- Maica Domnului cu pruncul Iisus în zeghe - icoană a Părintelui Arsenie Boca

Anul 1959. Un vânt de teroare, ucigaş, suflă peste România. Ţinta termnitelor este mereu aceeaşi: elita patriotică a ţării - intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani - toţi cei ce se opun călăilor roşii. La mănăstirea Prislop din Haţeg, valul terorii îl ajunge şi pe părintele Arsenie Boca. Deşi îl anchetaseră şi întemniţaseră de atâtea ori, comuniştii îi luaseră frica: miracolul de la Sâmbăta de Sus, unde părintele fusese stareţ, se repeta. “Toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântand, cu zapada până la piept”, scrie marele poet Nichifor Crainic. Veneau toţi să ia lumină din harul celui numit, încă de atunci, Sfântul Ardealului. Aşa că părintele Arsenie trebuia să plătească. Este alungat din mănăstire şi i se interzice pentru tot restul vieţii să practice preoţia. Reducerea la tăcere a celui mai mare duhovnic al ţării îi îndârjeşte pe credincioşi. Dar chiar şi cu gura ferecată, părintele nu renunţă la legământul cu Dumnezeu, căruia îi închinase viaţa. Avea harul picturii, absolvise şi Academia de Belle-Arte din Bucureşti, aşa că va picta până la moarte icoane şi biserici, continuând în imagini predicile fierbinţi cu care îşi fericise credincioşii, predicile pe care nu le mai putea rosti. În 1959, părintele vine la Bucureşti, unde va rămâne până în 1967, lucrand o vreme şi la atelierele de pictură ale Patriarhiei. Apoi pleacă în câmpie, la Drăgănescu, unde cincisprezece ani, noapte de noapte, pictează biserica din sat, pe care o transformă, cu artă şi cu credinţa lui, într-o adevărată “Capela Sixtină a ortodoxiei româneşti”: o pictură tulburătoare şi profetică. Dar dacă biserica Drăgănescu e de-acum celebră, despre picturile realizate de părintele Arsenie în Bucureşti nu s-a ştiut multă vreme nimic! De parcă icoanele şi frescele pictate de el s-ar fi volatilizat! Abia în 2007 a ieşit la lumină o parte din moştenirea spirituală lăsată Capitalei de părintele Arsenie. O moştenire încărcată de poveşti incredibile şi zguduitoare. Adevărate taine care au aşteptat printre noi, în mod bizar neştiute amar de ani. Cel implicat în aceste descoperiri se numeşte Alexandru-Valentin Crăciun. E un tânăr linistit, cultivat şi foarte credincios. Şi care este convins de sfinţenia părintelui Arsenie, în care credea cu ardoare, deşi nu l-a cunoscut şi nu l-a văzut niciodată. Prima atingere cu duhul părintelui s-a produs prin picturi. S-a întâmplat când a descoperit, din întamplare, într-o carte, o pictură de-a părintelui de la Drăgănescu. Era o “Înviere”. Pictura aceea l-a marcat pentru tot restul vieţii. Era o Înviere hieratică şi apocaliptică totodată. “Nu s-a mai pictat aşa ceva niciodată. E o imagine halucinantă. O reprezentare unică a lui Hristos”, spune tânărul. “Prin această pictură fabuloasă, m-am apropiat de părintele. Sigur, multă lume e atrasă de el, dar trebuie să-i şi simţi chemarea, să intri în dialog prin rugăciune cu acest călugar uriaş. Iar eu mă rog la părintele Arsenie în biserică, chiar dacă nu-i canonizat. Îl pomenesc ca pe-un sfânt. El e sfânt, că aşa l-a făcut Dumnezeu, nu oamenii”.

