numãrul

3

issn 2061–3444 / octombrie 2018 C.N. „Tudor Vladimirescu”Târgu Jiu

octombrie 2018

4

NR. 3 / OCTOMBRIE 2018 / ISSN 2061 - 3444

Coordonatori: Anca Cristina Bîrnoiu (11G)

Daniel Murărița Cristina Goanță

Consultanți: Elena Roată

Dorin Dan Tașcău Elena Velțan

Știință și inovație Anamaria Bălăcescu (11A)

Iulia Groza (10C) Elena Ciobanu Elena Negru

Sport și sănătate Andreea Elena Corșoreanu (11B)

Paul Călin Dăneț (11A) Sebastian Gheorghe (10G)

Cultură și spiritualitate Cristina Ionescu (11G)

Mirela Mihai (11E) Mihai Militaru (11A)

Roberta Pîrvulescu (11E)

Proiecte Anca Cioroboiu (11G) Andrei Calotă (12H)

Lucian Budulan (12D) Alexandru Marius Ciobanu (11G)

Vasilica Maria Udriștioiu

Tineri & faze

Mateea Popescu (11A) Alexandru Cernătoiu (11G)

Sînziana Lărgeanu (10C) Ștefan Surugiu (11E)

Fotografie copertă © transalpina / d.m. / iscodiri

Concepție grafică Daniel Murărița

Contact targujiu.cntv@gmail.com

revistatotusi.wordpress.com

Tiparul PIM Iași / www.pimcopy.ro

Tiraj 250 exemplare

Acest număr apare cu sprijinul

Asociației Părinților Elevilor din CNTV Târgu Jiu

Editare

design

Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea pentru textele publicate

revine în exclusivit ate autorilor.

5

Niciodată toamna . . .

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,

Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,

Ca frunza bolnav-a carpenului sur

Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus

Foile,-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

TUDOR ARGHEZI [21 mai 1880 – 14 iulie 1967]

octombrie 2018

6

Felicitări, Giovani!

7

• Anamaria Bălăcescu, 11A Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Camera miroase a fum de gânduri nespuse, arse de nevoia și, totodată, incapacitatea de comunicare. Foaia albă se uită sfidător la mine batjocorindu-mi neputința de autoproiectare. Ce știe ea?

E doar o bucată de material ce nu-și va îndeplini niciodată misiunea, o stafie albă a unui viitor aparent. Empatia cu propria-mi condiție aproape mă face să o compatimesc. Aburul fierbinte al ceaiului încearcă neputincios să înăbușe anxietatea iminentă cauzată de fantasmele minții creatoare. Un sentiment impur prin refracția sa într-un ciclu recursiv de frică a fricii, de îngrădire în propriile limite ce strâmtorează din ce în ce mai mult spațiul de desfășurare al eului. O frică de frică. E ironic, chiar hilar.

Gustul ceaiului disipat în amarul situației își pierde calea stimulând o paralizie în subconștient în pofida relaxării în cotidian. Săgețile cristaline ale ploii de vară impun retractarea inutilelor tendințe de evadare ale eului din haosul „creatorului”. Esențele spiritului se scurg in imaginarul proiectat de gânduri, eul devenind propriul prizonier al celulei cu gratii de convingeri și

octombrie 2018

8

sentimente înșelătoare. Abisul negru îngăduie o singură priviri opacă asupra lumii, din spatele unei celule de sticlă, privind zeflemitor neputința de atingere a obiectivului; un joc notoriu pentru amuzamentul inconștientului. Sau poate pentru conștientul ascuns societății? Unică fereastră către lumea exterioară ce permite socializarea. Ce văd eu? O foaie albă umbrită de critici iminente ale fantasmelor imaginate și un stilou ce-mi va sângera concepțiile și va proiecta în fața întregii lumi o frântură a eului pe care, de altfel, nu simt nevoia să o înfățișez. De ce să scriu cu mostre de spirit sentimente ce vor fi citite cu reproșuri de ignoranță? Ca scriitor asta faci: îți propagi realitatea interioară în existențe alb-negru menite să hrănească setea orgolioasă a cititorului. Ești un tablou abstract de cuvinte simple cândva împărtășite, cândva resimțite. Jonglezi între două roluri antagonice judecând veridicitatea spiritului și autenticitatea creativității, probabil mai mult pe cea proprie decât pe cea prezentată. O limită superioară a curajului e definită de această autoproiectare a vulterabilității ce testează tăria caracterului în sine. Ce văd ei? Un vârtej de emoții surprinzătoare la adresa realității conceptelor ce ar fi urmat a fi proiectate. Nesiguranță. Tulburare. Văd celula construită de limitarea propriului caracter prin nesiguranță și critică. Privesc cum mă confrunt cu demoni inexistenți ce amplasează amuzați un explozibil în jurul meu. Văpaia flăcării ce se apropie sfidătoare de fitilul îmbibat în carburant emoțional se relfectă în sclipirea spartă a ochilor mei. Dar cine poate să o vadă? Mă agit în vag proiectând în vid un strigăt mut de disperare în timp ce timpanele îmi numără în gonguri timpul rămas până la epuizare. E un joc plictisitor de cotidian, dar atât de epuizant. Tot ce trebuie să fac e o alegere: să scriu liber sau să păstrez în mine. Două opțiuni și o decizie, la fel ca în orice altă situație. Tunetul asurzitor al cântecului infernal anunță tot mai alert apropierea exploziei. Încă puțin și nu va mai fi timp... Mâna atinge reflexiv stiloul ce începe să proiecteze inert ceea ce mintea dictează. Ploaia plânge amintirea mută a luptei nevăzute. Totul este probabil o altă dramatizare a unor metafore ce ar fi trebuit de mult spuse.

[© photo header: wallpapersite.com]

9

CREAȚIA CA FORMĂ DE AUTOREALIZARE

• Prof. Valeria Roşca Colegiul „Gheorghe Tătărescu” Rovinari

Fiecare carte e o canava din care se pot decupa siluete ale lumii. Cărțile sunt oglinzi în fața cărora omul poate face exerciții de recunoaștere a sinelui. Dintre pagini poate oricând țâșni un model care să defrișeze o situație încâlcită, o dilemă, un stufăriș de ipoteze neprobate încă. Cărțile oferă o proiecție a ceea ce este sau ar putea fi, un desen posibil sau real care uneori servește drept ghid în stranietatea vieții.

Fiecare epocă își are epistema ei. A demonstrat-o M. Foucault, postmodernul. Lui îi aparține delimitarea fermă între epoca clasică, cea modernă și cea postmodernă. Pe cea antică, de la sine înțeleasă, n-o mai amintește. O epocă se distinge printr-o mulțime de

octombrie 2018

10

habitudini cognitive, vede într-un fel specific lucrurile și cuvintele. La un moment dat ceva se precipită, se reorganizează astfel încât pregătește o trecere spre o altă epistemă, spre un alt mod de cunoaștere, spre un alt tip de abordare. Cu alte cuvinte, mintea clasică e cu totul diferită de mintea modernă care e cu totul alta decât mintea postmodernă. Ceea ce regăsim teoretizat în Cuvintele și lucrurile lui Foucault, se străduiește să construiască romanesc Eric Emmanuel Schmitt în Femeia în fața oglinzii. Mintea e alta de la o epocă la alta.

Fiecare epocă își are tipul său de femeie (indiscutabil și de bărbat). O spune Eric-Emmanuel Schmitt în Femeia în fața oglinzii. Poate că doar criticii literari ar trebui să fie interesați de romane ca de puncte de plecare în argumentările lor. Cititorii de romane ar putea schimba recenzii între ei cum fac colecționarii de timbre ori de monezi cu piesele lor, dar nu mai mult. Altfel, se poate ajunge la o inflație de recenzii. Câți cititori, atâtea recenzii. Câți consumatori de ciocolată, atâtea recenzii la ciocolată. Prea mult! Și totuși, o recenzie nu e cu nimic mai mult decât o golire ce urmează unei invazii. Abia după ce ți-ai uitat recenzia, poți examina ce depuneri cognitive sau existențiale a adus un text. Romanul rămâne undeva în zona ușoară a scriiturii, e ficțiune, e stil, e ludic, deci e un gen neserios, un fel de pierdere de vreme, în timp ce cărțile serioase ale umanității zac neatinse, ori atinse doar de câțiva pasionați. Acesta ar putea fi un reproș pe care cititorul și-l face sieși ori de câte ori poposește asupra unui nou roman.

Un roman e o poveste. Povestea e un fluid de cuvinte care duce cu ea sensul. Sensul ar circula mult mai greu printre oameni fără acest eșafodaj al poveștii, fără această reconstrucție de destin pe care o face scriitorul. Ți-ai pierdut dinții, dentistul îți reconstruiește alții pornind de la constituția lor inițială. Îți pierzi sensul, scriitorul ți-l reconstruiește de la constituția lui inițială folosindu-se de această superbă invenție numită personaj. Personajul e o chintesență a unui tip uman. O schematizare căreia nu-i lipsește nimic pentru a fi un om întreg, dar nici nu-i prisosește ceva încât să devină un monstru. Și totuși, ca să devină personaj, trebuie să aibă o lipsă și un exces. Altfel, e plat ca plictisul însuși.

Eric Emmanuel Schmitt a avut ideea de a contura prototipul de femeie pe care îl construiesc epoca clasică, modernă și postmodernă

11

creionând câte o excepție pentru fiecare. Vezi mai bine regula studiind excepția. Epoca clasică (ori medievală târzie) dă ca excepție feminină sfânta din religia naturală, epoca modernă o dă ca excepție pe psihanalistă sau cea care practică psihanaliza, iar epoca postmodernă pe artista strălucitoare, epuizată de dependențe, care alege griul revenirii la o simplitate deconcertantă pentru unii. Fiecare dintre aceste tipuri feminine pregătește o schimbare de epistemă, oferă alt tip de paradigmă feminină care abia în următoarea epocă va fi îmbrățișată de restul suratelor care în primă fază resping antimodelul, excepția, diferitul, pentru ca apoi să-l adopte mimetic și necritic.

Fiecare dintre cele trei femei -Anne, Hanna și Anny- au o pornire care le detașează de restul femeilor din timpul lor. Pornirea este nu să urmeze modelul recunoscut de societate ca fiind o reușită-în epoca clasică și modernă să devii o soție respectabilă și mamă a mulți copii, iar în epoca postmodernă o starletă de Hollywood, ci să examineze acea voce interioară care urcă dintr-un ascuns neclar dar determinant, acel fir nevăzut al căutării propriei meniri. Fiecare dintre cele trei femei are o dublă luptă în identificarea menirii sale: o luptă cu celelalte doamne care dăltuiesc destine prin vârârea silită a individualității în patul reducționist al lui Procust și cu un eu prea proeminent pentru a fi înregimentat. De fapt, psihanalitic vorbind, eul își caută mecanismele sale de apărare când este presat sub teribila presiune a celorlalte două instanțe, supraeul doldora cu norme și etichete sociale, respectiv idul zvâcnind sub impulsuri de nestăpânit. Niciuna dintre ele nu ține să fie diferită de restul femeilor din societatea ei, fiecare e uimită să descopere o interioritate rebelă, nesupusă canoanelor sociale, religioase ori de alt fel, și în consecință pasibilă de pedeapsă. Urmând vocea interioară care se dovedește a fi cea a vocației, și croindu-și un destin modelat în copilărie de conjuncturi dramatice, fiecare dintre cele trei femei descoperă o nouă cale pentru cele care vor veni, fără ca vreuna din ele să-și propună asta. Fiecare se detestă pentru descoperirile și restricțiile impuse de vocea interioară atipică, nepotrivită cu vremea în care trăiește. Fiecare dintre ele e silită datorită unei configurații mentale stranii să abandoneze coordonatele sociale favorabile în care societatea o plasează și să

octombrie 2018

12

urmeze un drum anevoios, neumblat încă de vreo altă femeie. Anne își părăsește logodnicul (râvnit cu patimă de Ida, nume cu semnificație) pentru a se instala într-un fel de pustnicie unde scrie imne de iubire pentru un iubit desăvârșit, Hanna părăsește palatul ei vienez unde era adorată de toți pentru a deveni o psihanalistă și o scriitoare, iar Anny e pe cale să-și părăsească coconul ei de vedetă răsfățată pentru a deveni ea însăși și nu un construct plăsmuit de imaginația celor ce visau la succes. Fiecare femeie renunță de fapt la rolul pe care ceilalți îl construiau pentru ea. Fiecare dintre cele trei încep să gândească cu mintea lor, proces anevoios și greu de primit de o societate care supraviețuiește prin tradiție. Mecanismul de apărare este sublimarea prin crearea operei de artă. Căi de eliberare

Mintea pare a fi rezultatul trăirii. Ești după cum gândești, însă gândești nu cum ai vrea, ci cum te-au modelat evenimentele încă din prima copilărie. Asta pare a fi teza pe care o joacă romancierul acesta surprinzător de intuitiv, filosof la origini. Cele trei femei și-au pierdut părinții, au fost adoptate, iar această relație ar induce psihicului o tensiune care le scoate din destinul comun. Pentru fiecare dintre ele căsătoria ar fi o formă extremă a constrângerii, scriitura find pentru fiecare o formă adecvată a eliberării.

Toate timpurile, paradoxal, au creat instituții ale eliberării. Constrângerile au modificat psihicul și nevoile femeilor(de ce e vorba doar de femei, te poți întreba. Un posibil răspuns ar fi că ele sunt mai fragile, mai restricționate), iar din această modificare au apărut nevoi noi pe care societatea le-a împlinit instituțional. Evul Mediu recunoaște ca legitimă comunitatea tip mănăstire, ba chiar există și facțiuni care nu introduc voturile sau jurămintele, nu impun un program strict de mănăstire, ci doar responsabilitatea de a împlini anumite sarcini în comunitate. Aici o femeie ca Anne se simte nu doar liberă, cât mai ales valorizată. Sub îndrumarea unui călăuzitor (neapărat bărbat!) își canalizează forța interioară spre zămislirea nu a unui copil ci a logos-ului. Poezia o va elibera, stările informe inițial, difuze își vor căuta și găsi hlamida lor de cuvinte pentru a elibera o interioritate plămădită altfel sub vârtejul conjuncturilor. Modernitatea

13

aduce cu începutul secolului XX, psihanaliza. Sub îndrumarea unui doctor( un psihanalist), tulburarea se va vindeca pe măsură ce cuvintele se vor desprinde din închiderea lor și vor însenina viața unei femei copleșită de sensuri ascunse. Ascunsul se va revela, ceea ce se manifestă inexplicabil se va elucida, scriitorul (aparținând și el unor coordonate culturale, și deci înscris și el într-o paradigmă, cea postpostmodernă), va dezlega misterul diferenței care transformă o constituție excepțională într-o ispravă excepțională. Zămislirea creației e posibilă printr-o recalibrare a energiilor interioare. În postmodernism, se întâmplă o nouă răsturnare a valorilor. Vedeta este plasată la polul plus al societății, agentul de PR este cel care îi defrișează calea spre strălucire, în fapt împinge vedeta spre nonsens și sinucidere. Mircea Mihăieș în Jurnalul sinuciderii face o radiografie a vedetei Sylvia Plath care nu e în stare să se folosească de arta sa ca de un colac de salvare, ci, dimpotrivă, o folosește ca pe un bolovan împreună cu care să se arunce în apele drăcești ale sinuciderii. Așa cum magistral observa Llosa în Civilizația spectacolului, în epoca postmodernă formatorul de opinie nu mai este intelectualul ci vedeta-starleta de cinema, sportivul, top-modelul. În postmodenism, așa cum observă și scriitorul francez de la romanul căruia am pornit, scandalul mediatic e sursă de interes, banii sunt țel pentru cei care regizează imensa dezordine din jurul acestei ființe umane rătăcite în labirintul succesului. Fuga nejustificată și rușinoasă în pădure pentru una, sarcina isterică și rușinoasă pentru alta și adicțiile pentru cea de a treia sunt puncte de maxim entropic. De acolo începe vindecarea, preluarea de către un maestru care va aduce vindecarea, eliberarea, creația.

O societate bolnavă se poate degrabă însănătoși dacă citește, scrie, face teatru, pictură, artterapie. Dimpotrivă, dacă sportul ei favorit este aruncatul cuvintelor la coșul urii dezbinatoare, societatea dă semne de o gravă recrudescență. Poate că cele trei femei plasate în trei epoci diferite îndeamnă pe cei înfipți comod în confortul bunei așezări la asumarea unei schimbări fundamentale de paradigmă. Îndeamnă la asumarea propriei configurații sufletești care să ducă spre un rol social cât mai fidel acesteia.

[© photo header: piedtype.com]

octombrie 2018

14

De ce sã laşi pe cineva

sã-Ţi facã rãu?

• Carmen Valeria Trăistaru, Târgu Jiu

www.terapiepentrusuflet.ro

Unii se apară cu toate puterile, altora nici nu le trece prin cap că ar putea să se transforme în victime și uită de orice formă de protecție. Mai sunt și cei care nu se sfiesc să-și arate vulnerabilitatea, purtându-și la vedere rănile.

Nu, nu au învățat nimic din experiențele anterioare, pentru că acestea nu le-au putut modela caracterul, și-au pus doar amprenta stângace pe sufletul lor. Care, odata scăpat de chingile chinuitoare, și-a permis să treacă peste și să înflorească din nou, sperând că alți oameni îl vor face să zâmbească.

De ce să lași un om să-ți facă rău? Pentru că în aroganța lui de om atoateștiutor, inclusiv de ceea ce ai tu nevoie, nu va ajunge

15

la propriul adevăr decât rănindu-te pe tine. E arogant, sfidător, știe totul despre cum funcționează lumea, i-a mers totul ceas mizând pe nesimțire și vrea să aplice rețeta succesului la infinit, cu toți cei care-i ies în cale.

Nu cunoaște sensul cuvântului empatie, nu-și pune niciodată întrebări despre ce simte celălalt, pentru că pur și simplu nu-l interesează, toți sunt un preș pe care el trebuie doar să-și șteargă picioarele. Nu, nu se sfiește nici dacă preșul e curat, iar el are bocancii plini de boască. Acest gen de oameni, care cred că le știu pe toate și că totul li se cuvine, ajung, la un moment dat, să aibă propria noapte întunecată, în care realizează că folosindu-se de tine și-au bătut practic joc de ei.

Nu, nu vor înțelege asta din prima și vor insista până când dovezile vor fi evidente și își vor pune primele semne de întrebare. Culmea e că, obișnuiți să trăiască în propria nesimțire vor da vina tot pe tine: de ce le-ai ieșit în cale și nu ai știut să te aperi?

De ce? Pentru că tu vezi lumea așa cum vrei și cum poți, prin prisma acțiunilor proprii. Un om bun nu va ticlui și nu va apela la strategii în relațiile cu ceilalți, ci se va comporta simplu, firesc, normal.

Va vedea în fiecare partener de discuții un alt om, asemeni lui, de care nu are niciun motiv să se ferească. Abia când va simți că a fost folosit, manipulat, înjosit va realiza cât de diversă poate fi fauna din care și el face parte.

[© photo header: deviantart.com/webgrafi]

octombrie 2018

16

mUSAI.

• Marius Robu, Craiova Una dintre greșelile care stăpânesc mass-media românească

din ultima vreme, se referă la folosirea verbului a trebui cu forma de indicativ prezent, persoana a III-a plural: trebuiesc. Paradigma de indicativ prezent a verbului este invariabilă, forma unică fiind trebuie:

CORECT: Eu trebuie să mănânc (este necesar să mănânc) Tu trebuie să mănânci (este necesar să mănânci) El trebuie să mănânce (este necesar să mănânce) Noi trebuie să mâncăm (este necesar să mâncăm)

17

Voi trebuie să mâncați (este necesar să mâncați) Ei, ele trebuie să mănânce (este necesar să mănânce) GREȘIT: Ei trebuiesc să mănânce (sunt necesari să mănânce) Este ca și cum am spune: Eu trebuiesc să mănânc (sunt

necesar să mănânc); Tu trebuiești să mănânci (ești necesar să mănânci); El trebuiește să mănânce (e necesar pentru a mânca); Noi trebuim să mâncăm (suntem necesari pentru a mânca) etc.

Un comentator al partidei de fotbal Grecia-Germania își exprima părerea că: „grecii trebuiesc să atace”, ceea ce pentru mine înseamnă că grecii sunt necesari pentru a ataca, ori, cred că, de fapt, comentatorul a vrut să spună că este necesar, adică trebuie, un atac al grecilor, ci nu grecii. Deci, ar fi fost corect să spună: grecii trebuie să atace.

Greșeala se regăsește și la alte timpuri, nu doar la indicativul prezent. Mulți spun, de pildă: „ei trebuiau să ajungă”, în loc de „ei trebuia să ajungă”, „ei vor trebui să cânte”, în loc de „ei va trebui să cânte” etc.

Este atât de „la modă” și de bonton să spui trebuiește, în loc de trebuie, încât nu cred că există emisiune radio sau TV, ziar sau revistă în care să nu se repete aceast meltenism lingvistic, acceptat de curând ca fiind și el corect, de către cei care acceptă astfel tot ceea ce devine uzual peste noapte, lăsând limba română pradă cantității nestăpânite, ignorându-și misiunea de îndreptar și dând-o la schimb pe cea de constatator. Este ca și cum un instructor de la școala de șoferi s-ar limita la rolul de a constata cele mai grave abateri ale cursanților, apoi ar face din ele reguli de circulație nou acceptate.

Căutând cauzele acestei nefericite exprimări, eu cred că ea nu are legătură doar cu motivele expuse.

Având în vedere evoluția verbului „a trebui”, cred că trebuie să facem distincția de finețe între două sensuri diferite totuși ale sale: Trebuie: este de trebuință, util, folositor; și Trebuie: este necesar, se impune, este imperativ. Astfel, putem spune ,de pildă,: „Sapa trebuiește la curtea omului”, dar nu putem spune: „Sapa trebuiește să aibă coadă”, „Coasa trebuiește să fie ascuțită” etc. În același fel, cred, putem spune: „hainele îi trebuiesc omului” (adică îi sunt de trebuință), dar nu putem spune: „Hainele trebuiesc să fie curate”. Corect, trebuie să spunem: „Hainele trebuie să fie curate” (se impune, este necesar ca hainele să fie curate).

octombrie 2018

18

În aceeași ordine de idei, cred că expresia populară: „Să trăiești, că trebuiești!” (adică ești de folos, util etc.), poate deveni acceptată ca fiind corectă, ceea ce nu pot spune despre exprimări de genul: „trebuiește să ajungi acasă”, ori: „trebuiești să ajungi acasă”- variante care mi se par inadmisibile.

În cele ce urmează, mă voi referi la o eroare de cu totul altă natură, cu intenția de a scoate în evidență cauzele diferite ale generării greșelilor în mass-media, precum și în încercarea de a găsi mijloacele posibile, prin care fiecare dintre noi să poată aprecia o exprimare incorectă sub aspect gramatical, inclusiv prin impactul pe care aceasta îl are aspra opiniei publice. Spun asta, cu atât mai mult în virtutea faptului că mass-media nu are doar funcțiile de informare și de divertisment, ci și o funcție de formare, instructiv-educativă, care nu trebuie nicidecum privită ca fiind ultima ca importanță.

Într-o emisiune de televiziune de la postul Antena, prezentatorul Mihai Gâdea, care îl avea invitat pe ex-premierul Mihai Răzvan Ungureanu, a folosit cuvântul „salutar” într-un sens impropriu.

Gâdea i-a spus lui Ungureanu că un anumit gest al său este salutar. Atunci, Ungureanu a întrebat dacă salutar înseamnă salvator. Gâdea a răspuns că salutar înseamnă demn de salutat, iar Ungureanu a conchis cam așa: am înțeles, salutați gestul.

Conform DEX, „SALUTAR, -Ă, salutari, -e, adj. Folositor sănătății, vieții etc.; salvator. ♦ Care este potrivit,

19

adecvat într-o anumită împrejurare. — Din fr. salutaire, lat. salutaris”.

Potrivit site-ului Ziare.com, după emisiunea menționată, peste 15.000 de români au consultat versiunea on line a dicționarului explicativ, dorind să afle sensul cuvântului „salutar”, deși cu o zi înainte, nimeni nu fusese interesat de semnificația acestui cuvânt. Același site, a informat că, tot atunci, pe locul doi în topul celor mai căutate cuvinte s-a aflat „fortuit”, dat ca exemplu de M. R. U. Ca unul dintre cuvintele care sunt folosite incorect în mod frecvent. Următorul cuvânt în acel top al căutărilor a fost „silogism”, iar pe locul patru s-a aflat numele propriu Iași, după ce Ungureanu l-a întrebat pe Gâdea care este pluralul acestui cuvânt.

Dincolo de tevatura care s-a creat în urma emisiunii- lecție de gramatică, dincolo chiar de faptul că eu cred că mulți alți români au consultat dicționarul din bibliotecă, trebuie să ținem seama de realitatea că, în mod obișnui, prea puțini sunt aceia care folosesc frecvent cuvintele invocate, ele ținând mai degrabă de mediile academice sau de cele universitare.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul primului exemplu de greșeală, cel referitor la trebuie și trebuiește. Utilizarea sa face parte din limbajul curent și cotidian comun, nefiind numai un accident prilejuit de o dispută intelectuală a unei minorități, care nu poate impune o normativitate pe termen lung, fiind doar un eveniment. În cazul lui „trebuie”, propagarea sa în media, mai ales la radio și la televiziune, face mai mult decât o mie de cărții menite să corecteze, sau decât multe dezbateri între vorbitorii de finețe ai limbii române. Este recunoscut faptul că mesajele transmise oral au o eficiență mult mai mare decât cele scrise, oratorii fiind mereu surse de formare mult mai semnificative decât cei care scriu, și care constituie mai ales baza informării.

Pe de altă parte, dacă „a saluta”, la început, în limba latină, însemna „a ura sănătate”, putem înțelege și o altfel de explicație decât ignoranța, a înțelesului comun, dar greșit.

Oricât de bine venită ar fi o lecție publică de gramatică, efectele sale sunt minime dacă folosirea unui cuvânt este rară.

Cred că astfel de momente ar trebui să fie mai mult decât etalare unor veleități lingvistice. Mai cred că o emisiune precum cea dezbătută, ar fi avut un impact uriaș în corectarea mult mai multor vorbitori dacă ar fi tratat o greșelă uzitată comun și la scară largă,

octombrie 2018

20

precum cea cu „trebuiește”, folosit când nu trebuie în loc de „trebuie”.

Același gen de abordare s-a petrecut când elevii care au susținut proba la limba română în cadrul examenului de Evaluare Națională 2012, au avut mari probleme în rezolvarea unui subiect de 6 puncte din cele 100. Absolvenților de clasa a VIII-a li s-a cerut să identifice tipul propoziției subordonate din fraza următoare: „Ceea ce mă jenează este dificultatea răsfoirii”. A trebuit ca elevii să aleagă dintre variantele: atributivă, predicativă și subiectivă. Conform baremului de corectare, subordonata este subiectivă, însă unii profesori susțin că propoziția ar putea fi la fel de bine și predicativă.

Potrivit gândul.info, „Gramatica Academiei dă drept exemplu o structură asemănătoare: «Ceea ce mă bucură este că am terminat lucrarea la timp», despre care scrie că este «dificil de interpretat». Prima interpretare este că subordonata este subiectivă. «În virtutea poziției inițiale și a statutului de temă». Propoziția poate fi însă considerată și predicativă, având în vedere că informația din al doilea component al structurii «vehiculează informația de identificare»”.

Iată la ce subtilități trebuie să ajungă absolvenții clasei a VIII-a din învățământul românesc, telespectatori, ascultători, spectatori și cititori, mulți viitori lucrători în mass-media, domeniul în care limba română este grosolan și arbitrar târâtă în mocirla unor greșeli permanente, evidete și grave, după cum sunt expuse în capitolul următor.

Da, strecurăm țânțarul și înghițim cămila.

21

„a fi” sau „a nu (mai) fi”

» Elena Hasse, Gevelsberg, Germania

Deseori mă trezesc privind în gol schimbând cumva (cum să mă exprim eu în termeni tehnici?) focusul asupra unui obiect virtual foarte aproape de globii oculari, deşi ceea ce văd e cu totul blurat, dătător de un uşor vertij, de fotofobie, ca şi cum aş încerca să mă uit cruciş. Pot să controlez acest lucru şi să mă joc cu alternanţele.

