Director: Ioan Pr\ji[teanu * An XI, aprilie 2015, nr. 97 * Redactor - [ef: Petru Scutelnicu

...Războiul bătea la ușă. Îniunie 1942, promoția de absolvenția ajuns la Dallgow-Döberitz înGermania după care au făcut cur-suri intensive de limba germană.De la liceele militare din țară, cei250 de tineri români au umplutdouă vagoane. Pe drum se știa căplecau la studii în Germania; fo-tografia tot ce era interesant cuaparatul Zeiss Ikon, procurat înBucurești... (Grigore Codrescu)

...Repulsia provocată lumii deregimul infernal din lagăr a fostatenuată de rare cazuri de trezirea conștiinței. Așadar, psihanalistulamintit consideră că persoanaumană are întotdeauna o șansăde a se salva...

(Constantin Vorniceasa)

...Prezența stâncilor de bazalt eradovada că în imediata apropiere s-ar afla și craterul vulcanului ce-lcăutam eu. Constat, că de fapt, în-tregul relief din împrejurimi constadin stânci de bazalt. De departevedeam un deal, o peninsulăproeminentă, ce se înfigea înocean...

(Ioana Heidel)

...De la Dora, niciun semn deviață! Încercase de mai multe ori s-o găsească, dar zadarnic... Eradescumpănit și trăia o dezamăgireamarnică. De ce nu-i trimisesemăcar adresa la care o puteacăuta? (Mircea Aanei)

R\spunderea pentru opiniile expri-mate revine `n exclusivitate autorilor

Revista PLUMB este editat\ dePrim\ria [i

Consiliul local ale Municipiului Bac\u

Un ofițer al, Wehrmactului... 2

Meandrele conștiinței 6

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Plaza Robinson Crusoe 10

ISSN 1841-9437

În acest număr:

Asocia]iaCultural\ „Octavian Voicu“Bac\u

Revin înrândurile ce ur-mează la unsubiect pe caremulți îl consi-deră delicat,

căci vezi Doamne, nu e bine, nu enormal să-i deranjăm pe adepțiicorectitudinii politice, pe unii dintreconducătorii unor instituții sau insti-tute, care prin luările de poziție, pro-punerile și ideile vehiculate încearcăsă impună opiniei publice (și nu pecalea adevărului istoric, ci printehnici manipulative), o altăpercepție asupra a tot ceea ceînseamnă valoare, identitateculturală și spirituală, una ce reflectăînainte de toate, o atitudine totalantiromânească, contrară principiilorfundamentale ale unui stat de dreptdemocratic, liber și nesupus.

Este vorba despre un proiect delege ajuns pe masa ParlamentuluiRomâniei, cu referire la „modificareaşi completarea Ordonanţei deurgenţă a Guvernului nr. 31/2002privind interzicerea organizaţiilor şisimbolurilor cu caracter fascist, rasistsau xenofob şi a promovării cultuluipersoanelor vinovate de săvârşireaunor infracţiuni contra păcii şiomenirii”. Mai simplificat, este vorbade condamnarea și ștergereadefinitivă din dicționarul român și dinmanualul de istorie al termenului delegionar-legionarsim și al ideologieilegionare. Eu, ca unul ce nu amfăcut niciodată parte din vreun partidpolitic nici înainte și nici după `89, șinici nu am înclinat spre extremelevreunei doctrine, fie ea istorică,filosofică, politică, spirituală saureligioasă, nu doresc altceva decâtsă trag un nou semnal de alarmăasupra pericolului ce-l reprezintăpentru evoluția viitoare a nației noas-tre, tot felul de procese intentatesocietății românești, prezentului șitrecutului ei istoric, ca practici tot maides folosite în lupta ideilor, fapt rele-vat printre alții și de scriitorul francezJean Sévillia, după care ,,oriceopozant poate fi atacat nu pentru cegândeşte, ci pentru gândurile care-isunt atribuite”, catalogând un astfelde proces de intenție drept o formăde ,,terorism intelectual” (ideeadaptată și preluată din apeluladresat societății civile de către toțicei care se opun proiectului de legemai sus menționat).

În cazul iniţiativei legislative defaţă este vorba de ceva mult maigrav: anume de tentativa de inter-zicere a tuturor modurilor de mani-festare ale ideologiei legionare,inclusiv simpla exprimare a opiniilor.Acest fapt nu poate reprezenta prinurmare decât o încălcare şi maievidentă a principiilor universale aledrepturilor omului recunoscute deinstanţele internaţionale. Nedrept,pentru că elimină din circuitul publico serie de personalităţi-reper alevieţii culturale, ştiinţifice şi religioaseromâneşti, dimpreună cu operele lor.Multe dintre aceste personalităţi,care au aderat în perioadainterbelică la Mişcarea Legionară, au

fost interzise în timpul regimului co-munist. Acum urmează să ne lipsimdin nou de rodul gândirii lor şi deexemplul faptelor lor bune, pe sim-plul motiv că au făcut parte dinMişcarea Legionară, fără ca să li sepoată imputa vreo vină din punct devedere legal. Condamnabil, pentrucă România va fi lipsită de o bunăparte dintre valorile ei cu care semândreşte şi care sunt formativepentru noi şi noi generaţii.

(...) Legea reprezintă totodată şiun atentat la libertatea religioasă şide conştiinţă. Din moment ce ValeriuGafencu a trăit în închisoare pe unplan exclusiv religios (indiferent deantecedentele sale), el în acestdomeniu îşi are locul firesc şi trebuiecinstit ca atare. Dar, prin legeaaceasta aberantă, cultul său va fiinterzis de către stat.

Iată de ce acest proiect de legeechivalează cu o prigoană anti-creştină fără precedent, luând Bis-ericii dreptul de a se pronunţa înmod liber asupra unor problemeprivind păcatul, pocăinţa, smerenia,desăvârşirea creştină, impunând înmod forţat, din exterior, tabuuri denatură politică sau ideologică. Seuită însă că sfinţii nu pot avea nicioculoare politică, ei aparţinând în

primul rând lui Hristos, dincolo deantecedentele lor lumeşti”, se aratăîn apelul despre care am amintit înrândurile anterioare.

În esență, cred că raționamentulcare a fost aplicat în cazul de față(iar el nu este singular, vezi cel încare nu s-a dorit ca numele lui PetreȚuțea să fie dat unei străzi dinTimișoara, sau cel în care i s-a retrastitlul de „cetățean de onoare alorașului Târgu-Ocna” eroului-martiral luptei anticomuniste ValeriuGafencu, după ce îi fusese conferitîn 2009, bineînțeles post-mortem!)este unul greșit, aberant, născutdintr-o acută dorință de răzbunaresau din teama reînvierii sentimentu-lui național și al credinței creștine, dealtfel, un real pericol pentru toți ceicare urmăresc destabilizarea și

destrămarea României. Iar un astfelde proces de intenție există și seaplică, dar acesta constituie temaunei alte dezbateri, pentru altădată... De asemenea, în elaborareaproiectului de lege antilegionar nus-a ținut cont de faptul că MișcareaLegionară a fost absolvită de vreovină privind crime de război la pro-cesul de la Nürnberg, ca și în cadrulunor procese interne, continuându-se așa cum bine observa cineva,„același trend ideologic corect politic,de a diaboliza legionarismul și de ascuza comunismul, lucru ce a în-ceput să fie observat până și de oa-meni care nu au, altminteri, vreosensibilitate naționalistă”.

Dacă ne trezim din letargie nuvom îngădui adoptarea unei ne-drepte și nefundamentate legi, careva duce la „ştergerea numelor unuiNae Ionescu, Mircea Eliade, PetreŢuţea, Emil Cioran, ConstantinNoica, Ernest Bernea, GeorgeManu, Radu Gyr şi atâţia alţii de pemonumente şi străzi, va declanşa ocampanie de demolare a troiţelor,statuilor şi instituţiilor ridicate înmemoria unui Ion Gavrilă - Ogoranu,Valeriu Gafencu, Mitropolit Bar-tolomeu Anania, Arhim. Justin Pârvu,Arsenie Papacioc, Pr. GheorgheCalciu, foşti legionari (sau numaimembri ai Frăţiei de Cruce,organizaţie de tineret a M.L.), dar şiluptători anticomunişti şi româniexemplari. Ca să nu mai vorbim că,prin abuz, legea i-ar putea atinge şipe unii dintre cei care au fostcondamnaţi de regimul comunist calegionari, fără să fi făcut parte dinMişcarea Legionară, ca Pr. ArsenieBoca, Pr. Daniil Teodorescu (SanduTudor), Mircea Vulcănescu etc. Şieste cu atât mai nedrept cu cât, deşiregimul comunist a fost declaratdrept ilegitim şi criminal, în mod ofi-cial, partidele comuniste şi perso-nalităţile culturale care au fostmembre ale PCR nu sunt puse laindex”, se mai arată în apelulromânilor, cei cu adevăratanticomuniști...

„Politicianismul venal și pervers,acest putregai care ne infecteazăviața, îi secundează, din calculmeschin de interes electoral și dintr-un înjositor spirit de servilism, înopera lor de dezmembrare a țării șiînstrăinare a pământului nostrustrămoșesc. Spirit și calcul care audat România, de 50 de ani încoace,pe mâna veneticilor de peste hotare.

Citesc apoi o listă din care arăt,fără posibilitate de replică, cum de larăzboi și până acum statul român afost defraudat cu cca. 50 miliarde lei,sub conducerea democrației, a preacinstitei și prea perfectei forme deguvernare a poporului prin el însuși.Conducerea democrației având labază ideea controlului permanent alpoporului în care poporul, marelecontrolor, este prădat, în timp de 15ani de guvernare cu fabuloasa sumăde 50 miliarde lei. Fac apoiobservațiuni critice asupra demo-crației.

(Continuare în pag. 8)

Nu interziceți valorile și simbolurile culturii și identității românești!

Ro

mu

lus

Dan

B

US

NE

A

Scrisorile de la Dora 14

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB-97

O carterarisimă sel a n s e a z ăzilele acestea

în urbea noastră. După șapte deceniide pace și încheierea celui de alDoilea Război Mondial, la vârsta depeste nouăzeci de ani, un fost com-batant din tabăra germană – mai întâi,dar și din cea opusă după august1944 – prestigiosul profesor Constan-tin Zavati evocă anii săi de formare laLiceul „Ștefan cel Mare” din Cernăuți,vacanțele, examenele dure cu rezul-tate strălucite, recrutarea ca stagiarpentru armata germană la Wuppertal,plecarea pe frontul de Est, festivitateacadeților cu Hitler la Breslau și deofițer-instructor în armata germană laMagdenburg, Întoarcerea în țară înaugust 1944, dar și intrarea în acțiunepe frontul de vest, cu ultimul an în ar-mata regală română, iar mai apoireintrarea în viața civilă prin studii uni-versitare la Iași și încadrarea – cuemoții – la Liceul „Vasile Alecsandri”din Bacău, de unde s-a pensionat maiapoi e finalul Inițiații știu că Wehrma-ctul era numele oficial al forțelor ar-mate germane între 1935-1945 (=„forță de apărare”) și cuprindea ar-mata de uscat (das Haer), marina derăzboi (Kriegsmarine) și forțeleaeriene (Luftwaffe). În deceniile dinurmă, sub supravegherea Aliaților, s-a creat Bundeswehr-ul (= „apărareaFederației”). Istoria Wehrmactului afost mereu evocată, amintindu-se căa antrenat, în cei vreo unsprezeceani, 18 milioane de oameni, că a fostconcepută pe strategia de blitzkrieg(„război fulger”), că noutățile tehno-logice au putut fi folosite abia spresfârșitul războiului – precum primulavion militar cu reacție MesserschmittMe 262, rachetele V-1 și V-2, ce aubombardat Londra, ori submarinelede luptă germane (temutele U-boot).

Ceea ce impresionează cititorulactual, chiar mai puțin inițiat, este căaceastă carte grea, și la propriu și lafigurat, scrisă de un român de bunăcredință, absolut credibil adică, aputut privi lumea frontului, a con-flictelor militare și a relațiilor interu-mane din interior, fiind cu perspectivaunui intelectual de elită. Acum, autorulcărții, fostul nostru coleg de cance-larie, are o parte din familie în țarafoștilor inamici ai Wehrmactului – An-glia, unde trăiesc: fiica, Mariana Za-vati-Gardner, poetă cunoscută,nepoții, ginerele. Încă o dată istoria îiia în tărbacă pe oameni.

Constatăm și că receptarea înprofunzime a informațiilor militare esteasigurată atât prin combatantul Con-stantin Zavati, care urcă rapid gradelemilitare în cel de-al Treilea Reich, câtși prin lectura post-festum a unorcunoscute studii de istorie militară șistrategie, apărute ulterior. Desigur,

nimic personal și subiectiv nu-i maipoate deforma colonelului ConstantinZavati viziunea auctorială asupraacelor campanii în care au fostintegrați – pare-se – vreo două sutecincizeci de tineri români aleși pesprânceană, frumoși, super-inteligențiși cu mintea deschisă spre toate zările(am mai cunoscut vreo doi). Dar să-irezumăm parcursul de excepție alacestui coleg al nostru, cu care amdiscutat prin cancelaria liceului atât depuțin, ratând contactul cu un om ceduce cu el o întreagă epocă de istorieromânească, de fapt cea mai violentăși imprevizibilă dintre toate.Cartea pe care ne-o oferă acumcolonelul de artilerie (r) ConstantinZavati impresionează printr-o icono-grafie de o mare bogăție și de o diver-sitate rară; calitatea imaginilor estedată de un pasionat care este autorulînsuși, iar selecția și expresivitatea lore la cel mai înalt nivel. Acestea nu sepot compara decât cu detaliileevocării programului militar, cu pre-cizia motivațiilor comportamentuluisuperiorilor din toate etapele, precumși cu obiectivarea maximă a acțiunilorde front, fie ale camarazilor, ori alerușilor și aliaților.

Născut la 7 iulie 1923, cu părințiiConstantin Zavate, plutonier major în

Regimentul 4 Artilerie Grea Bacău, iarmama Paraschiva Zavate casnică(ambii din Bucșești – Poduri, Bacău),viitorul ofițer și apoi profesor secundarla Bacău, a avut un drum în viață deo rigoare impresionantă. După anii deliceu a urmat, între anii 1942-1944,Școala Militară de Ofițeri în Germa-nia, după care a servit în ArmataRegală Română până în septembrie1946. În anii următori, a fost studentla Facultatea de Chimie a Universității„Al. I. Cuza” Iași, încadrându-se apoila Liceul „Vasile Alecsandri” ca profe-

sor de chimie până în 1983 când aieșit la pensie.

Cu detalii pitorești și memorabile,cititorul poate lua cunoștință cum eravizita medicală la Liceul Militar dinCernăuți, ce subiecte s-au dat la tezade română pentru admitere, cum eraubocancii fabricați la Mociornița pre-cum și uniforma de elev; intrarea însala de mese se desfășura riguros,iar programul de seară pentru dormi-tor așișderea; până și regulile decomportare în societate sunt detali-ate: folosirea cărții de vizită, acor-darea locului de onoare, intrarea înrestaurant etc. Ofițerii mai importanțisunt portretizați cu simpatie șiînțelegere (Eugen Vartic, iar deciziilelor sunt motivate de parcă au fost înajun. Nu lipsesc zilele cu emoții: fiindelev de serviciu la bucătărie, trebuiesă dea raportul Ministrului de Interne,Marinescu, aflat în inspecție. În clasaa VIII-a, profesorul de română Au-gustin Z. N. Pop le-a citit din scrisorileVeronicăi Micle. În 1938 a luat Pre-miul II pe țară la Concursul de laTinerimea Română. Mai toți profesoriiimportanți defilează în paginile dluiConstantin Zavati. Elevii de la LiceulMilitar colaborează cu cei de la „AronPumnul”.

Războiul bătea la ușă. În iunie1942, promoția de absolvenți a ajunsla Dallgow-Döberitz în Germaniadupă care au făcut cursuri intensivede limba germană. De la liceele mi-litare din țară, cei 250 de tineri româniau umplut două vagoane. Pe drum seștia că plecau la studii în Germania;fotografia tot ce era interesant cuaparatul Zeiss Ikon, procurat înBucurești. Așa au ajuns lângă SatulOlimpic unde se desfășuraseOlimpiada din 1936. Berlinul era lumi-nat ca ziua. Cele mai impresionanteerau Bulevardul Unten den Linden,Poarta Brandemburg și Reichstagul.Pe stadionul olimpic au asistat la unmeci de fotbal. Se anunța cucerireaTobruk-ului; au urmat vizite, mici ex-cursii. În zilele următoare tineriiromâni vor primi: uniforma deinstrucție; ținuta de cazarmă și uni-forma de paradă. Apoi cămăși,lenjerie de corp, ciorapi gri, prosoape,articole de toaletă, săpun de bărbierit,lame, pastă, periuță de dinți,pieptene; meticuloși nemții. Echipa-mentul militar era adecvat; pe paftascria Gott mit uns (Dumnezeu cu noi).Dl Zavati era singurul român în dormi-tor; inspecții, alarme, exerciții în lanț;„pasul de gâscă” era cel mai greu deînvățat. A urmat plecarea pe frontul deEst, iar la puțin timp, Armata a 6-a,condusă de Generalul FriedrichPaulus (1890-1957) a capitulat la 30ianuarie 1943. Știrea s-a auzit în Cu-vântarea ținută de ReichsmarschalulHerman Göring. Acesta i-a comparatpe luptătorii germani cu cei 300 de

eroi ai Regelui spartan Leonida, carea luptat la Termopile cu perșii RegeluiXerxe. La Stalingrad – ne spune dlZavati – au fost capturați 91.000 demilitari nemți, din care s-au mai întorsîn Germania 6.000. A urmat apoibătălia de Kursk, iar tânărul român aintrat în etapa de elv-ofițer, priminddocumente pentru Regimentul 10 Ar-tilerie Moto, care făcea parte dinMotogrenadier Division din ArmataCentru. La Orel și-a găsit băcăuanulnostru regimentul, deplasându-sespre Berlin. O misiune spre Smolenskera motivată de mișcările unor unitățide partizani prin zona mlăștinoasă;șeful acestora era poreclit dreptMăcelarul din Smolensk. Prof.Constantin Zavati scrie șiredactează constant cartea sa în reg-istrul stilistic denotativ, nu pare delocinteresat de stilul conotativ. Simte,însă, nevoia să facă trimiteri, din cândîn când, la prezent, corelând vre-murile Războiului Mondial cu Prezen-tul. Aflăm astfel de existența uneipersonalități în familia sa – profesoruluniversitar dr. – Dr. Honoris Causa –,General de Divizie la Cavalerie (r)Constantin I. Bucur (1897-1973), vol-untar în Primul Război, șef depromoție ca învățător pe țară, reparti-zat ca director al Școlii din Gura-Văiiși apoi ca director al Școlii Nr. 2Bacău, i-au furnizat și ei informații de-spre campaniile militare din Est și dinVest. Au urmat numeroase acțiuni mi-litare între care marșuri pentruderutarea inamicului înainte de ofen-siva de la Kursk, unde a fost cea maimare bătălie de tancuri din istorie,ședințe de tragere speciale, o situație-limită din care îl salvează caporalulgerman Kurt să nu-și piardă viața; îi ededicată cartea. Un plutonier neamțcare fusese librar în viața civilă îi dăinformații despre editarea lui Goethe,Schiller, Heine. C.Z. ajunsese de vor-bea curent limba germană. Ofensivad e l a K u r s k , n u m i t ă d e n e mțiZitadelle, a început la 5 mai 1943;Wehrmactul a antrenat 2209 tancuriși tunuri de asalt, iar Armata Roșie 12-15.000 de tancuri și tunuri de asalt.Unitatea lui C.Z. nu a fost antrenată,ci au fost transferați la Orel. A urmatetapa de refacere Briansk-Smolensk-Minsk-Brest-Warszawa-Breslau-Praga. Jurnalul de front este foartebogat. La Magdenburg a fost trimis caofițer instructor din martie '44 până înmai '44. Apoi va pleca spre țară: „…S-a dat un mic banchet, apoi ne-amluat rămas-bun de la cei doi ofițeri șide la ceilalți camarazi germani cucare devenisem prieteni buni și de lacare am învățat adevărata cama-raderie și unde ne-am simțit cu toțiiegali” (p. 359). Finalul războiului,Proclamația Regelui Mihai și plecareadin armată sunt descrise în acelașistil, inclusiv cu soarta materialelor dindotare (mantaua, filmele, carabinaR.B., stiletul, pistolul Walter –emoționant!). Era acum șaptezeci deani… Cartea profesorului ConstantinZavati cuprinde o istorie violentă, daradevărată, așa cum manualele n-aucuprins-o până acum…

