca va refuza plata unui cec fără acoperire ori cu acoperire insuficientă.

Condiţia onorării instrumentului de plată prezintă o deosebită importanţă practică la ora actuală mai ales datorită numărului mare de cecuri fără acoperire ori false.

O situaţie particulară se întâlneşte în cazul cecurilor în alb, care nu cuprind toate menţiunile esenţiale enumerate în art.1 din Legea nr. 59/1934, (exemplu – suma), situaţie pentru care Normele B.N.R. nr. 7/1994 prevăd adăugarea pe formularul de cec a unor menţiuni precum:

a. “înaintea plăţii, posesorul va completa cecul“, dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de a completa suma este nelimitat;

b. “înaintea plăţii, posesorul va completa cecul fără a depăşi…“ dacă potrivit înţelegerii părţilor, dreptul posesorului de a completa suma este limitat de un plafon maxim al sumei ce se poate înscrie pe cec de posesorul acestuia.

Nerespectarea înţelegerii părţilor cu privire la suma ce se poate înscrie pe cec atrage refuzul băncii de a executa plată şi nulitatea cecului.

Plata poate fi făcută şi prin card bancar, caz în care, cel care acceptă această modalitate de efectuare a plăţii are obligaţia să verifice identitatea utilizatorului şi să compare semnătura de pe chitanţă cu semnătura de pe spatele cardului.

Părţile pot conveni ca pentru sumele de bani datorate să perceapă dobânzi163. Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege, părţile fiind libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea împrumutului, cât şi pentru întârzierea la plată164. Deci dobânda poate fi convenţională sau legală.

O.G. nr. 13/ 2011 stabileşte plafonul maxim al dobânzii ce poate fi percepută, depăşirea acestui plafon fiind sancţionată cu nulitatea.

Dobânda legală este cea stabilită de lege, după cum urmează:- în cazul creanţelor comerciale, rata dobânzii se situează la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.;- pentru celelalte categorii de creanţe, rata dobânzii se diminuează cu 20% faţă de nivelul de referinţă stabilit de

B.N.R. pentru creanţele comerciale;- în relaţiile de comerţ exterior, dobânda legală este de 6% anual, dacă se aplică legislaţia română, iar plata a fost

convertită într-o monedă străină. Dobânda convenţională, adică dobânda stabilită de părţi, nu poate depăşi nivelul dobânzii legale cu mai mult de

50% pe an, caz în care dobânda trebuie stabilită prin act scris, în lipsa acestuia şi în caz de divergenţe între părţi se

160

161

162

163

164.

datorează numai dobânda legală. Convenţia părţilor privind o dobândă mai mare decât cea permisă prin lege, este lovită de nulitate absolută întrucât normele care stabilesc nivelul dobânzii sunt de ordine publică.

Trebuie subliniat şi faptul că în condiţiile pieţei actuale, de instabilitate economică şi monetară, dobânda legală înregistrează frecvent fluctuaţii, iar pentru a preîntâmpina riscurile cauzate de aceste fluctuaţii, părţile au posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor, dar calculul nu trebuie să depăşească o perioadă mai mare de 6 luni.

Dobânzile scadente (este vorba de dobânzile datorate de debitorul unei obligaţii de a da o sumă de bani la un anumit termen, denumite de legiuitor dobânzi remuneratorii) produc ele însele dobânzi165 numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevăd ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă, caz în care dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată. Suntem în prezenţa a ceea ce specialiştii numesc capitalizarea dobânzilor.

Deci capitalizarea dobânzilor se poate realiza în următoarele situaţii:- dacă această posibilitate rezultă din convenţia părţilor, dar în limitele permise de lege;- dacă această posibilitate rezultă din lege;- dacă sunt cerute în instanţă.Capitalizarea dobânzilor presupune întotdeauna o obligaţie exigibilă.Înainte ca datoria să devină exigibilă debitorul nu poate fi obligat la executare (la plată) şi cu atât mai mult nu poate fi

obligat la dobânzi pentru o creanţă neexigibilă.

. Concluzii. În privinţa plăţii, rezumând, se poate conchide:- obiectul plăţii constituie prestaţia datorată;- creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă este de o valoare mai mare sau egală cu cel

datorat, după cum nici debitorul nu se poate libera executând altă prestaţie decât cea datorată; regula se aplică numai dacă creditorul se opune la darea în plată;

- debitorul poate efectua o altă prestaţie decât cea datorată numai dacă creditorul consimte la aceasta, situaţie în care, având în vedere faptul că dreptul asupra bunului dat în plată intră în patrimoniul creditorului, debitorul este ţinut să garanteze pe creditor atât contra evicţiunii cât şi contra viciilor ascunse; excepţie situaţia în care creditorul optează pentru prestaţia convenită în locul celei date în plată plus repararea prejudiciului suferit prin darea în plată.

- lucrurile certe se predau în starea în care se află în momentul naşterii obligaţiei, iar debitorul nu răspunde de pieirea lucrului şi de stricăciunile lui, decât dacă acestea s-au produs din vina sa; şi

- debitorul nu poate invoca, în favoarea sa, pierderea ori distrugerea lucrurilor fungibile (care pot fi înlocuite unele cu altele) pentru că genera non pereunt166.

D. Principiul indivizibilităţii plăţii

. Formulare. Principiul indivizibilităţii plăţii poate fi astfel formulat: debitorul este ţinut să facă plata în întregime.

Principiul indivizibilităţii nu încetează a funcţiona, nici în situaţia în care obiectul obligaţiei constă în prestaţii succesive, pentru că fiecare prestaţie în parte, la termenele stabilite, formează obiectul unei plăţi distincte 167. În toate cazurile, cheltuielile cauzate creditorului de executarea parţială cad în sarcina debitorului168.

. Excepţii de la principiu. De la principiul indivizibilităţii plăţii există următoarele excepţii:- când părţile, prin convenţia lor, stabilesc ca plata să fie divizibilă;

- când debitorul decedează şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se împarte între ei (se divide), fiecare plătind partea sa, afară numai dacă obligaţia este indivizibilă;

- când obligaţia se stinge prin compensaţie, situaţie în care datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele;

- când plata datoriei se face de către fideiusori, pentru debitor, fiecare dintre aceştia îşi va plăti partea sa; - în situaţia în care instanţa acordă termen de graţie debitorului înlăuntrul căruia plata poate fi eşalonată;- în caz de imputaţie legală şi în situaţia în care lipsesc toate criteriile prevăzute de art. 1509 alin. 1 lit. a - d C.

civ., când imputaţia se face proporţional cu valoarea datoriilor (art. 1509 alin. 1 lit. e C. civ.).

E. Locul plăţii

. Regula în materie. Cu privire la locul plăţii, regula este că plata se va face la locul convenit de părţi.

165.166

167

168

În raport de regula precizată deja şi potrivit dispoziţiilor art. 1494 C. civ., în lipsă de stipulaţie contrară ori dacă locul plăţii plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei, sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, plata se face după cum urmează:

- în cazul obligaţiilor băneşti, acestea trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii, dacă prin convenţie părţile nu au stabilit un loc anume. Atunci când plata este realizată la domiciliul creditorului, aceasta este portabilă. Dimpotrivă, plata este cherabilă dacă este executată la domiciliul debitorului.

- în cazul obligaţiei de a preda un bun individual determinat, aceasta trebuie executată în locul în care se afla bunul la data încheierii contractului169;

- în cazul celorlalte obligaţii, acestea se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.. Interes. Interesul şi importanţa determinării locului plăţii rezidă în următoarele:

- “partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat, potrivit prevederilor alin 1, ca loc al plăţii suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare le cauzează.”170;

- raporturile juridice privind executarea obligaţiei cu un element de extraneitate sunt cârmuite de lex loci solutionis (legea ţării locului unde urmează a se face plata), dar părţile pot stabili ele însele legea care va cârmui un asemenea raport juridic171.F. Data plăţii. Regula în materie. Cu privire la data plăţii funcţionează regula potrivit căreia plata se face atunci când datoria a ajuns la scadenţă, adică atunci când plata a devenit exigibilă172. Pentru a surprinde toate aspectele determinate de aplicarea acestei reguli este necesar a se face deosebire, cât priveşte data plăţii, între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi cele cu termen.

Astfel, obligaţiile pure şi simple se execută deîndată ce au fost asumate. Art. 1495 alin. 2 C. civ. prevede în cazul acestor obligaţii posibilitatea ca instanţa să acorde un termen pentru executarea lor atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

În cazul obligaţiilor cu termen, plata se va face la acel termen. Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea creditorului, plata anticipată se poate face numai cu consimţământul acestuia. Însă, dacă termenul a fost prevăzut în favoarea debitorului, plata se poate face anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de împlinirea termenului.

În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părţi a fost stipulat termenul, se presupune că acesta este în favoarea debitorului.

acestora se face potrivit procedurii prevăzute de lege însă, în principiu, condiţionat de punerea în întârziere173. De precizat, că plata poate fi eşalonată numai după ce instanţa a acordat debitorului un termen de graţie, la cererea acestuia (nu şi din oficiu).

Cheltuielile ocazionate de plată sunt în sarcina debitorului, dacă din convenţia părţilor nu rezultă altfel174. G. Imputaţia plăţii Noţiune. Problema imputaţiei plăţii este reglementată în art. 1506 - 1509 C. civ.

Imputaţia plăţii operează astfel: - potrivit acordului de voinţă al părţilor dacă acesta există175; - la cererea debitorului176; - la cererea creditorul177; - potrivit modului dispus de lege asupra felului cum trebuie făcută imputaţia.178

. Ordinea stingerii obligaţiilor. Potrivit art. 1506 - 1509 C. civ. ordinea stingerii obligaţiilor se realizează după următoarelor reguli:

1. potrivit convenţiei părţilor179;2. în lipsa înţelegerii părţilor, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul180. Pentru a decide în acest sens,

debitorul va trebui să ţină seama de câteva principii a căror acţiune îi limitează oarecum voinţa:- plata făcută să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor, căci altfel (dacă nu ar acoperi-o în

întregime), s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii, ceea ce nu este cu putinţă;- între obligaţiile scadente şi nescadente (exigibile şi neexigibile), debitorul va trebui să aleagă una sau mai

multe obligaţii scadente (exigibile), pentru că, altfel, ar însemna să se facă o plată anticipată pentru o datorie neajunsă la scadenţă, în timp ce altele, ajunse la scadenţă, n-ar fi plătite, plata imputându-se cu prioritate asupra datoriilor

169

170

171

172

173

174

175

176

177

178

179

180

scadente; debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii neexigibile cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, afară de cazul în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

- în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată;

- plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi la urmă asupra capitalului, afară numai dacă părţile au convenit altfel181;

3. dacă debitorul nu-şi manifestă voinţa în legătură cu obligaţia care este interesat a se stinge mai întâi, creditorul poate, într-un termen rezonabil, după ce a primit plata, să stabilească ordinea stingerii obligaţiilor, indicând debitorului datoria asupra căreia se va imputa plata efectuată182, astfel :

- creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neajunse la scadenţă ori asupra căreia părţile poartă un litigiu;

- creditorul, dacă remite chitanţă liberatorie, va preciza, în aceasta, care datorie s-a stins prin prestaţia făcută de debitor, făcând imputaţia prin acea chitanţă;

- debitorul nu poate contesta imputaţia făcută de creditor, afară numai dacă creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a surprins ori l-a indus în eroare;

4. dacă nici una dintre părţi nu s-a pronunţat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta va opera potrivit legii183, adică:

- datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente, chiar dacă interesul debitorului ar fi fost s-o stingă pe cea nescadentă, pentru că este, de pildă, mai oneroasă184;

- se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii185;

- când toate datoriile sunt scadente, imputaţia operează începând cu cea mai oneroasă, de pildă, cu cea cu dobânda cea mai mare186;

- când toate datoriile sunt scadente şi în egală măsura garantate şi oneroase, imputaţia operează începând cu cea mai veche187;

- în lipsa criteriilor enumerate mai sus, plata se va imputa188 proporţional cu valoarea fiecăreia dintre ele189;- în toate cazurile, dacă părţile nu s-au înţeles altfel, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi

executare, asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor în ordinea scadenţei şi doar în final asupra capitalului190.H. Cheltuielile ocazionate de plată. Regula în materie. Potrivit legii191, cheltuielile ocazionate de efectuarea plăţii cad în sarcina debitorului, dacă părţile nu au convenit altfel. Aşa cum este consacrată în dispoziţiile art. 1498 C. civ., regula în materie implică următoarele precizări:

- toate cheltuielile legate de facerea plăţii sunt în sarcina debitorului;- părţile pot însă conveni altfel pentru că regula, ca şi dispoziţiile art. 1498 C. civ. au caracter supletiv;- datorită acestui caracter, părţile pot conveni ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor;- cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi

atunci când creditorul acceptă o asemenea executare192;- dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de întocmirea chitanţei liberatorii sunt în sarcina

debitorului193;- cheltuielile ocazionate de schimbarea locului plăţii sunt în sarcina celui care după încheierea contractului,

cauzează acea schimbare194.I. Dovada plăţii. Precizare. De regulă, plata se face voluntar, debitorul fiind primul interesat să stingă raportul juridic prin executarea obligaţiei.

Este posibil ca un creditor să conteste primirea plăţii (executarea obligaţiei), situaţie în care debitorul este interesat să facă dovada că şi-a executat obligaţia, deci, că a plătit.

181

182

183

184

185

186

187

188

189

190

191

192

193

194

Considerând plata ca fapt juridic, legiuitorul consacră principiul libertăţii probaţiunii, astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1499 C. civ., dovada plăţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă prin lege nu se prevede altfel 195. Deci, este permisă dovada cu martori atunci când plata nu are ca obiect o sumă de bani.

Dacă plata are ca obiect o sumă de bani, dovada plăţii se va face numai prin înscris, situaţie în care dacă plăteşte, debitorul are dreptul la o chitanţă liberatorie, şi dacă este cazul la remiterea înscrisului original al creanţei196.

Prin derogare de la această regulă, art. 309 alin. 2 C. pr. civ. permite proba cu martori contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă acesta a fost făcut în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere proba scrisă.

Dovada plăţii are o importanţă deosebită în condiţiile creşterii frecvenţei utilizării unor modalităţi de plată precum cecul, cardul de credit, şi ordinul de plată.Sarcina probei plăţii. Principiul general în materia sarcinii probei este acela că, sarcina probei revine celui ce introduce o acţiune în justiţie, adică reclamantului şi, bineînţeles, pe parcursul procesului, celui ce face diferite susţineri.

Principiul este aplicabil şi în privinţa dovezii plăţii, astfel că repartizarea sarcinii probei între creditor şi debitor are loc după următoarea distincţie:

- creditorul, solicitând executarea obligaţiei, trebuie să dovedească existenţa acesteia; dovada existenţei obligaţiei se poate face prin înscrisul constatator, iar în lipsa acestuia prin orice mijloc de probă admis de lege;

- debitorul care pretinde că obligaţia s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul plăţii, adică modul în care a avut loc liberarea sa de datorie.Dovada prin chitanţă liberatorie. În cazul chitanţei liberatorii, legea instituie două prezumţii relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară:

a) dacă în chitanţa liberatorie se consemnează primirea prestaţiei principale, acest fapt face să se prezume, până la proba contrarie, şi executarea prestaţiilor accesorii197;

b) în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, o chitanţă dată pentru una din prestaţiile periodice ce face obiectul obligaţiei, face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior198. Dovada prin ordin de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare . În situaţia în care plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare constituie dovada efectuării acesteia, până la proba contrarie. Dovada deplină a efectuării plăţii se face prin confirmarea, în scris, a plăţii prin virament, dată de banca creditorului, debitorul având dreptul să ceară aceasta confirmare oricând199.

Şi în cazul plăţii prin ordin de plată, legea instituie două prezumţii :a) una relativă, de efectuare a plăţii, prin ordinul de plată semnat de debitor si vizat de banca plătitoare, prezumţie

care poate fi răsturnată prin proba contrară;b) una absolută de efectuare a plăţii, în cazul dovedirii plăţii prin confirmarea în scris a plăţii prin virament dată

de banca creditorului.Dovada prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei făcută de creditor către debitor. Şi în cazul în care dovada stingerii obligaţiei se face prin remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei, legea instituie două prezumţii relative care por fi răsturnate prin proba contrară:

a) prezumţia că debitorul a intrat în posesia înscrisului original constatator al creanţei printr-o remitere voluntară din partea creditorului200;

b) prezumţia relativă 201 de stingere a datoriei prin plată202. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale203. Dacă înscrisul original constatator al creanţei este întocmit în formă autentică, şi

195

196

197 Art. 1501 C. civ.: „Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.” 198Art. 1502 C. civ.: “Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.”199 Art. 1504 C. civ.: “(1)Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară. (2)Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plăţii.”200 Art. 1503 alin. 3 C. civ. 201 iuris et de iure.202 A se vedea disp. art. 1503 alin. 1 C. civ.: „Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fidejusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.”203 Art. 1503 alin. 2 C. civ.: „Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.”

dacă acest înscris este remis debitorului, creditorul, dacă este cazul, are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut în alt scop şi nu acela al stingerii obligaţiei204.J. Liberarea garanţiilor Noţiune. În situaţia în care debitorul a dat o garanţie, reală sau personală, pentru a garanta executarea obligaţiei sale, creditorul care a primit plata este obligat, după caz, să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, sau să restituie bunurile primite în garanţie, excepţie situaţia în care părţile s-au înţeles ca garanţiile oferite să asigure executarea unei alte creanţe205.K. Punerea în întârziere a creditorului.Cazuri de punere în întârziere a creditorului.