O rază de soare Sunt lucruri de-ale părintelui despre care nu ştie nimeni nimic, dar care ies la iveală printr-un miracol. Aşa s-a întamplat şi cum i-au fost “date”. Au fost revelaţii. Iar dacă au ieşit abia acum la iveală, aceasta e încă o minune, o lucrare dumnezeiască a părintelui Arsenie. Aşa a voit el, de acolo, de Sus, să se întâmple toate acum. Când a crezut el că-i lumea pregătită”. Toate au început de la o icoană a Sfintei Paraschiva de la biserica Sfântul Anton, de lângă Curtea Veche din Bucureşti. Icoana fusese donată bisericii acum câteva zeci de ani buni. Mai mult nu ştia nimeni. Şi nici cine era pictorul.

De obicei, icoana aceea sta tot timpul în penumbra bisericii. Neluminată, pictura ei pare un pic ştearsă, învăluită, stinsă. Dar scăldată în razele soarelui, icoana parcă muşteste de aur şi de lumină, strălucind magnific! Şi sfânta Paraschiva are un chip strălucitor, întărită de soare în icoana bogată, toată numai foiţă de aur cu filigran. Lumina sfintei se aduna pe chip şi-n privire.Hotărât să afle adevărul Alexandru-Valentin Crăciun face câteva fotografii ale icoanei Sfintei Paraschiva şi merge la biserica Drăgănescu, la părintele Lucian Petcu, să îi arate imaginile. Voia o primă confirmare: era icoana pictată de părintele Arsenie Boca sau nu? Preotul cercetează icoana în amănunt, după care o compară cu alta, tot a sfintei Paraschiva, din biserica lui. Era aceeaşi imagine. Era mâna părintelui. Până şi modelul filigranului era făcut cu o tehnică numai a lui. (În pragul războiului, părintele Arsenie fusese la Chişinau, să înveţe metaloplastia şi emailul, şi de acolo a venit cu tipare speciale pentru filigranul icoanelor lui aurite şi foarte bogate). Mai târziu, icoana Sfintei Paraschiva îi este arătată şi episcopului de Vârşeţ, Daniil Partosanu, ucenic al părintelui Arsenie.“E a părintelui, nu încape îndoială!”, exclamă episcopul. Apoi, destinul icoanei începe să ia amploare. Peste câteva luni, Alexandru-Valentin Crăciun publică un mic articol despre pictura părintelui Arsenie Boca. La biserica Sfântul Anton încep să vină valuri de oameni, lumea se închină îndelung la icoana Sfintei Paraschiva, o fotografiază, sfinţesc fotografiile şi le duc cu ei ca să aiba în casă o icoană de-a sfântului părinte Arsenie. Printre pelerini sunt şi mulţi străini. “Intr-o zi, am văzut un grup de sârbi veniţi special din ţara lor, pentru icoana părintelui”, spune tânărul. Căci faima de sfânt a părintelui

Arsenie a depăşit mult graniţele României. Şi nu e o întâmplare că părintele stă prin icoana lui, într-o biserică din inima Bucureştiului, biserica domnească a Curţii Vechi, cea mai veche ctitorie a oraşului, crede Alexandru Crăciun. “Pe căi doar ale lui, părintele a voit să rămână aici cu o icoană foarte frumoasă; cea mai luminoasă imagine a sfintei pe care mi-a fost dat să o întâlnesc. E icoana sfintei Paraschiva. O icoană mai completă nu există. Şi nu va mai fi. Această icoană va avea un destin special, la înălţimea celui care a pictat-o”.

Pe urmele pictate lăsate de părintele Arsenie prin Bucureşti, Alexandru-Valentin Crăciun ajunge la catedrala Sfântul Elefterie Nou (de lângă Operă). Exista o bănuială că acolo pictase părintele, în 1959, fresca cea mare din absida altarului a Maicii Domnului cu Pruncul. Tot ce se ştia era că părintele lucrase la Sf. Elefterie ca pictor secund al lui Vasile Rudeanu, care a pictat altarul şi o parte din pereţii laterali. În rest, nimic nu era sigur. Lucrurile încep să se precipite când preotul Lucian Petcu descoperă în biserica de la Drăgănescu o schiţă imensă, în cărbune, care nu corespundea niciunei picturi făcute de părinte pe peretii locaşului. Era Maica Domnului cu Pruncul. Uriaşa schiţă zăcuse ani de zile, fără să ştie nimeni de ea, într-unul din nenumaratele suluri cu schite rămase de la pictura bisericii Drăgănescu. Preotul Lucian Petcu a descoperit-o în ultima clipă, ca printr-o minune, salvâd-o când era gata să fie distrusă. Se duce cu schiţa la Elefterie, o compară cu fresca uriaşă a Maicii cu Pruncul din absida altarului şi se lămureşte. Desenul găsit de el era dovada imparabilă că părintele Arsenie îşi avusese partea lui de pictură şi la Sfântul Elefterie.