Un ofițer - profesorul băcăuan Constantin Zavati,

își rememorează anii de război din Est și din Vest*

Gri

go

re

CO

DR

ES

CU

EDITURA ATENEUL SCRIITORILOR

cartea cu memorii

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb

Editura Ateneul Scriitorilor

Culegătorii

de

flori

CRISTINA ȘTEFAN

NIMFA

PE

NUFĂR

Ioan

Dăn

ilă,

Ale

csan

dri

, băc

ăuan

ul

Get

a S

tan

Pal

ade,

Înto

arce

rea

zeiț

ei

Cri

stin

a Ș

tefa

n,

Cu

leg

ăto

rii d

e fl

ori

So

rin

Co

adă,

Nim

fa p

e n

ufă

r

Do

ru K

alm

usk

i,C

on

spir

ația

iud

aică

PLUMB-97

pagina 3revist\ de atitudine

comentariu

P r o z a t o r u lSever Bodron s-aobișnuit de ani bunisă scruteze lumeadin perspectivăistorică, octoge-narul lăsându-se

repede fermecat de carismaticepersonalități locale, dar și de familiaregală a Romaniei. Prezentul volum Unuomo singulare continuă galeriailustră cu regele Carol I, Carmen Silvași Ferdinand I (în prima și, respectiv, îna treia parte a ei, căci cartea esteconcepută triadic), rămânând ca înpartea a doua, miezul cărții, cititorul săfacă o călătorie în Italia secolului al 15-lea. Autorul încearcă să le justificestatutul de unicitate, a/creditat prinexcepționalitatea faptelor lăsate pos-terității, istoria fiind pusă în act prinficțiunea autorului, ce dă viață, grațieflexibilei sale capacități asociative,informației istorice. Prima parte Unuomo singulare este o amplă și vioaiedezbatere politică despre succesele șilimitele domniei lui Carol I al României,văzută de cei apropiați lui, dar și de degrupul contestatarilor săi, în frunte cupoeții Anton Bacalbașa sau Al. Mace-donschi. Metoda ficțională a visului –programată în capitolul de deschidereOneiros – îi permite prozatorului să-lfacă părtaș la propria judecată aposterității imediate pe însuși subiectullor, pe Regele Carol I, în calitate de pro-priu-apărător. Onirismul programat per-mite ruperea barierelor de timp șispațiu, metodă ce-i permite autoruluisă aducă orice persoană la viață – înforma ei fantomatică - pentru a-l facepersonajul care să-i miște narațiuneamai departe.

În timpul plimbării fantomei RegineiMaria printre cavouri se încing lupte cusăbii între spirite: bătrânul Hohenzolernsau Alfred de Edinbourgh, în duelul cudemonii ca s-o apere pe Missy/reginaMaria, fiica sa. Substanța scrierii estedisputa politică între fețele regale, pe deo parte, cu monarhiști și adepți liberali,în frunte cu Pepe Carp, prieten curegele. Acesta poartă coroană din tablaunui tun folosit în războiul ruso-turc din1877, la care participase pentru aobține independența Principatelorromâne de sub turci.

De cealaltă parte, grupul „contes-tatarilor”,care încearcă să demontezemeritele coroanei, reproșându-i că afăcut războiul de la Plevna privind prinochean, ca apoi să permită înrăscoalele din 1888, și mai ales, în1907 să împuște 11000 de țărani care-și cereau drepturile, după cecâștigaseră în tranșee. Se încearcă săse dea contraargumente sustenabile încazul Tratatului încheiat cu habsburgiiprin care transilvănenii au fost lăsați „ladiscreția agresorilor de la Budapesta...Unul similar va încheia Iliescu cu Gor-baciov...”. Iată, deci, un exemplu derecul al discuției în și din prezentul au-torului, această agiornizare a faptelor,care este o componentă a omniciențeiauctoriale, la care se adaugă și per-spectiva onirică asumată , care are ca-pacitatea de a rupe cronologia linearăa faptelor, autorul mișcându-se între vi-itor și trecut și invers cu nonșalanță. Înconsfătuirea fantomelor – un fel de the-atrum mundi, autorul-magician cheamăpe fiecare personaj, în parte, din locuridisparate, din trecut sau din prezent.Apar și figuri literare printre combatanțiide idei : Caragiale și Caraion, răzvrătitulpoet Alexandru Macedonschi. NiciBăsescu nu este iertat, apărând în tre-cere pe acest tărâm, doar ca „o figurămalefică”.

Printre cele mai realizate pagini alecărții sunt primele care ne introduc înlumea visului Reginei Maria, traver-sarea poporului de statui - creatori dindiverse domenii și timpuri. Inspirate de-scrieri de spații mirifice, acvatice și as-trologice, pictural prezentate, cu aluzii

science fiction și de tehnologie spațială,adică o încercare de a reda cosmosuluiproprietatea sa de „du-te vino necon-tenit”. În palatul ceresc dintre ape,împărăția tăcută a peștilor, frumosimaginată de autor, tronează Athena,una dintre figurile de femei înțelepte dinistorie, prezente aici, care proclamă că,fatalmente, când apare un geniu „serecunoaște după semnul că toțiignoranții se unesc împotriva lui”.Acesta poate fi, în același timp, și pre-text și concluzie a pledoariei autoruluiomniscient în privința judecării postumea lui Carol I, ca și a lui Ferdinand I saua lui Michelangelo, din Partea a IIintitulată Îngerul și păcatele zeilor.

Aici Sever Bodron își ținteșteadmirația pe arta Quatrocento-ului ita-lian, el încercând să creioneze – și, maiales să comenteze – locurile și oameniicare i-au fost în preajmă sau l-au formatpe inegalabilul Michelangelo. El esteÎngerul, în jurul căruia graviteazănarațiunea.

Desigur, notele de fundal istoric nuîntră în raza observării auctoriale, (nicin-ar mai fi loc în cele sub 100 depagini), dar se aluzionează rivalitățileartistice cu Leonardo da Vinci și cu de-tractorii lui, Maderna și Bernini, – careîi furaseră unele schițe și proiecte arhi-tecturale –. Se întâmplă că, uneori, dindorința de comprehensiune, autoruldevine didactic, expediind în simpleînșiruiri/liste pe mulți artiști, lucrări mon-umentale, figuri marcante - ex-studențiai Universității bologneze, multipleledistincții și înalte responsabilități aleÎngerului. Acestui demers cantitativ –mult în puțin! – i-ar sta, probabil, mai

bine între coperțile unui compendiuneilustrat de istorie a artei.

Pentru a pune în mișcare, a daconsistență atâtor nume celebre, proza-torul-magician apelează masiv și aici laartificiul narativ al oniricului, astfelpermițându-și instant să convoace,atunci când dezbaterea o cere, oadunare de fantome ale multor per-soane și personalități conecte genialuluiarhitect. E un spațiu prepurgatoric – oaglomerare umană ce amintește, maipuțin focul veșnic, de cea din Divinacomedia. Chiar dacă nu sunt dez-voltate în personaje, apare imaginea luiNero, Savonarola ori Dante – invocatpentru preocuparea sa de ainterpreta/recompune lumea văzută caTot în Divina comedie – pentru a re-liefa, oarecum asintomatic, înțelegereauniversalului de către Înger în abor-darea frescelor Capelei sixtine șiPunerea în mormânt, ca și ale altora).Personajele sunt uneori doar amintite,prin faptele lor/capodoperele lor, alteoriele intră direct în dezbatere, auzim unnume celebru atașat unei fantome ceiese subito, din te miri ce loc, timp is-toric, necesar desfășurării de idei sau acelei narative.

Convenția onirică fiind acceptată,narațiunea avansează prin înserareaunor episoade, consumate în dialoguri

la sosirea în vizită a diverși la atelierulgenialului, sau în desele lui peregrinăripe la monumentele antice și cele real-izate de el, motiv pentru autor de a-șiasuma rolul de ghid – prin Firenze șiRoma – și de comentator de artă.

Ingerul își împarte viața cu frumo-sul Urbino, ucenic și slugă, plătit peviață de prietenul și mentorul său,Lorenzo de Medici. După moartea luiUrbino, îi urmează Franzese.Apucăturile homosexuale ale acestorcompanioni alimentează o bănuială,care doar plutește în aerul cărții, șiasupra stăpânului. Conținutul multorsonete ale Îngerului (selectate dintrecele 300 câte scrisese după ce la 28 anilăsase lira) și înserate de prozator, din-colo de valoarea lor literară denetăgăduit, vor să întărească și aceastaspect, disputat în istoria criticii de artă.

Fără să fi intenționat odemonstrație pro domo în acest sens,prozatorul inserează consistentulepisod al iubirii platonice dintre el și pu-ritana poetă, Vittoria Collona, aliasMarchiza de Pescara, adeptă aieremiților – creștini retrași din societateși practicanți ai ascetismului inspirat depreceptele profetului Ieremia. Admira-toare a artei lui Michelangelo, ea trimitesau vine chiar personal la atelierulacestuia, pentru a-l salva prin credințădin concupiscența în care se complac,astfel încât el și prietenul TommasoCavalieri ajung „să nu se maigândească la problematica ce-o iscasculptatul, ci la sufletul sculpturii rea-lizate cu aceeași daltă și din aceeașimarmoră amorfă”). Finalul ni-l prezintăpe sculptor plecat în căutarea schițelorsale pierdute prin atelierele cerului, darnu înainte de a-și pune, în fine, numelepe brâul Fecioarei, Pieta (ceea ce, seștie, nu făcuse până atunci)

Partea a treia, Nando, dedicatăregelui Ferdinand I, debutează cu întâl-nirea întâmplătoare dintre acesta, lo-cotenent de roșiori, și tânăra Liza, peCalea Victoriei, confundând-o cu He-lene Văcărescu, singura pe care o purtaîn suflet. Pare să rămână doar oaventură, corespondența fiindu-leconfiscată de Iohanna, spioana dinsuita bătrânului rege Carol (care facepierdute și scrierile acestuia, Discur-surile și planșele botanice). Confe-siunea lui Nando ne dezvăluie un tânărsingur și trist, pe care atâtea și atâțiaalții voiau să-l însoare pentru vreun cal-cul anume. Bătrânul rege îi dădu, totuși,răgaz să aleagă între Elena Văcărescuși tron, aceasta fiind încurajată deraționalul Carol I să plece la Paris, undeva avea o carieră strălucită.

Vizitele personalităților vieții și cul-turii momentului la palat este ocaziepentru Sever Bodron de a oferi cititoru-lui modele, animate de sentimente no-bile ce lipsesc din peisajul lui 2015. Prinpoetul Lucian Blaga – sosit cu un grupde „prieteni”, detractori, printre carefrunte-lată, Leonte Răutu, și, „piticania”de Mihai Beniuc – se deplângedegradarea fenomenului socio-culturalde atunci, dar și de astăzi, disprețulpentru tradiții și viață la țară, adulate deBlaga, pericolul incomensurabil de apierde identitatea națională, pericolneluat serios în seamă nici chiar de ceicare astăzi slujesc cultura (citând pe unPleșu, Liiceanu, Patapievici, dar și pe„neîmpliniți ca Băse, Ungureanu... carevor exploata naivitatea mulțimilor...”, iarîn tot acest timp, Patriarhul pare a fiadormit ).

Ca un neaoș Nostradamus, SeverBodron conturează o imagineescatologică a ființei profunde apoporului român, care , din nefericire,nu e departe de a se fi împlinit : „vom fidezmembrați de străini, de partide,mutilați, cumpărați, obligați să luămparte la războaie religioase....”. Dis-perat că nimeni nu ia în calcul asta, elsperă cu credință în forța regeneratoarea „geto-dacului-roman” și invocăasistență de la aștri, popoare mitice,cum ar fi Rohmalii, trăitori cu zecemilenii în urmă, care, „deși recunoscuți

ca popor al luminii au fost învinși deforțe malefice”.

Pasaje science-fiction, amalga-mate cu idei păgâne și creștine daumăsura disperării și necesității fiecăruiindivid de a conștientiza golul mereusporit peste care viețuim și cere reîn-vierea valorilor morale și spiritualetradiționale. Și acesta e și interesulforței malefice de care se vorbea maisus.

Cartea aduce în sprijinul ideilorversuri semnificative care mainuanțează gravitatea problemelor abor-date. Ele sunt selecționate din L. Blagași Paul Valery, care l-a așteptat pe aero-portul Orly pe Regele bolnav, venit săse interneze la institutul Pasteur. În fapt,masterandul Dr. Mengele, aliat cu rușii,i-au indicat tratament la Vichy, con-traindicat unui bolnav terminal, cuscopul de a-l lichida.

Sever Bodron și ideea de uomosingulare …în oglindă triadică – o stri-gare aproape disperată de patriot și omde cultură, dintr-un spațiu binecuvântatde cer, dar maculat de rea-credință șicare își irosește cu inconștiență, zi dezi, identitatea.

uomo singulare în trei oglinzi

Cec

ilia

Mo

ldo

van

Petruș Andrei

Pe-mbrăcămintecheltui…

Pe-mbrăcăminte cheltui o avere,Pe dresuri şi pe rujuri încă una,Din partea mea, poţi risipi întrunaDar e-o manie, nu e o plăcere.

Împrăştii nişte sume-ntotdeaunaŞi-ţi spun cinstit modesta

mea părereTu parcă-ai retrăi luna de miereOri mi te-ar fi-nfiat, mai ieri,Fortuna.

Nu-mi pare rău că tu azvârli cu banii

Se ştie că ei sunt ochii SataniiDar prea-i arunci pe lucruri

mititele.

Îmbracă-te, ca lumea să te vadă,Ai haine-ncât poţi îmbrăca

o stradăDar mult mai bine-ţi stă fără

de ele.

În dulcele stil nou

Mă-ntreabă tata supăratDe e sau nu adevăratCă am dat iarăşi de beleleŞi-o lume-ntreagă - i contra mea.Nechibzuit şi fără minteIar sar la ceartă de cuvinte?

„Scrii iar satire şi pamfleteŞi nu-ţi bagi mintea-n cap, băiete?Ori, săturându-te să-njuri,Te-ai apucat, cumva, să furi?Vreo crimă vei fi pus la caleSă te târăşti prin tribunale?De rău ce eşti, Doamne fereşte,De rău o lume te vorbeşte!”

Din câte ştiu, pe bietul tată,Eu nu l-am supărat vreodată.Văzând acum că-i cătrănit,I-am spus să steie liniştit:

,,N-am făptuit hoţii sau crimeCi, ca Petrarca, nişte ,,Rime”Însă o lume insipidăAr vrea ad hoc să mă ucidă.

Să scriu, atunci când am idei, Nu cum vreau eu, ci cum vor ei.Eu scriu, chiar de nu am ecou,Mereu în dulcele stil nouŞi-al lor demers mă lasă receCă nu trec eu ci moda treceOricât ar fi ea de…modernă:

Doar Poezia e eternă.

revist\ de cultur\pagina 4

PLUMB-97 autori și cărți

Interferențe lirice

Într- adevăr, precum citim înprefața celui dintâi volum-Interferențe lirice- semnat de Du-mitru Panaite, autorul adună aici„multe poezii adevărate bijuteriilirice“! Era în anul 2004 când „poetulde la poalele Hășmașului Mare“,părinte slujitor întru cele sfinte s-aîncumetat a glăsui în stihuriobservări și tâlcuri revelate într-oviață de om învățat a desluși „carteacărților“ parabole, psalmi, înțelep-ciuni emanând din fapte și cuvintede la începuturile lumii… Dornic aști, a afla, a se încărca deascunzișurile vieții, de tainele seme-nilor, Dumitru Panaite exclamă sar-castic și, în cele din urmă, dezolant:„știu că frații mi-s egali,/știu că plecde pe pământ/știu că plec de pepământ“, poezia chemându-ne Nuștiu nimic…În fond omul știe foartemulte, dar se înțelege, nu semulțumește cu cele ce i-au fost datesă le deslușească din marile enigmeale existenței, găsindu-și împăcareaîn sfânta rază creștină: „În corabiavieții: preot, doctor, pacient/Vâslescsub razele Crucii, /mânați de unsfânt torent“. Nu puține din textile„interferențelor“ sunt rostiri esen-țiale, fundamentale, licitând nu atâtpe o împăcare cu soarta, dar pecredința în dăinuirea dincolo de firesub semnul marelui Creator: „Sevapământului străbun curge-n potire șicreează/Suntem salvați din guramorții, în mâinile celui puternic“

(Suntem salvați)O poezie a vieții de toate zilele

trăite intens de un om reactiv în-deosebi la fragmentele întristătoaredin realitatea imediată: „Învăţă-toarea c-un ochi râde,/Iar celălalt îiînoată-n ceață,/În piept durerea-i sepierde/Și zice-n gându-i: „Ce viață!”(An nou școlar), în „reflecții“ de-adreptul memorabile: „Cu semenii m-au luat la harţă pentru un blid de-nțelepciune” sau „și-acum mă iartă,Doamne Sfinte, de ți-am luat locul,cu păcat“.În esență un romantic,ușor anacronic, la început de noumileniu, dar ce pildă de puritatesufletească: „Sunt călător prin stele,vreau viața pământească. /M-amrăzbunat pe vise, vreau să trăiescreal/…/Al meu e infinitul“!Interferențele, trebuie să admitem,sunt un debut matur, dincolo deunele stângăcii de constructie, ver-suri de album ori teze sterile, prea lavedere ale unui „bolnav decunoaștere“, veritabilă carte de de-scoperiri de învățăcel harnic lașcoala neantului, dar și a nobileloridealuri ale pământului străbun:„Inima mea se suprapune/Peste

contur deR o m â n i e “(Inima mea) -unm o r a l i s tîmpovărăt de„farmec șismerenie“ (cum

se citește în postfața lui NicolaeBucur).