Cazurile în care creditorul poate fi pus în întârziere sunt prevăzute expres de art. 1510 C. civ.206. Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când, în mod nejustificat, refuză:- să primească plata făcută în mod corespunzător de debitor;

- să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia. Efectele punerii în întârziere. Dacă creditorul este pus în întârziere deoarece refuză să primească plata sau să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia, acesta preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei207.

De aici decurg următoarele consecinţe: - debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere a creditorului;- creditorul este obligat să restituie debitorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului după punerea în

întârziere;- creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin întârziere;- după punerea în întârziere riscurile pieirii bunului sunt în sarcina creditorului;- cheltuielile ocazionate de consemnarea bunului sunt în sarcina creditorului; - debitorul se poate libera de obligaţia sa prin consemnarea bunului pe cheltuiala şi riscurile creditorului.Amintim faptul că, în literatura de specialitate208, se vorbeşte despre o prezumţie de bună-executare atrasă de

faptul punerii în întîrziere a creditorului de către debitor, prin notificare. Cu alte cuvinte, sugerând că doreşte să-şi îndeplinească obligaţiile asumate, debitorul îşi creează condiţiile favorabile invocării, ulterioare, a excepţiei de neexecutare a contractului (exceptio non adimplendi contratus) ori a premiselor rezoluţiunii.

Un ultim efect demn de consemnat este efectul extinctiv al punerii în întârziere, obligaţia stingându-se odată cu prezentarea creditorului la locul indicat şi cu preluarea executării. În ceea ce priveşte consemnarea bunului, stingerea obligaţiei capătă un caracter definitiv odată cu validarea operaţiunii de către instanţa de judecată, în lipsa unei astfel de validări putându-se vorbi doar despre un efect extinctiv provizoriu.209

În situaţia în care procedura comunicării unei notificări nu este urmată de efectul vizat, debitorul are la dispoziţie următoarele posibilităţi legale:

- oferta reală urmată de consemnaţiune (art. 1005 şi urm. C. pr. civ., art. 1510-1515 C. civ.);- vânzarea publică (art.1514 C. civ.).

Oferta reală urmată de consemnaţiune este o procedură destinată a permite debitorului ca, în cazul în care creditorul refuză să primească plata, să-şi poată exercita dreptul subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată şi să-şi execute obligaţia cu privire la care poartă plata, obligaţie născută din raportul juridic primar.

Formele şi efectele acestei proceduri sunt enumerate în art. 1005-1012 C. pr. civ. şi în art. 1510-1515 C. civ. Instituţia cuprinde următoarele etape:a) oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul executorilor

judecătoreşti, somându-l să primească plata. Oferta se face la locul ce s-a hotărât pentru plată sau în lipsa unei asemenea înţelegeri la domiciliul creditorului sau la domiciliul ales pentru executarea convenţiei. În situaţia în care creditorul primeşte plata în această manieră, debitorul se liberează, acest fapt rezultând din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc;

Există şi posibilitatea ca oferta de plată să se faca în faţa instanţei (art. 1010 C. pr. civ.). Conform acestui articol se oferă posibilitatea ca oferta de plată să poată fi făcută de debitor şi în faţa instanţei, în orice stadiu al judecăţii. În această situaţie, „prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul. Dacă

204 Art. 1503 alin. 2 C. civ. 205 Art. 1505 C. civ.: „Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţii reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.”206 Art. 1510 C. civ.: „Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.”207 Art. 1511 C. civ.: „(1)Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere. (2)Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.”208 L. Pop., op. cit., p. 724.209 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 725.

creditorul este prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin încheiere.” Când creditorul nu este prezent sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va proceda la consemnarea plăţii la dispoziţia creditorului. Recipisa de consemnare va fi depusă în instanţă, care va constata, prin încheiere, liberarea debitorului;

b) consemnarea. În toate cazurileîn care creditorul refuză să primească plata, făcută după procedura arătată, debitorul are la îndemână posibilitatea legală de a o consemna la dispoziţia acestuia210. Refuzul este constatat prin procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc, după care debitorul va depune suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub luare de dovadă. Dacă creanţa are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul în care se găseşte, debitorul este obligat a-l soma pe creditor să-l ia. De menţionat că, creditorul poate să persiste în refuzul său de a primi plata, situaţie în care se trece la procedura judiciară a validării sau invalidării ofertei de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 1010 C. pr. civ. În caz de validare, codebitorii şi fideiusorii se consideră definitiv eliberaţi, iar creditorul care a consimţit ca debitorul să-şi retragă consemnaţiunea, după validare, pierde garanţiile ipotecare şi privile-giile ce le avea pentru plata creanţei sale.

c) vânzarea publică. Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti 211. În situaţia în care bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului212. În toate cazurile debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. În această situaţie creanţa renaşte, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, din momentul retragerii bunului213.. Efecte. Oferta reală urmată de consemnaţiune produce următoarele efecte:

a) este liberatorie, fie din momentul primirii plăţii ca urmare a ofertei reale făcute de debitor, fie din momentul214

consemnării lucrului la dispoziţia creditorului; b) începând din momentul în care lucrul a fost consemnat la dispoziţia creditorului, debitorul nu va mai fi ţinut la

plata daunelor moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei;c) din acelaşi moment, riscul pentru pieirea fortuită a lucrului trece asupra creditorului, debitorul nemaiavând o

asemenea răspundere, chiar dacă este vorba de bunuri de gen, pentru că, prin consemnare, lucrurile de gen devin individualizate (determinate) ;

Oferta reală urmată de consemnaţiune este, aşa cum s-a precizat deja, singura cale de liberare a debitorului în situaţia în care creditorul a refuzat să primească plata215.Secţiunea a 3-a. Executarea silită a obligaţiilor civile1. Noţiune

În aceste cazuri de excepţie, potrivit art. 1516 C. civ.216, creditorul are posibilitatea de a alege între:a) a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului;b) a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea

propriei obligaţii corelative;

210 Art. 1512 C. civ.: „Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.”211 Art.1514 alin. 1 C. civ.: „Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.”212 Art. 1514 alin. 2 C. civ.: „Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.”213Art. 1515 C. civ.: „Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.”214 Data consemnării.215 În acest sens, s-au pronunţat I. Roset i -Bălănescu , Al. Băicoianu, op. cit., 1943, p.257; Vezi şi Fr. Deak, op. cit. , p.316; C. Stătescu , C. Bîrsan, op. cit., 1981, p. 318.216 Art. 1516 C. civ.: „(1)Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune- interese, dacă i se cuvin: 1 - să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2 - să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3 - să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său, caz în care, creditorul trebuie să aibă în vedere faptul că realizarea creanţei presupune determinarea mizei, evaluarea riscurilor pe care le presupune parcurgerea procedurilor legale şi costul estimativ al acestora. . Noţiune. Executarea silită, aşa cum rezultă din definiţie, se face, în primul rând, în natură, în sensul că debitorul va fi ţinut să execute obligaţia aşa cum a fost asumată, adică, să execute însuşi obiectul obligaţiei. Numai astfel creditorul îşi satisface dreptul său de creanţă217, întrucât creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

Din definiţie mai rezultă că obligaţia trebuie executată în principiu, aşa cum a fost asumată, însă, dacă executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se poate recurge la executarea prin echivalent.

Executarea prin echivalent se face prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pricinuit datorită faptului că debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia (nu a executat-o întocmai, adică aşa cum a fost asumată).Răspunderea debitorului. Potrivit art. 1518 C. civ.218, debitorul este ţinut personal să răspundă pentru executarea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate219, dacă prin lege nu se dispune altfel. În ceea ce priveşte executarea obligaţiilor asumate, legea instituie în sarcina debitorului o răspundere pentru neexecutarea cauzată de faptă proprie şi o răspundere pentru neexecutarea cauzată de fapta altei persoane.220

Astfel, debitorul este ţinut să răspundă nu numai pentru prejudiciile cauzate de fapta sa culpabilă dar şi pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale221, dacă părţile nu au stabilit altfel. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, debitorul este ţinut răspunzător nu pentru că ar avea vreo culpă în săvârşirea faptei de persoana de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale, ci cu unicul scop de a asigura creditorului prejudiciat, cu nimic vinovat de prejudiciul suferit, repararea integrală şi grabnică a pagubei suferite.

În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat prin neexecutare. Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, astfel:

1. răspunderea debitorului poate fi limitată prin convenţia părţilor;2. cazul fortuit ori altă cauză exoneratoare de răspundere, îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei222;3. debitorul răspunde numai de prejudiciile previzibile la momentul încheierii contractului;223 4. fapta culpabilă a creditorului şi asumarea riscului de către acesta limitează corespunzător răspunderea debitorului224.

În această situaţie creditorul nu poate invoca neexecutarea contractului dacă neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune.225

Răspunderea terţilor. Aşa cum am arătat anterior, obligaţia trebuie executată de bună voie şi întocmai, adică aşa cum a fost asumată. De regulă debitorul este cel ţinut să execute obligaţia. În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţiile asumate, creditorul poate trece la executarea silită.

217 De această părere sunt: T.R. Popescu , P. Anca, op. cit., 1968, p. 314.218 Art. 1518 C. civ.: „(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale. (2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.”219 Art. 1350 C. civ.: „(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.”220Art. 1373 C. civ.: „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.”221 Art. 1519 C. civ.: “Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.”222 A se vedea în acest sens, disp. art. 1351-1356 şi art. 1525 C. civ. 223 Art. 1533 C. civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.”224 Art. 1534 C. civ.: „(1) Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudicial este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. (2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. „225 Art. 1517 C. civ. : „O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune. „

În cazul executării silite, dacă debitorul devine insolvabil, creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului226.2. Punerea în întârziere a debitorului Noţiune. Ajungerea la scadenţă nu este suficientă pentru ca debitorul să fie pus în întârziere, aceasta trebuind să se manifeste şi în mod formal. Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i provoacă nici un prejudiciu şi că şi-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de executare.Pentru a se trece la executarea silită este necesară punerea în întârziere a debitorlui. Aşadar, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul îşi manifestă expres voinţa de a i se realiza creanţa.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor”.

Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului227.

. Punerea în întârziere la cererea creditorului. Creditorul poate proceda la punerea în întârziere a debitorului în una din următoarele forme228:

a) notificarea scrisă făcută prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării (exemplu scrisoare recomandată cu confirmare de primire). Notificarea trebuie să cuprindă un termen de executare a obligaţiei, în caz contrar, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Termenul se calculează din ziua notificării. Pe durata termenului acordat debitorului în vederea executării obligaţiei, creditorul poate să suspende executarea propriei obligaţii sau/şi să ceară daune-interese pentru prejudiciul cauzat de întârzierea executării.

b) cererea de chemare în judecată prin care creditorul pretinde debitorului să-şi execute obligaţia. Dacă anterior chemării în judecată debitorul nu a fost pus în întârziere, acesta poate executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data primirii cererii de chemare în judecată, caz în care cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

Notificarea şi acţiunea în justiţie, ca forme de punere în întârziere a debitorului, nu sunt cerute atunci când debitorul se află de drept pus în întârziere.

Art. 1523 C. civ. prevede expres cazurile în care debitorul este pus în întârziere de drept :1. atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului produce un asemenea efect. Debitorul se află de drept

în întârziere atunci când nu-şi execută obligaţiile asumate prin contract şi s-a stipulat expres că simpla împlinire a termenului produce un asemenea efect (de exemplu, printr-un pact comisoriu).

2. în cazurile anume prevăzute de lege229;3. obligaţia nu poate fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau

când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă (spre exemplu, o obligaţie de întreţinere);4. prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a

nu face ( exemplul clasic al obligaţiei de neconcurenţă);5. debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind

vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat;6. nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;7. obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale (în cazul răspunderii civile delictuale).

226 Art. 1520 C. civ. : „Creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului. „227 Art. 1521 C. civ.: „Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.”228 Art. 1522 C. civ.: „(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. (2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. (3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării. (4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. 3, creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată. (5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia a fost executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.”229 Exemplu: cazul prevăzut de art. 1728 C. civ.

Debitorul nu se află în întârziere în situaţia în care a oferit creditorului la termen prestaţia datorată, dar creditorul a refuzat nejustificat să o primească. În această situaţie, chiar fără a exista o punere în întârziere a creditorului, se consideră că debitorul a făcut acestuia o ofertă de executare230.

În situaţia în care obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia pot fi puşi în întârziere, numai după prealabila notificare şi numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data notificării231.

Cu toate că debitorul se află de drept în întârziere, cazurile în care debitorul este pus în întârziere de drept nu se prezumă ele trebuie întotdeauna dovedite de creditor, orice stipulaţie contrară, fiind considerată, de lege, nescrisă232. Efectele punerii în întârziere. Indiferent de felul său, punerea în întârziere produce următoarele efecte:

a) de la data punerii în întârziere, debitorul răspunde de pieirea fortuită a bunului, excepţie fiind situaţia în care cazul fortuit exonerează de răspundere233;

b) momentul punerii în întârziere este considerat momentul când debitorul refuză executarea obligaţiei şi tot din acest moment creditorul poate cere daune compensatorii;

c) dacă obiectul obligaţiei îl constituie strămutarea ori constituirea unui drept real asupra unui bun determinat, riscul va fi suportat de debitor din acel moment;

d) de la data punerii în întârziere „curg” daunele - interese; e) în cazul obligaţiilor solidare, notificarea făcută unuia dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa

celorlalţi, iar notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari profită şi celorlalţi234. Încetarea efectelor. Efectele punerii în întârziere încetează în următoarele situaţii:

a) prin executarea obligaţiei; b) dacă debitorul face oferta reală urmată de consemnaţiune, de la data acestei operaţii; c) când creditorul renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere; d) când creditorul refuză primirea plăţii; e) când la acţiunea adresată instanţei creditorul s-a desistat, ori a intervenit perimarea; f) a avut loc o novaţie a obligaţiei; g) în cazul în care s-a acordat de către creditor debitorului un nou termen pentru executare.Executarea parţială a obligaţiei sau acordarea unui termen de graţie de către executor nu constituie o renunţare la

punerea în întârziere.Instanţa supremă a decis că pentru executarea obligaţiilor care derivă dintr-o hotărâre judecătorească definitivă nu

este necesară o punere în întârziere, deoarece aceasta o constituie însăşi hotărârea235. De asemenea, reţinând că dobânda legală nu reprezintă o despăgubire care să compenseze neexecutarea obligaţiei de

plată a unei sume de bani, ci doar echivalentul prejudiciului rezultat din plata cu întârziere, creditorul nerevenindu-i sarcina decât de a dovedi că nu i s-a achitat suma de bani la termenul stipulat în contract, instanţa supremă a statuat că „dobânda se cuvine creditorului numai de la punerea debitorului în întârziere, iar aceasta se realizează într-un singur mod, şi anume, prin chemarea în judecată”236. Termenul suplimentar de executare. În literatura de specialitate237, s-a pus problema existenţei, raportat la prevederile art. 1521-1526 C. civ., a unui veritabil termen suplimentar de executare.

Putem vorbi, în fapt, de un mecanism “în două trepte”:1) treapta întâi: urmare a neîndeplinirii obligaţiei, ori a îndeplinirii neconforme, creditorul îl notifică pe debitor,

acordându-i, acestuia, un termen de executare suplimentar celui convenit prin contract; 2) de remarcat că, precum arătam şi anterior, există şi excepţii de la regula acordării unui termen suplimentar de

executare, respectiv cazurile de punere, de drept, în întârzieretreapta a doua: ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei nici

230 Art. 1524 C. civ.: „Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute la art. 1510 – 1515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.”231 Art. 1523 alin. 3 C. civ.: „În cazurile prevăzute la alin. 1 şi 2, dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condiţiile art. 1136.”232 Art. 1523 alin. 4 C. civ.: „Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.”233 Art. 1525 C. civ.: „Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.” 234 Art. 1526 C. civ.: „(1) Notificarea prin care creditorul îl pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. (2) Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.”235 T. S., col. civ., dec. nr. 1954/1956, în C. D. pe 1956, p. 324.236 T. S., s. civ., dec. nr. 1618/1956, în C. D. pe 1956, p. 324.237 L. Pop, op.cit., p. 263-267.

înlăuntrul acestui termen suplimentar, creditorul este abilitat să apeleze la orice alt remediu recunoscut de către legislaţia civilă (rezoluţiunea, rezilierea, executarea silită, etc.).

Precum s-a arătat şi în doctrină238, există o serie de condiţii pe care termenul suplimentar de executare trebuie să le îndeplinească, acestea ţinând, în primul rând, de forma şi de conţinutul notificării. În ceea ce priveşte materia efectelor acordării termenului suplimentar de executare, sunt de făcut următoarele precizări:

- în primul rând, ca urmare a acordării acestui termen, se suspendă, provizoriu, dreptul creditorului de a solicita executarea silită, în natură, a obligaţiei debitorului, executarea prin echivalent ori rezoluţiunea. De remarcat, însă, că nu se suspendă şi dreptul creditorului de a invoca excepţia de neexecutare a contractului;

- în cel de-al doilea rând, de la momentul punerii sale în întârziere, debitorul răspunde pentru orice pierdere, cu excepţia situaţiilor în care acţionează o cauză exoneratoare de răspundere (art. 1525 C. civ.);

- în cel de-al treilea rând, punerea în întârziere a unuia din codebitorii solidari va produce efecte şi asupra celorlalţi codebitori, mecanismul fiind valabil şi în cazul creditorilor solidari, fiind de ajuns ca punerea în întârziere a debitorului să fie realizată de către un singur creditor.239 . Executarea silită în natură a obligaţiilor potrivit obiectului lorInfluenţa obiectului obligaţiei asupra executării ei silite. În această privinţă, va trebui să distingem între obligaţiile intuitu personae şi celelalte obligaţii civile:

a) în cazul obligaţiilor intuitu personae (asumate în considerarea aparte a unor calităţi personale ale debitorului), executarea silită nu se poate cere240 pentru că acţionează principiul nemo potest cogi ad factum, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal. A proceda astfel ar valora cu o „... restrângere a libertăţii personale”241;

b) în cazul celorlalte obligaţii de a da, a face sau a nu face, executarea silită se va face, pentru fiecare în parte, potrivit particularităţilor care vor rezulta din prezentările următoare, creditorul având dreptul să ceară întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, excepţie situaţia în care executarea în natură este imposibilă.242 Dreptul creditorului de a cere executarea în natură cuprinde, atunci când este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă243, pentru că numai astfel se poate garanta securitatea contractuală şi respectul angajamentelor asumate.