Privesc în gol şi cu siguranţă mă adâncesc în câte-o amintire, în câte un clişeu care rămâne acolo la locul lui printre toate celelalte şi îşi primeşte din când în când importanţa cuvenită: amprenta afectivă, nostalgia, durerea, frustrarea - cauză a efemerităţii lui, aura lui decantată de asperităţi şi de alte mărunţişuri nesemnificative. Stăteam în picioare, apoi pe genunchi, mă aşezam pe jos, mă întideam apoi şi pe burtă sau pe spate ca să-mi schimb postura în faţa măsuţei din fier forjat de pe hol, pe care se odihnea telefonul (strâmbându-mă în oglinda aterizată acolo ceva mai târziu) şi schimbam plictisită o sumedenie de baliverne, la început cu C, prietena mea din copilărie, pe care o sunam, fiindcă ei îi puseseră părinţii lacăt pe discul cu cifre şi mai apoi cu M, colega mea de clasă (şi prietenă o vreme) cu care făceam teme la cele două capete ale firului.

octombrie 2018

22

Nu-mi vine să cred cât de mult puteam să frec menta în felul ăsta. Poate exagerez, este totul augmentat de percepţia amintirii. Ce-i drept, mai făceam şi alte lucruri în după-amiezile respective: deschideam radioul şi ascultam mereu aceleaşi programe în ordinea lor rutinată, cu aceleaşi muzici de generic sau de umplutură de genul "Ricky King - Verde" sau "Mike Oldfield - Arrival" şi mă bâţîiam prin bucătărie, cu caietele neglijate pe masa înfăţată kitschos, dar cu intenţii practice, cu folia aceea de plastic, de care se mai găseşte şi astăzi (cum nu?) chiar pe toate drumurile. Apoi ieşeam pe-afară la joacă, lăsând grijile şcolare de-o parte, de unde eram reperată uneori de câte un coleg pârâcios în cazurile în care temele mele tratate superficial mă mustrau cu o notă pe măsură sau cu figura aspră a învăţătoarei... Rămân cu privirea în gol, schimb blur-ul cu clarul şi apoi trec iar pe blur. Trenul acela alergând liniştit prin câmpii proaspăt dezgheţate, cu canapelele lui verzi, cu locurile alese de călători după preferinţe, niciodată cele de pe bilet, cu un laptop cântând pe o măsuţă mai în spate, cu vreo doi neni cu aer intelectual, cu alţi cititori, adormiţi sau plictisiţi, cu vecinul exersând la chestionare, cu câţiva paporniţaşi de-ai mei, olteni cu căciuli de miel, urcaţi mai încoace şi minunându-se în faţa tehnologiei care a invadat trinurile. Trenul acela mă purta cu el spre locurile unde eram aşteptată. Distanţa tot mai scurtă la capătul căreia se afla ţelul. Privirea aceea un pic timidă, entuziastă, mirată, surprinsă, extaziată de micimea mea. Călătoream obosită de nesomn şi nerăbdare, dar trează de curiozitate şi de aceeaşi nerăbdare. Mâna caldă şi fină pe care am atins-o în treacăt şi care... Rup filmul aici, fiindcă vecinul meu cel harnic şi grădinar, pun pariu, iar a retezat cu trimmerul ceea ce retezase deja de câteva ori din ceea ce a fost cândva un trandafiraş de ghiveci transplantat de mine într-un spaţiu verde, ca să înflorească în voia lui. Mă tem de multe lucruri care se întâmplă cu sau voia mea, necontrolate de mine. Nu ştiu dacă mă tem neapărat pentru faptul că ele se întâmplă, cât pentru faptul că, egoist, în felul acesta eu rămân doar un reper (o am pe-asta cu reperele momentan, mă scuzi) în trecut sau doar o chestie nepalpabilă, o fantasmă din când în când, una dintre ele şi cam atât. Cred că mai bine trec pe blur, uneori e mai bine când nu mai văd nimic. E suficient că ştiu.

[© photo header: wallhere.com]

23

Monolog aprig, imaginar

• Marta Cremeny, Târgu Jiu

I. Mergeam spre casă, mă grăbeam, era cald, trecuse de 18,00, încuiasem biroul, lăsasem multe documente neterminate, pe unele nici nu le citisem, cu tine nu apucasem să vorbesc (şi nu ştiu să fi vrut altceva în zilele alea), aproape uitasem că merg, mă opream la semafor din automatism, presimţeam când e verde şi plecam mai departe, să nu pierd vremea, era atât de cald încât puteam să nu mă gândesc la nimic (cel puţin nu la ceva cu durată), îmi amintesc cum o singură dată, trecând pe lângă primărie, am văzut ceasul din turn şi am avut o grimasă, un copil a ţipat lângă mine (am avut un gând de matrix, simplă analogie, nici un merit în asta), urmează un şuvoi gelatinos de chipuri, trupuri, o mână cu o brăţară lată a fluturat pe lângă mine, mai încolo am văzut într-o curte un ghiveci cu leandri (am mers mai departe, dar gândul meu luase colţul înapoi, avusesem şi noi leandri în curte, mă jucasem pe lângă ei, şi mingea aia mică

octombrie 2018

24

strivind miezul florii), mai departe am mers doar, era prea cald, era târziu; apoi s-a întâmplat - m-am împiedicat, pocnise o baretă de la una din sandale – background (negre, cu toc înalt şi multe cureluşe încâlcite), ceva a amplificat pocnetul, nu aş putea spune exact ce, sigur e că s-a întâmplat, a fost o succesiune violentă (stupefacţie, dezordine, derutare), gamba zvârcolindu-se, ţâşnind apoi, m-am aplecat, am înnodat liniştit bareta (era o dală la piciorul meu, din ea ieşea un fir de iarbă), m-am ridicat, am văzut o bătrână cum se târa pe lângă mine, o auzeam răsuflând, un hârâit zgomotos, ofta, m-a întrebat dacă mai e mult până la gară, a spus ceva despre un autobuz, întârziat, căldură ca în cuptor. Am privit-o, i-am urât bărbia plină de încreţituri, mâinile slabe încleştate pe sacoşa decolorată, de rafie (eram sigură că e din rafie, cândva, nu ştiu cum, în mintea mea se formase o legătură fermă între rafie, sărăcie şi bătrâneţe), am răspuns că e aproape gara, am refuzat să o ajut (voia ceva, dar nu o ascultam), mi-am întors privirea repede, mi-am trecut mâna prin păr şi l-am aruncat cât am putut de sus, mi-am îndreptat spatele, mi-am simţit sânii tari şi tineri. Atunci am ştiut că toate sunt prostii, aiureli, lucruri lipsite de importanţă. Toate sunt prostii. Am căutat o terasă. Să beau un suc, să te sun.

II. Mai târziu am ajuns acasă, am ridicat pe rând tălpile, am aruncat sandalele (un zvâcnet scurt), am încuiat uşa de la intrare, am deschis frigiderul, am luat o cola rece, am căutat repede pachetul de ţigări, m-am aşezat pe canapea, m-am ghemuit acolo, am aprins o ţigară, am tăcut, mă gândeam la ochii bătrânei, ochii ăia ca o spumă murdară, parcă se făcuse frig, spuma curgea din tavan, se întindea pe pereţi, curgea încet, acoperea podeaua, am tăcut, se strângea uşor, nu, nu mi se părea, chiar se înverzise deodată, îşi schimba culoarea, parcă era o bucată din mare la picioarele mele, parcă înotau peşti acolo, aveau ochii aprinşi, parcă bucata de mare lua foc, sunt sigură că ţipau pescăruşi, îmi apăsam tălpile şi din canapea creşteau pietre, pietre tăioase, le simţeam cum îmi intră în carne, probabil sângeram, am tăcut, se întâmpla ceva, ceva greu, era tot mai frig, nu mai era timp, mi se aprindeau ochii, îmi creşteau solzi, începeam să mă aplec (şi de nicăieri nici o împotrivire), toate se

25

învolburau în acelaşi timp cu mine: cărţile mele, păpuşile mele, hainele mele, lucruşoarele mele (amintiri), tablouri: 2 + Maica Domnului, se scufundau toate, parcă creştea ceva, tăceam, alunecam, mă întindeam lângă peşti. Alături, în toată apa asta, se scurgea privirea bătrânei. Mai departe a fost cum trebuia să fie.

Ştiam doar că n u m a i t r e c e.

Gravităm. Gravităm între linişte şi luptă, între dorinţa de calm şi dorinţa de învolburare. Dorim să creştem. Dorim să iubim. Dorim să devenim. Sau credem că dorim. Ne plictisim de izbânda de a ne păstra marile calităţi temporare, ale celui ce suntem azi şi vrem un nou grai al propriei existenţe. Suntem mereu alte făpturi în conflict cu amintirile noastre despre noi. De ce nu îmi ajunge realitatea mea de astăzi? De ce nu mă pot întinde liniştită pe cărarea curgerii?

Nu îmi va ostoi nimic, niciodată, setea de revărsare. Vreau aşa de mult, că mă pierd, mă nimicesc în simpla încercare de a-mi aduna dorinţele în şiruri de soldaţi ai vrerii mele. Urăsc limitele, urăsc morala, urăsc genetica, urăsc somnolenţa, urăsc tot ce mi se pretinde a fi fix. Urăsc. Vreau să am totul. Totul pentru mine. Nu vă dau voie să-mi cenzuraţi dorinţele, nu vă las să-mi trasaţi nevoile, nu vreau să-mi arătaţi liniile binelui vostru universal….

…Vreau să-mi pot satisface egoismul. Sau doar sălbăticia. Vreau să o păstrez. Vreau să dau ceva din grandoarea mea, am nevoie să-mi pot împărtăşi nebunia şi măreţia. Nu-mi căutaţi voi destinatarii. Vă veţi poticni în principii, fără să vedeţi vreodată că somnul raţiunii nu naşte monştri, ci împlinire.

Aş vrea să sfărâm universul pentru vina cumplită de a nu-mi fi dat reciprocitate sau măcar o tangentă. Peste tot, paralele mereu.

[Con moto] ...Voiam să-ţi spun că mi-e teamă, voiam

să-ţi spun că nu-i târziu, voiam să-ţi cer să primeşti cum se cuvine tumultul meu.

octombrie 2018

26

Şi mai voiam ceva în plus. Să fiu în miezul carnavalului, să dansez până ce ritmul nebun îmi va opri şi ultima suflare, ultima zbatere. Să te învăţ dansul vieţii. Să mă retrag să-mi plâng pustiul.

Şi n-o să vezi niciodată că paradoxul zbaterii e optimismul năvalnic, că dincolo de cea mai grea tristeţe nu e decât o sete necuprinsă de viaţă, că graba nu e decât profunzime.

Căutăm împlinirea. Cel mai adesea în oameni… [Dolcissimo] Cineva a spus că tot ceea ce trebuie să faci

pentru a-ţi dovedi că eşti bun, moral, un om şi nu mătrăgună, este să te poţi privi în oglindă. Să nu-ţi pleci ochii in faţa ta. Mare prostie! Forţa coercitivă nu a fost niciodată propria persoană, pentru că omul este atât de adânc, încât s-ar putea privi în ochi din orice ipostază dacă ar fi cinstit cu el însuşi. Asta ar însemna să îşi recunoască şi să-şi accepte deschis nevoile. Şi atunci nici Dumnezeu nu ne-ar mai putea limita. Nu, ceea ce ne constrânge (la bine sau la rău, cine poate şti?) sunt oamenii pe care îi iubim, oamenii pe care îi admirăm, oamenii de care ne temem, oamenii pe care îi urâm. Oamenii care nu ne lasă indiferenţi ne trasează până la urmă limitele şi drumul. Nu propria persoană, niciodată nu am fost morali sau buni din convingere. Am crezut doar că ni se datorează, am avut infatuarea să credem că suntem făuritorii binelui din noi. Auzi, să te poţi privi în oglindă! Şi unii chiar cred tâmpenia asta, de parcă ar fi un soi de detector de minciuni. ■

[© photo header: mexperience.com]

27

• Alina Manole, Iaşi

I. Pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie să urci un perete

vertical şi neted, deasupra unei ferestre. Îl recunoşti, are capătul dinspre cer curb spre interior, o curbură concavă, pe care trebuie să o treci. Dar întâi să ajungi la capătul curb. Am atins peretele acela, m-am urcat pe fereastră, apoi pe catul de sus al ferestrei mi-am sprijinit tălpile. Şi m-am ridicat, cu braţele întinse spre cer. Apoi mi-am lipit palmele de peretele alb şi am încercat să merg. Vertical. Şi am mers vertical. În urma mea, dispărea totul, fereastra, oamenii pe care i-am lăsat pe pământ şi care încercau şi ei să urce, în ritmul lor, apoi copacii, frunzele, casele, totul. Era doar un perete alb şi din ce în ce mai luminos, o lumină aurie, ca o pulbere care se scurgea de undeva de deasupra. Trebuia să am mereu o palmă lipită de perete, pentru a nu mă prăbuşi. Între timp, învăţasem cum trebuie ţinute palmele, încât simţeam peretele ca şi cum ar fi fost pielea unui uriaş până la cer. Şi lucrurile deveneau din ce în ce mai simple şi mai uşor de înţeles. Până când peretele a devenit curb. Şi în curbura aceea, lumina se aduna ca într-o căsuţă de melc, în spirală. Cu palmele

octombrie 2018

28

lipite de cer, m-am mulat pe acea curbură, până am devenit una. În jurul meu, nu îmi mai era trupul, doar lumină, lumină, lumină. Abia atunci am putut să râd din toată inima, fără să mă mai gândesc că acolo jos, la capătul zidului, în acea clipă, un copil strigă de durere. Toate acestea, acolo sus, deveneau pulbere de lumină. Asta înţelesesem. Şi mai înţelesesem că, dacă urci peretele acela, ţi se îndeplinesc toate dorinţele.

Eu urc. II. Spaţiul meu se făcuse curb. Brusc, şi nu era nici cald,

nici frig, nici nu bătea vântul, era doar o seară de ianuarie. Am tresărit, chiar spaţiul meu să fie curb? Apoi mi-am amintit de toate situaţiile în care un spaţiu, al oricui, devine curb. În mine nu era nici una, doar dincolo de retina mea, undeva o sinapsă făcuse, din spaţiul meu 3D, un spaţiu curb şi cu ceva mai multe dimensiuni. Zâmbesc, închid ochii, îi deschid iar, lumea îşi revine şi ea la normalul de zi cu zi, eu iau drumul spre casă.

Aşa trec zile. Zile normale, zile de care nu îţi aduci aminte, precum sute, mii de zile. Zile cu drumuri obişnuite, zile pe care, dacă le-ai îndesa pe toate într-un sac şi dacă toţi oamenii şi-ar pune sacii aceia, unii peste alţii, s-ar face o scară de griuri, până la cer.

O altă zi, alte ore de iarnă, când serile trec lumea prin nuanţe. Merg pe străzile drumurilor mele. Brusc, spaţiul meu devine curb, se învârteşte uşor, iar toate formele şi contururile din acea parte a câmpului meu vizual se văd luminate ca ziua, au culorile lor obişnuite de zi. Numai în jurul lor, nuanţe de gri persistă. Ridic din sprâncene, a uimire: unde îmi fuseseră ochii mei de pisică? Când eram mică, îmi era frică de întuneric, îmi imaginam că lumina stă ascunsă în întuneric şi că doar pisicile, după ce se uită atent într-un singur punct, o pot vedea. Mult timp mi-am dorit să fiu pisică, aş fi dat orice să fiu pisică, pentru ca să pot vedea lumina aceea ascunsă în întuneric.

Am văzut-o, pentru câteva clipe, ieri seară. Lumina spaţiului meu curb, cu ceva mai multe dimensiuni decât de obicei, în care aş fi păşit dacă nu aş mai fi avut de pictat pe aici, nuanţele de griuri.

[© photo header: theultralinx.com]

29

IMPORTANŢA CULTURII CINEMATOGRAFICE

• Bianca Elena Bîlgăr, 10A

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Cinematografia, cea de-a şaptea artă, a fascinat şi, în mod special, a influenţat masele încă de la apariţia primelor momente surprinse de o cameră, la finele secolului XIX. Această artă a început să ia amploare în primele decenii ale secolului XX. Însă, scopul articolului nu este să relateze istoria cinematografiei, ci să atragă atenţia cât mai multor adolescenţi asupra importanţei pe care o au în viaţa noastră filmele, cu precădere filmele bune. Pentru că dacă te uiţi la un film de proastă calitate, care nu trezeşte nimic în tine, care nu te pune pe gânduri în niciun fel, degeaba te uiţi. Observ că majoritatea tinerilor de vârsta mea sunt tot mai dezinteresaţi de filmele vechi. Şi e păcat. Pentru că secolul XX a dăruit omenirii atâtea capodopere, filme de referinţă în cinematografia mondială, care continuă să fascineze publicul, în ciuda zecilor de ani ce au trecut peste ele. În mod clar unele dintre cele mai relevante filme din Epoca de Aur a Hollywood-ului sunt celebrele thrillere ale lui Alfred Hitchcock. Printre cele mai bune (şi favoritele mele personale) se numără “Rebecca” (1940), “Vertigo” (1958), “Rear window” (1954 şi, de menţionat, apare eterna muză a regizorului, Grace Kelly, actriţa devenită prinţesă) sau “Dial M for Murder” (1954, tot cu Grace

octombrie 2018

30

Kelly!). De asemenea, emblematice pentru cinematograful mondial sunt, cu siguranţă, filmele franţuzeşti. Un favorit de-al meu este, fără îndoială, “Orpheus” (1950), al lui Jean Cocteau. Acestuia i-au urmat celebrele filme şaizeciste ce aparţin curentului “La Nouvelle Vague” sau “French New Wave”, precum capodoperele lui Godard “Vivre sa vie” (1962) şi “A bout de soufflé” (1960). Însă, dintre toate filmele din acea perioadă, “La piscine” (1969), cu Alain Delon şi Romy Schneider, este un must-see. În deceniul imediat următor observăm o impresionantă ascensiune a genului horror: clasice precum “Carrie” (1976), “The Omen” (1976), “Halloween” (1978) sau aclamatul film italian suprarealist “Suspiria” (1977, alt favorit de-al meu). O altă capodoperă a genului este ecranizarea romanului lui Stephen King, “The Shining”, din 1980. Anii ’80 ne-au adus de asemenea filme cult precum “Blue Velvet” (1986) al lui David Lynch, creatorul celebrului serial–fenomen al anilor ’90, “Twin Peaks” (pe care îl recomand cu toată convingerea!). Şi pentru că tot am ajuns la anii ’90, nu o să vorbesc despre filme arhicunoscute precum “Pulp fiction” (1994), “The Silence of the Lambs” (1991) sau “Forrest Gump” (1994), deşi îmi sunt dragi. Unul din filmele mele preferate este “My Own Private Idaho”, filmul independent al regizorului Gus van Sant, din 1991. De asemenea, regizorul polonez Krzysztof Kieslowski a realizat câteva filme de referinţă la începutul anilor ’90: “The double life of Veronique” (1991) sau trilogia “Three colours”, ce cuprinde “Blue” (1993), “White” (1994) şi “Red” (1994). Pentru a încheia, trebuie să menţionez că acest articol este pur subiectiv şi reprezintă în mod evident concepţia mea asupra a ceea ce înseamnă un film bun, încercând să fie totodată o listă de recomandări de film şi o cale de a deschide orizonturile cititorilor revistei şi de a îi determina să înţeleagă că formarea unei culturi (cel puţin) generale se poate realiza şi cu ajutorul simplei activităţi de a vedea un film, nu doar “din cărţi” şi de la şcoală. Astfel, specimenele umane cu un intelect destul de ridicat, încât să poată înţelege ce înseamnă un film de calitate pot asimila informaţii şi cunoştinţe, dând drumul acelui proces de “culturalizare”, ce încă pare atât de complicat şi enigmatic pentru unii.

[© photo header: http://time.com]

31

Al-Thuraya, Cloșca cu puii sau Las Pléyades?

• Maria-Lavinia Buleac, 12G

Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu Jiu

,,Stelele aprind întunericul.” LUCIAN BLAGA

Ceea ce l-a fascinat pe om încă din timpul Preistoriei a fost Universul, mai ales modul în care se vede noaptea pe cer. Planetele Marte, Mercur au fost descoperite de omul primitiv (probabil și datorită lipsei poulării, cerul fiind muult mai limpede și curat decât cel de azi, plin de praf, care uneori abea lasă Luna să se vadă). În Antichitate omul avea să descopere planete care nici azi nu se pot observa sau ajunge: de exemplu planeta Saturn, care a fost descoperită prin calcule de marii matematicieni ai

octombrie 2018

32

epocii. Drept este că apoi, în secolul XVII Galileo Galilei a început un studiu mult mai amplu, descoperind și planeta Neptun, ș.a. Însă la fel de importante pentru om au fost și stelele după care se ghida secerișul, navigatorul, etc. Tot din Preistorie omul observa că mai multe stele la un loc formau constelații, după care se ghidau în drumul spre vânătoare. În Antichitate constelațiile preziceau viitorul, dădeau startul secerișului, etc. Una dintre cele mai faimoase constelații este Cloșca cu puii, Pleiadele sau Cele Șapte Surori (română), Ülker Süreyya (turcă), Плеяди (ucraineană), Fiastyúk (maghiară), Πλειάδες (greacă), الثريا, (arabă), 昴 sau Subaru (japoneză), etc. Această constelație despre care se spune că ar guverna zodia Taur, pe lângă atribuții serioase în astrologie și astronomie, deține și o istorie impresionantă care începe din Preistorie. În Preistorie, primele dovezi despre cunoașterea acestei grupări de stele se găsesc pe Discul ceresc de la Nebra, datat de la începutul Epocii Bronzului (1600 î.Hr.), pe care sunt reprezentate Soarele, Semiluna, secera și stelele. Chiar și în Biblie este amintită această constelație la Iov: ”Căutaţi pe Cel care a făcut Orionul şi Pleiadele, pe Cel care preface dimineaţa în întuneric adânc şi întunecă ziua ca noaptea, pe Cel care cheamă apa mării şi o varsă peste fata pământului.”. În literatura antică greacă Homer citează această constelație în descrierea scutului lui Ahile în Iliada: „Cloșca cu puii, Hiadele și Orionul / Cel luminos, ba și Ursul, ce-i zice și Carul cel mare, [...]”, și Hesoid care considera apariția foarte vizibilă a constelației drept semnul începutului iernii. În schimb, la celălalt pol climatic, arabii considerau constelația ca fiind cea care dădea startul sezonului uscat și foarte călduros.

În Epoca Modernă primele fotografii caare aveau să apară cu roiul au scos în evidență un nor de praf în jurul stelelor. Această nebuloasă reflectă lumina acestor stele, situate în apropiere sau în interiorul ei. S-a constatat și că Această nebuloasă nu este un rest al norului de praf originar care a dat naștere Pleiadelor. Într-adevăr, cele două obiecte nu au aceeași viteză aparentă, roiul de stele întâlnind acest nor pe drum.

În prezent, se pot număra, în acest roi, circa 3.000 de stele, dintre care o duzină sunt vizibile cu ochiul liber. Roiul stelar

33

se întinde pe 2°, adică echivalentul a 4 diametre aparente lunare. Cele 9 stele cele mai strălucitoare din roi își trag numele din cele ale 7 surori și ale părinților lor. Magnitudinea lor este cuprinsă între 2,86 și 5,44, prin urmare accesibilă cu ochiul liber. Doar Asterope are particularitatea de a fi o stea dublă. Principalele componente ale roiului sunt: Alcyone, Electra, Taygete, Celaeno, Merope și Atlas.

Mulțumită puternicei magnitudini a stelelor care îl compun, acest roi este vizibil cu ochiul liber pe cerul de toamnă. Se disting rapid 5 stele, apoi, pe măsură ce ochiul se acomodează, alte stele apar. Astfel, până la 10-11 stele sunt vizibile dacă sunt îndeplinite condițiile meteo. Cu un binoclu sau un telescop cu un câmp larg, se vor putea vedea mult mai multe stele. În satele franceze, roiul foarte vizibil pe cerul de sfârșit de vară era numit „la poussinière”, tradus în română «cotețul pentru puișori».

Știința omului va continua permanent să se îmbunătățească. Această sete de cunoaștere e Universului, stârnită în mare parte de această constelație, se va acutiza galopant. Cât este de extraordinar, ce poate însemna o grupare, un roi de stele pentru om. Nebuloasa Universului pare că nu va putea fi niciodată cuprinsă de mintea umană. Sau va putea fi?

octombrie 2018

34

• Roberta-Alina Pîrvulescu, 11E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Inadaptabilitatea joacă feste. Zilnic se nasc genii incapabile de a-şi

înţelege calităţile, genii transigente, conciliante care ignorând măreţul cad în genune. Pe de altă parte există aceste larve umane care fac geniului umbră, larve care nu evoluează, larve incapabile de a ieşi din crisalidă, larve care înveninează uşor influenţabilul. Eteroclit ori ba, acest fenomen al otrăvirii tuturor de către masă, de către ceea ce este mult, deci „corect”, devine marele impediment al societăţii. Decăderea geniilor se datorează lor, larvelor umane care, incapabile de propria dezvoltare, o stingheresc voluntar sau nu pe a celorlalţi. Să nu-ţi depăşeşti limitele, să rămâi o larvă, să nu ieşi din crisalidă, să mori înainte de a deveni fluture…Să te dezguste într-atât de tare aceste paupere fiinţe încât, din nevoie de şaradă, să observi cu ipocrit interes viaţa lor calică, să nu poţi dormi gândindu-te la lejeritatea traiului lor, la lipsa de îngrijorări pe care o poartă vizibil într-un comportament al degradabilului, să ajungi să te identifici, să te cristalizezi cu aceia pe care îi desconsideri… A deveni cabotin pentru o cauză atât de bizara e un păcat? Aş putea fi judecat în lipsă de dovezi? Nu… Nu cred, ori da? Să existe vreo probă împotriva mea? Sunt o larvă?!

Ea îşi nota permanent ceva într-un carneţel albastru. Mă înnebunea nuanţa pe care, la început, am catalogat-o ca fiind una indecisă,o combinaţie glaciară de verde pal şi de albastru al cerului înainte de răsărit. Aprecierea nu mi-a luat mai mult de trei minute. Adoram culorile şi le identificam imediat, le surprindeam fiecare tentă şi le căutam un corespondent cât mai aproape de adevăr,

35

oricât de ambiguu. Stând întins pe o sofa roşie (ca rujul violent al unei mătuşi mult prea indiscrete pe care mama mă obliga să o vizitez uneori) şi privind carneţelul, după două luni de terapie, am realizat că era poate pentru întâia oară când mă înşelam în privinţa unei nuanţe. Nu, nu fusesem nici pe aproape, îmi amintea atunci de zâmbetul perlat al mamei, de zilele în care prindeam lăcuste în curte. Făceam asta destul de des în copilărie. Îmi era groaznic de ciudă când vedeam copii alergând după ele în parcuri. Eram îngrădit de reguli impuse de societate, chiar ea îmi spusese cât de bizar arătam fugărind lăcuste… Minunată femeie totuşi, autoritară, dar minunată. Stătea picior peste picior într-o poziţie foarte feminină. Mereu purta fuste care să-i dezgolească gambele. Dresurile ieftine vulgarizau toate ţinutele. Nu era deloc tânără, deşi voia să se menţină. Se vedea clar asta din machiajul strident pe care îl etala. Rujul roz precum bomboanele din bâlciuri nu o avantaja deloc, îşi încreţea buzele îngrozitor şi se strângea inestetic. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre fardul ei violet. Sora mea avea o bluză de bumbac de aceeaşi culoare… mereu am urât-o. Doamna Avarvarei, această terapeută a mea, era o femeie singură. Nu-mi spusese niciodată, dar am dedus-o. Nu avea copii, poate doar o pisică (pe umărul stâng se iţeau mereu fire subţiri de păr negru). Era mereu ursuză, dar ascultătoare. Nu râdea la nicio glumă de-a mea, din contră, scria cu agresivitate în carneţel după fiecare. Riduri adânci se înecau în marea de fond de ten pe care o folosea. Minunată femeie, totuşi, minunată.

I-am ghicit temperamentul după modul în care îi era amenajat cabinetul. Era o încăpere relativ mică. Avea un birou de lemn de fag înţesat cu imense turnuri de carneţele asemenea celui perlat şi două fotolii tapiţate în piele rigidă. Stătusem pe ele la primele două şedinţe. Podeaua era zgâriată de tocuri subţiri de damă, neexistând covoare, fix lângă piciorul auriu al canapelei roşii pe care stăteam. Era singurul loc confortabil din cameră. Mă simţeam îmbrăţişat de catifeaua în care era îmbrăcată. Camera avea un miros specific de spirt şi aldehidă formică, ciudat, dar plăcut. Prin cadrul ferestrei mereu deschise venea miros de pâine caldă de la fabrica de pe colţ. Femeia din faţa mea îmi părea total dezinteresată de slujba pe care o avea. Trebuia să asculte zilnic poveşti şi probleme adesea închipuite de larvele umane care mă precedau şi succedau. Îşi dădea ochii peste cap când credea că nu e văzută şi-şi îmbălsăma irisul într-o mare de violet. Îmi făcea o deosebită plăcere să o surprind astfel, mai ales când îmbălsămarea îmi era adresată. Mă bucuram ca un copil care-şi necăjeşte sora mai mică. Mă bucuram neştiind de ce. O astfel de ştrengărie mi-am permis povestindu-i despre insomniile mele. Ştiam că o vor plictisi peste măsură, totuşi, obligată fiind să mă asculte, va zâmbi placid. Am analizat-o din prima zi, ceva îmi stârnise interesul în legătură cu ea. Nu ştiu nici acum concret ce fusese, poate modul cum mima un zâmbet, ori mersul aplecat spre dreapta, ochii înfundaţi în arcade, modul liniştit şi agresiv

octombrie 2018

36

totodată în care asculta, poate secretele protejate de un contract de confidenţialitate… Cine ştie?

Întâia oară i-am povestit cu reticenţă despre un desen în creion care nu mă lăsa să dorm de câteva nopţi. I-am povestit despre cum liniile spiralate haotic îmi părăseau degetele indecise. I-am spus despre cum intru parcă în transă, iar desenul rămâne singura şi nula mea şansă de a mă trezi. Pierd ceasuri întregi de somn şi acum, a rămas o fugă continuă după irealizabil. Îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când privea absentă peste umăr. Era prinsă undeva departe, mai apoi. Uneori mă opream voit din a povesti doar ca să o prind privind undeva departe, cu ochii mari şi buzele lăţite. Îmi ofereau o nespusă plăcere astfel de momente, mai ales atunci când sfârşea contemplarea şi spunea cu glas de adolescentă secretoasă: „Somnifere, domnule, vi le prescriu îndată…”. Niciodată nu-mi luam medicaţia. După o astfel de şedinţă în care o observam îndeaproape, în care încercam să-i ghicesc absenţa, dormeam ca un prunc printre zeci de hârtii însemnate cu spirale. Era ceva în înfăţişarea ei inertă care mă liniştea ca o statuetă de ceară pe care o vezi şi nu o mai uiţi.