Universul meu

Mi-a căzut în mână și cea de apatra carte de versuri semnată deDumitru Panaite, părându-mi rău cănu le-am cetit și pe cea de-a doua șia treia (În timpul liniștii și Aripi delumină). Este o inspirată dezvoltarea liniilor de forță din Interferențe…(și poate și din celelalte douăapariții), un lirism eterat, concentratîn esențe („Universul meu măîndeamnă la revoltă/ Căci sunt cenu e nimeni și vreau ce nu sepoate”!) ale unui confensiv împătimitde sine dar și material neajutătoare,același romantic de pură specie:„Universul meu cu suflet deromanță”! Da, acesta e „universulmeu“, al poetului așadar, hotărât săascundă în sufletul său pe Crist“întru absolută comunicare în „dorulMirelui Ceresc“. Uneori stihuitorulpare a complica lucrurile, stările, cubună știință frizând un anume er-metism, current în postmodernitate(„Aștept ploi amorfe din sânul

speranței,/Să-mi traducă-n viațăsens de condoleanțe,/Pe scripeți deaur să-nvăț datul sorții,/Să râdăviața de gafele morții“ (Aștept). Ani-mat și el de omenești pătimiri, dis-tinsul pastor închină imagini deadmirabilă prospețime iubirii șicelorlalte sentimente lumești înlaude firești aduse omului, mistereleîntru care ne naștem,, existăm și tre-cem „dincolo“. (“Am strâns toamnădupă toamnă,/Iar aștept în prag odoamnă,/Să-mi aștearnă pat deflori, /Spre drumul ce-mi dă fiori“ -Floare rară; „Cunosc suflete-nCarpați,/Ce-mpletesc iubirii cu ros-tul, / Dragobeți moral-magnați /Românește-aflându-și rostul“ -Dra-gobete; „Adun lauri de candoare /Din hățișuri de vreri multe,/ Spargoglinda cu noi cute,/Fug de vârstace mă doare“-Parodie)

Dumitru Panaite, eu liric accen-tuat, nu ezită a vorbi despre sine șiîntr-o „rugă“ pusă pe seamaLuceafărului („Am fost nestatornic,Doamne, / Ca lacul din codriialbaștri“) în confesiuni trezind sim-patia cititorului (“Sunt claustrofob,mă doare, /Mă sufocă greuțărâna,/Vreau lumină și mult soare,/Să-mi văd casa și fântâna“).

Am descoperit și în Universulmeu, nu doar un poet dar și un om,ceea ce cu siguranță i-ar fi plăcut șidivinului Călinescu... Pentru un plusde rigoare, dar și de valoare, datefiind unele neîmpliniri ale textelorpropuse, n-ar fi fost lipsită de interesprezența între coperți a numirii unuiredactor de carte ori consilier literar,spre a mai struni efuziunile prearisipitorului autor...

Două cărți de poezie și un autor romantic: Dumitru Panaite

Cal

istr

at C

ost

in

Nu ştiu sămai fi întâlnit, nudoar la noi, darnici în alte litera-turi, un autor cu o

bibliografie mai derutantă decât a luiŞtefan Dincescu. Titlurile volumelor salede versuri afişează, pe de o parte,apartenenţa la stirpea poeţilor„blestemaţi“ din toate timpurile, iar, pede alta, concomitent, atracţia sprepoezia de idei, de reflecţie, de inspiraţielivrescă, de expresie ermetizantă sau,în orice caz, insolit intelectualizată. Estecontrariant a citi că sunt „de acelaşiautor“ cărţi intitulate Viaţă în pieleagoală, Se spânzură condeiul!,Metaforă tăiată la gât şi Turnir cuDemostene, Lancea lui Ahile, Adio,Mister Bashô!, Cel de pe urmă Lao-coon sau Decesul trompetei, Fiiialambicului, Licuricii din infern sauUltimele rubaiate ale lui OmarKhayyām în traducere imaginară deŞtefan Dincescu, Jelind măliniiviscoliţi. Serghei Esenin. Traducereimaginară sau Fiu al Maicii Lot, Pan-daliile fericitului Iov, ClóţeleŞeherezadei.

Surpriza cititorului creşte, desigur,la aflarea faptului că un poet atât de„nărăvaş şi abrupt“ (după Eugen Ne-grici), cu un limbaj atât de alandala, esteuna şi aceeaşi persoană cu profesorulde română Ştefan Dincă, disciplinat,probabil, şi, cu siguranţă, devotat profe-siei sale didactice, de vreme ce a pu-blicat cărţi consacrate unor chestiuni degramatică. Tendinţa, în poezia sa, sprediversitate, spre o diversitate şocantă,învederată în titluri, se exprimă şi altfel,rafinat, în felurite chipuri, precum re-curgerea, în premieră, la procedărinăstruşnice de un fel aparte, ca intro-ducerea „poemului pe două clape“ şi a„poemului într-un vers“ cu „două uşi“,adică scris – aparent! – de doi autori,Ştefan Dincescu şi fiul său, FlorinDaniel Dincă, sau reanimarea unorspecii poetice defuncte, ca haiku-ul şirubaiatul. „Poem pe două clape“înseamnă, în practica lui Dincescu, ostrofă ce împleteşte, aduse la acelaşiînţeles, versuri proprii şi versuri culesedin o seamă de alţi poeţi, străini, ca Vil-lon, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud,Trakl, şi români, precum Eminescu,Arghezi, Blaga, Radu Gyr, M.R.Paraschivescu, Nichita Stănescu, Nico-lae Labiş, Marin Sorescu, Ana Blandi-ana. Una dintre „traducerile imaginare“,cea din Omar Khayyām, implică reactu-alizarea rubaiatului, nu neapărat înperfecţia formei sale originare, ci într-oadaptare liberă, ca de altfel şi a haiku-ului. O amuzantă situaţie apare, în volu-mul cu „traducere imaginară“ dinEsenin, semnată cu numele combinateale celor doi poeţi, cel rus şi cel român,Esenin Dincescu. Semnalat de timpuriude către comentatori, polimorfismulpărea, şi chiar este, un implicat stilisticinalienabil al poeziei lui ŞtefanDincescu. Cea mai nouă antologie însă,cea de acum, Ultimul asalt, infirmă, înaspectul formal, presupunerea. Bucăţiledin cuprinsul ei apărute anterior, şi nu osingură dată, sub tot atâtea titluri diferitese intitulează aici, invariabil, Poem. Princeea ce semnifică şi prin felul în care ofac, titlurile de pe coperţi şi din inte-rioarele volumelor indică (abscons şiprovocator) natura particulară a fiecăreiunităţi şi microunităţi textuale, dar şi (ex-plicit sau în dodii), temperaturacaracteristică, în general, dicţiunii poe-tice a cultivatorului „metaforei tăiate lagât“. Temperatură a unei sensibilităţi ul-cerate. Ontologic rebelă faţă de climatullumii ce o include, această sensibilitateadoptă, spre a se declara, tonurilederâderii, ale zeflemelii, ale dispreţului,ale ironiei crude şi ale sarcasmului: ex-presii, toate, ale unei negaţii radicale.Dar nu declarată spontan, necontrolat.

Oricât de năpraz-nică, furia transmi-ţ ă t o r u l u i„pandaliilor lui Iov“este filtrată princultură. Fiecare

dintre volume şi cicluri poartă, ca motto,citate din personalităţi ale culturiinaţionale şi universale. Textele colcăiede nume istorice, mitologice, biblice,nume de filosofi, scriitori, artişti, perso-naje. Din autoexigenţă estetică, fărăîndoială (altfel de ce?), poetul îşi totreeditează versurile, selectiv, cumodificări, îşi comasează câte două-treivolume în culegeri antologice. Ceea ce,din primul volum de autor, Turnir cuDemostene, izbeşte atenţia este ele-mentaritatea reprezentărilor, suculenţacuvintelor, încărcătura metaforică aunora, nu rareori violenţa expresiei. Po-etul operează cu substantive din sferasemantică a zoologicului primar, ateluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi,zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă,topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspresau mustoase până la exces, unele decirculaţie restrânsă, cu vocabule percu-tante. Vigoarea acestora creşte în con-text. În imaginarul propus de ŞtefanDincescu, ,,nechează (…) puiandrul cuaripi de foc“, ,,lupul asudă (…) cu botulîn uger“, ,,fraţii Căţelei s-au prăsit în ver-sete“, ,,cerbii (…) rod bălării de stele“,visând ,,dudău de cântece“, ,,şerpii cuochii şupuriţi în seu“ ies ,,luluind, laparadă“, „fluturii sculptează poeme învânt“, din toate părţile „ţâşnesc ciocâr-lii“, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnăputrezind ocoale“. Acest imaginar poeticeste străbătut de făpturi urâcioase, de-monice, de zapcii, imbrohori, sicari, şichiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea„vâlvătaie în vatră“, dar, ,,sufletul săuîmbăloşează o scară“ şi se întreţine cuNecuratul: „La masă cu Satan îmi băuiceaiul“. Notele individualizante ale po-emelor din Turnir cu Demostene trecîn volumele următoare, multiplicate şisupradimensionate. La nivel lexical,sare în ochi abundenţa termenilor localişi arhaici, ca şi a celor odinioară tabu,vulgari până la obscenitate. Pentru

înţelegerea multora dintre cei din primacategorie (zglăvogi, cabaz, ispol,zăblău, imbrohori, ciocârtit, lerfă, asfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui,dănac etc.) trebuie apelat la dicţionarespeciale. Un provincialism: cloţă(cloşcă, clocă) apare chiar în atât debizarul titlu al culegerii ClóţeleŞeherezadei. Un alt fapt de stil carac-teristic este larga prezenţă a rimelor in-terioare. Rimează, în interiorul câte unuivers, atât cuvinte, luate izolat, cât şipropoziţii: ,,tainele, fainele“, „lină luminăcalină“, „când tandru, când puiandru“,„Lot şi caşalot“, „ovaţii şi fustigaţii“,„Cristoşi păguboşi“, „larii şi avarii“, ,,fân-tânile, săptămânile“, ,,mâinile, pâinile“,„privighetorile, zorile“, „ploilor, boilor,oilor“, „şatră mă latră“, „zei derbedei“,,,ciocârlan de porţelan“, ,,Întreb nin-soarea: «Unde-i visarea?» (…). / Întrebcăpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întrebcopaia: «Unde-i văpaia?» (…). / Întrebsonetul: «Unde-i poetul?» (…).“

(Continuare în pag. 5)

„ŞTEFAN DINCESCU, «ULTIMUL ASALT»“

Pro

f. un

iv. d

r. D

UM

ITR

U M

ICU

pagina 5revist\ de atitudine

PLUMB-97lecturi

Nu doar lexicul, ci toatecomponentele limbajului, im-plicit toate mijloacele de plasti-cizare, sunt organe ale uneipoetici a demitizării şi adesacralizării. Enunţurile suntcinice, provocatoare, sacrilege,sceneria poetică se constituieîn spaţii ale degradării fiinţei,ale păcatului şi ale damnării.

Subiectul liric cheamă o„fată cu pistrui“ într-o„magherniţă“, ce-i drept, „cudamf de soare“, pentru ca ,,săcoşcovim năplaiul din icoane“.

,,Lihnit şi posac, zgribulitşi sărac“, „scuipat de fraţi“,„tras pe sfoară“ de ,,îngeriiDomnului“, ,,plesnit pestelimbă c-o nuia“, ,,pictat încărbune“, constrâns, ,,într-unorăşel cu fluierari“, să „cântedintr-o cociorvă“, el ,,seiscăleşte pe ficaţii leoaiceiflămânde“ şi ar vrea „să-şiumfle versul cu pompa de labicicletă“. Experienţele lui sepetrec în medii corupte până laîndrăcire, într-o lume în care,,sub pod un cerşetor / şi-un

câine jigărit / ling jegul dinacelaşi blid“, ,,păsări de pradă– vorace, inept – / neciopârţesc ficaţii, îndurerate“,,,soare nasol / se rupe dinbeznă, din ghiol, / ca un porcdin nămol“, ,,Caiafa / spalămaţele de porc / în creierii priv-ighetorii“, ,,poveştile îngheaţă /în jegul zeilor plângând“, ,,dinieslea nopţii, / căţeaua Iudeivarsă pui“, ,,uşile soarelui sardin ţâţâni“. Totul, în aceastălume, este, ca în poeziaexpresionistă, ca în ,,TheWaste Land“ a lui T.S. Eliot, caîn Plumb-ul şi Scânteile gal-bene ale lui Bacovia, ca înarghezienele Evoluţii şi Trium-ful, decăzut, deposedat deorice aură. ,,Privighetorile s-auîncleiat în beznă (…)“, poezia,,cu beregata retezată, / îşiclefăie tărâţele, scrumul“.Metafora este „vădană (…)tăiată la gât“. Sacrul este per-vertit, redus la derizoriu.,,Raskolnikov s-a pensionat:nu se mai interesează / nici degâturile noastre, nici de şiraspinării“. În curând, Mon-tezuma va solicita să-i fielacheu poetului, care, ,,iarna şivara“, se va da „cu Nefertiti pederdeluş“. „Calchas jupoaieţapul cherchelit“, Agamemnon„se roagă (…) în costum degâde“. Devenit un simplu„coţcar“, „Ulise fierbe zgură“.Orfeu este ,,scopit“. ,,Solomonîşi peticeşte sacul / Cu Biblia şicomănacul“, ,,Abel, nimfo-manul, / vinde-n iarmaroaceBiblia, Coranul“. „Mefisto saltăzeii cu cricul“. Dumnezeu

însuşi a ajuns un „boşorog“,cu „creierii spălaţi“, un derbe-deu, „sârguincios chiulangiu laorele de religie“, care„stucheşte“, care „face semnecu mâna, golăneşte“ şi, în celedin urmă, „se spânzură cuiţarii“. În locul zeilor şi al eroilorvenerabili, au apărut, spre astăpâni pământul, Humbaba,Mengele, Caligula, Maica Lotşi Iuda. Temporal, macrouni-tatea care focalizează feno-menalităţile degenerescenţeispeţei umane, erorile, insa-nităţile, monstruozităţile este„veacul“. Veacul nostru: înînţeles nu de secol, ci deepocă. Pentru a-l defini, poetulrecurge la toate epiteteleinfamante: ,,greţos“, ,,idiot“,„găgăuţ“, ,,guşat“ şi – consi-derându-l factor regresiv în de-venirea istorică („veacule,racule“) – îl ,,dă dracului“.Rezumativ vorbind, sursa dis-cursului poetic al lui ŞtefanDincescu este sentimentul dea se găsi (cum zicea Arghezi),,cu toate-n veac nepotrivit“.Aşteptându-l în zadar peGodot, imaginat ca un Mecenaprin care ar fi să-i „bată în porţi/ cerbul cu soarele-n coarne“,poetul se întreabă, exasperat,cât va dura condiţia lui de exilatîntr-o provincie analoagă celeia lui Jules Laforgue („Ô richesnuits! Je me meurs, / Laprovince dans le cœur!“) Îndeznădejdea lui, damnatul seadresează mamei. Mameipământeşti: „Stai lângă mine,maică, lângă mine, / pescăunel – de strajă – lângăpat!“, dar şi celei din cer:„Maică Marie, mi-e trupul curat,/ mi-e gândul în rană scăldat! /Maică Marie, mi-e verbul curat,/ mi-e versul de zei înfiat!“ Ado-rarea „eternului feminin“, învariantă maternă, ar putea ex-plica momentane liniştiri alesufletului zbuciumat, genera-toare de visări idilice, precumcea din „Carpen“: „Zăvoi pictatîntr-o mărgea de rouă. / Goipescuiam luceferi c-o nuia. /Oh, aşteptam în fiecare oră / ociocârlie-n gheare să mă ia / săne înece în văzduh! // Pe ghiz-durile Desnăţuiului pripit / po-emele şi le scria pământul. /Un clopot cald mă ogoia / şi neclădea în zbor / Cuvântul.“

Idilicul apare, în poemelelui Ştefan Dincescu, doar inci-dental. Covârşitoare suntstările depresive, deznădej-dile, sarcasmul, decorurilesumbre, infernale. Infernală,după cum se vede, lumeapoeziei lui Ştefan Dincescu nueste, totuşi, un tărâm aldamnării eterne, al întunericu-lui absolut. Ultimul volum ante-rior antologiei pe care aţideschis-o se intitulează Li-curicii din infern. Un iad cu li-curici parcă nu este chiar iad.Mai ales unul în care sunt(potrivit altui titlu) şi privighetori(„Privighetorile din ValeaSidim“). Sunt şi mălini,„viscoliţi“, dar încă nu dărâmaţi(Jelind mălinii viscoliţi). Undeexistă copaci, păsări, licuricipoate licări speranţa mântuirii.În plan poetic, s-ar putea ca„asaltul“ notificat în antologiade faţă să nu fie „ultimul“. S-arputea ca viitoarele producţiilirice ale autorului să includă şio primenire a naturii inspiraţiei.

(Continuare din pag. 4)

„ŞTEFAN DINCESCU, «ULTIMUL ASALT»“Când vorbim de

conștiință, cred uniispecialiști, este greu oriimposibil să-i delimitămsfera specifică fiindcăeste versatilă, proteică. Înunele țări nu figurează înmanualele de filozofie.

Este atribuită dome-niului eticii deși marii psi-

hologi au abordat problematica foartediscutabilă a conștiinței. În mod obișnuit vor-bim despre caracterul persoanelor și sesubînțelege că este expresia conștiinței.Relația dintre caracter și conștiință este unade la formă la conținut. Știm că în știința psi-hologiei s-au decelat câteva etaje aleconștiinței și anume, inconștientul, sub-conștientul și supraeul. De fapt conștiințaimplică în primul rând conștientizarea desine și relația cu lumea. Ea este o sinteză apersonalității umane, glisând între polii ex-tremi, egoism exacerbat și altruism deper-sonalizant. În comportamentul cotidian omuletalează în mod frecvent natura duplicitarăa conștiinței pentru a satisface exigențeleconvenționalului. Deși este în esențăpernicioasă dedublarea conștiinței s-adovedit practică. Se spune că doar copiii șizeii își permit luxul sincerității. Faimoasă arămas butada lui Talleyrand, potrivit căruia,omului i s-a dat limbajul complex și nuanțatpentru a-și ascunde gândurile. Numai inșiicopleșiți de frustrări, încercați de disperareîși permit să fie deseori autentici în com-portare. O conduită stranie afișează, deregulă, cei care au suportat o schimbarebruscă de statut social. Un discurs veridicdespre conștiință implică probleme eticepentru că ea este un produs al contextuluisocial. Latura indicibilă a ființei umane estedificil de surprins, ea nu se poate depista înmod experimental în laborator ca inteligențaori aptitudinile. Diletanții în probleme de psi-hologie iau în derâdere problemele propriiconștiinței, deoarece ea este invizibilă, con-tradictorie. După ei ar fi inutil să insistăm, în-trucât în cel mai bun caz servește instinctuluide conservare. A fi conștiincios este oproblemă de demnitate personală, de onesti-tate, de elevație morală. Este o calitate in-

trinsec umană care ne detașează net deregnul animal unde prevalează conduitainstinctivă.