Înainte de a analiza ce este de esenţa executării silite în cazul diverselor tipuri de obligaţii, amintim faptul că, în doctrină244, au fost sistematizate o serie de condiţii, pozitive sau negative, necesar a fi întrunite pentru a putea demara procedura executării silite în natură. Astfel:

1. pentru a fi posibilă executarea silită în natură a obligaţiei, debitorul trebuie pus iniţial în întârziere de către creditor245;2. executarea silită trebuie să fie posibilă. Există trei situaţii în care aceasta nu este posibilă:a) în prezenţa unei imposibilităţi fortuite de executare, care poate conduce la amânarea sau chiar la stingerea executării

obligaţiei;b) în cazul unei culpe a debitorului;c) ca urmare a naturii concrete a obligaţiei (de exemplu, o obligaţie de a nu face nu poate fi executată, teoretic, în

natură).3. să nu existe o cauză justificativă, care să-i permită debitorului să refuze executarea (art. 1555 – 1557 C. civ.). De

asemenea, sunt considerate cauze justificative şi situaţiile în care creditorul este pus în întârziere şi refuză preluarea executării. (art. 1510-1511 C. civ.).

3.2. Executarea silită a obligaţiei de a da

. Când obligaţia de a da are ca obiect un bun determinat individual, debitorului îi revin următoarele două obligaţii: transferul sau constituirea dreptului de proprietate sau al unui alt drept real şi, respectiv, obligaţia de predare a lucrului individual determinat care constituie obiectul obligaţiei de a da, precum şi obligaţia de a-l conserva până în

238 L. Pop, op.cit., p. 264-265.

239 Pentru alte detalii, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 266-267.

240 Idem.241 C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1981, p. 319.242 Art. 1527 C. civ.: „(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.”243 Art 1527 alin. 2 C. civ.: „Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.”244 L. Pop., op. cit, p. 726-727.245 A se vedea supra, referitor la punerea în întârziere a debitorului.

momentul predării.a) Obligaţia de a transfera sau constitui dreptul de proprietate ori un alt drept real asupra bunului respectiv. b) Obligaţia de predare a lucrului individual-determinat ce constituie obiectul obligaţiei de a da. Executarea silită a bunurilor individual determinate presupune derularea unei proceduri în cadrul căreia executorul judecătoresc ridică efectiv bunurile mobile de la debitor şi le predă creditorului, întocmind actele aferente prevăzute de lege, respectiv procesul-verbal de ridicare de la debitor şi procesul-verbal de predare către creditor.Situaţii în care obiectul obligaţiei de a da îl constituie un bun de gen. După cum se cunoaşte, prin noţiunea de bunuri de gen, se înţelege acele bunuri determinate prin caracterele comune ale lucrurilor aparţinând aceleiaşi clase sau categorii şi prin indicarea cantităţii (număr, greutate, măsură etc.). Au acest caracter: banii, combustibilul, cerealele, produsele fabricate în serie etc.

Legat de momentul transmiterii şi constituirii dreptului de proprietate sau al altui drept real prezintă interes în a stabili cine suportă riscul pieirii bunului din cauze mai presus de voinţa debitorului. În această privinţă se disting două situaţii:

- dacă pieirea lucrului are loc înainte de individualizare, paguba o suportă proprietarul potrivit regulii res perit domino. Acestuia îi revine obligaţia de a procura aceeaşi cantitate şi aceeaşi calitate de bunuri cu cele datorate şi a le remite creditorului, întrucât bunurile de gen nu pier (genera non pereunt);

- dacă pieirea lucrului are loc după individualizare, bunul de gen devine lucru individual-determinat şi din acel moment se transmite proprietatea acestuia către dobânditor cu consecinţa suportării riscului pieirii bunului, în noua calitate de proprietar, potrivit aceluiaşi principiu (res perit domino);

Putem concluziona că, în situaţia în care obiectul obligaţiei de a da nu îl constituie bunul de gen, constituirea ori strămutarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real operează din momentul individualizării acestor bunuri, cu consecinţa suportării riscului pieirii lor din acel moment, de către dobânditor.3.3. Executarea silită a obligaţiilor de a face Sensul dispoziţiilor art. 1528 C. civ. Dispoziţiile acestui articol246 admit executarea silită în natură a obligaţiei de a face, dacă debitorul nu o execută de bună voie247.

Cu excepţia situaţiei în care debitorul este de drept în întârziere, dreptul creditorului de a executa obligaţia pe seama debitorului, se poate exercita numai după înştiinţarea prealabilă a debitorului, fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.

S-ar putea crede că dispoziţiile art. 1528 C. civ. se aplică şi obligaţiei de a face, când aceasta este o obligaţie intuitu personae.

Motivaţia se găseşte în împrejurarea că obligaţia de a face - intuitu personae implică, necesarmente, o activitate personală deosebită din partea debitorului, activitate în considerarea căreia creditorul a participat la formarea raportului juridic civil.

O asemenea obligaţie (intuitu personae) este posibil a se executa în natură, numai dacă este executată voluntar. Dacă s-ar admite executarea silită a acestei obligaţii, ar însemna că implicit se admite atingerea libertăţii şi demnităţii debitorului, conform dictonului latin nemo potest cogit ad factum.

Astfel, în practică248, în urma aplicării cerinţei legale, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea reclamantei, societate de construcţii, prin care a solicitat obligarea pârâtului la executarea obligaţiei de prestare a meseriei de fierar-betonist.3.4. Executarea silită a obligaţiilor de a nu face

În principiu, executarea siliată în natură a obligaţiilor de a nu face nu este posibilă.Sensul dispoziţiilor art. 1529 C. civ. Art. 1529 C. civ.249 admite posibilitatea creditorului de a proceda la executarea silită în natură a obligaţiei de a nu face, dacă debitorul nu o execută de bună voie.

Aceste dispoziţii legale îngăduie creditorului să ceară instanţei să oblige pe debitor să distrugă ceea ce a făcut prin încălcarea acestei obligaţii sau să-l autorizeze pe creditor a face acelaşi lucru, pe cheltuiala debitorului.Aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiilor de a face şi a nu face. Cunoscute, conform vechii reglementări procesual civile, sub numele de amenzi civile (art. 580 ind. 3), penalităţile de întărziere reglmentate de

246 „Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.247 Practica judecătorească a adoptat soluţia potrivit căreia pârâtul este obligat să mute un gard, iar dacă n-o face, nefiind vorba de o obligaţie care poate fi adusă la îndeplinire numai de el, o asemenea obligaţie poate fi executată, fie prin executorul judecătoresc, fie de reclamant pe cheltuiala pârâtului. Vezi în acest sens: T..S., s.civ., dec. nr. 2761 /1973. S-a decis, de asemeni, că dacă proprietarul nu execută reparaţiile ce cad în sarcina sa, locatarul le poate efectua în contul proprietarului debitor al acestei obligaţii (T. S., s. civ., dec. nr. 501/1969, în C.D., 1969, p. 131 şi urm.248 Jud. Câmpulung Moldovenesc, s. civ., nr. 3275/1996, citată de P. Perju , în Dreptul, nr. 7/1998, p. 65.249 Art. 1529 C. civ.: „În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească. „

actualul Cod de procedură civilă (art. 905) au rolul de a constrânge debitorul la executarea unei obligaţii de a face sau a nu face, atunci când există un refuz culpabil din partea acestuia. Spre deosebire de amenzile civile prevăzute de fostul cod de procedură civilă, penalităţile de întârziere nu mai reprezintă un venit la bugetul de stat, acestea fiind acordate de instanţa de executare în beneficiul creditorului (art. 905 alin.2 C. pr. civ.).

Considerăm justă şi în spiritul naturii private a dreptului civil o astfel de modificare, din cel puţin două considerente:1. constituirea fostelor amenzi civile în venituri la bugetul de stat, reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză, în

condiţiile ăn care o persoană privată era prejudiciată prin executare şi nu statul;2. din cele menţionate anterior reiese, în fapt, şi al doilea argument în favoarea noii reglementări a penalităţilor: este

în spiritul dreptăţii şi al echităţii ca sumele percepute cu titlu de sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii de a face sau a nu face, să fie direcţionate în favoarea creditorului. Secţiunea a 4-a. Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor civileDin analiza atentă a definiţiei executării indirecte a obligaţiilor civile se degajă următoarele idei250:

a) creditorului i se recunoaşte dreptul de a cere şi obţine executarea obligaţiei aşa cum ea a fost asumată de către debitor;

b) dacă executarea obligaţiei aşa cum a fost asumată (în natură) nu este posibilă, creditorul are dreptul la dezdăunare;c) dezdăunările trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului suferit de creditor datorită:- neexecutării obligaţiei;- executării defectuoase (necorespunzătoare);- executării obligaţiei cu întârziere;d) daunele-interese trebuie să acopere pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit,

iar dacă este cazul, cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea ori limitarea prejudiciului.Fiind o executare prin plata unor dezdăunări, în literatura juridică, aceasta se întâlneşte şi sub denumirea de

executare prin echivalent. Situaţia în care, nefiind posibilă executarea în natură, creditorul are interes să primească despăgubiri. Dacă executarea în natură nu mai poate fi obţinută, în unele situaţii creditorul este interesat în a obţine plata despăgubirilor. Aceste situaţii au fost precizate de literatura de specialitate251 şi sunt următoarele:

a) în cazul obligaţiilor de a face:- dacă obligaţia asumată este intuitu personae; - dacă trebuia executată într-un termen considerat de către creditor a fi esenţial pentru el dar pe care debitorul l-a

nesocotit; b) în cazul obligaţiei negative - de a nu face -, în măsura în care debitorul nu-şi respectă angajamentul asumat (nu-şi

respectă obligaţia).Consecinţă. Pe cale de consecinţă, în cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială (obiectul obligaţiei asumate) este înlocuită cu o alta, al cărei obiect constă într-o sumă de bani, reprezentând despăgubirea datorată.

Suma de bani ce constituie obiectul creanţei noi reprezintă prejudiciul încercat de creditor ca urmare a neexecutării fără justificare sau culpabile, a obligaţiei în natură.

Nu se poate considera, însă, că şi obligaţia (obligaţia iniţială) s-a transformat, pentru că despăgubirile se datorează chiar în considerarea acestei obligaţii252.2. Categorii de despăgubiri şi natura lor juridică

. Categorii de despăgubiri. Despăgubirile se grupează în două mari categorii:a) despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul cauzat prin neexecutarea în termen a

obligaţiilor, adică pentru executarea lor cu întârziere (daunele moratorii);b) despăgubirile care se datorează pentru a se acoperi prejudiciul suferit de creditor fie pentru neexecutarea totală, fie

pentru executarea doar parţială a obligaţiei (daunele compensatorii).În literatura juridică s-a spus că se pot formula unele rezerve faţă de această clasificare deoarece, pe de o parte, şi

daunele moratorii au caracter compensatoriu - (ele compensează prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiei cu întârziere), iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită ca o executare necorespunzătoare.253

250 Art. 1531 C. civ.: “(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.” 251 În acest sens: Fr. Deak, op. cit., 1961, p. 329.252 Vezi în acest sens T.R. Popescu , P. Anca, op. cit., 1968, p. 319: „(...) despăgubirile sunt datorate în virtutea însăşi a obligaţiei iniţiale, ele constituie obiectul subsidiar, cu titlu de sancţiune, al executării obligaţiei respective”.253 C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., p. 324.

Cu toate acestea, s-a considerat că o asemenea clasificare îşi găseşte utilitatea în faptul că daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei.

3. Teoria daunelor-interese

. Principiu. Se pune întrebarea: când şi în ce condiţii debitorul va putea plăti contravaloarea prestaţiei la care s-a obligat? Răspunsul este dat de textele legale254 care consacră următorul principiu: creditorul va putea fi pus în situaţia de a accepta executarea prin echivalent atunci când executarea în natură a obligaţiei este imposibil a fi obţinută.

Dispoziţiile art. 1528 – 1529 C. civ. (în privinţa refuzului debitorului de a executa în natură obligaţia) disting între obligaţia de a face sau a nu face. În primul caz textul dă dreptul creditorului să facă el lucrarea refuzată de debitor, pe cheltuiala acestuia, iar în cel de-al doilea caz, textul dă dreptul creditorului să ceară instanţei să-l autorizeze a distruge el însuşi ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligaţiei de a nu face.3.2. Condiţiile acordării daunelor-intereseAceste despăgubiri se vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a) să existe un prejudiciu;b) prejudiciul să fi fost urmarea neexecutării fără justificare ori neexecutării culpabile a obligaţiei din partea

debitorului, deci să fi fost urmarea directă a faptei acestuia sau a unui terţ de care se foloseşte debitorul pentru executarea obligaţiilor contractate;

c) prejudiciul să se datoreze vinovăţiei debitorului; d) debitorul să fi fost pus în întârziere;e) inexistenţa unei clauze de nerăspundere.

Prejudiciu Noţiune. Fără a relua discuţiile referitoare la felurile prejudiciului şi condiţiile pe care le-am tratat în detaliu cu ocazia analizei răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală precizăm că acesta constă în paguba încercată de creditor ca o consecinţă directă şi necesară a neexecutării nejustificate ori culpabile a obligaţiei, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acesteia.

. Necesitatea acestei condiţii. Necesitatea îndeplinirii aceste condiţii rezultă din dispoziţiile art. 1530 C. civ., care prevăd că debitorul va fi obligat la daune-interese pentru neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă a obligaţiei. Or, dacă nu s-ar fi creat un prejudiciu, nu se pot cere daune-interese, sau, dacă s-au cerut, acţiunea în justiţie va fi respinsă.

Din definiţie şi din conţinutul art. 1530 - 1537 C. civ., în legătură cu prejudiciul privit ca o condiţie a acordării daunelor-interese, rezultă următoarele:

a) prejudiciul constă în paguba încercată de creditor;b) paguba trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare ori culpabile a obligaţiei, a

executării ei defectuoase sau cu întârziere; c) prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită de creditor255 dar şi beneficiul de care acesta este lipsit,

eventualele cheltuieli făcute de creditor pentru evitarea sau limitarea acestuia256, eventualele prejudicii viitoare,257 dacă acestea sunt certe;

d) dacă prejudiciul este cauzat de pierderea unei şanse de a obţine258 un avantaj, debitorul este ţinut să-l repare proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului;

e) debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă 259 ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia, caz în care, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei;

254 Art. 1527-1529 C. civ.255 Art. 1531 C. civ.: “(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.” 256 Art. 1531 alin. 2 C. civ. 257 Art. 1532 alin. 1 C. civ. 258 Art. 1532 alin. 2 C. civ.: „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului.”259 Art. 1533 C. civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. „

f) despăgubirile acordate de debitor se vor diminua în mod corespunzător dacă prin atitudinea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contrbuit la producerea prejudiciului, dispoziţie care se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor260;

g) debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă261;

h) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani care nu este plătită la scadenţă,262 creditorul are dreptul la daune moratorii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, iar, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii se raportează la nivelul aplicabil înainte de scadenţă263. Dacă debitorul nu datorează dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune–interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit264;

i) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic265;

j) în cazul altor obligaţii 266decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune – interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei;

k) dacă prejudiciul nu există, nu se pot cere daune-interese, iar dacă se cer, acţiunea va fi respinsFapta debitorului

Consideraţii privind fapta. În legătură cu fapta debitorului se impun următoarele consideraţii:a) fapta să fi fost săvârşită de debitor sau de persoana de care acesta se serveşte în executarea obligaţiilor

contractuale;b) fapta să constea în neexecutarea fără justificare ori culpabilă, în executarea defectuoasă ori cu întârziere a

obligaţiei.Neexecutarea obligaţiei poate fi totală sau parţială. Sunt situaţii, cum este cazul obligaţiilor cu obiect indivizibil

sau chiar al obligaţiilor accesorii, cărora părţile le consideră executate când neexecutarea părţilor echivalează cu neexecutarea totală.

Trebuie precizat că neexecutarea poate fi culpabilă, spre exemplu atunci când debitorul, din motive independente de voinţa sa, este în imposibilitate materială de executare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat. Această distincţie capătă importanţă în funcţie de felul obligaţiilor care trebuie executate deoarece, în cazul obligaţiilor de rezultat, culpa debitorului nu constituie o condiţie obligatorie pentru angajarea răspunderii sale, pentru creditor fiind suficient să facă dovada că nu a atins rezultatul urmărit prin încheierea contractului. În cazul obligaţiilor de mijloace, răspunderea debitorului pentru neexecutare este angajatănumai în condiţiile în care creditorul dovedeşte că acesta nu a depus toate diligenţele necesare, conform standardelor domeniului de activitate specific obligaţiilor asumate. Aşadar, în cazul acestor obligaţii, culpa debitorului este o condiţie necesară angajării răspunderii contractuale pe care creditorul este chemat să o dovedească în faţa instanţei.

260 Art. 1534 alin. 1 C. civ.: „Dacă prin acţiunea sau omisiunea culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.”