Odată am ajuns plângând în biroul ei. Pe drum spre terapie văzusem un avion. Era cu neputinţă să fie gol, prin urmare transporta oameni. Câţi? Câţi indivizi îşi puneau soarta în braţele unui pilot? Unde mergeau? Spre ce se îndrepta avionul? Spre ce dezastru zbura ca un nebun care merge zâmbind către execuţie? Eu îl văd şi el nu mă vede… El îmi marchează existenţa, iar eu trec insignifiant pe sub. Nimeni din aeronavă nu va şti vreodată că m-a frapat, că m-am gândit câteva zile la soarta lor, că am plâns cu lacrimi amare neştiind de ce şi cum, că doamna Avarvarei şi-a dat ochii peste cap, că mi s-a propus să merg la ospiciu, că sunt un punct care se scurge în virgulă, iar ei un semn de exclamaţie… Mă simţeam plin de vacuitate, plin de vid, de gol… Câteva săptămâni am primit şi alte pastile, pe lângă cele obişnuite. Mai rău mă agitau, am renunţat după două zile.

Îmi amintesc cu surprindere de o zi liberă. Cred că era întâi mai. Se organizase un bâlci la noi în oraş (era, de altfel, o localitate mică cu mulţi bătrâni şi copii). Vacarmul iscat era infernal, acadele multicolore acaparau zona şi totul părea groaznic amplasat, mă durea inesteticul şi am vrut să fug, dar eram încătuşat de o forţă superioară, eram subjugat şi nu ştiam de către ce anume, eram o statuie care doar spărgându-se putea deveni dinamică. După câteva ceasuri am avut puterea de a mă îndepărta. În apropiere, însă am zărit un acrobat. Mergea pe o sârmă subţire deasupra unui bazin cu apă. Avea spatele drept şi privea către orizont. Sârma abia dacă se mişca sub greutatea şi paşii lui siguri. În mâna dreaptă ţinea treisprezece baloane. La capătul sârmei a executat un salt cu rotire spre înapoi. Picioarele-i tremurau haotic, bârna improvizată, de asemenea. În momentul dezechilibrului s-a desprins un balon. Pesemne că fusese umplut cu heliu, căci zburase numaidecât în înaltul văzduhului. Am zbughit-o şi eu. Nu m-am oprit până

37

ce nu am ajuns acasă. Nu i-am spus nimic doamnei Avarvarei despre asta, ştiam că în spatele inerţiei ei se ascunde intenţia de a mă interna într-un ospiciu. I-am mărturisit că nu mi-a plăcut la bâlci, totuşi. Dându-şi ochii peste cap, am observat că nu mai avea firişoarele de păr de pisică pe umăr. M-am gândit că balonul acrobatului se spărsese aproape de casa doamnei, iar pisica l-a mâncat. Am alungat ideea, era stupidă.

Revenită din indiferenţă, fiindcă era târziu, s-a oferit să mă conducă acasă. Am luat acelaşi autobuz. Părea mai bătrână în lumina lunii şi a farurilor automobilelor care treceau grăbite pe lângă noi. Aveam tâmpla rezemată de fereastra care vibra sub acţiunea motorului şi care se aburise sub căldura pielii mele. Era ceva ciudat la noaptea asta, era liniştită, nu voiam să ajung acasă, voiam să fiu oaspetele şoferului, al autobuzului, al serii, al lunii, al stelelor. O denivelare a asfaltului m-a făcut să-mi lovesc fruntea de geam. Era o durere înăbuşită, o durere fină, aproape insesizabilă, o revelaţie, un moment de luciditate.

Credeţi că sunt debil? O larvă? am întrebat cu teamă, în tot corpul celulele mele parcă se strânseseră la un loc într-o mişcare haotică care mă paraliza.

Mintal? O larvă? Nu, nicidecum! Eşti doar un om care vrea să fie ascultat, un om rătăcit care îşi caută calea. Te afli în căutarea de sine, în căutarea de lume, de corect şi de greşit, de adevăr, de cultură şi de bizar. Ai fire de artist, modul în care alegi să povesteşti, să analizezi, să simţi… Scrie o carte! Am multe idei interesante etalate de tine în carneţel. Un ultim tratament, fă-o pentru tine şi pentru mine, dacă nu cer prea mult. Aici cobor eu. La revedere, domnule!

Eram şocat. Am coborât în staţia următoare şi am alergat alte şase până acasă. Autobuzul devenise prea mic. Mă sufoca liniştea, deveneam claustrofobic într-un astfel de moment. Nu eram o larvă? Ba chiar aveam fire de artist? Mă contopisem cu fericirea, eram un şerveţel aruncat pe o masă udă, mă îmbibam cu speranţă. Următorii ani i-am petrecut în faţa foilor albe. Le desenam în linii curbe, spiralate, foloseam cuvântul, ideea, realitatea. Am dansat cu ele, am tipărit, am scris, am citit, am aşezat în bibliotecă. Iată ce a ieşit!

C a p i t o l u l I

octombrie 2018

38

Un vis, un chip, un trup

• Dragoş Stroie, 12B Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Dimineața. Îmi iau cafeaua, pachetul de țigări, bricheta, creionul mecanic, planșa și ies în fața blocului. Mă așez pe bancă și încep să mă gândesc la tine. Aseară, te-am visat din nou. Mă "bântui" de patru ani de zile încoace. O relație cam lungă...:

- Auzi? - Ce? - N-auzi? - Nu. Ce să aud? - Lumea… se schimbă! - Cum? - Nu pot să-ți spun. Mâine dimineață vei observa. - Cum voi face asta? Apoi ai dispărut, iar eu m-am trezit speriat. Speriat de spusele tale,

fiindcă nu-mi mai spuseseși niciodată așa ceva. Păreai a fi o ființă cât se poate de vie care cred că dorea să-mi transmită un gând. Nu mai spun cât de frumoasă erai. Chipul îți era asemenea unei prințese. Pe acel chip se citea de data aceasta frica acoperită de un val de bucurie, adusă de faptul că eu nu te înțelegeam. Mă priveai îndelung, iar ochii tăi azurii parcă mă implorau să te ajut. Erai frumoasă, cu gura micuță și roșie, ca o căpșună rumenită de soarele nou-născut al primăverii, ochii parcă purtau două nestemate în ei, căutătura lor era ca un spin de diamant, iar nasul mic si acvilin completa perfect conturul feței tale. Degeaba, tu în noaptea aceea erai tristă…

39

Așa că te-am ascultat. Încep să-ți schițez glezna fină a piciorului stâng, după care urc spre necunoscut. Îmi iau ochii din planșă și privesc într-o lumină oarbă oamenii de pe stradă. Par a fi triști… nu-i văd clar, dar așa îmi dau impresia, că sunt triști. „Of, iubita mea, dacă lumea se schimbă în acest fel, noi care suntem fericiți tot timpul, noi, ce facem?”, mi-am spus în gând.

Continui portretul. Îmi imaginez sfârcurile tale, prințeso, ca două boabe dulci de strugure, iar colierul tău din vis prins între cei doi sâni ce-mi mângâiau mâinile cu câteva seri înainte. Nu apuc să-ți desenez chipul și observ pe sânul tău o picătură de apă. Asemenea unei lacrimi fericite ce aluneca spre buric. Pe Știrbei Vodă începuse o ploaie caldă de vară. Ăsta e cumva un semn? Sau doar îmi mulțumești pentru portret? Nici n-am apucat să-l termin. Mi-am luat catrafusele și am urcat sus la mine. Intru în sufragerie. Toată încăperea miroase a parfumul tău. Pereții sunt înveliți de laptele cald pe care mi l-ai pregătit acum două seri. Toate acestea fac sufrageria să semene cu dormitorul tău din palatul regal pe care mi l-ai arătat anul trecut de ziua ta. Acea noapte a fost una de vis. Țin minte că am făcut dragoste după care m-ai lăsat să-ți admir trupul fierbinte, scos parcă dintr-un tablou de a lui van Gogh. Ies pe balcon și-mi aprind o țigară. Ploaia se terminase. După această ploaie de vară oamenii deveniseră mult mai triști.

Toată ziua am stat și m-am gândit la ce a vrut să-mi spună noaptea trecută iubita mea. Mă rog, eu înnebunisem puțin. Nu reușisem să găsesc nici un răspuns. Abia peste două nopți mi-ai apărut în vis și mi-ai spus:

- Hihi, te-am pedepsit puțin! - De ce? - Așa am vrut. Te-am pus la încercare. - A, da? Mulțumesc, prințeso! - Cu plăcere!

Atunci m-am enervat și i-am spus: - Iubita mea, tu să nu mă superi pe mine că te transform într-o cifră și te

împart de mii de ori la trei până când vei deveni un număr foarte mic. Iar zecimalele îți vor fi părți ale corpului. Fără mine nu vei mai știi cu ce să te înmulțești ca să devii prințesa de acum patru ani.

Te-ai speriat și ai dispărut…

[© photo header: infornicle.com]

octombrie 2018

40

De ce ploaia e cel mai bun prieten al persoanelor singure? De ce mereu

când plouă mă simt singur? Prea multe intrebări pentru care putem

găsi prea puține răspunsuri. "Când cerul plânge nu sunt doar simple

ploi, sunt lacrimile celor ce-au trecut în viața de apoi", versurile astea

îmi vin în minte ori de câte ori văd picăturile de apă ce se preling încet

pe geamul camerei mele. Oare asta aduce cu adevărat ploaia, tristețe și

singurătate? Pentru copilul ce se uită pe fereastră ploaia e obstacolul

dintre el și lumea de afară, lumea jocului. Adolescentul o vede ca fiind

cel mai bun prieten al singurătății și al dezamăgirilor, în timp ce adultul

își spune în sinea sa "La naiba, iar o să mă ud până ajung acasă". Pe de

altă parte, bătrânii văd ploaia ca pe o binecuvântare. Cum ar fi ca toată

lumea să vadă ploaia așa cum e ea defapt, un fenomen al naturii? De ce

oamenii ridică în slăvi ploaia? De ce nu fulgerele sau ceața? Ce este

atât de atrăgător la ploaie? Unii vor spune că e sunetul picăturilor

grele ce se izbesc de acoperișul caselor în nopțile ploioase de vară. Eu

unul, găsesc atrăgătoare asemănarea dintre picăturile de apă și

oameni. Nu există două picături identice iar fiecare își are propriul său

drum: poate ajunge să se zdrobească de pământ sau poate ajunge opera

de artă a unui fotograf ilustru. Concluzia mea este că ploaia poate fi ce

vrea fiecare: o minune, un semn sau un lucru mediocru..

• Alexandru Nicolae Diaconescu, 11E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

[© photo header: yuzmshanghai.org]

41

Mândrie sau Adevãr

• Ioana Teodora Cîrnu, 9B Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

(Paris. Epoca victoriană. La palatul Versailles este în plină desfășurare

Balul Florilor de Toamnă, încăperea circulară a sălii de bal este plină

cu faldurile rochiilor pompoase, de parfumul crizantemelor și de

strângeri de mână ale tinerilor din familiile nobiliare.)

Caprice: Domniile voastre ar putea sa îmi acorde o secundă din

prețioasa lor atenție?

(Un murmur străbate sala dintr-un capăt în celălalt. Un nobil își scapă

monoclul care se sparge. Un servitor alarmat îi face semn din mână

fetei.).

Caprice: Noaptea trecută s-a petrecut un incident neobișnuit.

Cineva s-a strecurat prin pasajul servitorilor și a furat inelul cu opal al

Domniei Sale, Contesa Marie de Bretagne. Inel care se află acum pe

degetul meu.

(Tânăra își ridică degetul inelar în lumina razelor reflectate de oglinzile

de cristal.).

Caprice: Acel cineva a fugit la orele nopții prin culoarul de vest,

culoar care, în mod normal, este unul dintre cele mai bine păzite, dar în

care se realiza schimbul de gardă, convenabil, chiar în momentele

acelea. Aceste evenimente au fost discutate chiar în această dimineață în

anticamera contesei. Imediat cum am aflat, am hotărât să îi transmit

totul șefului gărzilor regale – (o înclinare politicoasă din cap) –care m-a

asigurat că toată situația este sub control. De asemenea, s-a oferit să îmi

arate drumul către saloanele de musafiri ale contesei. M-a condus până

octombrie 2018

42

la ușa camerei de oaspeți și s-a arătat foarte interesat de bijuteriile de pe

măsuța mea de toaletă, susținând chiar că un inel de logodnă era

singurul amănunt care mai lipsea de pe masă.

(Șeful gărzilor se fâstâcește lângă ușile sălii, în timp ce câteva femei îi

acordă priviri pline de reproș. Caprice își afișează un zâmbet care nu îi

acoperă însa privirea răzbunătoare.).

Caprice: I-am mulțumit și mi-am îndreptat privirea spre

bijuterii, doar pentru a descoperi o piesă pe care nu o mai văzusem până

atunci, și anume inelul cu opal pe care îl recunoșteam a fi al contesei.

Fiind implicată în acest caz în mod direct din acel moment, am decis să

fac anumite cercetări cu privire la bijuteria pe care o țineam în mână.

Am aflat, așadar, că inelul fusese acordat contesei cu ocazia acestui bal

și că reprezenta o promisiune făcută de Regele Ludovic contesei Marie

legată de o viitoare căsătorie.

(Cineva tușește din public, tonul fiind ragușit și prefăcut.).

Caprice: Majoritatea dintre cei adunați aici consideră că nu am

niciun drept să vorbesc despre astfel de chestiuni în calitate de invitat și,

cu precădere, în calitate de femeie la această curte. Mulți dintre voi

consideră un gest de nesăbuință să îl acuz acum pe tânărul rege.

(Ultimele cuvinte se lasă peste sală cu o greutate intensă. În tot acel șoc

se remarcă zâmbetul frumos al regelui Ludovic către îndrăzneața

vorbitoare. Se aude zumzetul săbiilor scoase din teacă. Regele le face

semns să înceteze.).

Caprice: Îl acuz în numele vostru de trădarea contesei Marie, de

implicarea gărzilor regale în acest complot, de înșelarea unui întreg

popor și de una dintre cele mai oribile nelegiuiri: de iubirea ce mi-o

poartă mie, o femeie de rang inferior lui.

(Zgomotul pendulei unui ceas pe fondul liniștii depline).

Caprice: Acestea sunt faptele de care îl acuz în numele vostru,

iar –(pentru prima dată i se simte un tremur în voce) –în numele meu îl

acuz de lașitate. Îl acuz de faptul că m-a lăsat pe mine să povestesc toate

aceste lucruri în numele lui. Și vă acuz pe voi, pe nobilii de la curte

pentru că m-ați făcut să am îndoieli legate de acest discurs, că nu se

cuvine să spun tot ceea ce am spus, pentru că sunt o femeie și pentru că

glasul meu nu este menit să fie auzit de urechile domniilor voastre.

Pentru că nu mă ridic la standardele societății pe care voi o creați, cea a

cizmelor de călărie lustruite și a averilor ce au un glas mai puternic

decât al vostru. Poate că dacă nu ați avea nimic, vi s-ar auzi vocile, însă

43

acum nu reușesc să răsune printre munții de ceea ce voi numiți

bogății.Și, mai presus de toate acestea, vă acuz pentru că m-ați făcut să

cred că și el ar fi la fel ca voi, m-ați făcut să gândesc ca voi, să judec un

grup de oameni supranumit clasă socială. Când el este de fapt diferit, iar

eu mi-am negat iubirea de frica voastră și de frica mea. Pentru toate

aceste lucruri sunteți condamnați pe viață, însă este o condamnare atât

de grea și de profundă încât se regăsește doar în inima mea. Mă rog însă

să vină o zi în care să vă condamnați singuri din cauza nedreptății pe

care ați comis-o!

(Se aud zgomotele unor cizme. Oamenii formează un drum pentru

regele Ludovic. Nimeni nu mai înclină capul sau se mai chinuie într-o

plecăciune formală. Toți privesc înmărmuriți cum tânărul o sărută pe

fată. Din mijlocul mulțimii se aude strigătul nervos al contesei însă

gărzile nu o iau în seamă. Cazul fusese rezolvat. Se făcuse dreptate!).

[© photo header: testimoniesofheavenandhell.com]

octombrie 2018

44

• Teodora Cîrnu, 9B Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Profesor coordonator: Diana Elena Găvan

Cerul are mai multe nuanțe decât poate să perceapă ochiul uman. E

plin de viață, de un murmur continuu care umple colțurile unui infinit,

pe cât de imposibil ar părea. Aza privea culorile nesfârșite de pe spatele

unei balene-furtună. Norii se despicau lin în urma balenei ce cânta

ploaia, iar Aza cânta împreună cu ea formând o legătură a vocilor din

sufletele lor.

Nu știa de cât timp plecase de pe Amina Penarum și spera că nu îi

îngrijorase pe toți cei de pe corabie. Închide ochii și dintr-o dată vede

peticele de păduri peste care zboară și privește cum pământul se

transformă într-o succesiune de lumini și umbre coordonată zborului lui

Caru. Acesta planează în apropierea ei, cu aripile libere. Îi cântă. Însă

dintr-o dată cântecul lui Caru este amuțit de un altul. Un cor de strigăte

dezacordate, de vuiete sălbatice, furioase. Balena-furtună se întoarce

precaută. Nu voia să încalce acest teritoriu, iar Aza simțea clar frica din

mișcările ei. Sări de pe spatele balenei pe un nor. Cerul devenise

trandafiriu între timp, însă dacă priveai suficient de atent observai

45

limbile de foc ce mistuiau stelele în depărtare. Un strigăt de uimire îi

părăsi buzele. Caru se așeză pe umărul ei, însă își păstră aripile

întredeschise, gata de zbor.

-Plecați! Nu sunteți primiți aici!

Cuvintele se loviră ca un ecou de mintea Azei. O furtună de pene se

stârni dintr-o dată și îi înconjură, lăsând în urmă ceva strălucitor precum

o stea. Aza înțelese că nu era vorba de păsări obișnuite. Se apropie

precaută de punctul strălucitor. Acesta începu să cânte. Era la fel de pur

precum un cântec de leagăn, însă atingea o frecvență puternică. Cânta

pierdere, panică, frică. Atunci Aza înțelese că era un pui care nu reușise

să țină pasul cu stolul în timp ce o atacase. Îngenunche lângă pui și îi

mângâie penajul multicolor, cu o urmă de luciu metalic, ca și cum

aripile ei fuseseră lustruite. Îl urcă în palma ei și îi murmură un cântec

pentru a-l liniști. Nu știa exact ce căutau aceste păsări, dar avea să afle.

Cântă o notă înaltă, iar Caru își luă zborul pierzându-se sub liniile fine

ale unei constelații ce abia răsărise.

Nu conta că puiul era străin pe acele ceruri. Aza consideră că fiecare

își are locul său în această lume, iar cerul este îndeajuns în infinitatea sa

pentru a găzdui orice suflet. [© photo header: wallpaper-house.com]

După – Magonia –

de Maria Dahvana Headley

octombrie 2018

46

A simţi

Te rog răspunde-mi! Răspunde-mi când te strig! Ajută-mă să simt! Fă-mă să simt tot ce ai simțit tu vreodată, bucurie și suferință! Pentru că eu nu țin minte să fi simțit ceva înainte de a te cunoaște. Nu știam să simt. Aveam o frontieră bine delimitată între realitate și orizontul infinit al imaginației. Dar tu m-ai făcut să depășesc această limită, mi-ai pătruns în minte și ai distrus orice urmă de băiat ideal conceput de mine, cel pe care îl căutam. Mă gândeam să găsesc pe cineva cu ochii albaștrii, dar mă pierd în culoarea cafenie a stelelor cu care mă privești. Poate cineva cu părul de culoarea grâului, însă iubesc să-mi plimb mâinile prin părul tău des, negru ca abanosul. Acum ceva timp aș fi vrut pe cineva care să nu mă întrebe toate detaliile, însă când te-am cunoscut m-ai făcut să îmi doresc să îți povestesc tot ce fac, să îmi împart iubirea și zâmbetul cu tine. Credeam că un baiat care să-mi atragă atenția ar fi foarte vorbăreț și sociabil cu toți, însă tu ești așa doar cu mine, ești luminos în timp ce-mi povestești ceva drag ție sau când doar mă privești, ceea ce mă face să mă simt specială. Și acum îmi dau seama câtă încredere mi-ai dat, câtă răbdare mi-ai acordat și cu câtă blajinitate m-ai descoperit. Mi-ai înțeles firea, mi-ai înțeles plăcerile, mi-ai înțeles dorința de a scrie. Și m-ai iubit așa.

• Alexia Ciontu, 9A Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

[© photo header: hdwallpapers.in]

47

• Maria Ştefania Pîslaru, 9E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Profesor coordonator: Irina Giurgiulescu

Dragă adolescenţă,

Probabil că te întrebi de ce eu, un simplu adolescent, ţi-aş adresa această scrisoare, sperând că la capătul celălalt al ei, să se găsească un destinatar care să o citească şi să se gândească puţin la conţinutul ei. Nu îţi voi spune că ştiu totul despre tine, pentru că nu ştiu tot, mă bazez pe faptul că te voi descoperi într-o zi cu adevărat. Aş avea o rugminte la tine, draga mea adolescenţă... vreau să te prefaci. Ştiu, sună ciudat, vreau ca pentru o singură clipă din viaţa mea juvenilă să te prefaci a fi copilăria. Copilăria m-a părăsit, în locul ei ai venit tu, nu eşti o persoană ca să-mi fie uşor să te cunosc, dar sunt sigură că eşti cineva şi eşti o parte importantă din viaţa mea. Aş avea atâtea întrebări să îţi adresez, dar cea mai importantă ar fi: ,,De ce eşti nedreaptă?". De ce copilăria ma ţinut închisă într-un ,,glob de sticlă", iar apoi ai apărut tu şi mi-ai arătat care este, de fapt, viaţa mea? Da, recunosc, am fost dezămăgită. Am fost dezamăgită să aflu că noi nu suntem ce părem a fi şi ce pretindem că suntem. Că sub o mantie albă ne ascundem lumina adevărată a sufletului nostru şi că de cele mai multe ori ne schimbăm propria persoană. Îţi mulţumesc că mi-ai deschis larg ochii spre lumea în care trăiesc şi te rog să te gândeşti la ce ţi-am spus. Cu drag, cineva, o fiinţă adolescentă [© photo header: blackwestchester.com]

octombrie 2018

48

Renegare de suflet

sau scurt monolog despre inimă

• Miruna-Crista Urîţescu, 9E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Profesor coordonator: Irina Giurgiulescu

Am vaga impresie că viața pe care o trăiesc acum e nulă și folosesc această scuză ca să nu fac ceva care să conteze cu adevărat sau să îi mărească valoarea.

Supraestimez viețile celorlalți pentru a-mi demonstra că

într-adevăr eu nu pot însemna mai mult decât nimic. Întotdeauna acel gând mă determină să pun oamenii din jurul meu cu două piedestale mai sus. Și, după cum oricine poate ghici, greșesc.

Greșesc pentru că însemn ceva, doar că inima mea nu e în

locul potrivit. Și nu, nu cred că locul potrivit e acolo unde se întâlnesc palmele lui când doarme și nici unde își caută grăbit cheile sau banii. Inima mea aparține de mine, astfel că la mine ar trebui să se fie ca să se afle în locul potrivit. Numai că, acum nu e.

De la un timp, îmi caut cu disperare consolarea bătăilor

inimii mele și nu o pot regăsi. De aceea îmi pare că nu însemn

49

nimic. Nu valorez nici cât o bancnotă ruptă fără inima mea. ,,Incompletă” în cazul meu e un sinonim duios pentru ,,nulă”.

Inima mea nu e în locul potrivit. Nici nu pot vedea la cine e

fiindcă nu are ochi care să mă lase să privesc unde e. Cu toate astea, știu. Atingerea familiară îmi netezește parcă golul din piept și aș vrea să urlu de durere din pricina arsurii. Aș vrea să țip și totusi, eu fără suflet nu am glas.

E la el. E la el și îl las să o poarte ca breloc pentru cheile lui

și ca lănțișor pentru propria sa inimă, iar uneori, inima mea se rostogolește la încheietura lui pentru a-i ticăi furioasă ora. Tocmai pentru că îmi cunosc inima am realizat că bolborosește aprins că nu mai e timp în loc să îi spună cât e de fapt ceasul.

Pentru că nu mai e timp ca inima mea să își regăsească

locul în mine. Numai când el îmi cântă parșiv câteva acorduri la chitara sa vie observ tăcută de fiecare dată că inima mea a rămas topită printre corzile ei. Doar atunci, simt că sunt mai mult, deși nu îndrăznește să îmi pună niciodată inima la loc, deși i-a văzut trufașa ei vizuină din cel mai de preț obiect al lui, deși nu poate să schimbe nimic cu un cuvânt și deși nu poate să se dezlipească de acea parte lipsă a mea.

Poate într-o zi, voi reuși să o recapăt sau o voi recapătă de

bunăvoie de la el. Dar pentru acum, sunt împăcată cu gândul că viața mea e mai degrabă o realitate colapsată de mintea mea anostă atâta timp cât inima mea crede că e în locul potrivit.

octombrie 2018

50

Aproape fiecare adolescent pe care îl cunosc a realizat la un moment dat că

nu e nici trist, dar nici fericit, și știe că ceva e în neregulă cu el, care nu îl lasă să fie liniștit, dar nu își dă seama ce.

Deși majoritatea adulților cred că nu putem fi cu adevărat triști pentru că avem tot ce ne-am putea dori, și sincer chiar așa e, nu ne lipsesc lucrurile materiale, dar ne lipsește empatia. Nu mai există comunicare iar asta ne face pe fiecare să ne simțim singuri, ca și când nu avem pe nimeni alături, iar la un moment dat începi să te aștepți ca orice prieten care apare în viața ta să plece la fel de repede cum a venit.

Am devenit dependenți de atenție și am uitat să avem încredere în forțele proprii,așteptând mereu ca cineva să ne salveze și să ne asigure că vom fi bine. Oricât de mult ne-am îngriji exteriorul, notele sau comportamentul,nu putem fi sănătoși până când nu avem o gândire sănătoasă, iar asta nu înseamnă să crezi că mereu va fi totul bine, pentru că uneori, de cele mai multe ori nu va fi așa. O gândire sănătoasă înseamnă să accepți că viața de adolescent poate fi grea uneori, poate o să primești etichete pe care nu le meriți, sau poate o să te pierzi pe tine însuți încercând să găsești pe cineva care să te completeze, sau poate că te cerți foarte mult cu părinții din cauza notelor mici, dar în ciuda tuturor acestor lucruri,atât timp cât tu știi de ce ești în stare, trebuie să știi și că nu poți renunța de acum. Nu te mulțumi cu o viață mediocră doar pentru că așa este mai ușor.

Cu fiecare problemă prin care treci acum vei realiza că nu ești trist,da poate te simți gol pe dinăuntru și pierdut, dar întotdeauna te poți regăsi, și asta fără a recurge la alte vicii, pe care le încercăm toți la un moment dat, dar care te pot distruge mai mult decât ajută. Aceste greutăți îți vor forma caracterul și te pregătesc pentru provocări mai mari.

Niciodată nu uita cine ești. Restul lumii nu o va face. Poart-o ca pe o armură, și nu va putea fi niciodată folosită să te rănească.

• Ioana Podăriţă, 10E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

[© photo header: reddit.com]

51

Fii #PeBune…! • Armand Moalfă, 10D

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Stau și mă uit pe geam cum lumea ofilește. De ce? Pentru

că ușor, ușor ajungem să fim controlați prin telecomandă. Tot mai

des aud structura de cuvinte “informatica… e viitorul”. Stai parcat

prietene pentru că nu e chiar așa. Încă nu s-a inventat o mașină a

timpului și nici farmece legite pentru a prezice viitorul. Nu mă

laud, dar spre deosebire de alții gândesc realist. Suntem împinși de

la spate să facem ceva ce nu ne dorim. Sunt obligat să privesc

fețele colegilor mei de liceu zilnic și văd nedumerire. Dacă

informatica e baza inteligenței, atunci de ce nu e folosită în scop

cultural?

De ce omenirea e încurajată să petreacă cât mai mult timp în

fața ecranelor pentru eliminarea funcțiilor fizice ale corpului

octombrie 2018

52

uman, în special ale ochiului? Dacă aveai de gând să găsești un

răspuns pentru ceea ce reprezintă răutatea omenească, atunci mă

bucur că astăzi am reușit să îți deschid ochii. Nu, serios acum,

doar eu am observat că pixelii agită corpul? Bine... să zicem că

mai sunt și alte motive care te scot din confort, dar despre asta

vorbim altă dată, cu certitudine într-un alt articol. Dacă nu existau

mașinăriile astea, probabil ai fi știut cum să reacționezi atunci

când crush-ul ți-a dat friendzone. Viața înseamnă comunicare, nu

mesaje. Alea sunt doar un pretext pentru a-ți ascunde adevăratele

sentimentele.

Eu aleg să mă dezvolt profesional. Pasiunea deja am plantat-

o, urmează să o ud prin muncă și să aștept să înflorească.