“Când am intrat eu la Elefterie, era slujbă”, îşi continuă Valentin Crăciun povestea. “Fresca Maicii Domnului cu Pruncul trona deasupra altarului, uriaşă şi impunătoare. Maica Domnului plutea maiestuoasă şi suverană pe nişte nori gigantici, înroşiţi şi întunecaţi, ca de bombardament ori de Apocalipsă. Am privit-o şi m-am cutremurat! Pe absida imensă, fresca era iluminată extraordinar. Ce m-a frapat şi m-a răvăşit pentru prima oara a fost Pruncul! Pruncul care priveşte cu braţele deschise ca o cruce, chemând: “Veniţi la Mine!”. Ca niciodată până atunci, veşmântul Lui mă contraria în chip deosebit. Simţeam că e ceva acolo, nu înţelegeam prea clar, ceva ce-mi scăpa şi mi se parea atipic. Oricum, multe lucruri sunt atipice în pictura părintelui Arsenie, dar acolo era ceva mai mult. Am plecat descumpănit. Voiam chiar să abandonez, să nu mă mai gândesc la pictura aceea, oricum, mă chinuiam destul de câteva luni să-i dibui urmele părintelui Arsenie prin Bucureşti, devenise, pur si simplu, o obsesie pentru mine. Pe urmă, într-o noapte, s-a mai întâmplat un miracol. Era foarte târziu si eu eram într-o stare de surescitare, dar nu mă gândeam nici la părintele Boca, nici la pictura din altar. Şi atunci, brusc, am găsit înţelesul: veşmântul Pruncului pictat de părintele Arsenie era o zeghe! O haină de puscarie!” Asta pictase părintele deasupra altarului. Un mesaj tulburator. Iisus era în zeghe şi aşteptase răbdător, sub ochii noştri orbiţi ani de zile, să îl vedem.

“În temniţă am fost şi aţi venit la Mine”Cum s-a putut, totuşi, ca în 60 de ani, nimeni să nu vadă Pruncul în zeghe?! Acest fapt rămâne inexplicabil. Nimeni n-a observat, nici preoţii care s-au succedat la Elefterie, nici enoriaşii, şi nici măcar comuniştii şi securiştii din vremea părintelui Arsenie. Nimeni, absolut nimeni! Deşi e imposibil să nu fi ştiut cineva ce picta părintele acolo, că doar lucra în echipă! Dar cine a ştiut a păstrat secretul, ducâdu-l cu el în mormant. Uluitor este şi că părintele Arsenie a avut curajul să picteze ditamai fresca, fiind supravegheat permanent de Securitate. Şi atunci, cum a scăpat, cum şi-a sfidat

torţionarii, făcându-i să nu vadă ce picta el acolo cu adevărat, când ofiţerii îi suflau în ceafă zi de zi, clipă de clipă?!… Şi atât aşteptau, un prilej cât de mic să-l întemniţeze.