261 Art. 1534 alin. 2 C. civ.: “Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.”262 Art. 1535 alin. 1 C. civ.: „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”263 Art. 1535 alin. 2 C. civ. 264 Art. 1535 alin. 3 C. civ. 265 Art. 1535 alin. 1 C. civ. 266 Art. 1536 C. civ.: „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune–interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.”

Prin executarea necorespunzătoare se înţelege executarea obligaţiilor de către debitor cu nerespectarea condiţiilor de calitate stabilite fie prin clauzele contractului, fie prin standardele practicate în mod uzual. Este evident că nu se poate pune problema neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor pecuniare, ci a obligaţiilor care privesc transmiterea proprietăţii asupra unui bun ori prestările de servicii.

În privinţa faptei, dar şi în privinţa prejudiciului, sarcina probei revine creditorului, potrivit regulii înscrise în art. 1537 C. civ.267, mai puţin acele situaţii în care din lege sau convenţia părţilor rezultă altfel268.. Vinovăţia debitorului

. Reglementare şi definiţie. Potrivit dispoziţiilor art. 1547 C. civ., debitorul este ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiilor contractuale, atunci când această neexecutare este intenţionată sau din culpă, legea instituind în sarcina debitorului, prin faptul neexecutării, prezumţia de culpă 269. Apare astfel problema definirii vinovăţiei debitorului.

. Latura volitiv-afectivă.Procesele volitive. Aşadar, acţiunile sau inacţiunile omului trec prin filtrul proceselor volitive, voinţa lui având un

deosebit rol în realizarea scopurilor propuse prin mijlocirea activităţii voluntare şi tot voinţa, ca proces psihic, ca formă psihică de organizare a întregii activităţi, este factorul care, în cadrul interacţiunii cu alţi factori psihici, are un rol preponderent în săvârşirea unor comisiuni sau omisiuni potrivnice legii şi, în prelungirea ei, regulile de convieţuire socială.

Procesele afective. Dar acţiunile şi inacţiunile omului trec şi prin filtrul proceselor afective, procese care concură la determinarea atitudinii lui psihice faţă de comisiunea sau omisiunea sa şi faţă de urmările acestora. Neîndoielnic, mai ales pe acest teren al afectivităţii, se formează mobilurile, elemente care îşi au importanţa lor în rezolvarea cazurilor concrete, dar şi în domeniul teoriei dreptului.

Poziţie psihică. Cele două laturi ale legăturii în care se află subiectul cu propria sa faptă şi urmările ei conturează poziţia psihică a acestuia în raport cu comisiunea sau omisiunea săvârşită şi, prin aceasta, dau conţinutul vinovăţiei lui.

Împărtăşim punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate270 privind necesitatea unei unificări de ordin terminologic pentru cazurile de răspundere juridică şi propunerea de folosire a termenilor de „vină” sau „vinovăţie”, pentru a evita anumite confuzii şi pentru a adopta un criteriu care să reziste diferitelor forme ale ei, considerate pe planul diferitelor ramuri ale dreptului, criteriu pe care nu-l îndeplineşte termenul de „culpă” care este folosit, de pildă, „în dreptul penal spre a exprima numai forma neintenţională a faptei vinovate, iar în dreptul civil spre a exprima toate formele de vinovăţie, inclusiv deci caracterul intenţional al faptei”271

Imprudenţa. Sub aspect intelectiv, în cazul imprudenţei, autorul prevede caracterul ilicit al faptei şi al urmărilor acesteia, având imaginea exactă a acţiunii sau inacţiunii în sine, a gravităţii faptei, a caracterului ei ilicit, dar şi a caracterului ilicit al urmărilor ei, atât în ceea ce priveşte perturbarea echilibrului relaţiilor sociale reglementate, prin încălcarea respectivă, cât şi a consecinţelor juridice ce decurg în legătură cu repararea pe căi specifice a prejudiciului moral sau material produs, ori în privinţa eventualei sancţiunInteresul deosebirii între intenţie şi culpă. Din unghiul de privire al dreptului penal, apare neîndoielnic faptul că deosebirea rezultă chiar din reglementarea diferitelor categorii de infracţiuni.

Fie direct, fie din maniera de reglementare, rezultă dacă o infracţiune este săvârşită cu intenţie sau din culpă. Distincţia prezintă interes deosebit pentru că, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, legea prevede pedepse mai mari.

În materie civilă, pe tărâmul răspunderii delictuale, a distinge între fapta săvârşită cu intenţie şi cea săvârşită din culpă prezintă importanţa din mai multe puncte de vedere272:

- instanţele sunt tentate să aprecieze mai larg întinderea prejudiciului în cazul faptelor săvârşite cu intenţie sau chiar în cazul celor săvârşite din culpă gravă273;

267 „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.”268 Pentru sumele de bani, dobânda se stabileşte de părţi sau, în lipsă, de lege, fără ca, creditorul să dovedească vreun prejudiciu.269 A se vedea disp. art. 1547-1548 C. civ. 270 C. Stătescu , în C. Stătescu şi C. Bârsan , op. cit., 1981, p. 201-202; Vezi şi P. Anca, op. cit., p. 186; S. Ghimpu, I.T. Ştefănescu , Ş. Bel igrădeanu,Gh. Mohanu, Dreptul muncii, vol. I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 158 şi urm. M. Cost in , op. cit., 1974, p. 156 şi urm.271 C. Stătescu , op. cit., loc. cit.272 Pentru detalii, vezi M. Eliescu , op. cit., 1972, p. 183 şi urm.273 Soluţia pare a fi sprijinită de prevederile art. 1533 din C. civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia.”. Vezi în acelaşi sens şi : M.B. Cantacuzino , op. cit., p. 426; N.D. Ghimpa, op. cit., p.120; M. El iescu , op. cit., loc.cit.

- clauzele de nerăspundere dacă privesc dolul ori culpa gravă, în materia răspunderii extracontractuale sunt nule274;

- eliberarea de răspundere a celui ce exploatează o aeronavă, pe timpul zborului, operează numai în situaţia în care victima se face vinovată de a fi acţionat cu dol sau culpă gravă, nu şi în cazul culpei uşoare275;

- în asigurările de răspundere civilă şi de bunuri, asiguratorul nu datorează indemnizaţia, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat276 sau de către beneficiar ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate277.Interesul deosebirii între formele culpei. Din punct de vedere al răspunderii penale, prin chiar legea penală se stabilesc răspunderi (pedepse) diferite.

În materie civilă distincţia ar putea prezenta interes sub următoarele aspecte: - spre deosebire de culpa uşoară, culpa gravă, de regulă, este asimilată cu greşeala intenţională, cu toate consecinţele

juridice care decurg din aceasta (culpa lata dolo aequiparatur)278;- în materie delictuală, spre deosebire de răspunderea contractuală, răspunderea este angajată de culpa uşoară şi chiar

de culpa foarte uşoară (levissima);- reparaţia datorată victimei, în cazul culpei comune, se află în raport direct proporţional cu gradul de vinovăţie;- partea contributivă a persoanelor ţinute solidar la repararea prejudiciului se stabileşte în funcţie de gravitatea culpei

fiecăreia la săvârşirea faptei. Formula „voinţă manifestată cu vinovăţie”. Prin „voinţa manifestată cu vinovăţie” se înţelege manifestarea de voinţă cu înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea acestora, a bunelor moravuri.

Criteriul fundamental după care ne-am condus în a folosi formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, îl constituie „ilicitul” încorporat în voinţa subiectului de drept, adică înfrângerea dispoziţiilor legale şi, în prelungirea lor, înfrângerea bunelor moravuri prin manifestarea concretă a voinţei, indiferent de forma pe care o îmbracă atitudinea psihică negativă a subiectului de drept. Acest criteriu rezistă chiar dacă am deosebi între caracterul penal sau civil al înfrângerii (ilicitul penal şi ilicitul civil).

Desigur, manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare corespunzătoare, în imensa majoritate a cazurilor se realizează înlăuntrul şi în limitele cadrului normativ şi etico-moral al societăţii noastre. Problema voinţei manifestate cu vinovăţie se pune numai pentru situaţiile de excepţie, din ce în ce mai puţine ca număr, când manifestarea de voinţă şi acţiunile voluntare corespunzătoare se realizează cu depăşirea cadrului la care ne-am referit279.

Regula generală în materia răspunderii civile delictuale este răspunderea directă (răspunderea pentru fapta proprie).În această materie nu operează prezumţia de existenţă a vinovăţiei, considerându-se, ca şi în materie penală, că cel de

la care se pretinde repararea prejudiciului şi-a manifestat voinţa şi a acţionat corespunzător, înlăuntrul şi în limitele cadrului dat de dispoziţiile legale

274 L. Josserand, op. cit., p.229 şi urm.; M. El iescu , op. cit.; H.et L. Mazeaud, Traité théorique et practique de la responsabilité civile, delictualle, ed. a II-a, Paris, Syrei, 1938, III, p. 7621; N.D. Ghimpa, op. cit., p.120.275 Vezi în acest sens: M. El iescu , Sistemul şi limitele responsabilităţii civile în dreptul aerian naţional şi internaţional, în „Studii şi Cercetări Juridice, nr. 2/1959, p. 306; P. Pătrăşcanu şi O. Sachelar ie , Reglementarea navigaţiei aeriene privind transporturile interne şi internaţionale, în R.R.D., nr.11/1967, p. 32; V.D. Zlătescu , Locul răspunderii prevăzute de Codul aerian în sistemul răspunderii civile în dreptul socialist român, în Studii şi Cercetări Juridice, nr. 4/1968, p. 515 şi urm.; M. El iescu , op. cit., 1972, p. 183-184.276 Există o excepţie de la această regulă în cazul asigurărilor de viaţă pentru caz de deces: sinuciderea; sinuciderea voluntară şi conştientă nu este asigurabilă, însă art. 35 din Legea nr. 136/1995 prevede obligaţia asiguratorului de a achita suma asigurată dacă sinuciderea are loc după doi ani de la încheierea contractului.277 Vezi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 136/1995; vezi în acest sens V. Loghin Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 320 şi D. Popescu , I. Macovei , Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iaşi, 1982.278 „Omul care, prin fapta sa păgubitoare, se înfăţişează ca excesiv de mărginit devine suspect. El este prezumat, dacă nu se aduce dovada contrară că sub pretinsa lui limitare a minţii disimulează răutatea” (M. El iescu , op. cit., 1972, p. 184. Vezi în acelaşi sens: N.D.Ghimpa, op. cit., p. 110; D. Alexandresco , op. cit., vol. V, p. 51; G. Marty et P. Raynaud, op. cit., vol. II, partea I, nr. 410 şi urm.; H. et. L. Mazeaud, op. cit., vol. I, nr. 414 chiar dacă în unele din aceste lucrări se propun criterii mai largi în legătură cu greşeala gravă.279 Este motivul pentru care, ori de câte ori în lucrare am folosit formula „voinţa manifestată cu vinovăţie”, am înţeles să ne referim la actele şi faptele producătoare de efecte juridice săvârşite atât cu intenţie, cât şi din culpă. Dacă, din motive de tehnică a redactării, a fost folosit termenul „culpă”, prin acesta, cel puţin din punctul de vedere al conţinutului prezentului titlu, trebuie să înţelegem „vinovăţie”.

. Concluzii. În încheiere, subliniem concluziile care se desprind în legătură cu condiţia vinovăţiei:- debitorul este ţinut la plata despăgubirilor numai dacă rezultă intenţia de a-l fi păgubit pe creditor, materializată

în poziţia sa de a nu executa obligaţia spre a-i crea acestuia prejudicii;- în sarcina debitorului operează prezumţia de vină în materia răspunderii civile contractuale280 ;- cauza străină (cazul fortuit şi forţă majoră) are drept urmare fie să facă imposibilă executarea, fie să suspende

temporar executarea obligaţiei;- neexecutarea, executarea cu întârziere sau defectuoasă a obligaţiei trebuie dovedită astfel:1. în cazul obligaţiilor de a nu face, sarcina probei cu privire la faptul săvârşit de debitor prin care încalcă

obligaţia revine creditorului; 2. în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul va dovedi existenţa creanţei, şi, o dată făcută această dovadă,

neexecutarea se prezumă. Revine debitorului sarcina de a dovedi că a executat obligaţia.. Punerea în întârziere a debitorului

Noţiune. Punerea în întârziere a debitorului este o altă condiţie esenţială pentru acordarea daunelor–interese.Aşa cum am arătat la un capitol anterior, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul îşi manifestă expres

voinţa de a i se realiza creanţa, iar pentru ca aceasta să producă efecte juridice, este necesar să se facă în una din următoarele forme:

a) notificarea făcută prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării;b) prin cererea de chemare în judecată creditorului în contra debitorului, cerere prin care primul pretinde celui de-al

doilea să-şi execute obligaţia.Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligaţiei nu-i provoacă nici un

prejudiciu şi că şi-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de executare.3.3. Categorii de daune-intereseDaune - interese compensatoriiNoţiune. Daunele interese compensatorii sunt despăgubirile ce se acordă de către instanţă pentru a se compensa paguba suferită de creditor în cazul neexecutării, executării parţiale sau defectuoase a obligaţiilor. Ele reprezintă executarea prin echivalent a obligaţiilor.Condiţii. Daunele compensatorii se acordă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) dacă există o obligaţie valabilă; b) dacă s-a creat o pagubă datorită neexecutării totale, neexecutării parţiale ori executării defectuoase a obligaţiei;c) dacă debitorul este în culpă;d) debitorul să fi fost pus în întârziere pe calea somaţiei sau chemării în judecată, afară numai dacă punerea în

întârziere operează de drept.

. B. Daune-interese convenţionale (clauza penală)

Noţiune. Scop. Clauza penală281 este o convenţie accesorie inserată în contract, prin care părţile determină anticipat282, de comun acord, întinderea despăgubirilor ce le va plăti debitorul în situaţia în care nu-şi execută obligaţia în totalitate sau numai parţial283, ori când o execută defectuos sau cu întârziere.

Art. 1538 C. civ. defineşte clauza penală ca fiind: „aceea prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.”

280 Art. 1548 C. civ. 281 În doctrină, clauza penală mai este definită drept „convenţia accesorie prin care părţile stabilesc prin apreciere cuantumul daunelor-interese compensatorii (sau moratorii), care vor fi datorate de partea în culpă, în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale” sau convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul suferit de creditor, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare obligaţiei, de către debitorul său şi care constă într-o sumă de bani şi o altă valoare patrimonială (în acest sens a se vedea M. Mureşan, Clauza penală, în Dicţionar de drept civil de M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 90 şi C. Bârsan , op. cit., p. 308.282 Reprezentând o evaluare anticipată a despăgubirilor şi fiind acordată independent de existenţa sau întinderea pagubei reale, instanţa supremă a stabilit că este valabilă şi obligatorie între părţi clauza penală, indiferent de cuantumul ei, chiar dacă penalitatea stabilită pentru simpla întârziere este egală cu suma datorată ca obiect al obligaţiei principale. Astfel, într-un contract de comision, la împlinirea comisionului, comisionarul trebuia să primească o sumă de bani, drept plată. În contract s-a stipulat şi o clauză, potrivit căreia, în cazul când suma nu era plătită la termen, comisionarul putea să primească o penalitate egală cu suma datorată. Instanţa supremă a stabilit că acest contract de comision, încheiat între părţi, are, între ele, putere de lege, deoarece nu înfrânge nici o dispoziţie legală care ar prohibi o atare situaţie. Pe de altă parte, daunele fixate, în acest mod, nu trebuie să fie justificate sau dovedite şi nu este necesar să se învedereze că, întârzierea plăţii comisionului a fost de natură să aducă vreun prejudiciu celui în drept a-l pretinde (T. S., col. civ., dec. nr. 810/1953, în C. D. 1952-1953, p. 58).

Daunele interese convenţionale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare. Spre deosebire de daunele compensatorii, daunele convenţionale se acordă şi pentru executarea cu întârziere a obligaţiei, de aceea ele acoperă atât funcţia daunelor compensatorii, cât şi funcţia daunelor moratorii (de întârziere)284. În contractele de împrumut, stipularea clauzei penale este interzisă285.

Scop. Părţile sunt interesate să insereze în contract clauza penală tocmai pentru a evita dificultăţile ce se ivesc cu ocazia evaluării judecătoreşti a prejudiciului. În acest sens, subliniem faptul că această instituţie a clauzei penale constituie o formă de executare silită prin echivalent (în bani sau alte prestaţii) a obligaţiei contractuale. Prin urmare, clauza penală nu este o cauză de rezoluţiune sau reziliere a contractului şi nici o formă de denunţare unilaterală a contractului. Precizăm, de asemenea, că valorificarea clauzei penale trebuie precedată de punerea în întârziere a debitorului. Întinderea despăgubirilor. În caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale, de regulă creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor, el având posibilitatea de a opta între a cere executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală286. Creditorul care optează pentru clauza penală este scutit de obligaţia de a face dovada prejudiciului suferit prin faptul neexecutării.

Clauza penală, aşa cum a statuat doctrina mai veche, este imuabilă şi ireductibilă, fiind menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate în contract. Rezultă, aşadar că, de principiu, instanţa nu poate acorda o despăgubire mai mare287 sau mai mică faţă de cea stabilită de părţi288.

Cu toate acestea art. 1541 C. civ. prevede posibilitatea instanţei de judecată de a reduce cuantumul penalităţilor în anumite situaţii. Astfel, instanţa poate reduce cuantumul penalităţilor atunci când:

- obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului; - penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la momentul încheierii contractului,

deoarece debitorul, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, este ţinut să repare doar prejudiciile cauzate de neexecutare, pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă la momentul încheierii contractului289.

