Cyan Magenta Yelow Black

REVIST{ LUNAR{ DE CULTUR{ ±I CIVILIZA|IE

«Sufletul trebuie tratat ca pãmântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor! » (Constantin Noica), ,

Fondat la Sibiu � Anul I � Nr. 3

CENACLUL P{LTINI±August 2009 � 32 pagini

dela

2 lei

IMPACTUL SOCIAL

Num[r ilustrat de Rare§, Radu §i Constantin ILEA

� MIRCEA ELIADE note critice de Radu Vancu

� Dan Mucenic: Luxul lecturii lui Patrick Suskind

� Diaspora: Dan D[nil[� Dan Ioan Bogdan, poeme,

Ucenicul meu Casanova� Adrian Suciu: Terminus

(fragment de roman)� Ioan T[m]ian:

Sticlarul e un adev[r[t artist� Ioan Radu V[c[rescu: Spa\iul

B[r[ganului (geografie literar[)� Laz[r Z[han: Nevoia de filozofie

Foto: evz.ro

3 lei

«Sufletul trebuie tratat ca pamântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor! » (Constantin Noica)

Fondat la Sibiu n Anul II Ianuarie/februarie 2010 n 32 pagini

Nr.

8Noica despre EmiNEscu:

„Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu... atunci vom rămâne, în cultură, mai departe înfometaţi.”

Eminescu160 de ani de la naştere

Cyan Magenta Yelow Black

2e la

Ianuarie Februarie

2010

3

e la

Ianuarie Februarie

2010

EdIt

orI

AlE

ESC

AlE

lIt

ErA

rE

Au trecut, în ultimele zile, toate anotimpurile peste casa mea de la Izvoru, aşa încât mi-am putut petrece vremea, tihnit, în compania cărţilor. Dar, înainte de a le deschide (cea dintâi, integrala povestirilor lui Nabokov, un dar de lux făcut, în preajma sărbătorilor, de editura Polirom), mi-am rezervat timp pentru lectura ultimului număr al „Cenaclului de la Păltiniş”. Prilej cu care am parcurs, cu atenţie, revenind asupra unor ziceri croite parcă aidoma după gândul meu, editorialul „Modele centenare” semnat de Silviu Guga. Iar de aici până la posibilitatea aruncării unei mănuşi n-a mai rămas decât un pas, pe care m-am şi decis a-l face.

Observator atent al lumii pe care o străbate, Silviu Guga spune clar, încă de la începutul textului său: „Astăzi se petrece un fenomen ciudat în discernământul, ca să nu zic ierarhizarea, valorilor şi pentru majoritatea tinerilor e tot mai greu să-şi aleagă modelele. E un mixaj derutant în abundenţa fără precedent a informaţiei ce îi dezorientează. Nu le e deloc uşor să selecteze valoarea în noianul de mediocrităţi care ies în faţă, se afişează cu impertinenţă atât de des încât devin extrem de cunoacute şi suntem sufocaţi de vedete, vipuri de tot felul. Dezinvoltura cu care se cred valori e debordantă şi cine încearcă să-şi exprime măcar o

abţinere e taxat ca fiind fără gust şi incapabil să înţeleagă moda. Celebritatea de o clipă îi face să creadă că sunt modele demne de urmat şi o bună parte din mass.media se străduişte din răsputeri să creeze această iluzie. (...) Ceva nu este în regulă, căci valorile autentice contează tot mai puţin, discernământul în cultură (în paranteză fie spus, în societate lucrurile sunt la fel) e pe cale de dispariţie. O soluţie de urgenţă ar fi să ne amintim de valorile pe care le-am avut şi care îşi menţin actualitatea, şi să ne întoarcem la lectura operelor lor. Pentru cei tineri să le recomandăm această lectură. Să nu uităm valorile şi să ne bucurăm că le avem măcar la ceasul aniversar al Centenarelor lor.”

Am parcurs şi mi-am notat rândurile de mai sus în „Ceaslovul de la Izvoru” – caietul însemnărilor pe care le consider importante – după ce terminasem de citit o carte extrem de incitantă, intitulată „Inamici publici” şi realizată, în 2008, de Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy, ca urmare a unei susţinute comunicări epistolare. Dacă despre cel de-al doilea, considerat a se număra printre promotorii direcţiei intitulate „Noua Filosofie”, nu aflasem decât destul de puţine lucruri, din revistele culturale franţuzeşti, pentru primul am o preţuire aparte, numărându-mă printre fervenţii admiratori ai romanelor „Particule elementare”, „Platforma” şi, mai ales, „Posibilitatea unei insule”. Ce-ar fi, mi-am zis, să-i semnalez distinsului intelectual care este Silviu Guga, prin intermediul publicaţiei la care colaborăm amândoi, posibilitatea unei mănuşi aruncate, pornind de la editorialul său mai sus amintit.

Cei doi oameni de cultură francezi discutau, în cartea lor, despre marile probleme ale cunoaşterii contemporane, despre presă, religii, despre propriile experienţe de viaţă, care i-au marcat profund, dar şi – poate mai ales – despre modelele care

le-au determinat formarea, provenite din rândul părinţilor, al colegilor, prietenilor, profesorilor sau marilor cărturari.

Timpul în care trăim ne îndeamnă, ba pot spune chiar că ne obligă la o asemenea dezbatere. Mai ales în calitate de oameni care am servit catedra, cunoscând îndeaproape frământările şi tendinţele tinerei generaţii, dar mai ales marile-i frustrări.

În consecinţă, am cerut permisiunea redactorului-şef, prietenul Valentin Leahu, de a găzdui în paginile „Cenaclului de la Păltiniş” readele unui dialog epistolar, la care să-l provoc pe Silviu Guga. Aşa cum mă aşteptam, n-am fost refuzat. Mi-a mai rămas, apoi, să cer acordul doritului partener de dezbatere, ceea ce am şi făcut, telefonic. Cu inimitabila-i bonomie, cu solicitudine şi real interes, prozatorul şi profesorul Silviu Guga s-a arătat dispus la un asemnenea demers – deloc lesnicios, sunt convins – mai ales atunci când i-am spus că sunt, între afirmaţiile sale, lucuri care ne apropie, dar şi altele – puţine, ce-i drept – care ne despart. S-a arătat interesat, cu precădere, de ultimele. I-am promis că i le voi transmite, şi iată că o fac, pe această cale.

Nu cred, fără a mă considera nici pesimist, nici mizantrop, ci doar realist, că „din generaţia tânără, avându-i ca model pe Noica şi Ionesco şi începând să încurajeze adevăratele valori şi să caracterizeze intransigent perioada în care ne aflăm printr-o critică aplicată, se vor ivi noile personalităţi autentice ale culturii române”. Temeiurile acestei neîncrederi sunt numeroase, plecând de la organizarea şi funcţionarea, astăzi, a familiei, de la starea şcolii, a bibilotecilor, a societăţii în ansamblu şi până la perspectivele pe care le are acultura românească.

Toate acestea sunt tot atâtea subiecte de abordat, cărora, sunt convins, Silviu Guga le va da curs, după prima-mi scrisoare, pe care i-o adresez chiar în acest număr de revistă.

Zicere în trecere Posibilitatea unei

mănuşi aruncate

dan Mucenic

Hrănindu-ne cu Eminescu

Valentin leahuEternul şi necunoscutul Eminescu

Silviu Guga

Seară de început de decembrie, fără zăpadă sau viscol, mai aproape de atmosfera unui octombrie uşor înfrigurat decât de iarna care ar fi trebuit să bată la uşă de ceva vreme. Nimic deosebit nu părea a se petrece pe străzile oraşului Râmnicu-Vâlcea, nici măcar în apropierea proaspăt inauguratului teatru „Anton Pann”. Micul nostru grup de sibieni intră în holul modernului edificiu cultural unde (aflasem de câteva zile de la Silviu Guga) urma să aibă loc lansarea de carte („Viaţă şi cărţi / Aminti-rile unui cititor de cursă lungă”) a reputatului cri-tic, profesorului şi recent realesului preşedinte al Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu.

Invitatul s-a lăsat aşteptat atât cât trebuie spre a stârni parcă şi mai mult interesul, căci, odată intrat în sală, a fost întâmpinat cu ropote de aplauze, iar scriitorul Doru Moţoc şi-a luat în primire rolul de moderator, respingând cutuma care le impune gaz-delor să îi facă o prezentare laudativă oaspetelui lor, un ritual ce ar fi fost ridicol în acele momente, având în vedere renumele invitatului. Doru Moţoc a amintit de aniversarea celor 70 de ani împliniţi de Nicolae Manolescu în 27 noiembrie, precum şi de apropiata sărbătorire a centenarului mamei dânsului, doamna Apolzan.

Provocarea a fost scurtă şi directă, ca între colegi şi prieteni din copilărie: „Ce-ţi mai spune Râmnicu azi?”

După câteva momente de gândire, care au fost marcate de zâmbetul subţire, parcă uşor cinic şi totodată nostalgic al criticului, răspunsul s-a de-clanşat ca o cascadă ce îşi revarsă apele învolbura-te peste un auditoriu curios, o avalanşă de amintiri care a fost imposibil de stăvilit cu vreo altă între-bare sau observaţie timp de aproape o oră. În mod paradoxal pentru tinerii din sală sau pentru cei mai puţin tineri, dar care admirau anii mulţi şi plini ai oaspetelui, Nicolae Manolescu şi-a început evoca-rea cu menţionarea locului de veci pe care îl deţine familia dumnealui în cimitirul din sudul oraşului încă de pe la 1860... şi ceva, cel mai vechi loc din cimitir, dar pentru care nu are niciun act. Presimţiri întunecate, banală subliniere a originii străvechi sau simplă poză... nu am putea spune. Cert este că, înlăturând repede aripa spectrului sumbru care se abătuse o clipă peste cei prezenţi, domnul Ma-nolescu trece la pendulările între cele două oraşe care i-au marcat adolescenţa: Râmnicu-Vâlcea şi Sibiu. Când părinţii au fost arestaţi, a căzut pe ca-pul bunicilor, o bătrână de 65 de ani şi soţul ei de 70, care i-au crescut pe el şi fratele mai mic timp de trei ani. A început liceul la Râmnicu-Vâlcea, dar l-a terminat la Sibiu, iar astăzi descoperă că multe locuri s-au schimbat, ca nu mai există casele unde a copilărit, căci „s-a făcut un bloc foarte fru-mos acolo” ne spune cu zâmbetul vag schiţat sub o umbră de maliţiozitate la adresa celor care i-au furat o parte din trecut.

Degajat şi ca întotdeauna sigur pe sine, cu umorul care nu îl părăseşte niciodată, Nicolae Manolescu se întoarce spre fostul său camarad din adolescenţă şi, într-un dialog aparent deschis cu acesta, dar fără a-i da alt drept de replică de-cât confirmarea cu o nostalgică aplecare din cap, îi aminteşte cum, la şaisprezece ani, după clasa a X-a, au mers la Universitate, pentru că „am fost precoci” subliniază dânsul sardonic şi „ni s-a ofe-rit şansa să ne afirmăm pe măsura capacităţilor noastre intelectuale foarte dezvoltate”. Ani furaţi adolescenţei sau oferiţi omului involuntar de către un regim care oricum nu îşi cunoştea şi nu îşi apre-cia cu adevărat valorile? Cert este că, obţinându-şi de puţin timp decizia de pensionare, a constat că are 50 de ani de activitate, ceea ce l-a determinat să îi atragă atenţia domnului Călin Vlasie, directo-rul general al Editurii Paralela 45 unde i-au apărut memoriile Nicolae Manolescu -70, că titlul lucră-rii nu e potrivit, că vârsta dumnealui este de doar 55 de ani, negociabil ce e drept, dar în limite foarte restrânse.

Revenind la acei trei ani extraordinari în care a fost crescut de cei doi bunici bătrâni şi fără veni-turi, Nicolae Manolescu susţine că era fericit căci, la 14-15 ani, când ai toată viaţa înainte şi lumea îţi pare a ta, nu te deranjează nimic. Nici măcar cozile nu existau pentru că nu se găsea nimic, iar dacă totuşi stăteau şi la coadă, era pentru pâinea

cea albă care se dădea la amiază şi pentru care aşteptau „vreo două ore, la linie, pe la două după-amiaza” când veneau de la şcoală. Dar copilăria este oricum frumoasă, mai ales când în oraş exista o coana Miţa cu extraordinarele ei prăjituri sau cu acel „privat” care făcea pe papetarul, căci vindea la preţuri colosale caiete, lipici sau alte astfel de produse. Aici bărbatul de 55 de ani... ca să nu gre-şim cumva... îşi oferă prilejul de a evoca concepe-rea OPEREI şi deducem că trebuie să scriem acest titlu cu majuscule din tonul, atitudinea care se cere a fi uşor autopersiflantă, dar mai ales din impor-tanţa pe care a avut-o în formarea personalităţii criticului de mai târziu. La enorma sumă de 40 lei, echivalentul unui Atlas geografic, o soră a bunicii îi cumpără un caiet să îşi scrie poeziile. Când bu-nicul avea 400 lei, iar din aceştia trăiau el, bunica, o soră a bunicii, o basarabeancă fără venituri şi cei doi nepoţi, s-a găsit atâta interes pentru cultură încât să i se cumpere copilului „un caiet splendid, cu hârtie velină”, în care şi-a scris poezioarele, descoperite peste ani şi apreciate azi ca imitând ridicol de nereuşit pastelurile lui Alecsandri, poe-zia siropoasă eminesciană sau idilele lui Coşbuc. Acest caiet l-a salvat de la viaţa de chin pe care ar fi avut-o dacă urma îndemnurile părinţilor săi de a deveni medic sau inginer, pentru că, în 1956 când a trebuit să meargă la facultate, bunica lui s-a opus părinţilor care doreau „ceva serios”, argumentul ei fiind: „băiatul are talent!”. Mai în glumă, mai în serios, această femeie este prin urmare, înaintea altora, descoperitoarea unui mare om de cultură.

Întrebat de-a lungul timpului de către unii pă-rinţi ai elevilor spre ce să îşi îndrepte copii, răs-punsul a fost invariabil: „să facă orice, numai să îi placă”. Indiferent că este o meserie bănoasă sau mai puţin aducătoare de câştig, esenţialul este plăcerea, bucuria pe care o simţi în fiecare clipă atunci când faci ceva, chiar greu şi poate dispreţuit de ceilalţi, dar faci cu dăruire. Se dă pe sine ca exemplu cu cei 70 de ani (acum nu mai are rost să ascundă adevărul) pe care nu i-a dus nici rău, nici bine, dar i-a petrecut în Universitate, iar aceasta e „oricum mai arătoasă decât spitalele noastre” (şi acelaşi surâs subliniază parcă literele care trebuie citite spre a descifra mesajul cifrat).

În afară de faptul că a făcut din plăcere o cari-eră şi o „profesiune”, Nicolae Manolescu se arată încântat de dubla sa origine, căci prin mamă este oltean şi prin tată ardelean, o combinaţie care i-ar fi oferit umorul oltenesc, în combinaţie cu seri-ozitatea, rigoarea şi perseverenţa ardelenească. Bunicii şi străbunicii au fost foarte diferiţi, astfel încât s-au combinat în familia lui două tradiţii: sentimentalismul de o parte şi ironia, umorul de partea cealaltă. Amintirile se derulează vertiginos şi publicului i se portretizează un bunic foarte sen-timental şi o bunică deosebit de ironică, având un sânge rece care putea părea uneori indiferenţă sau chiar răutate gratuită. Femeia care a avut cinci co-pii, dintre care unul mort în timpul războiului de crup difteric, e singura stăpână pe sine când, după treizeci de ani în `42, istoria se repetă şi nepotul Nicolae este în aceeaşi situaţie, gata să moară. Bunicul se pierde cu totul şi vrea să meargă să se arunce în Olt, dar ea dă mesaje peste tot în încer-carea de a găsi fier şi până la urmă reuşeşte. Când bunicul se întoarce de la râu, cu acelaşi umor de-a dreptul sarcastic ce o caracteriza, îşi întâmpină so-ţul cu replica: „Ce-i, Nicule, te-ai răzgândit?”

Profesorul Nicolae Manolescu evocă şi anii de şcoală când a simţit pentru prima oară solidarita-tea oamenilor şi faptul că cei din jur îi protejau pe copiii ai căror părinţi erau închişi sau lucrau la Canal. Nu se putea să dai note mici unor astfel de mici năpăstuiţi, astfel încât, susţine profesorul de astăzi, primea note mari şi dacă învăţa şi dacă nu. Recunoaşte că erau discipline care îi plăceau, ca româna sau germana, dar şi discipline ca fizica unde abia făcea faţă.

Dar solidaritatea umană nu înseamna doar o oarecare indulgenţă a profesorilor, ci chiar ris-carea libertăţii. Nicolae Manolescu o aminteşte pe doamna de la telefoane care aflase ziua când părinţii lui urmau să fie mutaţi la Piteşti şi le dă prilejul copiilor să spere că vor putea să îi vadă când trec în camioanele cu deţinuţi; evident o ilu-

zie, căci aceştia erau obligaţi să stea culcaţi la po-dea. Sau doamna de la poştă care le-a dat la timp înştiinţarea de a se prezenta la vorbitor să-şi vadă mama.

Fără a se lăsa cuprins de un sentimentalism ieftin, dar uşor iritat de amintiri, profesorul Mano-lescu se întoarce în trecut, în ziua când, îmbrăcaţi cu hainele abia făcute cu acest prilej, el, un adoles-cent de numai 14 ani, şi fratele său de 10 ani ajung pentru prima şi singura oară la Bucureşti, în Ghen-cea, să îşi viziteze mama. Despărţiţi de două gar-duri de fier între care se plimba o gardiancă, copii nu pot nici măcar să îşi strecoare mâna prin grilaj, opriţi fiind de femeia-gardian. Acasă îi spun buni-cii că au plâns tot timpul, ceea ce vajnica femeie nu poate înţelege, cum de altfel nu putea înţelege după arestarea părinţilor lui „ce caută ei la un loc cu hoţii, ei care sunt oameni cinstiţi”. Autoironi-zându-se pentru adânca ştiinţă de atunci, Nicolae Manolescu îşi aminteşte cum încerca să îi explice femeii că „ei nu-s deţinuţi de drept comun, ei sunt deţinuţi politici”, adică nişte oameni care au alte păreri şi alte idei, ceea ce pe bunică o enerva şi o speria îngrozitor că nepotul e bolnav deoarece susţine că „există oameni care sunt arestaţi pentru că gândesc altfel!”

Aici omul de cultură face o paranteză spre a aminti cartea citită după zeci de ani - Împotriva oricărei speranţe, de Nadejda Mandelştam, soţia scriitorului Osip Mandelştam pe care criticul îl apreciază ca fiind poate cel mai important poet rus al secolului XX. Scriitoarea rusoaică nu putea nici ea accepta ideea vehiculată pe atunci potrivit căreia comunismul este o verigă într-un lanţ nece-sar. Cercetându-i biografia, Nicolae Manolescu a descoperit coincidenţa extraordinară: bunica lui şi rusoaica erau născute la exact aceeaşi dată, poate o dovadă a faptului că are o oarecare importanţă şi data naşterii sau configuraţia astrală.

Revenind la amintiri, profesorul Manolescu povesteşte şi nefirescul experiment al schimbării numelui care i-a dat o viaţă întreagă sentimen-tul duplicităţii. În 1953 când a vrut să meargă la facultate, a fost înfiat de bunicul care, avocat fi-ind, ştia că e nevoie de acest compromis spre a-şi continua studiile. Chiar dacă s-a descoperit înşe-lăciunea, tot a reuşit, cu mai mici sau mai mari în-treruperi să termine facultatea, „o facultate foarte solidă, cum mărturiseşte sarcastic, am început-o la 16 ani şi am făcut-o în şapte ani”. De parcă schimbarea numelui nu ar fi fost suficientă, a fost necesară şi intrarea în UTM, episod care e rela-tat fără niciun comentariu, dar e suficient pentru a ilustra ipocrizia şi stupizenia unor evenimente care aveau loc. Chemat fiind abia pe la zece seara spre a fi verificat dacă e demn de a intra în UTM, adolescentul coboară într-un subsol, pe nişte scări sumbre, unde la o masă lungă se aflau într-un fum îngrozitor nişte bărbaţi în costumele specifice, gri-petrol, nebărbieriţi, căci bărbieritul era un „obicei burghez”. Speriat de ideea că ar putea fi chestionat în legătură cu tatăl său, tânărul răsuflă uşurat când e oprit la jumătatea treptelor şi aude: „Mă, mie să îmi spui sincer, dar să nu mă minţi că eu aflu tot: are taică-tău cazan de ţuică?”, la care, brusc relaxat, a răspuns: „N-are!”. Pe un „criteriu ex-cepţional” a fost făcut membru UTM, calitate pe care a deţinut-o până a fost dat afară din facultate. Reacceptat la studii, i s-a propus şi reintrarea în organizaţie, dar „făcând puţin pe nebunul”, a spus: „Nu mai vreau în UTM, vreau numai în facultate. Gata, am terminat cu politica!”

Dacă atunci a fost o simplă glumă, pentru că, se ştie, după 1989 politica a fost o etapă importan-tă în viaţa lui Nicolae Manolescu, „abia acum am renunţat definitiv” susţine în finalul amplului său monolog.

Nicoleta Janeta Socol

Cu Nicolae Manolescu despre Nicolae Apolzan

Motto:„Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimes în genialitatea lui –, cu Eminescu acesta al haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne, în cultură, mai departe înfometaţi.”

Constantin Noica

Trecem printr-o perioadă în care nu prea mai avem vreme de gânduri. Ar fi bine măcar dacă am putea să ne hrănim cu gândurile mai marilor noştri trecători prin frâiele cuvintelor şi necuvintelor, pe străzile cu nume de genii, fără a fi nevoie să se scrie, explicativ, pe tăbliţele cu pricina, cum am observat recent la Bucureşti, strada Constantin Noica, deasupra, iar dede-subt, filozof.

Ce-i drept, ar fi ideal ca multă românime de azi să-şi înveţe copiii cine ne-au fost cei pe care s-a construit cultura română, aşa cum este ea azi, şi slavă Domnului, dacă n-ar fi uitată ar fi destul de grea, de plină, de pătimaşă, moşteni-rea castelului de biblioteci cu nenumărate cărţi întru devenirea spiritului limbii şi neamului din care facem parte. Noica aducea aminte că tre-buie să ne hrănim cu Eminescu. Eu aş adăuga, timid, că dacă ne hrănim cu florile de nufăr ale lacului de poeme eminesciene ar fi, cred, prea puţin. Totuşi, nu mai cred că vlăstarele zilelor prin care trecem în criză mai au chef de purita-tea, învolburarea, tristeţea, singurătatea versu-rilor trudite şi zămislite “sara pe deal” ori “în scunda tavernă mohorotă, unde pătrunde ziua printre fereşti murdare”.

Unde sunt dascălii de altădată? O parafrază poate puţin exagerată. Dascălii generaţiilor de

până la trecerea pe lângă noi a visului libertăţii, în 1989, impuneau elevilor să citească poezie, multă poezie, să memoreze, eminescând reci-tativ din rimele de aur ale celui care odihneş-te etern în istoria literaturii şi sub teiul său din Bellul bucureştean.

Mă întâlnesc cu foşti colegi de liceu de la Breaza, uneori, tot mai rar în ultima vreme, de-oarece trece timpul şi pe lângă generaţia mea şi Cronos fură de peste tot de unde e capabil ca să-şi depene furios de blând povara anilor şi mai înghite câte un sortit al plecării din lumea asta, de timpuriu, prea de timpuriu. Ei îşi amin-tesc cu plăcere cum ne hrăneau dascălii noştri de litere, vorba lui Noica, în farfurii de versuri eminesciene, bacoviene, blagiene, minulescie-ne la primele feluri apoi ne serveau deserturi a la Topârceanu, Voiculescu, Alecsandri, Ale-xandrescu sau alţi barzi ai minunatului ghiers carpato- danubiano- pontic. Şi încă mai ţinem minte, cu o foame de care n-am suferit în far-furiile tinereţii noastre trecătoare, versuri din hrana spirituală ce ne-a călăuzit în viaţa asta, încă din copilăria Iernii pe uliţa coşbuciană sau prin pădurea “Morţii căprioarei” lui Nicolae Labiş, prin Cimitirul tinereţii bacoviene (Liceu, – cimitir, /Al tinereţii mele/ -Pedanţi profesori Şi examene grele…), sau prin Jocul secund al lui Dan Barbilian, apoi “A venit toamna” aco-perindu-ne inimile cu poemul Stănescului Ne-chita, îndreptându-ne mai spre tot bacovianul “Decembre” al vieţii.

Cât despre hrana din bucuria Eminescului, aducând aminte aici de un alt măiastru al sem-nelor, Marin Sorescu, întregii bolte a cuvintelor limbii române care trebuia să poarte un nume i s-a spus...”Eminescu”.

În primul ianuarie liber, din 1990, într-un co-tidian sibian mă entuziasmam spunând că „am redobândit ziua Sfântului Mihai Eminescu” pentru că data de 15 ianuarie era între alte ani-versări devenite adevărate „sărbători naţiona-le” şi paginile tuturor publicaţiilor erau pline de osanale aduse tovarăşilor „stimaţi şi iubiţi”. Despre ziua aniversară a lui Eminescu se vor-bea doar prin simpozioanele organizate, mai degrabă clandestin, prin unele şcoli. „Integrala Eminescu”, pe care o visa Noica printre brazii Păltinişului, nu era cuprinsă în niciun plan cin-cinal. Deşi lucrurile s-au mai schimbat, cum ne place să spunem, socotesc că am fost destul de naiv în articolul meu cu „redobândirea” aniver-sării ca şi în speranţa unui progres care îl va face eminescologia.

Tulburător şi paradoxal acest destin care a ur-sit ca marele poet să pară cunoscut, dar, de fapt, să rămână necunoscut. E adevărat acum edita-rea, începută de Perpessicius, a operelor este încheiată şi s-a scris, şi în ultima vreme enorm de mult despre el, uneori laudativ şi superficial, alteori denigrator şi la fel de superficial, dar şi lucruri profunde descoperindu-se noi ipostaze ale personalităţii sale copleşitoare , noi evalu-ări competente ale operei, s-au publicat scrisori ţinute în secret, s-a aşezat poetul şi gazetarul în toate contextele literare, sociale ideologice, după placul unora sau altora, a fost reevaluat şi reinterpretat şi reanalizat şi revizuit şamd. Unele dintre aceste „reaşezări”, făcute ca să spulbe-re mitul Eminescu, sunt de toată pomina. Cu toate acestea, bune rele, cum or fi, Eminescu rămâne o sursă importantă de cercetare, dova-dă stau ultimele studii publicate şi titlul unei cărţi „Ştim noi cine a fost Eminescu?” e cât se poate de firesc. Cartea pare a fi scrisă sub obse-sia versului „El n-a fost când era, el e când nu e”, pus, de altfel drept motto. Importanţa acestei

cărţi este că atrage atenţia asupra atâtor lucruri neştiute despre Eminescu, că eternul Eminescu rămâne încă... necunoscut. Autoarea, Ilina Gre-gori, o reputată germanistă, a aprofundat sursele documentare germane şi a oferit noi perspective în cunoaşterea lui Eminescu. Despre publicarea poeziilor lui Eminescu în antologia Rumänis-che Dichtungen autoarea nu face referiri decât într-o notă de subsol, dar interesant ar fi fost dacă prezenta scrisorile lui Mite Kremnitz cu editorul german care cuprind multe referiri nu numai la felul în care a fost tradus Eminescu, la rolul reginei poete Carmen Sylva, ci şi la poetul însuşi. Sunt sigur că aceste scrisori ar face vâlvă la fel de mare ca şi corespondenţa dintre poet şi Veronica Micle, publicată de Christina Zarifo-pol-Illias la graniţa dintre milenii. Ca să-l pa-rafrazez pe G. Călinescu spun că „ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când” vor fi elucidate toate ne-cunoscutele eminesciene.

Ca să fiu sincer mărturisesc că nu mi se pare atât de îngrijorătoare necunoaşterea unor deta-lii, mai grav e că Eminescu tinde să devină... tot mai necunoscut prin necitire. Versurile unui admirator (Alexandru Vlahuţă) „Tot mai citesc măreaţa-ţi carte/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară”, sunt tot mai vetuste. Acum „cartea” lui Eminescu cuprinde ediţia completa a Operelor şi, Doam-ne fereşte, nimeni n-ar putea-o memora, dar de citit, măcar poeziile, se pot citi. Şi cât de nou e poetul nostru în poeziile postume, şi câtă drep-tate avea Ion Negoiţescu, încât ajungem să recu-noaştem ca Eminescu e mai mare... necunoscut decât cunoscut.

Cel mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce lui Eminescu e să-l citim şi, eventual, să-l recitim.

SUBSCRIPŢIE PUBLICĂ pentru publicarea volumului de versuri

VIAŢA FĂRĂ URMĂRI de Adrian Suciu,

în tălmăcirea grafică a lui Vlad Ciobanu, cu o prefaţă de Daniel Cristea-Enache.