Iar pentru un simbol ca acesta - Pruncul Iisus în zeghe, credinţa, întemniţată de comu-nişti, la fel ca şi viaţa preoţească a părintelui Arsenie Boca -, pentru toate astea, l-ar fi închis imediat! Însă, pur şi simplu, nu au văzut! Sau, îmi zice tânărul Valentin Crăciun, s-a întâmplat ca în Scriptură: “Au văzut şi n-au înţeles”, ochii lor au fost ţintuiţi. Altă explicaţie raţională nu există. Aşa cum au fost ţintuiţi ochii tuturor 60 de ani după aceea.“Dar această înfăţişare a lui Iisus în zeghe şi tuns ca un deţinut nu e o excentri-citate de-a părintelui Arsenie, şi nici n-a fost făcută pentru a şoca”, spune Valentin Crăciun.“Ea are acoperire, justificare teologică. Căci în Evanghelia după Matei, spune Mântuitorul: “În temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 36). Aşadar, Iisus Hristos a fost în temniţă şi este în temniţă alături de cei care suferă pentru El! A stat în închisoare, dar a fost închis şi când a vegheat alături de toţi Apostolii şi de toţi martirii creştini, închişi şi persecutaţi pentru el. Dar Hristos a fost şi cu toţi cei care au suferit prigoana comunistă. Şi părintele Arsenie a voit să arate că Hristos e alături de cei mulţi şi nevinovaţi azvârliţi în temniţe. Căci fresca a fost pictată în 1959, atunci când crivăţul ucigaş al terorii comuniste se înteţise. Părintele Arsenie n-avea cum să nu se gândească la toate astea, mai ales că fusese el însuşi închis. Ştia că Hristos este acolo, lângă cei aflaţi după gratii. “Nimeni altcineva decât părintele Arsenie n-ar fi îndrăznit măcar să gândească, darămite să şi facă în acele timpuri de prigoană ucigasă o frescă uriaşă cu Pruncul Iisus în straie de deţinut”. A fost un act de curaj venit dintr-o putere dumnezeiască, prin care părintele a lăsat o mărturie în veac despre acele timpuri crunte.

“ Îi pictez aşa cum i-am văzut ”Dar părintele Arsenie a lăsat mult mai mult la biserica Elefterie decât o mărturisire de credinţă şi curaj. S-a petrecut acolo ceva care se întâmplă, de altfel, în aproape toată pictura lui.

Explicaţia - profundă şi tulburătoare - a dat-o odată chiar părintele Arsenie, atunci când a fost întrebat de mitropolitul actual al Ardealului, Laurenţiu Streza, de ce pictează astfel, surprinzător şi depăşind canoanele. “ Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa l-am văzut pe Mântuitorul şi eu îi pictez aşa cum i-am văzut eu ”, a răspuns părintele. La fel spunea părintele şi despre sfinţi: că îi pictează cum i-a văzut aievea.Aceste cuvinte sparg o fereastră în Cer. Părintele, cu duhu-i vizionar, ajunsese în nişte zone în care nimeni nu ajunge. Pictura lui nu-i doar o predică în imagini. Părintele chiar L-a văzut pe Pruncul Iisus înveşmântat aievea în zeghe, ca într-o haină a durerii, pentru urgia ce-i potopise pe romani! Cu forţa lui teologică, părintele nu s-a închis în canoanele severe şi îngheţate ale picturii din Erminiile bizantine. Dar el nici nu a inventat imagini, ci doar le-a transcris în fresca uriaşă, aşa cum numai el le-a văzut: Iisus în zeghe, ca un avertisment. Avertismentul lui Dumnezeu, întunecat de durerea Golgotei lumeşti.Adevărurile zugrăvite în pictura părintelui Arsenie Boca nu-s comode, cum nu erau nici predicile furtunoase, ţinute la Mănăstirea Sâmbăta de Sus sau la Mănăstirea Prislop, miilor de discipoli. Călugărul înfocat şi cu ochii de jar nu putea fi minţit şi nu putea să ascundă adevărul. De altfel, el continuă să fie incomod şi după moarte, inclusiv pentru unii oficiali ai bisericii. În schimb, într-o măsură covârşitoare, este extraordinar de iubit. Zeci de mii de oameni pornesc pe urmele lui în pelerinaje, la Sâmbăta şi la Prislop. Vizionar în timpul vieţii, părintele le vede şi din cer suferinţa. Împlineşte, de fapt, ce le-a spus: “Rugaţi-vă. De acolo, de sus, o să vă pot ajuta mai mult”.