În situaţia în care instanţa reduce cuantumului penalităţilor, penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligaţiei principale290, orice clauză contrară fiind lovită de nulitate291.

283 Până la adoptarea actualului Cod civil, clauza penală fiind un contract era considerată obligatorie între părţi, aşa încât instanţa de judecată nu putea şi nici nu avea dreptul să reducă şi să mărească cuantumul despăgubirilor cuprinse în aceasta, singura excepţie fiind, în caz de executare parţială, reducerea proporţională a despăgubirilor.284 ? Cu privire la funcţia compensatorie a clauzei penale, a se vedea T.S., col. civ., dec. nr. 1267/1968, RRD nr. 1/1969, p. 153. Clauza penală fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale, el nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care penalitatea s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării .285 Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524/02.12.1997.286 Art. 1538 alin. 3 C. civ.287 În dreptul englez există unele clauze contractuale asemănătoare clauzei penale, prin scopul lor de a determina pe debitor să-şi execute obligaţiile, cum ar fi clauzele de accelerare a plăţii, clauzele de reducere de preţ pentru executarea la termen, clauzele privind reţinerea de depozite sau clauza privind plăţile parţiale.288 Această soluţie însuşită de practică nu este la adăpost de orice critică, în condiţiile instabilităţii monetare, împrejurare care ar putea determina actualizarea sumei prevăzute în clauza penală.289 A se vedea art. 1541 alin. 1 şi art. 1533 C. civ.290 Art. 1541 alin. 2 C. civ. 291 Art. 1541 alin. 3 C. civ.

Clauzele penale care vizează numai cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale, se deosebesc de clauzele de impreviziune292, care vizează adaptarea contractului la noile condiţii economice tocmai pentru a putea permite executarea lui293.

Aşa fiind, instanţa nu poate să pretindă creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală să facă dovada prejudiciului suferit294, altfel spus, creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.295

Potrivit art. 1538 alin. 4 C. civ. : „ creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu”.

Prin excepţie, practica judiciară a admis însă că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele prevăzute în clauza penală, în următoarele două situaţii:

a) în cazul unei evidente disproporţii între despăgubirea prevăzută în contract şi paguba reală, bineînţeles dacă despăgubirea prevăzută este mai mică decât paguba reală;

b) dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia datorită dolului ori culpei sale grave.Într-o astfel de situaţie, culpa contractuală s-a considerat că se converteşte într-o culpă delictuală296.Aşa cum am subliniat anterior, de regulă, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie

executarea clauzei penale.El poate totuşi solicita atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţilor atunci când aceste

penalităţi au fost prevăzute pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.297

Caractere. Clauza penală are un caracter subsidiar şi un caracter accesoriu298, faţă de obligaţia principală, amândouă deosebind-o de daunele compensatorii.

Din caracterul subsidiar al clauzei penale rezultă următoarele consecinţe juridice specifice:a) obligaţia din clauza penală are un caracter secundar în raport cu obligaţia principală din contract care, privită ca

prestaţie, constituie însuşi obiectul contractului. Datorită acestui raport, creditorul trebuie să ceară mai întâi executarea obligaţiei principale şi, numai dacă aceasta nu este posibilă, va apela la funcţia clauzei penale spre a obţine despăgubirea cuvenită;

b) clauza penală, cu unele excepţii299, nu se cumulează cu executarea obligaţiei principale, ea având un caracter alternativ, ceea ce însemnează că, de principiu, nu se poate cere executarea concomitentă a obligaţiei principale cu aceea

292 C.S.J., secţia comercială, Dec. nr. 993 din 11 martie 1999, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 285). Cererea de reactualizare a daunelor cominatorii în raport cu deprecierea monedei naţionale nu poate fi primită, deoarece aceste daune constituie un mijloc indirect de constrângere la executarea unei obligaţii de a face sau a nu face, au caracter provizoriu şi subsidiar, şi nu pot depăşi valoarea prejudiciului suferit prin neexecutare; .S.J, secţia comercială, Dec. nr. 591 din 6 decembrie 1994, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 284. Conform art. 1085 C. civ., debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său. În contractele în care părţile au prevăzut o clauză de impreviziune, aceasta nu îşi produce efectele, fiind contrară prevederilor art. 1085 C. civ., text care consacră principiul răspunderii pentru repararea prejudiciului previzibil în momentul încheierii contractului.293 L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 69.294 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1672/1994, în C. D./1984, p. 82; În acelaşi sens, T.M.B. s. a IV-a. civ., dec. nr. 781/1996, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, de D.Lupaşcu şi colectiv, p. 9. Este de reţinut că în cazul executării parţiale a obligaţiei, instanţa nu este obligată să reducă cuantumul clauzei penale, aceasta constituind o facultate pentru ea (T. S., col. civ., dec. nr. 287/1959, în Legalitatea populară nr. 9/1959, p. 105).295 Art. 1538 alin. 4 C. civ. 296 S-a decis că efectele clauzei penale exclud dovada culpei debitorului; acesta va putea însă, proba că neexecutarea obligaţiei este urmarea unei cauze obiective (T. S., col. civ., dec. nr. 1103 /1958, în Rep... 1952-1959, p. 195).297 Art. 1539 C. civ.298 T. S., s. civ., dec. nr. 16721984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 82.299 Când clauza penală s-a stabilit pentru efectuarea defectuoasă a obligaţiei, ori pentru executarea cu întârziere a acesteia, precum şi în anumite condiţii.

rezultată din clauza penală300. Art. 1538 alin. 2 C. civ. prevede : „În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.”

Caracterul accesoriu al clauzei penale face ca această clauză să urmeze soarta juridică a obligaţiei principale (accesorium sequitur principale), de unde rezultă că:

a) dacă se anulează ori se stinge obligaţia principală, acelaşi lucru se întâmplă şi cu clauza penală301 şi, în consecinţă, nu se mai pot pretinde despăgubirile prevăzute în ea; nulitatea clauzei penale nu atrage însă nulitatea obligaţiei principale;

b) dacă se transmite obligaţia principală302, o dată cu aceasta, se transmite şi obligaţia secundară (clauza penală); c)dacă debitorul se liberează de obligaţia principală pentru caz fortuit ori forţă majoră, se va libera şi de obligaţia

cuprinsă în clauza penală303, cu alte cuvinte dacă executarea obligaţiei devine imposibilă din cauze neimputabile debitorului acesta nu poate fi obligat la penalităţi;

d)dacă, însă, clauza penală este nulă, ea nu va influenţa cu nimic obligaţia principală304;e) dacă obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia

dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea305;

f) dacă obligaţia principală este divizibilă atunci şi penalitatea este divizibilă306, fiind suportată numai de codebitorul care se face vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.

. Funcţii. Clauza penală are următoarele funcţii:- funcţia compensatorie307 (prin clauza penală se compensează prejudiciul încercat de una dintre părţi). Clauza penală

fiind o compensaţie a daunelor-interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligaţiei principale, el nu poate cere, deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, cu excepţia cazului în care, penalitatea s-a stipulat pentru neexecutarea obligaţiei308 la timp sau în locul stabilit 309;

- funcţia de a scuti de probă pe creditorul care pretinde daune-interese, astfel potrivit art. 1538 alin. 4 C. civ., creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu;

- funcţia sancţionatoare; - funcţia de mobilizare şi stimulare a părţilor în executarea reală a contractelor; - funcţia de a garanta executarea obligaţiei principale, prin aceea că exercită o presiune materială şi morală asupra

debitorului pentru a evita aplicarea clauzei penale. Funcţia de garanţie este eficientă numai în măsura în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător, între o sumă care să fie cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în lipsa clauzei penale310.

Trebuie precizat şi faptul că, dacă obligaţia principală este divizibilă şi clauza penală va fi divizibilă 311, iar dacă debitorul nu a executat obligaţia principală faţă de un creditor sau unul din moştenitorii acestuia, el nu va datora clauza decât acestui creditor sau moştenitorului său şi proporţional cu partea din creanţă care n-a fost executată de creditor sau moştenitorul acestuia.

300 Spre deosebire de cele arătate mai sus, în dreptul comercial clauza penală se cumulează cu executarea contractului (când aceasta este posibilă), spre deosebire de dreptul civil unde creditorul nu poate cere şi penalitatea şi executarea obligaţiei principale.301 Art. 1540 alin. 1 C. civ.: „Nulitatea obligaţiei principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu o atrage pe acea a obligaţiei principale”. 302 A se vedea disp. art. 1542 şi art. 1543 C. civ.303 Art. 1540 alin. 2 C. civ.: ”Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului”.304 A se vedea art. 1540 alin. 1 C. civ.305 Art. 1542 C. civ.: ”Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.”306 Art. 1543 alin. 1 C. civ.: „Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.”307 Dreptul anglo-american atribuie clauzei penale, spre deosebire de sistemul nostru de drept, prin excelenţă, o funcţie reparatorie. Considerăm nule acele clauze care ar stabili despăgubiri ce depăşesc limita rezonabilă, clauza penală (liquidated damages) neputând avea caracter de pedeapsă.308 Art. 1539 C. civ.309 T. S., col. civ., dec. nr. 1267/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 153.310 S. Angheni , Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996, p.18.311 Art. 1543 alin. 1 C. civ.

Prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale, reglementată de art. 1543 alin.1 C. civ., nu se aplică atunci când aceasta a fost stipulată tocmai pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.

Aşadar, când obligaţia este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres împotriva celui care a provocat neexecutarea.

Referitor la problema dacă este posibilă inserarea unei clauze penale în antecontractul de vânzare-cumpărare, instanţele au decis că, dacă părţile convin asupra includerii clauzei penale într-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că promitentul se va desista unilateral, urmează să plătească dublul sumei primite, această convenţie nu constituie o convenţie de arvună, ci constituie o clauză penală, care poate însoţi orice obligaţie, deci şi obligaţia de „a face”, astfel că trebuie să i se recunoască eficienţa312.Arvuna constituie convenţia accesorie pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării vânzării. Ea trebuie să rezulte din manifestarea expresă de voinţă a părţilor, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii şi să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate313.

În lipsa unei convenţii de arvună, suma primită în vederea vânzării, trebuie considerată acont, adică parte din preţ şi nu arvuna, care în caz de nerealizare a vânzării, din vina uneia dintre părţi, face să piardă suma dată sau să restituie îndoit (dublu) suma primită314.

Potrivit voinţei manifestate expres de către părţi, arvuna poate îndeplini următoarele funcţii:a) de dovadă a încheierii contractului şi de garanţie a executării lui. În acest caz, partea neculpabilă poate

pretinde, fie să se execute silit obligaţia asumată de cealaltă parte prin contract, fie să beneficieze de arvună (acont, avans din preţ);

b) de dezicere - în acest caz, oricare dintre părţi, se poate dezice de contract, cu consecinţa pierderii arvunei, partea neculpabilă nemaiputând cere executarea silită a contractului, ci doar să beneficieze de aceasta;

c) clauză penală - evaluând cu anticipaţie cuantumul daunelor-interese, compensatorii, cuvenite în caz de neexecutare.

În cazul în care executarea contractului devine imposibilă, fără culpa vreuneia dintre părţi, ori dacă acesta, de comun acord, reziliază contractul, sau dacă acesta este lovit de nulitate, convenţia accesorie de arvună rămâne fără efect şi arvuna dată se restituie, contractul încetând din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.315

Dacă contractul se execută întocmai, arvuna se consideră parte integrantă a prestaţiei părţii care a dat-o. În acest caz, ne aflăm în prezenţa arvunei confirmatorii.

Tot astfel, neexecutarea fără justificare a obligaţiilor contractuale din partea părţii care a dat arvuna, dă dreptul celeilalte părţi să declare rezoluţiunea contractului şi să reţină arvuna primită. Dacă neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte are dreptul de a declara rezoluţiunea contractului şi să pretindă dublul arvunei.

Creditorul obligaţiei neexecutate, poate renunţa însă la beneficiile convenţiei de arvună confirmatorie şi poate opta fie pentru executarea silită, fie pentru rezoluţiunea contractului şi repararea prejudiciului suferit potrivit dreptului comun316, întrucât arvuna reprezintă o convenţie accesorie contractului principal şi legea îi recunoaşte un drept de opţiune creditorului obligaţiei neexecutate.

312 Trib. Jud. Braşov, s. civ., dec. nr. 738/1972, în R.R.D., nr. 2/1973, p. 161.313 ? T.J. Braşov, s.civ., dec. nr. 738/1972, R.R.D. nr. 2/1973, p. 161. Convenţia de înstrăinare consemnată într-un înscris sub semnătură privată - cât timp contractul nu se întocmeşte în forma prevăzută de lege (autentică) şi cu respectarea dreptului de preemţiune (dacă este cazul) - nu are semnificaţia juridică a unui contract de vânzare-cumpărare, ci aceea a unei promisiuni de vânzare care naşte în sarcina promitentului numai o obligaţie de a face. Dată fiind această calificare a operaţiunii juridice menţionate, clauza acceptată de părţile dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că, în cazul desistării unilaterale a promitentului, acesta va restitui beneficiarului dublul sumei primite, nu poate fi considerată că s-ar conveni la o convenţie de arvună care, potrivit art. 1297 C.civ., este nulă ca efect al nulităţii actului de vânzare-cumpărare. În acest caz, clauza arătată constituie o clauză penală, care potrivit art. 1066 C. civ, poate însoţi orice obligaţie - deci şi obligaţia de a face - şi căreia trebuie să i se recunoască eficienţa, întrucât obligaţia principală este ea însăşi legală.314 T. S., s. civ., dec. nr. 2604/1989, în Dreptul, nr. 8/1990, p. 78.315 Art. 1546 C. civ.: ”Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.”316 Art. 1544 C. civ.: “Dacă la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituite.”

Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul, pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul sumei primite, caz în care ne aflăm în prezenţa arvunei penalizatoare.317

Cu privire la arvună, este necesar să se facă distincţie între:- arvuna penalizatoare (arhha poenitentialis) - art. 1545 C. civ.;- arvuna confirmatorie (arhha confirmatoria) - art. 1544 C. civ. Această distincţie este necesară deoarece, spre deosebire de arvuna confirmatorie, reglementată expres de

dispoziţiile art. 1544 C. civ., care urmăreşte încheierea contractului şi reprezintă totodată, un mijloc de constrângere la executarea acestuia, arvuna penalizatoare, reglementată de art. 1545 C. civ., reprezintă de fapt, o clauză de dezicere318, care este interzisă, dacă se exercită sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.

Instanţele de judecată urmează să decidă de la caz la caz, aplicând regulile de interpretare ale contractului, dacă arvuna se consideră confirmatorie şi nu penalizatoare deoarece, în principiu, convenţiile leagă pe cei care le-au încheiat.

De exemplu, într-o speţă, prin convenţia părţilor s-a stipulat expres că pentru vânzarea casei şi grădinii, vânzătorul, pârât în proces, primeşte o arvună de 3.000 DM, iar cumpărătoarea reclamantă, se obligă ca în termen de două luni să achite diferenţa de preţ, urmând ca în cazul în care una dintre părţi „se răzgândeşte”, să piardă suma de 3.000 DM. Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Suceava a apreciat că părţile au dat arvunei caracterul unei clauze de dezicere, motiv pentru care a respins acţiunea reclamantei, care solicita restituirea sumei de 3.000 DM, cu motivarea că aceasta s-a desistat de la contract, situaţie care rezultă din neplata diferenţei de preţ şi cumpărarea unei alte locuinţe, ceea ce a determinat pe pârât să vândă bunurile ce au format obiectul convenţiei, altor persoane.

Instanţa de recurs319, reţinând împrejurarea că ulterior convenţiei, reclamanta şi-a reiterat voinţa de perfectare a contractului, deoarece a avansat pârâtului suma necesară reparaţiilor aduse casei din litigiu, a conchis că înstrăinarea făcută de acesta altor persoane, dovedeşte, dimpotrivă, dezicerea sa culpabilă, considerent pentru care acţiunea a fost admisă.

În speţă, aşa cum s-a arătat320, expresia din contract „se răzgândeşte” nu poate avea alt înţeles decât voinţa de revocare unilaterală care, în contextul faptelor relatate în decizia instanţelor de recurs, a fost a pârâtului vânzător. Suma dată de cumpărător vânzătorului, în momentul încheierii contractului, reprezintă daunele care rezultă din revocare, evaluate şi lichidate anticipat, care nu pot fi mai mari decât cele prevăzute prin arvuna confirmatorie.C. Daune-interese moratorii (de întârziere)Noţiune. Spre deosebire321 de daunele compensatorii care se datorează pentru neexecutarea totală sau parţială ori o executare defectuoasă a obligaţiei, daunele-interese moratorii reprezintă despăgubirea pe care instanţa o acordă creditorului în cazul în care debitorul şi-a executat obligaţia însă, cu întârziere, întârziere datorită căreia creditorul a suferit o pagubă.

Materia daunelor moratorii (de întârziere) este guvernată, în general, de regulile aplicabile daunelor compensatorii, atât în privinţa condiţiilor cerute a fi întrunite pentru a se recunoaşte dreptul creditorului la despăgubiri (existenţa obligaţiei, existenţa pagubei, culpa debitorului şi punerea în întârziere), cât şi pentru stabilirea întinderii despăgubirilor (daunele efectiv suferite şi beneficiul nerealizat).

Daunele moratorii se pot acorda atât în cazul în care obligaţia neexecutată are ca obiect o sumă de bani, cât şi în situaţia în care obligaţia neexecutată are un altfel de obiect, caz în care daunele-interese sunt egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere, asupra echivalentului în bani al obligaţiei.