Mereu mi-am dorit să schimb lumea. Să o fac așa cum ar

trebui să fie. Fără răutăți, fără gelozii, critici sau alte cele. Fără

Facebook, Instagram sau toate aplicațiile astea cu folos publicitar,

doar notițe. Mereu am visat să am biroul meu și să lucrez, dar nu

mecanic, ci logic. Vreau să îmi dau cu părerea despre lume fără ca

acel cineva să poată să se simtă prost. Lumea ar trebui să fie fair-

play. Un prieten, doi maxim cu care să pot discuta despre ce a

postat un artist pe blogul lui.

Asta ar trebui să însemne lumea: creativitate, socializare și

perseverență.

[© photo header: reddit.com]

53

• Andra Tiloiu, 11G

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Poate că lumea toată-i trecătoare, dar acum trăim prezentul și nu există

nicio cale să te ascunzi de toată această nebunie. Fumul înecăcios și cenușiu al automobilelor nu se mai opresc din zorii zilei până nu au argintiul lunii asupra lor. Sunetul robotic și mecanizat al semafoarelor opresc pietonii, lăsându-le întreg corpul, de la suflet la plămâni, de la cutia craniană la celule să se liniștească o fracțiune de moment până ce le dă acordul să pășească în continuare spre haosul prezentului pentru a-și duce mai departe afacerile existențiale.

În amurgul verii, în locurile izolate de urban, cap lângă cap și suflet lângă suflet, ființele umane sufocă iarba și vietățile pământului cu parfumul deraiat pe linia vântului. Privim spre cerul încărcat de dorințe, vise și iluzii. Dar noi ne-am mai uita la stele, oare, dacă-n stele n-ar fi scris? Pulberile de stele îți mângâie corpul. Te afli în lumina reflectoarelor lunii și simți cum toată ființa îți este în conexiune cu Universul. Ești infinit. Întinzi mâna spre steaua care ți-a captat atenția și vezi cum se produce un nou BIG BANG. Ești ca un roșu aprins în filmele alb-negru. Stelele își fac dansul pe corpul-scenă, eliberându-l din profan. Te afli față în față cu umbrele trecutului, iar sufletul tău are parte de o mare angoasă. Îți șoptesc necontenit mii de cuvinte, însă nu înțelegi. Ești agitat. Dai din mâini, iar debitul verbal ți se accelerează. Simți cum ești pe cale să te prăbușești din tornada în care te simți nelimitat direct într-un negru fără sfârșit. Ești anulat într-o secundă.

[© photo header: pinterest.co.uk]

octombrie 2018

54

Slove despre noi

• Iarina Ioana Popa, 9B Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Profesor coordonator: Diana Elena Găvan

,,Vom câştiga prietenia unui om,

cultivând în noi însuşirile pe care le preţuim la el”

(Socrate).

Omul este oglindirea universului, trimis pe pământ să perceapă lumea cu alţi ochi, să-i adulmece fuzeele de culori, să-i simtă clipele ce zboară neîncetat, pierzându-se în infinitatea abisului ce constituie lumea. Omul este doar o matriţă, procesul de distribuire a unui suflet pentru fiecare acelaşi trup. El se află pe pământ pentru a trăi o minciună, o iluzie.

Omul trăieşte de parcă el e diferit, căci trăieşte pentru el, îşi manevrează propriul trup, îşi ghidează propriul suflet, neavând acces la perspectiva interioară a altor fiinţe. Pe

55

parcursul călătoriei sale pe pământ, omul trăieşte de parcă nu ar şti că el există o zi în comparaţie cu veşnicia. În dorinţa de a-şi întâlni idealurile de bunătate, fericire, iubire şi perfecţiune şi de a creiona cu ele un întreg care să constituie însăşi viaţa sa, omul învaţă ce este prietenia. El învaţă că un prieten nu este decât un alt ,,el” cu defectele şi calităţile lui. Învaţă că toate însuşirile fiecărui om, formează de fapt OMUL, reflectarea existenţei. Aşa cum spunea Helen Keller ,,A merge cu un prieten prin întuneric este mult mai bine decât a merge singur prin lumină”. Prietenia este sentimentul pe care îl deţii atunci când simţi că lacrimile îţi sunt înţelese şi nu îţi este cunoscut doar zâmbetul. Un prieten însă este greu de adus lângă tine, pentru a vă bucura împreună de frumuseţea feerică a senzaţiei de a fi. Trebuie să-ţi priveşti prietenul aşa cum te priveşti pe tine, căci dincolo de ceea ce aveţi diferit, legea universului vă face să fiţi amândoi nimic mai mult decât materie, particule de lumină pe bolta întunecată a infinitului. Îndată ce-i înţelegi defectele şi îi admiri calităţile, vei avea cu adevărat un prieten. Socrate transmite astfel un mesaj, ascunzând în spatele cuvintelor, secretul de convieţuire al omului printre cei ca el: prietenia.

[© photo header: bestwallpaperhd.com]

octombrie 2018

56

• Dragoş Stroie, 12B Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Nu vreau să merg acasă. De fiecare dată când intru în apartament, lumina e stinsă. De fiecare dată mama și tata se ceartă non-stop, după care se îmbracă și pleacă separați în diferite cluburi, întorcându-se acasă a doua zi dimineața.

Intru în sufragerie și nu-i văd, pesemne că iar s-au certat și au plecat. Îmi e foarte greu să pășesc spre camera mea. Cu fiecare pas simt cum îmi bate inima tot mai tare, cu greu ajungând în fața camerei. Deschid ușa și e beznă. Parcă sunt înghițit de o gaură neagră. Mă simt singur... sunt singur. Aprind lumina, dar parcă tot este întuneric. Sufletul meu este negru văzând că părinții mei mă lasă baltă în perioada în care am cea mai mare nevoie de ei, perioada adolescenței. Parcă aș trăi fără ei...

Mă așez în pat și încerc să adorm, însă nu reușesc pentru că mă gândesc la mine, la cât de singur sunt, simțind cum aproape îmi explodează inima. Adorm. Dis de dimineață aud cum cineva bate la ușă, dar nu deschid. Știu că sunt ei, părinții mei, ajungând împreună acasă, împăcați. Ca în orice altă dimineață de altfel. Dar nu, nu le deschid ușa. Dacă deschid, viața mea va continua așa și nu mai vreau, nu mai pot să trăiesc așa.

Dintr-o dată nu se mai aude nimic, dar totuși simt că ei așteaptă să mă trezesc și să le deschid ușa. Nu fac asta... Sunt singur! [© photo header: bestwallpaperhd.com]

57

GÂNDURI DESPRE BRÂNCUŞI... • Cristina Goanţă,

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

„Arta – poate cea mai desăvârşită a fost concepută în timpul copilăriei

umanităţii. Căci Omul primitiv uita de grijile cele domestice şi lucra cu multă

voioşie. Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept

sentimentul acesta în sculpturile mele.”

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Fiecare loc are o poveste a sa, care se scrie o dată cu trecerea anilor. În cazul oraşului Tg-Jiu povestea locului se confundă uneori cu povestea unui om. Când spui Tg-Jiu, gândul îţi zboară inevitabil la numele lui Constantin Brâncuşi. Pentru o lume întreagă, el este cel mai mare sculptor al secolului XX, figura centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al abstractizării, fiind considerat părintele sculpturii moderne.

octombrie 2018

58

Pentru oamenii simpli, din oraş, sculptorul este cel care le-a dăruit ansamblul monumental de care, obişnuiţi de prea multă vreme cu el, uneori abia îşi mai amintesc.

Masa tăcerii, Aleea scaunelor, Poarta Sărutului sau Coloana Infinitului au devenit pentru aceşti oameni locuri comune, a căror magie nu-i mai atrage şi a căror poveste nu-i mai interesează. Rareori întâlneşti pe cineva dornic să vorbească despre aceste opere. Şi totuşi... fiecare dintre ele spune povestea noastră. Câţi dintre noi nu s-au dus la prima întâlnire sub Poarta Sărutului, cu gândul şi speranţa că sărutul de sub Poartă le va schimba destinul? Câţi nu s-au cununat religios la Biserica Sf. Apostoli şi nu s-au plimbat apoi pe Calea Eroilor pentru a îndeplini un ritual străvechi? De câte ori nu ne-am lăudat cu ele când prieteni din alte colţuri ale ţării sau ale lumii ne-au vizitat? Şi, de câte ori nu am trecut pe lângă Coloană având sentimentul că ar trebui să ne închinăm ca în faţa unei biserici? Pentru noi, operele lui Brâncuşi nu sunt minuni ale sculpturii, nu sunt opere de artă, ci au devenit o parte a fiinţei noastre. Le-am luat martore la povestea vieţii noastre şi, de aceea, uităm să le apreciem valoarea asemenea criticilor de artă. Sculptorul însuşi a conceput operele ca pe o poveste, nu ca pe un ansamblu decorativ. Citim, în acest sens, într-un ghid vechi al oraşului Tg-Jiu: „După cum se arată într-un document oficial premergător realizării acestor opere (1937-38), ... proiectul în întregime ar consta dintr-o alee care, plecând de la digul Jiului – care este locul de evocare a actelor de vitejie gorjenească -, ar trece pe sub un portal, ce în viitor ar marca şi intrarea în grădina publică, pentru ca, continuând spre biserica ce se renovează, să se termine această cale, ce va purta chiar şi denumirea de Calea Eroilor, la monumentul recunoştinţei întruchipată printr-o coloană înaltă de circa 29 m, înălţându-se fără sfârşit, aşa cum trebuie să fie şi recunoştinţa noastră...” Aşadar, totul se desfăşoară pe un ax perpendicular pe Jiu, Calea Eroilor trecând prin inima oraşului. Povestea există şi acest ansamblu o spune prin operele sale care indică o devenire, „care începe cu un sfat tăcut, sfârşind, după o ctitorie, cu o masă fără de sfat, şi să povestim.

59

E ca şi cum, pe Jiu în jos, venind din patria mumă a Transilvaniei, au coborât nişte năieri, sau poate nişte ciobănaşi cu turmele. S-au oprit în locul ce li s-a părut potrivit, au poposit pe mal şi au ţinut sfat în jurul mesei aceleia a dacilor, pe care îi purtau în sânge. Poate că sfatul lor era cu adevărat unul al tăcerii: o simplă privire în ochi, de oameni hotărâţi – şi ei au pornit în jos, sprijiniţi pe Jiu, să-şi facă ctitoria. În pragul ei au înălţat o poartă, pe sub care au trecut, înfrăţiţi; s-au îmbrăţişat pentru o ultimă oară, apoi s-au risipit în cuprinsul unde aveau să-şi înalţe ctitoria. În mijlocul ei au zidit biserica, în care nu numai să se închine, ci şi – ca în miezul viu al obştei lor – să-şi cunune feciorii, să boteze pruncii şi să îngroape pe cei săvârşiţi; căci aveau să-şi lărgească şi să-şi întărească aşezarea, să dea lupte pentru apărarea ei, să biruie sau, când soarta le era vitregă, să supravieţuiască încă. Apoi, când anii, faptele şi jertfele s-au adunat în urma lor, au ridicat în marginea aşezării lor o coloană, care să fie deopotrivă una a recunoştinţei fără sfârşit, cât şi una a năzuinţelor lor fără sfârşit, ca o a doua lege pe care şi-ar prescrie-o lor, sau poate altora, la capătul lucrurilor. Un crâmpei de istorie se scrisese: o nouă masă dacică, mai mică, fără scaune, ca o masă a umbrelor de astă dată, venea să încheie, cu tăcerea ei, povestea.(...) Ai putea spune că, fără s-o ştie, Brâncuşi a dat legenda tuturor întemeierilor româneşti.”1

Sculptorul respectă, chiar şi fără să fi intenţionat asta, structura unei legende: geneza, exodul, ctitoria, evocarea, încheierea. Ritualul de construcţie repetă actul primordial al construcţiei cosmogonice. Tot ceea ce este întemeiat se află în centrul lumii, pentru că şi Creaţia însăşi s-a efectuat pornind de la un centru. În centrul lumii pe care a creat-o, artistul, un alt demiurg, aşează Coloana. Ea este un axis mundi, loc de întâlnire între cer şi Pământ. Drumul până la ea este un drum spre centru, „un rit de trecere dinspre profan spre sacru; de la efemer şi iluzoriu la realitate şi eternitate; din moarte în viaţă; de la om spre divinitate. Accesul la Centru echivalează cu o consacrare, cu

1 Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Humanitas, Buc., 1996, p. 82

octombrie 2018

60

o iniţiere; unei existenţe, ieri profane şi iluzorii, îi succede acum o nouă existenţă, reală, durabilă, eficace.”2

Datorită lui Brâncuşi oraşul nostru este unul sacru, un axis mundi, lumea noastră a fost întemeiată pe baza sacrificiului şi operei sale. Astfel, ultima, şi cea mai mare parte (ca întindere) din opera sa, Brâncuşi ne-a dãruit-o nouă: ansamblul de la Târgu-Jiu. Acesta a fost creat în memoria eroilor care au cãzut în rãzboiul pentru unitatea nationalã. E simbolul dãruirii, al înãltãrii, al biruinţei prin moarte. Aceastã dorintã a lui, acest gest arată ataşamentul, dragostea lui faţă neamul sãu. Locuitorii oraşului Tg-Jiu îşi amintesc operele aşa cum erau înainte de renovarea din ultimii ani. Ansamblul era format din cinci elemente: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Biserica Sf. Apostoli, Coloana Infinitului şi Masa Ultimă, fără scaune. Între timp, ultima masă, situată dincolo de Coloană a dispărut, luând cu ea o parte din poveste. Şi parcul de la Coloană s-a schimbat, însă copiii de odinioară îşi amintesc şi astăzi jocurile în care Coloana era tovăraş al năzbâtiilor, râsetelor şi cântecelor celor ce o înconjurau cu mânuţele şi o mângâiau ca pe un părinte sau prieten mai mare. În lucrarea Cuvânt împreună despre rostirea românească, Constantin Noica povesteşte relatarea unui localnic: „pe vremea când Brâncuşi îşi înălţa coloana fără sfârşit, copiii din Tg-Jiu, dimpreună cu alţi localnici, s-au întrebat ce face artistul acolo. Au fost desigur mai multe presupuneri. Până la urmă copiii au căzut de acord asupra uneia: artistul face bigi-bigi. (Era pe vremuri, un fel de acadea pe trepte, ca o rachetă).” Dacă sculptorul ar fi cunoscut această apreciere, cu siguranţă s-ar fi bucurat, căci visul său era să sculpteze pe înţelesul copiilor. „Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”, credea artistul. Haideţi să nu uităm că în sufletul fiecăruia e un copil şi să privim din nou Masa, Poarta şi Coloana prin ochii acelor copii care au crezut că meşterul face o acadea!

„Copiii ştiu să vorbească mai simplu: infinirea este câteodată infinitul făcut comestibil.”3

2 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 1999, p. 24 3 Idem 1, p. 87

61

Poezii

octombrie 2018

62

• Mihnea Popescu, 11G Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Cum să nu iubești oamenii? cum să nu iubești oamenii când vezi atâta neînsemnătate mocnind sub poleiala unui destin? cum să nu-ți placă să colecționezi emoții - artefacte ale irelevanței - pe care să le-așezi pe rafturile sufletului tău ca mai apoi să ai ce șterge de praf? cum să nu îți placă să vopsești cu lac speranțe acoperind crăpăturile și redându-le strălucirea? ce mai contează că în luciul speranțelor proaspăt vopsite se reflectă durerea? doar tu ți-ai încasat deja plata. cum să nu îți placă să împachetezi iluzii în hârtie creponată, roz bombon ca după aceea să le vinzi naivilor până când ajungi să lupți cu tine însuți ca să nu îți cumperi propria marfă? cum să nu-ți placă să te afunzi în nimicnicia acestei vieți ca în mâlul negru de pe fundul unui lac? ca să te poți îneca, mai apoi cu apa tulbure a propriilor idealuri.

63

Pași spre libertate obișnuiam să mă simt bine în pantofii mei până ce piciorul mi-a crescut iar aceștia au devenit neîncăpători, stânjenindu-mi pasul și i-am lepădat ca pe o măsea stricată. am încercat apoi să port pantofii altora mai largi, mai strâmți, mai înguști, mai încăpători cu șiret, cu scai ori cu fermoar însă piciorul meu nu era făcut pentru niciunul dintre ei. mi-a mai rămas să îmi fac pantofi pe comandă după măsuri, executați cu o precizie de ceasornicar dar ori materialul era prost, ori pantofarul nepriceput căci greutatea lor îmi strivea piciorul la fiecare pas. acum am renunțat. pășesc desculț prin iarba-naltă atent să nu-mi rănesc piciorul în ascuțișul vreunei pietre însă prefer oricând tăișul unui ghimpe în locul strânsorii nodului de șiret.

octombrie 2018

64

• Oana-Maria Stănoiu, 11G Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

phoenix

mai de mult îmi spuneai că semăn cu o pasăre mitică phoenix, aşa o chema. penele- i erau înflăcărate şi renăştea la nesfârşit din propria cenuşă. în ochii- mi vedeai mocnind focul sufletului meu şi îmi spuneai că o să rămâi mereu îndrăgostit de privirea mea. până când, într- o zi, te- ai decis să pleci şi, contrar tuturor spuselor tale ai vrut să- mi fii apă şi să mă stingi. ceea ce nu ai ştiut tu era că eu nu semănam deloc cu phoenix- ul phoenix- ul renaşte din cenuşă. pe când eu, dragule, eu, voi renaşte din nimic.

65

elemental

eu, emanând foc prin toţi porii mei. când mă uitam la tine era ca şi când benzina întâlnea chibritul aprins; tot, arzând în jurul meu. arzând precum imperii, arzând ca dinastii întregi regi şi regine de mult risipite din cenuşă făceam moştenire. tu? tu mult prea asemănător gheţii. şi ce se întâmplă când focul şi gheaţa se contopesc? mă sting eu? sau te topeşti tu?

octombrie 2018

66

• Maria-Lavinia Buleac, 12G Colegiul Naţional „Spiru Haret” Târgu Jiu

Balada pietrelor prețioase Se plângea și azi safirul Că nu-l mai poartă emirul, Râde smaraldul de el Că-i cam încrezut de fel. Pe o mas-alăturată O perlă-i cam îngândurată. Că i-a luat rubinul locul Și nu i-a trecut încă șocul. Râd opalul și topazul Că le-a trecut deja necazul. Ametistului i-e cam frică Să nu-l ia la o adică. Quartz-ul e fericit Că emirul nu-i zgârcit. Și citrinul tot la fel, Doar turcoazu-i cam rebel. Jadul parcă s-a cam supărat Că zoisitul iarăși a trișat În brățara unică-n regat Fără rost el s-a băgat. Între timp, cristalul din coroană Elegant precum o doamnă, Zâmbește regal, finuț, Că este cel mai drăguț.

67

• Alexandru Trifu Urzică, 9A Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Miercuri

Îmi pare rău că am șoptit, cu glasul frânt, fantasme-n aer, Și-mi pare rău că îndrăznit-am să m-ascund în reci odăi, Dar lacrimile și lumina nu se-mbină tocmai sincer, Iar ochii tăi nu mă privesc la fel cum fac ai săi. Îmi pare rău că nu m-apropii, îmi pare rău că nu zâmbesc, Regret orice-ai creat prin mine și te urăsc, mă controlezi; Dar lanțurile și oglinda nu-ncetează, mă zdrobesc, Iar tu, din spate, nu m-auzi, tu doar visezi. În fiecare oră, zi, moment, privesc și mă distrug încet, Și-mi pare rău că am crezut cândva că ce simt eu are vreun sens, Căci îți vorbesc și urlu, plâng, mă macin, dar al tău portret Rămâne monocrom și sumbru, plin de dispreț tot mai intens. Îmi pare rău dac-am dorit vreodată ceva ce nu am meritat, Sau dacă te-am dorit pe tine, prostesc gând, cu-adevărat; Știi bine, șansa mi-a fost luată, în negură am fost lăsat, Frica, spaima și durerea, conturul mi l-au trasat. Îmi pare rău, dar voi pleca. Îmi pare rău, îmi vei lipsi; Dar tu nu te vei îneca În lacrimi când nu m-oi găsi. Îmi pare rău c-am existat, c-am fost aici ca să te-ntreb, Să aflu părerea ta și să descopăr cine ești; C-alunecat-am în preajma unui astfel de efeb, Și că, eu, muritor de rând, te-am făcut să te-ndoiești.

octombrie 2018

68

Acum, însă, a trecut – a trecut, te simți mai bine? Acum, buze rozalii te-ncântă – ce anume te reține? Îmi pare rău dacă minciuna-n strat de ciocolată vine, Dar adevărul e mai scump ca niște dulci și vagi praline. Îmi pare rău dac-ai căzut și te transformi în răcnet viu; Sub tine, adânc, magnetic, se-ntinde nesfârșitul hău. Însă, promit, voi fi acolo și vei vrea mâna să ți-o țiu, „Dar ai pe-altcineva”, voi spune, și va-nceta să-mi pară rău.

Scrisoare către ochi albaștri

Aruncă-n mine cu cuvinte, dărâmă-mă, sfărâmă tot, Doboară zid de cărămidă și-apoi arată-mi ce nu pot, Întoarce-ți gândul către mine, privește-mă în ochii goi, Dar nu mă părăsi – te rog, lovește iar și iar în noi. Pe tine, printre stropi de plumb și-n ale inimii bătăi, Printre tristeți încețoșate și ai speranței dragi călăi, Vreau să te-ating, să-ți simt căldura și, mângâind obrazul fin, Să ne legăm prin suferință, să fim în vid doar tu și eu. Să cucerim întreg nimicul și să șoptești numele meu, Iar unde jurăminte pale rupturi în tine vor crea, Să rezonăm și cu-n sărut să izgonim tăcerea grea. Arată-mi tot ce n-am văzut și tot ce am putea simți, Dacă o clip-am înceta și dacă nu ne-am mai minți; Tu strange însă-n brațe resturi și praf, cenușa ce-a rămas- În timp ce pagini scrise zboară, continuă să fii distras. Tu-naintează mai departe și urcă spre necunoscut, Împiedică-te, cazi și-aleargă către-un viitor întrevăzut; Trecut, prezent, lasă-ne-n urmă, de când a început să-ți pese? Eu și iubita mea durere te vom întâmpina drept rege.

69

• Daiana Roxana Cotocu, 10E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Spectru în mare

A fost un timp în care, Dacă mă uitam la mare, Auzeam murmurul tău Și iar te vedeam flăcău. Astăzi ascultam valurile Și nu mai tânjeam suflete. Ți-am cules fărâmele Și le-am aruncat pe sâmbete. Apa dulce și sărată Le-a mai răpit odată; Sper să nu rămân-o pată Să se întoarcă înc-odată.

octombrie 2018

70

• Ştefania Blidea, 9A Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Lipsă

Unde au dispărut frământările noastre nestinse, glasul lin al mării care circula sistematic între ciocan și nicovală? Unde să mai găsesc vânturile care umpleau cu nisip părul tău prelins peste genunchii zilei? Ai strâns în tine toate căile ferate și le-ai transformat în metal rece și gol; căile pe care circula trenul nostru mistic ce nu se oprea niciodată în gară, ce lua doar răgazuri scurte, ca o gură de aer de munte. Ce s-a întâmplat cu credințele noastre, cu căutările noastre, cu sondarea prin degetele lungi, ticsite de amintiri și de praf albastru-gălbui sau poate verde? Ce ploi funebre au înghițit toate acestea? Până și întrebările par mai umane și mai seci decât la începutul ființei noastre. Eu am rămas singura care mă mai întreb, căci dacă nu te întrebi nu se consideră adesea că a murit mirarea din tine?

71

Întoarcere M-am logodit cu soarele etern și m-am plimbat pe străzi cu pulbere de stele în priviri și cu vise în care țeseam fictiv păpădii în mâinile calde; Am atins norii din priviri precum un fluture cu coama argintie și am iubit în secret luna cu mantia ei infinită de stele. De ce să mă întorc acum să țes capcane reticulare de cuvinte,

să torc versuri încurcate avide după libertate, să-mi disec crudul suflet închistat în membrane fine de-amintiri? De ce să mă izbesc acum de efemer, să mă destram cu fruntea lipită de ziduri din cărămidă uscată? De ce să mă întorc acum, să caut iar nemărginirea în lumea asta care gravitează în jurul unei mări de foame și de dor? Totuși, o fac și îndrăznesc să pierd tot pentru slove cenușii, să ard și să renasc din foc, cu apă să mă sting, să plâng, eu, om dionisiac, înaltul, cerul, soarele, de care azi m-am dezlipit.

octombrie 2018

72

• Julia Liao, 10E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Sans amour La beauté est morte et pourrie Les roses sont seches et superflui. Parmi bares je vois ses mouvements Il n'est past huma. Je me suis réveillé de la mort en rêvant: Où est mon amour?

73

• Ioan Bogdan Rusu, 10H Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Suflet

N-auzi cum urlă și cugetă, Nu vezi? Ura îi e veșnic jug. Pentru că tace, ascuns, ars pe rug Ironic aprins, tocmai dintr-o secetă Îi e dor de stropi de atenție, O lacrimă care să-l stingă Ca o super putere să învingă Dar până atunci e în corecție. Este oare doar de decor? Confuz cugetă spre bine, Și încă urlă spre purtător Când te vei gândi și la mine? Ai de gând să mă mărunțești? Poți te rog să te oprești? Și să fim un tot împreună? Fericiți cu o viață bună? Vrei sa râd, vrei să plâng, vrei să plec? Să mă sting încercând să încerc? Să mă scurg încet, prostesc? Să mă traduci, să mă învârt în cerc? Vrei să uit, vrei să uităm? Să urlăm, să zbierăm, să plecăm? Să uităm?

octombrie 2018

74

• Ioana Negoescu Cheregi – Oradea

tu ce ai face dacă ai fi un pian

stau aici în mijlocul bucuriei ea nu mă atinge deloc am desfiinţat toate locurile în care aş fi putut să mă ascund dar cred că am în mine un pian. câteodată el cântă prea tare prea se aude în afară când oamenii dorm şi atunci mi-e puţin teamă te întreb tu ce ai face dacă ai fi un pian în cineva ca mine.

cuvinte scurte încep orice frază cu numele tău. litere mari cuprinse de panică. apoi cuvinte scurte nerespirate. liniște. pian. liniște. din fiecare om țin minte doar mâinile. mâini aspre puternice uscate atingând aerul cu uimire. am inventat un instrument muzical de neatins. aștept în holul spitalului. câțiva însoțitori plâng. eu nu le țin minte lacrimile. nu țin minte decât muzica și paradoxala armonie a clipei. tu nu știi cum încape numele tău în mine ca un embrion strălucitor.

75

• Liviu Nanu – Roşiorii de Vede

sonet plângăcios nu lacrimi de mâhnire de dor sau bucurie și nici de indignare am stors la colţ de pleoapă cu faţa aplecată umil în farfurie vă spun cinstit şi simplu: am plâns tăind o ceapă deci nu doar o legumă. foiţă cu foiţă încet am dezvelit-o simbol rotund al vieţii ca pe o domnişoară (dar nu orice leliţă) pierdută categoric în braţele tristeţii și gândurile mele curgând ca o cascadă spre miezul inocenţei mă poartă fără voie când nenăscut şi singur şedeam în acoladă și mestecam placenta ca frunza de aloe ah iată-mă acuma plângând peste planetă cum molfăi ceapa vieţii picantă şi completă

elegie bolnavă mă înec în apele poluate ale cotidianului şi fiecare zi mă fixează într-un tipar recurent acum e noapte şi am rămas cu ochii pe cer câteva stele pitice şi luna ca o cremă de zahăr ars fiecare avem un dumnezeu moţăind într-o gaură neagră al meu este acela căruia mă rog şi nu mă ascultă sau poate că tocmai el îmi trimite mesaje spam „congratulation dear lucky winner” pe care eu le trimit înapoi virusate o privesc pe olguţa, văile şi moviliţele trupului ei ea îşi fumează indiferentă sentimentele în rotocoale gri care se înalţă spre tavan ca zilele fără evenimente de undeva se aude waldo tuşind suprarealist

octombrie 2018

76

Îmi oglindesc sufletul în natură, îl suprapun și îl așez astfel încât să pot păși pe stele, să calc pe constelații. Capul vreau să-mi zburde printre frunze ruginii și să tragă, din când în când, cu ochiul la tremurul pământului. Un vânt rece începe să adie, îmi închid haina, iar gândul îmi zboară din nou. De data asta sunt o particulă infimă de praf. Plutesc în derivă în voia sorții, nu întru-un ocean albastru, ci într-unul de neliniște. Brusc, o lumină îmi atrage atenția, observ un felinar pâlpâind și fără vreau zăresc mii de fluturi plecând simultan din acest felinar, rămas acum fără lumină. Mă opresc și mă uit în jos, zbor deși nici nu am aripi. Nu mă panichez, mă las purtată de curent și ajung sub un nuc plecat. Acolo mă trezesc de-a binelea. Îmi continui liniștită drumul. Deși știu că totul a fost o iluzie, decid să îmi acopăr inima.

• Irina Vlăduţescu, 10E Colegiul Naţional

„Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

77

De ce ne ascundem în spatele personalităţii noastre?