Titlurile și rangurile de noblețe acordateconjunctural de societate trebuie să con-corde cu noblețea reală a persoanei. Din ne-fericire, inșii abili, insidioși, patibularialcătuiesc elita în situații de incertitudinesocială. Între conștiința individuală și ceasocială există întotdeauna divergențe.Firește, conștiința colorată ideologic, purtândamprenta moravurilor vremii imprimă uneleparticularități conduitei indivizilor. Adică men-talitatea proprie grupurilor mari se imprimăîn conștiința membrilor lor. Mihai Eminescuîi persifla pe contemporanii săi implicați înviața politică, împărțiindu-i în smintiți și înmișei. Asemenea personaje crapuloase îl in-dignau pe poet fiindcă făceau legi și puneaubiruri. Colegul său de condei, Caragiale apreferat să-i zugrăvească cu umor caustic înadevărate panorame de carnaval. Ținânddiscursuri falacioase, bombastice provocaurâsul și de regulă suscitau simpatiacetățenilor. Așadar fie în stil romantic ori în

registru comic cei doi titani ai condeiului auoferit o frescă socială care a rămasmemorabilă pentru poporul român. Estegreu de presupus că ar fi reușit să scrie înaceiași termeni dacă trăiau în regimul comu-nist lipsit de umor, cu activiști sclivisiți, abo-minabili.

În evul mediu filozoful teolog GeorgeBerkeley ne-a lăsat o reflecție amară, con-trarie spiritului vremii. Mă tem de omul uneisingure cărți. El deși a fost etichetat dreptsolipsist, admira lărgimea de orizont cultural.În același timp catarii, albigenzii erauexterminați în sudul Franței de confrații luidin tagma clericală. Dominic Gonzales co-manda o armată papală menită a-i pedepsipe eretici. Neștiind cum să procedeze pentrua nu comite erori a cerut sfatul episcopuluidin regiune iar acesta i-a spus cinic, ucide-ipe toți fiindcă Dumnezeu îi va alege pe aisăi. După altă versiune, chiar pontiful înfuncție ar fi poruncit înfiorătorul masacru.Așadar, avem aici mostre revelatoare deconștiințe impregnate idiologic, la fel, dar cudiferențe individuale colosale.

Aversiunea provocată în istorie dedeviațiile unor conștiințe ale demnitarilor derang foarte înalt ne obligă la reconsiderareapermanentă a evoluției și oscilațiilorconștiinței omenești. Un psihanalist austriaccontemporan, fost deținut în lagărul Birke-nau, mărturisește în cartea Sensul vieții căun maior SS aducea în fiecare dimineațădeținuților bolnavi din lagărul de exterminare,medicamente solicitate de ei, riscându-șiviața. Avem un caz de conștiință regeneratăa unui om înrolat într-o instituție diabolică.Repulsia provocată lumii de regimul infernaldin lagăr a fost atenuată de rare cazuri detrezire a conștiinței. Așadar, psihanalistulamintit consideră că persoana umană are în-totdeauna o șansă de a se salva. În literaturanoastră de detenție menționăm cartea Culo-rile curcubeului în care autorul Paul Gomaspune că i-a cunoscut pe doi frați torționariîn închisoarea Gherla, care în timpul progra-mului băteau până la leșin deținuții, iarplecând acasă pictau sfinți pe sticlă. Autorulspune că în zonă exista tradiția picturii reli-gioase pe sticlă. Dar frații Șomlea se pretaula cruzimi îngrozitoare la serviciu, iar acasăadoptau postura de călugări evlavioși.Apologeții dictaturilor de toate tipurilejustifică abuzurile teribile ale unor marțafoiprin indigența lor mentală. În fond, mentali-tatea socială exercită presiuni asupraconștiinței individuale dar contează în primulrând calitatea omului. Conștiința duplicitarăse accentuează întotdeauna în regimuri to-talitare sau de mare tensiune religioasă. Așmenționa că termenul totalitarism a fostlansat de Mussolini. În cazuri de extremismideologic de factură politică sau religioasăpersoana umană este pur și simplutransformată în instrument. Cei care comitacte teroriste riscându-și viața sunt in-eluctabil victime ale îndoctrinării. Li seinoculează în copilărie o idee fixă prin dis-cursuri fastidioase, prin predici mieroase,care îi alienează. De regulă, executanții suntfolosiți de liderii care întotdeauna își pun de-oparte interesele și viața. Nici un lider derang înalt nazist ori bolșevic n-a înfruntatinamicul pe front, dar întotdeauna au fostîmpinși înainte oamenii mărunți, zăpăciți deevenimente. Cu infatigabilă tenacitate, foștiipropagandiști naziști sau bolșevici își tri-miteau pe marele arene militare subalterniicreduli, dispuși să-și piardă viața pentrucauza unor lideri perfizi. Idolatrizându-i pecorifeii clasei muncitoare în discursuri, toțiliderii comuniști s-au ferit de riscuri perso-nale. Despre Mussolini se spunea că era unfricos incurabil, un cabotin politic. Asemeneaindivizi comit erori catastrofale, ireparabiledar mulțimea naivă suportă consecințeledramatice. În decursul secolelor conștiințaumană a suportat metamorfoze frapante, în-cepând cu idolatria și sfârșind cu lipsa totalăde scrupule. Interesul camuflat în hainevenerabile a fost motorul conștiinței socialeexprimate în decizii de importanță istorică. Înfond, personalitățile pozitive sau patologiceau fost niște conștiințe care au crezut căservesc lumea, realizându-și concomitentpropriile ambiții. Oligofrenii nu au dis-cernământ moral și deci faptele lor dezagre-abile rămân nepedepsite. Dar ei reprezintăpartea inofensivă a lumii. Lev Tolstoi credeacă ei au propensiune spre sfințenie.

Meandrele conștiinței

Co

nst

anti

n V

orn

icea

sa

revist\ de cultur\pagina 6

PLUMB-97 lirice

Poem cuantic

legănate de dorgândurile mele călătorescde la Big Bang încoaceprin spirale de fum...

în apevibreazăoceane de cântec

în aripiînălțimile dor...

visez într-o lume cu virgule-ascunsemai mor uite așa câte-un pic în abisrăsar și apun în unda divinăsunt umbra, lumină și vis...

dublu E P I T A F(I.Lazăr – C. Dăscălescu)

Curând voi respira prin porii acestui pământ

și voi vorbi ca frunza bătută de vânt- fără dureri, fără cuvânt -cu sete sorbind de undeva din adânclacrimi din ochi ce nu plâng...

Când timpul va sta și lumina-l va umplemă voi întinde alături

de vechi oseminte...voi trage covorul de flori

peste tâmplele udeși voi visa o lume a mealăsându-vă cerul cu stele și lunaprietenele mele din totdeaunasă vă vorbeascăsă vă șopteascăsă vă privească prin ochi-mi ce-au fost odatălumină cerească.

I M P R E C I S

Mintea mea e-un ghem încâlcit de fire de mătase,

cu noduri și cu plase, în care prind lumina rece de seară.Inima-i chezășită stelelor

la orizonturisub bolțile altor galaxii.Picioarele știu drumul lor, drumul vechi al nisipurilor udate de apa

neobosită a măriiIar ochii…Ochii-s două cuvinte prieteneNebuni după ”sunt”, fericiți după ”este”de când mă știuse dau în vânt după poveste.

Sunt pământeancăîntre câmpii celestedar fără, chip și fără zestre.

Î N G E R U L

Înerul mi-a șoptit că nu m-am născut să zbor pentru tine

Spune-mi, hai, spune-miTe sfâșie pasu-mi desculț ce trece

prin tinecând mergcăutându-mi aripile?

M E T E M S I H O Z Ă

Eliberaţi departe, acolo unde totul e nou

şi goneşte uitarea, cădea-vom odată ca două lumini, peste un alt şi sinistru pământ, ne vom apropria după privire

şi după surâs, ne vom regăsi după lacrimi.

Şi poate a mia oară vom încerca din nou abisul cu sufletele noastre, cu aceleaşi răni, cu aceleaşi bucurii.

Ne vom odihni sub acelaşi soare, lângă acelaşi copac,cuprinşi de acelaşi inel, şi sutele de cuvinte scrise de tine, miile de vorbe rostite de mine vor călătorii cu noi împreună şi toate amintirile noastre se vor mai rosti şi se vor mai scrie până când timpul se va prăbuşi,

în fine, în sine.

Cri

stin

a D

ăscă

lesc

u

Mircea BOSTAN

triste trenuri

în triste trenurise varsă drumuri stacojii din şineiar în compartimente tapetate-n fum vetuste doamne violete

susţin concert nebun

se vaită marile iubiri în şuier de sirenăşi mâlul geloziei ne absoarbe-n hăucând trandafirii ţepii îşi atârnăîn pântecul de şină care urlă

şi trenuri neşcolitese divid în ecuaţii muteîn haltele iubirilor trecute

şi când...se strepezesc destineîn reavănul pământ iau chip diverse

lumi în forme nudecând negura din nopţi pictează zile crude

iar gândul proiectat de astrese adânceşte enigmaticîn nedescoperite castre

când garnituri de trenurivagabondează în puhoise năruie precum o pasarelă şchioapămont blancul viselor din noi

şi curg din coca roţilor mânjite de noroişi rătăcit prin nesfârşitele depouri în care stivuite locuiesc eroriîn sumbru ritualhălăduiesc pe linii decorate mortuar.

Rodica SOREANU

FOCUL

”Dincolo de zidul de ceațăNeîmplinirea ochiului tău

Nu mă poate ajunge”

În mine șapte focuri ardCu vraja lor adâncă ce ucide. Sunt focuri albe ce se rotescAsurzitor deasupra frunții.Focuri de jad și de opalCe-mi arămesc tălpileÎmi cos marămileDin fir de tăciunePentru mine tors anume.Peste umărul stângArde focul cel sfântAtotstăpânitor al magicelorFocuri din cetateÎmblânzitorul diamantuluiBunic și prunc al necuprinsului

E cel mai greu să-nvingiVâltoarea venită din genuneEa știe să ucidăFără măcar să poarte nume.

În zorii scăldați în ivoriuMagia focului verdeNu poate pătrunde.

CRUCEA DE SUS

În crucea de sus a ierniiFecioarele, regine ale înserăriiÎnvăluite-n mantii de ametistCutreieră trupul pământuluiCu nume de fructCând preştienţiiAgită timpul făcând valuri.

Pân’ s-ajungă apa cea din umbrăŞapte cărări colindauCu trei ulcioare mergeau.O mie de vâltoriÎn pieptul lor s-aratăSe risipescSe amăgescSe adună iarÎn lungi odăjdiiÎşi ascund viclenele chemări.În larg vârtej pornescCutreierate de-ale hoinării duh.O, în zadar în lumeIzbăvire-şi caută.Fug caii în noapte fără vizitiuSă prindă dimineaţa-n colivie.Striviţi între palmele întunericuluiOchii risipei se topesc.

În crucea de sus a ierniiO altă vietate strivește sub tălpiAcelaşi prag.

(Din volumul NESOMNUL FLORII, Ed. Singur, Târgovişte, 2014)

Indispensabilă presei scrise,fotografia trăiește încă epoca sa deglorie, imortalizarea secvențelorsurprinse de fotoreporteri fiindacum ușurată de aparatura digitală,care, încă din construcție, nu puneprea multe probleme utilizatorului.Când însă acesta e și un as înmeserie, cum e cazul lui IoanBâșcă, fotografia devine o artă iarinstantaneele pot rivaliza nu doarcu imaginile derulate de aparatelecineaștilor, ci și cu lucrările pictorilorcontemporani. Iar că aceasta nu eo afirmație gratuită, o dovedeștechiar primul său album – Clepsidracu robinet. Bacău, instantanee re-gizate (Editura Deșteptarea, Bacău,2014) –, care, după ce neavertizează, încă de pe clapetacontracopertei, că „Acum timpul semăsoară în imagini“, ne invită sădescoperim„Bacăul, pedurata așase deceniide transfor-mare“.

Cei ceau răbdareași curiozi-tatea săr ă s f o i a s c ăcele circa200 de pagini(nenumero-tate) ale ele-g a n t u l u ivolum, tipăritîn condițiigrafice de-osebite, vor găsi, într-adevăr, unBacău aflat într-o continuă transfor-mare, pe cât de inedit pentrugenerațiile mai tinere și plin de am-intiri pentru vârstnici, pe atât de in-teresant pentru turistul grăbit, darcare dorește să rămână totuși cuceva în urma trecerii prin urbea luiBacovia.

Un Bacovia ce, din păcate, tre-buie să-l caute cu lumânarea, în-trucât Casa Memorială nu figureazăîn nicio secvență, singurareprezentare a poetului-emblemăfiind o imagine prizărită cu statuialui Constantin Popovici, îngră-

mădită într-un colț de pagină. Cudesăvârșire lipsesc și alte monu-mente de for public, măcar statuilerecente ale domnitorilor Ștefan celMare și Alexandru cel Bun, alepoetului Vasile Alecsandri și is-toricului Vasile Pârvan trebuind,după opinia noastră, să-și facă locprintre „instantanee(le) regizate“.

Instantanee care îmbină trecu-tul cu prezentul, în aceeași paginăfiind inserate imaginile unor clădiridemult intrate sub lama buldo-zerelor și cele ale construcțiilor carele-au luat locul, populate ici-colo deoameni surprinși în diferiteipostaze, de la cele de lucru peșantiere, la concentrările masive dintimpul demonstrațiilor și ale vizitelorfoștilor și actualilor conducătoripolitici.

Însoțite de explicații succinte,acestea reconstituie o epocărevolută din istoria ultimelor deceniibăcăuane, dar o conturează, în

parte, și pe cearecentă, în care aufost puse la pământtoate unitățile deelită ale industriei lo-cale, dublată delăsarea în paraginăa unor monumentede patrimoniu, așacum e Casa VasileAlecsandri, rușinearușinilor pe obrazulpătat al edililorpostdecembriști.

Mă bucură căartistul „prompt,ubicuu, intuitiv“, cu„știința detaliuluisemnificativ“, cum îl

caracterizează, în prefață, scriitorulGheorghe Iorga, a izbutit să or-chestreze acest eveniment fo-tografic, că a salvat arhiva lăsatămoștenire Deșteptării de fotore-porterul Constantin Bursuc, darcum mai bine de jumătate dintrecele peste 500 de imagini îi aparținacestuia, se cuvenea ca albumul săpoarte și semnătura lui, nu doar pecea a colegului ce i-a preluat teza-urul fotografic. O eventuală nouăediție ar putea corecta această ne-dreptate și completa cu secvențenoi, ceea ce acum lipsește.

Cornel Galben

Bacăul din clepsidră

PLUMB-97

pagina 7revist\ de atitudine

Romică C.Ghica

EXCEPȚII DEVENITEOBIȘNUINȚE

ParadoxConstat, și nu e prima oară,Cu o surprindere totală,Că și o femeie „ușoară”Poate fi supraponderală.

Soția prietenului meu

Nu-i punctuală niciodat'!Ba nu, mint, a fost odată:Atunci când s-au cununat,Să se vadă măritată.

VrednicieE-o femeie performantăCă multe, ea, să facă, știe:La birou e și amantă,Acasă-i și bună soție.

SadicăȘi țepoasă, și spurcată,Dumnezeu să te ferească!Gura-i e-o adevăratăPicătură chinezească.

InteresulNu era cu stare, dar putea,L-a acceptat, nu-i de mirare,Astăzi nu mai poate, însă eaL-acceptă pentru că-i cu stare.

UneiaSe dă mare, ba… cea mai cea,Pentr-un fleac ori nimică,Așa cotcodăcește o eaPentru fiece mărgică.

lirice

Eugen Sfichi

Realizatoruluiunui program

de revelion

Tacticos ai pus la cale Replicile unui show,Dar în poantele mataleNumai anul este nou.

EdilitarăSunt primari ce păturaDe omăt din stradăVor s-o ia cu mătura…Omul de Zăpadă.

Cu aşa venituri…În casă-i frig, dar ce să faci,Mai pune-ţi înc-o haină,La prânz înghiţi în sec şi taci,Iar cina… e de taină.

CadouCa pe un mărţişor îţi facO epigramă dintr-o schiţăFrumoasă, prinsă c-o fundiţăÎn care am ascuns un ac.

La primul rendez-vousGânduri în corolăStânjenind niţel:Ea, o gladiolă,El, un... stânjenel.

ConsiliereCa să ştii că ai norocDe iubirea ei,Nu da numai în ghioc,Dă-i şi ghiocei.

Maria Elena Cuşnir

E încă întuneric…

Visele s-au înghesuit în scorbura nucului;Timpul zvâcneşte – umbră a amintirilor:„Ia-mă, ia-mă cu tine, aproape de tine…Poveştile noastre le ţin strâns în mână”.Lumină crepusculară – Fereastră deschisă –Ploile şi vântulVisul şi plânsulMărturisiri traversând golul pestriţSinguri într-un alt orizont –Făgăduinţă ninsă:Un colţ de cer în somn etern.

Convalescenţă

E atâta vreme de cândLumina zilei greoi se prăbuşeşteÎmpreună cu sufletul tău.„ – Pe cine aştepţi?”Şopteşte tăcerea.„- Zilele şi nopţile mi-s tot mai străinecuvintele mele şi-au pierdut culoarea.Şovăitori mi-s paşii sătuiDe-atâta mers;Mă clatin între şuvoaiele amintirilor;Doar ele tainic răsar

Între clipe uitate …Numai surâsul stelelor mă-mbieSă m-avânt în pustiul ceţos…Nepăsător zac dormitândAfundându-mă între vâltori întunecate;Acum mă trag în golulFără miros, fără culoare, fără simţire, fără priviri”.Răspunde tăcerea:„ – Înnegrita umbră a morţiiSe-adânceşte în nepătrunderea nopţilor.Steaua ta, ca un vis, licăre încăÎnaltă-ţi privirea între fuioarele zorilorŞi lasă-te dezmierdat.Foşnetul clipelor, fiorul vântuluiRăsfiră încă surâsurile îngerilorRevărsând speranţă.Îndreaptă-ţi paşii-ntr-acoloŞi nu întârzia”.

Îţi aminteşti?

Pe pereţii camerei taleAi desenat între linii negre un sâmbureLumina se stinge sub tălpi!Clipa cea frumoasă s-a sfârşitDangătul clopotului lărgeşte fereastra;Se vede cerul.Nimeni n-aude bătăile inimiiPrea multă lumină deodată.Furnicar de razeVisul – mers pe dungă sângerie.Binecuvântarea diurnă va stinge luminaVoci ale universului de dincolo de steleCurg treaptă cu treaptă;Te apleci ca pentru un ultimDans primordialO ultimă legătură cu sinele lăuntric…Un ultim drum de urcuş …

Îţi mai aminteşti câte poveştiAi auzit toată viaţa?

Se face linişte

Firimitura cerului de noapte – ruperi de ritmTrecutul îşi foşneşte semnele supravieţuiriiAmintirile s-au pierdut pe drumTot mai străine de respiraţia Pământului.Gândurile tale pleacă încetRidicând alene din sprâncene:„Oare a sosit clipa?”Am visat că păşeam într-o altă singurătate;Mi s-au dezmorţit genunchii;Cât de greu apasă lumina!Flacăra creşte înfiptă în gol…Un ultim lătrat al câinelui din curte.Îţi auzi bătăile inimii coborând în hău.Cântec de îngeri.