În cazul în care obligaţia are ca obiect o sumă de bani iar aceasta nu este plătită la scadenţă, art. 1535 alin. 1 C. civ. prevede că „creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul

317 Art. 1545 C. civ.: „Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.”318 Clauza de dezicere reprezintă dreptul oricăreia dintre părţi de a revoca uni lateral contractul şi poate fi stipulată expres în aceasta, dacă nu este exercitată sub condiţie pur potestativă sau prin abuz de drept.319 C.A. Suceava, s. civ., dec. nr. 831/1998, publicată în Dreptul, nr. 6/1999, p. 126.320 P. Per ju , Sinteză teoretică a jurispudenţei Curţii de Apel Suceava, în domeniul dreptului civil şi procesual civil, sem. I/1998, în Dreptul, nr. 6/1999, p. 121.321 ? C.S.J., secţia comercială, Dec. nr. 223 din 27 mai 1993, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. ALL BECK, 2004, p. 284). Potrivit art. 1073 C. civ. (anterior –n.n.), creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, iar în caz contrar, are drept la dezdăunare. Despăgubirile, denumite daune-interese, reprezintă, de regulă, o sumă de bani echivalentă cu folosul pe care l-ar fi realizat creditorul prin îndeplinirea exactă, totală şi la timp a obligaţiei. Daunele-interese cuprind, în general, potrivit art. 1084 C. civ. (anterior- n.n.), atât pierderea suferită de creditor, cât şi beneficiul de care a fost lipsit. Ele se cuvin atât pentru neexecutarea obligaţiei, totală sau parţială, cât şi pentru simpla întârziere în executare. Daunele datorate pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei sunt denumite, pentru acest considerent, daune compensatorii, spre deosebire de daunele datorate pentru simpla întârziere în executare, care sunt daune moratorii.

convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”

În acelaşi sens şi dispoziţiile art. 1 alin. 1 O.G. nr.13/2011 arată că ,, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii, atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.

Cu alte cuvinte, părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut constând într-o sumă de bani (dobânda remuneratoare322), cât şi pentru întârzierea la plată (dobânda penalizatoare323). În exercitarea acestui drept, contractanţii nu sunt limitaţi sub nici un aspect, cu excepţia nivelului maxim fixat de O.G. nr.13/2011.

Conform art. 6 din O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează dobânda legală.

Astfel, dacă în convenţia părţilor, au fost stabilite înainte de scadenţă dobânzi mai mari decât dobânda legală, debitorul este ţinut la aceste dobânzi.324, considerându-se în acest mod că se asigură repararea integrală a prejudiciului suferit de creditor.

Dacă părţile nu au prevăzut dobânzi remuneratorii mai mari decât dobânda legală, pentru repararea integrală a prejudiciului suferit de creditor, acesta are dreptul în afara dobânzii legale şi la daune interese325.

Dacă obligaţia debitorului priveşte o sumă de bani, daunele moratorii sunt supuse unor reguli speciale, deosebite de cele ce guvernează materia daunelor compensatorii, în sensul că:

a) daunele moratorii sunt stabilite de lege sub formă de dobândă;b) creditorul nu este ţinut a dovedi paguba încercată; c) punerea în întârziere a debitorului, cu unele excepţii, trebuie să se facă prin cererea de chemare în judecată

(acţiune în justiţie);d) dobânda se datorează de la data punerii în întârziere, cu excepţia a două situaţii şi anume:- când raportul juridic este un raport comercial, când termenul curge de la data scadenţei; - în cazurile în care s-a prevăzut altfel prin convenţie.În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, art. 1536 C. civ. prevede că ,,

executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune – interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.

Cu privire la dobânda legală, reglementată de art. 3 din O.G. nr. 13/2011, legea prevede că se va datora la plată, dobânda legală când atât legea, cât şi părţile contractante, deşi au stipulat că obligaţiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu au precizat rata acestora, caz în care dobânda legală se stabileşte în funcţie de nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R.326

Evident că, dobânzile legale se datorează şi atunci când părţile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar creditorul prin cererea de chemare în judecată solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor, în această situaţie, îl reprezintă atât art. 1535 - 1536 C. civ., cât şi art. 6 parte finală din O.G. nr. 13/2011.

. Cumulul daunelor moratorii cu daune interese. Daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate şi, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii, când debitorul nu execută contractul în natură sau îl execută cu întârziere. Din contră, daunele compensatorii nu se pot cumula cu executarea în natură, ele înlocuind-o, în fapt, pe aceasta.

Daunele moratorii, ca şi cele compensatorii, pot fi evaluate anticipat şi stabilite în contract printr-o clauză penală.D. Daune cominatoriiPrecizare. Conform art. 906 din actualul Cod de procedură civilă, pentru neexecutarea obligaţiilor de a face sau a nu face, nu se mai pot acorda daune cominatorii327. Ca atare, facem menţiunea că prezenta analiză, cu privire la daunele cominatorii, se raportează strict la vechea reglementare procesual civilă.

4. Consideraţii generale asupra evaluării despăgubirI

322 Dobânda remuneratoare este dobânda plătită de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen.323 Dobânda penalizatoare, este dobânda care se va plăti de debitor pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a unei sume de bani la scadenţă.324 Art. 1535 alin. 2 C. civ.: „Dacă înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.”325 Art. 1535 alin. 3 C. civ.: „Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”326 Art. 3 din O.G. nr. 13/2011.327 A se vedea supra privind aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea obligaţii de a face sau a nu face din Capitolul privind executarea obligaţiilor.1

4.1. Evaluarea prejudiciului

. Reglementare. Regulile după care se evaluează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei din partea debitorului sunt prevăzute de art. 1531 – 1537 C. civ.

- dezdăunarea la care are dreptul creditorul trebuie să cuprindă alături de pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta a fost lipsit, eventualele cheltuieli făcute de acesta pentru a evita sau limita prejudiciul328, eventualele prejudicii viitoare, atunci când acestea sunt certe329, cu alte cuvinte tot ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă330;

- prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată331; - dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi creditorul prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, sau dacă

prejudiciul este cauzat, în parte, de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător332;

- debitorul va răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului;

- daunele-interese trebuie să cuprindă numai ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei333; - dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, şi aceasta nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune

moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, după caz, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic334;

- dacă obligaţia are alt obiect decât plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei335;

- creditorul este ţinut să probeze atât neexecutarea obligaţiei cât şi prejudiciul suferit, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu s-a dispus altfel.336

328 Art. 1531 alin. 2 C. civ.: “Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.”329 Art. 1532 alin.1 C. civ.: “La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.”330 Art 1534 alin. 2 C. civ.: “Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.”331 Art. 1532 alin. 3 C. civ.: “Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurările şi de situaţia concretă a creditorului.”332 Art. 1534 alin. 1 C. civ.: “Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.”333 Art. 1533 C. civ.: „Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.”334 Art. 1535 C. civ.: „ (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune – interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”335 Art. 1536 C. civ.: “În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unor sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune–interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.”

4.2. Moduri de evaluareA. Evaluarea judiciarăReglementarea juridică. În situaţia în care cuantumul prejudiciului, nu a fost prevăzut de părţi şi nu poate fi stabilit cu certitudine, el se determină de instanţa prin hotărâre judecătorească. Evaluarea judiciară se face, de asemenea, în condiţiile stabilite de dispoziţiile art. 1531 – 1537 C. civ., dispoziţii care stabilesc principiile în materie, precum şi după regulile enunţate mai sus.Principii. În conformitate cu dispoziţiile legale în materie, evaluarea judiciară se face potrivit următoarelor trei principii:

1. Prejudiciul trebuie reparat în întregime. 2. Debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art. 1533 C. civ. 337

3. Sunt supuse reparării numai prejudiciile directe, nu şi cele indirecte. Instanţa este obligată ca, la stabilirea despăgubirilor în privinţa întinderii lor, să ia în calcul numai prejudiciile directe, adică acelea care sunt rezultatul direct al neexecutării contractului, cu alte cuvinte, daunele-interese nu cuprind decăt ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei338.

Precum s-a arătat, în mod corect, în literatura de specialitate, în procesul de stabilire a cuantumului daunelor-interese, instanţa este obligată să se raporteze, printre altele, atât la fluctuaţiile valorice ale monedei, cât şi la evoluţia ulterioară a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitor. Cu alte cuvinte, evaluarea judiciară se face raportat la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi nu la momentul la care s-a produs prejudiciul.B. Evaluarea legală

Noţiune. Spre deosebire de clauza penală, care este o convenţie accesorie, inserată în contract, prin care părţile determină anticipat şi de comun acord întinderea despăgubirilor ce se vor plăti în situaţia neexecutării parţiale sau totale a obligaţiei asumate, ori când.

. Reglementare. Evaluarea legală este consacrată prin dispoziţiile art. 1535–1536 C. civ. Potrivit art. 1535 alin. 1 C. civ. „ În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii339, în cuantumul convenit de părţi340 sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”. Reguli specifice. Din modul în care este reglementată evaluarea legală, se desprind câteva reguli specifice ale acesteia:

a) dobânda are caracter convenţional, legea stabilind doar nivelul maxim peste care nu se poate trece prin convenţia acestora. Potrivit art. 5 alin. 2 O.G. nr. 13/2011, „Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. 1 este nulă de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală”.

În doctrina veche s-a pus întrebarea341 dacă, în condiţiile constatării nulităţii absolute a unei astfel de clauze, creditorul mai are dreptul la dobândă şi,în caz afirmativ, dacă i se va acorda dobânda legală sau cea maximală. Fiind vorba de o nulitate absolută parţială, aceasta trebuie să afecteze clauza doar în măsura în care afectează legea, adică peste suma ce depăşeşte limita legală342;

336 Art. 1537 C. civ.: “Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.”337 „Debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, ...”338 Art. 1533 C. civ. 339 Art. 1535 alin. 2 C. civ.: „Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă.”340 Art. 1535 alin. 3 C. civ.: “Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune – interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”341 Ş. Deaconescu , Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 31-32.342 Este cunoscut că sistemul nostru de drept a părăsit teoria nulităţilor absolute şi totale, îmbrăţişând teoria nulităţii relative şi parţiale, în sensul că aceasta nu este îndreptată împotriva actului, ci numai împotriva clauzelor care contravin legii. În consecinţă, creditorul urmează, în cazul în discuţie, să primească dobânda până la concurenţa sumei care nu depăşeşte pragul maximal stabilit de lege. De altfel, prin legea contra cametei din 1931, prin art. 4 se prevedea că obligaţia de a plăti dobânzi peste limita legală este nulă de drept pentru excedent. De asemenea, prin Decretul-Lege nr. 1700/1938, art. 11 alin. (2), se statornicea că operaţiunea este nulă de drept pentru suma ce depăşeşte limita legală.

b) dobânda este stabilită pe categorii de raporturi contractuale; în toate cazurile, în care raporturile juridice nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ în sensul art. 3 alin. 3 C. civ., dobânda legală se stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a B.N.R., diminuat cu 20 % 343;

c) potrivit art. 5 alin. 1 O.G. nr. 13/2011, „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. 3 C. civ. (adică în raporturile civile şi nu comerciale), dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50 % pe an”. Rezultă per a contrario că, în materie comercială, nivelul dobânzii este nelimitat;

d) în relaţiile de comerţ exterior şi în celelalte relaţii economice internaţionale, dobânda este fixată la nivelul de 6% pe an344, cu condiţia să fie aplicabilă legea română, iar efectuarea plăţii să fie făcută în monedă străină;

e) creditorul este scutit a face dovada, în cazul evaluării legale, că prin executarea cu întârziere a încercat un prejudiciu, întrucât legea instituie în beneficiul său o prezumţie cu un astfel de conţinut, fiind presupus că, ori de câte ori a fost lipsit de folosinţa unei sume de bani, a înregistrat o pierdere345;

f) dobânzile ca daune-interese se datorează, de regulă, din ziua chemării în judecată, simpla notificare prin intermediul unui executor judecătoresc nu este, aşadar, suficientă pentru acordarea lor.

. Trăsături caracteristice dobânzii legale reglementată de art. 1535 - 1536 C. civ. Aşa după cum am arătat, dobânda, în cazul reglementat de aceste articole, constă în prestaţia la care se obligă împrumutatul, alături de obligaţia principală de restituire a lucrului împrumutat în schimbul transferării proprietăţii pe o durată determinată.

Art. 1 alin. 5 din O.G. nr. 13/2011, care completează dispoziţiile Codului civil în această materie, prevede, referitor la modalitatea de plată a dobânzii, că ea poate îmbrăca forma unei sume de bani, ori pe cea a unei „prestaţii” sub orice denumire sau titlu. (prin dobândă se desemnează nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului).

Legea lasă, aşadar, la latitudinea părţilor să stabilească costul pe care împrumutătorul înţelege să-l pretindă de la împrumutat, pentru perioada în care i-a transferat proprietatea lucrului ce a făcut obiectul contractului, aceasta putând să constea în prestarea unei munci ori a unui serviciu, folosirea de către împrumutător a unui bun al împrumutatului, transferul proprietăţii unui astfel de bun în contul dobânzii etc346.

Caracteristicile dobânzii legale, datorată în condiţiile textului de lege menţionat mai sus, sunt următoarele:- este specifică doar contractelor de împrumut cu dobândă cărora li se aplică regulile art. 1535 - 1536 C. civ.;- calcularea şi obligarea la plata dobânzilor legale are caracter subsidiar, fiind limitată la acele situaţii când,

dispoziţiile legale ori părţile contractante, prevăd că obligaţia este purtătoare de dobânzi fără a specifica rata lor. Aşadar, în cadrul unui contract de împrumut, ori de câte ori împrumutătorul şi împrumutatul au stipulat că pentru predarea bunului se va plăti o dobândă, fără a preciza nivelul acesteia, se va datora dobânda legală347;

- rata dobânzii legale se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Cu toate că dobânda legală are caracter subsidiar, găsindu-şi aplicabilitatea doar atunci când părţile nu au stabilit

o dobândă convenţională, potrivit art. 5 alin. 1 din O.G. nr. 13/2011, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Cu alte cuvinte, mai întâi se calculează dobânda legală, care aşa cum am arătat în materie comercială se fixează la nivelul taxei oficiale a scontului, stabilită de către Banca Naţională, iar în raporturile dintre persoanele fizice va reprezenta 80% din nivelul acesteia, după care se stabileşte cât reprezintă 50% din această sumă pe an.

. Capitalizarea dobânzilor. Până la abrogarea Decretului nr. 311/1954, anatocismul era oprit de lege. Anatocismul este o convenţie care are ca obiect capitalizarea dobânzilor prin acordul debitorului de a plăti, pe lângă dobânda aferentă capitalului datorat, şi o dobândă la dobândă. Aşadar, anatocismul mai poartă şi aceste două denumiri: capitalizarea dobânzilor şi dobândă la dobândă.

Dobânda perceptibilă pentru un împrumut poate produce la rândul ei dobândă cu condiţia ca dobânda datorată să fi devenit exigibilă şi numai după expirarea termenului la care trebuia să fie plătită. Practic, dobânda este considerată ca un nou împrumut la care creditorul percepe dobândă.

După abrogarea, prin Legea nr. 7/1998, a Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 1489 alin. 2 C. civ. privind dobânda la dobândă, dispoziţiile acestui text de lege fiind completate de art. 8 din O.G. nr. 13/2011.

Pentru a putea capitaliza dobânda legală, într-un contract de împrumut de consumaţie cu dobândă, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

343 Art. 3 alin. 3 din O.G. nr. 13/2011.344 A se vedea art. 4 din O.G. nr. 13/2011.345 L. Pop, op. cit., p. 350.346 F. Cotea şi M. Cotea , Dobânda legală în lumina reglementărilor Codului civil şi a Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, în Dreptul, nr. 5/2000, p. 28.347 Dacă părţile nu au stabilit în contract obligaţia de a se plăti dobânda, înseamnă că ne aflăm în prezenţa unui împrumut de consumaţie cu titlu gratuit, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, caracterul oneros este de esenţa contractului de împrumut cu dobândă.

a) dacă părţile nu au convenit în mod expres asupra acestui lucru prin convenţie, este necesar ca reclamantul să o ceară cu ocazia intentării acţiunii;

b) convenţia specială de anatocism să se încheie după ce s-a înregistrat scadenţa dobânzilor;c) dobânzile datorate şi neplătite să fie debite pentru un interval de timp de cel puţin un an (în consecinţă, nu se

poate solicita dobânda la dobânzile datorate doar pentru perioade de o lună ori un trimestru).În opinia noastră, dincolo de faptul că art. 1489 alin. 2 C.civ. contravine principiilor securităţii raporturilor

juridice şi previzibilităţii normelor, statuate prin jurisprudenţa CEDO, stabilirea unor condiţii care permit anatocismul contravine art. 1345 C. civ., partea care va beneficia de dobândă la dobândă îmbogăţindu-se, în fapt, fără just temei. Considerăm că, în măsura în care dobânda percepută pentru întârziere în achitarea soldului atinge obiectivul sancţionării conduitei culpabile a debitorului, reglementarea unei dobânzi la dobândă excede şi imperativelor principiului echităţii.

Referitor la plata cu anticipaţie a dobânzii, O.G. nr. 13/2011 stabileşte două reguli:- dobânda nu se poate achita anticipat, decât pentru un interval de cel mult 6 luni (art. 7 din O.G. nr. 13/2011);- după ce a primit dobânda anticipată, împrumutătorul nu mai poate avea pretenţii de reactualizare a ei, deoarece

a fost plătit pentru întregul interval de timp cât a cedat proprietatea lucrului împrumutat.Plata cu anticipaţie a dobânzilor se poate face atât în cazul dobânzilor convenite de părţile contractante, cât şi în

cazul dobânzilor legale, în ambele cazuri fiind necesar acordul părţilor.