Să fim noi înşine reprezintă oare ceva banal? A fi tu însuţi reprezintă cu siguranţă o mare provocare cu care toţi ne confruntăm chiar dacă nu ne dăm seama. Încecăm să găsim sensul acestei vieţi, fără a ne da seama că noi nu trăim cu adevărat, ci doar sperăm... Sperăm, sperăm şi o să tot sperăm că intr-o bună zi ne vom întâlni pe noi înşine şi că vom înţelege sensul vieţii. De cele mai multe ori, ne minţim pe noi înşine în privinţa sentimentelor noastre interioare. Ne ascundem sub o mască şi fără să ne dăm seama rămânem captivi sub o altă personalitate din care cu greu găsim scăpare. Suntem obişnuiţi să etichetăm oameni şi să îi judecăm greşit fără a le cunoşte sufletul, fără a cunoaşte că poate în spatele unei personalităţi puternice se află o fire blândă cu sentimente necunoscute. Suntem obligaţi oare să ne schimbăm? Suntem obligaţi să fim altcineva? Mai bine spus suntem constânşi de oamenii pe care nu-i alegem cu sufletul, ci cu mintea. Aşa că, data viitoare când ne grăbim să judecăm o persoană să ne gândim puţin dacă noi am scăpat de acel presupus ,,noi înşine".

• Maria Ştefania Pîslaru, 9E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Profesor coordonator: Irina Giurgiulescu

octombrie 2018

78

[© photo header: cio.nl]

• Ana-Maria Mirea, 10A Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Most of us like to live by simple steps to not complicate the wellness of the life. We have our own routine that we keep up with everyday. For example, I always do the same things over and over again, every single week.

One night, I had this weird dream, that everything was exact opposite. I was waking up late, I didn’t study anymore… . That day I started thinking about what life really is and how we suppose to live it. I realised that, even if I am young and haven’t properly lived life with its ups and downs, still, I don’t have to do the same thing everyday. I need to change a little bit my routine, maybe add some more fun activities that can help me find my true-self, put a smile on my face, be much more positive. Since I was a little girl I loved trying new things out, outdoors and indoors too. But as I started growing up, studying became my main focus, but from now on I will try to have time for everything I plan.

79

So, I decide every week after school I will do something different in the town I live. I will start living a much healthier lifestyle for my own good, every week I will try to discover a new great book to enjoy, spend more time with my family. At weekends, I will try living my best teen life next to my amazing friends and, maybe, we can all try doing something new and fun together.

After that dream I had and all the thinking I’ve done, I came to the conclusion that changes are good, changing your routine is good, because at the end of the day this is what life is really all about. We need to live evey second of it, not let one pass by us, we must experience the beauty of life, the taste of it, because if we do the same thing everyday, we close doors to amazing opportunities.

I encourage you to do the same thing as I did, think about what life really means and try to change your life everyday. Be different everyday!

[© photo header: wallpaper.wiki]

octombrie 2018

80

Vanity, the supreme virtue of human kind

• Prof. Cristina Murăriţa, Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu

The world is all a carcass and vanity, the shadow of a shadow… Michel de Montaigne

A huge Cartier diamond on her finger to show the fact that she is loved by him, the Hermes Birkin purse hanging carelessly but quite elaborated on her bent arm, the Chopard watch posing graciously on her fine wrist the Moncler jacket completes the outfit of self exposure as an exhibit in the window of selfishness.

Personal assets give us the appearance of security and happiness that are completely illusory. We try to re-invent ourselves by taking pride in our aspect doing our best to “look” fulfilled, happy, free, absolutely mastering our inner world. Vanity can be related not to pride but to a deep form of insecurity leading to a fierce selfishness.

81

Going shopping in large, malls or penetrating the exclusivist area of boutiques seems to became a new religion among people nowadays. Beauty is an exterior one the magazine covers displaying half-dressed male models with six-packs, tans and perfect hair or gorgeous woman with a perfect figure. The media proclaims the pattern of physical perfection, you should definitely watch what you eat, stay fashionable in one world “pamper” yourself to adapt and cope socially with the absurd rigors of the moment.

If you ignore the trends you are doomed to become a social misfit. Vanity is regarded as being the mark of humility rather than of a pride or a favourable social status.

The modern man drives to his dreams in a Porche Panamera Facelift goes to health spas, have body hair removal, teeth whitening or liposuction. It has became a sort of unwritten law to love yourself and cherish your own image beyond any spiritual value. We manage to forget about us only in dire times when the disease dispels our perfect universe which is torn into a million pieces.

Why all this struggle? Why spend our health, time and resources in something so relatively as a full of wealth social image?

We fail to see crucial things such as health, the joy and peace of simple things that we should treasure every day.

We all look for happiness but most of the times this doesn’t mean having a lot of money, material assets or physical beauty. According to Merriam-Webster’s Dictionary the definition of happiness may be resumed to “a state of well-being and contentment of a pleasure of satisfying experience”.

Happiness is not apparently related to vanity but many people confuse vanity with happiness.

All men dream to achieve happiness but “those who dream by night in the dusty recesses of their minds, wake in the day to find that it was vanity: but the dreamers of the day are dangerous men, for they may act on their dreams with open eyes to make them possible.” (T.E. Lawrence) Vanity is nothing but self-absorbed storm that troubles our inner balance increasing the importance of shallow things, astraying the path to ourselves.

[© photo header: dark.pozadia.org]

octombrie 2018

82

Satul ca mitologie liricã

• Prof. Diana Elena Găvan,

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Originalitatea poeziei soresciene este dezvăluită plenar în

ciclul La Lilieci (1973-1998). Tema ciclului este una veche: viaţa satului românesc, prin care Marin Sorescu impune o “mitologie lirică” adevărată.

Structura poemelor este complet epica. Sunt schiţe din viaţa satului oltenesc, cupersonaje demne de literatura lui Marin

83

Preda, care fac politică, vorbesc despre Europa ca Moromete în poiana lui Iocan.

Impresia pe care o lasa lectura din La Lilieci este de mare spectacol. Spre lumea deaici putem privi ca la “un teatru mare cât satul” poetul preluând rolul povestitorului ţăran şi reînviind multiplele glasuri prin care satul se exprimă. Totul se petrece, ca la sat, în văzul lumii.

Aspectele care fac din acest volum o comedie rurală în versuri, o replică la literatura idilică a semănătoriştilor şi poporaniştilor sunt: satul desolemnizat, ţăranul fără simţul tragicului.

Cele şase sau chiar şapte cărţi ale seriei lirice La Lilieci reprezintă o colecţie de miroevenimente radiografiate, accentul căzând pe tipuri umane sau pe fenomene.

Poeziile din acest volum valorifica funcţia referenţiala a limbajului prin ilustrarea a două nuclee lirice: familia şi satul. Familia se compune din: “sora mea cea mare Marioara / de la care prindeam şi eu din zbor nişte balade foarte lungi”, din imaginea tatălui, o amintire fugitivă “aşa mi-a rămas în minte, mânios / Bătând o vită / care era să-i omoare copilul”. Figura cea mai pregnantă a volumului rămâne mama, o Smaranda Creangă a Olteniei, desprinsă parcă din Amintiri din copilărie.

Prin lumea din La Lilieci, Marin Sorescu descoperă, de fapt, jocul lumii în însuşi spaţiul sau originar, asigurând o anumită ordine existenţială. Indiferent de temă, marea performanţă a acestor texte ține de ordinul invenţiei lingvistice, perfect adecvate scenei evocate, psihologiei, sau condiţiei sociale a „personajelor”.

Limbajul universului din La Lilieci, care îl situează în linia tradiţiei antonpannesti, se impune, în fiecare pagină, atât la nivelul conturării unor tipologii, cât şi la acela al naratorului ce se întoarce la sursele lumii, discurs de o neobişnuită forţă expresivă. Oralitatea limbajului transformă aceste poeme în adevărate exerciţii de virtuozitate. Vocabula regională, cu fonetismul specific, de un extraordinar pitoresc, este de o excepțională forţa expresivă.

octombrie 2018

84

Stilul gotic

• Daiana Roxana Cotocu, 10E Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Este imposibil să nu fi auzit de cel puțin câteva stiluri arhitecturale. Renascentism? Clasicism? Modernism? Baroc? Gotic? Ei bine, unul dintre cele mai apreciate este stilul gotic.

Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate atât catedralelor, precum și altor biserici din aproape toată Europa din timpul perioadei medievale, începând cu secolul al XII-lea și sfârșind cu anii 1500.

Specific acestui stil sunt bolta în arc frânt, sau ogiva (care este de fapt o intersecție a doua bolte clasice ale stilului romanic) și arcul de susținere al ogivei, așa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice, nefiind însă omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât și în alte forme ornamentale.

Goticul a introdus prima dată în artă figura umană văzută din perspectivă intelectuală. Stilul gotic s-a remarcat printr-o nouă concepție – atectonică, elevată și avansată – profitând de inovațiile tehnice și tehnologice. Tehnica de turnare a sticlei a dus la nașterea rozaselor de dimensiuni, culori și frumuseți impresionante. Cunoscut și cu secole în urmă, vitraliul s-a afirmat ca o notă definitorie a scestui stil.

Unele dintre cele mai frumoase catedrale gotice sunt în Italia: Santa Maria del Fiore sau Catedrala din Milano, însă nu trebuie uitate nici Notre-Dame de Paris și Domul din Köln. Pictura a devenit o artă minoră, folosită pentru sublinierea plasticii decorative și in domeniul miniaturilor, majoritatea operelor constând in fresce sau vitralii.

85

Despre Cheia Sol În muzică, cheia este simbolul scris la începutul unui

portativ pentru a indica înălțimea notelor scrise. Cheile muzicale sunt numite după notele Do, Fa și Sol iar amplasamentul lor pe portativ stabilește înălțimea notei al cărei nume îl poartă. Înălțimile celorlalte note rezultă din poziția lor în relație cu acea notă. (Wikipedia) Cheia Sol reprezintă, pentru noi, marea majoritate a amatorilor de muzică, simbolul acestei arte frumoase. Însă Cheia Sol reprezintă mai mult decât un simplu simbol al muzicii, un adevărat guru al portativului, începătorul liniei muzicale. Ca orice altă invenție pur umană, Cheia Sol are și ea propria istorie și mai ales, obârșie. În timpuri foarte vechi, omul nu folosea un simbol special pentru a începe linia portativului, ci pur și simplu notații specifice: F, C și mai rar, G. În era gregoriană acestea erau cele mai utilizate notații, însă pe măsura trecerii

octombrie 2018

86

timpului aceste litere de început s-au stilizat, devenind ceea ce cunoaștem azi drept Cheia Sol (de violină), Cheia Do și Cheia Fa. Nici măcar în zilele noastre nu cunoaștem cu exactitate inventatorul Cheii Sol, însă umanitatea îî atribuie meritul eruditului Severinus Boethius, filosof, învățat și om politic reprezentativ Antichității târzii. Înainte de apariția mașinilor de scris însă, conceptul de standard al semnelor unanim acceptat nu exista. Notațiile erau toate scrise de mână cu mici variații de la om la om, de la zonă la zonă, și chiar de la rând la rând. Și este de menționat că față de zilele noastre, scrisul de mână era mult mai diafan, spre exemplu manuscrisele medievale. Așadar, de-alungul vremurilor, trăind practic un ,,telefonul fără fir”, Cheia Sol a suferit o multitudine de modificări, devenind ceea ce azi cunoaștem toți drept acea cheiță strâmbă, dar reprezentativă muzicii. Nu toate instrumentele însă folosesc acest standard, Cheia Sol. Instrumentele care folosesc Cheia Sol sunt vioara, flautul, oboiul, clarinetul, mandolina, xilofonul, trompeta, saxofonul, etc. Cei care folosesc Cheia Sol ca nivel de start sunt: sopranele, mezzo-sopranele, altistele, contraltistele și tenorii. Cheile dau ”tenta” melodiei. Cu o altă notă de incipit de portativ, o melodie poate suna radical diferit față de varianta originală. Cea mai utilizată în general este tocmai Cheia Sol deoarece dă tenta obișnuită, casual piesei muzicale în curs. Conchid că acest simbol aparent lipsit de o istorie aparte este în realitate un puternic reprezentant al muzicii și istoriei sale. Fără Cheia Sol, muzica nu ar mai fi ce este azi. Istoria acestei notații ar trebui aprofundată la orele de curs ale materiei educație muzicală în profunzime, cu atât mai mult importanța acesteia. Până la această revoluție în sistem, să ne bucurăm de niște Anotimpuri de Vivaldi sau de niște Eine Kleine Nachtmusik, K. 525: I. Allegrode de Mozart, ce părere aveți?

• Maria-Lavinia Buleac, 12G Colegiul Naţional “Spiru Haret” Târgu Jiu

87

TEHNOLOGIA USB

• prof. Oana-Daciana Dabelea Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Tehnologia Universal Serial Bus (USB) este o metoda de

conectare standard pentru a conecta diferitele periferice ale computerului la acesta, cu intenţia de a înlocui multe varietăţi de porturi seriale şi paralele şi a conecta dispozitivele printr-un port unic. Astăzi putem conecta un mouse, o tastatură, camera, gamepad-ul telefonul mobil, imprimanta, flash drive, hard diskul extern, acestea fiind doar câteva dintre ele.

USB-ul a fost creat în ianuarie 1996, la proiectarea sa contribuind Intel, Compaq, Microsoft, Digital Equipment Corporation, IBM şi Northern Telecom. Mai târziu acesta este standardizat la USB Implementers Forum.

USB este de fapt o magistrală pe cablu care permite schimb de date între un calculator gazdă şi o gamă largă de periferice accesibile simultan, aceasta permiţând ca perifericul să fie ataşat, configurat, folosit şi deconectat în timp ce gazda şi celelalte periferice operează. El a fost proiectat în primul rând pentru utilizatorii care nu doresc să intre în detalii de instalare hardware, astfel sistemul complicat de cablare a fost înlocuit cu un control software. Toate problemele presupuse de interconectarea a mai multor dispozitive cu performanţe şi rate de transfer diferite sunt tratate prin software.

octombrie 2018

88

Magistrala USB defineşte trei categorii de dispozitive fizice: gazda USB (USB Host), funcţii USB (USB function), distribuitoare USB (USB Hub). Un cablu USB are două fire pentru putere (5 volţi şi nul) şi o pereche de fire pentru a transporta de date. Pe firele de alimentare, calculatorul poate furniza o putere de la 500 miliamperi la 5 volţi.

USB foloseşte mai multe tipuri de conectori:

(a) (b) Conector de tip A (conectat la calculator) şi conector de tip B (conectat la

dispozitivul periferic).

Un periferic USB precum mouse-ul sau tastatura are nevoie de

numai 1.5Mbps pentru a funcţiona. Vitezele mai mari sunt necesare pentru transferul de informaţii cu unităţile de stocare a datelor: HDD, memory card, camere video USB, etc.

Istoria USB-ului porneşte cu USB 1.0 fiind în esenţă prima definiţie standard a USB-ului şi suportă o viteză de lucru de numai 1.5Mbit/s. Acesta este destinat în primul rând pentru a reduce costurile în dispozitivele de interfaţa low-bandwith Human Interface Device (HID), cum ar fi tastaturi, mouse-uri, şi joystick-uri.

USB 1.1 este următoarea generație de dispozitive USB. Aceasta susține o viteză maximă de 12 Mbit/s. Este similar cu standardul anterior, cu excepția că fiecare bit este transferat de 8 ori mai rapid. Toate hub-urile USB suportă aceasta viteză maximă.

USB 2.0 a apărut la începutul lui 2001 cu viteze de până la 40x USB 1.0 – 480 M biţi/ s el fiind cunoscut sub numele de USBh - Speed USB. Toate dispozitivele de mare viteză sunt compatibile cu precedentele versiuni ale acestui standard. Conectorii sunt identici cu originalul USB.

USB 3.0 este mult aşteptatul succesor al standardului USB 2.0, care a fost interfaţa standard de conectare a perifericelor la PC pentru aproape un deceniu. În 2007, Intel anunţă lansarea iniţiativei USB 3.0, iar în noiembrie 2008 declară că implementarea standardului este completă. USB 3.0 elimină limitarea de viteză, promiţând o creştere de 10 ori a acesteia în comparaţie cu USB 2.0, adică aproximativ 5 Gb/s.

USB 3.0 înseamnă un nou salt important în lumea IT. Se simţea nevoia de un transfer mai rapid şi de metode de stocare din ce în ce

89

mai primitoare pentru că, în mod clar, suntem într-o nouă eră în care datele se măsoară în TB şi nu în GB ca până azi.

Intel a făcut publice specificaţiile interfeţei USB 3.0. Cel mai important aspect este acela că noul standard va fi compatibil cu USB 2.0, astfel că nu vom fi nevoiţi să facem upgrade - uri pentru a putea utiliza dispozitive interconectabile pe USB 3.0.

Alături de compatibilitate, urmează o listă de facilităţi ce ţin în special de performanţe, astfel:

Viteza maximă de transfer pe USB 3.0 este de 4.8 Gbps (remarcăm o diferenţă uriaşă faţă de ceea ce oferă actualmente interfaţa USB 2.0 Hi - Speed: 480 Mbps);

Încărcarea, respectiv descărcarea informaţiilor se face pe canale separate de comunicare (transfer bidirecţional) – astfel este posibilă citirea şi scrierea simultană a datelor pe dispozitivele selectate; USB 2.0 suportă doar trafic unidirecţional. Transferul bidirecţional va diminua semnificativ durata de sincronizare dintre două dispozitive (telefon şi computer, spre exemplu);

USB 3.0 încarcă mai multe device-uri cu energie, mai rapid, mulţumită puterii maxime furnizate (900 mA, faţă de cei 500 mA oferiţi de USB 2.0). Se pot încărca patru sau chiar mai multe dispozitive simultan, de la acelaşi hub USB;

Puterea furnizată este eficient optimizată, mulţumită unui nou protocol de gestionare a resurselor.

Există şi dezavantaje. Dacă vrei să atingi viteza de transfer

maximă, nu vei putea folosi un cablu mai lung de trei metri. O lungime mai mare a acestuia ar îngreuna transmisia datelor, dar oricum aceasta va fi mai rapidă decât cea in standardul USB 2.0.

Ce aplicaţii noi vom vedea pentru USB 3.0? Având în vedere creşterea mare a benzii de transfer, probabil ca în viitor vom vedea hard disk-uri şi unităţi optice Blu-ray externe, conectate la noul port. O altă periferică avantajată de USB 3.0 va fi camera web. Aşadar, vom avea probabil webcam-uri şi camere de supraveghere high definition. Nu mai vorbim de stick-urile USB care vor deveni şi mai eficiente. Bibliografie: http://www.electronica-azi.ro

[© photo header: http://justtechfacts.blogspot.com]

octombrie 2018

90

„ ” A DEVENIT REALITATE

Cercetătorii au reuşit să inducă amintiri false şi apoi să le

şteargă. Amintirile nu pot fi observate în mod direct, dar problemele

grave provocate de pierderea acestora sau de persistenţa lor i-au

determinat pe cercetători să găsească alte metode pentru a le analiza.

Roberto Malinow, de la Universitatea California din San Diego,

încearcă de ani de zile să înţeleagă cum se formează şi cum se pierd

amintirile.

91

„Oamenii vor să afle de ce în anumite cazuri pot uita totul, cum se

întâmplă în boala Alzheimer, sau de ce unele amintiri sunt extrem de

puternice, ca în sindromul de stres post-traumatic”, explică Malinow.

Cercetătorul, alături de echipa lui, a făcut experimente pe cobai,

folosind o tehnologie de ultimă oră, optogenetică, metodă care foloseşte

impulsuri luminoase pentru a stimula anumite grupuri de neuroni.

Noua metodă permite observarea creierului animalelor în timpul

unor activităţi de rutină.

Folosind această tehnică, Malinow a indus cobailor o amintire a

sentimentului de frică, stimulând anumiţi neuroni. Apoi, a vrut să vadă

dacă această amintire va persista, în cazul în care sinapsele dintre

neuroni vor fi slăbite.

Tot prin optogenetică, echipa lui Malinow a reuşit să slăbească

sinapsele, ştergând practic amintirea legată de frică din creierul cobailor.

Când sinapsele au fost din nou întărite, amintirea a revenit.

Experimentul este dovada că legăturile dintre neuroni sunt cele

care generează şi menţin amintirile.

De asemenea, este clar că impulsurile luminoase pot fi folosite

pentru a şterge anumite amintiri traumatizante, metoda putând fi extrem

de utilă persoanelor care suferă de sindromul de stres post-traumatic. ■

NPR.org [© photo header: vox.com]

octombrie 2018

92

ASPECTE MAI PUȚIN CUNOSCUTE DESPRE TABELUL PERIODIC

AL ELEMENTELOR

• Prof. Elena Ciobanu Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Tabelul periodic al elementelor, tabelul lui Mendeleev, conţine elementele chimice așezate într-un aranjament tabelar care ţine cont de proprietăţile fizice şi chimice ale acestora. A fost publicat în anul 1869 de chimistul rus Dimitri Ivanovici Mendeleev bazându-se pe descoperirile timpurii ale unor savanți ca Antoine-Laurent de Lavoisier și Stanislao Cannizzaro.

Istoria tabelului periodic reflectă cel puțin un secol de progres în înțelegerea proprietăților chimice și este o reprezentare vizuală a legii periodicității, care afirmă că unele proprietăți ale elementelor chimice se repetă periodic atunci când acestea sunt aranjate după numărul atomic. Pentru a afișa aceste trăsături comune, tabelul dispune elementele în coloane verticale, numite grupe, și în rânduri orizontale, numite perioade. Tabelul a fost folosit în şcoli chiar din 1869 (anul apariţiei), fiind introdus chiar de Mendeelev studenţilor săi de la Universitatea din Sankt Petersburg. Tabelul periodic de la acea vreme cuprindea 63 elemente, dar Mendeleev a lasat spaţii libere, bănuind că vor fi

93

descoperite şi alte elemente noi în natură, lucru confirmat ulterior. Dar, în 1894, când a fost descoperit argonul, nu a avut nici un spaţiu în tabel unde să se potrivească. Atunci Mendeleev a negat existenţa sa. La fel a făcut şi cu celelalte gaze nobile la descoperirea lor (heliu, neon, kripton, xenon şi radon). În 1902 îşi dă seama de greşeală, neanticipând descoperirea unor elemente atât de inerte ca gazele nobile, greșeală bazată pe așezarea elementelor în funcție de masa lor atomica. Acum elementele sunt sortate în tabel în funcţie de numărul de protoni sau „numărul atomic”. Acesta determină configuraţia elementului, structura straturilor de electroni şi proprietăţile chimice. Gazele nobile (numite şi gaze rare) au toate straturile ocupate de electroni, din cauza aceasta ele sunt nereactive, inerte. Radonul este radioactiv şi este singurul dintre gazelele nobile care nu se găseşte în stare naturală în atmosferă.

În prezent, există 118 elemente în tabelul periodic. Dintre acestea 90 de elemente se regăsesc în natură, iar 28 sunt create de om. Ultimele patru elemente au fost adăugate în 2016 : nihoniu (elementul 113), moscoviu (elementul 115), tennessine ( elementul 117) şi oganesson (elementul 118). Noile adăugări au fost prezentate în iunie 2016, dar au fost necesare cinci luni pentru a fi evaluate Echipele de cercetători din SUA, Rusia şi Japonia au fost acreditate pentru descoperirea acestor noi elemente, astfel încât acei cercetători au primit dreptul de a le denumi. Denumirile respectă criteriile specifice stabilite de Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată (IUPAC) conform cărora orice element nou trebuie să fie denumit după următoarele criterii: un concept sau caracter mitologic (inclusiv un obiect astronomic); un mineral sau substanţe similare; un loc sau o regiune geografică; o proprietate a elementului; un om de ştiinţă. IUPAC este o organizaţie non-guvernamentală, fondată în anul 1919. Este forumul cel mai înalt recunoscut la nivel internaţional ca unica autoritate ce elaborează standarde pentru nomenclatura substanţelor anorganice sau organice. Astfel elementele sunt denumite după oraşul sau statul în care au fost descoperite (americiu, germaniu), cercetători faimoşi, ( mendeleeviu, rutherfordiu) planete (uraniu, neptunium, ceriu denumit de către

octombrie 2018

94

Berzelius în cinstea asteroidului Ceres) mitologie (titaniu-după titanii greci, cadmiu numit în cinstea eroului mitologic grec Cadmus, întemeietorul Tebei), proprietăţile elementelor (argonul este derivat din cuvântul grecesc argos ce înseamnă ''leneş'' sau ''inactiv'', astatinul (din greacă „astatos” ,instabil).

Elementele chimice din tabelul periodic al lui Mendeleev pot fi clasificate în mai multe categorii în funcție de originea acestora: Big Bang, raze cosmice, stele mari, stele mici, supernove și acceleratoare de particule realizate de om. Hidrogenul (H) și heliul (He) sunt singurele elemente chimice care sunt încadrate în categoria „Big Bang”, adică au fost produse în urma evenimentului Big Bang. Există, de asemenea, 3 elemente chimice care au fost încadrate în categoria „raze cosmice”: litiul (Li), beriliul (Be) și borul (B). Se crede că aceste elemente se formează în spațiul interstelar sub acțiunea razelor cosmice.

Carbonul din corpul nostru a rezultat în urma procesului de fuziune nucleară din stele, la fel şi oxigenul. Din acest motiv se afirmă adeseori că suntem formaţi din pulbere de stele, adică din rămăşiţele unor stele care au existat cu mult timp în urmă. Aproximativ 20% din greutatea organismelor vii este carbon. Am putea considera că fiecare atom de carbon din corpul nostu a fost cândva parte a dioxidului de carbon din atmosferă.

Aurul din bijuteriile noastre s-a format, probabil, în stelele neutronice ca urmare a unor coliziuni cosmice. Acestea s-ar fi putut observa de pe Pământ sub forma unor explozii, de scurtă durată, de raze gamma. Atunci când este descoperit un nou element, acesta este, în general, obţinut prin fuziune nucleară în acceleratoarele moderne de particule, acolo unde fizicienii ciocnesc atomii între ei pentru a studia rezultatul acelor coliziuni. În acest fel oamenii de ştiinţă au obţinut elementele care nu există în mod natural.

[© photo header: wallpaperplay.com]

95

Relația dintre om și mediu

• Antonie Robert Negru, 10G Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Nu putem nega faptul că starea mediului înconjurător

este gravă. Acest lucru ne este demonstrat prin încălzirea globală, afectarea calității aerului, contaminarea solului, contaminarea apelor, intensificarea procesului de deșertificare și multe alte probleme cu care ne confruntăm în mod vizibil. Toate aceste aspecte sunt cauzate de diverși factori, printre cei mai importanți remarcându-se: substanțele radioactive și chimice introduse în sol sau ape, reziduurile industriale, reziduurile canalelor de scurgere, satisfacerea nevoilor energetice tot mai mari apărute o dată cu progresul tehnologic, și implicit utilizarea zăcămintelor pământului, noxele emise de automobile, exploatarea iraționala a lemnului, depozitarea deșeurilor în locuri greșit amplasate sau lipsa reciclării. De asemenea, giganții industriali care încă folosesc metode tehnologice învechite accelerează desfășurarea fenomenului de poluare. Toate aceste

octombrie 2018

96

cauze enumerate mai sus ne conduc spre distrugerea planetei într-un viitor nu foarte îndepărtat.

De-a lungul timpului, zăcămintele scoarței terestre au fost exploatate in cantități considerabile. Din nefericire, acestea nu sunt infinite, iar un sfârșit a materiei prime este iminent. Suntem obligați sa luăm măsuri cu privire la diminuarea consumului și găsirea unor noi modalități de a le substitui.

Una dintre cele mai importante întrebuințări ale resurselor naturale este producerea energiei electrice. În acest moment, cărbunele este unul dintre principalele elemente în acest proces, reprezentând un mare avantaj pentru România. Cărbunele este vital stabilității sistemului energetic național, fiind exploatat de către statul Român in cantități impresionante, asigurând astăzi circa 40% din consumul național de energie. O dată cu trecerea timpului, combustibilii fosili se vor epuiza și este necesară adoptarea unor noi măsuri pentru reducerea dependenței, prin înlocuirea cu resurse inepuizabile, în vederea creșterii duratei de viață. În plus, toate mijloacele de valorificare a cărbunelui poluează mult. În starea actuală a mediului înconjurător nu ne mai permitem o astfel de atitudine. Este indispensabilă încercarea de dezvoltare a domeniului energetic nepoluant, iar țara noastră are un potențial de producere a energiei verde foarte mare, care trebuie valorificat cât mai mult cu putință. Problema poluării își face simțită prezența nu doar in ramura energetică, ci și in celelalte domenii.

O altă mare problemă o reprezintă relația anevoioasă dintre om și mediul înconjurător prin comportamentul tuturor oamenilor. Adesea, nu conștientizăm impactul acțiunilor noastre atunci când aruncăm deșeurile proprii în locuri nepermise, defrișăm, folosim mașina personală în detrimentul transportului în comun, sau săvârșim multe alte fapte. Însă, o schimbare a atitudinii față de problema prezentată poate fi posibilă doar prin intermediul înțelegeri și educări întregii populații.

Adresez un apel la ocrotirea naturii !

[© photo header: http://blog.phantomforest.com]

97

Fenomenul ULTRAS

Pe lângă simpli iubitori de fotbal care vin la stadion pentru a urmări meciurile, după care se retrag la obiceiurile lor cotidiene, în timp, au apărut grupuri organizate de suporteri, ale căror interese au fost diverse. Aparută la sfârșitul secolului XIX si inceputul secolului XX, mișcarea “hooligan”, diferă de mișcarea “ultras”, apărută in 1969, prin idealurile pe care le urmează,

Prima categorie, caracterizată, de obicei, prin acte de violentă, nu este interesată de fenomenul sportiv ca atare, ci urmareste să rezolve disputele cu alte grupări, în timp ce fenomenul ultras este caracterizat prin suportul pe care il oferă echipei de fotbal pe care o reprezintă, astfel, membrii se organizează cluburi, unde pregătesc coregrafii si cântece. Pe parcursul anilor, cele două categorii s-au dezvolat, iar acțiunile lor au dus atât la evenimente nefericite cât și la adevarate spectacole ce au rămas întipărite in mintea iubitorilor de fotbal.