Volumul, care va apărea în cursul anului 2010, la Editura Brumar din Timişoara, în condiţii tipografice de excepţie, este prima carte cu tiraj co-mercial care va fi publicată integral prin subscripţie publică în România după al Doilea Război Mondial. Lista de subscripţie va fi publicată în interiorul volumului, în ordinea cronologică a subscripţiei. Suma minimă de subscripţie este de 30 RON pentru un exemplar din tirajul normal, 50 RON pentru un exemplar individualizat, hors tirage, numerotat manual şi semnat de către autor, conţinînd o filă de manuscris original al acestuia şi 100 RON pentru un exemplar personalizat conţinînd, în plus, o gravură a artistului Vlad Ciobanu, într-un tiraj limitat strict la numărul celor care aleg această variantă de subscripţie. Suma de subscripţie acoperă preţul de producţie al exemplarului şi costurile de expediţie, logistică şi corespondenţă.

Informaţii relevante despre activitatea literară a scriitorului Adrian

Suciu pot fi găsite pe site-ul personal al acestuia, la adresa www.adrian-suciu.ro Autorul poate fi contactat direct, pentru orice informaţii privind subscripţia şi condiţiile editoriale de apariţie a volumului, pe e-mail-ul poezie@adriansuciu.ro

Am citit zilele acestea o carte tulburătoare, „Noica şi Se-curitatea” (Editura Muzeului Naţional al literaturii Române, 2009), un dosar întocmit exemplar de Dora Mezdrea din do-cumentele provenind de la CNSAS privind urmărirea infor-mativă a filozofului, din 1949 şi până la moartea acestuia. În mod normal, textul meu, fiind vorba despre o carte, ar fi trebuit să apară în pagina de cultură a ziarului nostru; însă ceea ce dezvăluie acest volum depăşeşte sfera pur culturală, oferind o mărturie cutremurătoare despre mecanismele prin care acţiona cea mai temută instituţie românească posbelică. Sunt mii şi mii de pagini, sute de ore de înregistrări audio, materiale „de sinteză” întocmite de o întreagă armată de ofi-ţeri de diverse ranguri care au mâncat o pâine albă pe urmele lui Noica. Avea dreptate Dora Mezdrea să afirme că Maestrul

de la Păltiniş „a fost obiectivul preferat al Securităţii comu-niste din România”.

Bun. Şi-acum să vedem care a fost rezultatul final al aces-tei operaţiuni de o amploare şi-o durată (aproape patruzeci de ani!) de care nu s-a „bucurat” nici un alt intelectual autohton. Două obiective majore ale Securităţii, printre altele, transpar în mod clar din aceste pagini năucitoare: unu: prin persoana

lui Noica, atunci când i s-a dat drumul în Occident, să se-ncerce „îmblânzirea” corifeilor exilului românesc, ireconci-liabili cu regimul comunist, în speţă, în principal, a Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Eugen Ionescu. Şi doi: să se-mpiedice prin orice mijoace ca nu cumva Maestrul să formeze discipoli în spiritul gândirii sale filozofice. Ei, au fost atinse aceste scopuri? Vax! Cele trei voci vizate nu s-au domolit, ba dimpotrivă: au stat pe baricade până comunismul şi-a dat duhul. Iar în urma lui, Noica a lăsat o pleiadă dacă nu neapărat de discipoli fideli, atunci cu siguranţă o seamă de oameni de mare valoare, învăţaţi să gândească liber. Lucrul acesta Noica l-a ştiut încă din timpul vieţii. Victoria lui împo-triva Securităţii nu este, aşadar, numai postumă.

Victoria luiConstantin Noica

Ioan Groşan

4e la

Ianuarie Februarie

2010

5

e la

Ianuarie Februarie

2010

rESt

ItU

IrI

rESt

ItU

IrI

Motto:„Între multele neplăceri ale vieţii desigur că polemizarea cu minţile radicale este

una din cele mai mari. În orice discuţiune serioasă şi onestă sunt cu putinţă numai două moduri: unul ad rem, care dovedeşte adevărul tezei în sine, altul ad hominem, care arată că adversarul a susţinut sau făcut el însuşi lucrul pe care azi îl combate.

Mihai Eminescu

Apoi Romînul de starea de jos, cu toată inteligenţa naturală şi abilitatea sa, e mai puţin apt pentru o muncă industrială perseverentă, pentru că-i lipseşte stăruinţa, iubirea de muncă şi spiritul de întreprindere şi pentru că nu-i sufere constituţia sa, condiţionată prin împrejurări climatice. O dovadă că Romînul n’are simţ şi gust pentru altă ocupaţie decît pentru cea agricolă, este şi aceasta, că meşteşugurile de tot soiul, breslele orăşeneşti, ba chiar serviciul cel mai de rînd în case, sînt ocupate mai mult de străini, care imigrează în mare număr din ţările învecinate, dar mai cu seamă din Ungaria, îndeosebi din Transilvania.

„Concepţia economică şi financiară a lui Mihail Eminescu”

Despre „Jurnalul de la Păltiniş”

Filozoful fecundează pe unul singur, care

fecundează apoi restul lumii (C. Noica)

Jurnalul de la Păltiniş e scris între 1977 şi 1981, anii (re)formării spirituale a lui Gabriel Liiceanu sub ascendentul cultural al lui Constantin Noica. Personalitatea au-torului este sistematic eludată, iar sensurile se grupează în jurul adevăratului subiect: relaţia între discipol şi maestrul său. Consemnările sunt autorizate numai în spaţiul privilegiat al recluziunii. Păltinişul securizant, aseptic, revigorant, celălalt tărâm, se opune semantic mizeriei bucureştene, mizeriei comuniste.

Faţă de alte jurnale, a căror obsesie o reprezintă circumscrierea eului prin înregistrarea fidelă a circumvoluţiunilor sale, Jurnalul de la Păltiniş nu intenţionează să postuleze un subiect. A fost gândit ca mărturie istorică a unui fenomen cultural: acela al Şcolii noiciene de cultură de la Păltiniş. Gabriel Liiceanu consemnează istoria unei iniţieri într-un spaţiu şi un timp privilegiat, iniţiere care se soldează nu doar înscrierea într-un ambiţios şi susţinut program cultural, vizând o reimplicare a filosofiei în problemele contingentului, o rediscutare a principalelor chestiuni ontologice dintr-un unghi emi-namente cultural, ci şi cu deprinderea unui limbaj nou, şi cu asimilarea/ depăşirea unui model filosofic/ uman credibil: cel noician.

Ca personaj istoric (al unei istorii culturale, consemnate în acest jurnal) Noica este, fără îndoială, centrul din care reverberează sensurile, autoritatea supremă a momen-tului evocat. Scenariul pune în scenă două momente semnificative: unul în care Noica este subiect, actant, instanţă culturală şi modulator al acţiunilor, iar altul care presu-pune o distanţare critică faţă de primul moment, prin receptarea necesară a mae-strului ca alteritate minimală. În primă fază, Liiceanu acceptă necondiţionat autori-tatea maestrului său, un fel de antrenor cultural autodesemnat al elitelor româneşti. Contiguitatea culturală a celor doi este simbiotică; discipolul se lansează în aventura programată a spiritului, iar maestrul îşi resemantizează existenţa imaginând utopii culturale, de tipul Şcolii celor 22. ( În acest sens este grăitoare următoarea afirmaţie a lui Noica: “Dacă sunt astăzi în România 22 de milioane de locuitori, atunci un tânăr dintr-un milion are, probabil, geniu. Dar pentru aceste 22 de genii avem nevoie de antrenori.” Virtualitatea existenţei celor 22 de genii este tratată ca certitudine.) Dincolo de lecţiile condensate de vieţuire întru cultură şi de pledoaria maestrului pentru o existenţă sub semnul unei paideia, al unei Bildung autentice, se întrezăresc epifenomenele culturalizării în exces şi în răspărul contextului: receptarea modificată şi necritică a marii istorii, eufemizarea acesteia. Optimismul cultural, entuziasmul nedisimulat, convertirea în pozitiv a oricărei mutilări, obnubilarea istoriei castratoare - alimentează Lebensanschauungul maestrului şi inhibă orice tentative de disidenţă din partea discipolului: “modelul acesta a întors spatele istoriei reale, evenimenţiale, socotită a fi simplă meteorologie. [...] Modelul acesta crea profesionişti sau chiar vir-tuozi ai culturii, dar inhiba orice pornire nemijlocit contestatară.”

Asimilarea modelului este urmată de contestarea acestuia. Despărţirii de Goethe îi răspunde, în alt plan, despărţirea de Noica. Au realizat-o cei care au asimilat cel mai profund modelul noician: Paleologu şi Liiceanu. Cel din urmă s-a desprins de mae-stru în chestiuni etice mai degrabă decât filozofice. Polarizările semantice cele mai manifeste sunt: între eroismul onestităţii şi eroismul culturii, între postulatul auton-omiei omului de cultură şi dezideratul implicării în social/politic, între indiferenţa necesară a filozofiei faţă de probleme general umane şi vibraţia inevitabilă a spiritului la suferinţa concretă, din imediat .

În preajma lui Noica, Liiceanu s-a menţinut, un timp, pe drumul cel mare al cul-turii. Contribuţia sa a primit numele de peratologie. Însă impactul cel mai puternic l-au avut cărţile care stau alături de preocupările filozofice: jurnalele (Jurnalul de la Păltiniş, Uşa interzisă), Apelul către lichele, Declaraţia de iubire. Principala calitate a lui Liiceanu este, în fond, cea umană. şi cum umanul este supus greşelii, Noica anticipează consecinţele nefaste ale implicării filozofului în viaţa cetăţii, semnalând “pericolul de a-ţi rata traiectoria de dragul unui gest sublim”. Drama eticului rezidă, în opinia maestrului, în impuritatea spectacolului. Gestul sublim pe care Liiceanu îl face este apelul său către lichele. Gestul impur, compromiţător, este reprezentat de semnarea cecului alb pentru un om al puterii din stat, în 2004.

Jurnalul lui Gabriel Liiceanu este jurnal atipic pentru că a fost de la bun început menit publicării, răspândirii, reverberării sensurilor în conştiinţele treze. Scrierea are elementele unui Bildungstagebuch, scris prin mânuirea limbajului relaxat al omului care înregistrează, cu uimire, mişcările spiritului. În lumina gesturilor esenţiale ale unor existenţe purgate de mania politicului intruziv, cititorul trăieşte iluzia inteligi-bilului şi participă ţi el, pasiv, la rezistenţa prin cultură, singura posibilă. Probabil această combinaţie stă la baza succesului de care s-a bucurat jurnalul imediat după apariţie, în 1983.

Adela DINU

Introducere

Am pornit în alcătuirea acestei comunicări de la premisa expusă în Motto-ul de mai sus şi aşteptându-mă ca după în-cercările la care am rezistat de curând pentru a fi acceptată la Congresul ARA 33 de la Sibiu (a fost nevoie să trimit certifi-catul de naştere scanat şi să mă duc la biserica în care am fost botezată pentru a vedea, dacă certificatul de botez eliberat în anul 1998 mai este valabil) voi fi în stare să emit vreun punct opozabil domniilor voastre, astfel încât să se obişnuiască toa-tă lumea ştiinţifică cu dreptul la opinie al persoanelor de sex feminin, fie ele chiar şi căsătorite a doua oară.

De altfel, voi începe cu citarea unui fragment din CUGE-TĂRI SOCIALE 1. Despre Creştinism apărut în SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE (manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste) Bucureşti, Institutul de arte grafice şi edi-tură „Minerva” Strada Regală, 6, 1905:

„Creştinism! Religiune a săracilor şi nenorociţilor, a fe-meilor pierdute (fiindcă atîtea ademeniri le înconjură din partea celor bogaţi), tu eşti floarea răsărită din sărăcimea im-periului roman, răsărită din sclavii, ce existau spre batjocura stăpînilor lor, din oamenii fără drept, din oamenii cari siliţi erau să-şi năimească braţele cu orice preţ spre a nu muri de foame. E atîta martiriu în căderea fiecărei femei sărace, atîta martiriu în furtul celor ce-l comit de nevoie şi atîta orbire-sa-crilegiu în cei ce-i condamnă. Nu invoc slăbiciunea de inimă, nici mila nimănui! Ceea ce invoc este dreptatea din însăşi împrejurările acestea, este dreptul ce-l au aceşti oameni la existenţă, un drept normal prin aceea că exişti, şi imposibi-litatea de a-l esersa [altmintrelea] decît în modul în care-l esersă. O, judecători orbi a[i] slăbiciunilor omeneşti, de ce şi voi nu reprezintaţi decît o clasă de oameni!1”

Din perspectiva unei cercetătoare căsătorite de două ori şi care a fost de fiecare dată, săracă mă întreb unde ar putea fi mai bine din punct de vedere economic şi financiar decât aici, unde dacă n-ai avut coroniţă, la şcoală o poţi căpăta sub formă de tiară, chiar de trei ori, în cadru festiv. Ce-i drept că nu aveam acareturile pe care le am astăzi şi pe care le-am moştenit de la părinţi, în calitate de unic moştenitor, dar pe care nu intenţionez să le donez.

Continuând pe aceeaşi linie a clarviziunii sociale a lui Mi-hai Eminescu, care a condus la clarviziunea economică şi po-litică pe care a demonstrat-o, aş dori să vă aduc la cunoştinţă următorul fragment din lucrarea scrisă de George Călinescu OPERA LUI MIHAI EMINESCU vol. III Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, Capitolul 10. Lupta între clase2: „...Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine, căci puterile care exploatează natura brută s-au împuţinat, tu eşti mai sărac cu o sumă de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grîu, el are trebuinţă de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate celea. Va să zică interesele individuale sunt armoni-zabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grîu au o ţintă comună, interese comune, iată clasa, identitatea de interese naşte o identitate de păreri: iată principiile, se cere realizarea acestor păreri în stat: iată parti-da. Tot aşa fac breslaşii: formează o clasă, au principii, sunt o partidă. În locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a-şi asigura cercul de exploatare, ele încremenesc cî-

1 S-a păstrat ortografia surselor din care s-au extras citatele.2 Pag.40, 41

teodată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societăţii. Ea va rămînea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s-ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaşi princip, carile se luptă pentru supremaţie.”*

Conform informaţiilor ce ne sunt furnizate în lucrarea scri-să de George Călinescu OPERA LUI MIHAI EMINESCU, vol. II, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, Capitolul 2. Economie politică3, Mihai Eminescu deţinea cunoştinţe de economie politică, citând frecvent în articolele sale nume ca cele ale dr. Quesnay, Montesquieu, J.-J. Rousseau (Şcoala fiziocrată), Adam Smith (Wealth of Nations), J.B. Say (Traité d’Economie politique), Malthus, Ricardo, Mac Culloch, Saint Simon, François Babeuf (zis şi Caïus Gracchus4), Louis Blanc, Frederic List, H. Carey, Pro-udhon, Blanqui, Frédéric Bastiat, Stuart Mill.

Mulţumită spuselor lui George Călinescu aflăm că: „Sta-rea economică şi politică a Engliterei pare să-l fi atras îndeo-sebi, deoarece găsim însemnări bibliografice despre opere în legătură cu ea, cum ar fi Montalembert, De l’avenir politique de l’Angleterre.”

Eminescu cunoştea, de asemenea, şcoala lui Gustav Sch-moller (istoricism economic), socialismul de stat aşa cum l-a descris în Germania, în special, Rodbertus şi marxismul (vezi citarea din A. Bebel).

Despre „ideile politice ale lui Eminescu” acestea sunt, aşa cum susţine George Călinescu, „îndeosebi germane, naţio-nal-conservatoare, antiliberaliste şi antiindividualiste, deci antifranceze.”

Aici trebuie făcută o precizare în legătură cu simpatiile şi antipatiile lui Eminescu privind modelele alese.

George Călinescu susţine la pagina 25 a lucrării sale OPE-RA LUI MIHAI EMINESCU, vol. II, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, Capitolul 2. Economie politică că: „Eminescu n-avea cum şti limba engleză, astfel că sîntem ispitiţi să presupunem, întăriţi de un procedeu in-formativ ce-i este caracteristic, că se folosea de extrase şi recenzii de prin reviste.”

Din lucrarea semnată chiar de Mihai Eminescu intitulată SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE Manuscrise inedite şi cu-legeri din ziare şi reviste vol.I, Institutul de arte grafice şi edi-tură „Minerva” Strada Regală, 6, Bucureşti, 1905, ARTICO-LE ECONOMICE (2. Buna gospodărie bătrînească) aflăm că: „Bătrânii noştri erau practici şi pricepeau administraţie, finanţe şi economie politică aşa precum un gospodar bun pri-cepe administrarea moşiei sale. Iar franţujii noştri, cari de la 1848 încoace au luat avînt, sînt peste tot tîrzii la minte5, cu toată învăţătura teoretică şi fineţea advocăţească, pe care şi-a[u] cîştigat-o frizîndu-se doi, trei ani prin Paris.”

Conform celor de mai sus este aproape neîndoios faptul că orientarea progermană a fost aceea care l-a structurat pe Mihai Eminescu. Tot din lucrarea citată anterior6, dar din ca-

3 Pag.23, 28 (Opere, ed. I. Creţu, II, p.51-52) 4 „pe care avea să-l folosească drept erou în una din compunerile

sale dramatice (Decebal) încă de pe vremea studenţiei”, citat din lucrarea menţionată la nota de subsol de mai sus.

5 Nu se inventaseră candidaţii cu studii la ENA.6 Mihai Eminescu SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE Manuscrise

inedite şi culegeri din ziare şi reviste vol.I, Institutul de arte grafice şi editură „Minerva” Strada Regală, 6, Bucureşti, 1905, ARTICOLE ECONOMICE (1. Industria naţională romînească), paginile 213, 214

pitolul (1. Industria naţională romînească) aflăm multe idei originale pentru acele timpuri, idei cu un profund caracter economic, care sunt justificate cu sînge rece conform unui raţionament de la cauză la efect. Unele dintre acestea, aşa cum au fost sesizate de autoarea acestei comunicări, rezultă din citatele ce le succed:

1. necesitatea edificării unei industrii autohtone, inde-pendente;

„De mai mulţi ani se poate observa în România pe te-renul economiei o tendinţă de neatîrnare, care se exprimă prin dorinţa adeseori repetată de a avea o industrie naţio-nală neatîrnată. Şi într’adevăr numărul acelora nu e nimic, cari ar voi să formeze în România o industrie naţională cu ori ce preţ, fie chiar în detrimentul producţiei agricole; ar voi s’o formeze ca un panaceu în contra tuturor relelor, care ameninţă averea şi bună starea naţională. Pe ici pe colo se aduc motive politice, pentru a da lucrului mai mare greutate, da totuşi momentele economice în fiinţă sînt de ajuns pentru a explica acea nouă direcţie şi trebuie să fie pentru anteluptorii ei singurele momente determinante. Cel mai însemnat factor, ce avem a-l considera, este fără îndoială decăderea comerţului cu grîu al României, care comerţ este iarăşi în strânsă legătură cu condiţiile de con-curenţă pe marile pieţe europene, mai ales ale hotărîtoarei pieţe engleze.”

2. înţelegerea cauzelor care au contribuit la scăderea exportului de grâne al României şi clasificarea acestora (cauze de ordin climatic, cauze legate de pierderea debu-şeelor tradiţionale, cauze legate de concurenţa crescândă exercitată de existenţa unor cheltuieli de transport mai mici etc);

„Mai pomenim că seceta care s’a ivit în România din 1870 începând, a cărei causă principală este stîrpirea con-tinuă a pădurilor, au avut drept urmare trei recolte parţial rele, prin care s’au perdut pentru ţară capitalii (sic) care ar fi fost întrebuinţate spre rădicarea producerii agricole şi mai cu samă a grînelor. Dar însemnatul minus de recolte a avut drept efect persistenţa în preţuri mari din partea agri-cultorilor, fără ca marfa să se fi întrebuinţat. În privinţa aceasta constat din contra că încet-încet grînele romîneşti au dat îndărăt în privinţa calităţii şi au pierdut din pute-rea absolută de concurenţă faţă cu productele altor ţări. E evident că numai această disproporţie între calitate şi preţ a fost deja în stare a împedeca mersul esportului grînelor romîneşti. Cu atît mai dificile au devenit comerţurile re-spective supt înrîurirea unei concurenţe nouă şi mult mai puternice, de cît acea pe care Romînii aveau a o învinge în trecut.”

3. evidenţierea factorilor obiectivi, care ar permite (bo-găţiile solului şi subsolului) sau nu (lipsa capitalului) României dezvoltarea unei industrii autohtone;

„Bogăţia României în comori naturale şi virtualitatea de dezvoltare a multor din ramurile producerii sale brute, ar îndreptăţi ca atari la conclusia că cea dintîi basă pentru o industrie naţională (adică materii brute şi ajutătoare) este. Al doilea considerent esenţial pentru desvoltarea unei acti-vităţi industriale mai mari consistă în uşurinţa, cu care s’ar putea angaja puterile motorii mecanice trebuitoare în toate împrejurările, ba încă la puncte de acelea, care s’ar califica

mai cu seamă pentru aşezări de fabrici. Deşi România e petrecută de rîuri numeroase, totuşi se pare că puteri de apă constante şi apte pentru fabrici s’ar putea cîştiga numai în măsură foarte mică, căci acele ape au în cea mai mare parte caracterul puhoaielor de munte, care primăvara şi toamna inundează, pe cînd iarna clima României face ca să nu poată fi nici măcar vorba despre întrebuinţarea acestor puteri. Pe de altă parte nici nu există un material ieftin pentru foc, spre a ţine în lucru maşinile cu abur.”

4. evidenţierea factorilor subiectivi, care nu ar permite României dezvoltarea unei in-dustrii autohtone (lipsa înclinaţiei populaţiei pentru munca în industrie, lipsa şcolilor capabile să ofere calificarea necesară);

Citez: „Apoi Romînul de starea de jos, cu toată inteligenţa naturală şi abilitatea sa, e mai puţin apt pentru o muncă industrială perseverentă, pentru că-i lipseşte stăruinţa, iubirea de muncă şi spiritul de întreprindere şi pentru că nu-i sufere constituţia sa, condiţionată prin împrejurări climatice. O dovadă că Romînul n’are simţ şi gust pentru altă ocupaţie decît pentru cea agricolă, este şi aceasta, că meşteşugurile de tot soiul, breslele orăşeneşti, ba chiar serviciul cel mai de rînd în case, sînt ocupate mai mult de străini, care imigrează în mare număr din ţările învecinate, dar mai cu seamă din Ungaria, îndeosebi din Transilvania.”7

Nu cred că cel care afirmă aceste lucruri şi pe care nu-l putem bănui de părtinire în ceea ce-i priveşte pe unguri (a se vedea în Capitolul 21. Arpad, regele ungurilor din lucrarea OPERA LUI MIHAI EMINESCU, vol. I, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, Cuvînt înainte de Andrei Roman, Tabel cronologic de Ecaterina Ţarălungă, pagina 81) şi calităţile lor naturale ce ar fi superioare celor ale altor etnii de pe teritoriul României la acea dată, a sesizat motivul real al aparentei inapetenţe a românilor pentru munca, în mediul industrial.

Personal cred că, în primul rând, lipsa şcolilor pregătitoare constituia motivul real. A nu se uita că prima Şcoală normală din Regat a fost înfiinţată conform informaţiilor preluate din articolul de pe site-ul: http://www.buzaulive.ro/vechi/buzau/informatii/?id=11, citez din subcapitolul:

„Educaţie şi cultură

În secolul al XIX-lea se deschid mai multe şcoli în oras, prima fiind Şcoala de zugravi de subtire şi iconari de pe lângă Episcopie (1831), condusă de Nicolae Teodorescu, şi la care a învăţat pictorul Gheorghe Tattarescu. Un an mai târziu se deschide prima scoală în limba română - Şcoala Natională (Preparandie), avându-l ca director pe Dionisie Romano. La această şcoală se înfiinţează în 1840 prima Bibliotecă şcolară românească pentru învăţători având funcţie şi de bibliotecă publică.

În 1836 a luat fiinţă Seminarul - prima şcoală secundară din Buzău - iar în 1838 este inaugurată clădirea acestuia. În 1838 a luat fiinţă Şcoala Normală a judeţului, numită astăzi Şcoala normală Spiru Haret unde se strâng candidaţii de învătători din 115 sate buzoiene.

Prima publicaţie «religioasă şi morală» din ţară, Vestitorul Bisericesc, apare la 1839. Ini-ţiatorul, Dionisie Romano, este considerat ctitor al presei buzoiene. În 1854- 1855 apare Biblia de la Buzău editată de Episcopul Filotei, a patra Biblie românească.

Străbunicul meu dinspre mamă, învăţătorul Nicolae Alexandrescu a fost absolvent al acestei şcoli. A murit la 58 de ani făcând naveta între satul Finţeşti şi satul Jugureni, unde se afla şcoala în care preda.

5. trecerea în revistă a celor mai importante industrii existente în România, în perioada analizată (producerea de făină, spirt, bere, fabricaţia de zahăr şi hîrtie, producerea pâinii).

Final

În ceea ce priveşte forţa cu care unii dintre intelectualii cu care suntem contemporani se străduie să reînceapă perioada epurărilor etnice şi religioase, pe care le credeam apanajul unei alte epoci şi nu a celei postdecembriste8 şi post aderare la Uniunea Europeană, nu pot să spun altceva decât George Călinescu în lucrarea VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU9, apărută în 1966 la Editura pentru literatură, paginile 9 şi 10, citez:

„Judecând în lumina însăşi a documentelor10, putem spune că nici un scriitor român nu-şi poate afirma mai cu putere ca Eminescu însuşirea de poet ca aparţine poporului român şi nu-şi poate număra ca el strămoşii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri. Încît, îndreptăţit să ia biciul împotriva celor care, străini ei înşişi de origine, îl învinovă-ţeau a fi străin, el putea fi iertat să răspundă adversarului cu aceste cuvinte de foc:

«...eu nu mă supăr de loc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă de loc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei- să nu vă fie cu supărare-încît vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflînd poate ţărani liberi, dar...păzitori de temniţă măcar nici unul.»”

7 Mihai Eminescu SCRIERI POLITICE ŞI LITERARE Manuscrise inedite şi culegeri din ziare şi reviste vol.I, Institutul de arte grafice şi editură „Minerva” Strada Regală, 6, Bucureşti, 1905, ARTI-COLE ECONOMICE (1. Industria naţională romînească), pagina 219.

8 mă refer la evenimentele din decembrie 19899 Viaţa lui Mihai Eminescu a apărut în 1932, urmînd în [1933] şi 1938 ediţiile a II-a şi a III-a. În 1964

autorul şi-a publicat ultima ediţie revăzută de el însuşi, pe care o reproduce şi volumul de faţă (este vorba de cel publicat în 1966, cel din care am reprodus fragmentul N.A.). Pentru eliminarea unor greşeli de tipar s-au folosit şi ediţiile anterioare.

10 La pagina 8 a aceleiaşi lucrări aflăm că „Devenită slobodă, familia capătă stare şi trecere în sat. Răzăşia este prin ea însăşi o nobleţe, şi tatăl poetului trecea fără săritură, în boieria măruntă.”

Iolanda Dăduianu VasilescuCercetător ştiinţific principal III – dr. în economie

6e la

Ianuarie Februarie

2010

7

e la

Ianuarie Februarie

2010

O zi de sâmbătă, aproape neştiută, cu graba, frământarea, aproape adormire, fără cafea, fără poveşti spuse, nici mă-car rostite.

Sâmbătă.

În nedumerirea dimineţii, ne-am trezit cu zorire - haine aproa-pe de-a valma-aşa cum nu stă bine unui muritor de rând care trebuie mai întâi să se se dumirească despre zi, ne-am grăbit spre baie, dar primul a fost mai câştigat(…), ne-am luat cu asalt grijile, hainele şi aşa pe neştiute, cumva, ne-am trezit cu toţii gata de drum.Totul s-a petrecut aproape aşa cum ne aşteptam.

Autocarul

“Ultimul stinge lumina” şi s-a nimerit să fiu eu. Cu o grabă, aproape grabă, m-am îndreptat spre autocarul, galben “ ca un galbenuş de ou”- la doar câteva minute de casa mea -, acolo de ceva vreme, la timp ca de altfel toţi invitaţii, în aşteptare. Nu m-am gândit nicio clipă că ar putea lipsi sau că nu ar fi acolo. Deşi am stins lumina, am ajuns la autocarul galben, invitaţii prezenţi, autocarul plin, a trebuit să aşteptăm minute lungi – după privirile invitaţilor, apelurile telefonice şi nerăbdarea din glas, coroana de cetină şi flori pentru dragul de Noica, cel a cărui trecere în lumea mai bună o comemoram.Au trecut clipe şi eu mă gândeam, sub asprimea privirilor, la departe, la pacea pădurii şi, după mai multe telefoane, am primit cetina, florile...

Drumul

Mulţumiţi oarecum, adăpostiţi de căldura blândă, parcur-geam străzi, bulevarde, apoi păduri până când nu le-am mai ţinut şirul.Răşinari, acum răsărit. Case văruite în culori vii, alb, albastru şi pe alocuri portocaliu, ocru. Cioran. Apoi Curmătura, cu minunate privelişti, pensiuni care mai de care, râul - care ne-a însoţit de cum am intrat în Răşinari, urcuş.Într-o zi atât de iarnă, din căldura care ne învăluia, ne-am putut doar bucura sufletul de frumuseţea zăpezii, frumuseţe care învăluia pădurea din jur, o încremenea într-o postură de înger. Sclipiri dumezeieşti.