. Dispoziţii speciale privind dobânda. Prevederile O.G. nr. 13/2011 nu se aplică dobânzilor percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de instituţiile de credit, de instituţiile financiare nebancare şi de Ministerul Finanţelor, caz în care calculul dobânzilor este reglementat prin legi speciale (art. 9 din O.G. nr. 13/2011).

C. Evaluarea convenţională (clauza penală)Precizări. Instituţia clauzei penale a fost deja tratată cu prilejul prezentării formelor daunelor - interese. Revenim, totuşi, numai pentru a puncta câteva elemente care privesc latura evaluatorie a clauzei penale.

Aşa cum s-a reţinut, clauza penală este convenţia accesorie348 prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitorul său349.

Pornind de la definiţie şi ţinând seama de ceea ce interesează latura evaluatorie a instituţiei, facem, în continuare, următoarele precizări:

a) clauza penală este o convenţie şi, în consecinţă, va trebui să îndeplinească condiţiile esenţiale cerute pentru orice contract;

b) părţile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cazul în care obligaţia contractuală n-a fost îndeplinită şi, prin aceasta s-a creat un prejudiciu; ca modalitate, părţile pot include în contract o clauză anume destinată evaluării pagubelor;

c) caracterele clauzei penale învederează latura evaluatorie a instituţiei.Fixând anticipat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere ori defectuoasă, clauza penală este

de mare utilitate practică, întrucât părţile sunt scutite de a purta un proces în vederea evaluării prejudiciului. Clauza penală are drept scop determinarea întinderii prejudiciului pe cale convenţională, şi nu liberarea

debitorului prin executarea unei alte prestaţii. De aici rezultă că debitorul nu poate alege între executarea obligaţiei şi oferirea clauzei penale, în schimb creditorul are o asemenea opţiune, dar numai după ce obligaţia principală a devenit exigibilă dar n-a fost încă executată350;

Clauza penală este obligatorie pentru părţi, întrucât fiind un contract, ea este „legea părţilor”, ceea ce înseamnă că instanţa de judecată nu-i poate mări ori reduce cuantumul.

Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condiţiile pentru a se putea acorda despăgubiri.Fiind creditor chirografar, creditorul obligaţiei cu clauză penală vine în concurs cu ceilalţi creditori, neavând

vreun drept de preferinţă în raport cu alţi creditori chirografari.Clauza penală reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie a executării obligaţiei asumate351.

348 ? C.S.J., sec. com., dec. nr. 809 din 12 februarie 2003, Buletinul Jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, 2004, p. 285. Conform art. 1066 şi 1067 C. civ., clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i. Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale. Prin urmare, clauza penală, fiind o convenţie accesorie, produce efecte numai în măsura în care obligaţia principală a cărei executare cu întârziere se reclamă, izvorăşte dintr-un contract a cărui validitate nu se pune la îndoială.349 A se vedea C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1981, p. 334.350 A se vedea disp. art. 1538 alin. 2 C. civ.: „ În caz de neexecutare, creditorul poate cere, fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.”351 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 460 şi urm; I.M. Anghel , Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 370.

4.3. Convenţii cu privire la modificarea răspunderii

. Noţiune. Majoritatea normelor juridice care reglementează această materie sunt supletive şi, drept urmare, părţile unui contract pot stabili clauze de modificare a răspunderii lor. Este vorba de înţelegerea intervenită între părţi, în privinţa răspunderii debitorului, nu asupra întinderii despăgubirilor352. Înţelegerea poate interveni, aşadar, asupra scutirii, limitării ori agravării acesteia.

Convenţiile, care privesc modificarea răspunderii trebuie să se fi încheiat înainte de producerea prejudiciului, iar prin acestea, răspunderea debitorului se poate înlătura, restrânge sau agrava.

Asemenea convenţii nu se confundă cu renunţarea creditorului la plata prejudiciului, după ce acesta s-a produs 353

şi nu au nici un efect asupra obligaţiei iniţiale asumate de debitor.

. Feluri. Doctrina354 clasifică asemenea înţelegeri în: - convenţia de neresponsabilitate. Este convenţia prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere. O

asemenea convenţie este posibilă numai în ipoteza în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi atunci când suntem în prezenţa dolului355;

- convenţia care are drept scop limitarea răspunderii. O asemenea convenţie restrânge, după ivirea prejudiciului, prin neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate, sub condiţia ca vina debitorului să îmbrace numai forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi a dolului;

- convenţia de agravare a răspunderii. Părţile se pot înţelege ca răspunderea să fie agravată356. Astfel, cu titlu de exemplu, părţile pot conveni ca debitorul să răspundă şi în caz de forţă majoră sau de caz fortuit357.

Această clasificare a fost însuşită şi de actualul Cod civil, marea majoritate a reglementărilor privind răspunderea civilă contractuală având o natură specifică, permiţând părţilor să deroge, prin prevederi exprese, de la acestea. O astfel de derogare poate viza şi modificarea întinderii răspunderii contractuale, părţile putând introduce, în convenţiile pe care le încheie, una din următoarele clauze:

a) clauze exoneratoare de răspundere. Încă de la început trebuie precizat faptul că, precum statuează şi art. 1355 alin. 1 C. civ. „nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârsită cu intenţie sau din culpă gravă.” O astfel de normă corespunde filosofiei contractuale, şi reprezintă o exonerare totală de răspundere, echivalând, în fapt, cu o lipsă a intenţiei de a contracta, condiţie esenţială pentru formarea contractului ( de altfel, sancţiunea aplicabilă unei astfel de clauze este, conform doctrinei, nulitatea absolută).

Tot textul art. 1355 în alin. 2 C.civ. stabileşte şi clauzele valabile de limitare a răspunderii, acestea putând viza prejidiul cauzat bunurilor, ca urmare a unei simple imprudenţe sau neglijenţe sau numărul obligaţiilor legale ale debitorului în măsura în care nu se încalcă dispoziţiile imperative ale legii sau bunele moravuri. Interpretarea per a contrario a art. 1355 alin.2 C.civ. este reţinută în alin.3 ale acestui articol, unde se prevede că „răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii”.

O precizare este necesară. Întrucât regula în materia răspunderii contractuale este aceea a angajării responsabilităţii pentru neexecutarea obligaţiilor, renunţarea creditorului la despăgubiri trebuie să reiese, fără nici un dubiu, din cuprinsul convenţiei încheiate. În acest sens, este şi alin. 4 al art. 1355 C.civ. care statuează că „declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăţi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor”;

b) clauze de limitare a răspunderii. În spiritul principiului libertărţii contractuale, părţile sunt abilitate să insereze, în convenţie, clauze de limitare a răspunderii, al căror scop este de a stabili un prag maximal al despăgubirilor ce pot fi plătite de către creditor, dincolo de care răspunderea nu mai poate fi angajată, chiar dacă prejudiciul ar fi mai semnificativ. Valabilitatea clauzelor de limitare a răspunderii depinde de atitudinea subiectivă a debitorului, acestea neputând produce vreun efect în prezenţa dolului sau a culpei grave. Totodată, pragul maximal al despăgubirilor trebuie stabilit într-o măsură rezonabilă, astfel încât să nu reprezinte, în realitate, o clauză de exonerare totală de răspundere;

352 Pentru că în acest caz suntem în prezenţa clauzei penale.353 Într-o asemenea situaţie suntem în prezenţa instituţiei juridice a remiterii de datorie.354 A se vedea I.M. Anghel , Fr. Deak, M. Popa, op. cit., p. 345-346.355 Art. 1355 alin. 1 C.civ.: „Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.”356 De exemplu, debitorul se poate angaja să răspundă chiar dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează cazului fortuit sau forţei majore.357Art. 1351 alin. 1 C. civ.: „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţa majoră sau de caz fortuit.„

c) clauze de agravare a răspunderii. Nimic nu interzice părţilor ca, prin acord mutual, să agraveze răspunderea debitorului prin angajarea acestuia de a repara prejudiciul rezultat dintr-o neexecutare neculpabilă, efect al intervenţiei unui caz de forţă majoră sau al unui caz fortuit (art. 1351 C. civ.). Mai mult, se consideră a fi o clauză de agravare şi acelea prin care debitorul îţi asumă o serie de obligaţii noi, alături de cele obişnuite (de pildă, prin stipulaţie expresă, comodatorul ăţi poate lua angajamentul de a răspunde inclusiv pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată din folosinţa normală a obiectului contractului, prin derogare de la dispoziţiile art. 2149 alin. 1 C. civ. De menţionat faptul că vor fi sancţionate cu nulitatea unele clauze de agravare ce tind spre transformarea unei obligaţii de mijloace în obligaţii de rezultat, cum ar fi obligaţia asumată de un avocat, faţă de client, cu privire la obţinerea unui anumit rezultat.

Secţiunea a 5- a. Rezoluţiunea, rezilerea şi reducerea prestaţiilor

. Noţiuni generale. Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, în imensa majoritate a cazurilor, obligaţiile asumate de părţi se execută de bună voie şi aşa cum au fost asumate.

Există însă şi situaţii în care debitorul nu execută de bună voie obligaţiile asumate, caz în care potrivit art. 1516 C. civ.358, creditorul are dreptul de a alege între:

a) a cere executarea silită (forţată) a obligaţiilor ce revin debitorului; b) a cere, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea

propriei obligaţii corelative;c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.Mergând pe aceeaşi linie, art. 1549 C. civ. prevede că, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale din partea

debitorului, creditorul, dacă nu optează pentru executarea silită (în natură ori prin echivalent), poate alege rezoluţiunea sau rezilierea contractului şi daune-interese.

Reamintim faptul că, rezoluţiunea este o sancţiune care se aplică în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor contractuale, o sancţiune prin care contractul este desfiinţat. Dacă obligaţia asumată este divizibilă, rezoluţiunea, în principiu, se poate cere pentru întreg contractul ori numai pentru o parte din contract, după cum neexecutarea obligaţiei este totală sau parţială. Rezoluţiunea nu operează de plin drept, ea fiind în esenţă judiciară, dar nimic nu împiedică părţile ca prin acordul lor să prevadă în contract posibilitatea rezoluţionării contractului pentru neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate (clauză de rezoluţiune). Rezoluţiunea se aplică contractelor cu executare instantanee.

În cazul contractelor cu executate succesivă, creditorul are dreptul la reziliere dacă, actele de neexecutare au un caracter repetat.

Rezilierea se supune în esenţă aceloraşi reguli cu rezoluţiunea, dar nu trebuie confundată cu aceasta.Rezoluţiunea şi rezilierea fiind sancţiuni excesive, tind la desfiinţarea contractului.În situaţia în care, o parte şi-a executat integral, respectiv, parţial obligaţia şi nu are dreptul la rezoluţiune, ea are

dreptul de a solicita instanţei, după caz fie restituirea unei părţi din prestaţie sub forma de echivalent bănesc, fie reducerea proporţională a prestaţiei.

Rezoluţiunea şi rezilierea au fost tratate pe larg la capitolul privind „Efectele speciale şi reguli specifice contractelor sinalagmatice”.

Titlul II. Mijloacele juridice acordate de lege creditorilor în scopul realizării drepturilor lor de creanţăCapitol unic. Raporturi născute din obligaţieSecţiunea 1. PreliminariiPrecizare. În raportul juridic de obligaţie, debitorul este ţinut să execute prestaţia la care s-a obligat, dar şi creditorul, deşi este titularul dreptului corelativ obligaţiei ce urmează să fie executată de către debitor, are anumite îndatoriri, fie

358 Art. 1516 C. civ.: „(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune- interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.”

dintre cele ce revin ambelor părţi ale raportului juridic, fie că trebuie să respecte unele dispoziţii legale, favorabile debitorului. Obligaţiile creditorului. Creditorul este dator:

a) să primească o plată parţială, dacă s-a acordat debitorului un termen de graţie de către instanţă, înlăuntrul căruia s-a eşalonat plata;

b) să primească o plată parţială în cazul în care, potrivit regulilor de la imputaţia plăţii, aceasta este posibilă;c) în cazul contractului de vânzare-cumpărare, creditorul garanţiei de evicţiune este ţinut să ia măsuri pentru evitarea

evicţiunii, dacă aceasta depinde de el.

. Dispoziţii legale favorabile debitorului. Legea prevede unele măsuri menite să-l ajute pe debitor să facă plata:a) când plata priveşte un lucru de gen, debitorul poate fi liberat dacă dă lucruri de calitate mijlocie359;b) instanţa poate acorda unele termene scurte pentru plată şi să oprească executarea; Termenul acordat se

presupune a fi în favoarea debitorului360;c) în privinţa interpretării contractelor, una din reguli statuează că în cazul în care o clauză contractuală este ambiguă, ea

se interpretează în favoarea debitorului361; d) în materia plăţii funcţionează regula potrivit căreia locul plăţii este locul prevăzut în contract, iar în lipsă de

prevedere, locul în care se găsea obiectul obligaţiei la data încheierii contractului, dacă este vorba de lucruri certe, la domiciliul sau sediul creditorului, dacă este vorba de sume de bani , la domiciliul sau sediul debitorului, în cazul celorlalte obligaţii362;

e) în materia imputaţiei plăţii, dacă părţile nu au prevăzut altfel printr-un înscris, plata se va imputa asupra aceleia dintre datorii pe care debitorul este interesat s-o stingă în primul rând363;

Acestea sunt numai câteva exemple de dispoziţii legale favorabile debitorului. Codul civil mai conţine şi altele asemănătoare.

Creditorii care au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului se numesc creditori chirografari. Aceştia au totuşi posibilitatea de a acţiona în vederea conservării bunurilor debitorului ori ocrotirii patrimoniului acestuia, indiferent dacă este sau nu insolvabil. Astfel:

a) pot cere punerea de sigilii la moartea debitorului lor, pentru a evita înstrăinarea, dosirea sau înlocuirea bunurilor;

b) pot cere întocmirea inventarului moştenirii rămase de pe urma debitorului364; c) pot cere înscrierea unei ipoteci sau transcrierea unui act prin care debitorul dobândise un drept real asupra unui

bun, spre a-l face opozabil terţilor, pot interveni în procesele debitorului şi totodată pot cere să asiste la împărţirea bunurilor acestuia etc.

Este evident că cel mai important mijloc juridic la care pot recurge creditorii pentru realizarea creanţelor îl reprezintă urmărirea drepturilor patrimoniale ale debitorului, în măsura în care acestea nu sunt declarate de lege insesizabile365.

În realizarea creanţelor sale, legea conferă creditorului dreptul366 de a lua toate măsurile necesare sau utile conservării drepturilor sale, precum :

a) asigurarea dovezilor;b) îndeplinirea formalităţilor de publicitate şi informare pe contul debitorului; c) exercitarea acţiunii oblice sau a acţiunii pauliene (revocatorii);d) luarea măsurilor asiguratorii: sechestrul şi poprirea asiguratorie;

359 „Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însa liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie” (art. 1486 C. civ.).360 „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi ” (art. 1413 alin. 1 C. civ.).361 „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui ce se obligă” (art. 1269 C. civ.).362 Art. 1494 C. civ.363 Art. 1507 alin. 1 C. civ.364 Art. 1115 C. civ. 365 Sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile bunurile din domeniul public. Tot astfel, sunt inalienabile bunurile prevăzute în mod expres de disp. art. 726-727 şi 728 (alin.1-7) C. pr. civ., precum şi bunurile prevăzute în unele legi speciale cum este cazul art. 150 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor, art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe; art. 43 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Toate aceste dispoziţii legale reprezintă limitări ale dreptului de gaj general pe care îl au creditorii chirografari asupra patrimoniului debitorului lor.366 Art. 1558 – 1559 C. civ.

e) dreptul creditorului de a interveni în procesele debitorului având ca obiect bunuri din patrimoniul acestuia (exepmlu: procesul de partaj);

f) exercitarea unor acţiuni directe sau în simulaţie.

Secţiunea a 2-a. Acţiunea oblică

. Noţiune. Codul civil în art. 1558 - 1559 conferă creditorului, în realizarea creanţelor sale, dreptul de a exercita acţiunea oblică.

Astfel, prin punerea la îndemâna creditorului a dreptului de a exercita acţiunea oblică, legiuitorul conferă acestuia dreptul de a exercita „drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”367, cu excepţia acţiunilor şi drepturilor strict personale”.

Prin acţiunea oblică se înţelege acţiunea în justiţie pe care creditorul368 o exercită în numele debitorului, când acesta din urmă neglijează a-şi exercita drepturile, neglijenţă care are drept urmare micşorarea solvabilităţii sale şi implicit lezarea intereselor creditorului.

S-ar putea spune că acţiunea oblică nu este altceva decât o măsură pur conservatorie, având drept scop conservarea patrimoniului debitorului. În realitate, acţiunea oblică este ceva mai mult decât un act conservatoriu. Ea este un act care tinde să ajungă la urmărire, altfel spus, un act preparatoriu la urmărirea debitorului369, deoarece după ce a exercitat drepturile debitorului şi a făcut ca bunurile să intre în patrimoniul acestuia, creditorul va practica o urmărire a lor.

Datorită faptului că este exercitată de creditor în locul debitorului său, acţiunea oblică mai este denumită acţiune subrogatorie sau indirectă.

Exercitarea de către creditor a drepturilor şi acţiunilor debitorului se întemeiază pe dreptul de gaj general asupra întregului patrimoniu al datornicului.

Creditorii au posibilitatea de a exercita toate drepturile patrimoniale ale debitorului lor în afară de situaţiile în care, din lege sau din însăşi natura dreptului, reiese că el nu poate fi exercitat decât de debitor. Drepturile şi acţiunile extrapatrimoniale sunt străine gajului general al creditorilor, deci nu pot fi exercitate pe calea acţiunii oblice.