Lacrima

Lacrima – tăcere în tăcereMai grea decât clipele nopţilorEcou al aducerilor aminte – ultima consolare.Nimeni n-o poate opri – prăbuşire în somn;Prăbuşire în truda zilnică;Garoafă înflorind peste inelul logodneiGalop în tremurul asfinţitului lângă apele Norilor;Ţâşnesc rechemând nostalgic între pâcleS-au veştejit viorile ochilorOchi stins – prea devreme îţi cauţiCurcubeul.Nesomn mijind în vibraţia zboruluiParfumul zorilor unde l-ai lăsat?Lacrimile îşi caută singure cerul –Nu uita: în treacăt respiri…

în jurul unei lămpiaşezată în fereastra cu pervaz cât un patunde îi dorm copiii în nopţile polarerugând soarele să se întoarcă

îl privesc îi cercetez suspiciuneaşi mă gândescîn noi sunt toate contrariileatunci când credem sau când respingem

dacă visul face paşi pe lespezile reciîn noi este frigulşi în aceeaşi măsură ardenta aşteptare

dar nu privim spre afară decât când vinemama,învăţătoarea vieţilor noastredurerea sau frica

ele îşi pun o mască din hainele noastreşi ne privesc râzând

râsul ne sperie de parcă nu ne-ar îmbrăţişa un copilci ghilotina celui care se simte puternic

confuziile, schimbările de roltoate aceste oglinzi săpate

în pereţi de gheaţăle aduce şamanul plictisit, de departele aduce nordul cu pletele blondeşi obiceiuri aspre de mână cu elmi se face un dor năprasnic de casăde tot ce nordul iubeşte

şi ţine la mare preţiar eu am pur şi simpludin marea dragoste a soareluilăsată moştenire sub piele

departe, în nordmagnetul lumii atrage viaţa şi o respingecu puterea privirii noastre

departe, în nord, moartea mă ţineîn lespezi de gheaţă aproape vie

viaţa răzbate prin noapteîntr-un metrou cu staţii multedin toamnă până în primăvarăde la nord la sudul din piept

suedezul de la masa alăturată nu fumează

nu îţi cunosc decât vara înaltă şi blondănoaptea iernatică, nunu pot să întrevăd cum m-ai privicum te-aş privi

în lumina lămpii din fereastrăstrăzile subţiate fac paşi sau aleargătu stai mai mult cu fruntea între noriabia atingi asfaltul cu piciorul

nu ştiu, domnule, dacă de susmă vezi tocmai pe minesau urma pantofului pe treptele din portdupă ce a sărutat ploaia

noaptea nu îţi cunosc, doar vara cu ochi albaştrilacrima albastră este acasă la tineştiu sigur că o ţii sub pernă

pluteşti un gheţar rupt de polplecat spre mările calde

eu vin de pe un mal îmbătrânit de oameniîmi ţin păsările în deltădin mâlul întunecat cresc nuferi de neași un frate la fel de albastru ca tine

nu, domnule, nu îl cunosc nici pe el preabine, ştiu că bea vodcă şi prinde peşte

vara trecută vorbea despre acelaşistrăbunic de care nu mai ştii nici tunici elbarbosul tău frate oftează în somn apoi ațipește între sălcii

la noi, noaptea-i mai scurtă dar are aceeași senina priviredin care nu prididesc să adape străvechi melancolii surori

pădurea din mijlocul oraşului

nu păreaun animal închis în grădina zoologicăşi nici o pată de culoareprintre palate case şi străzi

pădurea din mijlocul oraşului este reginaîn rochie albastră de ozonpe fruntea ei soarele este coroanăiar oamenii curteni loiali

o graţie verde şi umbrităîmpodobită de toate păsările şi florile uitate pe tronul unei stânci maivechi decât toate dinastiile

pădurea din mijlocul oraşului te învaţăsmerenia nu ai îndrăzni să îi spui acesteivietăţi seculare rezervaţie şi nici parcdar poţi să faci o vizită măreţieila ea acasă aici vei găsi sensul adâncnăscocit de coabitarea omului primordialdin tine şi a celui modern

vei găsi poteca pe care stau de vorbăhaloul vieţii tale ca un albuş de ouîn care creşti hoinar și inima pe care o ascunzi când vorbești cu alții

Camelia IulianaRadu

o idee suedeză

poate că lumea nueste atât de rea

când suntem trişti

poate e doar orbulcare vrea să treacă stradaşi ne loveşte cu bastonuldin întâmplare.

nordul lumii mă priveşte pieziş

îmi cercetează fiuliar eu mă întreb cum să găsesc

în mineînţelegere pentru privirea lui?

nordul cu picioarele între gheţurişi creştetul blond printre măriletraversate de curenţide brize şi de alte miresme

ale depărtăriinordul pierdut între visemorocănosîşi fabrică lumina şi casa

pagina 8 revist\ de cultur\

PLUMB-97 serial istoric

Cu toateaceste măsuride prevedere,situaţia ŢăriiMoldovei de-venea din ceîn ce mai

critică, deoarece turcii făceau pre-siuni tot mai mari asupra hotarului desud al ţării, pentru ocuparea celordouă cetăţi de la mare, Chilia şiCetatea Albă, puternice porţi deapărare ale Moldovei, de undeotomanii, dacă le-ar fi luat înstăpânirea lor ar fi creat puternicebaze de atac împotriva Ţării Moldovei.Însă neuitând înfrângerile suferite înanii 1475-1476, când au năvălitasupra Moldovei, turcii n-au maicutezat s-o atace fără a-şi forma anu-mite baze de atac, pe care voiau să şile ridice şi să le întărească pe ţărmulpontic. Pentru aceasta privirileÎmpărăţiei otomane fuseseră aţintiteasupra celor două cetăţi-porturi, Chiliaşi Cetatea Albă, pentru cucerireacărora au fost puse în mişcare princi-palele forţe ale imperiului.

Baiazid al II-lea, cel ce urcase peTron după Mahomed al II-lea, Cuceri-torul, nu era o fire războinică,plăcându-i viaţa liniştită, însă a fostsilit de sfetnicii săi să purceadă la îm-plinirea planului tatălui său, cucerireaChiliei şi a Cetăţii Albe, principaleleporturi ale Ţării Moldovei, dar şi impor-tante puncte strategice de apărare,fără de care Împărăţia otomană n-ar fiputut ţine sub control ţărmul pontic şiGurile Dunării, dar nici mişcărilecutezătorului şi viteazului VoievodŞtefan cel Mare, potrivnicul cel mai detemut de la hotarul Împărăţiei. Înaceste condiţii, Sultanul Baiazid aporuncit să înceapă pregătirile pentrucucerirea celor două cetăţi ale ŢăriiMoldovei, începute în mare taină, înanul 1483, însă din cauza amploareipe care o luaseră aceste pregătiri derăzboi, taina n-a mai putut fi păstrată,iar ştirile şi-au luat zborul către toateţările creştine ameninţate de putereapăgână. Prinzând de veste căpregătirile lor au făcut înconjurul lumii,turcii au răspândit zvonul potrivitcăruia Împărăţia s-ar fi pregătit pentrualt scop şi nicidecum pentru cucerirea

celor două cetăţi al Ţării Moldovei.Pregătirile şi-au urmat cursul şi înprima parte a anului 1484, răspândindmare nelinişte asupra ţărilor creştine,mai ales că Sultanul poruncisealcătuirea unei flote puternice, ce-avea să pornească la drum, odată cucei o sută de mii de oşteni, care for-mau cu armata de uscat.

Turcii se arătau tare nemulţumiţide situaţia de la Dunăre, deoareceŞtefan cel Mare le contesta şi leameninţa dominaţia asupra ŢăriiRomâneşti, împiedicându-i în drumullor către Ţara Ardealului, pe carepofteau s-o supună. Din aceastăpricină, în scrisoarea sa cătreraguzani, Sultanul Baiazid al II-leaspunea că Voievodul Moldovei i-a ne-socotit poruncile şi a invadat de maimulte ori Ţara Românească, aflatăsub ascultarea Împărăţiei sale şi pen-tru aceasta a hotărât să atace ŢaraMoldovei, cu toate forţele pe care leavea la-ndemână.

Cunoscând foarte bine dezas-trele pe care le-a suferit oştireaturcească în năvălirile sale în ŢaraMoldovei, Sultanul a luat măsuri spe-ciale de atac împotriva acesteia,adăugând la oştirea pe care o avea,50.000 de tătari, iar la 26 iunie 1484,mărşăluind prin Dobrogea, a începuttrecerea Dunării pe la Isaccea, unde is-au alăturat 20.000 de oştenimunteni, trimişi de Vlad Călugărul, celsuit în Scaunul Ţării de Ştefan celMare. În tot acest timp, cât s-a de-plasat pe uscat, Sultanul Baiazid aţinut legătura cu flota sa, care a pornitpe mare către Gurile Dunării, odată cuoştirea terestră. O parte din aceastăflotă, aflată sub porunca lui MesihAhmed Paşa, a intrat pe Braţul Chilia,aducând provizii şi tunuri de artileriegrea, în vreme ce partea cealaltă ablocat Limanul Nistrului şi CetateaAlbă. Temându-se de Ştefan cel Mareşi de oştirea Măritului Voievod, care îlţineau departe de pământul ŢăriiMoldovei, Baiazid al II-lea n-a cutezatsă treacă pe pământul acesteia, ştiindcă de va încerca să-şi slobozească ur-diile către interiorul Moldovei, toatenenorocirile pămân-tului se vor prăvăliasupra lui.

Ştefan cel Mare n-a stat să

privească la trecerea turcilor pepământul Ţării sale, ci i-a lovit şihărţuit cât i-a fost în putinţă, ori decâte ori încercau să treacă Dunărea,însă cu mica sa oştire Marele Voievodn-a izbutit să oprească puhoiulotoman ce părea nesfârşit, cu toate căpe drumul de la Isaccea şi până laChilia, oştirea păgână a suferit desete, dar m a i a l e s d e p e urmaatacurilor rapide ale oştenilormoldoveni.

Mai înainte de toate, Sultanul adat poruncă de atac asupra CetăţiiChilia, care în ziua de 6 iulie 1484, afost înconjurată pe apă de flotapăgână, iar pe uscat de oştirea

terestră, blocând, în felul acesta, toatelegăturile de comunicaţie ale cetăţii.Cu toate acestea, Cetatea Chiliei n-aputut fi cucerită, căci şanţul cu apă,care o înconjura ca un brâu, eraadânc şi nu îngăduia escaladareazidurilor, ce stăteau semeţe şi neclin-tite în faţa tunurilor păgâne care seîndârjeau, în neputinţa lor, să muştedin ele. În vremea aceasta garnizoanaCetăţii Chilia, comandată depârcălabii Ivaşcu şi Maxim, rezistafără probleme în faţa asediului şi abombardamentelor păgâne.

Zece zile au tot ostenit păgânii casă se apropie de zidurile cetăţii, dar

fără nici o izbândă şi tocmai când Sul-tanul îşi luase gândul de la cucerireacetăţii, la 14 iulie 1484, şoltuzul aces-teia (cârmuitorul sau primarul, cum arfi în zilele noastre), lepădându-se decredinţa cu care se afla îndatorat cătreVoievodul Ţării Moldovei şi înşelând-o pe aceea a celor doi pârcălabi, s-aînfăţişat Sultanului Baiazid, cu care adiscutat condiţiile capitulării cetăţii.Surprinşi de turcii pe care şoltuzul i-astrecurat în cetate şi de deschidereaporţilor, prin care puhoiul păgân s-aprăvălit ca talazurile mării, încutezanţa lor de a-i opri pe păgâni, ceidoi pârcălabi au căzut în luptă, laolaltăcu oştenii garnizoanei de apărare aCetăţii Chilia. După aceasta, păgânii,nemaiţinând cont de înţelegereastatornicită între Sultan şi cârmuitorulcetăţii, au masacrat locuitorii, au jefuitcetatea şi i-au dărâmat zidurile, dupăcare, la porunca Sultanului s-au în-dreptat către Cetatea Albă, pe care aucucerit-o după 17 zile de asediu. Cuprada luată din cele două cetăţi aleŢării Moldovei, Sultanul Baiazid a ridi-cat la Adrianopol o geamie, un spitalşi o şcoală teologică, după care a re-construit din piatră Bazarul cel Mare,ce căzuse pradă unui incendiu, fiindcăfusese construit din lemn.

Ştefan cel Mare a fost surprins decăderea Cetăţii Chilia, deoarece MăriaSa o înzestrase cu ziduri puternice deapărare, cu armament şi muniţie careputea să-l ţină pe duşman foarte multăvreme departe de ziduri, în vreme cegarnizoana se afla bine aprovizionatăcu toate cele de trebuinţă şi putearezista mult timp atacului păgân saumăcar până când Voievodul Ţării ar fiajuns cu oastea în preajma cetăţii,pentru a-l alunga pe duşman. La toatechibzuise Măria Sa, Ştefan Voievodcel Mare, numai la faptul că cineva dinlăuntrul cetăţii ar fi putut trăda nu segândise Domnul Ţării. Ajungându-ivestea căderii celor două cetăţi de lamare, Măritul Ştefan Voievod astrâns oştirea în grabă şi s-a repezitîn ajutorul lor, însă mica sa oştire,alcătuită numai din curteni, nu s-aputut măsura în câmp deschis cuoştirea Sultanului Baiazid, de aceea afost silită să aplice tactica hărţuirii, prinatacuri scurte şi surprinzătoare, slo-bozite la adăpostul întunericului, pe vremede noapte, împrăştiind multă spaimă şimoarte printre păgâni... (Va urma)

CETĂŢILE DE ODINIOARĂ ALE ŢĂRII MOLDOVEI

Ion

LU

PU

(Co

nti

nu

are

din

nr.

96)

N.S.Hruşciovse consideraspecialist în

cultura porumbului“în pătrat”

În condiţiile răcirii relaţiilor so-vieto-române, în anii 1960, în iunie1962 a avut loc vizita luiN.S.Hruşciov, în fruntea uneidelegaţii sovietice, în România.N.S.Hruşciov a venit decis să-iaducă “ pe calea cea bună” peGh.Gheorghiu-Dej şi pe ceilalţi“tovarăşi români”. Se spune căN.S.Hruşciov a fost tot timpulsupărat, a făcut mereu observaţiicritice, vizând discreditarea indus-triei româneşti, susţinând că Româ-nia trebuia să pună accentul peagricultură. În acest sens, în timpulvizitei, N.S.Hruşciov a indicat culti-varea porumbului în pătrat. El avenit documentat, cu mai multeplanşe pe care erau înscrisuri cusuprafaţa arabilă a României,soiurile care urmau a fi cultivate şiîn ce proporţii. A indicat chiartehnica ce trebuia folosită.N.S.Hruşciov se considera un spe-cialist în agricultură şi ajunsese laconcluzia că cea mai mare produc-tivitate se obţinea prin semănareaporumbului în cuiburi, la o anumită

distanţă, din care se forma câte unpătrat.

La întâlnirea, la nivel înalt,Hruşciov le-a amintit gazdelor, căromânii sunt „mămăligari” şi deaceea trebuia sporită producţia laporumb, iar el le oferise calearecoltelor bogate. După ce a vizitatInstitutul de Cercetări pentru ce-reale de la Fundulea, undespecialiştii români au prezentatrealizările obţinute de România încultivarea porumbului, Hruşciov acontinuat, chiar la mitingul de lasfârşitul vizitei, să susţină necesi-tatea cultivării porumbului în pătrat,fapt ce l-a supărat pe Gh. Gheor-ghiu-Dej. Paul Niculescu-Mizil notacă primul-secretar ar fi apreciat:„Este o grosolănie, o bădărănie.Poporul meu este printre primelepopoare care au cultivat porumb înEuropa. Cum poate el (adicăHruşciov) să ne înveţe cum seseamănă această plantă“. Specia-liştii români nu au aplicat niciodatătehnica cultivării porumbului înpătrat. A rămas doar o simplăanecdotă care ilustrează amesteculbrutal al conducerii sovietice înproblemele interne ale României.

Corneliu Coposu vs Ion Iliescu în viziunea unui

ţăran

Scriitorul Adrian Alui Gheorghe,în revista Conta, nr. 13/2013consemnează, martor fiind, oanecdotă privind pe Corneliu Co-posu şi Ion Iliescu, în viziunea unuiţăran din anii postdecembrişti.

În septembrie 1993, MonicaLovinescu şi Virgil Ierunca au făcuto vizită la Piatra Neamţ. Cazarea afost stabilită la Mănăstirea Văratec.În prima dimineaţă, la Văratec, întimp ce-şi făcea plimbarea derecunoaştere a locurilor, VirgilIerunca a avut următorul dialog cuun ţăran din sat: “Şi zi, domnule, aiprimit pământul înapoi? – Ei, da,l-am primit…! Şi e bine să aipământul tău? – Da, e mult maibine! – Înseamnă că dacă aipământul tău, trăieşti mai bine...!

-Da, dar dacă ar fi şi oleacă deCAP, de unde să mai furi olecuţî, arfi mult mai bine...! Te-ai mai înzâli...! – Cine crezi că e de vină pentrusoarta grea a dumneavoastră? aîntrebat Virgil Ierunca.

-A, Coposu! a răspuns fermomul. Da‘ şi Parlamentul!

-Dar de ce Coposu şi Parla-mentul?

-Pen’că nu-l lasă pe domnu Ili-escu să gândească, să facă bine…Dar înainte era mai bine?

-A, da ! Erau ieftine toate, maifurai un popuşoi, te duceai la servi-ciu ca să tragi chiulu’… !“

Ulterior Virgil Ierunca a făcutmult haz pe seama acestui dialogpovestindu-l în mai multe ocazii.

TRECUTUL PRIN ANECDOTE (40)

Ioan

Mit

rea

La urmă formulez câteva cereri:tragerea la răspundere penală a tuturor oa-menilor politici care se vor dovedi că au lu-crat în contra țării, fie sprijinind afaceriincorecte, fie în alt mod; revizuirea și confis-carea averilor celor care și-au furat țara;împiedicarea pe viitor a oamenilor politici dea mai face parte din consiliile de -administrație ale diferitelor bănci sau între-prinderi; alungarea cetelor de exploatatorinemiloși care au venit pe pământul acestasă exploateze bogățiile solului și muncabrațelor noastre; declararea teritoriuluiRomâniei ca proprietatea inalienabilă șiimprescriptibilă a neamului românesc”, suntdoar câteva idei desprinse din gândireaunuia dintre conducătorii acelei mișcări carea pus mai presus de orice interese perso-nale, națiunea română și credința în Dum-nezeu.

Nu cumva acestea deranjează, întrucâto parte dintre ele se regăsesc pe undeva,dacă nu chiar în totalitate și în realitateazilelor noastre?