Schitul

Urcam printre îngeri de zăpadă către schit. Sus. Schitul. Îl cunoscusem pe preot, părintele Valer Sebastian Luca, de prin preumblările noastre.După bucuria revederii, la câteva minute a început slujba.O sujbă de aducere aminte, de popas al sufletui, al omului de zi cu zi, dar mai ales de trecere în lumea bunilor, a lui

Noica.Noica, omul drag şi etern al culturii noastre.

Slujba de pomenire. Noica

Ne-am petrecut gândurile, ne-am petrecut lacrimile şi colin-dul.Colind pentru tine Doamne, pentru suflete aici sau mai de-parte, colind...La pomenirea dragului Noica au fost omeni importanţi ai momentului: Teodor Ancuţa, –acţionar important la SC Păl-tiniş SA, Constantin Şovaială – vicepreşedinte al consiliului Judeţean Sibiu, Dumitru Domnariu membru al Comisiei de cultură a Consiliului Judeţean Sibiu, dar şi tinerii talenaţi de la liceul „Onisifor Ghibu” din Sibiu, care i-au cântat colinde sufletului Noica. După pomenire, ne-am găsit la mormânt, pentru o clipă ră-gaz a sufletului, pentru aducere aminte şi pentru cântul fru-mos al tinerilor dragi, păstoriţi de sufletul blând al „doamnei de religie”.

Masa cea de taină

Aşa cum se cuvine unui bun creştin, comemorării sale, ne-am văzut mai apoi împreună la o minunată masă de pomenire (ţie Doamne şi bunului Noica!) la „Casa Turiştilor” în Păltiniş şi mare ne-a fost bucuria colindului, mare şi frumoasă taină a ajunului.Ne-am bucurat de masa îmbelşugată, organizată de patronul Bursei de Mărfuri Sibiu, Theodor Ancuţa, chiar o masă de post dar mai mult decât îndestulătoare, ca mai apoi să pornim la drum.

Păltiniş, telescaun, datul de-a buşilea...

Am mers de la „Casa Turiştilor” pe jos, după masa copioa-să, doar dacă mai vroiai mai puteai... prin mirifica iarna a Păltinişului, pădurea îngheţată, a poveste, urcuşul, aproape anevoios şi ne-am găsit nu foarte târziu la telescaun. Tinerii colindătorii plecaseră de ceva vreme, cu mult înaintea noastră, şi acum trebuia să-i întâlnim, pentru plecare.

Când am ajuns la telescaun, aproape în vârf, soarele ne învă-luia, ne iubea.Tinerii noştrii colindători, aprope sloi. În timpul nostru, al poveştilor povestite, tinerii noştrii sau zbenguit pe pârtie fără să fi avut vreunul costum de schi.... Aşa că acum se aflau sub formă sloiuri, printre noi.Până să vină autocarul galben „ca un gălbenuş de ou” a mai durat ceva, dar când l-am văzut apărând....

Întorcerea a fost una lină, cu treceri de la soare arzător la ceaţă învăluitoare, colinzi si cântece de voinicie....Tinereţi. Noica s-ar fi minunat, acolo, în ceruri, dacă ne-ar fi văzut, convins fiind că încă n-a murit spiritul lui.Am ajuns cândva, spre după-amiază în Sibiu, obosiţi, dar după o zi plină de duh întru simţire...

EtA

JErA

CU

EV

ENIM

ENtE

EtA

JErA

CU

EV

ENIM

ENtE

Revistă editată de «Asociaţia Cenaclul

de la Păltiniş»înscrisă în Registrul special al

asociaţiilor şi fundaţiilor existent la judecătoria SIBIU

Revista Cenaclul de la Păltiniş deţine la Biblioteca Naţională a României codul

ISSN: 2066-7957

REDACTOR ŞEF (şi director general):VAlENtIN lEAHU

DIRECTORI: EUGEN JItArIUC (programe), Silviu Guga (literar), George Macovei (spiritualitate)

SENIORI EDITORI: Silviu tudor Saladjiar, lazăr Zahan

SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE: ovidiu Calborean

COLEGIUL DE ONOARE: Constantin Şovăială, dumitru domnariu, Ioan Cărmăzan, Horia tabacu, dan Mucenic, Petru ovidiu dumbrăveanu, Corneliu V. Mihail, N.I. dobra, Eugen Evu, dumitru Augustin doman, octavian Hoandră, Constantin Necula, radu Vancu, octavian Marin

CORESpONDENŢI SpECIALIEla Coţoban(Spania) ovidiu Paulescu (roma, Paris)

REDACTORI:Cristina Ana-Maria leahu, Sabrina Ştef, Bogdan dumbrăveanu

RELAŢII ŞI SCRISORI:valentin.leahu@gmail.com | cenacluldelapaltinis@gmail.com | tel.: 0745.335.192

Textele şi ilustraţiile din această revistă sunt considerate donaţii ale autorilor prin liberă consimţire şi nu intră sub incidenţa drepturilor de autor . Responsabilitatea textelor aparţine semnatarilor.

Cyan Magenta Yelow Black

REVIST{ LUNAR{ DE CULTUR{ ±I CIVILIZA|IE

«Sufletul trebuie tratat ca pãmântul. Sã i se dea ce-i trebuie pentru a fi roditor! » (Constantin Noica), ,

Fondat la Sibiu � Anul I � Nr. 3

CENACLUL P{LTINI±August 2009 � 32 pagini

dela

2 lei

IMPACTUL SOCIAL

Num[r ilustrat de Rare§, Radu §i Constantin ILEA

� MIRCEA ELIADE note critice de Radu Vancu

� Dan Mucenic: Luxul lecturii lui Patrick Suskind

� Diaspora: Dan D[nil[� Dan Ioan Bogdan, poeme,

Ucenicul meu Casanova� Adrian Suciu: Terminus

(fragment de roman)� Ioan T[m]ian:

Sticlarul e un adev[r[t artist� Ioan Radu V[c[rescu: Spa\iul

B[r[ganului (geografie literar[)� Laz[r Z[han: Nevoia de filozofie

Foto: evz.ro

Jurnalul unei zile... de la Păltiniş

NoICA, PRINtRE NoI CA MURItoRI…

Gabriela Bica:

La finele anului trecut, Biblioteca Naţională a României a acordat revistei noastre “Diploma de excelenţă” pentru promovarea operei marelui gânditor Constantin Noica. La oficierea evenimentului, la Bucureşti, în sediul Bibliotecii din strada Doamnei, au fost prezenţi distinşi oameni care s-au ocupat de opera maestrui sau care i-au fost aproape în timpul vieţii, printre aceştia numărându-se maestrul avocat Vişinescu, omul care l-a apărat pe Noica în procesele sale, doamna Aurelia Mihailovici, o distinsă conferenţiară universitară în probleme de lexic, precum şi alţi invitaţi de valoare. Din delegaţia revistei, condusă de redactorul şef, au făcut parte Silviu Guga, binecunoscut profesor şi apropiat al lui Noica, Ovidiu Calborean şi Carol Satmari, din partea Direcţiei Judeţene de Cultură Culte şi Patrimoniu, Silviu Saladjiar, senior editor şi reprezentant al re-vistei în Bucureşti, scriitorul Niu Herişan.

La eveniment au fost alături de noi regizorul Ioan Cărmăzan, membru al cole-giului de onoare, precum şi alţi prieteni ai revistei noastre, ziarişti din Capitală. Diploma a fost înmânată de distinsa doamnă Elena Târziman, director general al BNR.

Au mai fost alături de noi şi firma EUROFOAM, care prin prietenia ce ne-o poartă directorul general Doru Roşca, ne-a sprijinit cu transportul delegaţiei dar şi grupul de restaurante “LA RADU”, care ne-au sponsorizat masa copioasă.

DIPLoMA DE ExCELENŢĂ din partea Bibliotecii Naţionale a României

Părintele Valer, profesorul Guga, revista şi gluga lui Leahu.

La sfânta slujbă. De la stânga la dreapta:Generalul Dinu, poetul Precup şi oficialii Domnariu, Şovăială Veşnica pomenire.

Regizorul Ioan Cărmăzan şi scriitorul Mircea Micu, doi prieteni dragi ai revistei noastre.

Nicolae Noica, avocatul Vişinescu şi distinsa doamnă Aurelia Mihailovici, conferenţiar univer-sitar.

Niu Herişan (cu barbă) şi doi minunaţi Cal-boreni (tată şi fiică), din delegaţia revistei.

Vedere din sală cu Saladjiar în prim-plan şi Guga în secundar.

Pe masa oficială a stat la loc de cinste revista noastră chiar ăn faţa doamnei director Elena Târziman

Printre colindători.

În aşteptarea bucatelor de post.

Lângă brazii lui... Noica

8e la

Ianuarie Februarie

2010

9

e la

Ianuarie Februarie

2010

Ar

tIŞt

I PlA

StIC

I SIB

IEN

I

Ar

tIŞt

I PlA

StIC

I SIB

IEN

I

Artiştii sibieni expun în spaţiul sediului propriu, din Piaţa Mare numărul 12.

Prezenţa majoritară în expoziţii, pictura, oferă privitorului imaginea diversităţii stilistice a expozan-ţilor, abordarea personală, marcată de către fiecare artist.

Tradiţia figurativă, reprezentată prin rigoarea spa-ţiului la Nicolae Barcan, lirismul oniric la Ilea Con-stantin, vocaţia peisagistica a lui Petre Dumbravea-nu, Eugen Rotaru, aprofundarea unor motive în noi date ale realităţii sub semnul unei profunde pictura-lităţi a lui David Marius, Ilenei Selbing, a motivului repetitiv al existenţei umane, al memoriei, conştiinţei

la Eugen Dornescu, suprarealismul bogat cromatic şi semantic al lui Florin Fota, obsesia picturalitaţii pure, ingenue a lui Valeriu Tarcea, poezia imagistică a Cristinei Simu, toate acestea relevă surprinderea unei realităţi, imagini concrete, denudate prin impli-carea personală, emoţională.

CRISTINA ABRIHAN

VERoNICA CoStEA-CoRDALI

GAVRIL ABRIHAN

n. 10 decembrie 1953, Sibiu.Studii:Liceul de Artă Sibiu, 1972. | Aca-demia de arte vizuale „Ion An-dreescu” din Cluj-Napoca,1976, secţia tapiserie. | Membru U.A.P.

n. 24 iulie 1943, Galati.Studii:Institutul de Arte Plastice şi Decorative „Ion Andreescu” Cluj, 1969. | Artist plastic, membru U.A.P.

n. 12 februarie 1950, Satul Rus, Jud.Maramureş.Studii:Academia de arte vizuale “Ion Andrees-cu” din Cluj-Napoca, secţia sculptură, 1976. | Studii postuniversitare în conser-varea şi restaurarea operei de artă. | Doc-tor în domeniul Ştiintelor umanistice. | Lect. Univ. Dr. Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. | Artist plastic, membru U.A.P.

n. 23 iunie 1954, Borleşti, Satu Mare, România.

Institutul de Arte Plastice si Decorative “IonAndreescu”, Cluj Napoca, 1982. | Artist, designer si proprietar S.C. “Ion Art Glass”,Sibiu. | Artist plastic, preşedinte Asociaţia Filiala U.A.P. Sibiu.

MARIUS DAVID

n. 1 octombrie 1950, Calan, JudHunedoara.Studii:Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu”, Cluj, 1972. | Profe-sor la “Liceul de Arte” Sibiu. | Domeniul Artistic de creatie: pictura. | Membru U.A.P.

din 1990. | Profesor de educaţie plastică la „Colegiul Naţional Octavian Goga” Sibiu.

Autumnala tapiserie lână 810x520mm

Ploa

iate

xtila

140

0x20

00m

m

Mam

a cu

pru

ncul

br

onz 3

20x1

40x1

20m

m

Nat

ură

stat

ică

pict

ura

pe p

ânza

120

0x80

0mm

IOAN CÂNDEA

CÃLIN BACIU

PEtRU oVIDIU DUMBRĂVEANU

n. 01.09.1957, SibiuStudii:Academia de Arte Iaşi 1986, secţia sculptură. | Cetăţean de onoare: Rm.Vâlcea şi Panade. | Ataşat cul-tural pe lângă Ambasada Repub-

EUGEN DoRNESCUn. 3 sept.1955, Jud. Neamţ.Studii:Academia de Artă Iaşi, 1981.Profesor de pictură la Liceul de Artă Sibiu. | Domeniul artistic de creaţie: pictură şi grafică. | Artist plastic, membru U.A.P.

n. 10 martie 1957, Oradea.Studii:Institutul de Arte Plastice „IONANDREESCU”, Cluj, secţia sculptură. | Profesor de sculptură, la Liceul de Artă Sibiu. | Membru U.A.P.

n. 18 iunie 1941, Mediaş, jud. Sibiu.Studii:Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, 1964. | Artist plastic, membru U.A.P.

licii Slovacia la Bucureşti. | Nominalizat în Enciclopedia “Who’s – Who” în România, Ediţia Princeps. | Activitate pedagogică: profesor de sculptură, Liceul de Artă Sibiu. | Membru U.A.P.

Secret aflat lemn 500x400x100mm

Alfabettehnica mixta 1500x2500mm

Com

pozi

ţie

lem

n 30

0x40

0x50

0mm

Matriceulei pe pânză 500x700mm

SEPtIMIU ENGHIĂ

NICoLAE BARCAN

FLoRIN FotA

MARIA tEREZA COATU

n. 9 aprilie, Cluj.Studii:Academia de Arte Vizuale “IonAndreescu”- Cluj. | Artist plastic, membru U.A.P.

n. 31 martie 1962.Studii:Institutul de Arte Plastice “Nico-lae Grigorescu” Bucureşti, 1986, secţia sculptură. | Profesor de sculptură. | membru U.A.P.

n. 12 nioembrie 1923, Tg. Ocna, Jud. Bacău.Studii:Studii libere de pictură.Artist plastic, membru U.A.P.

n. 17 aprilie 1949, Drobeta Turnu-Severin, România.Studii:Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1973. | Pro-fesor Liceul de Arte Sibiu. | Membru U.A.P.

Evoluţieacrylic pe pânză 500x700mm

Apocalipsapiatră 1500x2000x700mm

Bur

g m

edie

val

ulei

pe

pânz

a 60

0x50

0mm

Reg

ele

a m

urit,

trai

ască

reg

ele

ulei

pe

pânz

ă 46

0x54

0mm

IOAN PAUL CoLtA

MARCELA FRoMAN SANDU

IONCoNStANtINESCU

n. 03.02.1986, Arad.Studii:Student anul III la Facultatea de Istorie şi Patrimoniu, secţia conservare-restaurare, Sibiu. | Bursier la Accademia di Belle

n. 9 iulie 1961, Sibiu.Studii:Academia de Arte Vizuale «Ioan Andreescu», Cluj, 1995. | Licenţiată în pictură. | Membru U.A.P. din 1997. |

n. 26 septembrie, 1962, Calimăneşti, jud. Vâlcea.Studii:Studii literare de artă.Artist plastic, membru U.A.P.

ANCA GIURA

n. 06 ianuarie 1962.Studii:Universitatea de Arte din Bucureşti, secţia arte plastice, pictură–grafică, 1998. | Profesor titular la Liceul de Artă „Dinu Lipatti”- Piteşti. | Membru U.A.P.

Arti del Restauro ABADIR, San Martino delle Scale, Italia. Membru U.A.P.

Profesor de pictură, catedra de Arte Plastice a Liceului de Artă Sibiu.

Plimbare prin Raiacrylic pe hârtie 550x400mm

Compozitie III, ciclul ENS QUA ENStehnică mixtă, pânză 800x1500mm

Luntrea lui Caronulei pe pânză 700x600mm

Cap

de

expr

esie

tehn

ică

mix

tă, p

ânză

300

x420

mm

Dr. în Istoria Artei Europene Universitatea Babes-Bolyai – Cluj Napoca, 1997. | Bursieră a Fundaţiei Giorgio Cini, 1992-1994. | Bursiera a CCES în Italia, 1982. | Critic şi istoric de artă, vicepreşedinte Asociaţia Filiala U.A.P. Sibiu.

MARIA oLIMPIA TUDORAN CIUNGAN

IoAN tĂMÂIAN

Cyan Magenta Yelow BlackCyan Magenta Yelow Black

10e la

Ianuarie Februarie

2010

11

e la

Ianuarie Februarie

2010

lUXU

l lE

CtU

rII

PoV

EŞtI

MU

rIto

ArE

Mirela Gruiţă

poesispoesis

poesis

timpul

…se scurge timpul în tăcerespre marea grea a veşnicieisub forma unor zeci cristalenăscute-n soarele amieziipierind ca fulgul ce pluteşteîn lumea rece a zăpeziisporind podoaba trecătoarece-nalţă farmecul câmpiei.

…venind din lumi necunoscutecu pasul ritmic, sacadatse scurge ca un râu ce nu eprin lumea noastră visătoare…spre altă lume efemerăştrengar ca raza cea de soareducând cu el mereu viaţavenind cu acelaşi pas ritmat

…de-ncerci să-l vezi observi că nu ecă-ncerci un lucru în zadarde vrei s-auzi a lui căderezadarnică îţi e-ncercarea…tiptil, venind din sfera-i rece,cu haina lui cuprinde zareacurgând latent spre infinitce umple al vieţilor pahar.

…te naşti cândva venind prin timpchemat de setea de viaţăvisezi să treci de tine însuţisă descifrezi nimic sau multsă afli taine neştiutesă treci de-al timpului tumultuitând că ziua, noaptea aduceşi raza nopţii, dimineaţă...

…luptând mereu cu tine, omulte vezi cândva mai mic, mai scundcu părul nins cu faţa albăcu ochii mici privind în zare,cum raza lunii ca un fluturvenind din marea depărtareizbeşte-n poarta veşnicieipierind în marea fără fund.

…încerci atunci un of zadarnicnăscut pe buzele stinghererosteşti cuvântul timp, viaţădin mână faci un semn banaldorind mereu să afli taineascunse-n firul de cristal…venind,gândind aceste lucruriauzi a timpului cădere.

…abia atunci observi că timpule cel mai drept judecătore marea noastră moştenirece-a răsărit din lumi pustiica noi să-i dăm dimensiuneaînsemnul marii veşniciica-n marea sa împărăţiesă urci cu pas triumfător.

aici locuim noi

…aici locuim noi înflorindîmbrăţişări înlănţuite-n iubirizâmbete împletite cu lacrimiatârnate de marginea fericiriigolite în nimicuriaici locuim noi înflorind…

cântec sub dimineaţă

…stelele ceruluiveghind sămânţa noastrăau aţipit aşa cum aţipesc cosaşiidupă o zi lungă de varăprintre gene îmi trece un câine lupdisperarea îmi curge prin veneiar frigul îmi junghie carneasatul se cutremurăde sania cu zurgălăiîn cântecul sub dimineaţă.

privire îndoliată

...zămislită-n sineculoare de zmoalămângâie spaţiile de aerpângărind marele seninstăpânit de o goală păreretulburarea se întâmplăîndoliindu-mă...

portret

.... aşa ai fost de când te ştiunumai miresmeprecum o grădină înflorităînvăluită-n lumină

... aşa ai fost de când te ştiuondulare de milăîn zborul de lebădă blândăstăpânită de adevăruripe valurile timpuluice-ţi îmbrăţişează gândulalergând spre înveşnicire.

... aşa ai fost de când te ştiuizvor de iubire şi credinţăîn trecerea prin lume.

înmugurire

...gândurile m-au gânditcuvintele m-au vorbitputerea m-a creatiar la margine de timprazele soareluis-au aplecat să mângâie ţărânacelelalte au venit de la sine.

Ioan topârceanu

Descendent al marelui George Topârceanu, autorul Poemului despre su-flet, Ioan Topârceanu, este născut în Păuca Sibiului şi scrie la revistele Rapsodia, Intercultural şi Cenaclul de la Păltiniş

Apariţii editoriale (versuri, Ed. ARHIP ART): MEDITAŢIA TIMPULUI, 2005;

MIRESMELE IUBIRII, 2006; URME DE DOR, 2007

- În vis purtam o rochie cu buline mov…Pâna la intervenţia Evei ,vorbisem toţi deodată. Nu ştiu care era subiectul. Important

pentru noi era că ne simţim bine. Cafeaua era proaspăt măcinată, iar întâlnirea noastră n-avea alt scop decât acela de fiecare seară: ne adunam singurătăţile, prelungeam cât puteam de mult momentul plecării şi ne cuplam cu oarecare plictiseală pentru ca, a doua zi, să uităm incidentul.

Vorbele Evei ne reduseră la tăcere.Ochii mari,albaştri,machiaţi puternic, se plimbară de la unul la altul,iar gura vopsită cu roşu aprins şi contur maro repetă :” în vis purtam o rochie cu buline mov…”

Ne cunoşteam de câteva luni, dar aveam preocupări comune. Ziua căutam de lucru, iar seara, cu banii puţini trimişi de acasă, ne opream la un bistro destul de departe de cartierul în care locuiam. Ne temeam ca nu cumva vreun locatar al doamnei C. să ne vadă şi să-i spună pe ce cheltuim banii de chirie.Stăteam toţi cinci în două camere la comun.

Eva şi Klaus veniseră din Germania sperând să-şi recapete, în satul săsesc, casa bunicilor. Ne strângeam dimineţa în sala de jos pentru micul dejun: ceai, gem făcut în casă, chifle uscate ” împrumutate” de la bistro. Uneori era singura noastră masă. Cine avea noroc şi găsea ceva de lucru, plătea chiria. Trăiam de pe urma a câtorva tablouri vândute sau a improvizaţiilor cântate de Vic la violoncel. Eram doi artişti plastici, un conservatorist care căra după el cutia de violoncel şi cei doi saşi cu ceva cunoştiinţe medicale.

În unele seri nu vorbeam aproape deloc. În altele, ne dispreţuiam şi hotăram să ne mutăm cât mai departe unul de altul. Eram o adunătură ciudată, legată prin speranţă şi talent. În primele zile petrecute împreună, Eva ne-a povestit cum, mama ei, înainte de a rămâne gravidă, visase că purta o rochiţă cu buline mov. Toată copilăria Evei fusese colorată cu bluziţe,pălăriuţe,rochiţe cu buline, încât copiii o porecliseră Ciupercuţa.

În seara în care Eva începuse să ne povestească visul ei, uitasem că Vic primise o ofertă într-o orchestră ce se pregătea să plece peste hotare. Făcusem chetă şi proiectam o masa de adio. Era un băiat visător, cu mâini frumoase, care iubea lumea chiar şi atunci când ea nu dădea doi bani pe el.

Ne-am întors toţii spre Eva şi atunci am realizat adevărul din visul ei. A scos un fel de icnet şi ochii i s-au umplut de lacrimi.

- Nu se poate, şopti, e un simplu vis. Mâine mă duc la doctor pentru un test de sar-cină.

Klauss o privea mirat. Era ca un prizonier speriat de ceea ce i se putea întâmpla. În noaptea aceea, în cele două camere a fost linişte. A doua zi, la micul dejun, lipseau Eva şi Vic. I-am aşteptat pâna seara târziu. Voiam să ştim dacă visul Evei s-a adeverit şi dacă Vic făcuse rost de bani de drum. După alte zile grupul nostru s-a destrămat. Klauss a plecat în satul acela săsesc, eu şi celălalt pictor am găsit de lucru la o biserică, iar Eva şi Vic n-au mai apărut.

Era sfârşit de septembrie. Trecuse un an de când nu-mi mai văzusem prietenii. M-am dus direct la casa doamnei C. Promisesem că-i voi plăti chiria. Mi-a deschis cu un zâmbet prietenos pe faţă. Nu se schimbase nimic. La aceeaşi masă ,feţe necunos-cute jucau table.

- Nu vrei să-ţi vezi prietenii?, mă întrebă şi-mi făcu semn spre scara putredă. Eva cu Vic au un copil adorabil, mai spuse.El şi-a vândut violoncelul, iar ea predă lecţii de germană. Azi dimineaţă mi-a spus că în vis proba o rochie cu buline mov. I-am spus că e bine. Puţin mov nu strică.

PUŢIN MoV

Brusc Amintirile mele sunt tulburi

Camere albe mirosind a eterimagini clădite din cuburisperanţe în cuibul stingher.

Şi timpul etern balansoar

m-aduce din Pol către vară

Pulsul din tâmplă bate ararfalduri de cer mă-nconjoară

Căderea bruscăstrigătul mut.Coloana sonoră a firului rupt.

Rugăciunea din zori

Silvana Gruiţă

„Absenţa poate fi într-adevăr ca o seară de iarnă – timpul se face un cristal străbătut de o

înlănţuire meticuloasă de crengi, cu mohorât înţeles, pe cerul ca un clopot de tăcere amară.”

(Mircea Ivănescu)

Era în iarna lui 1971. Trceusem de primul an al studenţiei, iubita (oho, încă din vremea liceului!) mă părăsise, n-aveam, îmi ziceam, cel mititel mo-tiv de-a mă bucura de ceva şi, privindu-mi sufletul clocotind, mă socoteam cel mai nefericit om al pă-mântului. Cin’ să fie-n stare să melancolizeze mai abitir ca mine?, mă întrebam – cumva, mândru - , intrând, din cotidiană obişnuinţă, în librăria „Mi-ihai Eminescu”, din buricul Capitalei.

Zăresc, pe o poliţă, un volum subţire şi cu titlu desuet – „Poesii”. Îl iau de-acolo, aproape meca-nic, fără a-l răsfoi măcar ori a mă interesa cine-i este autorul. (La vremea aceea, chiar şi pentru un student, cumpărarea unei cărţi nu comporta atâtea complicate, sofisticate de-a dreptul socoteli, ca astăzi – pentru omul de rând, fie student ori le-fegiu.)

Cartea aceea de versuri, apărută cu un an înain-te şi scrisă de un poet pe care l-am citit, de-atunci încoace, cu veneraţie constantă – este vorba de Mircea Ivănescu – avea, în toată poeticeasca-i alcătuire, un personaj central; enigmatic şi vi-sătoriu, spre a mă exprima precum părintele lui spiritual. Îl chema Mopete, nume bizat, dar sim-patic, ba chiar alintăcios, alăturând anagrame ale cuvintelor „poet” şi „poem” şi situându-se, cum

s-a tot spus, undeva, între urmuzienele personaje Turnavitu şi Ismail.

Părinte şi fiu, m-au cucerit încă de la primul poem, al cărui titlu nu mi-a fost nicicând izgonit din minte: „mopete şi zeiţa după-amiezii”. Suna astfel (în concordanţă deplină cu starea mea de spirit din acele clipe):

„mopete a întâlnit-oi astăzi în melancolica re-verberare / a soarelui de amiază iernatică pe o zeiţă, prietena lui, / - pe faţa ei treceau pale roşi-atice ca ale aurului vechi, piezându-se, aprinzân-du-se, ca o mare

ardere, să-i lumineze făptura şi, surâzându-i, mopete o privea / - însă i se destrămau gândurile, într-o ceaţă abia / împinsă de palele soarelui spre rugină, i se

încetiniseră şi privirile lui mopete, / nu mai putea să le urce dincolo de pomeţii de aur usca / suflaţi, ai zeiţei. Ea căpătase un nemişcat

gest de idol anamit. Foarte încete / amintiri îşi făceau drum în mopete, aşa cum, în faţa ei, /se opri-se, privind-o, la haturile ţării lăuntrice cu lei.”

Nu mai aflasem, până atunci, asemenea sonuri lirice; se vedea treaba că mă aflam în faţa porţii de intrare într-o altfel de lume, altfel decât acelea pe care le traversasem până atunci. Poetul, aveam să mai aflu, abia împlinise 40 de ani. Mai scrise, până atunci, două volume, intitulate, la fel de or-golios ca şi cel pe care-l pusesem la loc de cinte în bibliotecă – „Versuri” şi „Poeme”.

„Asediat de mari păduri de tristeţuri”, cum zice despre Mopete (sau despre el însuşi; e vorba, până la urmă, de una şi aceeaşi fiinţă), va fi trudit pe

mai departe, la alte şi alte cărţi, cu titluri tot atât de simple şi de asemănătoare, încât poţi lesne să le confunzi unul cu celălalt, adunându-le, până la urmă, între aceleaşi coperţi..

L-am întâlnit prima dată la Sibiu (unde s-a exi-lat, venind dinspre nebunul Bucureşti, din 1972), prezentările fiind făcute de etericul poet Ion Mircea. Simplu, jovial, deschis spre conversaţie aparent lipsită de pretenţii. Mircea Ivănescu mi-a confirmat, prin propria-o existenţă, că artistul ade-vărat sălăşluieşte doar în sufletele de cristal, adânc ascunse în cele mai lumeşti dintre fiinţe.

