Regimul juridic al nulităţii, clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.

Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:

- cine poate invoca nulitatea;

- cât timp poate fi invocată nulitatea;

- dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

Regimul juridic al nulităţii relative

Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulităţii relative

în cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepţie;

- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).

Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana interesată

Art. 1248 alin. (2) noul cod civil dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată”. Spre exemplu, s-a decis că, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub imperiul dolului exercitat de cumpărătoare, soţul vânzătoarei nu poate cere anularea contractului în contradictoriu cu cumpărătoarea - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. intelect., dec. nr. 4564/2005, www.scj.ro.

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes individual (particular).

Trebuie însă subliniat că, deşi regula în discuţie este formulată restrictiv, totuşi, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparţine unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată:

- de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu, de victima violenţei, de titularul dreptului de preempţiune în măsura în care încălcarea acestui drept atrage nulitatea relativă etc.). De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una dintre părţile actului juridic. Sunt, însă, cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic ocroteşte interesele unei terţe persoane, iar nu interesele uneia dintre părţile actului juridic, astfel încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna dintre părţile actului juridic, ci de către terţul respectiv. Interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat

pentru vicierea consimţământului testatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în actul juridic a cărui nulitate o invocă.

Subliniem că acţiunea în anularea actului juridic pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu poate fi invocată şi de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani [art. 46 alin. (3) noul Cod Civil]. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) noul Cod Civil, cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească;

- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, care, de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, aşa încât, cu atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat sub protecţia sa;

- de ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Ocrotitorul legal sau reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea nu numai pentru încheierea actului juridic cu încălcarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu [art. 46 alin. (2) noul Cod Civil], ci pentru orice cauză de nulitate relativă. Această soluţie se fundamentează pe o interpretare extensivă şi teleologică a art. 2529 alin. (1) lit. c) noul Cod Civil; dacă prescripţia extinctivă curge de la data când reprezentantul legal sau ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către reprezentantul legal sau ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă dacă acesta nu ar putea solicita anularea;

- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae-,

- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi sau acţiuni strict personale (art. 1560-1561 noul Cod Civil);

- de procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 C.pronoul Cod Civil, precum şi atunci când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, deşi o asemenea autorizare era necesară, potrivit legii [art. 46 alin. (3) noul Cod Civil].

în sfârşit, mai reţinem că, potrivit art. 1248 alin. (3) noul Cod Civil, nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească. în schimb, dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de nulitate relativă, dacă are cunoştinţă de existenţa acestuia, şi să refuze autentificarea actului, iar aceasta indiferent dacă părţile solicită încheierea actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau autentificarea unui act juridic deja încheiat şi pentru care legea nu pretinde forma autentică. Art. 1258 noul Cod Civil prevede că, „în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.

Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă pe cale de excepţie

Art. 1249 alin. (2) teza I noul Cod Civil prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege”.

Acelaşi alineat, curmând o controversă doctrinară, consacră, în teza a ll-a, imprescriptibilitatea nulităţii relative invocate pe cale de excepţie, dispunând că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare”. Prin derogare însă de la această din urmă regulă, invocarea nulităţii relative pentru leziune pe cale de excepţie este, potrivit art. 1123 alin. (2) noul Cod Civil, supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi invocarea nulităţii relative pe cale de acţiune.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită

Art. 1248 alin. (4) noul Cod Civil dispune că actul juridic anulabil este susceptibil de confirmare.Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează prin confirmare.

Aşadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.

Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia [art. 1263 alin. (2) noul Cod Civil];

- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să fi încetat în momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil) şi să fie întrunite, la momentul confirmării, toate celelalte condiţii de validitate [art. 1263 alin. (1) noul Cod Civil]. Este aproape inutil să precizăm că nu se poate renunţa la dreptul de a invoca nulitatea relativă prin chiar actul juridic anulabil. Prin ipoteză, confirmarea poate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta;

- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art. 1264 noul Cod Civil).

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). în acest sens, art. 1263 alin. (5) noul Cod Civil prevede că, „în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată".

Mai reţinem că, potrivit art. 1263 alin. (6) noul Cod Civil, persoana care poate invoca nulitatea poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului. Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv (ex tune), adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (1) noul Cod Civil, „confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă”.Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi [art. 1265 alin. (2) noul Cod Civil]. Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1263 alin. (3) noul Cod Civil].Confirmarea nulităţii relative nu trebuie confundată cu ratificarea, aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.în sfârşit, este necesar să se facă deosebire între confirmare şi actul recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativăEste de reţinut că nu există deosebire de efecte între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat şi care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate.Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă pot fi exprimate, sintetic, în felul următor:

- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum şi de instanţă din oficiu, aceasta din urmă având chiar obligaţia să o invoce, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;

- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

regimul juridic al nulităţii, clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.

Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:

- cine poate invoca nulitatea;

- cât timp poate fi invocată nulitatea;

- dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

Regimul juridic al nulităţii absolute

Enumerarea regulilor care guvernează regimul juridic al nulităţii absolute

în cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind, deci, imprescriptibilă;

- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită).

Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege

Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act juridic civil.

De reţinut că, pentru instanţă, invocarea nulităţii absolute a actului juridic dedus judecăţii este nu numai o posibilitate, ci chiar o obligaţie. în acest sens, art. 1247 alin. (3) noul cod civil prevede că „instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.

însă, invocarea din oficiu de către instanţă a nulităţii absolute nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii absolute a unui act juridic şi nici că instanţa ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, să se pronunţe în dispozitivul hotărârii asupra nulităţii (adică să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.

Atunci când se spune că instanţa poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, trebuie avută în vedere ipoteza în care una dintre părţi declanşează un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic (în alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestaţiei ce îi revine potrivit acelui act juridic, de exemplu, se cere ca pârâtul să fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vândut reclamantului) sau,

mai larg, îşi întemeiază pretenţia împotriva pârâtului pe un anumit act juridic, iar instanţa, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată), fără însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care pârâtul, prin cerere reconvenţională, a solicitat anularea).

Se mai impune încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual. Având în vedere condiţiile exercitării acţiunii civile (mai exact, condiţia interesului, prin care se înţelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acţiunea civilă, cu menţiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

Aşadar, deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes general, un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal), iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv; în caz contrar, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.

Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaşte legitimare (calitate) procesuală activă unor organe sau persoane care nu ar justifica un interes propriu. în alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica şi un interes propriu, deoarece, în privinţa condiţiilor procesuale ale exercitării acţiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.

în sfârşit, mai adăugăm că în cazul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract exercitate de terţul care justifică un interes, calitatea procesuală pasivă aparţine tuturor părţilor contractante, deci terţul trebuie să introducă acţiunea în nulitate absolută împotriva tuturor părţilor contractante, iar nu numai împotriva uneia dintre acestea. Nu putem admite că un contract ar putea să fie desfiinţat doar faţă de unul dintre contractanţi, dar să fie valabil faţă de celălalt contractant (dacă s-ar accepta că acţiunea ar putea fi introdusă şi doar împotriva uneia dintre părţi, contractantul nechemat în judecată ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii), deoarece efectele nulităţii trebuie să opereze erga omnes. în schimb, dacă reclamantul îşi fundamentează pretenţia pe un contract faţă de care pârâtul este terţ (de exemplu, reclamantul dintr-o acţiune în revendicare introdusă împotriva simplului posesor se prevalează de contractul prin care o altă persoană i-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâtului), pârâtul poate invoca nulitatea absolută pe cale de excepţie fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanţa nu va pronunţa şi desfiinţarea contractului, ci doar va respinge pretenţia reclamantului. Dacă însă pârâtul urmăreşte ca în dispozitivul hotărârii să se desfiinţeze contractul, atunci va trebui să formuleze cerere reconvenţională, fiind vorba despre unul din rarele cazuri în care cererea reconvenţională se introduce nu numai împotriva reclamantului, ci şi împotriva unui terţ faţă de procesul respectiv.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă

Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actului juridic este prevăzută de art. 1249 alin. (1) noul Cod Civil, potrivit căruia, „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de

acţiune, fie pe cale de excepţie”. Aşadar, nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă se valorifică pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există o excepţie, care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (precizăm că, prin O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni). întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulitătii relative, cât şi acţiunea în declararea nulitătii absolute a actelor juridice care cad sub incidenţa acestei legi.

Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare

Potrivit art. 1247 alin. (4) noul Cod Civil, „actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”.

Această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este consecinţa primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunţa valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea absolută putând fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, ar fi greu sau chiar imposibil (de exemplu, în cazul reprezentantului Ministerului Public, adică al procurorului) ca toţi cei care au un asemenea drept să renunţe la el prin confirmarea actului nul absolut.

Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută.

Menţionăm, însă, că legea prevede şi unele excepţii de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.

Astfel, din art. 1010 noul Cod Civil, potrivit căruia, „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”, rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează, deci inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.

De asemenea, art. 303 noul Cod Civil, care reglementează acoperirea nulităţii căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la vârsta matrimonială, poate fi privit şi ca un caz particular de confirmare tacită a nulităţii absolute a căsătoriei.

Mai trebuie reţinut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt respectate dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. în cazul unei refaceri a actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.

Se vorbeşte uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui, validare care ar decurge din concepţia despre nulitate. în ceea ce ne priveşte, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridic îşi va produce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectată, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel [o asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2) noul Cod Civil, potrivit căruia, „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”]. Oricum, nici această situaţie nu trebuie confundată cu confirmarea.

Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Este de reţinut că nu există deosebire de efecte între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat şi care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă pot fi exprimate, sintetic, în felul următor:

- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum şi de instanţă din oficiu, aceasta din urmă având chiar obligaţia să o invoce, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;

- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.