Într-un final, răspunzându-mi chemă-rilor interioare, subscriu și eu apelului,rugându-i pe stăpânii României să nușteargă din memoria istoriei tot ce a dat maivaloros cultura și spiritualitatea românesacăinterbelică.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

(Continuare din pag. 1)

Nu interziceți valorile și simbolurile

PLUMB-97

revist\ de atitudine pagina 9

„Poem“ a fost inclus în Alfabet po-etic (Editura Minerva, 1978), iar maitârziu – în Foamea de unu (EdituraEminescu, 1987), în „Manual dedragoste“, alături de: „Astăzi nedespărţim“, „Jucătorul de şah“, „Lene“,„Stea tristă“, „Symposion“, „Oră târzie“,„Un zeu al hotarelor“, „Odă la o pădureabstractă“, „Paradise-cocktail“, „Aniver-sare“, „Viţa de vie la paralela 80“,„Elegie“, „Măşti“, „Ochiul“. Văzut cahipersemn, „Poem“ – ilustrând tema iu-birii şi realizându-se ca o elegieconcurată, în privinţa limpidităţii şi aprofunzimii stării poetice, numai de„Astăzi ne despărţim“ – este seg-mentabil în opt microstructuri servindafirmării semnificaţiei sale globale, căci„unitatea transfrastică a semnificanţilorşi a semnificaţilor produce osemnificaţie globală a textului, care nueste deloc suma semnificaţilor parţialice se pot identifica în el“ (Maria Corti,Principiile comunicării literare, p.113): M.1.: „La început a fost cuvântulIUBIRE. / Respiraţia ta ajungea până lamine / stranie, ca o adiere de vânt, iarvântul / stăruia-n juru-ne ca o respiraţietainică.“; M.2.: „Nu-mi mai amintesc dintimpul acela decât / locurile umbrite peunde treceam / şi cerul înalt. Celelaltetoate, dacă mai vin, / le întâlnescîntâmplător, ca pe tine.“; M.3.: „Întot-deauna acelaşi ceas bătea ora; / întot-deauna acelaşi sunet, aceeaşi oră:/parcă toate lucrurile din lume ar fi avut/ o singură moarte în aceeaşi inimă.“;M.4.: „Zadarnic dau ceaţa uşoară într-oparte: / arborii s-apleacă deasupra cucrengile lor / şi rămânem singuri în în-tuneric / ca o profundă revărsare deape.“; M.5.: „La început a fost ţărmulmeu, ţărmul tău, / iar între noi IUBIREA,ca un ocean mort. / Prima dată,soarele, în timp ce trecea de la unul laaltul, / căzu, pasăre de aur ucisă, în va-luri.“; M.6.: „Pe urmă, fără ştireanoastră, fiinţe hrăpăreţe / coborâră depe ţărmuri, umblară pe ape. / Aceastadură câteva mii de ani. Apoi, într-untârziu, / animale marine veniră să muştedin ţărmuri.“; M.7.: „Acum liniile noastremâncate se aseamănă / cu profilul con-tinentelor; iar sufletele, / ca floareanestatornică din spuma mării, / sesfarmă în vânturi, se usucă pe stânci.“;M.8.: „La început între noi a fost un sin-gur cuvânt. / Acum sute de cuvintemoarte se însufleţesc, / când respiraţiata ajunge până la mine, / stranie, ca oadiere de vânt…“

Discursul liric debutează cu versul„La început a fost cuvântul IUBIRE“. Celce se exprimă relevă nostalgia Cuvân-tului pierdut, pe care o transmite per-suasiv cititorului ca rană a fiinţei saleînstrăinate de Dumnezeu, de ceilalţi şichiar de sine însuşi, ceea ce ne-arpărea bizar totuşi, deşi nu este. Există,în ceea ce priveşte „Poem“-ul luiDoinaş, două direcţii de interpretare astării de iubire: iubirea, în primul rând,ca armonie între Dumnezeu şi fiinţelepe care El le-a zămislit şi iubirea, în aldoilea rând, ca experienţă individuală.În cosmogonia orfică Bezna şi Vidulconstituie temelia lumii, Eros se iveştedin oul făurit de Beznă, pe cândPământul şi Cerul sunt cele douăjumătăţi ale oului spart. Iubireagarantează dăinuirea speciilor şi coe-zi-unea internă a Cosmosului, asimileazăforţele contrare şi le reintegrează într-ounitate, asigurând reîntregirea Fiinţeicare s-a diseminat în fiinţe. Lumea este„rezultatul Cuvântului lui Dumnezeu“,iar limbajul – un instrument „alInteligenţei, al Activităţii sau al Voinţeidivine ale Creaţiei“, simbolul „Revelaţieiprimordiale“, în consecinţă nostalgia

Cuvântului pierdut reprezintă – veziJean Chevalier, Alain Gheerbrant,Dicţionar de simboluri, II, p. 221 –nostalgia primei Revelaţii. Armonia, caunitate iniţială, înscrisă şi în mitul an-droginului, s-a deteriorat, existenţaomului, femeie şi bărbat, devenind olungă muşcătură, o iute sfârtecare. Dis-trugerea unităţii iniţiale o exprimă tre-cerea de la versul „La început a fostcuvântul IUBIRE“ la versul „La începutîntre noi a fost un singur cuvânt“, sub-stituirea cuvântului IUBIRE prin sin-tagma „un singur cuvânt“ indicăprocesul dureroasei degenerescenţe.„Noi“ simbolizează „doi“-ul, opoziţia,conflictul: Creatorul şi creatura, mas-culinul şi femininul, iubirea şi ura, „doi“-ul fiind dualismul „pe care se sprijinăorice dialectică, orice efort, orice luptă,orice mişcare, orice progres“, antago-nismul „care din latent devine manifest“,diviziunea indicându-ne „principiulmultiplicării, ca şi al sintezei“ (JeanChevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionarde simboluri, I, p. 452).

Cuvântul IUBIRE – ca simbol allimbajului primordial – s-a desacralizat,

s-a depoetizat de-a lungul istoriei(„Limba statornicită este un inamic. Po-etul o găseşte mizeră şi plină deminciuni. Folosirea zilnică a făcut ca easă devină perimată. Vechile metaforesunt inerte, iar energiile complet us-cate.“ – George Steiner, După Babel,p. 221), limbajul nostru, vorbărianoastră („De-a oamenilor vorbă îmi egroază.“ – se confiază R.M. Rilke) nefi-ind altceva decât acel dezamăgitor,umilitor simulacru al sfântului Cuvântoriginar: „La început între noi a fost unsingur cuvânt. / Acum sute de cuvintemoarte se însufleţesc, / când respiraţiata ajunge până la mine, / stranie, ca oadiere de vânt…“ (Ştefan Aug. Doinaş,„Poem“)

Doinaşianul „Poem“ reprezintăexpresia sintactico - semantică aexperienţei existenţiale, care este oformă de avantext, de vreme ce pro-dusul poetic nu se poate plasa în afarabiograficului, căci eul empiric şi eul cre-ator se intercondiţionează. Liricul tre-buie să realizeze saltul de lasubiectivitatea individului la subiectivi-tatea colectivă, figură a depersonalizăriiinstituite prin artă, care ne aminteşte demai vechi afirmaţii: „Orice scriitor în-cepe prin a-şi spune propria sa viaţăprin cuvinte. Dacă el este cinstit cu sineînsuşi, neapărat este cinstit cu toţiceilalţi. La un moment dat, prin ma-turizare, un scriitor autentic, într-un felsau altul, îşi va da seama că scopulscrisului nu este perfecţionarea cuvân-tului, ci mesajul pe care îl poartă cuvân-tul. Asta este secunda în care scriitoruldevine scriitor. Biografia sa personalătrebuie să devină impersonală şi câtmai larg coincidentă cu biografia citi-torului.“ (Nichita Stănescu, Fiziologiapoeziei, p. 358)

Când cititorul examinează pro-dusul finit, pe care poetul îl pune ladispoziţie, el nu se poate sustrage

tentaţiei de recuperare a avantextului(„Adevăratul destinatar al limbajului po-etic este cel care, urmând instrucţiuniletextului, depăşeşte pragul semanticiitextuale şi printr-un proces invers celuiparcurs de poet, recuperează parţialfaza avantextului.“ – Maria Corti, Prin-cipiile [...], p. 114), dar între avantextşi produsul lansat în piaţa literară „sesituează diferitele faze ale execuţiei,procesul variantelor sau cel de conver-tibilitate a materiei poetice“ (Maria Corti,Principiile [...], p. 119), prin urmare tex-tul literar, aşa cum el îi este livrat lec-torului, nu este altceva decât variantapreferată de autor, superioară vari-antelor recuzate de el însuşi, schiţă aMarii Opere Visate („Opera este egalăcu himera [multiplele apariţii contradic-torii ale mistreţului], urmărită o viaţăîntreagă, a poetului: acesta moare,până la urmă, ucis de o operă oarecare[«un mistreţ uriaş, argintat»], care nu seştie niciodată dacă este într-adevărOpera ideală însăşi.“ – Ştefan Aug.Doinaş, în Modele de analize literareşi stilistice, p. 424), Marea OperăÎnfăptuită rămânând „viaţa petrecută înurmărirea Marii Opere“ (Umberto Eco,Limitele interpretării, p. 98). Cine arenorocul „să se furişeze“ în laboratorulde creaţie al scriitorului nu trebuie să fieşocat de „relicvele“ prezente acolo, celece ne deconspiră drama spiritului obse-dat de perfecţiune. Doinaş nu faceexcepţie. El mărturiseşte – la pagina418 din Modele de analize literare şistilistice – existenţa unor modificări„făcute îndeosebi în 1957 (an «de sub-sol», pentru mine, când mi-am revizuito mulţime de poezii mai vechi din pe-rioada sibiană)“. „Poem“ aparţine pe-rioadei sibiene, drept care la formadefinitivă s-a ajuns – presupunem –trecând prin forme anterioare, prinacele variante la care momentan nuavem acces. Referindu-se la geneza„Mistreţului cu colţi de argint“, Doinaşdeclară: „Nu sunt în stare să precizezcum am ajuns să «elaborez» subiectulpoeziei – situaţia poetică, după expre-sia lui Radu Stanca, deşi o foarte vagăimpresie îmi spune că la baza lui s-arafla o ilustraţie orientală cu temăcinegetică; dar ce anume – nu ştiu.S-ar putea totuşi să fi fost o sugestielivrescă, aşa cum s-a întâmplat lageneza poeziilor Trandafirul negru,Orologiul de gheaţă, Nunta, Formaomului, Acela-care-nu-se-teme-de-nimic şi altele din acea perioadă.“ (înModele de analize [...], p. 418) Nueste exclus ca Doinaş – în procesulelaborării „Poem“-ului – să fi fostinfluenţat de creaţia „Orfeu, Euridice,Hermes“ a lui R.M. Rilke, întrucât poe-tului român nu-i este străină fascinaţialivrescului, însă nu trebuie să pierdemdin vedere că tot ceea ce formeazăsfera avantextului constituie „materialecu caracter de informaţie“, care „sesituează în planul zero al valorii“ (înModele de analize [...], p. 417).

Elaborat cu intermitenţe, probabil,în perioada 1941-1957, „Poem“-uldoinaşian proiectează tema iubirii indi-

viduale în plan cosmic, fiindcă eul po-etic suferă de nostalgia începuturilor, aunităţii iniţiale. Titlul „Poem“ este bisi-labic (C+V – V+C), relevând şi astfel„doi“-ul: opoziţia, conflictul, antagonis-mul. Cele opt microstructuri, având câtepatru versuri, pun în lumină obsedantadualitate, iar 3 (1+2) din 32 (versurile„Poem“-ului) poate simboliza principiulmultiplicării şi al sintezei. Temei iubirii ise subordonează: soarele şi cerul înalt,întunericul, ceaţa uşoară şi locurileumbrite, arborii, crengile şi vântul,ţărmuri şi stânci, valuri şi spuma mării,fiinţe hrăpăreţe şi animale marine,respiraţia şi cuvintele moarte. Structuraacestui „Poem“ se construieşte pe bazaverbelor utilizate la timpul trecut (indica-tiv / perfect compus [a fost], imperfect[ajungea, stăruia, treceam, bătea, tre-cea], perfect simplu [căzu, coborâră,umblară, dură, veniră] şi condiţional-op-tativ / perfect [ar fi avut]), cărora li seopune prezentul (Nu-mi amintesc, vin,întâlnesc, rămânem, se aseamănă, sesfarmă, se usucă, se însufleţesc,ajunge), iar formelor de trecut le core-spund nişte sintagme potrivite („La în-ceput“, „din timpul acela“, „Prima dată“,„Pe urmă“, „Apoi, într-un târziu“), devreme ce procesul împrăştierii Fiinţei înfiinţe „dură câteva mii de ani“. Prezentulse concentrează într-un „acum“,apogeu al rupturii, al înstrăinării şi aldeznădejdii, al morţii individuale şicolective, dar şi cosmice: „Acum liniilenoastre mâncate se aseamănă / cu pro-filul continentelor; iar sufletele, / cafloarea nestatornică din spuma mării, /se sfarmă în vânturi, se usucă pestânci.“

Cu toate că produsul literar „pro-gramat sau nu să semnifice multiplueste deschis unei serii virtual infinite delecturi“ (Eugen Negrici, Expresivitateainvoluntară, p. 18), niciun poem „nueste atât de acaparator încât să ne facăsă uităm ce se alege de el dacă încapepe mâna unui cititor obtuz sau insensi-bil“ (Murray Krieger, Teoria criticii, p.45). Ideea plurivocităţii „citirii“ operei lit-erare, contrară univocităţii anchilozatedin critica tradiţională, l-a ispitit peeseistul, dar şi pe poetul Doinaş, carea exprimat-o în „Poemul ca somaţie alecturii“ din secţiunea „Pana de gâscă“din antologia Foamea de unu, unde –alături de: „Cuvintele poetului“,„Defăimarea liniştii“, „Herghelia“,„Hieroglifă spaţială“, „Omul pe care-lstrigă păunii“, „Poemul ca dialect alformelor“, „Poemul ca loz câştigător“,„Pana de gâscă“ – poezia semetamorfozează în obiectul proprieiadoraţii: „El nu e această lumină, nupoate. / El nu e un lucru în sine, ci toate./ El are opintiri şi reacţii netoate. // Citiţi-l încet. El e însuşi încetul. / Primiţi-l dis-cret. El e însuşi discretul. / El n-are aface nimic cu poetul. // Priviţi-l de sus:e o simplă figură. / Rostiţi-l mereu: e olipsă în gură. / El n-are o altă fiinţă maidură. // El nu e prezent. Însă poate săfie. / El nu-i de cules, ca o tulbure vie /de litere coapte. Siliţi-l să fie.“ (Poemulca somaţie a lecturii)

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL IUBIRE

ESEUF

lorin

Dan

iel D

incă

Secretar de redac]ie: NICOLAE MIHAIDirector economic: LOREDANA D|NIL|

Redactori:DUMITRU BRĂNEANU, DoRU CIUCEsCU, GhEoRGhE UNGUREANU,

DAN sANDU, PETRUȘ ANDREI, ELENA PÂRLoG, MIhAELA BĂBUȘANU Grafic\: IOAN BURLACU;Corectur\: ANA CHISCOP, ELENA SCUTELNICUADRESA: 22 Decembrie 38/B/7- Bac\u: Tel/fax redac]ie: 0234/ 57 86 02

Ilustrații revistă: Mircea Nour, Radu MihaiE-mail: revista_plumb@yahoo.com; Gelu PARASCAN - ad.SITE

Distribuție-curierat: Titi ROZNOVANU

Consiliul editorial:Președinte: CALISTRAT COSTIN

membri:

OVIDIU GENARU, DORU KALMUSKI, GHEORGHE NEAGU, GRIGORE CODRESCU, VIOREL SAVIN, ION TUDOR IOVIAN

pagina 10 revist\ de cultur\

PLUMB-97 călătorii

… Am crescutodată cu visele, cemi-au fost unînsoțitor devotat,fiindcă pe nici unuldintre ele nu le-amuitat, chiar dacăsperanțele realizăriilor, se pierdeau îni m p o s i b i l i t a t e a

concretizării. Deși viața mă călise înideea realității și experiența vieții îmidemonstrase că puteam culege roade,numai dacă în prealabil semănasem,totuși firul gândurilor spre lumi imag-inare, nu s-a rupt niciodată.

O dorință, un vis pusese stăpânirepe mine, încă din vremea copilăriei, unvis ce s-a plămădit, atunci, răsfoindfilele cărții „Robinson Crusoe“. Imidoream să trăiesc, fie și pentru o clipă,pe o insulă izolată, numai universul și cumine, să las tot ceea ce cunoscusempână atunci, departe de realitate, să măidentific cu irealul și fantezia, să simt căacest moment îmi aparține in exclusivi-tate.

Acum, aflându-mă la una dintre celemai pretențioase, exigente răscruce avieții mele, soarta mă întoarce spre vre-murile copilăriei, cu visurile ei, recom-pensându-mă cu ceea ce credeam, cănu va depăși niciodată granițele unui vis.

Întâmplător, o cunosc pe NicoleVileteau, ce se afla în vizită în Gabon.Nicole Vileteau este o franțuzoaică,numită și „femeia șarpe“, absolventă dearte plastice. Și-a dedicat viața cercetăriijunglei, oriunde s-ar fi aflat ea pe globulpământesc, din Gabon și până în Aus-tralia, din Madagascar și până înBrazilia. Este recunoscută pe plan mon-dial ca specialistă în cercetarea domeni-ului legat de reptile (Herpetologie),fotojurnalistă și scriitoare. Este autoareamai multor documentare, cea mairenumită, fiind despre Dragonii Comodo(Varanii Comodo).

M-a impresionat în mod deosebitvolumul de informații ce-l poseda înlegătură cu natura gaboneză. M-a puspe gânduri vestea că, în urmă cumilenii, în apropiere de FARULGOMBE, situat pe malul Oceanului At-lantic, nu departe de Libreville, înprovincia ESTUAIRE, ar fi erupt unvulcan.

Ceva timp mai târziu, într-oacțiune de cercetare a zonei respec-tive, cu scopul depistării unor grote,intru în posesia unei fotografii aeriene.Atunci, am văzut în fața ochilor doarțelul visurilor mele, pericolul nu-midădea bătaie de cap. Mă bazam pecurajul meu, dorința de aventură măavea deja în mână, devenind cu tre-cerea anilor o obsesie.

Ajutată de un moment mai dificil dinviața mea, ce mă împingea să las totul,măcar pentru câteva zile, am pornitsingură în mult așteptata aventură, cuscopul să-mi astâmpăr clocotul ce-lsimțeam în craterul ființei mele. Însoțităde minimul necesar, un cort, o geantăfrigorifică, câțiva pești congelați, con-serve, pâine, băutură, din care nu lipseaberea locală REGAB, trusa cu culoripentru pictat, șevaletul de câmp, șibineînteles, o doză însemnată de fan-tezie, am pornit pe urmele legendei de-spre Robinson Crusoe. Nu spre insuladin Oceanul Pacific situată în partea devest a Coastei ciliene, ci pe Coasta devest a Oceanului Atlantic.

De la Libreville din PORT MÔLE ammers cu un catamaran până în satul tu-ristic EKWATA, la o distanță de două orede Libreville. Distanța dintre EKWATA șipână la FARUL GOMBE, se poatestrăbate pe jos în cel mult un sfert deoră.

M-am trezit într-un paradis situatîntre verdele pădurii de o abundență cenu permitea nici măcar unei raze desoare să o străpungă. Fâșia de plajă, cunisip cald, auriu, era ca o graniță cedespărțea multiplele nuanțe de verde ale

pădurii, de cele albastre, șatirate aleoceanului, ce se pierdeau una în alta,completându-se reciproc, până sespărgeau și pierdeau printre valurile ceînaintau lin spre tărm.