Acum a trecut de 77 de ani şi aflu că nici nu mai iese din casă, având mari probleme cu vede-rea şi întristat fiind de dispariţia doamnei Stela, femeia căreia i-a dedicat cele mai multe dintre vo-lumele scrise. Probabil că nu mai are în preajmă decât credincioasele pisici, pe care le-a alintat o viaţă. Nu-i place, desigur, preschimbarea asta. N-a fost un singuratic, nici măcar în scris. Şi-a chemat alături prieteni mai de-un leat cu el sau mai tineri, şi, împreună cu ei a tipărit versurile admirabil ilustrate din „Amintiri” (în 1973, alături de regre-taţii Leonid Dimov şi Florin Pucă), parabolele din „Comentarius perpetuus” (împreună cu Rodica Braga, în 1986) ori „Limitele puterii sau Mărturia maeştrilor (Un roman rusesc)”, cot la cot cu Iustin Panţa, în 1994.

Despre traducătorul Mircea Ivănescu e sufici-ent să spun că ne-a oferit tălmăcirea jurnalului şi corespondenţei lui Franz Kafka, texte de referinţă din operele unor Fr. Scott Fitzgeralt, Truman Ca-pote, W. Faulkner, Rainer Maria Rilke, Fr. Nietzs-

che sau Robert Musil, ca să nu mai vorbesc de îndelung şlefuita transcriere românească a odiseei lui J. Joyce, „Ulise”.

Am să închei cu un soi de maliţios-amară pro-fesiune de credinţă, intitulată „poezia e altceva?” Citiţi-o şi înţelegeţi de ce Mircea Ivănescu, pro-pus, în 1999, pentru Nobelul literar, poartă şi azi, în raniţa-i dintotdeauna sărăcăcioasă, bastonul aurit al geniului poetic şi, deasupra-i, blazonul nobleţei sale de stirpe culturală aleasă: „nu trebu-ie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc/ cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa şi aşezându-se pe pat/ aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -/ să nu spun nimic despre chipul ei atât de obosit/ încât i se încovoiau umerii, în faţa oglin-zii, când/ se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele/ lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine./ să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini/ în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumină cenuşie/ dinainte de zori. Poezia nu trebuie să fie reprezntare,/ serie de imagini – aşa scrie. Poezia/ trebuie să fie vorbire interioară. Adică/ tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi/ respiraţia? Însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc/ despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi/ de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,/ ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine -/ şi ea, adevărata-i fiinţă atunci?” De-aici porneşte şi tot spre aici se îndreaptă întreg miraco-lul indicibilităţii.

Cerul de deasupra Balatonului e cenuşiu, iar briza e rece de-a dreptul. A şi plouat o vreme. Vila în care stau, pe Virag utca, are o terasă largă, plină cu leandri. Am în faţă, pe masa de lucru, fotografiile câtorva dintre statuile care-l imortalizează pe Jozsef Attila, poetul care a cunoscut, de-a lungul celor 32 de ani trăiţi, toate faţetele mizeriei şi ale persecuţiei. Despre coşmarul vieţii acestui mare poet îmi iau îngăduinţa să vă povestesc în rândurile ce urmează.

Tatăl său, Aron, era de origine român, şi ortodox de credinţă. Attila s-a născut la Budapesta, în 1905, la 11 aprilie, zi declarată, în Ungaria, Ziua Poeziei, şi sărbătorită în fiecare an. Pe când avea doar trei ani, tatăl emigrează şi băiatul este dat de suflet unei familii din Ocsod, unde stă până la şapte ani (păzind porcii şi muncind cot la cot cu ceilalţi copii sărmani din sat), când mama sa, spălătoreasă plătită cu ziua, îl readuce în capitală. Începe şcoala primară, dar, nesupravegheat, e tentat mai mult de hoinăreală decât de carte. Curând, începe primul război mondial şi, odată cu el, foametea cumplită. Cozile la magazine durau de noaptea până dimineaţa, mulţi rămânând însă cu traista goală. Băietanul sărac vindea apă la cinematograful „Lumea”, fura lemne şi cărbuni, ca să aibă cu ce face focul, din gara Ferencvaros, făcea morişti de hârtie pe care le vindea copiilor celor avuţi sau căra coşuri şi pachete în hala pieţii. Vinde ziare şi, prinzând gustul micii negustorii, face comerţ cu timbre, dar e şi piccolo la cafeneaua „Emke”. Urmează, în tot acest timp, gimnaziul. După ce împlineşte 14 ani, în preajma Crăciunului, îi moare mama. Îi este desemnat tutore soţul uneia dintre cele două surori ale sale. Munceşte pe diferite remorchere şi-şi dă, în particular, examenele pentru a patra clasă gimnazială. Merge, la îndemnul cumnatului său, pentru două luni, la o şcoală teologică a catolicilor, dar, orodox fiind, renunţă şi ajunge la internatul Demke din Mako, unde reuşeşte să obţină o bursă. Pentru a-şi asigura casa şi mâncarea în timpul vacanţelor de vară, dă meditaţii la Mezohegyes, dar termina a şasea clasă de gimnaziu cu calificativul „excelent”. A încercat, în câteva rânduri, să se sinucidă, aşa cum singur a mărturisit mai târziu. În 1919 vine la putere Horthy, iar la vârsta de 17 ani Jozsef Attila publică primele sale poezii în revista „Occidentul”, condusă de Ady Endre. Părăseşte, după clasa a şaptea, gimnaziul din Mako, devenind paznic de câmp, muncitor zilier şi preparator la o familie din Kiszombor.

Calvarul continuă şi după ce reuşeşte să-şi ia bacalaureatul. Intră la Universitatea din Szeged, unde urmează franceza şi filosofia, întreţinându-se din scris. Are probleme cu justiţia, după apariţia poemului „N-am tată, nici mamă”, este achitat, însă nevoit să părăsească facultatea. Pleacă la Viena, unde meditează copii unui bancher, având astfel posibilitatea să ajungă şi la Paris, la Sorbona, petrecându-şi o vară într-un sat pescăresc din sudul

Franţei, de malul mării, după care se întoarce în Ungaria, unde este redactor la revista „Cuvânt frumos” şi, pentru a-şi câştiga existenţa, se angajează ca simplu corespondent franco-maghiar la Institutul comerţului exterior. E internat într-un sanatoriu, din pricina unei depresii severe, apoi pensionat pe caz de boală. Scrie, pe-atunci: „Îmi ies şi-mi intră ochii – sau îmi pare?/ De voi înebuni nu-mi faceţi rău!/ Reţineţi-mă blând, cu braţul tare!// Când voi privi saşiu tot trupul meu,/ nu pumnul arătaţi-mi – să-l văd doară - / şi să mă smulgeţi gurilor de hău. // Pe nimeni n-am pe lumea rea, amară, / şi n-am nimic. Un ultim rest consum/ din ce spuneaţi că-s eu odinioară, // atât cât să termin ce scriu acum.”

Cu sănătatea şubrezită şi aproape lipsit de mijloace de subzistenţă, Jozsef Attila se aruncă, 1937, în faţa trenului.

Profund trist o întreagă (prea scurtă) viaţă, poetul reuşeşte să scrie versuri de-o neaşteptată gingăşie, chiar rememorându-şi momentele cele mai neplăcute şi mai aspre, ca în „Se descarcă lemnele…”: „Mai tremură în gară vechiul pod,/ Uşor, din drâmbă, toamna cântă vântul./ Şi din vagon, zvârliţi de-a dreptu-n glod,/ buştenii rând pe rând izbesc pământul. // Când cade un buştean, mormanu-i mut. / Ce vă jigneşte? Parcă fug cu teamă,/ c-un lemn pe umăr, ca-ntru-un vechi trecut - / copilu-i viu în mine şi mă cheamă. // Copilul mai trăieşte-n viaţa mea. / M-apasă – matur – şi-azi melancolia. / Nu plâng. Zumzăi un cânt, cu grija ca/ să nu-mi răpească vântul pălăria. // Eu m-am temut de voi? De voi să fug, / descărcători de lemne, oameni vajnici? / Ca pe buşteni furaţi acum vă duc / În lumea fără vetre, - dar cu paznici.”

În afara revoltei, asemănătoare aceleia din lirica poeţilor noştri ardeleni, pierderea treptată a oricăror speranţe îi domină poezia, ca în această „Tristeţe”: „Fug, precum fug cerbii blânzi, / cu-ochiul trist, prietenesc. / Lupi, în inimă-mi, flămânzi, / mă gonesc, mă urmăresc. // Mi-am pierdut coroana mea, / spânzură de-un ram în crâng. / Cerb am fost şi eu cândva - / lup voi fi, şi de-asta plâng. // Lup voi fi printre fârtaţi. / Dar izbit de-o vrajă-n cerc, / când mă-mpresoară-nspumaţi, / încă să surâd încerc. // Închid ochii şi visez, / c-aud glas de ciute, dragi. / Cad pe umeri, în amiezi, / sumbre frunzele de fagi.”

Iată, în fine, ca o dramatică încununare a unei vieţi e netrăit, aproape nepământeşti, şi ultimul poem al lui Jozsef Attila, care se cheamă „Eu poate voi pieri deodat’”: „ Eu poate voi pieri deodat’ / ca urma fiarii-n sihla-adâncă. / Am spulberat ce mi-a fost dat, / şi n-am dat socoteală încă. // Trupul mi-era-n atâta fum, / uscat chiar din copilărie. / Când văd unde-am ajuns acum, / Tristeţea creieru-mi sfâşie. // Devreme dorul m-a muşcat, / pierdut prin depărtări streine. / Regret că n-am mai aşteptat / vreo zece ani ori şi mai bine. // Căpăţânos, la orice pas, / eu n-ascultai cuvântul mamii. / Orfan şi vitreg am rămas, / şi-am râs de dascăl, ca puştanii. // Şi tinereţea, o credeam / un liber codru, veşnic verde. / Ci zornetul

uscat de ram / l-aud, în lacrimi, cum se pierde.”De aproape o jumătate de secol n-au mai apărut, traduse în

româneşte, versurile lui Jozsef Attila. În ţara unde s-a născut e situat, în sufletele iubitorilor de vers, ca şi în „muzeul celor trei titani”, alături de Petofi Sandor şi de Ady Endre. Istoria vieţii sale mi-a venit în minte recitind „Artiştii din insulă”, povestirea lui A.E. Baconsky la care am făcut referire ieri. Artiştii au o viaţă a lor, mai fericită ori mai înnegurată, desprinsă de creaţia pe care o au de oferit. La fel, forţa lor creativă diferită, care-i face să lucreze anevoie ori cu uşurinţă, nu-şi pot afla unităţi de măsură decât în opera finită.

Relaţia prea apropiată, cu care ne-a deprins şcoala de acum câteva decenii, dintre biografia şi opera creatorului este vulgarizantă. Sigur că anumite elemente ale vieţii reale a unui scriitor, de pildă, îşi pot afla corespondenţe în operă. Dar cât este de important pentru cititorii „Enigmei Otiliei”, spre a da un exemplu, că George Călinescu şi-a compus personajul literar având în minte, zice-se, ca prototip, o nepoată care purta acest nume? Cât este de relevant, în legătură cu opera lăsată în urmă, faptul de viaţă că Ion Luca Caragiale nu s-a căsătorit cu mama lui Mateiu? Sau că Mateiu s-a însurat cu o femeie mult mai vârstă decât el?

Adevăratul degustător de literatură poate deplânge soarta cumplită a lui Jozsef Attila, care şi-a pus pecetea asupra scrisului său, dar tot versurile lui, în sine, se vor bucura de preţuire. Au fost, sunt şi vor mai fi nenumăraţi oameni cu existenţe încă mai nefericite decât aceea a lui, dar la care nu vom avea a ne referi vreodată, ca artişti.

S-a mai inseninat orizontul. Dealurile din depărtare îşi lasă privite viile verzi. Viaţa lumii continuă.

Asediat de mari păduri de tristeţuri

Dan Mucenic

La FonyodligetCalvarul unui poet

12e la

Ianuarie Februarie

2010

13

e la

Ianuarie Februarie

2010

peşte de el, socotindu-l un obiect în întregime dat. cunoaşterea luciferică însă are o atitudine demonică faţă de obiectul său, în sensul că provoacă în acest obiect o criză. O criză prin faptul că îl desface numaidecât în componentele sale, în dat şi ascuns, în fanic şi criptic. Cu aceasta, echilibrul interior al obiectului va fi zdruncinat.

Cunoaşterea paradisiacă va aduce în spiritul cunoscător o li-nişte, o siguranţă calmă, momente de stabilitate; cea luciferică va aduce problematicul, tatonarea teoretică, construcţia, adică visul şi eşecul, neliniştea şi aventura – tot atâtea momente care repugnă cadrelor cunoaşterii paradisiace.

Aici e un punct grav de demarcaţie între cele două tipuri de cunoaştere. Ideea problematicului. Cunoaşterea paradisiacă nu cunoaşte problematicul; „criza obiectu-lui”, „problematicul”, „construcţia teoretică” privite în plenitudinea lor sunt momente specifice ale cunoaşterii luciferice.

Vedem, dar, că între aceste două tipuri de cunoaştere e o diferenţă de structură, de esenţă, de natură, iar nu o simplă diferenţă de „grad”. Cum au socotit teoreticienii când vorbesc despre o „cunoaştere civilizată”, sau des-pre o „cunoaştere naivă”; „naiv” şi „civilizat” sunt doar trepte pe care le găsim , pe amândouă atât în cunoaşterea paradisiacă, cât şi în cea luciferică.

Cunoaşterea luciferică începe prin aceea că nu mai socoteşte obiectul dat al cunoaşterii drept „obiect”, ci numai ca un simptom al obiectului. Prin acest act , obiectul cunoaşterii ajunge în criză, adică suferă o despi-care în două, într-o parte care se arată, şi într-o parte care se ascunde, prin ceea ce obiectul îşi pierde echilibrul in-terior. Fenomenul central deci al cunoaşterii luciferice e însă criza obiectului, şi urmările acestei crize. Obiectul cunoaşterii paradisiace e exterior misterului şi e astfel constituit că nici nu îngăduie ivirea conştiinţei de mister; obiectul cunoaşterii luciferice e misterul deschis. Iar „a deschide un mister” înseamnă a-l desface în arătat şi as-cuns, (în fanic şi criptic), precum şi a căuta ca din latura fanică să revelezi cripticul: pe plan logic „a deschide un mister” echivalează cu „a pune o problemă”. Notăm că e vorba nu de „misterul” în sens general, universal, ci de mistere, de nenumăratele mistere, tot atâtea câte obiecte avem de cunoscut.

Să precizăm puţin noţiunea. Cuvântul „mister”, pe cât de sonor, pe atât de incert, a fost întotdeauna refu-giul spaimei sau neputinţei de a înţelege ceva. Cuvântul „mister” trebuie ridicat în măsura posibilităţii la demnita-tea de „noţiune”. Acesta presupune arătarea amănunţită, dincolo de vagul care constituie până azi substanţa conceptului de mister, a variantelor ce le comportă şi a rolului pe care ele îl pot avea întru teorie a cunoaşterii.

Un obiect al cunoaşterii – al oricăreia din cele două – poate fi „cunoscut” şi „necunoscut”. Dar în timp ce cunoaşterea para-disiacă ceea ce echivalează cu „cunoscutul” e prezenţa obiectu-lui, iar cu „necunoscutul”, absenţa, hiatul, lipsa obiectului – în cunoaşterea luciferică „cunoscut” înseamnă arătatul, (fanicul), iar „necunoscutul” ascunsul (cripticul). Necunoscutul, deci are două sensuri: fie de lipsă, de hiat, fie de ascuns, în dosul arăta-tului, - cum îl concepem şi în cadrele primei cunoaşteri sau în

cadrele celei de-a doua.Propriu-zis în ultima analiză nici obiectele cunoaşterii para-

disiace nu sunt altceva decât un fel de „mistere latente”, bineîn-ţeles nu le priveşte ca atare, - în vreme ce cunoaşterea luciferică deschide misterele ca mistere.

Să ne oprim asupra procesului cunoaşterii paradisiace.Mai întâi, cunoaşterea paradisiacă, prin faptul că subsumează

unei categorii mai multe obiecte, sau unui concept mai multe

obiecte, - îşi reduce numeric obiectele: o mulţime de pomi de la conceptul de pom, o mulţime de cauze de la categoria de cauzalitate, etc.

Prin urmare: cunoaşterea paradisiacă realizează o reducţie numerică, cantitativă, a obiectelor sale.

Cunoaşterea luciferică în schimb, realizează o variere calitati-vă şi anume în trei sensuri: 1. „un mister deschis poate să îndure o atenuare în calitatea sa ”; 2. să fie permanentizat, sau 3. să fie potenţat. Ori, ca să întrebuinţăm termeni de matematici, vom obţine astfel „plus-cunoaşterea” (în cazul atenuării calitative a unui mister deschis), - „zero-cunoaşterea”(în cazul misterului

permanentizat), sau „minus-cunoaşterea”, pentru cazul potenţă-rii misterului.

Să ne oprim asupra cazului de cunoaştere care reuşeşte să ate-nueze un mister, să-l reveleze (inadecvat, niciodată în chip abso-lut), asupra „plus-cunoaşterii). Despre celelalte cazuri anticipăm doar atât deocamdată: „zero-cunoaşterea” nu reuşeşte nici să reveleze un mister, să-l atenueze, - dar nici nu-l intensifică, ci doar îl recunoaşte ca atare , îl promulgă, îl permanentizează; iar

„minus-cunoaşterea” nu numai că nu revelează nimic din mister, dar în plus îl mai şi intensifică, îl potenţează; e cunoaşterea în care , cum spune poetul Blaga, „tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”.

Să menţionăm cu câtă uşurinţă a vorbit filoso-fia de până acum despre „mister”, fără să-l fi ana-lizat critic. Deşi „misterul”întrucât intră consti-tutiv în obiectul cunoaşterii, are de fapt variante de o precizie aproape matematică. Astfel există: 1. mistere latente; 2. mistere deschise; 3. mistere atenuante; 4. mistere permanentizante; 5. mistere potenţate.

Conceptul de „mister” nu mai poate rămâne un concept fără importanţă, accidental, ci trebu-ie să devină „principalul concept de care trebu-ie să se ocupe teoria cunoaşterii”. Şi în special teoria cunoaşterii luciferice. În filosofia lui L. Blaga, omul există întru mister şi pentru reve-lare. Lumea, în totalitatea ei, este suprasaturată de mistere, chiar şi omul (corp şi suflet9 este un mister. Dar nu rămâne la statul de mister. Depă-şirea acestuia se face prin actele de revelare, de iluminare graduală, graţie actelor de creaţie. Cel care se îndeletniceşte cu filosofia îşi propune să convertească în termeni de înţelegere umană un mister amplu şi adânc ca tot ce există. Devine creator de lume, desigur, de o lume ideală fără de care omul nu mai are nici un rost existenţial. Demn de apreciat este mutaţia pe care o propu-ne şi o cercetează filosoful român. De la condiţia unei noţiuni marginalizată, conceptul de mister devine centrul de greutate în propulsarea ener-giei spirituale pe traiectoria constituirii unei noi viziuni filosofice asupra existenţei. Este şi o in-vestiţie originală în conceperea existenţei lumii, în special a universului existenţial uman. Omul nu rămâne neputincios în grandoarea lumii, ci îşi depăşeşte condiţia de muritor prin plăsmuiri spi-

rituale, prin permanente acte de creaţie şi inovaţie. În încheiere, propun îndemnul să reflectăm frumos asupra te-

melor filosofice propuse de L. Blaga, să ne cunoaştem înaintaşii în producţiile spirituale, să-i valorizăm cu atenţie sporită pentru a-i pune în adevărata lumină şi consideraţie. Ca şi filosofia lui C. Noica, filosofia lui L. Blaga este adâncă şi înălţătoare, fapte pentru care probează capacitatea de creaţie a comunităţii româ-neşti în ceea ce L. Blaga sublinia că filosofia este osia culturii naţionale.

Profesor George Macovei

Un loc aparte ocupă în viziunea filosofică propusă de L. Blaga teoria cunoaşterii. Dis-putele tradiţionale în această problemă între obiectul şi subiectul cunoaşterii, între obiectiv şi subiectiv, între relativ şi absolut în cunoaşte-re , între empirism şi raţionalism au prilejuit o diversitate de epistemologii, dar au atras atenţia asupra complexităţii procesului de cunoaştere de către om.

Domeniul pe care îl ia spre exploatare teo-ria cunoaşterii lui Lucian Blaga este misterul. „Misterul” e noţiunea care stă în centrul întregii sale filosofii. Este aşa precum la Platon „ideea”, la Leibniz „monada”, la Kant „categoria”, la Hegel „logosul” sau la Schopenhauer „voinţa”. Pentru Blaga, misterul nu numai că este obiec-tul teoriei cunoaşterii, dar întreaga sa filozofie e o filozofie a misterului şi a feluritelor încer-cări de a-l releva. A încercărilor, a modurilor şi a posibilităţilor limitate de a-l releva. Omul ca rezultat al unei mutaţii în ontologie există întru mister şi pentru relevare. Specificitatea omului şi superioritatea faţă de alte vieţuitoare din col-ţul nostru de univers constă în aceea că omul este capturat de un destin creator, iar prin plăs-muirile spirituale de orice fel nu face altceva decât să desluşească misterul existenţial.

În istoria filosofiei, ideea de mister a jucat un rol mai mult sau mai puţin deplorabil de ce-nuşăreasă. Mai grav. Gânditorii s-au speriat de noţiunea de mister precum anticii de aceea de haos sau creştinii de ceea ce numeau păcat. În consecinţă, misterul a fost pentru diverşi gândi-tori, sau nu obiectiv de înlăturare imediată, sau o simplă prezenţă liminară cunoaşterii. Când gânditorii nu s-au mărginit să constate doar pre-zenţa misterului, ei au încercat totdeauna să-l înlăture. Această atitudine echivalează aproape cu o fobie faţă de mister. Dacă pentru moduri-le de filosofare anterioare creaţiei lui L. Blaga, noţiunea de mister s-a arătat a fi una marginali-zată, fără a fi caracterizată prin virtuţi creatoare, în sistemul filosofic al lui L. Blaga nu numai că avem de a face cu o reabilitate valorică a no-ţiunii de mister, ci mai mult creaţia de cultură are drept premisă majoră misterul existenţial. Iată şi motivul pentru care L. Blaga o spune că: „noutatea punctului nostru de vedere consistă

, credem, în faptul că nu năzuim nici la înlătu-rarea misterului şi nici la numai la constatarea prezenţei sale liminare. Noi filosofăm ca atare

sub specia misterului. Misterul e pentru noi suprem unghiu de vedere. Circumscriind vari-antele ideii de mister, ne-am dat întru început

seama că suntem de fapt în posesia unui punct de vedere filosofic inedit, cu posibilităţi de a da roade nu numai epistemologic (teoria cunoaşte-

rii) ci şi metafizică”.Misterul formează obiectul acelei cunoaşteri

pe care o teoretizează Blaga, anume „cunoaşte-

rea luciferică”, spre deosebire de „cunoaşterea paradisiacă”.

Până la Blaga, teoreticienii cunoaşterii n-au întrezărit această dualitate a cunoaşterii – luci-ferică şi paradisiacă – sau dacă au întrezărit-o, n-au tratat-o cu suficientă atenţie şi seriozitate. S-au ocupat aproape exclusiv de cea „paradisi-acă”. Întreaga teorie a cunoaşterii – epistemolo-gia – a fost clădită aproape exclusiv pe aceasta. Trebuie să precizăm dintru început că termenii de „luciferic” şi „paradiziac” sunt pur metafo-rici. Autorul i-a ales totuşi pe aceştia pentru ra-ţiuni simbolice.

Prin ce se caracterizează aceste două feluri de cunoaştere?

„Cunoaşterea paradisiacă” îşi fixează toată atenţia asupra obiectului concret, îşi plasează toată încrederea în el, - am zice că se revarsă asupra lui. Cunoaşterea paradisiacă nu cunoaşte problematicul în sens acut şi integral; ea poate avea îndoieli şi nedumeriri, - dar îndoielile ei sunt oarecum de scurtă respiraţie, iar nedume-ririle fără orizont, putându-şi găsi grabnic solu-ţia. În cunoaşterea aceasta nu intervine ideea de „necunoscut”- decât doar în chipul necunoscu-tului ca „lipsă”.

Cunoaşterea paradisiacă deci este, cum zice , „optimistă”; ea se ataşează cu toată încrederea în obiect (fie că obiectul ar fi concret, palpabil, fie că ar fi un concept, fie că ar fi o imagine). Pentru acest tip de cunoaştere obiectivul este în întregime dat spre a fi cunoscut. Şi obiectul poate să fie în întregime cunoscut.

Cunoaşterea luciferică e direct opusă. Fără să-l părăsească, cunoaşterea luciferică se deta-şează de obiect. Chiar dintru-nceput , cunoaş-terea luciferică îşi consideră obiectul despicat în două, într-o parte care se arată, şi într-o parte care se ascunde. Obiectul cunoaşterii luciferice e totdeauna un: „mister” , - un mister care de o parte se arată, prin semnele sale, şi de altă parte se ascunde după semnele sale. Cel dintâi act al cunoaşterii luciferice deci, este de aşi despica obiectul în două: în partea care se arată (sau cu un cuvânt format din greceşte: în fanic ), şi în partea care se ascunde (în crepticul său).

Cunoaşterea paradisiacă are faţă de obiectul său o atitudine familiară, în sensul că se ali-

FIlo

SoFI

E

FIlo

SoFI

E

Ce vă oferim:

Keyword Advertising (Search Advertising)1. textAds intern şi extern pe o reţea de sute de site-uri2. Analiza SEo automată a site-ului şi sugestie SEo.3. Parteneriate cu alte site-uri şi extinderea popularităţii dvs. pe 4. internet !Pay-Per-Click5. tel: 0745 168 814 | www.macoway.com

Noi nu facem publicitate în ziare !

Noi nu facem publicitate la tV !

Noi nu facem publicitate la radio !

Noi facem publicitate

pe internet !

MIStERUL - concept central în filosofia lui Blaga

În orice filozofie, mai veche sau mai nouă există concepte care au darul de a întreţine expansiunea gândului în construcţia unei imagini generale despre lume. Marea dorinţa a gânditorilor se manifestă prin faptul de a scruta existenţa lumii ca totalitate şi de a crea sisteme filosofice. Un sistem filosofic original – viu dezbătut în trecut ca şi astăzi - este sistemul propus de marele poet - filosof L. Blaga.

În ordine cronologică sistemul s-a constituit astfel: Trilogia cunoaşterii : Eonul dogmatic 1931, Cunoaşterea luciferică, 1933, Censura transcendentă 1934; Trilogia cul-turii: Orizont şi stil 1936, Spaţiul mioritic 1936, Geneza metaforei şi sensul culturii 1937; Trilogia valorilor: Artă şi valoare 1939, Despre gândirea magică (anexă) 1941, Religie şi spirit 1942, Ştiinţă şi creaţie 1942. Între timp, din trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, 1940.

Cunoaşterea luciferică începe prin aceea că nu mai socoteşte obiectul dat al cunoaşterii drept „obiect”, ci numai ca un simptom al obiectului. Prin acest act , obiectul cunoaşterii ajunge în criză, adică suferă o despicare în două, într-o parte care se arată, şi într-o parte care se ascunde, prin ceea ce obiectul îşi pierde echilibrul interior. Fenomenul central deci al cunoaşterii luciferice e însă criza obiectului, şi urmările acestei crize. Obiectul cunoaşterii paradisiace e exterior misterului şi e astfel constituit că nici nu îngăduie ivirea conştiinţei de mister; obiectul cunoaşterii luciferice e misterul deschis. Iar „a deschide un mister” înseamnă a-l desface în arătat şi ascuns, (în fanic şi criptic), precum şi a căuta ca din latura fanică să revelezi cripticul: pe plan logic „a deschide un mister” echivalează cu „a pune o problemă”. Notăm că e vorba nu de „misterul” în sens general, universal, ci de mistere, de nenumăratele mistere, tot atâtea câte obiecte avem de cunoscut.

FILIGRANAŢIIConstantin ARdeLeANu

Câtă confuzie dinspre patul muribundului: moartea vie ?!•În vreme de război, neutra Elveţie – Suisse – în top •bancar...Panseul domnişoarei fusese atât de graţios încât devenise •pansea.Secretul ei, secreţia.•Jertfa te cheamă, nu o alegi tu. Atât de miraculoasă e viaţa, •încât nu există ideal în numele căruia ai vrea să mori. De ce sunt trist ? Numai eu ştiu ce am: n-am bani.•Ca să plâng mi-ajung, Doamne, dramele altora.•Are sufletul ca o pâine caldă. Ce mai contează că-i de •tărâţă ?Faptul de a adora pe Kant, filosofului i se pare o •picanterie.La cât de inconştient a fost întreaga lui existenţă, nu •putea muri decât în somn.Bărbatul nu ştie ce să aleagă între o relaţie conjugală •extra şi una extraconjugală.