Drept urmare, creditorul unui succesibil poate accepta moştenirea acestuia în limita îndestulării creanţei sale 370, însă nu poate cere revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nu poate exercita drepturi neurmăribile, ca uzul, abitaţia, pensia alimentară, după cum nu poate cere desfacerea unilaterală a unui contract, sau să exercite dreptul de preferinţă la cumpărarea unui bun.

Tot astfel, pe calea acţiunii oblice creditorii nu pot să încheie în locul debitorului lor acte de dispoziţie (cum ar fi vânzarea-cumpărarea, schimbul etc), sau acte de administrare (închirierea unui bun al debitorului, arendarea unui teren), fiind ţinuţi, astfel, să se limiteze, pe calea acţiunii oblice, doar la conservarea drepturilor deja născute în patrimoniul debitorului lor, nu să se substituie acestuia pentru a face să se nască alte drepturi.

În concluzie, nu pot fi exercitate de către creditor pe calea acţiunii oblice: - drepturile extrapatrimoniale (divorţ, filiaţie, drepturile şi îndatoririle părinteşti etc.);- drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului (de exemplu,

revocarea unei donaţii pentru ingratitudine); - drepturile al căror obiect este insesizabil (de exemplu, pensia de întreţinere).

. Natura juridică. Sub aspectul naturii juridice, din dispoziţiile art. 1558 C. civ., legiuitorul o califică în mod expres ca fiind o măsură de conservare a gajului general al creditorilor, aceasta deoarece promovarea acţiunii oblice nu conduce la realizarea creanţei creditorului, nefiind considerată ca o măsură de executare.

. Condiţii de admisibilitate a acţiunii oblice. Pentru exercitarea acţiunii oblice se cer a fi întrunite următoarele condiţii:

a) debitorul să nu depună stăruinţe pentru exercitarea dreptului său, adică să fie inactiv sau delăsător. Inactivitatea debitorului este o chestiune de fapt care trebuie dovedită de creditor. Ea poate să rezulte din comportamentul

367 Art. 1560 C. civ. 368 Acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj, care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni. (T. S., s. civ., dec. nr. 1405/1983, în C. D. 1983, p. 39, în Rep... 1980-1985, p. 82.369 G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. IV, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 416.370 Art. 1107 C. civ.

debitorului, care este neglijent sau de rea-credinţă, după cum se poate datora şi unor cauze obiective cum sunt boala, dispariţia etc.

În practică s-a decis că, antecontractul prin care se convine asupra vânzării unui imobil, deşi nu are valoarea unui act de vânzare-cumpărare, generează pentru părţi, îndatorirea de a primi toate obligaţiile legate de încheierea lui, printre care şi obligaţia de a preda un act apt de intabulare, ceea ce implică - în cazul în care imobilul este bun indiviz - şi obligaţia de a cere ieşirea din indiviziune. Neîndeplinirea acestei obligaţii deschide creditorului dreptul de a acţiona în locul debitorului său, adică de a cere ieşirea din indiviziune, deoarece pasivitatea debitorului în exercitarea unui drept pune pe creditorul său în imposibilitate de a-şi realiza creanţa;

b) creditorul să aibă un interes serios şi legitim care justifică introducerea acţiunii, deoarece, „dacă debitorul este solvabil, o atare acţiune urmează a se considera lipsită de interes”371. Altfel spus, interesul serios şi legitim al creditorului constă în ameninţarea de insolvabilitate ori de agravare a insolvabilităţii debitorului, de natură să-l pună în imposibilitatea să îşi realizeze creanţa;

c) creanţa trebuie să fie certă (să existe), lichidă (să aibă o întindere precisă) şi exigibilă (art. 1560 alin. 1 C. civ.).În literatura juridică s-au purtat discuţii în legătură cu cerinţa exigibilităţii creanţei, unii autori susţinând că,

deoarece acţiunea oblică nu este o măsură de executare, nu implică exigibilitatea creanţei372.Majoritatea autorilor373 şi practica instanţelor de judecată consideră, însă, că acţiunea oblică este mai mult decât

un mijloc de conservare, deoarece ea pregăteşte însăşi executarea silită asupra patrimoniului debitorului şi, ca atare, creanţa trebuie să fie exigibilă.

Drept urmare, acţiunea oblică nu poate fi exercitată în cazul unei creanţe cu termen în favoarea debitorului, după cum nu poate fi exercitată nici în cazul creanţelor sub condiţie suspensivă.

În cazul creanţelor cu termen, practica le recunoaşte creditorilor chirografari dreptul de a exercita acţiunea oblică374. De altfel, şi în doctrină s-a apreciat că şi aceşti creditori au un interes foarte asemănător cu acela al creditorilor obişnuiţi, temerea de insolvabilitate existând şi pentru ei, motiv pentru care trebuie să li se recunoască facultatea de a intenta acţiunea oblică.

Referitor la condiţiile enunţate mai sus este de precizat că practica instanţelor de judecată a apreciat constant că „acţiunea obligă sau subrogatorie, având drept scop aducerea unor valori în patrimoniul debitorului, exercitarea ei este condiţionată nu numai de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi de neexercitarea dreptului de către debitor, ci şi de existenţa unui interes serios şi legitim, deoarece, dacă debitorul este solvabil, o atare acţiune urmează a se considera lipsită de interes 375.

. Efectele acţiunii oblice. Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului; de aici decurg următoarele consecinţe:

- terţul acţionat de creditor în numele debitorului se va putea folosi de toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune debitorului376;

- hotărârea pronunţată ca urmare a promovării acţiunii oblice va fi opozabilă debitorului numai în măsura în care el a fost introdus în proces377. În cazul în care a fost introdus în cauză, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, are autoritate, în mod firesc, asupra debitorului.

În doctrina anterioară intrării în vigoare a actualului Cod civil, se considera că , în situaţia în care debitorul nu a fost introdus în proces, hotărârea are sau nu autoritate de lucru judecat faţă de acesta, în funcţie de modul în care creditorul este sau nu considerat reprezentant al debitorului.

În ipoteza în care creditorul este considerat reprezentant al debitorului, hotărârea pronunţată are autoritate de lucru judecat. În cealaltă ipoteză, debitorul este considerat terţ faţă de hotărârea pronunţată de instanţă.

Alţi autori făceau distincţie după cum hotărârea era sau nu favorabilă creditorului378.În ceea ce ne priveşte apreciem că, deşi creditorul exercită drepturile debitorului inactiv, el acţionează, de fapt,

pentru propriul interes, şi drept urmare hotărârea judecătorească pronunţată într-o astfel de cauză, trebuie să îi fie opozabilă debitorului numai în măsura în care el a fost parte în proces.

- dacă creditorul câştigă procesul în care a introdus acţiunea oblică, se evită micşorarea patrimoniului debitorului, întrucât bunul asupra căruia purta dreptul, ce era ameninţat cu pierderea, este readus în patrimoniul debitorului, situaţie ce

371 T. S., s. civ., dec. nr. 2185/1976, în Rep... 1975-1980, p. 84.372 A se vedea Fr. Deak, 1961, p. 354, citat în C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1994, p. 307.373 A se vedea T.R. Popescu , P. Anca, op. cit., p. 345, C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1994, p. 307.374 P.Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava, în domeniul Dreptului civil şi procesual civil ( sem.I/1998) în Dreptul nr.6/1999, p. 124-125.375 T. S., s. civ., dec. nr. 2185/1976, în Rep... 1975-1980, p. 84.376 Art. 1560 alin. 3 C. civ. 377 În situaţia în care debitorul nu intervine în proces în interes propriu, el va putea fi chemat în judecată de oricare din părţile din acţiunea oblică .378 Pentru dezvoltări a se vedea G. Plastara , op.cit., p. 425.

profită tuturor creditorilor debitorului respectiv. Este şi motivul pentru care, sugestiv, s-a spus că ” acţiunea oblică este individuală prin exerciţiul său şi colectivă prin efectele sale”379.

Evitarea micşorării patrimoniului debitorului profită tuturor creditorilor acestuia în temeiul gajului general pe care creditorii îl au faţă de patrimoniul datornicului380.

Secţiunea a 3-a. Acţiunea pauliană

. Noţiune. Spre deosebire de cazul acţiunii oblice, când debitorul refuză să-şi exercite drepturile pentru a-l prejudicia pe creditor, în cazul acţiunii pauliene (revocatorii) debitorul are o atitudine activă, dar frauduloasă381, urmărind a-şi crea sau mări starea de insolvabilitate.

Acţiunea pauliană sau revocatorie este acţiunea prin care creditorul tinde la revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor sale, acţiune ce se fundamentează pe ideea executării cu bună-credinţă a contractelor.

Ideea executării cu bună-credinţă a contractului are la bază principiul consacrat în dispoziţiile art. 1170 C. civ. şi are în vedere ocrotirea gajului general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului .

Denumirea de „acţiune pauliană” vine din dreptul roman de la creatorul ei, pretorul Paulus, în acea vreme acţiunea avea un caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor creditorilor de către un „curator bonorum”.

În sistemul codului civil, acţiunea pauliană deşi are un caracter individual, de efectele acţiunii beneficiind numai creditorul care a exercitat-o, ea poate profita şi celorlalţi creditori382, în măsura în care, aceştia, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauza respectivă.

. Natura juridică. Acţiunea pauliană prezintă următoarele caractere383:a) este o acţiune personală: deoarece prin intermediul acesteia, creditorul exercită un drept de creanţă, iar nu un

drept real, chiar dacă sancţionează un act relativ la un asemenea drept;b) este o acţiune în reparare: deoarece cu ajutorul acesteia se urmăreşte indemnizarea creditorului pentru frauda

cauzată de debitor şi are ca efect revocarea actului fraudulos până la concurenţa creanţei respective384;c) este o acţiune directă : deoarece creditorul o exercită în numele lui şi numai în interesul acestuia;d) este o acţiune autonomă: întrucât are caracteristici proprii.

. Domeniul de aplicaţie. Domeniul de aplicaţie al acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, orice act juridic cu titlu oneros, sau cu titlu gratuit, prin care debitorul a micşorat gajul general al creditorilor.

. Acte neatacabile. Sunt sustrase de la posibilitatea exercitării acţiunii pauliene:a) actele care au ca efect lipsa de îmbogăţire a debitorului (de pildă, refuzul de a accepta o donaţie); b) actele ce privesc drepturi neurmăribile (cu excepţia celor care au fost încheiate de debitor cu intenţia vădită de

a frauda interesele creditorilor; spre exemplu385, cazul unei obligaţii de întreţinere în care debitorul, pentru a frauda interesele creditorilor, plăteşte o sumă excesivă);

c) actele referitoare la drepturile strict personale ale debitorului sau drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului, cum ar fi căsătoria, recunoaşterea paternităţii unui copil din afara căsătoriei, refuzul de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudinea donatarului;

d) plata unei datorii exigibile;

379 Chr. Larroumete, , Droit Civil. Les Obligationes. Regime generale, Tome IV, Economica, Paris, 2000, p. 246. 380 Art. 1561 C. civ.: “Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.”381 Art. 1562 alin.1 C. civ.: “Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.”382 Art. 1565 alin. 1 C. civ.: “Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. “  383 A se vedea R. I. Motica, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Universitas Timisiensis 2002, p. 340.384 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, p. 587.385 C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1994, p. 308.

e) contractarea unei noi obligaţii. Chiar dacă este insolvabil, debitorul are dreptul de a-şi gestiona patrimoniul şi, drept urmare, poate angaja noi datorii. Este evidet că, prin contractarea de noi datorii urmăreşte de fapt diminuarea dreptului de gaj al creditorilor, cum ar fi cazul înţelegerii intervenite între acesta şi noul creditor de a împărţi între ei, în dauna celorlalţi creditori, profitul oblinut prin contractarea obligaţiei respective.

. Condiţiile exercitării. Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) creditorul să încerce un prejudiciu personal, prin actele frauduloase pe care le încheie debitorul său, în sensul că acesta din urmă devine insolvabil, iar creditorul nu-şi poate realiza creanţa sa. În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că „acţiunea pauliană (revocatorie) are caracter subsidiar. Ea este justificată numai în ipoteza în care creditorul nu-şi poate realiza creanţa împotriva debitorului din motiv că a devenit insolvabil”386;

b) să existe fraudă din partea debitorului (actul încheiat de debitor să fi fost făcut în frauda drepturilor creditorului). Cu privire la determinarea noţiunii de „fraudă” în literatura juridică s-au formulat mai multe opinii mer-gându-se de la echivalarea fraudei cu intenţia sau dolul debitorului387 până la considerarea fraudei ca existentă din momentul în care debitorul a conştientizat (şi-a dat seama) că prin actul încheiat şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate388 (opinie pe care o împărtăşim);

c) să existe complicitate la fraudă din partea terţului dobânditor389, complicitate care trebuie dovedită pentru actele cu titlu oneros390 (în cazul actelor cu titlu gratuit, simpla dovadă a titlului este suficientă pentru revocarea actului; în acest sens, s-a pronunţat şi jurisprudenţa stabilind că „în cazul când bunul a fost înstrăinat cu titlu gratuit, reclamantul este scutit a face dovada convenţiei frauduloase a dobânditorului bunului fiind suficient ca el să dovedească existenţa actului cu titlu gratuit, chiar dacă dobânditorul a ignorat crearea stării de insolvabilitate a înstrăinătorului, deoarece acesta militează pentru păstrarea unui câştig în schimbul căruia n-a dat nimic”391);

d) creanţa creditorului care exercită acţiunea pauliană trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă la momentul introducerii acţiunii392;

e) în principiu, acţiunea revocatorie (pauliană) poate fi promovată numai de creditorii anteriori actului atacat (a cărui revocare se cere), deoarece un act anterior al debitorului nu poate fi prejudiciabil pentru creditorii ulteriori (posteriori) încheierii sale, întrucât gajul general al creditorului se determină din momentul naşterii creanţei sale. În acest sens, s-a pronunţat şi practica judiciară arătând că „... creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare-cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat imobilul unui terţ. Concluzia este firească, deoarece la data când s-a născut creanţa, imobilul nu mai exista în patrimoniul debitorului, aşa că nu mai făcea parte din gajul general”393;

f) să nu fi trecut mai mult de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat394.

386 T. S., s. civ., dec. nr. 134/1976, în C. D. pe 1976, p. 96. În acelaşi sens, T. S., s. civ., dec. nr. 257/1983, în CD/1983, p. 42: „Prejudiciul creditorului se apreciază avându-se în vedre faptul dacă, prin actul respectiv, s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea acesteia”. 387 A se vedea L. Josserand, op. cit., 1993, p. 433.388 În acest sens, T.R. Popescu , P. Anca, op. cit., p. 346, C. Stătescu , C. Bârsan , op. cit., 1994, p. 309.389

? Art. 1562 alin. 2 C. civ.: „Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.”390 În acest sens T. S., s. civ., dec. nr. 257/1983, în CD/ 1983, p. 42. „(...) pentru promovarea acţiunii de către creditor este necesară îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor două condiţii: prejudicierea creditorului, frauda debitorului şi frauda terţului participant la actul cu titlu oneros”; în acelaşi sens T. S., s. civ. dec. nr. 192/1985, în R.R.D nr. 11/1985, p. 64.; „... dovada convenţiei frauduloase a dobânditorului bunului se impune a se face în cazul în care înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros, deoarece din patrimoniul dobânditorului bunului a ieşit în schimbul acestuia o valoare pe care el evită să o piardă”.391 T. S., s. civ., dec. nr. 192/1985, în R.R.D nr. 11/1985, p. 64.392 Art. 1563 C. civ. 393 T. S., s. civ., dec. nr. 891/1984, nepublicată, în Repertoariu ... 1980-1985, p. 82; în acelaşi sens T.M.B., s. a IV-a civ., dec. nr. 1252/1990, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 60.394 Art. 1564 C. civ.: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat. „

. Efectele acţiunii pauliene. În ceea ce priveşte efectele introducerii acţiunii pauliene de către unul din creditori, trebuie făcută distincţie între situaţia în care ceilalţi creditori, care deşi puteau introduce acţiunea nu au introdus-o dar au intervenit în cauză şi situaţia în care aceştia nu au intervenit.

Astfel, acţiunea pauliană nu produce nici un efect faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, dacă aceştia, putând introduce acţiunea, nu au introdus-o şi nici nu au intervenit în acea cauză, iar revocarea actului atacat profită numai creditorului care a introdus acţiunea, deoarece acest creditor exercită un drept propriu iar acţiunea are un caracter individual.

În situaţia în care, ceilalţi creditori , deşi nu au introdus acţiunea, au intervenit în cauză, actul atacat este declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea cât şi faţă de creditorii care au intervenit în cauză395.

Admiterea acţiunii pauliene va face ca creditorului să-i fie inopozabil actul atacat. Bunul care forma obiectul actului va putea fi urmărit de creditor, care a introdus acţiunea, ca şi cum acesta n-ar fi ieşit niciodată din patrimoniul debitorului.

Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma datorată de debitor. În cazul în care creditorul, care a intentat acţiunea îşi satisface creanţa sa şi mai rămâne un excedent, acesta va aparţine terţului dobânditor396.

Asemănări şi deosebiri între acţiunea oblică şi acţiunea pauliană:- acţiunea oblică poate fi promovată de oricare creditor al debitorului inactiv, pe când acţiunea directă nu poate fi

promovată decât de persoanele expres şi limitativ prevăzute de lege;- acţiunea oblică are ca finalitate conservarea patrimoniului debitorului, în timp ce prin acţiunea pauliană se

realizează direct drepturile proprii ale creditorilor prevăzuţi de lege;- acţiunea indirectă are caracter colectiv, pe când acţiunea directă are un caracter individual, creditorul

bucurându-se de un veritabil privilegiu.

395 Art. 1565 alin. 1 C. civ. 396