Mi-am instalat cortul pe un terennisipos, defrișat, situat chiar la margineapădurii. Era perioada de coacere a fruc-tului MANGO, al cărui miros mă ex-punea pericolului de a atrage elefanții șimaimuțele. În jurul orei două dupăamiază, noul meu domiciliu era dejagata. Apoi, am adunat provizii de lemnepentru focul ce nu avea voie să se stingătoată noaptea. Chiar și plaja era o bunăsursă prin copacii, răzleți, de esentătare, ce puteau întreține focul înpermanență viu.

Am prăjit peștele într-o țepușă, ammâncat pe săturate, apoi restul timpuluice mă despărțea de căderea nopții, l-amfolosit pentru o vizită în satul turistic EK-WATA. În zona Africii Ecuatoriale, în-tunericul nu se lasă prea mult așteptat,onorându-ne cu prezența deja întreorele șase și șapte după-amiază. Satulturistic EKWATA este un aevărat paradisce imprimă țărmului o intimitate aparte,un loc în care pădurea și oceanularmonizează într-o îmbinare perfectă,completându-se și întrecându-se alter-nativ în frumusețe. În timp ce marea teatrage și cucerește prin valurile calde cele poți simți cum te acoperă asteptându-le pe nisipul marunt, dar și prin agrementși pescuit îndeosebi în perioada de re-flux, parfumul și aroma pădurii au efectmiraculos, tămăduitor, asupra sănătății.

În satul turistic EKWATA, am primitoferta, ca în una din zilele vizitei mele săiau parte la un SAFARI însă, nefiindceva nou pentru mine și nici compatibilăcu țelul meu, am refuzat-o.

Trebuia să găsesc întâi o umbrelă,ca cea a lui Robinson Crusoe, să găsesccraterul vulcanului de la FARUL GOMBEși în final, să imprim pe pânză, pentruposteritate, cele văzute.

Prima mea noapte în sălbăticie nua fost o noapte neliniștită, fiindcă nu

eram obișnuită cu zgomotele naturii, fiecă erau valurile oceanului, ce se izbeaude trunchiurile uriașe răvășite pe plajă,cântecul și triluritul strident al milioanelorde păsări nocturne, ce transformaserănoaptea într-un concert ce se înălța dinimensitatea verde pierdută în beznă,spre înaltul cerului albastru, într-unamestec de melodii pentru care nu-țiajung cuvintele ca să le poți descrie. Tre-buie pur și simplu să le trăiesti.

Dacă n-ar fi fost teama de invaziamusafirilor patrupezi… dar și frigul cemă chinuia tot mai mult, fiindcă, îngrabă, uitasem sacul de dormit…

A doua zi, după ce soarelebinefăcător mi-a dezmorțit starea și oceașcă de Neskaffee mi-a înviorat gân-durile, m-am pregătit pentru drum.Însoțitorii mei, erau și martorii aventuriimele, fie că era frunza de TARO, adusădin satul turistic, ce trebuia să mă prote-jeze de razele înțepătoare ale soarelui,sau o pânză de rafie ce completavestimentația mea compusă dintr-uncostum de baie din două piese și îmidădea siguranța că, în cazul în careplaja nu ar fi pustie, voi fi recunoscută cabăștinașă. Bineînțeles, că nu avea voiesă lipsească trusa de culori și șevaletul,

a cărui absență, umărul meu nu și-o maiputea închipui.

Țărmul își schimba forma, urmândîncrustările forțelor naturii, pe de o partegolful ale cărui arcuiri ondulate se con-topeau cu ieșirile spre larg ale limbilor depământ acoperite de vegetația specificăunei păduri secundare, unde spre plajă,arborii nu cresc prea înalți. Peisajuluiinedit i se alătura puzderia de mii de ex-emplare de crabi albi, de dimensiuni depânâ la douăzeci de centimetri, ce prof-itau de razele calde de soare de dupăreflux.

Simțeam cum razele de soare,neiertătoare, specifice zonei tropicale,mă înțepau peste tot fără milă, iartranspirația abundentă mă deshidrata.Căldura avea grijă ca frunza de TARO,ce mă protejase până atunci, să-șipiardă din formă și utilitate. Însă, ca dinnimic, Cel de Sus, parcă simțind stareamea, îmi scoate în cale un lac, ce eradespărțit de ocean printr-o dună denisip. O ocolesc și în dorința de a mărăcori, mă arunc în apa, ce părea foarteliniștită. Dacă măcar aș fi intuit cecapcană mă aștepta, precis că aș firenunțat, fiindcă era să o plătesc cuviața. Sub picioare simțeam cum nisipulmișcător mă trage tot mai mult spre larg.Norocul meu, că am sesizat pericolulînainte să fie prea târziu, când cu forțeproprii reușesc să mă salvez, agățându-mă cu o repeziciune sălbatecă de un ar-bust de pe malul lacului. Cel mai greu afost să-mi revin din șocul trăit.

Însă acest incident nu m-a făcut sărenunț, fiindcă nu eram încă la capătulvisului meu. La doar câțiva metri demine, pădurea mi-a ieșit în cale cucâteva frunze late pe care le-am împletit,confecționându-mi astfel o nouăprotecție solară.

Mi-am continuat drumul spre sud șila numai doi kilometri privirea mea seloveste de niște stânci negre de bazalt.Valuri uriașe ce veneau dinspre ocean leloveau cu furie, că-mi făceam griji că nule vor putea ține piept. M-am cățărat cu

grijă pe aceste stânci și după ce amajuns pe partea cealaltă, am instalatșevaletul pentru a le transformafrumusețea într-o armonie de culori.

Prezența stâncilor de bazalt eradovada că în imediata apropiere s-arafla și craterul vulcanului ce-l căutameu. Constat, că de fapt, întregul reliefdin împrejurimi consta din stânci debazalt. De departe vedeam un deal, openinsulă proeminentă, ce se înfigeaîn ocean. Era vulcanul stins cu mi-lioane de ani în urmă, singurul vulcandin Gabon, compus dintr-o rocă cu ostructură excelentă din bazalt. Șicraterul vulcanului se putea repera,însă era, din păcate, acoperit de

vegetație. Pe panta laterală a vulcanului,veghea FARUL GOMBE. In speranța cămă, va primi cu ușa deschisă, m-amapropiat cu emoții de el. Din păcate,dorința, ca de pe punctul cel mai înalt allui, să-mi arunc privirea în adânculcraterului, nu mi-a putut fi îndeplinită,ușa fiind încuiată.

FARUL GOMBE este situat la 52 demetri deasupra nivelului mării. Peisajuldin jur este un paradis, cu vederiuluitoare spre ocean.

M-am întors în timp util, reușind săevit fluxul. Am luat cu mine frumusețeaacestor locuri, dar în mod special ima-ginea stâncilor de bazalt cu forme regu-late, ce în stilul meu pictural sunt înfiecare tablou de găsit, reprezentândsimbolic, MATERIA.

Urmatoarea noapte nu a fost așa dezbuciumată ca prima, apoi restul au de-venit obișnuință. Nu voiam să cedez înfața oboselii ce o simțeam la capătul ac-cestei experiențe minunate.

Mulțumită de lumea ce mă primisepentru a-mi adăpa setea și imaginațiacopilărească, fericită că mi-am hrănitfantezia cu lumea lui Robinson Crusoe,am revenit iară cu picioarele pepământ…“

Plaza Robinson Crusoe de la EKWATA GOMBE, Gabon, Africa

Ioan

a H

eid

el

E s t ecelebră afirmaţialui G. Călinescu:„epigrama esteun strănut li-terar”. Obiectivvorbind, epi-grama continuăsă fie conside-rată un gen li-

terar minor. Şi totuşi, nu este laîndemâna oricui. Epigramistul, pelângă un foarte dezvoltat simţ alumorului, trebuie să stăpânească şiarta versificaţiei şi, nu în ultimulrând, să aibă o cultură generalăsolidă. Epigramiştii valoroşi aumintea ascuţită, sunt curioşi din fire,au spirit şi analitic, şi sintetic.Aceste calităţi sunt (re)confirmate şide Romică C. Ghica în cea de-atreia lui carte de epigrame, „Fel defel... la fel” (Ed. Ateneul Scriitorilor,Bacău, 2014). Aşa cum neaşteptăm de la un epigramist,Romică C. Ghica este sarcastic,acid, moralizator. El ironizeazăpăcatele omeneşti obişnuite,detestă prostia, înfierează defecteale societăţii contemporane, criticăacid corupţia, satirizează năravuriale clasei politice, este atent la crizaeconomică dar şi la cea mai gravăa spiritului. Destul de reuşite daruşor misogine sunt epigramele de-spre „sexul slab” şi cele desprecăsătorie. „Pe sala tribunalului/ S-au despărţit. Cu-alte idei,/ El şi-avăzut de drumul lui/ Şi ea – de tro-tuarul ei.” Savuroase sunt epi-gramele livreşti în care, autorulironizează, cu fineţe şi prin jocuriabile de cuvinte, câteva cărţi sem-nate de scriitori băcăuani. Adeseasunt ingenioase improvizaţii pemarginea unor tilturi.

Cultivând poanta şi umorul in-teligent, autorul reuşeşte săsurprindă şi să binedispună cititorul.Rareori, în conţinut dăm de simplebutade, ca în „Treabă de-aguvernanţilor”, unde am identificatşi o asonanţă: „N-au oamenii pâineşi-o duc greu,/ Dar aleşii nu s-agită,ci/ Le administrează tot mereu,/ LaTV-uri, circ, noapte şi zi.” În general,catrenele respectă canonul pro-zodic al rimei pe care autorul ofoloseşte în diferitele ei forme, celmai des apelând la rima încrucişată:„Lozinca lor „trăiţi bine”/ Nu-nseamnă trai bun şi demn,/Înseamnă, vede oricine,/ Ajunşi lasapă de lemn.”; îi reuşescdeopotrivă rima împerecheată şicea îmbrăţişată. În câteva cazuri în-tâlnim şi monorima, rimă specificăpoeziei populare.

Din prefaţa pe care os e m n e a z ăVasile Larco,epigramist cunotorietate,c i t ă m :„Slăbic iuni ,carenţe, viciia descoperitla semeniinoştri cei dinjur, fiind unbun obser-vator, epi-g r a m i s t u lRomică C.Ghica, nere-

guli pe care le-a adunat, selectat şiapoi, cu migala-i caracteristică, le-aîncadrat într-o formă epigramatică,umoristică, spre deliciul cititorului,făcându-i astfel pe toţi cei avizaţi săroşească, iar apoi pe cât posibil săse corecteze.” Fel de fel de cusururisunt deci, evidenţiate în catrenemoralizatoare.

Cititorul îşi va răspunde poatecu sinceritate dacă la fel are sau nuşi el aceste defecte.

Fel de fel de... ironii

Vio

leta

Sav

u

PLUMB-97 autori și cărți

pagina 11revist\ de cultur\

Apărut încondiţii grafice de-osebite, volumul depoezie Îmblânzi-torul de iluzii (Ed.Ateneul Scriitorilor,B a c ă u , 2 0 1 4 )al poetului Petru

Scutelnicu, învăluit în graţiile metaforei,poartă amprenta convingătoare a tal-entului său indiscutabil, de matură şicuceritoare sensibilitate.

Poemele, de o rară expresivitate,cu tonuri câteodată sumbre sau grave,caută răspuns la problemele diverse şiacute ale firii omeneşti. Întregul volumstă sub semnul unui lirism modern, cuteme şi motive pătrunse de semnificaţiisolemne şi tulburătoare ce umplu goluldintre vis şi realitate: „prin artere îmicirculă / o copenhagă de iluzii / iarna deaspirină / de catifea / de penicilină /danemarca şi frigul de cuarţ / mângâiepoezia ca pe un pumnal„ (Vocea poe-tului)

Ardelean autentic, hrănit la şcoalamarilor maeştri de poezie, PetruScutelnicu este depozitarul unuiunivers liric propriu, considerat fiind decriticii literari un creator de forţă, o vocesingulară în arealul liric băcăuan, şi nunumai. Substratul metafizic al po-emelor nu are nimic artificial, tinzândcătre o formulă lirică emblematică,cerebrală. În multe poeme, mai ales încele de sorginte meditativă, putem aflamotive, obsesii bacoviene: „Stradaîmbătrâneşte prin dimineaţa tăioasă /Se stinge vântul prin mireasma de cas-tan / Tace toamna prin colţurile odăii /E cerul meu întârziat / prin salcâmi „(Strada)

Înclinat spre reflexivitate şi

meditaţie, Petru Scutelnicu, în versuriemoţionante, de o stranie frumuseţe,dă verbului o ţinută novatoare,încărcată de semnificaţii, de bună cali-tate. Conştient de forţa cuvântului, încuprinsul volumului un loc aparte îlocupă limbajul poetic, care are oanumită eleganţă, amintind în acestsens de poeţi valoroşi precum Gheor-ghe Grigurcu, Ioanid Romanescu,D a n i e lTurcea, Bog-dan Ghiu, IonStratan etc.Repetat şisubliniat înmulte rânduri,ca un laitmo-tiv, cuvântulpatrie ( patriede cuvinte,patrie de hâr-tie, patria decafenea ) dăforţă şi înno-bilează ideeapoetică. Poet al marilor trăiri interioare,ştie să ofere înţeles şi frumuseţe clipei,apelând cu profesionalism la tot arse-nalul poetic din dotare: „privirea tarăzvrăteşte o tornadă / în oraş /dimineaţa la opt şi un sfert / esingurătate / până la etajul patru„ (Mo-mente)

În dublă ipostază, de scriitor şi deanimator cultural, este cunoscut faptulcă Petru Scutelnicu este preşedinteleAsociaţiei culturale „Octavian Voicu” încadrul căreia apare revista de culturăşi atitudine Plumb, Editura „AteneulScriitorilor”, dar şi cenaclul purtând unnume drag inimilor noastre, OctavianVoicu.

Poezia, ca ex-presie a năzuinţeicătre integrali-tate, eplăs-

m u i t ăîn pridvorul

credinţei sub forma unui paradox, va-labil în toate timpurile. Poetul, mântu-itor al cuvântului, după expresia luiLucian Blaga, îşi afirmă, prin creaţie,personalitatea, fiind purtat, în acelaşitimp, de vectorul dorului de a deveni,prin golire de egoism şi materialitate,un receptacul în care să sesălăşluiască Dumnezeirea. În defini-tiv, poetul, aflat sub imperiulinspiraţiei, traduce, în stil propriu,trăirea ideatică a comuniunii cu Cre-atorul, cu Pantocratorul. Refuzul mi-rajului ameţitor al lumii îl aduce înpostura de sacerdot în chilia cântăriimetaforice.

Mă aflu în faţa unei cărţuliiintitulată Sfeşnic în rugăciune,aparţinând poetului basarabean Tra-ian Vasilcău (Traianus), apărută prinstrădania Editurii Notograf Prim, în2012, la Chişinău, pentru care bine senimereşte zicerea latinească multumin parvo. Dacă orice poet autentic eun neliniştit, un interogativ, care dăseamă de poziţionarea sa ontologică,T. Vasilcău pare să fie un zbuciumat,purtând un adevărat război cu sineînsuşi. Pot să-nving pe-oricine,/ Numă-nving pe mine!, zice el, încredinţatcă bătălia decisivă a omului nu e cucelălalt, iar izbânda asupra proprieipersoane capătă aspect de finalitateîn lupta cea bună, purtată iniţial deapostoli. Conştiinţa imperfecţiunii într-o lume saturată de autosuficienţă şide „perfecţiuni” perisabile e înălţă-toare şi infuzează în sufletul poetuluidorinţa smereniei, ceea ce presupunenumaidecât vieţuirea în dragoste faţăde aproapele (cel văzut) şi de Dum-nezeu (Cel nevăzut): Calea spre Tine,Doamne, pavată-i cu iubire,/ Caleaspre nicăire pavată-i cu blestem. Într-

o lume care şi-a pierdutbusola, îndreptându-secătre nicăire (funda-

mentala vinovăţie), po-etul poate reprezenta o

bornă centrală de avertizare din-tre cele mai serioase, producândreacţia conversiei întru mântuire aeventualului cititor. E de-a dreptulcutremurătoare deplasarea omeniriispre niciunde, în hăurile existenţialeale negativităţii, prin îmbrăţişarea,fără discernământ, doar a hedonis-mului corupător. Nu ştim ce-a vrut săspună stihuitorul cu vocabulablestem, având în vedere că orice omse bucură de aşteptare pentru a seopri din alunecare în prăpastie,bănuim că ar putea fi vorba de cuvin-tele judecăţii finale ce ar trebui să nesune zilnic în urechi: „Duceţi-vă de lamine, blestemaţilor, în focul celveşnic, care este gătit diavolului şi în-gerilor lui.” (Matei 25, 41)

Viaţa de pe pământ, trecătoarefiind (suntem „muşti de-o zi”, spuneacu înţelepciune Eminescu) e/ ar trebuisă fie o perioadă de pregătire a Vieţii,de pierdere a propriei vieţi, a propriei„imensităţi” cuceritoare şi pierzătoarede suflet, cu adevărat inestimabil cavaloare, prin faptul că nu aparţineacestei lumi. Deşertarea progresivă adeşertăciunii se constituie în totatâtea momente pregătitoare în ved-erea adjudecării veşniciei: Şi-n puţina-mi vremuire/ Mai am clipa. De iubire!Şi „nu e păcat/ Ca să se lepede”?,zicem astăzi împreună cu Eminescu.Faustian, clipa „cea repede” poate fioprită/dilatată, ea rămâne însă înacest caz inconsistentă, o imensăminciună, rarefiată până la anulare şilepădare definitivă. Ceea ce o umpleşi o converteşte în eternitate nu enimic altceva decât iubirea, ca expre-sie a dorului de patria cerească, deDumnezeire: Şi cînd va trebui să plecdin mine/ Să n-am unde migra decîtîn Tine!

Ţinta pentru T. Vasilcău e precisăşi înseamnă salvarea sufletului,fiinţarea. Până atunci e lupta, cu în-frângeri şi victorii, căci drumul către

cetatea celestă nu e nici drept şi nicilin, iar căderile de multe ori sunt in-evitabile, mai ales când încă nu te-aidesprins definitiv de tumultuoasa(de)cădere a lumii: Blestem clipa,lacrim ora/ Cînd am fost al tuturora./Şi acum pe cărăruie/ Sunt doar crin alnimăruie,/ Doamne! Ar fi de subliniataici faptul că T. Vasilcău, trăitor laChişinău, are o mişcare dezinvoltă îninteriorul lexicului limbii române şi,s-ar putea spune, comportă un statutde suveran în împărăţia „vechilorcazanii”, care cuprinde atâteafrumuseţi nebănuite. Vremuirea sa înscăldătoarea idiomuluiromânesc ( asta, cre-dem, i-au menit ursi-toarele) se compunedin perioade prelungide coborâre în sine, înalternanţă cu intervalede taifas poetic în versclasic (care, spre ne-dumerirea multora, nuse predă şi nici numoare): Între mine şimine e-un deşert infinitde tăceri. Linişteaspaţio - temporală, cuaccent pe cel de-aldoilea termen, mărtu-riseşte zbaterea lăun-trică, nevăzută, apoetului, tăcerea sa dinanticamera poeziei aducându-ne am-inte de muţenia de lebădă blagiană.În asemenea momente astrale, artis-tul se adună şi se poziţionează încentru, la izvoarele poeziei, unde îşiare rădăcinile arborele vieţii: Şi Dom-nul însuşi se coboară/ În noi pe-odaurită scară.