El a ochit-o, ea i-a făcut ochi dulci, nevasta a închis ochii •şi astfel bărbatul s-a ales cu o pupilă pe sprânceană.Văzând cum Italia câştigă titlul mondial la fotbal, mi-am •dat seama că şi pasa cu latul ţine tot de latinitate.Doar muntele e vrăjit. Câmpia e vrăjeală.•Internautul: n-am nevoie de carte. Car-te !•Cerule, ce să-ţi cer ? Sincer ? Şi-n cer cât mai târziu mă •cheamă.Ea fierbinte, el fier; ea calină, el cal; ei îi cam place, el se •complace.Un neajuns al socialismului: garsonieră confort II sporit.•Obsesia spaţiului la nemţi: bătăile de tobă din Simfonia •destinului au la origine pumnii în uşă a proprietăresei, somându-l pe Beethoven să-i achite chiria. Wagner e şi mai direct: a compus...Walkiria.Între a face sex şi a iubi e o deosebire ca între gimnastica •de întreţinere şi yoga.În faţa mielului pascal e cuprins de o undă de •mielancolie.E obsedat doar de probleme planetare. Cumpărându-şi o •maşină second hand, a constatat defecţiuni la planetare.Am descoperit definiţia muzicală a trădătorului: •improvizaţie dodecafonică în sol minor.

Stând la coadă la alimente, sfârşitul nu ţi-l vezi decât •într-o groapă comună.A da cu oiştea în gard, iată prima formă de avangardă...•Lutierul Ion Creangă: ce pagini de muzică preclasică ale •limbii române !Viaţa la bloc îţi dă senzaţia unor destine înghesuite pe •priciuri.Vai, simţurile cum să nu-i aţâţe, ciorchinul parfumat de •ţâţe ?Averea lumii fiind aceiaşi, fiecărui Sir, man, îi corespunde •minimum un sărman.Cât de pipernicit ar fi un stat, el va fi mereu impozant şi •impunător. Adică se va baza pe impozite şi impuneri...Temă grea: ispiteşte-mă şi apoi piteşte-mă, iubito !•Evoluţia cromatică a iubirii: izbucneşte cu un roşu •imperial, continuă cu un roşu aprins şi dispare într-un halou de vişină putredă.Într-o societate de rahat nu te poţi vindeca decât printr-o •clismă a frustrării.Deportările...Depărtările...•Factura tot mai încărcată la gaze: ce holocaust peste •fragilul meu buget.

14e la

Ianuarie Februarie

2010

15

e la

Ianuarie Februarie

2010

PoEZ

IE

BUN

dE

tIPA

rSavu POPAFERICIREAFericirea nu poate fimai aproapede tine decâtcu două boabe de sareşi atunci o considerimai îndepărtată,mai de neatinsca şi cum ai închis ochiinedorind să admiţică pentru o clipă gândurile tales-au întors spre ce ai mai bun tu însuţi.Dar când se află-ntine? sau în lucrurilepe lângă care treci?Nu cumva atuncite simţicuprins de luminaeului tăucare a izbucnit dintr-o dată?Nu cumva în mâinile taleatingâdu-le o singură dată de lucrurisimţi pulsul adâncului lorca şi cum ar purta-n elemirajul unei inimice demultnu a mai bătutîncâtsă nu-o cuprindăatâtea piepturi şi întoarserisipitoare simţiri?Asta înseamnăsă descoperifericirea…să simţicum gândurile talese cristalizeazăîn ce ai tu mai bun.

PRIVIRE ÎNĂUNTRUÎn apele sufletuluisentimentelese comportăca acele algeînclinate spre loculunde sarea adânculuipoleieşte nebănuitelelatenţe de înfiorareîn fiecare culoarea rătăcirii.În apele memorieigândurileaştern umbrele lor careau ceva din frumuseţea neînchipui-tului vid,împovărând undele de simţuriîncărcându-le mai apoicu toată energia lor vitală,depozit de nelinişti-şoapta crepusculului din neant.

AR TREBUI…Ar trebui să lăsăm anii-n pace,Chiar dacă ei sunt vechi.Ar trebui iar să ne plimbămCum o făceam în alţii,Şi mai tineri.Să ne plimbăm prinParcul mirositorA iarbă, braziŞi-a Toamnă.Apoi să ne aşezăm pe-o bancă,Cu frunze moi, deja,Tomnatice, multe pe ea,Şi să ne dăm sărutul:Eu pe cuvintele tale,Tu pe-ale mele.

Înveliţi de cerul cald ca laptele Berthei, în inima unei fortăreţe de paie, străbăteam raiul, io şi cu Nicuşor, încântaţi şi mâhniţi. Fumul, cearta câinilor şi muzica orientală cu refrenul tânguitor al Cenuşăresei urcau dinspre Palamor , cartierul ţigănesc de dincolo de cimitirul românesc cel nou, pâna la chioşcul de metal al Sfântului Petru, în spatele căruia ne ascundeam noi, să nu ştie Bătrânul că am ajuns în rai înaintea de-a muri şi fără ştirea Popii Bucurenciu care s-ar fi făcut foc de supărare şi ar fi chiemat-o pe Mica şi pe Tanti Anişoara lu’ Chinchişan la biserică. Şi oricum, noi le aveam pe ale noastre, că abia scăpaserăm de o grea pedeapsă fiindcă furaserăm porumbei din podul zalului românesc, iar Popa Bucurenciu pe ale lui, fiindca Petrişor a lu’ Blaga umbla cu Dana (fata popii) prin spatele caminului cultural.

Nicuşor se uita fix într-un punct şi preţ de-o secvenţă cât un eon, am crezut că scruta Steaua Polară. Dar Nicuşor se uita fix într-un punct şi atunci când gonea cotca pe terenul de fotbal. În orice caz, cel mai fix şi în cel mai improbabil punct, Nicuşor se uita la ora de română.

Omeni buni, era o seară în care-ţi venea să-ţi înfingi în tâmple tristeţi extrase din ere preistorice. Oricum, în ce mă priveşte am fost sigur că nu voi iubi decât o singură femeie toată viaţa. Şi asta încă de la şapte ani, când m-am îndrăgostit de Mioara, fata lu’ Tuşica Măriora a lu’ Unchiu’ Tudor, frate din partea tatălui meu. S-a întâmplat chiar când Mioara s-o făcut mireasă, iar asta mi-a intensificat

suferinţa. Am ştiut-o şi doi ani mai târziu, când m-am îndrăgostit de Marlene Dietrich, mai apoi cu Sibile, Adina, Monica, Dana, Corina, Alina, Andreia, dar mai ales acum, la deplina maturitate şi responsabilitate a bărbatului familist de vârstă mijlocie şi judecată timpurie, când, Vă spun sincer, nu am decât o singură mare iubire, iubirea pentru toate Ancile care roiesc precum fluturii de noapte în ventricolul meu stâng.

- Crezi că ne ajung patru baloţi de fiecare, ori mai facem o tură?Între retina ochiului drept al lui Nicuşor şi Steaua Polară s-a ţesut un fuior

de culoarea laptelui Vacii Bertha a săsoicii de dincolo de Vale. I-am urmărit unduielile până undeva mai sus de răceala strălucitoare a lunii, dar ochii mei nu pot străbate infinitatea.

Am înţeles că nu pot iubi decât o singură femeie, de obicei pe aceea pe care n-o pot avea. Bărbatul nu-i altceva decât un trunchi de salcă plutitoare, de când venea Târnava mare, odată cu sfârşitul anului şcolar şi cu rolul mântuitor de a duce la vale orele de matematică, până la Mureş sau chiar mai departe, plus că ne trântea cireşii la pământ, nouă rămânându-ne doar să-i culegem (mai ales că erau fie ai vecinei Sepi, din a cărei cauza Valea muşca din grădina noastră, fie ai vecinului Aurel, care o făcut să urce igrasia pe casa noastră, că-şi ţinea oile-n curte, după cum zicea Tetea Ghiorghe), un trunchi de salcă scorburos şi fertil, din care cresc capete de femei, la început ca grâul de primăvară, apoi...apoi muşcă vârtos din salca tot mai bătrână, până ajung să se răfuiască pentru ultimul rizom. Altfel, periculos om, Tetea Ghiorghe din partea mamei.

-Orice ai spune tu, ăla o fost un un viol!Acuma, faţa lui Nicuşor era scăldată în lumină, iar caierul de lână cre-l lega de

Steaua Polară crescuse cât funia din şură.Adina s-a născut frumoasă dinadins. Până la urmă, toate prinţesele orientale,

de la Zenovia încoace, au îngrăşat pământul din grădina vecinului Ursu, pământ din care Dumnezeu a făcut-o pe vecina Adina. Mama m-a întrebat mereu cum de nu văd că-i creşte păr pe şira spinării şi perciuni, însă io ştiam că nu-s decât braţele Meduzei...

-Trecem prin grădină sau prin cimitir?- Prin cimitir...Dar Nicuşor nu mai era între baloţii de paie. Luase drumul Stelei Polare.

Moment în care m-am luminat: Nicuşor găsise răspunsul la toate întrebările mele. Iar acum-i undeva, cu o fată pe care eu am iubit-o toată viaţa, mai mult liric decât scorburos.

- elev cls a XII-a liceul Octavian Goga Sibiu

SARA PE DIAL

Visul meu

un vis care a dispărutm-am trezit fără ellumea pierduse un visîn bătălia nopţiisă fi fost visul meusau al cuiva care a trecut pe acolosau al tău care ai visat în locul meu

am încercat degeaba să mi-l amintescceva s-a petrecut în vis că este acel cevacineva s-a prezentat ca fiind altcinevaşi visul meu a dispărut

Senin

şi cine suntem noi doicând privim asfinţitulcei goi şi cei din pustie

fără să ezit îţi spuncă suntem eu şi tusau poate invers

Doisprezece

unu nu sunt eu aceladoi legaţi-mă la ochi pentru a fi drepttrei eu scriu toate acesteapatru aş putea să respir vă rogcinci e o întâmplare că mă gândesc la voişase fii amabil ce oră a zilei vrei să fieşapte te-am minţit mai sunt şi alţii care scriu toate acesteaopt daţi-mi să mănâncnouă iată nebunul regele a trecutzece istoria e mare ca un felinar noapteaunsprezece m-au ispitit te rog să-i cerţidoisprezece eu sunt gata cu toate astea

Cântec

şi m-a durutîntinsa nebunie de peste apedrumul modest al valurilorşi teama că mi te-ar putea cere drept hranăvreun peşterăsăritde cine ştie unde

Gând

să fie noapteadoar un gând al meupe care îl pot vegheadoar sub formă de întuneric

Blues

mi te închipui ca o bătaie de inimăoricare dintre elechiar şi atunci când dormivisând pământ şi ploaieJazz

am găsit aceste rânduriîntr-un loc total necunoscut

sunt printre cei mai bătrâni locuitoriai unui străvechi şi vestit imperiu

totuşi să nu-mi luaţi în seamă bătrâneţeacăci moartea vine greune face să o dorim mai mult

sunt printre cei mai bătrâni locuitoriai unui străvechi şi vestit imperiu

cu oglinzile lui cu tot

Un om

probabil că te-ai gânditatât de mult la mineîncât m-ai confundat cu un om

Alexandru Tiepac

Născut la 3 februarie 1979. Absolvent al Facultăţii de Filosofie. Studii aprofundate în Filo-sofie moral-politică – Universitatea Bucureşti. Profesor de ştiinţe socio-umane – filosofie,

logică, economie, sociologie la diferite licee din Bucureşti. A publicat poezie şi proză în ,,Realitatea Dâmboviţeană’’şi ,,Oglinda Literară’’, precum şi

pe site-urile literare ,,www.agonia.ro’’ şi ,,www.roliteratura.ro’’.

a fost o zi şi o noapte şi le-am numit pe cele două.am văzut că e un lucru bun şi n-am ieşit din casă.doar am căutat ceva de băut şi n-am găsit. am căutat o carteşi nu mi-a plăcut nici una. am căutat o femeiedar plecaseşi.

numai cerneală am găsit din belşugşi-am desenat farfurii din care fiii meivor îmbuca înlăcrimaţi. haine cernite am desenatpentru femeile care vor veni să aducă o floare m-am amuzat văzînd cum vor împinge prin hainesînii şi coapsele vii.

să nu mă ţii prea aproape mai bineştii că vin oricînd mă chemi. că plec oricînd mă alungi.

îţi voi mirosi oricînd vei vrea pliul urechiiprecum un înger tras cu cheiţa.

ne vom găsi vom vedea că e un lucru bunşi vom rîde împreună cîteva ceasuri.

www.adriansuciu.ro

Poetul de gardă:Adrian Suciuovidiu Calborean

poesispoesis

poesis

Emil IANUS. Poezii alese, Suceva 2009

Sfidând crizele: de har, morală, elan de scris, cititori, poetul Emil Ianuş, din fascinanta Bucovină (comuna Horodnicul de Sus – Suceava), dă liber muzelor şi scoate un frumos volum de rondeluri şi sonete, intitulat „Poezii alese”.

Nimic nu-l opreşte pe autor în peregrinările sale spiritu-ale; trece cu uşurinţă de la Grigore Vieru, Mihai Burdu-ja, Efrim Tarlapan şi alte personalităţi literare, la beţivi,

flămânzi, geambaşi de cai şi prizonieri de război, la fel de valoroşi ca imagine şi mesaj, fiindcă fiecare dintre aceştia poartă povara propriului Adevăr. Sonetul dedicat tatălui impresionează în mod deosebit. Iată doar primele două strofe:

În strai de umbră tata revine-n chip de DORPe margini de petale în nopţile de crinCu gust de fân în palme şi glas de rozmarinS-adape caii la descântat izvor..

Iar el din cornul lunii să-şi toarne-n suflet vinŞi zică dintr-un fluier că are un feciorPlecat să pască stele pe câmpul roditorDin NORDUL SUFERINŢEI durutului destin..

Autorul, un romantic nostalgic, îşi struneşte versul pentru a nu „călca” pe „miriştea” banalului. Imaginile, confecţionate de el, au credibili-tate; se regăsesc în realul palpabil înconjurător; „târâie” după ele „par-fumul” vieţii de ţară. Toate poeziile lui Emil Ianuş au tâlc şi plac; izvorăsc dintr-o cuminţenie literară netulburată de „smintelile modei”; aduc zâmbetul pe buze şi oftatul nostalgic; se lasă citite fără a încrunta fruntea.Iată, de ce, volumul „Poezii alese” cuprinde – fără doar şi poate – poezii alese, care merită citite. Asta numesc eu SUCCES LITERAR!

Ioan t. Lazăr

16e la

Ianuarie Februarie

2010

17

e la

Ianuarie Februarie

2010

HA

INE

PIC

tAtE

HA

INE

PIC

tAtE

Liana IonescuNăscută în Craiova la 15 Iulie 1978. A absolvit Liceul de Artă “Marin Sorescu” din Craiova, clasa prof. Lucian Irimescu, secţia Grafică.Din anul 2005 este licenţiată a secţiei de pictură a Academiei de Arte Frumoase “Nicolae Grigorescu” Bucureşti, clasa Tudor Nicolau. A realizat scenografia piesei “Dragostea durează 3 ani” de Frederic Beigbeder, regia şi adaptarea Chris Simion. A participat la expoziţii de grup în tară şi în străinătate, pregătind în această perioadă o expoziţie de mari valenţe în Roma, ulteriordorind să expună în galeria U.A.P. din Sibiu.

PISICII MEI BILANŢUL SLĂBICIUNILoR

ÎN GENŢItRICoU ÎN PIxELI

INt

ER

FER

Nt

ZE

Cyan Magenta Yelow BlackCyan Magenta Yelow Black

18e la

Ianuarie Februarie

2010

19

e la

Ianuarie Februarie

2010

Un cunoscut „om al literelor” – publicist,scriitor,poet,critic,laureat al Academiei române – scrie în revista „Lamura” despre volumul de versuri semnat Ioan K.Apostol: ”...el oferă o imagine sadea despre poezia ocazională (a la Ion Barbu sau Nechita Stănescu) al cărei demers ideatic se impune la prima vedere.În acest cadru se explică o serie de experienţe grafice, provenite din matematică. [...] Despre starea poetică,autorul scria în Catharsis: Ca flacăra / Unei lumînări / Eu ard / Ceara trupului:/ Şi-l fac / Să lumineze,/Şi să dea,/ Mai departe / Lumina sa / Şi altora / Ce se ating / De ea... ”

Cea care a descoperit frumuseţea stranie a „stării de conştiinţă modificată” în care au fost „primite” acele mesaje din altă dimensiune,de „dincolo de stele”,este Marta Alupului – plecată prea repede „acolo”.Autorul şi cel care s-a străduit să-l aducă în atenţia celor interesaţi sunt recunoscători pentru acest gest.O situaţie similară a trăit antropologul elveţian Jeremy Narby – care studia triburile amazoniene.După iniţierea în practicile şamanice are viziunea unor şerpi care i-au indus gînduri pe care ar fi fost incapabil să le aibă singur**.În transele şamanilor de pretutindeni există anumite imagini-cheie,fundamentală fiind aceea a şerpilor gemeni care trăiesc în orice fiinţă vie – de fapt o descriere a ADN-ului.Şamanii atribuie acestor şerpi gemeni remarcabila

lor cunoaştere.Se obţin astfel informaţii prin contact mental cu surse non-umane (fiinţe din altă dimensiune).

Născut pe 24 iulie 1974 la Mediaş (judeţul Sibiu),Ioan K.Apostol scrie în Postfaţa volumului de debut:”Este posibil să trăieşti o altă viaţă chiar în aceasta:dacă reuşeşti să vezi altfel lumea – după un lung periplu interior.Să repeţi destinul lui Ulise,cel rătăcitor... [...] Versurile sunt încărcate de simboluri,de lucruri ascunse – tocmai pentru că sunt vizibile.Ca în povestirea lui E.A. Poe.” [“Scrisoarea furată”- s.n.] Asemenea lui B.Traven – cunoscut în special pentru romanul “Comoara din Sierra-Madre” (1948) – are motive personale să lase misterul să lucreze… Un alt exemplu de evitare a identităţii reale în literatură este Ellery Queen.Sub acest pseudonim se pare că lucrează un grup de scriitori.Ce să mai spunem de Al.Dumas,cunoscut mai ales pentru “Cei trei muşchetari”,care cumpăra idei de la autori fără şanse de success şi le includea în romanele sale.Truman Capote şi-a distrus toate notele care au fost folosite pentru romanul său “Radiografia unei crime”- dorind ca opera singură,fără alte comentarii ale criticilor,să se impună cititorilor…

Există contradicţii aparente,paradoxuri – în buna tradiţie a spiritului francez sau englez, precum :aproape departe ;un cuceritor este acela ce se lasă cucerit ;marile mele realizări sunt renunţările mele;sunt nemuritor fiindcă-s trecător…

Sau întrebări pe care foarte puţini şi le pun:singurătatea lui Dumnezeu rezultă din unicitatea Sa?;ce se află dincolo de stele? – la fel ca gravura de pe copertă ce reprezintă omul,ca hologramă a omenirii,dornic de a cunoaşte ce se află dincolo de stele,în alte dimensiuni – ce pot fi şi interioare…De notat că imaginea a fost şi pe afişul unui congres internaţional de imagologie,ţinut în Austria (1981) dar şi pe câteva cărţi ce au apărut la noi – dovadă a impactului asupra mentalului colectiv.

Ca editor de ocazie am scris în Prefaţa din 2004:”Personal m-au impresionat Nisip şi diamant,Infinitele cărări,Clepsidra,Petală de floare, Labirint… […] Analiza structuralistă făcută Oului dogmatic (Ion Barbu) arată cum un alt om al cifrelor,un matematician,găseşte resurse de sensibilitate interioară sub o formă aparent rece.Punînd pe hîrtie mesajul versurilor („nadir”, „zenit”) apare chiar „oul” – de fapt tot un simbol (vezi opera lui Constantin Brâncuşi).La fel cred că este şi cu „Clepsidra”.- simbol despre care se ştie că reprezintă o trecere în alte dimensiuni. Similitudinea cu Brâncuşi este inevitabilă şi cuvintele sale sunt aici la fel de potrivite:”priviţi operele mele până ce le vedeţi.”

Ilie C.Constantinescu

Cr

ItIC

ă

StU

dEN

t Cr

EAtI

oN

- SI

BIU

NEVoIA dE FIloSoFIECUVÂNT DESPRE tĂCERE

II.tăcerea şi religia

În lucrarea Despre tăcere, David Le Bre-ton afirmă că marea majoritate a religiilor lumii ,,întreţin o relaţie privilegiată cu tăce-rea.” Fenomenul este uşor sesizabil şi în ace-eaşi măsură explicabil prin faptul că, aşa cum tăcerea este deplin asociată cu taina, tot aşa şi religia se întemeiază pe mister şi se hră-

neşte din aura lui de ne-rostire. Din această complicitate s-a întrupat universul spiritual dominator şi copleşitor al religiei. Credinţa este esenţa ei, iar tăcerea generată de mister este suportul pe care aceasta îşi construieşte arhitectura ideologică, afectivă şi simbolică. Nici o altă formă de manifestare a conştiinţei umane nu a putut să şi-o aproprieze într-o aşa măsură şi cu atâta folos şi nici una nu a ştiut să facă din ea un argument atât de puternic pentru credinţă şi un instrument de socializa-

re şi reglementare mo-rală atât de convingă-tor. În toate religiile lumii tăcerea a fost şi a rămas incontestabil o adevărată instituţie. Nu poţi pricepe ce în-seamnă „meditaţia”, dacă nu eşti obişnu-it să asculţi tăcerea, spune E. Cioran în „Amurgul gânduri-lor”. Toate iniţierile religioase sunt cufun-date în adâncurile ei. Ea s-a întemeiat pe constatarea străveche legată de faptul că ni-mic nu este mai pro-ductiv în plan imagi-nativ decât misterul.

La hotarul tainei se naşte un tip aparte de spiritualitate ce se mişcă în sfera posibi-lului prin tentativele creatoare ale marilor reformatori ce prin viaţa şi opera lor exemplară ne propun noi modele explicati-

ve ale lumii. Ei plonjează în adâncurile tă-cerii şi, asemenea căutătorilor de diamante, scot la lumină străluciri nebănuite ale spiri-tului. Truda lor vine în întâmpinarea dorin-ţei ancestrale a omului de a sonda cognitiv lumea şi a şi-o asuma spiritual. Întemeietorii marilor ordini etico-religioase, prin exerci-ţiul iniţiatic al retragerii în imperiul tăcerii, transcend profanul pentru a sălăşlui o vreme în spaţiul indefinit al imaginarului sacralizat, ca apoi reîntorşi la lume şi la cuvânt să facă din mister şi din tăcere, obiecte şi instru-mente ale cunoaşterii. Moise, Iisus, Budha, Mahomed, toţi marii reformatori spirituali au practicat acest tip de exerciţiu ce i-a pus nemijlocit în relaţie cu tăcerea. Buni ştiutori ai psihologiei umane dar şi ai naturii, aceş-tia reuşesc să convingă mulţimi şi să creeze curente de gândire şi de simţire capabile să dăinuie milenii. Interesant în cazul religiilor este faptul că deşi, din punct de vedere struc-tural, ideologiile lor sunt, asemenea oricăror ideologii, produse ale raţiunii, suportul ce le conferă forţă şi trăinicie în timp este asocie-rea organică dintre afectivitate şi tăcere. Iu-birea, bucuria, speranţa, neliniştea, umilinţa, teama, suferinţa ori angoasa, sunt câteva din-tre stările sufleteşti ce se regăsesc în miezul fierbinte al oricărui demers religios. Şi nu există teren mai prielnic şi mai roditor pentru cultivarea lor decât acela al nerostirii.

Având în atenţie mai ales sfera afectivi-tăţii, religia percepe tăcerea nu numai ca pe o substanţă sau un mediu în care oame-nii se adâncesc cu voluptate, ci ca pe o forţă coagulantă, aptă să angajeze între oameni legături mai trainice decât cele pe care le creează însăşi cuvântul. Virtuţile relaţionale ale tăcerii derivă din împrejurarea că ea se situează mai degrabă în suflet decât în afara lui. Orice strădanie de a căuta tăcerea din-colo de zona subiectivităţii este fatal sortită

eşecului. În lumea exterioară sufletului, în lumea lucrurilor sensibile, cum ar spune Pla-ton, nu există tăcere, ci doar linişte. Liniştea este opusul zgomotului, moartea lui, pe când tăcerea este esenţial un atribut al sufletului, este o existenţă în sine infinit de bogată, care atunci când este autentică îşi poate fi sieşi su-ficientă, iar această discretă suficienţa derivă din preaplinul potenţialităţilor ei.

Oricât s-ar obiectiva tăcerea în cuvânt şi oricât de semnificant ar fi acesta, toate cu-vintele lumii nu-i vor putea altera şi nu-i vor împuţina vreodată universul. Până la urmă, pentru credincios, Dumnezeu însuşi se sus-trage cuvântului prin faptul că acesta (cu-vântul) se dovedeşte incapabil să-l exprime în chip absolut. Încă Platon în dialogul Par-menide, sublinia funciara incompletitudine a limbajului şi insuficienţa lui pentru a putea da seama de Unul Fiinţei în totala sa cuprin-dere. ,,Prin urmare, nu încape pentru el nici nume, nici cuvânt, nici vreo ştiinţă, senzaţie sau opinie’’. În faţa imensităţii Cosmosului omul tace. Rămâne o parte nedefinibilă şi incomprehensibilă raţional, iar această parte constituie extensia conştiinţei peste graniţele verbului. În relaţia cu misterul, numai tăce-rea îşi păstrează nealterată solemnitatea şi demnitatea.

profesor Lazăr Zăhan

DIALoG DESPRE o CARtE– „Singurătate în Eternitate” -„Singurătatea lui Dumnezeu

rezultă din unicitatea Sa?” I.K.A.

„Tu SINGUR eşti cel preaânalt peste tot pământul...”

Psalmul 82/17

pr 1. poezie - Emilia Zainel - Craiovapr 2 poezie - Otilia Mitrea - Urziceni pr 3 poezie - Sandu Octavia - Resita

pr 1 proza - Sandu Octavia - Resitapr 2 Proza - Voicu Patrik - Sibiupr 3 proza - Sandu Paul Gabriel - Resita mentiune - Barsan Teodor - Sibiumentiune - Loredana Garlea - Iasi

pr 1 eseu - Catalin Popa - Craiovapr 2 eseu - Sorin Dina Iagaru - Pitesti pr 3 - Roxana Sahangiu - Bucuresti pr 3 - Pestrea Cristina – Galati

Şi-a închis porţile concursul naţional studenţesc de creaţie - STUDENT CREATION 2009 editia I-a, organizat de Casa de Cultură a Studenţilor Sibiu; juriul a fost alcătuit din Adrian Suciu(Bucuresti), GV Precup (Sibiu) şi Alexandru Uiuiu (Bistrita) - membrii ai USR.

Pescarii îşi desfăceau complicatele ustensile, verificau puterea silcului şi legătura acului din coadă. Era în jur de 4 dimineaţa. Un termos fierbinte făcea să pară mai friguroasă, mai nălucitoare dimineaţa aceea, când cei doi pescari îngrămădeau între degetele lor butucănoase şi crăpate ca nişte dopuri de vin refolosite, viermişorii roşii pe care îi înfigeau cu pricepere în ac. Nu îşi vorbeau. Fiecare îşi pregă-tea în taină undiţa lungă, aruncând din când în când câte o privire sticloasă în apa dormitândă pentru a-şi studia teritoriul şi a-l spiona pe celălalt. În scurt timp unul dintre ei aruncă undiţa la peşte şi apa se undui, lăsând nişte cercuri mici şi repezi la suprafaţă.

-Eşti prea aproape de mine, spuse unul, dă-te puţin mai încolo că n-o să avem niciunu’ noroc. Ce naibii, atâta lucru nu ştii?

După ce văzu că nu primeşte niciun răspuns, continuă să învârtă puţin iritat maneta mică până ce se strânse tot silcul. Apoi se băgă cu cizmele de cauciuc în apă până la genunchi şi aruncă şi el. După 10 minute uită întâmplarea şi nu-l mai deranja apropierea, ci tăcerea nefirească pe care o simţea grea şi tulburătoare. Îi amintea într-un fel ciudat de copilărie când venea tata beat acasă şi se ducea glonţ în dormitor după mama, iar lor li se tăia glasul de voie de nevoie, căci la primul sunet putea ieşi din cameră şi nicio rugăminte, nicio lacrimă nu-l puteau opri. Ba mai mult, dacă vedea că plângi şi mai tare îşi ieşea din minţi.

-Am tăcut destul, se gândi, tăcerea e tot ce poate fi mai groaznic, mai singur, mai înfricoşător, n-are nimic uman în ea... şi să ştiu că e hoţul în spatele meu, mai bine aud nişte paşi de om, decât nimicul ăsta. Cu hoţul poţi vorbi, şi la o adică, dacă-l vezi aşa incurabil, îi dai şi de bună voie. Mie cel puţin tăcerea nu-mi prieşte, mă iau gânduri îngrozitoare, de parcă n-ar fi ale mele şi nici n-am ştiut niciodată că le pot avea.