Originile mișcării ultra sunt disputate, cu multe grupuri de suporteri care se afirmă în această problemă doar cu data înființării grupării lor. Disputa și confuzia sunt ațâțate de tendința (în mare parte europeană) de a categoriza toate grupurile de suporteri drept ultrași. Grupuri de suporteri comparabile cu ultrașii au apărut în Brazilia încă din anul 1939, când a fost formată prima torcida organizată. Inspirați de torcida și de culorile CM 1950, suporterii lui Hajduk Split au format Torcida Split, în data de 28 octombrie 1950. Grupul este considerat a fi prima

octombrie 2018

98

torcida europeană. O altă țară asociată cu fenomenul ultras este Italia. Primele grupuri de

ultrași italieni s-au format în anul 1951, incluzând grupul Fedelissimi Granata al lui Torino. De-a lungul anilor '60 au apărut și alte grupuri, precum Fossa dei Leoni (Milan) și Boys San (Inter), primul fiind considerat primul grup de ultrași italieni, în adevăratul sens al cuvântului. Termenul Ultras a fost folosit pentru prima oară în anul 1969, când suporterii Sampdoriei formau grupul Ultras Tito Cucchiaroni, fanii torinezi formând grupul Ultras Granata. Acest tip de suport al fanilor, fiind asociat cu fotbalul italian, a luat amploare mai ales în anii '70, când tot mai multe grupuri de ultrași s-au format în toate zonele țării, în contrast cu cultura tradițională. Coregrafiile, steagurile de gard și mesajele reprezentative, steagurile imense, tobele și artifiicile au devenit elemente obligatorii, grupurile italiene de ultrași dorind să ajungă la un nivel superior. În italiană cuvântul “ultra” înseamnă “dincolo de granițe” ceea ce spune despre aceste grupări faptul că vor să fie mai mult decât simpli fani.

Mișcarea s-a extins în următoarele trei decenii, începând cu țările apropiate geografic de Italia. Efectele acestei mișcări au fost mai mari în unele țări și mai mici în altele, deoarece existau deja, în anumite țări, grupuri de suporteri mai vechi care aveau deja elemente din mișcarea ultras. Germania, Belgia și Olanda, țări ale căror fotbal fuseseră influențat sever de către fotbalul englez au suferit modificări importante la acest nivel. Fotbalul englez este un exemplu rar la nivel european de țară care nu a fost influențată de mișcarea ultras.

Cluburile din Egipt au devenit o puternică armă politică după mișcarea anti-Mubarak din anul 2011, dar erau cunoscute și pentru dușmănia de lungă durată împotriva poliției. Când 38 de membri ai Ultras Devils au fost arestați pentru aparținerea de un grup ilegal în Shebeen al-Kom plus alte acuzații de violență, evenimentul a fost catalogat drept represiunea autorităților asupra organizațiilor. Ultrașii turci au avut și ei rolul lor la protestele din Turcia din anul 2013, când fanii rivalelor de-o viață Galatasaray, Fenerbahçe și Beșiktaș au protejat protestatarii și s-au aliat împotriva poliției. Poliția a răspuns cu raiduri în cartierul Beșiktaș, cel mai important teren al ultrașilor lui Beșiktaș, grupul Çarșı.

În concluzie, între fenomenul "ultra" si vestitii hooligans nu exista nici o legatura, desi multi nu fac vreo diferenta intre cei doi termeni.Violenta de pe stadioane are la baza grupurile de hooligans.

• Alex Barb, 10D Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

[© photo header: deviantart.com]

99

Istoria • Sebastian Gheorghe, 10G

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Povestea Dacia începe în

anul 1966 când Nicolae Ceauşescu doreşte construirea unei maşini ieftine şi bune, sub licență obținută de la un producător străin. La licitaţie au participat Renault, Peugeot, Fiat şi Alfa Romeo, iar decizia finală a fost ca uzina Dacia să producă autoturisme sub licenţa

Renault, optându-se pentru asamblarea modelului Renault 8, numindu-se Dacia 1100.

Contruirea uzinei de la Colibaşi, astăzi Mioveni, a început în 1966 şi s-a realizat într-un timp record de doar un an şi jumătate. La 20 august 1968 începe contruirea modelului Dacia 1100, primul automobil fiind dăruit lui Nicolae Ceauşescu. Din 1968 și până în 1972, aproximativ 44.000 de autoturisme Dacia 1100 au fost produse.

În 1969 începe construirea modelului Dacia 1300, un model sub licenţa Renault 12. La acea vreme modelul avea un aspect modern şi economic. Modelul 1300 era o berlină cu 4 uși și 5 locuri. Ulterior, în 1970 apar încă 3 modele 1300: Standard, Lux şi Lux Super (destinată membrilor importanți ai PCR). În 1973 începe producţia modelelor break, acestea fiind mult mai spaţioase.

octombrie 2018

100

Modelul 1300 este restilizat, iar în 1979 apare Dacia 1310, primul model după încetarea contractului cu cei de la Renault. Modificările au constat în: 2 perechi de faruri, stopuri mai mari, bare de protecție noi și interior nou. În aceiasi perioadă de timp s-a produs şi Dacia 1310 sport, denumită ulterior Dacia 1410 sport datorită capacităţii cilindrice. Acest model în doua uşi era foarte popular pentru tinerii din acele vremuri dar si pentru cursele de raliu. Tot în anii '80, Dacia a mai produs modelul Dacia 2000, având la bază autoturismul Renault 20. Acest model era produs special pentru elita PCR, utilizat ca

mașină de serviciu, nefiind comercializat către cetățeni și era disponibil în culoarea negru sau albastru închis, producția fiind, de asemenea, limitată.

În 1985, inginerii de la Dacia încep proiectarea primului autoturism

de concepție 100% românească, iar după 10 ani de asteptare, în 1995 apare Dacia Nova, un model cu aspect învechit. În 2000, după ce se semnase cu un an în urma contractual de privatizare cu cei de la Renault, apare Dacia SupeRNova, modelul înbunătăţit al predecesoarei, un autoturism echipat cu motor şi cutie de viteze Renault. În 2003, modelul SupeRNova este înlocuit de modelul Solenza, un model ce are la bază modelul SupeRNova.

Din acest punct, toate modelele care apar sunt conceptiile celor de la Renault, cum ar fi: în 2004 apare Dacia Logan, în 2006 Dacia Logan MCV, în 2007 Dacia Logan VAN şi Dacia Logan Pick-Up, în 2008 Dacia Sandero şi în 2010 apare primul SUV, Dacia Duster.

101

â ș –• Iarina-Ioana Popa, 9B

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Ființă duală, sfâșiată între destinul istoric si cel etern, artistul

este întruparea frumosului, ce-și plimbă sufletul în opere menite să

mângâie existența cu nemaipomenit.

octombrie 2018

102

Constantin Brâncuși este sculptorul român ce a reușit cu o daltă

și o viziune să schimbe percepția celor ce-i admiră operele asupra lumii.

Sufletul său a auzit pentru prima dată melodia pământului pe data de 19

februarie 1876, când, îngrădit în senzația edenică de copilărie,

sentimentul anterior căderii în greșeală, privea lumea ca pe o extensie a

sinelui, înțelegând-o. De-a lungul timpului, acesta și-a păstrat puritatea

din privire cât și imaginația, pentru a contura formele operelor sale,

întrucât așa cum susținea chiar el, „Când nu mai ești copil, ai murit

demult”.

Brâncuși s-a născut în Gorj, județ ce i-a dat seva vieții. A

copilărit în satul Hobița, ce l-a înfrumusețat sufletește prin formele și

culorile sale modeste.

Astfel, unele din cele mai faimoase opere ale artistului se află la

Târgu Jiu, cunoscut sub numele de ,,orașul lui Brâncuși”, meleag ce-i

învață pe aceia care-i bătătoresc aleile că arta nu cunoaște limite.

Operele regăsite aici formează Ansamblul Monumental „Calea Eroilor”,

ce definește concepția creatoare a artistului, fiind o mărturie în timp a

sufletului și geniului românesc. Format din Masa Tăcerii, Aleea

Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana Infinită, Ansamblul Sculptural

Constantin Brâncuși este chintesența ce redă simplitatea și profunzimea

țăranului român, cioplitor în lemn și piatră. Aceste opere sunt zâmbetele

orașului, forme de viață pe care locuitorii orașului de pe Jiu le respiră cu

nesaț. Privindu-le, român fiind te vei regăsi, străin fiind vei simți

românește. Dispuse pe aceeași axă, ele sunt un omagiu adus eroilor

căzuți în Primul Război Mondial.

Masa Tăcerii, vegheată necontenit de Podul Ferdinand de peste

Jiu, înfățișează ultima masă înainte de luptă. Scaunele în formă de

clepsidră creionează imaginea timpului, ale cărui secunde inocente și

fugare sunt înghițite iute în etern.

Aleea Scaunelor, compusă din două bănci și treizeci de scaune

de piatră, de asemenea sub forma unor clepsidre, face legătura între

Masa Tăcerii și Poarta Sărutului. Ea reprezintă drumul eroilor pe

câmpul de luptă, moment în care timpul nu mai e o alinare, ci doar un

glonț mortal, printre alte sute.

Poarta Sărutului este locul prin care se face trecerea spre o altă

lume, poarta fiind pragul dintre cunoscut și necunoscut, dintre sacru și

profan. Dintre cele patru opere ce alcătuiesc ansamblul, Poarta Sărutului

este singura ce nu are în componența sa clepsidre, fapt ce denotă că o

103

dată cu părăsirea ființei ce locuia pământul, timpul capătă alt sens, el

nemaifiind firul ce ne coase existența, ci doar călăuza ce ne spune când

avem să cunoaștem veșnicia.

Coloana Infinită sau „sacrificiului etern” este considerată de

Sydnei Geist „punctul de vârf al artei moderne, un axis mundi menit

parcă să sprijine în veșnicie bolta cerului”. Opera este alcătuită dintr-un

succedeneu de clepsidre ce străpung azurul pal, fapt ce arată că moartea

sfâșie trupul, eliberând sufletul. Despre acest șir de mătănii desfășurate

spre marea întindere de topaz, Brâncuși spunea: ,,Coloanele mele…am

făcut mai multe, dar doar una a reușit să urce la cer”. Coloana Infinită dă

privitorilor indicii referitoare la natura omului, a cărui ființă ,,nu se află

la o distanță mai mică de neantul din care se trage decât de infinitul din

care este înghițit”.

Distanța dintre Coloana Infinită și Poarta Sărutului este mai

mare decât cea dintre primele trei opere, subliniindu-se motivul

călătoriei și al despărțirii. Legătura dintre cele două opere se face prin

simbolurile regăsite pe Poarta Sărutului, acele cercuri înjumătățite ce

întruchipează săruturi, înfățișarea iubirii, care este sentimentul suprem

ce te poartă spre infinit și dăinuie și în urma morții. Simbolul mai poate

face referire și la dragostea pentru patrie a soldaților, însă poate

reprezenta și îmbrățișarea pleoapelor la sosirea morții.

Pe de altă parte, din punct de vedere etnologic, monumentele lui

Brâncuși de la Târgu Jiu au reprezentarea cosmică a vieții umane,

pornind de la naștere, simbolizată de Masa Tăcerii și încheind cu

trecerea în neființă, simbolizată de Coloana Infinită.

Amplasată ca un refugiu spiritual, menit să te aducă într-o clipă

de la ,,tăcere” la ,,infinit”, loc în care trecutul nu se supune niciodată

uitării, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zidită sub formă de

cruce, se află sub umbra dorinței lui Brâncuși de a centra spațial cele trei

lucrări ale sale. Marele sculptor a participat personal la sfințirea

maiestuoasei basilici, legându-se sufletește de acest loc, imaginea sa

fiind imprimată pe mânerele ușilor de la intrare, realizate după modelul

,,Păsării Pheonix”, lucrare de renume în creația artistică brâncușiană.

Acest neprețuit tezaur dă orașului Târgu Jiu un aer de mister,

recunoștință și spiritualitate. Capodoperă de maturitate a artistului,

ansamblul însumează temele la care acesta a lucrat întreaga sa viață,

sinteza creației sale lăsată țării natale.

octombrie 2018

104

De-a lungul vieții, Constantin Brâncuși a reușit să însumeze o

bogăție de creații menite să mângâie sufletul privitorului. Printre

acestea, se numără și lucrarea ,,Cumințenia Pământului” realizată de

Brâncuși în anul 1907, clasată în categoria ,,Tezaur a Patrimoniului

Cultural Național”. Ea înfățișează imaginea unei femei ce își contemplă

smerită făptura. Cu picioarele strânse și mâinile încrucișate la piept,

opera pare că emană o permanență deosebită, înghețând timpul și

mișcând sufletul privitorului. Trăsăturile fine ale chipului, oglinda

inimii, îi conferă lucrării puritate, gingășie, punând într-o lumină nouă

întregul proiectat de viziunea lui Brâncuși. Prin expunerea acestei opere

la nivelul privirii, acesta ridică alura femeii la înălțimea portretului

universal.

În anul 1902, Brâncuși realizează singurul portret în România,

după natură, conturând cu îndeletnicire trăsăturile lui Ion Georgescu-

Gorjean. Revăzându-și lucrarea, s-a bucurat când a realizat că ,,ghicise”

privirea modelului însuși. Despre operă, Barbu Brazianu spunea: ,,…îi

lua cu compasul măsurile frunții, arcadei sprâncenelor, nasului,

proeminența bărbiei, dimensiuni care se întipăreau apoi în lutul pe care

degetele dibace îl modelau cu siguranța talentului și a meseriei bine

învățate”.

Prin opera ,,Muza adormită”, artistul și-a început trecerea

treptată spre ,,desăvârșitele forme ovoidale”, iar prin „Sărut”, acesta și-a

afirmat autonomia artistică.

Toate aceste opere conturează frumusețea artei, acea graniță

fragilă dintre real și imaginar, ce ia naștere când închizi ochii și începi

să visezi. Fiind un colecționar de sentimente și imagini, Brâncuși a

reușit să înfățișeze prin operele sale lumea, poveștile lor ascunzând

eternitatea.

Și-a dăltuit creațiile în fuga de cotidian, căci atunci când părți

firești din lume continuă să înainteze, punându-și amprenta asupra

totului, arta este posibilitatea unui altceva. Mulți oameni s-au lăsat în

slujba creației, lumina existenței, percepând operele brâncușiene ca pe

un refugiu, un pansament pentru sufletul rănit. Ele nu sunt altceva decât

oglindirea întregului, înfrumusețarea vieții.

Brâncuși s-a lăsat furat de măiestria creației, îndrăgostindu-se

de posibilitatea de a transforma neverosimilul în palpabil și în necesar,

operele sale cântându-i vorbele: „Arta nu face decât să înceapă

continuu”.

105

Leonardo da Vinci afirma: „În viață, frumusețea dispare. În artă

nu”. Aceste cuvinte sunt ținute captive în operele lui Brâncuși, gata să

fie eliberate de ochiul curios al celui ce-și dorește să le cunoască, gata să

iasă și să-și poarte înțelesurile spre lume. Cel ce admiră operele lui

Brâncuși înțelege că arta este cea care ține în echilibru conceptele

definitorii ale existenței, făcând legătura între trup și suflet.

Fiind un slujitor al timpului, Brâncuși percepe iubirea

înțelegând că „există o singură măsură a iubirii: aceea de a iubi fără

măsură” (Sf. Bernard de Clairvaux). Astfel, din dragostea sa pentru

pictorița Margit Pogany s-a născut opera „Domnișoara Pogany”, una din

cele mei cunoscute opere ale sale, ce reprezintă un simbol național al

artei moderne românești. „Ochii aduc aminte de ochii Precistelor

zugrăvite pe vechi icoane de tradiție bizantină. Părul modelului este

strâns deasupra grumazului într-un coc dublu spiralat, ca un fel de mere

de aur, iar pe gâtul ce coboară prelung, mâinile, alungite ca doi lujeri, se

odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul,

asemănător modelului, degajă într-adevăr o vrajă halucinantă” (Dan

Grigorescu).

Deși Constantin Brâncuși, această flacără creatoare pentru

România, s-a stins pe 16 martie 1957, ea continuă să ardă prin operele

pe care le-a dăltuit, amprenta pe care a lăsat-o lumii, omagiul dăruit

existenței, creațiile sale fiind adevărate „testamente spirituale”.

Considerând arta o sursă de bucurie, Constantin Brâncuși a

spus: ,,În artă ceea ce contează este bucuria. Nu e nevoie să înțelegi. Ești

fericit ce vezi? Ajunge.”

[© photo header: desenez.net]

octombrie 2018

106

• Mihai Teodorescu, Târgu Jiu

În luna noiembrie a anului 1939, la doar două luni de la începerea celui de Al Doilea Război Mondial, Gheorghe Tătărescu este numit premier al României, preluând cel de al doilea său mandat la data de 25 noiembrie. Deși se anunța o perioadă grea pentru destinele României, Gheorghe Tătărescu acceptă propunerea regelui Carol al II-lea, fiind decis să păstreze România pe același trend ascendent pe care îl asigurase în timpul primului său mandat, între anii 1934 şi 1937. Realizările sale pe plan economic aveau să fie date uitării de către popor, în momentul în care Tătărescu decide să semneze pactul de colaborare cu Germania nazistă, în anul 1940.

Gheorghe Tătărescu s-a născut în iarna anului 1886, la data de 21 decembrie, în județul Gorj. Tatăl său a fost generalul Nicolae Tătărescu, Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române între anii 1904 şi 1907. Mama sa a fost Speranța Tătărescu (născută Pârâianu) iar Gheorghe a fost unul dintre cei nouă copii ai familiei Tătărescu. Gheorghe Tătărescu şi-a petrecut perioada adolescenței la Craiova, acolo

107

unde şi-a făcut studiile liceale. În anul 1912, la vârsta de 26 de ani îşi obține doctoratul în științe politice cu teza "Sistemul electoral și parlamentar din România". După ce îşi încheie studiile la Paris, se întoarce în oraşul natal şi devine director al publicației "Cuvântul Gorjului". La foarte puțin timp se înscrie în politică, de partea liberalilor, conduși la acea vreme de Ion I. C. Brătianu. În anul 1919 devine deputat de Gorj, primind încrederea liderilor din partid, care au decis ca acesta să fie înscris pe listele național-liberalilor. Ascensiunea sa politică începe în anul 1930, imediat după moartea președintelui de partid, Vintilă Brătianu. În urma decesului acestuia, tinerii liberali preiau frâiele partidului, iar Tătărescu este numit secretar general al PNL. În anul 1934 devine ministrul României, la insistențele regelui Carol al II-lea, menținându-şi această funcție vreme de patru ani. În perioada 1934-1937, România şi-a recăpătat stabilitatea financiară şi politică, sub comanda Cabinetului de Ministrii condus de Tătărescu. Spre sfârșitul mandatului său, pe perioada căruia a fost un susținător al monarhiei, încrederea oamenilor în democrație scăzuse, ajungându-se la instaurarea dictaturii regale, în anul 1938. Doi ani mai târziu, Tătărescu revine în funcția de premier, la dorința regelui, chiar dacă era conștient că îi va fi aproape imposibil să mențină bunăstarea, la fel ca în primul său mandat. În cel de al doilea mandat a continuat să îşi manifeste viziunea clară cu privire la monarhie şi la necesitatea întăririi dictaturii regelui. În anul 1940 va lua două decizii care îi vor ştirbi imaginea: mai întâi, Tătărescu semnează pactul de colaborare cu Germania hitleristă iar mai apoi îşi dă demisia din funcție, în momentul în care sovieticii i-au solicitat cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord. La sfârșitul acelui an devine ținta legionarilor, la puțin timp de la masacrul de la Jilava, în urma căruia au pierit înalți demnitari. Deși a părut a fi împotriva viziunilor comuniștilor, Tătărescu s-a alăturat guvernului instaurat în anul 1945 de către URSS. Din noua sa postură, cea de ministru al afacerilor externe, avea să semneze Tratatul de Pace de la Paris, în urma căruia România pierdea în mod oficial Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, în favoarea Uniunii Sovietice, dar înlătură forțele hortyste din Transilvania de Nord. Toți miniștrii aduși de către Tătărescu în cabinetul condus de Petru Groza aveau să fie demiși, la foarte puțin timp de la revenirea în țară. În luna mai a anului 1950 urmează judecarea tuturor miniștrilor, mulți dintre aceștia fiind întemnițați, alături de liderul lor, Gheorghe Tătărescu. După aproape șapte ani petrecuți în spatele gratiilor, Tătărescu se stinge din viață, la vârsta de 71 de ani.

octombrie 2018

108

PREJUDECATĂ ŞI SENTINŢĂ ÎN ISTORIE

• Claudiu Mărăcine, Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

“ISTORIA MĂ VA JUDECA!” (1 mai 1946) Plecând de la

ultimele cuvinte ale Mareșalului Ion Antonescu în fața plutonului de

execuție, vreau sa evidențiez grave prejudicii aduse cercetării istorice de

intoleranța istoricilor români pentru momentele controversate ale

istoriei.

Despre intoleranța în rândul istoricilor s-a exprimat și acad.

Florin Constantiniu: “Astăzi, intoleranța se practică de pe mai multe

poziții, dar la fel de virulent: o îndoială în privința datei bătăliei de la

Rovine – 10 octombrie1394 sau 17 mai 1395 – atrage acuzația de lipsă

de patriotism; crezi în autenticitatea înțelegerii dintre Tudor

Vladimirescu, Iordache și Farmache, ești francmason; susții că decizia

lui Ion Antonescu de a continua operațiile militare dincolo de Nistru era

întemeiată, ți se lipește eticheta de naționalist-extremist; arăți că regele

Mihai s-a opus sovietizării țării, pe loc ești declarat monarhist;

îndrăznești să afirmi că în anii ’60-’70, N. Ceaușescu a adus României

un prestigiu internațional, ți se răspunde că ești nostalgic…”

109

Evident, istoria nu trebuie să fie un instrument de manipulare

ideologică sau să fie utilizată în promovarea ultranaționalismului,

xenofobiei sau antisemitismului, dar totuși nu trebuie lăsat indiferenței

trecutul nostru național așa cum îl prezintă unii de parcă noi, românii am

fost și suntem ultimii de pe planetă, toți neavizații “știu” istorie pentru

că această știință permite o părere proprie pe baza studierii unor surse

istorice tendențios, care din păcate pot fi folosite în mod subiectiv. Vrei

să evidențiezi o anumita “teorie”, cauți în documente acel detaliu care

să-ți dea “dreptate”.

Despre îndatoririle unui istoric, Cicero se întreba retoric: “cine

nu știe că prima lege a istoriei este să nu îndrăznească a spune lucruri

false, dar nici să se ferească de a spune pe cele adevărate”. Se pare că

aceste cuvinte nobile nu și-au găsit expresia în paginile unei reviste

cunoscute de istorie – mareșalului Ion Antonescu i-a fost ștearsă

imaginea de erou și patriot al neamului românesc, doar prin prisma

faptului că a pierdut războiul. Dacă ar fi fost ruși, acei istorici, l-ar ridica

în slavi pe Stalin, doar a câștigat războiul, sigur ar uita de marea epurare

din1936-1938 sau de milioanele de morți după terminarea celei de-a

doua conflagrație mondială.

Definirea și etichetarea corectă a unui eveniment istoric se

face în timp și în funcție de regimul politic existent, să ne gândim la

evenimentul din 23 august 1944: a fost numit de comuniști revoluția de

eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă, astăzi e

numit lovitura de stat din 23 august 1944. Corect, pentru că mareșalul

era adevăratul Conducător al Statului Român. Regele Mihai și generalii

trădători semnând practic o capitulare necondiționată prin actul de la 23

august 1944. Astfel de exemple controversate pot continua cu

evenimentele din decembrie 1989: revoluție sau lovitură de stat. Istoria,

la fel ca orice disciplină din planul de învățământ, lucrează cu termeni,

noțiuni, concepte, iar denumirea istorică corectă și conformă

dicționarului explicativ este de revoluție.

În 1943 revista Time l-a proclamat pe Stalin, omul anului 1939

(an în care începea al doilea război mondial) fără să știe de articolele

secrete din Pactul de neagresiune dintre Hitler și Stalin în care cei doi

își împărțeau sferele de influență. Așa că de ce să ne grăbim a-l eticheta

pe Mareșal, criminal de război atâta timp cât nu există nici un document

semnat de el și din care să reiasă aplicarea soluției finale pe teritoriul

României. Celebrul muzeu al Holocaustului din Washington deține un

octombrie 2018

110

document în acest sens, dar nu este semnat de mareșal, astfel, după

părerea mea nu se face vinovat din punct de vedere juridic. Ba din

contră aș caracteriza regimul politic antonescian (1940-1944) unul de

autoritate, dar necesar în salvarea ființei statale, mai ales în contextul în

care democrațiile occidentale, Anglia și Franța rămâneau conciliante în

fața agresiunilor totalitare, naziste și comuniste. Astfel, în testamentul

său politic, mareșalul Ion Antonescu spunea: “Am fost prezentat ca

dictator. Știam că dictatorii își extermină adversarii. Pe cine am

exterminat eu… nici un evreu fugit din Transnistria și judecat în țară nu

a fost executat… Despre comuniști: ei nu erau cu țara. Le-am oferit

posibilitatea să plece în Uniunea Sovietică, pe care o socoteau patria lor.

Cine a vrut, i-am dat voie sa plece… Las țării tot ceea ce a fost bun în

guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra mea, în afară de crimă.”

În timpul regimului Antonescu a existat chiar opoziție, în speță

reprezentată de Maniu și Brătianu, căreia i s-a dat voie să se manifeste

prin corespondența cu puterea (mareșalul) fapt evidențiat pe baza

surselor primare de arhivă în cartea “Războiul din răsărit și influența sa

asupra raporturilor dintre putere și opoziție”, autor Vasile Udroiu.

Conform legislației românești, Mareșalul Antonescu rămâne

condamnat de crime împotriva umanității, împotriva evreilor și romilor

în Basarabia, Bucovina și Transnistria, iar o reabilitare totală nu este

posibilă, numai când ne gândim la reacția Rusiei față de decizia Curții

de Apel București de a-l achita pe Antonescu de o parte dintre capetele

de acuzare formulate la “procesul” din 1946. Istoria rămâne însă să-l

judece, iar istoria presupune timp.

În învățământul preuniversitar românesc astfel de controverse

istorice nu ar trebui să existe în manualele școlare de istorie, însă,

voalat, există și au ca principală consecință dezorientarea elevilor

deoarece o nouă descoperire, atât arheologică cât și de arhivă ar lasă

elevul cantonat în “aşa scrie în manual”.

[© photo header: theodysseyonline.com]

111

ț ă-

• Mihnea Teodor Popescu, 11G Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Orice societate funcționează după un anumit set de reguli și

norme morale cu rolul de a asigura atât buna funcționare și progresul

respectivei societăți, cât și conviețuirea armonioasă și cooperarea între

indivizii care o formează. Întrucât legile au la bază acest sistem de

valori a cărui respectare o garantează, cunoașterea și urmarea

prevederilor legale este o condiție esențială a integrării unui individ în

societatea din care face parte. Prin urmare, formarea cetățeanului

informat și capabil să înțeleagă și să respecte legea prin asigurarea

accesului la o educație juridică corespunzătoare începând cu vârsta

dobândirii capacității de discernământ ar trebui să reprezinte o prioritate.

Necesitatea educației juridice este cu atât mai evidentă pe

fondul unor grave probleme legate de delincvența juvenilă, probleme

care își au originea, printre altele, și în necunoașterea legilor, a

propriilor drepturi și îndatoriri, și implicit în incapacitatea de apărare în

fața unor abuzuri și în lipsa de responsabilitate în ceea ce privește

propriile acțiuni. Statisticile referitoare la cazurile în care copiii ajung să

fie implicați în comiterea unor fapte antisociale, atât în postura

octombrie 2018

112

infractorului cât și în postura victimei, sunt alarmante: conform datelor

pe care CSM le deține, peste 3500 de minori sunt acuzați anual de

comiterea unor infracțiuni, iar aproximativ 4000 de minori pe an ajung

victimele unor infractori. Pentru a combate acest fenomen, se impune

elaborarea unor strategii de predare a unor noțiuni elementare de

legislație într-un mod adaptat situației și problemelor a căror rezolvare

se urmărește.

Întrucât, conform Noului Cod de procedură penală, minorul este

răspunzător de acțiunile sale începând cu vârsta de 14 ani în cazul în

care se constată că acesta a avut discernământ în momentul săvârșirii

lor, este imperios necesar ca până la această vârstă elevii să beneficieze

de o educație în acest sens, deoarece cunoașterea legii este o condiție de

bază a respectării ei. În consecință, introducerea educației juridice ca

materie de studiu obligatorie în programa pentru gimnaziu și liceu este o

primă măsură care ar trebui luată în vederea responsabilizării tinerilor.

Predarea noțiunilor trebuie să aibă loc progresiv, în raport cu vârsta

elevilor și ținându-se cont de capacitatea acestora de înțelegere și

procesare a informației. Totodată, trebuie avută în vedere și importanța

interdisciplinarității în procesul de formare, care este cu atât mai eficient

cu cât elevii sunt stimulați să facă conexiuni între noțiunile de educație

juridică și cele de educație civică sau de istorie. Astfel, aceștia sunt mai

capabili să înțeleagă necesitatea respectării legilor și raporturile care se

stabilesc între individ și stat sau comunitate.

Fără a nega importanța educației formale, accesibilă oricărui

elev al sistemului de învățământ de stat indiferent de instituția la care

studiază ori de zona geografică în care se află, meritele educației non-

formale trebuie la rândul lor recunoscute, elevii fiind mai receptivi

atunci când atmosfera predării este una mai relaxată și atunci când au

posibilitatea de a-și exprima propriile idei și de a li se răspunde la

întrebări. Din acest motiv, este utilă finanțarea organizării unor

workshop-uri, cursuri opționale, ateliere, seminare la care minorii să

poată participa în vederea valorificării propriei curiozități și creativități

în dezvoltarea conștiinței morale și în lărgirea orizontului de cunoaștere

în domeniul legislativ.

Totodată, răspândirea unor materiale informative atât în

instituțiile de învățământ cât și în mediul virtual oferă posibilitatea de a

informa un număr semnificativ de persoane cu un minimum de efort.

Deși materialele tipărite pot fi la rândul lor atractive pentru minori dacă

113

sunt realizate într-un stil care le face ușor de parcurs, nu trebuie să se

neglijeze potențialul enorm pe care rețelele de socializare îl au în acest

sens; prin intermediul unor postări, infografice sau materiale video

scurte informația poate ajunge cu ușurință la publicul țintă într-o

manieră foarte captivantă și provocatoare.

Rezultatele obținute în urma implementării acestor măsuri vor fi

vizibile atât pe termen scurt, cât și pe o perioadă mai îndelungată de

timp. Așadar, scopul de a reduce delincvența juvenilă va fi atins,

întrucât în urma contactului cu informația tinerii se vor responsabiliza,

vor înțelege importanța respectării legii și vor cântări consecințele

acțiunilor lor. În același timp, încrederea lor în instituțiile statului va

spori și, cunoscându-și propriile drepturi, vor denunța încălcarea

acestora și nu se vor mai lăsa pradă abuzurilor.

Pe termen lung, persoanele care au beneficiat de o educație

solidă și au atins un anumit nivel de cunoaștere vor transmite informația

mai departe, așadar următoarele generații vor avea șansa de a beneficia

de educație în acest sens și în familie, ceea ce va contribui semnificativ

la crearea unei societăți mai juste, mai cooperante, mai democratice și

mai puțin vulnerabile în fața problemelor cu care se confruntă la ora

actuală.

În ultima perioadă s-au făcut progrese semnificative în ceea ce

privește asigurarea unei educații juridice corespunzătoare minorilor

datorită efortului unor voluntari și unor organizații de profil. Cu toate

acestea, situația în care ne aflăm din acest punct de vedere este una care

necesită mai multă atenție din partea instituțiilor statului și numeroase

dezbateri publice pe această temă, întrucât problemele ample necesită

soluții complexe. Prin urmare, o primă condiție pentru ca o schimbare

înspre mai bine să fie posibilă o reprezintă conștientizarea noastră că

singura modalitate prin care putem construi un viitor mai bun și mai just

este aceea de a educa generațiile tinere în spiritul dreptății și libertății.

Bibliografie

1. Sorin M. Rădulescu, Dan Banciu, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Editura Medicală

2. Cristi Danileț, „Educaţia juridică pentru liceeni. Ghid practic despre drepturi şi justiţie” 3. Noul Cod de procedură penală 4. www.educatiejuridica.ro

[© photo header: johnyleveritable/website]

octombrie 2018

114

FUNDAMENTAREA DISCURSULUI FILOSOFIC pe componenta morală, religioasă şi estetică

• Prof. dr. Elena Velţan, Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” – Târgu Jiu

Trăim într-o societate marcată tot mai puternic de criza

valorilor morale, o lume în care omul abuzând de libertatea sa s-a alipit lumii materiale, uitându-şi originea, uitând că a fost creat după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, devenind dușman involuntar al propriilor interese prin credința în știința atotputernică. Așadar, ne punem întrebarea la ce folosesc filosofia, știința, religia, morala, arta? Ce valoare au pentru noi obiectele reflecției şi care este sensul discursurilor sintetizate în diferite teorii sau morale? Cum devine utilă filosofia pe care o predăm tinerilor în şcoli?

Răspunsurile la aceste întrebări obligă la distincția dintre "filosofia ca ştiința" şi "filosofia ca luminare" (care așează în prim plan raportarea la sine însuși a subiectului); ceea ce deosebește "luminarea" de știință este tocmai această raportare la sine a subiectului; nu este luminat acela care știe totul, ci acela care poate să raporteze cele știute la el însuși, la înțelegerea sinelui de

115

către el şi la interesele sale practice; filosofia presupune o schimbare a celui căruia i se adresează discursul, un proces de autotransformare activă a omului; înțeleasă ca "luminare", nu doar ca știință, filosofia are nevoie de religie, estetică, etică. Întrebările filosofiei care devin întrebări ale tinerilor şi ale fiecăruia dintre noi, sunt întrebări străvechi ale eticii ce trebuie să fie puse din nou în fiecare epocă, şi care astăzi trebuie să ia în considerare faptul că progresul tehnico-științific a intrat într-o criză gravă şi faptul că în conviețuirea popoarelor şi statelor precum şi în societate şi în viața individului apar şi se confruntă reprezentări diferite ale valorilor.

Discursul filosofic se concentrează el însuși pe o etică ce nu se referă la moduri de acțiune individuale, ci lămurește problemele ținând seama de premisele valorii şi ale deciziei.

Astfel, întrebările provocate prin discursul filosofic trebuie să fie de forma: "Ce vrem?", "Putem face ceea ce vrem?", "De ce trebuie să fim în fond morali?", "Ne este îngăduit să-i obligăm pe alții să fie morali?". Dacă îi ajutăm pe tineri să propună alternative de răspuns la astfel de întrebări, putem considera realizate competenţe esențiale prin predarea filosofiei.

Elevii trebuie să cunoască faptul că etica sau filosofia practică îşi pune problema justificării modurilor de comportare şi acțiune care determină practica vieții umane în domeniul individual şi social; acțiunea umană este un caz special al comportării; acțiunile umane sunt de multe ori echivoce, interpretabile în mai multe feluri; pot avea un "sens subiectiv" diferit, după exprimarea sociologului german Max Weber. În activitatea socială, adică în interacțiunea conștientă depindem de o înțelegere reciprocă; înțelegerea unei acțiuni trebuie raportată mereu la un context concret; de aceea, filosofia practică (etica) trebuie să caute răspuns la întrebarea cum este corect să acționeze individul în raport cu sine însuși, cu semenii săi şi cu lumea din jur; doar în acest mod (ca filosofie practică) filosofia este utilă tinerilor din şcoli şi nu este percepută ca pură abstracție.

Fundamentat pe religie şi pe morală, discursul filosofic devine un instrument pentru educarea virtuților şi pentru promovarea conceptului justei măsuri şi al principiului binelui.

octombrie 2018

116

După cum scria Aristotel în "Etica nicomahică", cel care fuge de toate şi se teme şi nu îndrăznește nimic devine laş, cel care nu se teme devine îndrăzneț la fel cum şi cel care nu se abține de la nici o plăcere devine neînfrânat. Așadar cumpătarea şi curajul sunt salvate de moderație, de măsură şi sunt distruse de excese. Justa măsură se impune astăzi cu atât mai mult cu cât tinerii au ca mobiluri principale ale acțiunii egoismul, violenţa şi tendința de a-i domina pe alții urmărindu-şi doar interesul propriu; discursul filosofic devine obiect de admirație şi cale spre instituirea justei măsuri dacă se fundamentează pe legea morală exprimată printr-un imperativ independent de inclinațiile subiective şi pe care I. Kant l-a numit datorie. Astfel problemele filosofice fundamentate moral sunt cele referitoare la corectitudinea, oportunitatea şi valoarea acțiunilor ce duc la împăcarea mai multor interese, la toleranţă şi la consens; discursul filosofic înseamnă nu atât tematică, cât mai ales intersubiectivitate iar rostul lui este acela de a-l transforma pe elev oferindu-i claritatea gândirii şi posibilitatea evitării unei minți schematice în favoarea promovării frumosului. Fundamentarea discursului filosofic pe dimensiunea estetică este o altă modalitate de înălțare a subiectivității umane prin încercarea de descoperire a frumosului, căci, după cum se exprima Kant, frumusețea nu este o însușire a obiectelor, ea nu poate fi derivată din reguli general obligatorii, ci din reflexia subiectului asupra propriei sale stări, respingând toate prescripțiile şi regulile.

În discursul filosofic se tinde spre unitatea dintre teoretic, practic şi estetic, valorile filosofice reprezentând, dincolo de planul teoretic, simbolul a ceea ce este moral şi bun, semn al libertăţii creatoare. Bibliografie

Aristotel, Fizica, Editura Științifică, Bucureşti, 1966 Culianu Ioan Petru, Păcatul împotriva spiritului, Editura Nemira, Bucureşti, 1999 Patapievici H.R., Omul recent, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001

[© photo header: hbr.org]

117

Nietzsche - PROFETUL UNEI DISPERĂRI CARE ÎNTÂRZIE

• Marius Robu

– Craiova

“Ceea ce povestesc eu, declară Nietzsche în prefaţa lucrării «Voinţa de putere», este istoria următoarelor două secole. Descriu ceea ce vine, ceea ce nu mai poate să vină altfel: irumperea nihilismului.” Heidegger este întâiul mare spirit care traduce nihilismul prefigurat de Nietzsche printr-un mediu al absenţei şi al necunoaşterii lui Dumnezeu. Felul în care Heidegger înţelege spusele lui Nietzsche despre “moartea lui Dumnezeu” presupune constatarea unui fapt de o fundamentală importanţă istorică: îndepărtarea creştinismului occidental – european, prin transformarea lui într-o religie instituţionalizată, de faptul originar al trăirii ţi mărturiei creştine. În virtutea credinţei că “lucrurile mari cer să fie trecute sub tăcere ori să le spui cu emfază: cu emfază, adică cinic şi cu inocenţă”, Nietzsche declară, în

octombrie 2018

118

aceeaşi lucrare – “Voinţa de putere” următoarele: “biserica este exact acel lucru împotriva căreia predică Iisus şi împotriva căruia ea a învăţat să lupte pe apostolii săi.” O asemenea sentinţă sugerează că nihilismul, în forma strigătului vestitor al lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu, aşadar ca încredinţare istorică despre vacuitatea locului din care Dumnezeu lipseşte, nu poate fi socotit drept produs al vreunei opţiuni sau atitudini anticreştine. El nu contestă “buna vestire” a evangheliei, întrucât nici nu o cunoaşte ca realizare concret – istorică. Dimpotrivă, trebuie să vedem în strigătul vestitor al lui Nietzsche o confirmare a alterării creştinismului în Occident, prin devierea şi îndepărtarea bisericilor occidentale de creştinismul Noului Testament şi al primelor secole. “Nebunul” lui Nietzsche, spune Heidegger, vine în piaţă să-şi vestească noutatea unor oameni care nu mai cred în Dumnezeu. Dar vestea “morţii lui Dumnezeu” nu provine de la ei şi nici nu ar putea să provină de la ei. Aceia care nu cred în Dumnezeu nu au nici măcar cea mai mică legătură cu adeverirea absenţei Lui. “Moartea lui Dumnezeu”, încredinţarea că El este absent, este un fapt împlinit numai pentru oamenii care nu au renunţat să-L caute, pentru cei însetaţi de Dumnezeu, dar care, în cadrul teologiei raţionaliste occidentale, al fideismului sau al misticismului individualist, al eticii utilitariste şi al autoritarismului unor Biserici transformate în religii, nu descoperă decât absenţa Lui. Nietzsche reprezintă pentru ateismul contemporan, pentru acest părinte al nihilismului prefigurat de el, un profet asemănător lui Ioan Botezătorul care spunea despre sine: “eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu”. Pustiul nietzscheean este alcătuit din nihilismul care constituie un caz particular şi care ar putea fi interpretat ca o formă de absolutizare a antropocentrismului – premisa oricărei încercări de a-l substitui pe Dumnezeu prin om – cu toate că textele lui Nietzsche oferă argumente în favoarea unei asemenea interpretări.

Locul din care Dumnezeu lipseşte, loc ce constituie conţinutul nihilismului, nu este aşadar o determinare obiectivă a nimicului, nu înseamnă identificarea nimicului cu ceea ce metafizica a definit drept realitate “de dincolo” de cele sensibile. Nihilismul, după Heidegger, nu înlocuieşte pe Dumnezeu cu nimicul, cu certitudinea liniştitoare a neantului, el nu se referă le existenţa lui Dumnezeu. Nihilismul nu este altceva decât refuzul europeanului, a omului actual de a corela realitatea existenţelor cu principiul lor cauzal, prin demersuri intelectuale sau acceptări mistice.

119

În viziunea lui Heidegger, interogaţia iniţială de la care porneşte filosofia este cea privitoare la diferenţa esenţială dintre fiinţe şi Fiinţă. Iar diferenţa stă în aceea că fiinţele sunt pentru noi fenomene, în vreme ce Fiinţei “îi place să se ascundă”.

Din această perspectivă, opera lui Nietzsche ar putea constitui echivalentul unei teologii apofatice, negative – panaceul posibil al maladiei mortale izvorâte de pe tărâmul arid al nihilismului contemporan, rod al raţionalizării excesive şi al unei teologii catafatice condusă de scolastică până la cele mai nebănuite graniţe ale sale – ateismul şi moartea lui Dumnezeu.

Nihilismul nietzscheean nu poate fi aşadar tradus prin moartea termică sau apatia universală de la sfârşitul timpului. El trebuie să fie pasărea phoenix din cenuşa căreia trebuie să se nască “omul nou”. Supraomul lui Nietzsche îşi va găsi rădăcinile în solul fad al nihilismului care îi va fi, în acelaşi timp, reperul iniţial în cursa pe calea desăvârşirii.

“Voinţa de putere” nu este decât atitudinea supraomului în faţa unei disperări creatoare, anoste şi fără perspective – nihilismul.

Atenţie, însă, acest capăt de drum, rod al raţionalismului în exces nu poate fi patrie decât oamenilor de excepţie, decât supraoamenilor.

Există astăzi toate argumentele care ne fac să credem că “epoca” prefigurată de Nietzsche a sosit şi continuă să trăiască generând haos, nonsens şi apatie. Ceea ce nu se vede însă este tocmai acea disperare ziditoare de suflete mari şi ucigaşe de mediocritate.

Din acest moment, “evanghelia lui Nietzsche” se dovedeşte fără obiect şi fără adepţi. Optimismul nietzscheean nu poate fi susţinut de lentoarea ritmului în care se nasc sau ar trebui să se nască supraoamenii prefiguraţi de acest apostol al disperării. Profeţia lui este valabilă numai până la un punct.

“Încercare de transmutare a tuturor valorilor”, subtitlul “Voinţei de putere” rămâne o simplă declaraţie de bune intenţii şi încă o dorinţă neîmplinită de redare a sensului unei lumi ajunse la apogeul căutărilor, al tatonărilor şi al negăsirilor fără leac.

Pornind de la toate acestea, Heidegger ajunge să susţină că nihilismul poate să aibă drept consecinţe atât necredinţa cât şi credinţa însăşi. Cu alte cuvinte, cele două consecinţe posibile ale nihilismului sunt fie afirmarea absenţei, fie recunoaşterea necunoaşterii lui Dumnezeu. În acest mod, Heidegger pare să recunoască apofatismul teologiei neo-testamentare.

Trebuie să devină evident din cele de mai sus că nihilismul heideggerian sau cel nietzscheean care are ca rezultate atât necredinţa, cât şi creştinismul însuşi, diferă esenţial de teologia negativă din tradiţia Europei

octombrie 2018

120

Occidentale. În aceasta din urmă, nu fiinţa este determinată de eventualitatea nimicului, ci nimicul este determinat de fiinţă, ca opusul fiinţei, negaţia fiinţei, ne-fiinţa. Negaţia este aici inversul afirmaţiei, aşadar tot o determinare intelectuală. Afirmaţie şi negaţie sunt forme ale enunţului critic. Astfel, nimicul ca noţiune negativă, ca opus al noţiunii de fiinţă are şi el origine intelectuală, este ceea ce Nietzsche numea “cea mai abstractă abstracţie.”

Iată de ce înclin să cred că vestea “morţii lui Dumnezeu” poate să aibă adevăratul ecou doar pe fondul unei teologii a paradoxului, teologie întâlnită la Dionisie Areopagitul şi abandonată treptat de scolastică şi uitată cu desăvârşire de epoca modernă.

Sensibilitatea lui Nietzsche în faţa unui eveniment de o maximă rezonanţă şi încrederea lui în puterea supraomului de “a face din disperarea cea mai mare speranţa cea mai de neînlăturat” rămân la fel de stinghere ca şi glasul celui care strigă în pustiu, un pustiu condamnat de această dată la o stăpânire eternă al cărei final nu poate fi decât unul apocaliptic.

Profeţia lui Nietzsche, chiar dacă nu constituie expresia convingerilor unui ateu, ci dovada clarviziunii unui adevărat profet, rămâne lipsită de interes, chiar şi pentru cei cărora ar trebui să le fie o carte de căpătâi din simplul motiv că aceştia fie întârzie să se nască, fie mor înainte de a deveni supraoameni. Sintagma “Dumnezeu a murit” marchează faptul că Dumnezeul creştin, Dumnezeul metafizicii occidentale, nu mai este altceva decât o plăsmuire moartă a minţii. Dar nu aceasta este cea mai mare problemă a lumii contemporane, nu spunerea acestui adevăr constituie salvarea. Strigătul acesta este cu atât mai puţin auzit cu cât este mai adevărat. Momentul critic pe care îl traversează istoria nu poate fi depăşit prin atenţionarea unor “suflete de avortoni”, cum le-ar numi Nietzsche şi asta pentru că Dumnezeu nu mai este implicat în modelarea vieţii omului european, nu El este acela care dă sensul existenţei acestui om al lumii sale sau al istoriei sale. Locul ce revenea lui Dumnezeu a rămas, în Occident, gol. Dumnezeu este deja o absenţă aşa că moartea Lui nu mai poate să provoace schimbări de amplitudinea celor preconizate de Nietzsche.

Iată de ce putem vorbi despre disperarea pe care Nietzsche o credea binecuvântată ca despre un eveniment care întârzie să aibă loc pe motiv că spaţiul desfăşurării sale rămâne suspendat în imaginaţia plină de sensibilitate a unui fiu de preot care, disperat de golul din biserica tatălui său şi din tot Occidentul, anunţă parastasul deznădejdii hrănitoare de suflete mari . Este de-a dreptul tulburător că nici măcar un strigăt atât de vehement nu mai trezeşte interesul unei creştinătăţi aflate de multă vreme în derivă.

121

Nimeni şi nimic nu mai poate garanta astăzi ivirea unei soluţii care să răspundă eficient crizei de sens prin care trece omul actual. Viziunile lui Nietzsche despre stat şi societate, precum şi cele despre filosofie sau cultură sunt şi ele circumscrise unei dorinţe de salvare, de regăsire, într-un context al “veşnicei reîntoarceri” – concepţie care, la rândul său, prezintă un conţinut la fel de necreştin ca şi mesajul “morţii lui Dumnezeu”. La Nietzsche însă, conceptul veşnicei reîntoarceri capătă semnificaţia unei permanente deveniri a omului întru desăvârşirea propriei persoane a propriului supraom. La Nietzsche totul este poetic. Poetic, adică mai mult decât filosofic, mai mult chiar decât profetic. Niciodată nu aş accepta ideea transformării lui Nietzsche într-un creştin evlavios care se ascunde în spatele unui limbaj “cinic şi inocent”. Nietzsche trebuie să rămână ceea ce a fost, ceea ce a vrut să fie şi, prin urmare, distanţa dintre el şi virtuţile creştine trebuie să rămână evidente. Virtuţile lui Nietzsche sunt, în esenţă, diferite de cele creştine. Aici nu este doar o diferenţă de formă, ci de conţinut. Nietzsche îşi doreşte schimbarea conţinutului însuşi al mesajului creştin văzută ca singură cale de redare a sensului său iniţial. Diferenţa dintre conţinutul şi sensul mesajului creştin este, în acest context, una extrem de importantă. Nietzsche ajunsese să afirme că Iisus a fost singurul creştin adevărat din istoria umanităţii. Aceasta înseamnă că forma bisericii întemeiate de apostolii săi nu mai constituie astăzi o instituţie capabilă să “rezolve” criza de sens la care a ajuns omenirea, poate nu în ultimul rând din cauza abordării istorice a creştinismului în forma sa cea mai pură, liberă şi nescrisă, forma în care a fost întemeiat şi trăit de Iisus Hristos. Contestarea bisericii şi întoarcerea la Iisus nu pot fi considerate ca un refuz al divinului, ca o contestare a nevoii de mântuire. Ele trebuie să fie privite mai întâi în sensul unor căutări disperate ale izvoarelor prime ale fiinţei umane. Chiar dacă Nietzsche exagerează, strigătul său rămâne la fel de obscur pentru suflete, în timp ce pentru fondul cultural şi religios al unui Occident desacralizat prin raţionalizare, apelul său este tratat cu repulsie şi aroganţă în stil de inchiziţie şi de martiraj. Chiar dacă Nietzsche va mai fi blamat, chiar dacă va continua să fie condamnat în numele credinţei, chiar dacă aceia care o fac au dreptatea lor, eu continui să rămân pătruns de glasul care strigă în pustiu “Dumnezeu a murit”, în timp ce nici o “voinţă de putere” nu mai reuşeşte să se ridice pe locul în care această veste poate naşte convertiri şi schimbări nebănuite.

octombrie 2018

122

DESpre

LIBERUL ARBITRU

• Prof. consilier Daniel Pătrăşincă, CMBRAE

Citeam cu pasiune Descartes şi parcursesem câteva capitole din

cartea sa Texte fundamentale. Ideile clare şi distincte focalizau efortul filosofului şi aveau ca sursă gândirea, mijloc ce deţinea o autoritate puţin contestată de a produce cunoştinţe adevărate. Elogiul raţiunii era evident, iar rigoarea cu care îşi propunea anumite reguli de urmat părea impresionantă. Găseam în acea carte mai mult decât o filosofie – era o învăţătură...

Dintr-un soi de respect faţă de filosof, am încercat un exerciţiu de reevaluare a unor idei, pe care le adoptasem până atunci drept adevărate. Mă

123

preocupa încă problema liberului arbitru pe fondul interacţiunii cu A. Schopenhauer, căruia nu voiam de fel să-i dau dreptate. Şi m-am gândit că era un moment potrivit...

În primul rând, am pornit de la faptul că, pentru a fi lege, doctrina liberului arbitru trebuie să se aplice tuturor oamenilor, deci trebuie să aibă o generalitate absolută, astfel încât să nu se găsească nici măcar un singur caz în care ea să nu fie valabilă. Un aspect l-am găsit mai puţin cercetat şi în acelaşi timp incitant: Primul om şi liberul arbitru.

Cartea I a Bibliei spune că Adam a fost pedepsit pentru că a încălcat porunca divină, iar teoria liberului arbitru plasează responsabilitatea în sfera umanului. Dacă teoria îşi rezervă dreptul generalităţii, atunci ea se aplică în cazul Primului om la fel ca tuturor. Deci, dacă Adam a fost pedepsit, înseamnă că a fost responsabil, căci potrivit celor argumentate mai sus, doar posesia capacităţii alegerii binelui sau răului putea întemeia finalitatea nefericită a acţiunii sale.

Prin urmare, dacă Primul om era însufleţit cu liber arbitru şi acesta însemna capacitatea de a alege responsabil între bine şi rău, cum se explică transformările ulterioare actului de păcat? Mai precis, dacă înaintea căderii, omul avea conştiinţa binelui şi răului, neputând fi altfel, deoarece pedeapsa nu ar fi fost întemeiată, ce însemna Pomul cunoştinţei binelui şi răului? Un element

important este acela că moartea însoţeşte ,,Pomul liberului arbitru”, pe când liberul arbitru iniţial nu-i aduce niciun prejudiciu. Nu putem nega conştiinţa alegerii deoarece invalidăm teoria dar nici nu putem presupune că acest Pom avea acelaşi înţeles cu liberul arbitru...

Putem formula în continuare câteva întrebări care să cuprindă mai precis viziunea noastră:

- Ce fel de bine şi rău poseda omul înainte de păcat şi ce

fel de bine şi de rău a cunoscut în timpul căderii?

- De ce cunoscând binele şi răul iniţial omul era sortit

veşniciei iar după cădere, morţii?

- Dacă binele şi răul convieţuiau conceptual în conştiinţa

omului, spre ce cunoaştere a unui bine sau rău se

îndreaptă el ulterior?

octombrie 2018

124

Singurul răspuns ce-mi părea verosimil era legat de natura binelui şi

răului cunoscut. Iniţial, liberul arbitru, ţinea de aspectul conceptual, de

învăţătură, era întipărit în conştiinţă ca principiu al binelui şi răului. Mă întorc la o afirmaţie pe care o găsisem în Scripturi şi care mă fascinase încă din copilărie: ,,Nu există om care să-l vadă pe Dumnezeu şi să trăiască.” Ea poate fi de asemenea un răspuns: deşi cunoştea binele şi răul în stare conceptuală, prin cădere, omul l-a cunoscut în stare personală. De ce era nevoie ca în Biblie să existe o astfel de afirmaţie, dacă niciunul din oameni nu-l poate vedea pe Dumnezeu? Cui se adresează această menţiune? Murim din multe alte motive, mai puţin acela că l-am văzut pe Dumnezeu. Poate a făcut-o Primul om...

Ca o scurtă recapitulare:

1. Omul nu putea fi pedepsit dacă nu era responsabil, adică dacă nu avea liber arbitru.

2. Liber arbitru = capacitatea de a deosebi răul de bine în cunoştinţă de cauză / Pomul cunoştinţei binelui şi răului.

3. Dacă liberul arbitru este alegerea între bine şi rău în cunoştinţă de cauză, ce înseamnă Pomul?

4. Între cele două stări de cunoaştere ale binelui şi răului există o deosebire de NATURĂ cel puţin din perspectiva finalităţii.

5. De ce binele iniţial căderii nu atrage după sine moartea pe când cel al Pomului da?

6. Dacă omul cunoştea binele conform teoriei liberului arbitru, ce fel de bine a cunoscut ulterior păcatului?

7. Mai există doar un singur tip de Bine posibil de cunoscut, dacă cel în formă conceptuală se cunoştea deja, anume cel în stare personală – Dumnezeu.

[© photo header: descopera.org]

125

vocaţie – înţelegere – interogaţie

• Prof. Caterina Popescu, Liceul de Arte „Marin Sorescu” Craiova

Am auzit deseori rostită întrebarea: “Ce vrei să te faci când o să fii

mare?” Părinţii îi întreabă adesea pe copii. Nu numai părinţii îi întreabă, ci şi bunicii, rudele, apropiaţii, dascălii. Uneori părinţii le influenţează, sau chiar determină copiilor traseul alegerilor. Faptul că ei au o anumită profesie îi face pe copii s-o aleagă şi ei la rândul lor. Unii îşi pun întrebări asupra alegerilor lor, alţii nu; astfel ajung s-o practice uitând cum de au ales-o. Nu reuşesc să facă legături cu dorinţele pe care le-au avut ei sau părinţii lor. Alteori se întâmplă să fie resimţită o intensă conflictualitate legată de meseria lor şi a părinţilor, conflictualitate pe care n-o pot elabora.

M-am întrebat deseori despre procesul alegerii meseriilor aşa-zis umanitare, cele care te pun în contact direct cu suferinţele oamenilor. Ce se află în spatele alegerii tale? E vorba de o împrejurare, de destin, de ceva ce ai visat de mic, de ceva ce s-a cristalizat cu timpul? Asupra cărei întrebări îi poţi da un răspuns cert? Şi a avea deja răspunsuri la întrebările astea, a şti sigur cărui fapt i se datorează alegerea ta, a-l numi cumva nu înseamnă a te rigidiza? Eşti un

octombrie 2018

126

om care nu-ţi mai pui întrebări, ai toate răspunsurile. Nu-ţi mai pui întrebări. Ştii deja totul. Mulţi îşi pun probabil întrebarea: “Ce aş fi fost eu dacă...? Mi se pare că e la fel ca jindul pe care-l au tinerele fete de a se mărita. Nu căsătoria în sine contează, ci tentaţia de a fi mireasă.

Continuu totuşi să cred că, încă de la început, are loc o idealizare a profesiei alese. O idealizare interiorizată ce începe să lucreze în mintea ta şi care te face să crezi că ceea ce faci tu e superior, util, cel mai bun şi, mai ales, cel mai greu.

Cu cât iţi spui mai des, atât ţie cât şi celorlalţi, cât de dificilă e munca ta, cu atât iţi creşti şansele de a-i rezista, de a i te dedica şi de a o idolatriza mai mult.

M-aş hazarda să spun că găsim cu toţii un beneficiu în nefericirile, spaimele, dorinţele şi exigenţele pe care ţi le trezeşte profesia ta.

Într-o vreme, la sfârşitul adolescenţei am fost fascinată de existenţialismul absurd. Păstrez şi acum un caiet vechi cu fişe de lectură în care scriam citate, comentarii şi gânduri pe marginea lor. E posibil ca pe mine să mă fi impresionat Regatul aurit al lui Malraux cu lumea lui care, prin nu ştiu ce minune a scăpat din naufragiul universal. În regatul ăsta trăiau doar animale fabuloase şi câţiva magi într-o cetate păzită tot timpul de demonii aflaţi în minţile noastre. E posibil să mă fi impresionat literatura angajată care pledează mereu în favoarea unei cauze. Însă cu siguranţă nu doar asta. Ar fi atâtea: copilăria mea timpurie pe malul Dunării, sărăcia lucie în care trăiau oamenii din satul nostru, rivalitatea constantă, de nedepăşit în adolescenţă faţă de sora mea mult mai mare, tata cu spiritul lui matematic analitic, mama cu misticismul şi toanele ei, bunica paternă cu cinismul răutăcios şi bolile ei imaginare, pustiul afectiv pe care l-am resimţit uneori, pustiu care mi-a ascuţit urechea interioară.