- Azi sper să tragă calumea, spuse cu voce tare, uitându-se spre celălalt pescar, că ieri mi-a tulburat un cretin cu-n câine apa, şi de aia s-au speriat toţi. Ce obicei prost la câine, să se scoale cu noaptea în cap să-şi facă treburile, măcar de s-ar fi pişat lângă un copac, ca toţi câinii întregi la minte, nici gând, s-a băgat în apă, a ieşit, s-a învârtit să-şi caute locul, apoi a făcut ici colea. Spune şi tu. Prostu’ de stăpânu-su nu i-a zis nimic. Asta m-a scos din ţâţâni. Apoi i-am zis eu atunci: „Nu vezi ce mizerii face aici câinele tău? Să stau eu cu nasu’ în putoare, nu? Ia, te rog să cureţi rahatu’ asta!” Dar el, nici gând, m-a întrebat ofensat că ce aş vrea să cace un câine diamante parfumate? Că e-n firea lui şi tot aşa mai departe. Când am văzut, am dat-o şi eu cu normele U.E , că are o coţofană la noi unul alb şi coafat şi umblă cu punga după el, că e de rasă, dar poţi să te pui cu prostu’? O ţinea pe a lui una şi bună. Până la urmă m-am mutat eu că şi-aşa nu prea trăgeau peştii în locul ăla. Degeaba, nu mi s-a schimbat defel norocul. Aşa că dacă azi m-am nimerit cu tine, poate o să ne fie la amândoi mai bine.

După ce termină scurta povestire, speră la un răspuns care însă rămase suspendat, undeva între cei doi, ca un peşte nehotărât ce nu ştie pe care momeală s-o aleagă prima.

Celălalt se uită preţ de o secundă la el, cu un zâmbet mai degrabă bănuit, şi îşi lipi degetul arătător de buza crăpată.

- Aaaa, nu vrei să sperii peştii, înţeleg, las’ că nu s-or speria ei numai pentru atât, în plus vorbim mai încet dacă vrei, spuse cu un fel de teamă. Apoi se duse la scăunelul lui din lemn şi se aşeză. În-cepea uşor să se lumineze şi dintr-o dată i se făcu un fel de frică de omul tăcut de alături, pe care nu-l înţelegea, de jumătatea de întuneric, de apa neagră... toate îi păreau un hău fără fund. De văzut, sigur îl vedea şi era acolo, pe scaun ca şi el. Dar de ce nu catadicsea să zică ceva?

-Poate îi e şi lui frică de mine cum îmi era mie de tata, se gândi. Într-un final îşi lua inima în dinţi şi-l întrebă cu un glas tremurat, ce nu ascundea emoţia: -Auzi, fără supărare, tu de ce nu spui nimic? -Fiindcă îmi place mai mult să ascult, îi răspunse într-un final pescarul, cu o voce groasă, care suna

straniu în dimineaţa aceea, privind aiurea în depărtare.- Aha, bine atunci, dar vezi eu am pus un pariu, acum cât stateam şi mă gândeam aşa, adică un joc:

că cel care prinde primul peşte câştigă, zise pe un ton vioi. Vrei?-Da, răspunse celălalt, apoi făcu o pauză şi întrebă: Ce câştigă?-Păi orice vrea celălalt, continuă perscarul vioi. Eu, de exemplu aş vrea nişte cafea fierbinte de la

tine.- Eu am să mă mai gândesc... spuse simplu celălalt.-Sigur că da, răspunse, deşi îşi dăduse bine seama că n-a fost o întrebare şi în timp ce i se desprin-

deau silabele pe buze în ceaţa ce acum se ridicase la câţiva centimetri deasupra apei, silcul celuilalt se şi întinse curbând undiţa. Cu o mişcare elegantă, pescarul învârti maneta şi trase peştele afară. Un amărât peşte anorexic, că numai stricai uleiul pe el.

- Mamă, ce noroc ai! Eu credeam că o să mai stăm aici mult şi bine până să prindem ceva. Ce s-ar fi bucurat nevastă-mea, că tot îi promit, dar de adus, nu-i aduc. Stă cu gura pe mine, că pierd timpul şi-mi hlizesc toată ziua ochii în balta asta în care nu trăiesc nici broaştele, nici plantele, dar mai peştii. Bine, acum pot să-ţi sugerez eu ceva? Uite îţi dau trei ţigări. Eu rămân tot cu trei. Ce zici? Şi la urmă-torul peşte facem tot aşa. Măcar ne mai trece timpul.

-Nu am nevoie de ţigări. De mâna ta dreaptă am nevoie. Şi în momentul acela îşi scoase mâna lui mutilată de sub pelerina lungă şi cu ochii mari, fără să cli-

pească se apropie teribil de încet, parcă nu mai ajungea niciodată, deşi înainta cu ciontul lui îndreptat spre mine ca o armă. Şi eu am vrut să ţip, dar nu reuşeam nici să zgârii noaptea aceea tot seacă şi fără stele. Îmi simţeam inima cum îmi bate în mână, era încă acolo, mâna mea dreaptă, care mă durea de parcă aş fi avut un cuţit pe care urma să-l înfig în el şi să aud un sfârâit ca al peştelui când îi spinteci burta şi-i scoţi maţele.

Na, acum că ţi-am spus tot, dacă prind eu următorul peşte, ghici ce o să te pun să faci?- şi râsul lui

În acest număr publicăm texte ale autoarelor octavia Sandu din Reşiţa, studentă la Universitatea de Vest timişoara, Facultatea de

Litere, născută la 23 11 - 1988, care a obţinut premiul întâi pentru secţiunea proză şi ale Emiliei Zăinel, studentă la Facultatea de Jur-nalistică, Lucian Blaga Sibiu, premiul I, la secţiunea poezie, care pe

20 ianuarie a împlinit frumoasa vârstă de 20 de ani şi căreia redacţia îi urează La mulţi ani! Autoare a mai publicat în Cenaclul de la

Păltiniş şi dovedeşte că este în destinul ei poezia adevărată.

„Totul pleacă în om de la întrebare” (Constantin Noica)

nu sunt înregistrată ca fiinţă

rugăminţile de amor s-au înecat în rebusurieu îţi sărut ridurile

tu ai ales să iroseşti ani pentru cuvântul viaţă

inima este sugrumată cu funiacheia ai uitat-o la bar unde ai fumat ultima secundă

te urmez pe un drum greşittu te opreşti la fiecare colţ şi spui

eu iubesc şi tu ai fost proastă să mă crezi

joaca de-a sentimentele este un stârv

la patul tău implor plecareavreau aer din gura unui nevinovat

noaptea pare un cocon pentru oameni

în religia uităriiurci spre un alt drum

unde eu nu sunt înregistrată ca fiinţă

Bătrâne, mai suspini?

Biblioteca ţi-e singura prietenă, bătrâneun geniu neştiut ce suspină de 50 de ani la o pozăuscăţivul trupului se varsă în papirusrămânând cu gândul la femeia-leu

Respiri versuri putrede ce se aşează pe frunţii.în suflet ai o tumoare livrescă ce nu poate fi extirpată,la fiecare colţ vezi scriitori slabi. ştii. e prea târziu

În sertare ţi-am găsit tinereţea, am ascuns-o repedeîţi face rău. ai o inimă zbârcită de greşeli,mintea adunând construieşte copii puri.Nu ai recunoscut niciodată dar iubeştişi-ţi frămânţi picioarele noaptea în somn,deseori îmi eşti tată neuitându-ţi sângele

Nu-ţi pasă de praf, de tablouri, de versurile mele,pentru că eşti însurat pe veci cu femeia de peste oceanşi cu poezia virgină. e prea târziu să-ţi pătrund veneleTe urăşti.

Emilia ZĂINEL

octavia SANDUPESCARUL

20e la

Ianuarie Februarie

2010

21

e la

Ianuarie Februarie

2010

De la capătul mesei, exarhul aşe-zământului, protosinghelul Teo-

filact, privea şiret. El urma să-i smulgă mărturisiri împricinatului; fraţii îşi arătau deja interesul scoţând limbile din gură – gest de concentrare spre cugetare adân-că – le tamponau cu şerveţele muiate în rachiu tras de două ori, apoi, după dezin-fectare, şi le preumblau printre dinţi, ca să-şi inventarieze măselele lipsă.

Când această activitate pregătitoare luă sfârşit, se lăsă o linişte grea; doar ti-căitul pendulei din perete se auzea şi – de undeva, de sub duşumele – zgebţănatul disperat al unui şobolan căzut în cristel-niţa veche, de cupru.

- Şi, zici, frate, „ispita” a venit în ci-mitir?

- Da, da, confirmă grăbit Donose, de parcă răspunsul îi ardea gâtlejul.

- Tu, cu ce treburi te aflai în sfântă zi de miercuri, pe înserate, printre cruci? Nu aştepta să te descos. Povesteşte pe în-delete, astfel ca noi, cei de faţă, auzindu-te, să trăim momentul aievea.

Transpirat şi secătuit de puteri, schim-nicul dădu roată cu privirea, încercând să găsească vreun chip binevoitor. Nu întâl-ni decât ochi reci, fără milă şi compasi-une, curiozitate bolnăvicioasă, toate greu de desluşit.

- Este o întreagă inginerie, începu el, „un joc al hazardului şi al ispitei împre-unate într-o gândire a Necuratului, căci numai el a lucrat în mintea mea răvăşi-tă.”

- Hai, hai, zi „gândirea”. Nu te potic-ni, îl îmboldiră fraţii.

- Totul începu acum cinci ani, pe când trăiam ca holtei mirean, fără reazem în lucrarea duhovnicească, ocrotirea îngeri-lor păzitori, a serafimilor şi heruvimilor care îmi dau astăzi târcoale; ţiitoarea mea fugise în lume cu un derbedeu mai tânăr, eu rămasem singur, cuc; parale, ioc, în buzunare; mâncărică gătită, nema; patul nu se mai încălzea fără trup de femeie. Eram tare abătut şi mă plimbam, zilnic, prin cimitir, fără o ţintă anume, dar cu speranţa că vor veni la răposaţi, rudele, şi-o să mă lipesc la vreo pomană.

Am zăbovit ce-am zăbovit şi – într-un târziu – când mă pregăteam să plec, apă-ru o cadână îmbrăcată în negru, cu mers şerpuitor de trestie mângâiată de vânt, cap uşor aplecat pe o parte, faţă acoperită cu voal, un buchet de trandafiri în mână.

Atunci, am simţit cum mi se taie răsu-flarea de la împreunarea bojogilor; inima îmi zvâcnea să-mi rupă coastele doi, trei şi patru; pe gâtiţă mi se înţepeniră vari-cele, picioarele începură să-mi tremure ca piftia de zgârciuri. „Un înger rătăcit printre morţi”, mă gândeam şi – instinc-tiv – o urmăream, încotro se duce.

Se opri pe undeva, pe lângă nucul din spatele capelei, la un mormânt proas-păt acoperit. „Bun”, zic şi smulg dintr-o coroană o dalie mare, o iau pe ocolite, ies pe altă alee, exact la căpătâiul răpo-satului. Cucoana lăcrima cu suspine; eu, sobru, citesc discret numele defunctului,

mă aplec cu pioşenie, pun floarea lângă cruce şi iau poziţia omului abătut, răpus de durere, că şi-a pierdut prietenul.

Vădana mă urmărea printre gene; avea stofă spurcăciunea; dinspre mine nicio atenţie.

Stăteam faţă în faţă şi nu ne vedeam, dar, când m-am prefăcut că plec, dintr-o dată, i-a venit glasul:

- Nu v-am remarcat niciodată. Vă cu-noşteaţi cu soţul meu?, mă întrebă ea.

- Chiar mai mult decât atât, zic, „dar

ce importanţă mai are”?- Are, fiindcă nu mi-a vorbit de dum-

neavoastră. Şi nu-mi ascundea nimic.- Sunt lucruri de taină, distinsă, prea-

frumoasă, îndurerată şi suavă doamnă. Şi, de taină, trebuie să rămână, acum, de-a pururi şi în vecii vecilor.

Cu asta am atins-o la lingurea. Fierbea de curiozitate, o simţeam; mintea ei în-cerca să găsească o variantă blajină, ne-vinovată, de continuare a dialogului.

Să-i dau o mână de ajutor, i-am arun-cat: „Poate, ne mai vedem; o să trec şi mâine pe aici; cred că la orele 12.00”. Urmă „vă sărut mănuşiţele tandru şi

suav” şi am privit-o în ochi. Jar, ispită, chemare, blestem. De toa-

te avea în pupilele negre; eu de urnit nu mă urneam din loc; ea – ca o fiară – mă simţi, îmi decortică pieliţa de pe gânduri şi hotărî să mă „vampirizeze”. Da, cuvi-oşi fraţi. Ăsta-i cuvântul potrivit pentru acele clipe de nevinovăţie ale mele, când nu copsesem niciun plan pentru mişcarea următoare; trepidam din încheieturi şi foalele nu-mi trimiteau aer de ventilaţie.

- Văd că nu vă simţiţi bine, mă atacă

direct. „Stau undeva pe aproape. Doriţi o cană cu apă şi puţin zahăr”?

- V-aş fi recunoscător, i-am răspuns cu ultimele puteri, după care am făcut o cru-ce cu limba în gură, să mă ierte Tătucul Ceresc.

Aşa am poposit, frăţiile voastre – aproape, neprihănit – în casa blestemată, unde – pierzându-mi simţurile – am leşi-nat; ce s-a întâmplat şi cât timp, nu ştiu, dar – îmi amintesc ca prin ceaţă – avea un motan tărcat care dormea pe o pernă de catifea roşie.

- Şi, în curul gol, cum ai ajuns afară, cu atâta „ocrotire Cerească”, după cum

te lauzi, de te-au cules jandarmii?, îl în-trerupse cu asprime Teofilact.

- Prea cucernice. La această taină lu-crez şi eu. Se vede că, Vrăjmaşul a făcut în aşa fel, încât să mă piardă.

- Cum, adică „să mă piardă”, când că-lăreai muierea ca Vodă pe Ducipal, lumi-na era aprinsă şi – la ferestre – se adunau droaie de spectatori.

- Cu supuşenie, zic: nu călăream; mă zbăteam să scap din ghearele harpiei.

- Tu, fiind deasupra şi cu botul adânc

înfipt în blană.- Nu chiar, adânc…- …iar sergentul a bătut la uşă, voi aţi

sărit ca arşi şi, ai ales calea geamlâcului de la cămară.

- În vâltoarea clipei de rătăcire multe se fac, dar există o neînţelegere, din cau-za căreia pot fi bănuit de complicitate.

- Cutezi, să negi faptele?- De vinovat sunt, aspră pedeapsă

să-mi daţi; regretele, deja, îmi mistu-ie sufletul; dorinţă de îndreptare am cât cuprinde şi – asemenea lui Teodor de la Ferme – spun: „Nu-l judeca pe curvar, doar fiindcă tu te înfrânezi”.

- Asta, mai vedem. Tu să ne explici, cum a început tărăşenia „acum cinci ani”, când ai fost adus dezbrăcat astă noapte?

- Se leagă povestea. Acum cinci ani, smerenia mea, adică, eu, vrednicul de pomenire întru pedeapsă binemerita-tă, pe care mi-o veţi da, am început să „mângâi” sufletele vădanelor. Două, trei, la un cimitir şi nu toate culese la aceeaşi poartă; ieri a fost o rătăcire din cauza am-neziei. Uitasem că port sutană; amintirea fostei ţiitoare m-a luat pe nepregătite; întâmplător, bântuiam printre mormin-te încercând să găsesc o scurtătură spre schitul sfintei mânăstiri. Îndurerata creş-tină m-a reîntors în timp; jandarmii m-au readus în prezent, unde – iată – stau şi mă bucur cu frăţiile voastre şi mă minu-nez de ce poate face Satana, când vrea să te piardă.

- Închideţi acest golan trufaş în cămă-ruţa din clopotniţă, până luăm o hotă-râre, porunci stareţul şi doi zdrahoni în sutană îl umflară de subsiori şi-l târâră pe schimnic spre uşiţa din fier forjat a chiţimiei din fundul sălii.

După plecarea împricinatului urmară dezbaterile care trebuiau să cuprindă şi analiza amănunţită a faptelor, studierea canoanelor, învăţături de viaţă duhovni-cească, regulamentul schitului, pravile vechi şi noi.

Chelarul aduse un lighean cu semin-ţe de floarea soarelui şi o butelcă cu vin, cunoscut fiind faptul că discuţiile lungi necesitau udătură pentru gât.

- Cuvioşi fraţi duhovniceşti, începu părintele stareţ. „Iată, a sosit momentul când trebuie să privim în adâncime ispi-tele şi smintelile lui Donose, apoi să ju-decăm drept, aşa cum au făcut şi cei 318 sfinţi părinţi de la Niceea, în primul Si-nod Ecumenic, înţelepciunea să nu ne fie umbrită de patimă, ranchiună, ură sau invidie, iar când ne vom dumiri asupra sensurilor şi implicaţiilor faptelor aflate în dezbatere, desluşit şi în chip neprihă-nit, spre uşurare, să daţi verdictul”.

- Sfinţia Voastră, glăsui fratele rasofor Ignatie. „Avva Or, ascet pe muntele Ni-triei spunea: Dacă am un gând împotri-va cuiva şi acela are un gând împotriva mea. Eu mă gândesc la femeia implicată în această poveste, fiindcă nu ştim mai nimic despre vădană, unde stă, câţi ani are, dacă este curată la trup şi nu suferă de boli ruşinoase, umplutoare; nu avem o mărturisire a ei, fiindcă şi asta contea-ză, dar – dacă îmi îngăduiţi – de acest

lucru delicat aş putea să mă ocup perso-nal, plecând neîntârziat şi cu binecuvân-tarea frăţiilor voastre, în căutarea ei”.

- De ce, tocmai tu?, sări ca ars exar-hul Teofilact. „Ai vreun plan? Te maci-nă ispita? Crezi că asemenea ascultare este pentru cei tineri? Doamne fereşte! Nici prin gând să nu-ţi treacă astfel de nerozii! De bună seamă, femeile trebu-ie cercetate, dar cu răbdare, meşteşug, învăluire. Numai cineva cu părul cărunt şi în deplină rânduială are dreptul să se apropie de ea. Şi, acela sunt eu”.

- Frate, tu ai mai făcut o „descoasere” la maici, parcă prin toamna trecută şi abia te-am recuperat, după două săptămâni, cu afurisenii repetate, carte de blestem

şi intervenţia duhovnicească a vicarului, îl domoli cuviosul Melitie, fost colonel în serviciile secrete, secretar patriarhal şi comandant al celulei de criză pe timpul cutremurului, când dispărură mai multe odoare de preţ, racla de aur a unui sfânt neidentificat şi acoperişul din tablă de plumb.

- Să nu zgândărim trecutul, după ce ne-am arătat iertarea. Sunt lucruri date la spate şi acolo trebuie să rămână, se apără Teofilact.

- Lăsaţi gâlceava, fiindcă ne abatem de la tema dezbaterii, interveni ferm stare-ţul Lavrentie. „Fratele nostru a păcătuit, dar – ispita – căci a existat aşa ceva, era peste puterile lui?”

Pentru a răspunde la asemenea în-

trebare, cuviosul Nichita, botezat după Episcopul Calcedonului, pe nume de mirean, Nichitovici Peripleci, îşi înfipse adânc mâna în ligheanul cu seminţe, luă un pumn cât raţia pentru o săptămână a găinilor, fornăi pe nas, semn că ar pofti să-şi dreagă glasul, apoi – lăsându-şi ca-pul pe spate în poziţia tipică a yoghinului răvăşit – începu să vorbească:

- „O tempora, o moris”, vă spun pre-cum Cicero şi – de ce, nu – ca Ava Ze-non: „Fă doar ceea ce poţi îndura şi pe-deapsa”. Donose a căzut într-un „gol de timp”, adică, trecutul consumat cu cinci ani în urmă, s-a „surpat” peste prezent. De aici, pierderea şi rătăcirea imediată, cauzată la vederea „cadânei cu mers

şerpuitor de trestie mângâiată de vânt”. Întâmplător, cunosc femeia „ispititoare”, dacă nevinovăţia şi durerea pot ispiti.

Fraţii făcură ochii mari; orice urmă de letargie de pe feţele lor dispăru; trei-zecişişase de capete se întoarseră ca la comandă spre vorbitor. Fără să-i bage în seamă, Nichita continuă netulburat:

- Sărmana făptură a ţinut atât de mult durerea în ea, încât s-au contopit. Mi-a spus-o cu propria-i guriţă; nu la spoveda-nie, ci într-o discuţie, la fân, când coseam iarba sub gardul schitului, în vecinăta-tea pământului soacră-si. Nu se gândea la bărbaţi, plăceri trupeşti, ori refacerea căsătoriei, ci la recolta de arpagic de pe straturi, poate şi la motan, singurul vie-ţuitor din casă.

- Cum, adică „din casă”?, se interesă Teofilact. I-ai călcat şi tu pragul?

- Şi da şi nu. Am intrat doar cu spiri-tul, în „duh”, cum se spune, când mi-a vorbit despre intimitatea camerei conju-gale, amintirile puse la căpătâiul patului, hainele rămase pe spătarul scaunului, de la răposat, care n-au fost strânse, nicio-dată. Este o fire, aproape evlavioasă, me-lancolică, profundă, dacă mi-a remarcat unduirea meşteşugită a bustului, în timp ce dădeam cu sârg la coasă.

- Asta, cum vine?, sări ca ars fratele Iov, grăjdarul.

- Iac` aşa. Eu, înainte să mă smeresc şi să-mi închin viaţa Domnului, lucram la o unitate militară specializată în intervenţii împotriva bagabonţilor şi a elementelor turbulente. Acolo, făceam un fel de „ba-let”, să ne ferim de pietre în cap, bâte, pari pe spinare, furci înfipte în coaste. Ne mişcam mai ceva ca şaolinii, de unde am dobândit o graţie gestuală a trupului, ademenitoare. Văduva mă privea cu ochi de spectator, specialist, critic. Nu ca pe un bărbat, fiindcă mi-ar fi observat părul de pe piept. Pofte nu avea, deşi o putea ispiti învârtoşarea din pantaloni, când am lepădat sutana să am spor şi vlagă la coa-să. Gând viclean nu-i trecea prin minte, altminteri trăgea scara de la pod, unde mă suisem să-i bat fânul. Ucigaşă nu era, de vreme ce mâncarea ei mi-a priit atât de bine, încât am dormit împreună după masă, neîntinaţi în păcat şi fără porniri diavoleşti.

- Unde îţi ţineai mâinile?, interveni ra-soforul Proclu.

- Unde le ţine tot creştinul aflat lângă o femeie.

Cuvioşii părinţi izbucniră într-un ho-hot de râs, mărturisirea – altminteri, deo-cheată – risca să degenereze şi să scoată la iveală amănunte neplăcute, stareţul încerca să restabilească ordinea şi disci-plina.

- Sunt sminteli, fraţilor, tună el. „Mai întâi, din partea lui Nichita, care îşi bate joc de noi şi – apoi – din partea voastră, fiindcă îi ascultaţi potlogăriile imagina-re. Toată lumea să treacă la canon! Câte o sută de mătănii”!

- Cu burta plină?, se interesă diaconul Vartolomei, tălmăcitorul de cărţi slavo-neşti.

În loc de răspuns, Lavrentie îi aruncă o căutătură urâtă, trânti cupa cu vin de portretul unui sfânt rus căzut în dizgraţie la Revoluţia din Octombrie `917, se ri-dică şi porni ţanţoş spre stăreţie. Despre pravilele vechi şi noi ale vieţii monahale nu se mai vorbi nimic, întreaga obşte îl urmă, doar că fraţii intrară, fără tragere de inimă, în capela bolniţă, unde se exe-cutau pedepsele uşoare.

O linişte îmbâcsită cu polen şi mi-rosuri de mâncăruri coborî peste sfânta mănăstire învăluind zidurile vechi şi clo-potniţa bântuită de lilieci, ultimele raze ale soarelui lingeau acoperişul de cupru, iar – la iaz – crapii începură să sufle în tulpinile goale de stuf, intonând o melo-die numai de ei şi de broaşte înţeleasă.

roM

AN

roM

ANIoAN t. LAZĂR

scriitor şi jurnalist , membru al Academiei din Belgrad.

PURGAtoRIUL PĂCĂtoŞILoR

Partea I

În sala mare a Sfintei Mânăstiri „Efdochia Îndreptătoarea”, aşezământ disciplinar şi de pocăinţă pentru călugări desfrânaţi, cuvioşii părinţi dezbăteau canonul ce urma să-i fie dat nevolnicului schimnic Donose, schimnic acuzat de

săvârşirea mai multor sminteli, abateri grave de la dreapta credinţă, păcate „de neiertat”, după stareţul Lavrentie.Era într-o zi de joi, puţin după prânzul copios, prânz cu mâncăruri de dulce, unde nu lipsiră borşul de fasole cu afumătu-

ră, jumările de porc, peştele la tavă, plăcintele cu brânză şi alunele de pădure; membrii adunării eclesiale slobozeau vânturi prieteneşti pentru uşurarea digestiei, iar afară, dincolo de sticla prăfuită a ferestrelor, o mulţime de gâze se înghesuiau să dea gata crema de zahăr ars, pusă la răcit în tigaie, cremă mult mai înmiresmată şi mai dulce decât nectarul florilor de pă-pădie, singurele plante care odrăsleau de-a lungul zidurilor, pe pământul otrăvit de pişălăul călugărilor.

“- De ce, tocmai tu?, sări ca ars exarhul Teofilact. „Ai vreun plan? Te macină ispita? Crezi că asemenea ascultare este pentru cei tineri? Doamne fereşte! Nici prin gând să nu-ţi treacă astfel de nerozii! De bună seamă, femeile trebuie cercetate, dar cu răbdare, meşteşug, învăluire. Numai cineva cu părul cărunt şi în deplină rânduială are dreptul să se apropie de ea. Şi, acela sunt eu”.

- Frate, tu ai mai făcut o „descoasere” la maici, parcă prin toamna trecută şi abia te-am recuperat, după două săptămâni, cu afurisenii repetate, carte de blestem şi intervenţia duhovnicească a vicarului, îl domoli cuviosul Melitie, fost colonel în serviciile secrete, secretar patriarhal şi comandant al celulei de criză pe timpul cutremurului, când dispărură mai multe odoare de preţ, racla de aur a unui sfânt neidentificat şi acoperişul din tablă de plumb.”

22e la

Ianuarie Februarie

2010

23

e la

Ianuarie Februarie

2010

dIA

SPo

rA

PUB

lIC

IStI

Că

Dan Dănilă DAI o CAFEA ?

Era o vreme când „dai o cafea?” era pentru mulţi, cel puţin în acea perioadă de criză şi mai ales în orăşelul în care trăiam pe atunci, aproape o formulă normală de salut, mult mai profitabilă decât “bună ziua”, de pildă, fiind totodată exprimarea subtilă, aproape poetică, a prieteniei necondiţionate, a plictiselii, a sin-gurătăţii, deci a unei acute nevoi de compa-nie, a unor oarecare indisponibilităţi financi-are, poate şi a unei uşoare forme de umilinţă, combinată cu disimulată obrăznicie şi totoda-tă cu promisiunea foarte vagă a unei revanşe la o dată cu totul neprecizată. Mai ales spre sfârşitul deceniului optzeci, când magazinele nu mai aveau practic ce să vândă, cafenele-le apăreau ca bureţii după ploaie şi fiecare băştinaş îşi avea localul preferat, unde dacă lipseai o zi, deveneai sursă de discuţii şi unde când apăreai, după ce reuşeai să străpungi cu privirea cortina fumului gros de Carpaţi, sa-lutai şi erai salutat din toate părţile, ştiai ime-diat cine nu e de prin partea locului...