Constat acum că toate cărţile, ideile, credinţele, oamenii care m-au impresionat s-au potrivit conţinutului meu psihic şi am asimilat ceea ce mi-a trezit rezonanţa interioară.

Munca în consiliere şi să fiu consilier psihopedagog într-o şcoală a însemnat pentru mine o întoarcere continuă pentru a privi înăuntrul meu. Dincolo de toate metodele, strategiile, tehnicile, regulile şi limitele impuse din afară sau autoimpuse, evaluatorii, mentorii, rămâi în cele din urmă tu împreună cu cadrul pe care l-ai format, cu propriul tău dispozitiv de lucru.

Nu de puţine ori unii au zis că avem o meserie ingrată, inutilă, fără finalitate. Care face mai mult rău decât bine, care adânceşte si agravează dificultăţile existente. Adesea observ, de cele mai multe ori fără să simt nevoia de a interveni, neputinţele profesorilor, furiile lor reprimate, refulate,

127

agresivitatea convingerilor educative. Câteodată am senzaţia că ajung dascăli oameni care n-au nici un fel de tact pedagogic.

Am auzit şi că lucrul cu copiii e mai dificil decât cel cu părinţii. Iniţial am avut tendinţa să spun că, dacă nu poţi găsi nici o punte între tine şi copil cu siguranţă în cazul unui adult nu vei reuşi. Acum am constatat că lucrul cu copiii e solicitant, copiii te solicită mult din punct de vedere afectiv. Cu oamenii mari vorbeşti mai mult. Oamenii mari ascund şi se ascund pe sine cu cât vorbesc mai mult. Şi-apoi, dacă lucrezi cu copiii, lucrezi cu părinţii lor. Dificultăţile copiilor sunt de cele mai multe ori dificultăţile părinţilor şi a le acorda tot sprijinul, compasiunea, a găsi modalităţi de a-i ajuta fără ca ei să se simtă “descalificaţi” din funcţia parentală are o mare importanţă.

Cu siguranţă vocaţia e un element definitoriu într-o alegere autentică. Auzim, citim şi vedem peste tot reclame luminoase, reţete despre cum să fii fericit, frumos şi bogat, cum să te descurci, ce să scrii in C.V., pomelnice întregi de cuvinte goale. Îţi inventezi calităţi, îţi fabrici măşti sofisticate, îţi studiezi atent ţinuta, gesturile, glasul ca să fii înăuntru, ca să nu fii exclus, ca să fii la fel ca ceilalţi, socializat, acceptat, de succes. Am înţeles după un timp destul de lung că vocaţia conţine elemente pe care nu le poţi sesiza, nici cuantifica în abilităţi şi aptitudini.

A fi consilier înseamnă a auzi dincolo de cuvinte, a auzi cu cea de-a treia ureche, a învăţa tăcerea, a suporta tăcerea celuilalt, a suporta frustrarea neputinţei, a intui discursul latent al celuilalt, a simţi în corp tensiunea ne-spusă, a dori să vorbeşti, întrerupi, a dori să faci mai mult, a cenzura toate astea, a ieşi uneori din cadru. Toate lucrurile astea şi încă multe altele, eu nu le pot numi abilităţi. Pot spune că ele fac parte din ceea ce numesc eu a face din vocaţie meseria de consilier într-o şcoală.

Consilierea psihologică practicată cu profesionalism şi din vocaţie nu poate cu siguranţă vindeca problemele întregii şcoli. Poate aduce ameliorări, poate chiar vindeca multe suferinţe ale părinţilor, ale copiilor. Şi asta e un lucru de preţ pentru că astfel se asigură o filiaţie sănătoasă pentru copiii copiilor îngrijiţi.

[© photo header: descopera.org]

octombrie 2018

128

•

â

• Maria Şchiopu Colegiul Economic Hermes – Petroşani

Inegalitatea veniturilor – cauze şi efecte

Există un cerc vicios al sărăciei; ţările sărace nu pot să acumuleze pentru că sunt sărace şi rămân sărace pentru că nu pot să acumuleze.

Ragnar Nurske

Inegalitatea dintre oameni este una dintre cele mai controversate

probleme social-economice în lumea economiştilor şi politicienilor. Oamenii politici de dreapta consideră că un anumit nivel de inegalitate

şi de sărăcie este preţul inevitabil plătit de societate pentru asigurarea unei creşteri economice eficiente. Veniturile înalte sunt motivaţii ale oamenilor pentru o muncă intensă, pentru investiţii crescânde şi pentru asumarea riscurilor.

Toate acestea conduc la existenţa unor oameni săraci, a căror situaţie poate fi ameliorată prin măsuri adecvate de protecţie din partea guvernelor.

129

Politicienii de stânga argumentează că distribuţia veniturilor trebuie să se bazeze mai ales pe nevoile oamenilor şi mai puţin pe proprietatea privată şi pe mecanismele pieţei. Cei mai mulţi politicieni de orientare social-democrată şi socialistă recunosc că este necesară motivaţia în muncă pentru a avea o economie funcţională, dar, susţin ei, aceasta să se realizeze pe baza unui nivel minim al inegalităţii.

Aprecierea celor două curente de gândire social-economică este o problemă normativă. Economiştii dispun însă de un set de reguli şi de instrumente pentru analiza inegalităţilor dintre oameni, pentru evidenţierea evoluţiei lor în timp, ca şi pentru cercetarea relaţiilor dintre egalitatea oamenilor şi alte obiective economice cum sunt eficienţa şi rentabilitatea,etc.

Responsabilitatea in ceea ce priveşte finalitatea socială a creşterii economice revine în întregime statului. Firmele economice nu sunt (şi nu trebuie să fie) preocupate decât de profit, pentru ele creşterea economică (deci creşterea profitului) fiind un scop nemijlocit. Statul are nu numai posibilitatea, dar si obligaţia de a corecta distribuţia veniturilor în societate.

Deşi, în principiu, creşterea economică ar trebui să conducă la satisfacerea cât mai multor nevoi umane (individuale şi colective,materiale şi spirituale), există o cauză fundamentală pentru care acest lucru nu se întâmplă.

Această cauză este inegalitatea veniturilor. Inegalitatea veniturilor presupune un criteriu de apreciere a justificării

încasării dividendului social; vom spune doar ca inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionarii pieţei, în sensul ca piaţa acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc. Rezultă că, într-o măsura importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că este imanentă funcţionării pieţei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor, ca "soluţie" de eradicare a inegalităţii veniturilor, este la fel de dăunătoare ca si polarizarea exagerată a polilor de bogăţie si sărăcie.

În general, c a u z e l e adâncirii inegalităţii veniturilor, mai ales în ultimele decenii sunt:

a) factorii demografici. În anii `70, `80 specialiştii consideră că pe piaţa muncii au pătruns numeroşi tineri mai puţin pregătiţi, ceea ce a făcut ca noii salariaţi să câştige mai puţin decât cei în vârstă, experimentaţi şi instruiţi. Aceasta a mărit gradul de inegalitate a veniturilor în societate. În plus, în familiile în care bărbaţii erau singurii aducători de venituri s-au produs schimbări esenţiale, in sensul că mai multe soţii au pătruns pe piaţa muncii din familiile cu venituri mari, mărind şi mai mult câştigul, decât din familiile cu venituri mici;

octombrie 2018

130

b) concurenţa externă. Muncitorii din industriile de automobile şi oţel, puţin instruiţi s-au confruntat cu scăderea cererii de muncă din partea angajatorilor, iar salariul mediu al lor s-a diminuat, chiar dacă iniţial veniturile înregistrate de aceştia au fost mai mari decât în alte domenii de activitate;

c) cererea de muncă de înaltă calificare. Schimbările din activitatea de producţie în sensul restructurărilor în direcţia dezvoltării computerizate a activităţii, consultanţei în afaceri, biotehnologiei, asistenţei medicale, sistemelor avansate de comunicare etc. au impus creşterea cererii de muncă de înaltă calificare şi evident diminuarea cererii de muncă necalificată. Aceasta a dus la majorarea salariilor celor mai bine pregătiţi;

d) sistemul fiscal. Prin legislaţia anilor `80 impozitele percepute asupra veniturilor ridicate au fost mai mici decât cele practicate în anii `60 şi `70.

Aceasta a adâncit inegalitatea veniturilor, mai ales în condiţiile inflaţioniste în care cei cu venituri mici au resimţit înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.

E f e c t e Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea

veniturilor este mai pronunţată în ţările sărace faţă de cele bogate. Statisticile arată că discrepanţa cea mai mare a veniturilor adică inegalitatea cea mai puternică este în ţări precum Brazilia, Guatemala, Tanzania, etc.

Distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creează sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi afectează o parte a societăţii, are influenţe asupra întregii populaţii.

Interesul general trebuie să preocupe exclusiv statul, guvernul.

Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea discrepanţelor de venituri, şi în final, de avere care se formează între indivizi în cursul activităţii economice. Se pun două probleme:

1. până la ce nivel trebuie nivelate aceste discrepanţe, aşa încât să nu se destimuleze indivizii care suportă costul acestor nivelări, ceea ce ar compromite, pentru viitor, înseşi şansele nivelării respective

2. oare prin redistribuirea forţată a veniturilor – aşa cum procedează statul – nu se reduce, în general eficienţa activităţii economice la nivelul societăţii?

Teoria economică răspunde la aceste întrebări arătând că veniturile din societate trebuie distribuite conform funcţiei de utilitate marginală: fiecare

131

membru al societăţii trebuie să primească acea mărime din venit care să asigure, pe ansamblul societăţii, aceeaşi utilitate marginală pentru fiecare individ. Astfel, dacă există două persoane, cu aceeaşi funcţie a utilităţii marginale, atunci venitul trebuie distribuit în mod egal (aceasta este în fond, raţiunea pe care a aplicat-o comunismul atunci când a decretat egalitarismul social).

Cum însă, aşa cum rezultă din lista cauzelor inegalităţii veniturilor, indivizii au funcţii de utilitate marginală diferite, inegalitatea veniturilor este inerentă oricărui sistem social. Această situaţie pune o altă problemă, şi anume aceea a dilemei (sau compromisului)între eficienţă şi echitate. Din punct de vedere semantic, egalitate şi echitate nu semnifică acelaşi lucru. Echitabil înseamnă corect, just, ceea ce presupune în principiu şi inegalitatea.

Din acest motiv trebuie găsit un compromis (un optim) între eficienţa necesară funcţionării pieţei şi egalitatea specifică moralei creştine.

Câte ceva despre bani

Banii sunt elementul cheie al economiei de schimb monetare. Rolul lor de mijloc de schimb este independent de regimul economic… Însă banii nu pot juca acest rol decât cu condiţia de a fi un semn care, în baza unei convenţii sociale recunoscute de toţi membrii societăţii, sunt acceptaţi de către toţi.

Jean Marie Albertini

Antenă deosebit de sensibilă a vieții economice, sociale, politice şi culturale a societăţii, banii au constituit şi constituie unul din domeniile cercetării istorice şi economice cele mai interesante şi dificile.

De hârtie, de metal sau de plastic, banii ne controlează existenţa, iar fără ei nici nu ne-am putea imagina viaţa în ziua de astăzi. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna aşa. Apariţia banilor s-a produs cu mii de ani în urmă. Aceasta a fost legată de trecerea la schimburile dezvoltate şi permanente de bunuri. Ei au apărut şi au evoluat ca instrumente de facilitare a schimburilor, a desfășurării vieţii economice.

octombrie 2018

132

Forma banilor actuali este cea mai comodă si cea mai utilă în procesul de schimb, dar formele banilor vechi erau însă din cele mai neaşteptate, folosindu-se drept monede: colţi de câine (în insula Solomon din Pacific), brăţări (în Coasta de Fildeş), clopoţei de bronz (în Zimbabwe), cuţite (în China), în câteva ţări orientale monedele turnându-se sub formă de pomi cu frunze discoidale perforate (posesorul rupându-şi câte frunze îi trebuiau), dar cea mai stranie şi în acelaşi timp interesantă formă a monedelor, se găseşte pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor (Pacificul Occidental). Pe aceste insule banii nu cresc în copaci şi nici străzile nu sunt poleite cu aur. Totuşi, oamenii îşi lasă banii pe stradă în văzul tuturor. Acestea sunt de fapt nişte mari discuri de piatră, găurite la mijloc ce pot avea un diametru de patru metri şi o greutate de peste cinci tone. Nici o moneda de piatră nu s-a mai făurit din anul 1931, cu toate acestea ele constituie încă mijloace legale de plată în Yap, guvernul considerând aceşti bani de piatră obiecte ce aparţin patrimoniului cultural şi prin urmare aceşti gigantici bani sunt ocrotiţi de lege.

Puterea banilor Banii sunt prezenţi în toate obiceiurile importante din viaţa unui om: naştere, botez, nuntă, moarte. De cele mai multe ori îi este asociat simbolul belşugului, al echilibrului, al fericirii. Banii însoţesc omul de-a lungul întregii vieţi, iar prezenţa sau lipsa lor marchează existenţa fiecăruia. Vorbele din popor subliniază cel mai bine puterea şi influenţa banilor: "Strânge bani albi pentru zile negre", "Banii învie morţii", "Banul îşi câştigă prieteni", "Banii din mână îi scapă/ Ca ciurul cum scapă apă", "Banii strângătorului, / Pe mâna risipitorului; / C-aşa zice o păsărică: / «Cine strânge nu mănâncă»".

Maxime celebre

- Când eram tânăr, credeam ca în viaţă cel mai important lucru e să ai bani. Acum, că sunt bătrân, ştiu asta. Oscar Wilde - Banii nu satisfac deloc aviditatea, aşa cum apa sărată nu va potoli niciodată setea. Ksemendra - Cu cât e mai bogat, cu-atât e mai zgârcit; si cu cât e mai zgârcit, cu-atât devine mai bogat. Lu Xun - Nu-i nici o ruşine să fii sărac, dar este teribil de neplăcut. Sydney Smith

133

- Creditorii au memorie mai bună decât debitorii. Benjamin Franklin - Ca să obţii un împrumut, trebuie mai întâi să dovedeşti ca nu ai nevoie de el. Anonim - Banii nu aduc fericirea, dar o întreţin. - Cine deţine aurul stabileşte regulile. - Banii nu au miros. Vespasian - Fiecare nebun ştie să câştige bani, dar nu şi să-i păstreze. - Banii nu aduc învăţătura, dar învăţătura aduce banii. - Banu-i biciul dracului. - Banul ascuns în pământ nici nu creşte şi nici nu rodeşte. - Banul deschide uşile fără chef. - Banul la ban trage. - Banul muncit nu se prăpădeşte. - Bogat e acela ce nu e dator. - E uşor să fii bogat, dar greu sa fii fericit.

[© photo header: moneysense.ca]

octombrie 2018

134

• Prof. Valeria Roşca Colegiul „Gheorghe Tătărescu” Rovinari

Marketingul bun și rău Marketingul este o formă de promovare a unui produs sau

serviciu. Semnalizezi clienților că produsul sau serviciul există, că are

niște caracteristici, că ei îl pot testa, îl găsesc, iar tu, cel care l-ai creat

pentru ei, ești gata să li-l livrezi cu promptitudine și onestitate. Așa ar

fi dacă piața ar fi un loc prietenos. Confruntarea însă, tensiunea,

încleștarea specifice pieței libere fac din competitori niște războinici. De

unde nevoia de strategii și tehnici de marketing. Ca la război. Din aceste

bătălii, consumatorii neatenți ori naivi cad victime colaterale. Statele au

venit cu un sistem care să amortizeze eventualele șocuri pe care un

consumator le-ar putea primi din partea unui producător rău intenționat.

Acest sistem se regăsește sub forma unor legi de protecție a

consumatorului. Problema este însă că de tine însuți nu te protejează

nimeni niciodată.

Tot din război a fost împrumutat și termenul campanii de marketing.

Fiecare produs are, pe lângă componentele corporală și acorporală, și o

componentă informațională, respectiv una comunicațională. Cele din

urmă au ca obiectiv persuasiunea. Fii atent la ce vând eu (uneori o

imagine grozavă a mea), devino interesat de produsul sau serviciul meu,

135

lasă-ți dorința să se aprindă, și apoi achiziționează ce-ți vând eu, cu

orice preț. Dacă nu ai o nevoie reală de marfa mea, o inventăm. Simplu.

Problema nu este deci că un producător vrea să-și vândă marfa,

problema este că vrea să și-o vândă cu orice preț și celor ce nu au nevoie

de ea. Și atunci marketingul care e bun, devine rău.

Manipularea în războiul alegerii mai mult sau mai puțin libere

Specialiștii au constatat că atunci când vorbim despre comunicare, e

inevitabil subiectul manipulării. Orice curios poate merge la raftul unei

biblioteci, cere un tratat de comunicare, îl deschide și dă peste capitolul

”tehnici și strategii(din nou război?) de manipulare”. Marketingul nu

este singurul domeniu unde comunicarea e văzută ca un război.

Managementul e la fel. Și orice campanie de alegeri libere. Războiul pe

care fiecare companie, manager, ori partid îl duc (aparent nu se știe

împotriva cui) este un război de comunicare. Războiul nu exclude

manipularea care, se recunoaște, este profund neetică, însă ilegală nu

este. Este neetică pentru că e insidioasă. Regizorul ei știe unde vrea să te

aducă, în timp ce tu nu știi. Și uneori lezându-ți interesele. Regizorul

manipulării acționează din sete de putere și din lăcomie. El nu se

mulțumește cu puțin, vrea totul. Ca să aibă totul, trebuie să învețe să fie

un dirijor al unei imense orchestre formată din oameni semiadormiți,

adică din oameni formând o turmă. Psihologii au numit foarte elegant

astfel de orchestre care răspund întotdeauna la comenzi, mulțime. În

mulțime, riscul de a te trezi manipulat e maxim. Psihologia mulțimilor

are câteva particularități, una dintre ele fiind contagiunea. Din cap

autonom cujm erai, te trezești membru supus al unui imens trup. Ca să

nu te lași manipulat, ai nevoie să rămâi o individualitate. Iar pentru asta

ai nevoie de gândire critică și de capacitatea de a convinge un public ce

poate deveni aliatul tău. Gândirea critică are la bază logica, analiza

filosofică a limbajului și deprinderea de a contraargumenta. Nu este

simplu să ai în bagaj astfel de instrumente care nici nu sunt ușor de

...achiziționat. Sunt efectul unui efort constant de lectură și reflecție. Nu

este comod să fii gata oricând să devii un Gică contra când semenii te

vor un miel blând gata de tăiere. Să ai capul pe umeri când conjunctura

ți-l trimite în nori. Omul cu gândire critică nu este întotdeauna cel mai

enervant din grupul său. El poate lua decizii doar pentru sine, nu e un

revoluționar neapărat. Nu ține să ridice masele. tot ce vrea, e să rămână

o individualitate.

octombrie 2018

136

Presupunând că regizorul unei manipulări se ciocnește de un

comunicator cu gândire critică și care a parcurs lecturi despre

manipulare, ce e de făcut ? Abia atunci e de negociat. Când negociatorii

devin de putere egală, confruntarea e dură și necesită de multe ori un

mediator. Atunci e posibilă negocierea căștig-câștig.

Mituri despre raționalitatea consumatorilor

Economiștilor liberali le place să răsfețe consumatorul pretinzând că

el este rațional. Asta ar însemna că înaintea oricărei decizii economice,

el își calculează pachetul optim de achiziții ținând cont de utilitatea

economică a bunurilor pe care intenționează să le cumpere, de prețul lor

și de venitul lui disponibil. În realitate, consumatorul este un om cu

slăbiciunile sale, cu preferințele sale, cu orgoliul său. Un om plin de

calități și defecte. Defectele, până nu demult, erau numite patimi. Chiar

Descartes le numește așa. Și Aristotel în Etica nicomahică mai ales,

vorbește despre unele dorințe ca fiind patimi. Dorințele nu sunt rele în

sine, devin rele doar dacă ele cad în exces și lipsă. Atâta timp

cât sunt rezonabile (adică în contact cu rațiunea), rămân un motor al

acțiunii. Din momentul în care rup legăturile cu rațiunea, devin lanțuri

ale libertății. Dependențele de orice fel sunt lanțuri care-l leagă pe

consumator de cel care-i vinde ceva de care el nu se mai poate lipsi.

La fel cum un produs e prezentat consumatorilor într-o campanie

publicitară, și un proiect de management ori un lider poate fi prezentat

”consumatorilor” . Și tot într-o campanie publicitară sau electorală.

Consumatorii ar fi raționali dacă ar avea convingeri. Unii dintre ei nu-și

cunosc nici interesele, sau și le cunosc doar pe cele pe termen scurt.

Mulți consumatori au o singură convingere: să-și păstreze privilegiile

sau să li se conserve interesele pe termen scurt.

Libertatea cere exerciții dificile de alegere. Pentru ca alegerile să fie

bune, trebuie să fii un om care se pregătește pentru alegeri bune.

Zbor pe deasupra unui cuib de cuci poate fi văzut și ca un război de

comunicare. Individul trăsnit încearcă în stil american să înfrângă

rigiditatea unei instituții slujite de o doamnă de fier. Instituția e

puternică, doamna e inflexibilă, iar individul luptă din răsputeri să-și

păstreze.... individualitatea, căci aceasta e tot ce are el mai valoros.

Războiul nu este drept. Individul este departe de a fi un sfânt. Recurge și

el la o mulțime de șiretlicuri. Lupta lui este o strategie, include un șir

137

lung de năstrușnicii, de fente, însă are și ideea de a recurge la o

campanie de alegeri libere. Trăim într-o democrație, deci se cuvine ca

decizia dacă să ne uităm sau nu la un meci, să fie luată de majoritatea

care iese învingătoare. Individul cu convingeri puternice poate deveni

lider dacă are inițiativă. Bolnavii trebuie convinși să voteze ca el, să-și

înfrângă frica, să se opună fățiș necruțătoarei angajate. Mulți nu

îndrăznesc, se tem de consecințe. El însă cu un talent actoricesc

formidabil, cu o capacitate ludică excepțională, și cu o perseverență

uluitoare, rămâne pe poziție. Curajul lui este nebun. Și molipsitor.

Devine liderul nonformal al unor oameni închiși, unii într-o nebunie

închipuită, alții într-o nebunie indusă și deci reversibilă, iar alții intr-una

nevindecabilă. Interesul lui este să eludeze legea, să pară nebun când nu

e, ca să nu ajungă la pușcărie. Ceea ce face el nu e etic. Și la limita

legalității. În numele dreptății, o angajată a balamucului în care ajunge,

acceptă să lupte până-n pânzele albe cu acest trăsnit care iubește viața

așa cum o înțelege el, viața plină de patimi care de altfel îl și pierd.

Neraționalitatea îl pierde, lupta devine inegală și instituția cu rigiditățile

ei, biruiește. În ciuda pierderii războiului, victoria pe termen scurt a

individualității care intră în război cu instituțiile rigide, este

incontestabilă. Și foarte prețioasă pentru ceilalți care devin liberi pe

dinăuntru. În lupta lui cu un sistem neîndurător, descoperă și alți oameni

care aleseseră o altfel de luptă, o luptă a lor. Impresionabil este cazul

indianului. Și el își ducea războiul lui. Ca să reziste, juca un rol, rolul

surdo-mutului. De un surdo-mut nu te ferești, el este inofensiv, nu-ți

poate afla strategiile și nici nu ți le poate trăda. Într-un război,

principalul pericol e trădarea. Iar surdo-muții e de așteptat că nu pot

trăda. Mulți dintre noi jucăm rolul surdo-muților care nu reacționează,

se fac că nu înțeleg ce li se întâmplă. Puțini sunt eroii care au curajul

negocierii dure.

Cazul acestui film este emblematic pentru comunicarea ca război.

Uneori pentru a exista ca actor în comunicare și nu ca un simplu pion

care e silit să primească mesajul pe care un emițător puternic și viclean

îl transmite impunându-l, e nevoie de sacrificiu. Și de inițiativă. De

inteligență și de gândire critică. E nevoie de individualități și nu de

mase. [© photo header: http://glas-galerie.at/glasreparatur/]

octombrie 2018

138

visul, la final

• Prof. Daniel Murăriţa,

Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu

Poate am obosit cu toţii. Ne rotim într-un fel de cerc. Ceva străin ne contaminează. Ne repetăm inconştient fiecare gest sperând că, învăţându-ne pe de rost, descoperim conţinuturi în care mai putem crede. Reuşim, finalmente, o învăţare pe dinafară. Pe dinăuntru? Nu am putut pătrunde. Nu încă. Anotimpurile speranţei, neregulate, distopice, se diluează în monocromii stranii. Vin peste noi necontenit provocări, contrare minimelor noastre aşteptări. Clipa şi-a nivelat relieful. Trăirea, oricum ar fi ea, rămâne o redută. Uimirea se maculează în spaime pentru care nu se mai găsesc resurse, nu le mai facem faţă.

Poate am obosit cu toţii… Peste candori de odinioară se trage cortina, copilării fireşti

se sting îmbâcsite în praful cotidianului şi ne tulbură cu ultime zvâcniri amintirea. Da, ne învârtim… Oximoron se preface trăirea şi nimic cert pe care să ne întemeiem. Trăim ca o abdicare un prezent captiv în vrăjile neputinţei, în reflexe comune. Nimic concret. Abisul nu poate avea margini, contururile sale se întind peste şi între noi, între eu şi tu, între eu şi eu. Ceva străin ne devorează.

139

Poate am obosit cu toţii. Poate am vrea să plângem, dar nu mai ştim cum se face,

nu mai credem în minuni. Nisipurile mişcătoare ale prejudecăţii ne înghit în monotonii seducătoare. Oricât ne-am înălţa acum, zborului nu îi mai pasă. Încercăm să râdem, însă umorul, medic taumaturg, nu trece niciodată de barierele rănii. Orizontul pare un crăpat amurg, fisuri neînţelese înghit culorile într-un punct. Nimic nu poate vorbi mai mult de aşteptare, decât infirmitatea că nu suntem unul lângă celălalt. Şi sapă în noi tranşee gândul că, în cele din urmă, singura realitate este punctul. Dar noi am avut noroc. Am reuşit să privim cerul. Da, priveam cerul şi tăcerile noastre se aprindeau într-un fatum miraculos, constelaţii tremurau în emoţii de necuprins. Da, priveam cerul şi nu ne mai spuneam pe nume. Ne imaginam câte unul ales pentru fiecare stare pe care o trăiam împreună. Speriaţi câteodată de întuneric, fugeam de oameni ca de nişte fiare ce îşi devorează propria specie. Adevărat, aceşti oameni nu se acceptă uşor, bucuria celorlalţi îi întunecă, îi înverşunează, îi înstrăinează feroce. Contrar oricăror oprelişti, clişeu reflex, timpul s-a scurs înşirându-ne arbitrar ca pe nişte mărgele pe aţele lui. Ne-am repetat destul. Ne învăţaserăm pe dinăuntru. Pe cerul privit, drumurile s-au tatuat cu noi într-un fel de legământ. Trăiri paradoxale, drumuri amestecate… peste toate strigătele nesalvate. Şi în toate acestea, văd o viaţă trăită până la capăt alături de tine. Şi eu cred în drum. Drumul continuă. Genunchii devin friabili. Tăcerile corozive apar recrudescente odată cu toate înserările. Îmbătrânim. Şi visul la fel. Zodia asta ne-a cuprins de tot. În călcâiele crăpate întrezăresc o hartă. Sunt sigur. Păşesc. Dumnezeu zâmbeşte. Îmi e dor de tine şi de mine însumi…

octombrie 2018

140

Cuprins Niciodată toamna /5

Giovani, mândria noastră /7 Dramatizare metaforică /9

De ce să lași pe cineva să îți facă rău? /14 Musai. /16

A fi sau a nu (mai) fi /21 Monolog aprig, imaginar /23

Drumuri /27 Importanța culturii cinematografice /29

Al-Thuraya /31 Prefață /34

Un vis, un chip, un trup /38 Ploaia /40

Mândrie sau adevăr /41 Holuri în alte ceruri /44

A simți /46

141

Dragă adolescență… /47 Renegare de suflet sau… /48

Mental health /50 Fii #PeBune…! /51 Caruselul vieții /53

Slove despre noi /54 Singur /56

Gânduri despre Brâncuși… /57 Poezii /61 Iluzii /76

De ce să ne ascundem…? /77 Changes are good /78

Vanity… /80 Satul ca mitologie lirică /82

Stilul gotic /84 Despre cheia sol /85 Tehnologia usb /87

Inception /90 Aspecte despre tabelul periodic al elementelor /92

Relația dintre om și mediu /95 Fenomenul Ultras /97

Istoria Dacia /99 Brâncuși – sculptor de ideal /101

Gheorghe Tătărescu – povestea… /106 Prejudecată și sentință în istorie /108

Educația juridică – o prioritate /111 Fundamentarea discursurlui filosofic /114

Nietzsche – profetul unei disperări care întârzie /117 Despre liberul arbitru /122

Consilierea psihologică în școală /125 Inegalitatea veniturilor… /128

Comunicarea ca un război /134 Visul, la final /138

octombrie 2018

142