Oamenii intrau vara ca să caute puţină umbră, iarna ca să se încălzească un pic, între două cozi, două autobuze, două schimburi la fabrică sau pentru mica bârfă, pentru a poves-ti un film sau a auzi poate ultimele bancuri; foarte rar puteai să şezi, măsuţele normale cu scaune fiind treptat inlocuite cu mese inalte la care se stătea in picioare, de aceea erau bo-tezate „la varice”. Motivul acestor frecvente modernizări şi renovări era simplu, scaunele nu erau rentabile, ba erau de-a dreptul fali-mentare – cel care găsea, printr o minune, un scaun liber, nu mai pleca în ruptul capului şi nu era nici o artă să stai o oră şi jumătate la o cafea mică, ceea ce nu prea avea darul să spo-rească încasările… Dar cei obişnuiţi cu vari-cele aveau o rezistenţă uimitoare, unii puteau sta, sprijiniţi în coate, o zi întreagă.. Când chelneriţa îşi pierdea răbdarea şi îi soma să facă loc altora, era simplu – comandau încă o cafea; dacă era cumva tocmai venit din ca-pitală cu diverse informaţii sau bancuri noi, comesenii nici nu îl mai lăsau să plece şi fă-ceau chetă, dacă era nevoie, pentru a i aşeza mereu câte ceva în faţă. Dar observai uneori nişte clienţi foarte taciturni, adevăraţi stâlpi de local, amplasaţi zi de zi cam în acelaşi loc, în spatele unui ziar, care nu aveau prieteni, de care nimeni nu se lega – să fi fost oare de la cooperativa „ochiul şi urechea”? Într o vreme, o metodă aplicată cu consecvenţă pentru scurtarea timpului de „consumaţie”, era interzicerea fumatului, după o nouă zu-grăveală şi înlocuirea mobilierului rablagit, în care caz localul era de obicei abandonat de foştii clienţi permanenţi şi dacă nu reu-şea să ofere ceva foarte aparte inafară de ca-

fea, risca să dea faliment. Uneori se revenea asupra nefericitei hotărâri şi fumul de ţigară se revărsa, din nou, victorios, pe uşa mereu deschisă (chiar şi iarna) spre trotuar, pereţii se îngălbeneau au repede şi totul revenea la normal…

Mesele înalte aveau tăblie dublă – dede-supt era locul unde se uitau de obicei mănu-şile, sacoşele, cărţile sau alte bagaje mărunte, dar unde, paradoxal, nu mai găseai nimic, chiar dacă reveneai după doar două minu-te.... O adevărată găură neagră… cele mai frumoase mănuşi de piele schimbau acolo stăpânii…

Mereu apăreau figuri pitoreşti, unele de a dreptul antologice, adevărate mascote ale localurilor. De pildă, era un cetăţean mai in vârstă, destul de masiv şi cu oarecare pres-tanţă (se zicea că fusese avocat inainte să se

ţicnească), îmbrăcat sărăcăcios, dar nu jer-pelit, care te asalta cu vocea lui de bariton şi apelativul, de la caz la caz: „Dom primar! Dom judecător! Dom procuror! dă mi cinşpe

bani să beau un coniac!” Altul, mal tânăr, cu un craniu disproporţionat de mare (hidroce-fal?), adăpostit sub o enormă bască sau o că-ciulă tricotată de schior, făcea cu mare viteză, sub fruntea lui încretiţă, operaţii matematice de genul 54 inmulţit cu 257, iar după verifi-carea neîncrezătoare pe hîrtie a „clientului”, îşi primea obolul sub formă de ţigări, cafele şi alte produse consumabile... Aceştia erau de obicei toleraţi, chiar invitaţi uneori la masă, spre deosebire de un ţigăncuş de vreo şapte ani, mereu murdar şi mucos, care te tră-gea în fiecare zi de mânecă şi avea o formulă cu totul neprofesională, complet neadecvată de cerşit, drept care nu primea nimic, decât eventual un şut în fund: „Dă, bă, un leu”...“ Altul, mai vârstnic, bărbos, păros, mereu beat şi de a dreptul respingător de jegos, mirosind de la o poştă, era urgent expulzat, iar oda-

tă ieşit în stradă, ingenunchea in faţa primei maşini Dacia, se închina cu gesturi largi şi pupa sigla tricoloră UAP de pe masca radi-atorului, spre hazul trecătorilor... În barurile

mai selecte erau şi alte figuri pitoreşti de in-telectuali interesanţi, unii profesori pensio-nari sau fără serviciu care epatau burghezia cu o paradă de citate, alte persoane aşteptau plecarea definitivă din ţară şi aveau timp de pierdut, alţii erau scriitori sau pictori ajunşi la pensie – unul aştepta să plece în Ameri-ca, unde făcuse o moştenire importantă şi în contul acesteia se împrumuta mereu şi scria poliţe de împrumut, cu martori, apoi dădea de băut unui grup tot mai larg de fani şi prie-teni. Din când în când apărea, elegant ca în-totdeauna, cu fular de mătase şi cu o ediţie valoroasă sub braţ, în franceză sau engleză, pe care o dădea primului amator pentru un cotlet, ţigări şi cafele… Femeile erau rare, nu se prea simţeau bine în fumul gros şi asaltate de un limbaj cam licenţios, ele intrau de obi-cei însoţite de un obişnuit al localului, care le proteja, pe cât putea de bine…

Dar mai era şi o altă formulă de salut, oa-recum înrudită, deşi interogaţia se transforma aici în vocativ-¬imperativ: „Dau o cafea!”, tot în loc de bună ziua; refuzul era aproape inposibil şi ar fi fost, oricum, o mare gafă, de-geaba te scuzai că tocmai ai băut vreo cinci, sau că te grăbeşti, sau că te doare deja stoma-cul de atâta nechezol. Ideal era, desigur, ca invitaţia să vină tocmai când erai în culmea sărăciei, ceea ce ar fi avut darul să genereze o simpatie foarte explicabilă... Din păcate, zilele de salariu erau cam aceleaşi peste tot, aşa că nu prea era cazul, generozitatea avea cam la toţi aceleaşi perioade, chenzina sau sfârşitul de lună…

La o cafea se povesteau bancuri, filme, se discuta intens istorie, filozofie, politică, se comenta emisiunea Teleenciclopedia sau ultimul meci de fotbal al echipei locale sau naţionale, se făceau tot felul de afaceri, vân-zări cumpărări, confidenţe şi alte indiscreţii... la o cafea se flirta, se aranjau petreceri şi ex-cursii, nunţi şi botezuri... unii vorbeau foarte tare, aşa că deveneai indiscret chiar fără voie, erai bombardat de jur împrejur cu tot felul de intimităţi. Era locul unde te intâlneai cu pri-etenii, unde lăsai vorbă pentru cutare, unde primeai uneori veşti...

Astăzi aceste instituţii centrale au dis-părut aproape complet, firme pompoase, pestriţe, sclipitoare şi clipitoare, reclame de Coca Cola sau Marlboro au luat locul litere-lor modeste din polistiren vopsit cu tempera, la periferie aproape fiecare străduţă are câte un garaj transformat in crâşmă de vecinăta-te. Sunt prea multe localuri şi prea noi. Şi nu ar fi numai aceasta, dar parcă acum timpul e mult mai măsurat, iar românul, cu toată noua libertate, nu mai are nici timpul liber, nici dezinvoltura şi nici plăcerea inefabilă a taclalelor interminabile, ca pe vremea împuş-catului… capitalismul ne-a învăţat mult prea repede dictonul «time is money »…

Probabil că aş tresări de plăcută surpriză, dacă trecând prin oraşul meu, pe una din stră-zile ştiute, aş auzi o voce cunoscută care m ar intreba: „Dai o cafea”?

După cum bine se ştie, Octavian Goga s-a născut la Răşinari, 20 martie/1 aprilie 1881 şi s-a stins subit din viaţă la Ciu-cea, la 7 mai 1938. A fost dus şi îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, dar după numai opt luni a fost reînhumat în mausoleul d ela Ciucea. Poetul a fost adulat de toţi, politi-cianul, nu.Cei care au scris despre creator şi opera sa n-au făcut economie de metafore şi superlative, ca să citez de-a valma: “poezie străbătută dde puternice ecouri istorice, rosti-te în note grave şi tulburătoare, venind din adâncuri ancestra-le; poeme în care se aude suferinţa unui întreg popor urgisit de istorie; gravitatea şi profunzimea rostirii; tonul biblic al poeziilor sale; o poezie a mesianismului; după Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul mare poet din epoca modernă; poet naţional totodată şi pur ca Eminescu; poezia lui stă şi azi curată şi strălucitoare pe culmile liricii româneşti; de la Luceafărul, cel mai popular poet din pragul secolului XX, în mesianismul lui Goga intră ceva din vaticinaţiile Adei Ne-gri, din retorica solemnă a lui Giosue Carducci, din tristeţea

dezabuzării acelui albatross baudelairian de stepă care a fost Ady Endre; poet al dezrădăcinării şi al nevrozei contempo-rane, exponentul cântării pătimirii noastre sau al răzbunării vremilor ce vin” etc.În acest început de an m-am gândit să mă opresc asupra unui episode, poate, mai puţin cunoscut din existenţa zbuciumată a poetului- luptător, episode care, într-un fel, prefigura viitoarea sa evoluţie. În acest sens am cercetat memoriile unor contemporani(I. Lupaş, O. Ghibu) şi istoricul liceului Gheorghe Lazăr, scris, în 1942, de preotul profesor doctor Ioan Stanciu. Octavian Goga a urmat şcoala primară în satul natal, după care a venit, în 1891, la Liceul de stat din Sibiu, a cărui limbă de predare, în perioada aceea, era maghiara. Onisifor Ghibu l-a cunoscut în 1898, când era elv în clasa a- V-a, iar Goga într-a –VII-a: “Locuiam într-un carti-er mai lăturalnic al Sibiului, în actuala Piaţă a Armelor, într-o casă cu etaj, care dădea cu ferestrele spre piaţetă. Lângă casa noastră era o căsuţă mică, din care vedeam, la diferite ore din zi, un tânăr mărunţel, slăbuţ, blond, cu o lavalieră destul de semnificativă la gât, ieşind şi mergând spre oraş, fluierând mereu(…). Într-o duminică după-amiaza, după ce ne plim-basem cu amicul Traian Petraşcu- ajuns mai târziu medic la Tălmaciu- ne-am întors acasă, dar de această dată acasă la cei doi prieteni care locuiau într-o cămăruţă foarte mică, de vreo şase, cel mult opt metri pătraţi. Lumină foarte slabă, spaţiu foarte puţin, un singur pat în care dormeau amândoi, o măsuţă foarte simplă, dulap pentru haine nu era, lucrurile de îmbrăcăminte, puţine, atârnau de nişte cuie bătute în zid şi mai erau două scaune. Atâta era tot mobilierul(…). Goga era la masă cu o carte înainte(…)”. În anul şcolar 1899/1900, Goga era în clasa a VIII/a şi trebuia să susţină bacalaureatul, numai că n-a fost să fie. Să-i dăm cuvântul academicianului Ioan Lupaş: „Profesorul Toma Arpad a fost un şovinist. Ca diriginte al clasei a VIII-a, brusca elevii români din clasă, precum şi din celelalte clase, unde avea ore de istorie. Într-una din orele ce le aveam cu el, în şovinismul lui patriotic, de la catedră a aruncat cu orologiul în Goga şi noroc că atât acesta cât şi eu, care stăteam în aceeaşi bancă, ne-am ferit şi nu ne-a lovit. Sigur că tot atunci, acest profesor s-a folosit de cuvinte ofensatoare la adresa românilor. În aceste împreju-rări, la câteva zile, eu, Goga şi Popa Dumitru ne-am retras. Din acelalaşi motiv, la două zile s-a retras şi Raicu Victor, apoi Imbăruş Eugen(...).

Ulterior, din aceeaşi clasă au mai plecat Nicolae Cristea, Du-mitru Manga şi Vasile Span. Se spune că directorul de atunci al şcolii, Ferenczy Istvan, ar fi încercat să-i determine pe Goga şi pe Lupaşsă rămţnă, mai ales că ultimul era premian-tul liceului, însă aceştia şi-au scos actele şi au plecat la Bra-şov, la liceul românesc. Povesteşte Onisifor Ghibu: „Goga şi Lupaş, cărora li s-au alăturat încă doi elevi români care s-au

solidarizat cu ei, au părăsit Sibiul cu un tren care pleca din gară pe înserat. Numeroşi elevi din tot liceul, dar mai ales din cursul superior, care-i însoţiseră la gară, le-au făcut o mani-festaţie minunată. După ce pelerinii s-au urcat în vagonul de clasa a treia, care avea să-i ducă la Braşov, au apărut la geam şi au ţinut cuvântări în româneşte. În gară erau şi mulţi colegi unguri, care au ţinut să-i petreacă, deoarece Goga era iubit şi d eaceştia, iar Lupaş era foarte respectat, pentru că era un elev excepţional, care-i îndruma şi pe alţii la carte...

O poezie dintre primele sale creaţii a fost scrisă chiar în Bra-şov şi publicată în Tribuna, 1/13 ianuarie 1900. Este intitulată „In calumnistores”(semnată „O”), poezie pe care n-a inclus-o în niciun volum, considerând-o stângace:

„Ne stăpânesc străinii. Noi ascultăm de ei

Purtăm tăcuţi şi-n pace azi jugul duşmănesc

Însă din blânda turmă a pacinicilor miei

Răsar cete şitaguri, voinicii pui de lei...”

Octavian Goga a fost un luptător român adevărat şi sunt sigur că moartea lui prematură(avea doar 57 de ani) l-a ferit de calvrul prin care au trecut confraţi de-ai lui în ale scrisului şi politicii doar zece ani mai târziu.

RememorăriDe ce n-a terminat octavian Goga liceul la Sibiu? N.I. Dobra

tânărul Goga.

Piaţa Armelor.

Cenaclul de la Păltinişsprijină

Fundaţia renaşterea Bucovineană

24e la

Ianuarie Februarie

2010

25

e la

Ianuarie Februarie

2010

Ar

tIŞt

I PlA

StIC

I SIB

IEN

I

Ar

tIŞt

I PlA

StIC

I SIB

IEN

I

În sculptură, artiştii relevă o cultura plastică ancorată în boga-ta tradiţie românească a genului, fiind însă în acelaşi timp atenţi, receptivi la fenomenul plastic european, optimizându-şi constant conceptele redării formelor, a ideilor: sculptorii Septimiu Enghis, Călin Baciu, Gavril Abrihan, Ignat Mircea crează volume ferme, prin reducţii stilizate, asociind totodată materiale diverse, piatră, marmură, bronz, cupru, lemn, ce determină o percepţie specială a privitorului, iar Cândea Ioan, preocupat de acurateţea forme-

lor, prin finisajul rafinat al lemnului şi asocierea discretă cu alte materiale, crează opere pline de semnificaţie. În sfârşit, o notă particulară aduce în salon lucrarile de artă decorativă, tapiseria sobră, densă, concentrată a Cristinei Abrihan sau cea fantezist spontană a Verei Costea ca şi lucrările în sticlă ale lui Ion Ta-mâian. Acesta, preocupat tot mai mult de diversitatea formelor, atinge valori sculpturale, monumentale în unele din lucrările sale (cariatide, arcade) impresionante nu numai prin dimensiuni, prin

varietatea formală dar şi prin culoarea continuă, fluidă, pură în tonalităţi dominate de roşu, orange sau ocru.

Notabilă este şi prezenţa lucrărilor artiştilor fotografi Radu Ilea, personalitate conturată deja în viaţa artistică a urbei noastre ca şi cea a portretelor colective ale Laurei Popescu.

Dr. Maria Olimpia Tudoran Ciungan

Insolite, citadinele sibiene ale tinerei plasticiene Alice Iliescu, aduc o viziune personală, viguroasă, în abordarea peisajului sibi-an, iar pictoriţa Anca Giura interpretează Apocalipsa prin inten-sitatea dramatică a percepţiei acesteia de către cai. Notabile ni se par şi participarea pictoriţelor Lavinia Manea (peisaj romantic) şi Mariei Manea (nud). Maniera abstractă este marcată în expozitie prin jocul echilibrat al petelor de culoare cu inserţii subtile de figurativ la Marcela Froman, prin rigoarea cromatică contras-

tantă, tensionată, în volume ferme, la lucrarile de mari diman-siuni ale lui Oros Viorel Florin, de viziunile simbolice desprinse din bogăţia registrului cromatic, fluid la Maria Tereza Coatu sau febril la Ion Constantinescu.

În ceea ce priveţte grafica, artistii sibieni dezvoltă spaţii ima-ginare ce par desprinse din repertoriul istorico-mitologic, sau din intensitatea trăirilor mental afective: Stefan Orth demonstrează influenţa miracolului fantastico romantic în procesul de selectare

optimală a subiectelor, a echilibrului intim între imagine, com-poziţie şi continutul ideatic, iar Gheorghe Pârcalaboiu relevă o lume stranie, proprie suprarealismului, în imagini alegorice ce dau libertate exprimării propriului temperament. Pe o direcţie abstractă se înscrie grafica Ancăi Serfozo care nu prelucrează datele unei realităţi vizibile ci îşi crează un parcurs mental, ce-rebral afectiv (exprimat prin linii, haşuri), dezvoltând în maniera personală, logică, idei şi sentimente.

MIRCEA IGNAT GHEoRGHE

PÂRCĂLĂBoIU

RADU IGNAT

ILEANA SELBING

Pseudonim DEVIn. 06 octombrie 1952, Sibiu.Studii:Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu”, secţia sculptură, Cluj, 1991. | Profesor desen-

n. 6 iunie 1944, Brad.Studii:Facultatea de Arte Plastice, Cluj. | Membru U.A.P.

n. 1 iunie 1977, Sibiu.Studii:Liceul de Artă Sibiu, 1995.Facultatea de Istorie şi Patrimo-niu Sibiu, secţia Conservarea şi Restaurarea operei de artă, 2003. Membru U.A.P.

n. 21 aprilie 1939, Deda, jud. Mureş.Studii:Institutul Pedagogic Bucureşti, Institutul de Arte Plastice „Ni-colae Grigorescu”, Bucureşti. | 1967 – 1985 – profesor titular la Liceul de Artă, Piteşti; | Membru U.A.P.sculptură, Liceul de Artă Sibiu. | Membru U.A.P.

Tem

pulu

m

lem

n, m

arm

ură

şi b

ronz

, 38

0x40

0x30

0mm

Izgonirea din Raitehnică mixtă 700x500mm

Cor

n m

arm

ură,

met

al şi

lem

n , 3

50x4

00x1

50m

m

Efig

ie si

bian

ăpi

ctur

ă pe

pân

ză 7

50x5

50m

m

RADU CONSTANTIN ILEA

NICUSTANCU

CONSTANTIN ILEA

n. 23 noiembrie, 1941, Turda.Studii:Institutul de Arte Plastice «Ion Andreescu» Cluj, 1967. | Mem-bru U.A.P.

CRISTINA-MARIA SIMUn. 29 martie 1953, Sibiu.Studii:Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” Cluj, 1976. | Profesor de Educaţie Plastică. | Domeniul artistic de creaţie: grafică-pictură. | Membru U.A.P.

n. 6 aprilie 1968, Sibiu.Studii:Academia de Arte Vizuale “Ioan Andreescu”, Facultatea de Arte Plastice, secţia foto–video–pro-cesare computerizată a imaginii,

n. 4 aprilie 1935, Târnaveni.Studii:Institutul Artiştilor Plastici „N.Grigorescu”, Bucureşti. | Mem-bru U.A.P. Cluj 2000. | Membru U.A.P.

Cur

cube

u cu

zm

eu si

mac

te

hnic

ă m

ixtă

, 110

0x90

0mm

Am

pren

ta n

atur

iigr

afică

900

x700

mm

Man

ifest

supr

area

list

tehn

ică

mix

tă, 7

00x7

00m

m

Urm

e vu

lcan

ice

ulei

pe

pânz

ă 50

0x70

0mm

RAREŞ CoRNELIU ILEA

VERoNICA ŞtEFAN-ILIESCUALICE

ANDREEA ILIESCU

VALERIU tARCEA

n. 21.01.1983, Sibiu.Studii:Universitatea de Vest, Timişoara, Facultatea de Arte Plastice, secţia sculptură. | Membru U.A.P.

n. 16 august 1943, Oravita.Studii:Institutul de Arte Plastice şi Dec-orative „Ion Andreescu” Cluj, 1969. Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti 1968. | Membru U.A.P.

n. 01 iulie 1985, Sibiu.Studii:Universitatea de Artă şi Design, Facultatea de Arte Plastice, secţia grafică, specializarea: grafică deşevalet, Cluj, 2006. | Membru U.A.P.

n. 23 iunie 1956, Sibiu.Studii libere de artă.Membru U.A.P.

Ori

gine

lem

n, m

etal

lem

n, m

etal

250

x400

x650

mm

Meditaţieulei pe pânză 500x800mm

După baieacryl pe pânză 500x700mm

Aut

opor

tret

ulei

pe

pânz

ă 11

00x1

100m

m

NICoLAE MARIAN VERZA

ŞtEFAN ORTHVIoREL

FLoRIN OROS

n. 20 aprilie1978.Studii:Universitatea de Artă şi Design, secţia pictură, Cluj, 2002. | Membru U.A.P.

n.15 august 1955, Sibiu.Studii:1970-1974 – Liceul de Arta şi Muzică Sibiu. | 1977-1981 – Şcoala de Pictură Bisericească Patriarhia Română Bucureşti. |

n. 03 februarie1945, Nagysze-kely, Ungaria.Studii:Academia de Arte Frumoase “N. Grigorescu”, Bucureşti 1976. | Atestat în restaurare grafică 1980; | Doctorand în Istoria Artelor, Institutul Teologic, Bucuresti

DANIEL VOINA

n. 11 octombrie 1959 Mediaş, jud. Sibiu.Studii:Liceul de Artă, Sibiu, 1978 Aca-demia de Artă „Ion Andreescu”, Cluj, 1983 | Membru U.A.P.

2001-2004 – Universitatea Oradea, Facultatea de Te-ologie, Patrimoniu Cultural, studii parţiale. | Membru U.A.P.

Imperiul la periferieacrylic pe suport rigid 3000x3000mm

Compoziţie Ipictură pe pânză 500x70

Cop

acul

vie

ţiite

hnic

ă m

ixtă

100

0x70

0mm

Echilibrutehnică mixtă 700x500mm

1971-1972. | Membru U.A.P. | Licenţiat în teologie, Cluj, 1971.

Cyan Magenta Yelow Black Cyan Magenta Yelow Black

26e la

Ianuarie Februarie

2010

27

e la

Ianuarie Februarie

2010

cerealele. Turnul nordic, cel al Dulgherilor, este prevăzut cu hersă, fiind turnul de poartă al incintei fortificate.

Toate cele patru turnuri au o formă prismatică, fiind acoperite cu un acoperiş piramidal. Ele se ridică pe înălţimea a cinci niveluri (patru etaje) cu excepţia turnului din sud-vest care are cinci etaje. Meterezele dreptunghiulare, înguste sau de formă pătrată, au fost utilizate pentru arme de foc. Dintre cele patru turnuri, cele din sud-vest (Turnul cizmarilor) şi nord (Turnul Dulgherilor) sunt înzestrate cu coridoare externe, ieşite în rezalit, realizate în tehnica fachwerk. Şi celelalte turnuri au avut asemenea coridoare externe, dar acestea au fost îndepărtate în anul 1892

Biserica evanghelică C.A. Monument istoric – Nr. 377 SB–II–m-B-12196-01

Datare: prima fază a fost probabil, cea de bazilică romanică – a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Din această fază ar data turnul care a fost ulterior îmbrăcat într-o manta de zidărie. Construcţia bisericii gotice, cf. tradiţiei – cca. 1407; fortificare – a doua jumătate a sec. XV, apoi începutul sec. XVI.

Edificiul, realizat din zidărie de piatră, este o bazilică cu un turn în vest, trei nave şi un cor alungit încheiat în trei laturi. Turnul este masiv, fiind rezultatul îmbrăcării turnului originar cu o zidărie consistentă.

Cu ocazia fortificării de la începutul secolului al XVI-lea biserica a fost lărgită înspre sud. Cu acel prilej s-au realizat şi gurile de aruncare plasate între contraforturi, mascate fiind de arcele care le uneau pe acestea. Parapetul de zidărie de deasupra arcelor a fost înlăturat cu prilejul unor lucrări

din 1892. Accesul în biserică se realizează atât prin

portalul din vest, cât şi prin cele două accese laterale (ancadramente din piatră în arc frânt) situate în interiorul pridvoarelor din sud şi de nord, uşile având canaturi din lemn prevăzute cu o inscripţie datată 1695.

În interior ni se înfăţişează cele trei nave despărţite prin patru perechi de stâlpi masivi

profilaţi divers. Nava laterală din nord pare mai apropiată de imaginea colateralei de sec. XIII. În navă se remarcă tribunele laterale, dar acestea sunt de provenienţă ulterioară.

Corul, având o lărgime egală cu nava, este format din trei travee şi se încheie în trei laturi. Pe peretele nordic al corului se află

un tabernacol din piatră de forma unui mic portal cu uşiţă metalică cu motive romboidale perforate; este încheiat în arc în acoladă având în vârf un fleuron despicat şi în cele două flancuri turnuleţe fială. Pe peretele opus se situează o strană bipartită din piatră având compartimentul din stânga în arc frânt, iar cel din dreapta, trilobat. Dintre piesele de mobilier merită menţionat altarul poliptic datat în 1650, precum şi o cristelniţă din

lemn databil în secolul al XVIII-lea. Altarul prezintă în panoul central scena Răstignirii, pe cele laterale scene din Patimile lui Christos: Pilat spălându-şi mâinile, Crucificarea, Coborârea de pe cruce şi Învierea, iar pe predelă este pictată Cina cea de taină.

Bolta corului este în cruce fără ogive, dar se pare că iniţial, au existat şi ogive din teracotă arsă, aşa cum se păstrează în prima

travee a colateralei din sud. Acestea, pe baza analogiilor existente în mai multe locuri din Sibiu dar şi din judeţ, ar putea data din jurul anului 1500.

Există informaţii despre diverse reparaţii la care a fost supusă biserica în anii 1614, 1722, 1778, 1892, 1908, 1959.

PAtr

IMo

NIU

PAtr

IMo

NIU

STUDIU ISTORIC AGNITA: EVoLUŢIE URBANIStICĂ ŞI ANALIZA FoNDULUI CoNStRUIt (III)

Reţeaua rutieră nu mai este determinantă în alcătuirea străzilor nou create, aceste drumuri fiind regularizate în funcţie de interesele urbanistice ale localităţii. Se pare că hala de mărfuri exista încă la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind însă transformată în comparaţie cu secolul al XVII-lea.

Dispare moara de apă, dar apar aşa numitele „promenade”, pe malurile apelor drenate de Hârtibaci şi pe malurile acestuia.

Extinderile teritoriale nu mai sunt aşa de spectaculoase ca cele de la jumătatea secolul al XIX-lea, dar apar mai multe parcele construite (în jur de 4.000), numărul construcţiilor durabile, din piatră şi cărămidă depăşind două treimi, ceea ce reprezintă o cifră foarte bună în raport cu unele localităţi urbane din Vechiul Regat al României dar chiar şi cu întinse zone din Banatul românesc.

Cartierul românesc, aflat în partea de sud est, este în continuă transformare, el suferind amputări ale insulei nordice, probabil datorate unor inundaţii sau tocmai sistematizării râului.

Piaţa centrală este foarte îngrijită, pavată cu piatră de râu şi câştigă mult în suprafaţă. Este gândită în aşa fel încât, datorită asigurării capului de perspectivă spre biserica fortificată, totul este menit să impresioneze şi să creeze monumentalitate.

4. Agnita în perioada interbelică, conform hărţii I. de la 1929

Evoluţia Agnitei în perioada interbelică nu aduce prea multe modificări prin comparaţie cu harta de la 1900. apar extinderi ale extremităţilor tuturor străzilor şi se extind construcţiile civile pe majoritatea loturilor parcelate încă din 1900. apar de asemenea construcţii industriale, fie prin desfiinţarea unor loturi mai vechi (în partea de nord vest), fie prin parcelarea unor loturi în fosta zonă inundabilă Hărtibaciului. Se poate vedea şi noua catedrală ortodoxă pe actualul amplasament.

Piaţa centrală primeşte o altă faţă, prin transformarea ei în parc şi construirea unui monument al eroilor. Podurile de

lemn sunt înlocuite cu poduri durabile, de piatră, iar râul est îndiguit.

Din păcate, deşi la 1950 Agnita este declarat oraş, dezvoltarea acestuia, legată încă de la construirea căii ferate

înguste şi de acest element ca factor economic important pentru oraş şi zonă, după o perioadă destul de prosperă între 1950 şi 1970 este întreruptă.

Declinul intervine o dată cu prăbuşirea industriei comuniste. Din punct de vedere urbanistic, avântul transformării oraşelor istorice cu aspect central european în

noi centre civice, de sorginte sovietică, afectează şi oraşul Agnita. Implantarea unor contrucţii fără personalitae în chiar fondul valoros construit şi mobilarea înălţimilor dominate din nordul intravilanului cu blocuri, precum şi asfaltarea unor

străzi principale, dar şi desfundarea altora, prin scoaterea pavajului, care nu va mai fi înlocuit până după 1990 au contribuit la schimbarea aspectului centrului istoric.

VI. ANALIZA FoNDULUI CoNtRUIt(consideraţii asupra arhitecturii localităţii, fişe de

monument, analiza valorică a patrimoniului cercetat)

III.1. Monumentele istorice

Monumente istorice.

Centrul istoric al oraşului Agnita. Monument istoric nr. 369 – SB-II-a-A-12189

str. M. Viteazu până la nr. 55, respectiv FIPA II, P-ţa Republicii, P-ţa Bisericii Evanghelice, str. Nouă, str. A. Vlaicu, str. 1 Decembrie până la Complexul Comercial Hotelul nou, respectiv intrarea FIPA

Biserica evanghelică C.A. Ansamblu. Monument istoric – Nr. 376 SB–II–a-A-12196 Cetatea ţărănească cu Biserica fortificată Cetatea, alcătuită iniţial dintr-o incintă triplă, data după

unele opinii din secolul al XIII-lea şi a suferit modificări până în secolul al XVIII-lea. La ora actuală incinta a dispărut, curtea bisericii este delimitată în nord printr-un gard cu stâlpi din cărămidă, iar în sud de o serie de construcţii anexă (magazia şcolii ?) şi spre est de actuala şcoală cu curtea respectivă. Cele patru turnuri de apărare, construite din piatră de râu şi de carieră, aparţineau curtinei interioare. În partea de est se afla Turnul făurarilor, în sud-est Turnul croitorilor, iar în sud-vest Turnul cizmarilor, în care două caturi adăpostesc slănina agăţată de bârne de lemn până în ziua de astăzi. În sectorul sudic, între Turnul cizmarilor şi Turnul croitorilor, se mai păstrează vechile şoproane de lemn ce adăposteau

Pagini realizate cu sprijinul Direcţiei pentru Cultură,

Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional - Sibiu

http://www.sibiu.djc.ro/

Agnita la 1864

Agnita în 1929

LANSARE DE CARtE

Dr. Dan Nanu Evoluţia sistemului de partide din România după Decembrie ‘89 editura Alma Mater – Sibiu

În cadrul elegant al librăriei “Humanitas”, în 15 ianuarie ac.,în prezenţa unui public select a avut loc lansarea cărtii tânărului politolog sibian, dr. Dan Nanu: “Evoluţia sistemului de partide în România după decembrie 1989”, tipărită în condiţii deosebite de către Editura Universităţii “Alma Mater” din Sibiu. Menţionăm că aceasta este prima carte a autorului, care a mai fost coa-utor printre altele, la apariţia în condiţii excepţionale a doua albume “Sibiul de altădată” şi “Judeţul Sibiu – istorie şi imagini de epocă” tipărite cu sprijinul Consiliului Judeţean Sibiu în cadrul programului “Sibiu-Capitală Culturală Europeană 2007”. Moderatorul serii, a fost analistul politic Mircea Munteanu din Tg Mureş care a menţionat că această lucrare consti-tuie teza de doctorat a lui Dan Nanu, o lucrare extrem de bine articulată şi foarte bine docu-mentată. Prefaţatorul cărtii, Radu Carp, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, a arătat că în domeniu există doar două cărţi publicate în perioada interbelică şi numai patru după 1989,ceea ce va face din această carte şi datorită noutăţilor din cadrul ei, un instant classic, în sensul că va figura in bibliografia obligatorie a temei în spaţiul autohton.

Cartea surprinde pentru prima dată evoluţia întregului sistem de partide politice din Ro-mânia, descrie felul in care partidele domină statul, fiind o ilustraţie a unui peisaj în mişcare, constituind un pariu câştigat al autorului.Universitarul sibian ,Tiberiu Costăchescu, a arătat că Dan Nanu porneşte demersurile din carte de la clivaje, urban versus rural, colectiv versus individual, subliniind corectitudinea demersului autorului, care deşi provine dintr- un partid, a dat dovadă de echilibru în privinţa analizei sistemului de partide politice infiinţate dupa 1989, lucrarea fiind rodul multor ani de muncă asiduă, în care toate partidele politice au fost prezentate.

În încheiere a vorbit autorul , subliniind că a ales special data, 15 ianuarie 2o1o, la come-morarea aniversării a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, care şi el s- a ocupat de lumea politică, subliniind că există trei categorii: cei care fac politică ,cei care chibiţează despre ea şi cei care scriu despre politică, în această ultimă categorie înscriindu -se cei care o fac dinăuntru şi cei care o fac dinafară De aceea ,nu poţi cunoaşte fenomenul decât dacă l-ai parcurs, partidele fiind organisme care se nasc, se dezvoltă formând sisteme, tocmai această naştere şi dezvoltare surprinzînd-o. Principalul clivaj la nivel de partide fiind între postcomunism şi anticomunism .

George V. Precup.

28e la

Ianuarie Februarie

2010

29

e la

Ianuarie Februarie

2010

Viaţa cu un idiot după V. Erofeev Regia: Andriy Zholdak Scenariul dramatic: Andryi Zholdak Traducerea si adaptarea: Maria Dinescu Scenografia: Tatyana Dimova, Andriy Zholdak

Echipa de imagine:Codruţa Vasiu, Sanda Anastasof, Claudiu Mihăilescu, Eduard Pătraşcu, Liviu Vlad, Cătălin ScheauDistribuţia:Florin Coşuleţ, Cătălin Pătru, Cristina Flutur, Cristian Stanca, Ema Veţean, Pali Vecsei, Mihai Coman, Viorel Raţă, Bogdan Sărătean. Povestea noastră este un capitol pierdut al Bibliei. Un mit. Camera de pe scenă este o bucăţică de rai pe care Dumnezeu le-o dă unui bărbat şi unei femei ca să fie fericiţi, să trăiască,

să aibă copii. Apoi Dumnezeu dispare. Iar când se uită la ei, după un timp, vede un bărbat şi o femeie care nu au copii, şi-au pierdut iubirea, trăiesc ca doi câini. Şi atunci trimite un provocator, un om care să le răscolească existenţa. Este Vova, idiotul, un om bolnav, dar care i-ar putea salva. El intră în viaţa acestei familii. Şi fiindcă regula cosmosului şi a vieţii spune că binele trebuie să nască bine şi să se continue în bine, soţia, asemeni Evei, asemeni primei femei, îl atrage pe acest tânăr bărbat, pe trimisul Domnului, şi el pune în ea sămân-

ţa vieţii. S-ar părea că trenul poveştii noastre şi-a schimbat direcţia, apare speranţa. Soţia rămâne însărcinată, iar un copil este şansa evoluţiei rasei umane. Dar ea, pământeana, ucide acest făt. Este o catastrofă pentru cel ce a trimis copilul. Atunci intră în funcţiune regula ecoului şi toate o iau la vale cu repeziciune. Femeia va fi distrusă, fiindcă existenţa ei nu-şi mai are rostul, devine o existen-ţă umană oarecare, iar bărbatul, în loc să trăiască cu femeia, iubeşte un alt bărbat, modificând astfel sensul vieţii… Dar legea distrugerii continuă să acţioneze. Vova dispare, trimisul Domnului plea-că nu se ştie unde, iar soţul ajunge la casa de nebuni. Aici lucrurile iau din nou o altă întorsătură. Bărbatul nu este crezut. Iată ce i se spune: Vova n-a existat, tu ţi-ai imaginat totul, tu ţi-ai ucis soţia… Este o poveste groaznică despre istoria umanităţii. O situaţie modernă în cuvinte moderne şi într-o regie modernă. (Andriy Zholdak)

Lulu de Frank Wedekind Regia: Silviu PurcăreteTraducerea: Victor ScoradeţAdaptarea: Silviu PurcăreteDecor şi Light Design: Helmut Stur-merCostumele: Lia ManţocMuzica originală: Vasile ŞirliDistributia: Ofelia Popii, Maria Anuş-că, Constantin Chiriac, Mihai Coman, Diana Fufezan, Dan Glasu, Raluca Iani, Adrian Matioc, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Mariana Mihu, Cristina Ragos, Cristian Stanca, Cristina Stole-riu, Codruţa Vasiu, Pali Vecsei, Ema Veţean, Gelu Potzolli şi muzicienele: Loredana Stranici, La-ura Călina, Cora Miron Lulu, o piesă stranie de teatru care, dacă îţi dispare din memorie, îţi reapa-re când nu te aştepţi. Te urmăreşte pe

ascuns. Cel puţin aşa mi se intâmplă mie.Lulu, o dramă antică citită pe canapeaua de psih-analiză a doctorului Freud.Lulu este misterul ispitei.Lulu este eşecul ispitei.Lulu este renaşterea ispitei.Lulu este cadoul şi pedeapsa.Lulu este obsesia lui Shakespeare, a lui Goethe, a Sarei Kane etc.Lulu este degetul arătător al moralei mici burgheze.Lulu este înmormântarea moralei mici burgheze.Lulu este revolta vieţii împotriva raisonului civili-

zaţiei sociale.Lulu e un păcat.Lulu e un păcat necesar.Lulu e un păcat dulce.Lulu e un păcat plin de venin.Lulu e un înger cu aripi negre.Lulu încurcă logica bărbătească.Lulu îşi încurcă propria logică feminină.Lulu păcăleşte Creatorul.Lulu nu e nimic din toate acestea.Lulu nu se poate explica.Lulu trebuie jucat spre încurcarea publicului.Lulu e necesară.Lulu e o piesă de teatru care derutează şi provoacă de când e scrisă.Lulu are nevoie de o actriţă unică.Lulu e o flacără care arde aripi.Lulu are lipici.Lulu...

Cenaclul de la Păltiniş: Maestre Girolami iată-ne în 2010! Bine aţi revenit la Sibiu şi bine ne-am reîntâlnit! Vă dorim La mulţi Ani şi toate felicitările pentru cele două concerte de Anul Nou!Cu permisiunea d-voastră aş vrea să vă punem câteva întrebări din partea revistei “Cenaclul de la Păltiniş”, pe care deja o cunoaşteţi.

F.R Girolami: O să vă răspund cu plăcere.Cenaclul de la Păltiniş: De cât timp

colaboraţi cu Orchestra Filarmonică din Sibiu?

F.R Girolami: E o poveste lungă. Primul meu concert a avut loc in 1981. Pe urmă, în perioada comunistă nu am mai venit mulţi ani, din motive lesne de înţeles. Am revenit în 1990, când am şi fost numit Director artistic asociat. De-atunci facem în fiecare an câte un turneu în Franţa cu orchestra.

Cenaclul de la Păltiniş: Care este exact rolul dumneavoastră à propos de această funcţie de director asociat? Puteţi lua decizii referitoare la repertoriu, de exemplu?

F.R Girolami: Nu, nu am puterea de a lua decizii de acest fel. Este o funcţie onorifică dar care îmi oferă posibilitatea de a avea o colaborare personală cu orchestra, de a veni des la Sibiu şi de a avea concerte aici.

Cenaclul de la Păltiniş: În ce fel credeţi că puteţi influenţa fenomenul cultural în Sibiu?

F.R Girolami: Pot să-mi aduc contribuţia, dacă este utilă şi posibilă, în orientarea programării spectacolelor cu partenerii sibieni, în a duce aceste spectacole în Europa şi de asemenea sunt solicitat şi răspund cu plăcere să ţin conferinţe la Universitate(pentru că în Franta sunt şi profesor de filosofie). Aşadar, voi ţine conferinţe la Universitatea din Sibiu şi voi avea deosebita plăcere să-i întâlnesc aici pe studenţii săi.

Cenaclul de la Păltiniş: Dacă aveţi amabilitatea să ne prezentaţi câteva personalităţi muzicale pe care le-aţi întâlnit la Sibiu de-a lungul atâtor ani prolifici de colaborare(cântareţi, alţi dirijori români sau străini etc).

F.R Girolami: Evident am cunoscut multe personalităţi. Primul meu concert l-a avut ca solist pe tânarul, pe-atunci, Andrei Agoston, astăzi un violonist de mare carieră. Am colaborat apoi cu maestrul Petre Sbârcea, un foarte bun prieten de-al meu. De asemenea am cunoscut aici la Sibiu un artist care se numeşte Gheorghe Stoica, care este un foarte bun dirijor de cor şi sper să stabilim o colaborare importantă în continuare, în fapt este vorba despre dumneavoastră, domnule Stoica, în postura, azi, de reporter(zâmbeşte!). Aş vrea să mă refer şi la concertele cu solişti vocali cunoscuţi cum este Bianca Ionescu, de exemplu, cu care am realizat un spectacol foarte bun.

Cenaclul de la Păltiniş: Cunoaşteţi de-acum, după atâţia ani, destul de bine oraşul

nostru. În ce etapă, pe ce treaptă credeţi că se află Sibiul în peisajul cultural european?

F.R Girolami: Sibiul este privit ca o mare “cetate” culturală din anul 2007. Un oraş în

care au avut loc multe înnoiri. Cu grupuri artistice de mare calitate. Şi cred că Sibiul se poate deschide şi mai mult către Europa. Adică să exporte spectacole, concerte. Şi dacă pot fi util pentru aceste proiecte sunt la dispoziţia orasului. Sibiul este un mare oraş cultural al Europei, cu un prestigiu deosebit în străinătate, mai ales în Franţa.

Cenaclul de la Păltiniş: Aţi asistat, într-o recentă dimineaţă de duminică, la liturghie, la Biserica Usulinelor. Şi nu este pentru prima dată.Să înţelegem că preferaţi să ascultaţi slujba liturgică oferită de biserica greco-catolică?

F.R Girolami: Când sunt în Sibiu merg în fiecare duminică să asist la messa greco-catolică de la Ursuline şi să ascult corul “Allegretto” care este excelent, la un nivel foarte ridicat.Cred că greu am reuşi să-i gasim un echivalent în altă parte a Europei. Sunt foarte impresionat de nivelul vocal al acestui cor şi asa cum am mai spus sper să colaborez pe viitor cu maestrul Gheorghe Stoica,dirijorul corului în realizarea câtorva proiecte.

Cenaclul de la Păltiniş: Dacă aveţi în plan colaborări cu alte personalitaţi sibiene.

F.R Girolami: Îmi doresc să colaborez în continuare cu Filarmonica din Sibiu.Cred că directorul artistic Ioan Bojin are o mulţime de idei grozave şi este un înfăptuitor al bunelor proiecte. Contez mult pe domnia sa. În privinţa altor colaborări sunt la dispoziţia celor care doresc.Aşa cum am mai spus aş vrea să continuu colaboararea cu Universitatea sibiană în calitatea mea de doctor în filosofie. Recapitulând, îmi propun să am colaborări cu

orchestra Filarmonicii, cu corul “Allegretto”, cu câţiva solişti ai Sibiului şi voi fi fericit să prezint în Franta talentul lor. Pentru că sunt puţin un cetăţean al Sibiului şi sunt mândru

de asta.Cenaclul de la Păltiniş: Care sunt proiectele

dumneavoastră artistice în general pentru anul acesta? Ce aveţi pe agenda de lucru?

F.R Girolami: Desigur, voi avea multe concerte. Mă voi întoarce la operă şi la Scala din Milano unde am fost invitat, voi organiza un festival în Corsica, concerte la Paris, turnee de operă în Italia şi nu în ultimul rând voi reveni la Sibiu pentru a onora colaborările cu partenerii de-aici.

Cenaclul de la Păltiniş: Pentru că încă ne aflăm în perioada urărilor de sărbători(interviul a fost realizat în prima parte a lunii ianuarie), după tot ce aţi spus despre Sibiu o să vă rog să faceţi câteva urări locuitorilor săi, dar nu numai celor care iubesc muzica, sibienilor în general şi cititorilor revistei “Cenaclul de la Păltiniş” în special.

F.R Girolami: Le urez toate cele bune tuturor locuitorilor sibieni şi multă fericire!Iubesc mult Sibiul şi sunt primit aici deosebit de călduros de fiecare dată. Le doresc prosperitate, libertate, democraţie şi un extraordinar viitor pentru o politică culturală deosebită, care să se continue la Sibiu.

Cenaclul de la Păltiniş: Vă mulţumim!

FIlA

rM

oN

ICA

tEAt

rU SPECtACoLEtEAtRUL NAŢIoNAL „RADU StANCA” SIBIU

Dirijor şi director artistic asociat al Filarmonicii din Sibiu, maestrul François Robert Girolami(Franţa) s-a format la Conservatorul Naţional Superior din Paris şi la Opera din Monte-Carlo, aflată sub conducerea unui alt maestru, Igor Markevici. Intervievatul revistei noastre face onoare urbei sibiene prin prezenţa sa la pupitrul orchestrei filarmonicii, fiind o notorietate internaţională. La finele acestui an a dirijat Concertul de Crăciun la care a participat şi binecunoscuta soprană Bianca Ionescu.

Interviu cu maestrul François Robert Girolami, dirijor

Două din cele mai recente turnee ale Teatrului Naţional Radu Stanca din Sibiu au fost cele din perioada 28.11 - 04.12.2009 - Turku City Theatre & Espoo City Theatre- Finlanda(Viaţa cu un idiot) şi din 14, 15.11.2009 - Esch-sur-Alzette, Luxemburg (Lulu). Vom prezenta în pagina de faţă cele două piese jucate de teatrul sibian.

Maestrul Girolami, alături de dirijorul George Stoica, cel care ne-a facilitat interviul exclusiv.

30e la

Ianuarie Februarie

2010

31

e la

Ianuarie Februarie

2010

Simplitatea colindelor, exprimată fie prin textul lor plin de căldură sfântă, fie prin muzica suavă, adap-

tată, adesea ritualului rugăciunii, ni-L aduce în casă pe Pruncul Iisus, în toată puritatea şi splendoarea Sa, de Prunc Ceresc. Refrenul majorităţii colindelor vechi este alcătuit din epitete şi metafore prin care se invocă lumina, puritatea, candoarea, toate cuprinse în imaginea florescenţelor albe ale venirii primăverii, ale renaşterii când toţi copacii sunt îmbrăcaţi în floare albă, dalbă de măr. Lumina şi puritatea, frumuseţea chipului dumnezeiesc şi singularitatea Împăra-tului ceresc, îmbrăcat în lumină, l-au apropiat în primele secole ale creştinismului de floarea florilor, crinul, prezent într-una din frumoasele parabole ale Mântuitorului, în care florile de crin sunt prezentate astfel: Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc/ dar v-o spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! (Matei, 6, 28-29, Luca, 12, 27). Nu ştim câţi dintre vorbitorii limbii române, de astăzi, chiar teologi, mai ştiu care erau numirile perioadelor din Anul bi-sericesc, perioade care aveau anumite semnificaţii legate de desfăşurarea sărbătorilor în Bisericile creştine. Aşa se face că termenul latin, calendae, ce desemna în latină, începutul fiecărei luni, în calendarul creştin, alcătuit în prima perioadă a creştinismului în limba latină, şi păstrat până spre sec. al XV-lea, şi în limba română, calendae-le desemnau primele zece zile ale lunii ianuarie, în care se sărbătoreau Crăciu-nul şi Anul Nou, perioadă în care se vestea prin cântece-le, Naşterea Domnului. Întrucât perioda, de urări şi cântări religioase, cuprindea toate cele 10 zile ale lunii ianuarie, cântecele respective au primit numele acestor zile speciale, numite calendae, în care erau cântate sau recitate versurile şi au devenit, în limba română, în mod firesc, colinde. Acest fenomen se numeşte în lexicografie, o extensie a sensului, iar din punct de vedere fonetic procesul este firesc, având loc închiderea celor două vocale a > o, e > i.

Cum colindele s-au format în primele secole ale creş-tinismului românesc, termenii pe care acestea îi

păstrează, adesea în forme fixe de refren, au devenit neinte-ligibili, pentru majoritatea vorbitorilor, chiar şi pentru unii lingvişti, care nu cunosc împrejurările şi influenţele cultura-le ale utilizării lor, în spaţiile creştine bizantine, nici limbile de cult ortodox, practicat fără întrerupere, în toate Bisericile primare ale Romaniei Orientale, păstrătoare fidelă a tradi-ţiei creştinismului roman, în prima parte a primului mileniu, şi a celui grecesc, în partea a doua a mileniului, sec. IX-X..

Pierzând sensul, prin opacizare (necunoaşterea limbii din care a provenit), termenul va avea din ce în ce

mai multe variante şi i se vor da nummeroase etimologii ce nu au nici o legătură cu realitatea semantică pe care o oglin-desc. Variante: ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explica-te în dicţionare ca “interjecţie sau refren în colinde”, fiind apropiate şi de alte cuvinte întâlnite în colinde ca: veler, velerim1, aşa cum le explică autorul unui vechi dicţonar, A. Scriban, cel care le socoteşte ca provenite, prin extensie se-mantică din Aliluia. Ideea lui Scriban este menţinută în mai multe studii dar şi în dicţionarele moderne ca DEX2, unde găsim următoarea explicaţie: LER “(interjecţie), cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; cu variante: léroi, léroloi, lérul, lérului; probabil lat[in] [Ha]llelu[iah] Domine”. Această etimologie are me-ritul de a rămâne în câmpul religios al tematicii colindelor, ceea ce constituie un punct de vedere pozitiv, în perspectiva încadrării fireşti în câmpul semantic, specific colindei. Un foarte bun comentariu, în ceea ce priveste posibilul etimon,

1 August Scriban, Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi 1939,

2 Dicţionarul expluicativ al limbii române (DEX) Editura Academiei Române, s.v. ler

l-a făcut o bună specialistă în lingvistica generală şi cea cla-sică, d-na Aurora Peţan, fără să pună punctul pe i, adică să identifice prezenţa şi semnificaţia vocabulei în colindul de Crăciun. Fiind interesantă explicaţia o redăm fragmentar: În latină “lilium” înseamna “crin” şi era imprumutat dintr-o limbă veche, mediteraneană, pe care romanii au gasit-o în peninsula italică la venirea lor. În greacă, exista un cuvânt asemănător, “leirion” care desemnează atât crinul, cât şi narcisa, ambele flori albe. În sardă, exista un cuvânt simi-lar, care înseamnă “floare albă, margaretă, crin”. Şi exem-plele pot continua, cu cuvinte din bască, hitită, coptă etc. În toate aceste limbi exista un cuvânt care desemnează floarea albă, dar nu întotdeauna este vorba de aceeaşi floare, ci există variaţii în funcţie de zona climatică. În aria medite-raneană, floarea albă era prin excelenţă crinul, adorat şi în civilizaţia minoică. La noi, crinul nu a fost şi nu este o

plantă locală. Este foarte posibil ca floarea albă să fi fost în primul rând floarea de măr, despre care, fireşte, nu se pu-tea vorbi decât la plural. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternati-vă a bradului în rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele şi miturile româneşti.3 Este corect raţionamentul făcut de autoare, dar trebuie să avem în vedere creştinismul primar, cu influenţele venite prin instituţia Bisericii. Să verificăm formele şi semantica vocabulei greceşti, λειριον (leírion), cu sinonimele κρινον, (krínon), λευκον (leukón) “crin alb”, cu epitetele “gingaş”, “delicat”4. Interesant e faptul că în latină, forma lilium are şi sensul figurat “dulce”, “delicat”, “curat”,“candid”, în sintagma lilium candidum (Vergiliu)5 . În greaca veche, vocabula leírios,-on avea deja sensurile figurate: “delicat”, “suav”, “înmiresmat”6.

Sensurile metaforice pentru această floare erau gene-ralizate şi foarte cunoscute, de aceea Pruncul ceresc

3 Aurora Peţan, Un refren vrăjit „Lerui Ler”, în For-mula AS, nr. 848, 6 decembrie, 2008

4 Dimitrios Dimitrakou, Neón Orthografikon Erme-neutikon Lexicon, Athena, 1970

5 G. Guţu, Dicţionar latin – român, Editura Ştiinţifi-că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

6 Lorenzo Rocci, Vocabolario greco-italiano, Societa editrice „Dante Alighieri”, Roma, 1981

a fost asemănat prin puritatea şi lumina Sa divină, crinului. Experienţa lexicografică ne-a dovedit, adesea, pierderea semnificaţiei unui cuvânt, atunci când forma era denaturată faţă de forma primară, iar limba din care provenea nu mai era familiară celor care au preluat, prin tradiţie, anumite texte ca variante orale ale cântării. Reconstrucţia poate fi făcută numai pe baza câmpului semantic în care se des-coperă o anumită dominantă, “imacularea”, “puritatea”, “gingăşia” florii albe, prezentă în toate colindele închinate Naşterii Domnului. Câteva exemple de sinonimie ce pun în lumină albul purităţii, zorii luminaţi ai bucuriei, exprimate în refrenul Lerui Ler ; Că s-a născut Domn prea bun,/ În sălaşul lui Crăciun/ Că s-a născut Domn frumos, Hai Lerui Ler!/ Numele lui e Heistos, Hai Lerui Ler!7sau cu varianta Oleroi : Nu dormiţi în astă seară, Oleroi, Doamne!/ Ci şe-deţi la Privegheală, Oleroi, Doamne!/ S-aşteptăm pe Dom-nul Sfânt, Oleroi, Doamne!/ Ca să vie pe pământ, Oleroi, Doamne8. Un alt refren este Măruţ, Mărgăritar: Şi-am plecat să colindăm,/ Măruţ, Mărgăritar!/ Când boierii nu-s acasă!/ 9 ; dar şi minunatul refren Ziurel de ziuă, cu aceeaşi semnificaţie a luminii cereşti: Sus în deal la Galileu, Ziurel de ziuă!/ La casa lui Dumnezeu, Ziurel de ziuă,/ Unde s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă!/ Mesia cel luminos, Ziurel de ziuă!10 ;cele mai multe colinde au fost axate pe urare, cu re-frenul Florile dalbe: Ia, sculaţi boieri, sculaţi! Florile dal-be,/ Priveghind vă bucuraţi, Florile dalbe/ ...Şi nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe!/ Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe/ Mititel şi-nfăţeşel, Florile dalbe/ Curge Mirul de pe El, Florile dalbe!/ Faşa dalbă de mătasă, Florile dalbe!/ Dumnezeu în astă casă, Florile dalbe11. Sunt colinde în care se face precizarea că Florile dalbe sunt de măr sau chiar precizarea Mărul cu florile dalbe: Şade Maica Domnului!/ Florile dalbe sunt de măr/ C-un Fiuţ micuţ în braţe!/ Florile dalbe sunt de măr/12; dar şi: Maică Sfântă Preacurată,/ Ne-ai adus pe Fiul Tău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Să ne mântuie de rău,/ Mărul cu florile dalbe,/ Sus în poarta lui Hristos, / Mărul cu florile dalbe/...13 În ceea ce priveşte grafia, forme-le, variantele pe care le-a luat cuvântul de bază Ler, Lerul cu sensul de Crin – Împărat, ce a devenit Lerui şi de aici Leroi, oleroi, credem că este vorba de alipirea verbului “a fi”, de la prezent indicativ, persoana a III-a, forma scurtă - e, îi - (este): Leru-i Ler, Domn din cer. Fiind colindul o con-strucţie populară, de natură orală, alunecările formelor sunt curente, aşa încât ele, foarte uşor, se transformă în stereoti-pii, reţinute pentru armonia şi gingăşia pe care le crează în contextul deosebit al Sărbătorii Naşterii Domnului.

Iată cum istoria cuvintelor este oglindită în istoria celei mai importante instituţii divino-umane, Biserica Dom-

nului, care este zidită în primul rând în sufletele creştinilor şi apoi în spaţiile devenite locaşuri de cult, variate după di-mensiunea spaţială şi temporală, spaţii ale comuniunii, în care se dezvăluie întreaga lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos.

7 Colinde şi cântece de stea, culegere alcătuită de pr. prof. Constantin Drăguşin, Editura Institutului Bi-blic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, p.10

8 Ibidem, p.13

9 Ibidem, p. 17

10 Ibidem, p. 8

11 Ibidem, p. 17

12 Ibidem, p. 21

13 Colinde din Ţara Bârsei, culese de pr. Nicolae Gh. Puchianu – Moşoiu, Sibiu, 1998, p. 72

SPIr

ItU

AlI

tAtE

SPIr

ItU

AlI

tAtE

Îmi exprim bucuria de a vă fi întâlnit, alături de Cenaclul de la Păltiniş, la Biblioteca Naţionala, cu prilejul gândurilor de sărbătoare, închinate ce-lui ce şi-a legat numele s-a făcut unu cu rădăcinile paltinilor şi ale brazilor, pe care i-a însoţit în singurătatea lor, zi de zi, în arsiţa verii sau viscolul iernii. Pentru mine, Constantin Noica a fost profesorul ideal, domnul domnilor, care ştia să asculte cu interes şi să se entuziasmeze la fiecare cuvânt vechi, întâlnit într-un context biblic de secol XVII sau într-un codice din sec. al XVI-lea. Cel mai mult îl interesau conexiunile logice, specifice limbii române, şi diferenţele raportate la textul grecesc sau cel slavon. Spre ilustrare vă trimit, ca ataşament, câteva note pe marginea sintagmei Moş Crăciun şi refrenului Lerui Ler, Domn din cer! Un an bun cu sănatate şi rod bogat în cămara sufletului, spre bucuria celui care străjuieşte de sus de tot, din cer, Sibiul. LA MULŢI ANI !

Lerui Ler, Domn din cer Prof. dr. Aurelia Bălan-Mihailovici

Nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin trei conferinţe în state distincte, începând cu Colorado şi continuând cu New York şi Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele. Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios. In 27 decembrie a.c. de Sf. Stefan,dupa un moment închinat celor muriti la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anuntat ca eveniment al zilei, conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români şi americani din zona oraşului Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul

surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât de la mic la mare, localnicii poartă aici ochelari de soare indiferent de anotimp. În Denver, oras superb aflat la o altitudine mai mare decât Păltinişul nostru, chiar şi în decembrie, cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur si simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă te poartă la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială la maraton la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam

cu mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare. Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care n-am avut vreodată preocuparea de a o propune studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău ori celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională studiile cuprinzătoare şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să dezvolte relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf.

Stefan, firească mi s-a părut consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos” care a fost domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei. A fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili. La finele conferinţei mulţumirilor verbale primite li s-au adăugat în următoarele cîteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel un început de nouă tradiţie culturală, pe care este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametri normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri.

UN EVENIMENt CULtURAL RoMÂNESC LA DENVER,

ÎN StAtUL AMERICAN CoLoRADo

Note de călătorieConf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea «Alma Mater» Sibiu

MUlŢUMIM ASOCIAŢIEI RENAŞTEREA SATULUI ROMÂNESC PENtrU CoNtrIBUŢIA AdUSă lA ProMoVArEA SPIrItUlUI ASoCIAŢIEI CENAClUl dE lA PăltINIŞ

roMÂNIA

Str. StAdIoNUlUI557260 ŞElIMBăr - SIBIU

tEl/FAX + 40.269.560443tEl. +40.269.560212

office@tamaian-art-glass.ro

Ion Art Glassarta sticlei pe tot mapamondul

Sediu centralStr. Gării, nr. 13, 557260

Şelimbăr, Sibiutel: 0269 - 207 800

fax: 0269 - 207 808/813office@eurofoam.ro

Tel.: +40-269-574035 Mob. +40-757086780

Fax: +40-269-574058 Email: rezervari@scpaltinis.ro

Cyan Magenta Yelow Black