T. Vasilcău apare ca un însetatde absolut, ca vieţuire în veşnicia Cu-vântului, iar versul său are permanentaspect de rugă stăruitoare până lauitare de sine şi dizolvare a eului, darîn nici un caz pierdere în neant, ob-sesia poetului fiind înnobilarea sufle-tului şi tainica unire cu Mântuitorul: Arăbufnit în mine Poezia,/ Sublimărană mi-i, taină şi cântec,/ Numai c-oboală christică mă vindec. Trăirea

vindecătoare e autentică, departe dezgomotul contorsionat lumesc,echivalent cu o derivă morală, pre-ludiul iadului (Se face a infern în ţaraasta/ Şi-a lepădare de Christos subcer) prin mijlocirea soborului florilor,simboluri ale spaţio-timpului nemuri-tor: Şi de alte vecii nici n-am nevoie,/Când e un mac Iisus şi-un mac mi-iNoe.

T. Vasilcău încearcă din răsputerisă se menţină pe acest axis mundisalvator al omenirii: cu Noe-alesul şicu Mântuitorul Hristos, aici aflându-seadevărata libertate care uneşte cerul

cu pământul, aici gă-sindu-se culoarul treceriidin succesiune în eterni-tate, aici petre-cându-secălătoria înge-rească arugăciunii ce nu rămânefără răspuns, aici fiindprezent cronotopul în-duhovnicirii: Acum eclipa, Doamne, să-ţi faciîn ochi-mi schit.

Alături de aceastăardere sublimă, s-a stre-curat la un moment dat şio sincopă, care se vreapatriotică, purtând titlulCântec pentru daciinoştri (variantă), în faptversuri ce dau impresiacă încă ar răsuna de pe

stadioanele fostului cenaclu „Flacăra”,un nume total nepotrivit pentru ce sescanda acolo. Redăm, pentru ilus-trare, din cele şase catrene, doarprimele două rânduri: Dacii nu se daupe bonuri, dacii noştri nu se vînd,/ Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîineşi oricînd.

Dincolo însă de rezultatul uneistări induse de cealaltă parte a Prutu-lui prin prezenţa turbulentă a luiAdrian Păunescu, poezia lui TraianVasilcău are un sunet de metal preţiosprecum dangătul clopotelor dinmănăstirile noastre, vestind ne-murirea unui popor: Jelui-m-aş şi n-am cui,/ Jelui-m-aş Domnului,/ Căde-atîta jele-mi sînt/ Cruce implorîndmormînt.

Suflet de poet

Ioan

Țic

alo

Îmblânzitorul de iluzii

Nic

ola

e M

ihai

PETRU SCUTELNICU

~MBL+NZITORUL

DE

ILUZII

editura ateneul scriitorilor

Petru

Scu

teln

icu

~m

bl=n

zitoru

l d

e i

lu

zii

*

Mă aplec cu în-târziere, o în-târziere nedorită,asupra versurilorlui Marin Ifrimadunate în alcă-tuirea bilingvă(româno-engleză)

Vid reîncărnat (Editgraph, Buzău,2014). Ca unul care am cochetat câtevadecenii bune asupra textelor cioraniene,unde neantul (golul, vidul, vagul) consti-tuie leit-motivul disperărilor sale, m-amgăsit din nou retranşat într-o meditaţieprelungită asupra golurilor din textullumii şi asupra înfrigurărilor indusesubiectiv.

De regulă, neantul este resimţit dintr-o stare de cafard, de melan-colie, de acedia, de pustiumănă-stiresc când schivniciistau, cu precădere în după-amiezile duminicale, cuprivirile pe fereastră, sfrede-lesc o lume dematerializatăşi se scufundă într-onedefinită aşteptare. De astaspun, nu trebuie să ne mirecă Evagrie Ponticul includeaacedia, spleenul, melancoliaprintre cele opt păcate demoarte care-l încearcă pecredincios. Pericolul nu con-sta în adulmecarea neantu-lui, ci în golurile lumii şi învidul din interior, care pot fiumplute cu orice, inclusiv cu lucrareacelui rău. Marin Ifrim nu este intrigat deaceastă perspectivă, a volatilizării firii, agolirii de conţinut din partitura existării,cu prelungiri silfide pe calea nerostului,ci de reîncărnarea vidului, de umplerea

golurilor din suflet cu trăiri, cu arderi şifrisonări fiinţiale, generatoare de inefabilşi de lirism. Lumea poetului nu este unadată ontologic, ci una subiectivă, în con-stituire şi-n dispunere lirică în care sufle-tul peticeşte vântul, venirea este tottimpul ascunsă, iar crucile sunt bolnaveşi tresar în somn.

Există în poezia lui Marin Ifrim otentă suprarealistă evidentă, dar nu tot-deauna în sensul prevăzut de AndreBreton şi de pleiada suprarealiştilorfrancezi, ci mai mult ficţional şi cu tâlcuriîncifrate. Metafora, de regulă încărcatăşi surprinzătoare, nu este gratuită, doarsurprinzătoare şi decorativă ci ascundeun sens tectonic, o stare, o emoţielăuntrică, o sensibilitate subcutanată.

Dedesubtul e plin deviaţă în lanţ de viaţă/trofic şi cineva puternic/vine tîrîş la cantină/mâncând pământul dincimitir/ care nu scade şinici nu creşte deloc(Viaţa în zale trofice.)

Nu mai insistăm. Demultă vreme, Marin Ifrimse profilează ca o vocedistinctă în peisajul liriciibuzoiene şi mă bucursă-i pot urmări evoluţiaîn continuare. Carteaasupra căreia ne-amaplecat în aceste rân-duri este o bijuterie şi

cred, că de-ar avea o mai largă circulaţies-ar bucura de toate aprecierile pe carele merită. Îl felicit pe autor pentru darullui sărbătoresc şi-i promit să rămân cuochii pe el şi pe viitoarele sale isprăvilirice.

Ion

el N

EC

UL

A Marin Ifrim și volatilizarea firii

PLUMB-97

pagina 12 revist\ de atitudine

lecturi

...Da’ cudragostea cum stai?!Era apelativul lui fa-vorit, înainte de cemai faci, ori cum omai duci. Un fel debună ziua inconfund-abil, carte de vizită şiintrare în subiect. Alt-fel, un tip de milioane,

spiritual, simpatic, spontan şi receptiv lapoante, chiar şi la cele care-i atacau or-goliile de mascul. Un mascul forţos, bineaşezat pe picioare, etalând prin cămaşănişte bicepşi de culturist, nu scund cipotrivit de înalt. Faţa, una comună,bărbatul nu trebuie să fie frumos,spunea, ci să-l aibă pe vino-ncoa. Sau:dacă n-ai coarne şi nu eşti negru-tăciune,e-n regulă, înseamnă că n-ai motive să-ţicauţi parteneră la niscai peţitoare. Burlacconvins şi gagicar de succes. Se lăuda cuaventurile lui galante oridecâteori îl provo-cai, încheindu-şi de fiecare dată dizertaţiadespre blonde şi brune, roşcate şi sor-cove-curcubeu, victimele lui înamorate şifericite din cuibuşorul de nebunii cu patde baldachin înflorat şi parfumuriîmbătătoare de femei, cu vorbele-i delocmăgulitoare la adresa lor: de ce să-mi iauîn cârcă paracopitata, când pot săcumpăr cu kilogramul?! Acuma, cât decrai, de Don Juan, şi cât de multe victimesacrificase pe altarul aventurilor erotice,nu cred că v-aş putea spune. Şi nici n-aravea cine ştie ce impact la adevăr, că cemi-e undiţarul de plătică, ori cel decadână! Însă avea el un dar aparte de a-şi asezona amorurile cu-n mister încărcatde fantezie şi elixir îmbătător, că-lurmăreai cu respiraţia tăiată şi ochii plinide curiozitate pofticioasă şi vinovată pen-tru ce va urma. Fiecare întâlnire cu el setransforma într-o transcendere pe aripilevisului. Aşa cum s-antâmplat şi cea pecare ţin să v-o povestesc pentru surpriza,ineditul şi incredibilul ei, întâmplare ce l-areadus pe amicul meu, Cuceritorul, cu pi-cioarele pe pământ, printre muritorii derând, şi care l-a coborât brusc, amuzantşi deloc eroic de pe piedestalul de masculirezistibil, pe care singur se urcase. Săvezi, îmi spune, după ce-şi golise dintr-orăsuflare halba, în încercarea de a-şiostoi arşiţa afrontului ce-l suferise în ma-terie de experienţe amoroase. Îi amor-sasem apetitul la destăinuiri, altfel băiatsubţire, cu prinţipuri, nu-ţi deborda nume,adrese, nu-ţi arăta partenerele pe stradă,cu propriul apelativ întrebător-provocator:da’ cu dragostea cum stai?! Răspunsulfusese scurt şi cuprinzător, de om sastisit:stau! Fac o pauză, ca să mă dezmet-icesc, să se şteargă urmele afrontului. Îlfixez cu privirea: adică?! Rânjeşte tâmp,misterios, în timp ce cu degetele mâiniicălătoreşte pe interspaţiile halbei, parcăpentru a-şi aduna gândurile răvăşite. Apoiizbucneşte într-o cascadă de râs, zgomo-tos şi sănătos. După care se loveşte put-ernic peste frunte, dezvelind-o de părulrebel ce o acoperea. Îndemnându-mă: iavezi, mi-au dispărut corniţele? Mai e vreourmă? Îl privesc tâmp, precum viţelul lapoarta nouă, nu pricep nimic din ce vreasă-mi spună prin gestică, aşa că tac şi-aştept dezlegarea. Care vine după câtevaclătinări ale capului şi-o nouă explozie derâs, ce-avea să fie dovada că nu şi-a pier-dut simţul umorului şi e complet lipsit deranchiună. Să vezi, zice, mai acumcâteva seri ies la promenadă pe Corso,pe-acolo pe unde se fâţâie sirenele încăutare de călăreţi înfierbântaţi. Searăfrumoasă, aer calm şi cald, cer spuzit destele şi lună plină care, mi s-a părut miecă mă priveşte cam galeş şi-mi face com-plice cu ochiul. Îi răspund şi-mi văd depaşi, nu prea aveam chef de acroşaje, cugândurile aiurea, când mă aud interpelatde-o voce suavă, drăgălaşă şipromiţătoare, helo, tipu’, singurel, sin-gurel?! Se poate, tocmai unu’ ca tine...!Din întunericul voalat de halourile delumină gălbuie irizată ale lămpilor ceînsoţesc bulevardul se decupează o

siluetă cu forme optimiste, de vino-ncoa,elegante şi agresiv-provocatoare. Faţădestinsă într-un zâmbet larg, îmbietor.Marfă de calitate tipesa, mă străfulgerăprin cerebel, sunt total nepregătit şi-ngaim aşa, parcă nu cu gura mea, aaa,ăăă, cam aşa, singurel, cu cine?! De cenu cu mine, glăsuie arătarea bombându-şi pieptul spre aparatul meu olfactiv, nasuladică, şi mamă, ce mai balcoane se-mpungeau în corsaj, să mori, sădamblageşti, nu alta! Ei, ce zici, se saltătipesa pe vârfuri, stau aproape, suntsingurică, colegul meu de apartament e-n delegaţie, vine peste vreo săptămână,şi-apoi e cam orfan la aşternut... Hai, şimă prinde de mână, în timp ce arătătorulceleilalte mi-l trece peste buze, invitaţiedulce şi irezistibilă. Mort să fii şi tot te trecfiorii. O urmez, interzis şi docil precumfoxterrierul vecinei, aproape că nu văd peunde calc, plutesc în extaz şi-aspir cuvoluptate adierile parfumate ale trupuluiei de şerpoaică, picată parcă dintre aştri.Băiete, te-au pocnit bine de tot sorţii, gân-desc şi mă şi văd lungit în paradis pe-aşternut de plăceri interzise muritorilor derând. Ajungem la porţile cetăţii, urcămînlănţuiţi de pasiune, uşa raiului se de-schide larg şi îmbietor, pătrundem într-unliving iluminat discret de-o lampă culumină roz, ascunsă nu se ştie prin cefiridă, tipesa-mi şopteşte la ureche, hai sănu pierdem timpul, tu dezbracă-te aici,rămâi în costumul lui Adam, aşa-mi place,eu trec dincolo, mă-ntorc imediat şi tre-cem la fapte. Mintea m-a părăsit cu totul,capul e-o cutie goală-goluţă, nu-mi vor-bersc decât simţurile din Carpaţii deCurbură. Şi parcă o voce venită de nu seştie unde mi se-nvârte prin frunte cu-n felde mesaj misterios pe care nici să-lînţeleg: în materie de sculă, orice logicăe nulă. Circe a mea reapare în câtevaclipite înveşmântată într-un neglige va-poros şi transparent şi-un desuu-şnur ceare pretenţia de a-i acoperi Paradisul. Măia gingaş de mână îndrumându-mă spreo uşă masivă ce se decupează dinpenumbra salonului. Care se deschidebrusc şi, în aceeaşi clipită ne inundă omare de lumină pe care o resimt cu inten-sitatea unei explozii solare. Pentru ca înaceeaşi clipită timpanele să-mi fie lovitede-un strigăt ca de victorie într-un trib deaborigeni tongalezi ori australieni: sur-praise!... Gol-puşcă, m-am fixat în cadruluşii, exponat natur admirat de vreodouăsprezece perechi de ochi avizi deimaginea siderată şi întâmpinat cu cas-cade de râs la intensitate maximă. Scenădesprinsă parcă din grotescul dantesc.Orice capacitate de reacţie cerebrală îmieste anulată. Până ce mă desprinde dinstarea de prostaţie indusă de ridicolulsituaţiei glasul sonor al partenerei melede ocazie, în timp ce-mi aşează pe umeriun halat bărbătesc, bănuiesc o recuzităpregătită din vreme pentru un finalgrandios cu happy-end. Revin rapid la re-alitatea tragicomică al cărei nefericit erousunt şi-ascult explicaţiile Madonei. Azi eziua mea de naştere, fac... atâţia ani şiceva, motiv de a-mi invita amicii la oagapă aniversară. Care mi-au atinsamorul propriu, cum că de-acuma, gata,nurii s-au lepădat de mine, adio cu aven-turile galante. S-o creadă ei, le-am repli-cat, cât beţi voi o cafea sunt cu fraierul încapul mesei aşa cum l-a făcut mă-sa.Iată-l. Şi-acuma, stimabile, mi seadresează, dacă eşti băiat şarmant, degaşcă, şi ştii să serveşti o glumă, chiaraşa mai dezbrăcată, pune-ţi textilele per-sonale pe tine şi stai să petreci cu noi. Amstat, ce era să fac, şi m-am ales cu-n chefde pomină şi-o distracţie a la carte. Pân’la urmă, a fost cea mai deocheată partidăde-amor de care am avut parte. Numa’că la plecare, dimineaţa, când soarele seridicase dincolo de orizont, Afrodita a ţinutsă mă gratuleze cu o ultimă delicatesăfeminină, atenţie de cocotă rafinată şiexpertă, prinzându-mă delicat de nas, întimp ce rostea: mincinosule!...

...Ne despărţim bine dispuşi, dar nuînainte de a-i zgândări încă odată orgoliulde mascul cuceritor: da’ cu dragostea,totuşi, cum stai?! Pleacă, fără să-mi maiservească vreun răspuns.

Cupidon farseur O PARTIDĂ DE-AMOR

Mih

ai B

uzn

ea

Prozatorul Constantin Stan,în articolul său despre scriitorulteleormănean – belitorean, IonPena, “Un caz ciudat”, publicat în“Ziarul de Duminică”, suplimentul“Ziarului Financiar”, din 28 sep-tembrie 2001, îl citează pe Ov.S. Crohmălniceanu care spuneacă: „Vei exista, dacă exişti în tim-pul vieţii tale!”

Fiind oale și ulcele, în Cimi-tirul Eroilor din Alba Iulia, Penanu mai răzbate să-și zică ofulneputinței și amărăciunii trăite,rănit fiind, pe patul spitalului mili-tar de unde urma să pleceneîmpăcat. Trebuia să se în-soare după război. N-a mai apu-cat, se dăruise patriei. O floarede femeie a rămas strivită toatăviața. Patria să trăiască!

Ion Pena a existat plenar înperioada interbelică. Și totuși,poet și epigramist, publicat șiapreciat în acei ani, este un ne-cunoscut astăzi. Ciudat. De ceoare?

Pena a creat și s-a impusîntr-o perioadă tulbure (1928-1944) a istoriei României și a Eu-ropei; etapă, însă, urmată deepoca regimului comunist –perioadă ce a dus la scoatereaacestuia în afara circuitului publicprin includerea sa în “Fondulspecial – interzise” între 1945-1989. Ei bine, da, chiar și mortfiind, Ion Pena a fost aruncat deciracii cenzurii în uitare totală siapoi au înghițit cheia. Nu le-ascăpat aproape nimic. Până în2000 nu s-a știut mai nimic de el.Doar epigramiștii seniori își mai

aminteau epigramele lui Pena încare-l creiona pe Păstorel. Inschimb, în UNIVERSUL LIT-ERAR, suplimentul celui maipopular si influent ziar din pe-rioada interbelică, UNIVERSUL,Ion Pena era catalogat “Un poetplin, de un talent robust, originalși format, care face o figură cutotul aparte în corul celorlalți”,„astăzi Ion Pena vine între noi cuo liră cu totul înnoită, așezându-se dintr’odată pe primul plan alpoeziei tinere … “versurile lui tre-

buiesc citite cu toată atenția. Înmiezul lor se sbate un poet derasă care semnează simplu șideslușit: Ion Pena. Celelaltepoezii, toate, una mai întreagădecât cealaltă. „Iată un poet!”,am exclamat către camarazii meidupă ce isprăvisem lectura lor. Șinu mă înșelasem deloc: IonPena, acest nou poet, i-a cuceritși pe ei, prin simpla lectură, fărăreverențe și fără salamalecuri.Aceasta este pecetea talentului.”

Alpinism (1928)

Pe piscuri goale, fără viaţă,Unde nici vulturi nu s’avîntăEu mi-am tîrît povara sfîntăA trupului flămînd de viaţă.

Cu patimă m-am strîns pe stîncăStrîngînd spasmodic piatra tare …Şi-i drept că gura-mi, nu arareCerşea un sprijin de la stîncă.

Prăpăstii mi-au surîs sarcastic,Guri de-abia înfiorătoare,Dar prins de culme cu ardoare,Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

(Publicată în „SO4H2”, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932)

Noapte la Turnu Măgurele(1933)

Noaptea caldă... noapte pasăre nocturnă

Aripa de neguri grele şi-a lăsat-oPe oraş ca un „Adio del Passato”Fredonat într-o lagună taciturnă.

Pietonii pe trotuare trec în grabă.Liniştea se sparge’n uşi de cafenele.Catedrala’nalţă turlele spre steleÎn mirosul de grătar şi de tarabă.

Stingerea se sună lung la regimente,Cu ecouri prelungite. În grădinăTeatrul râde-n revelaţii somnolente,Pe când paznic al luminilor de lapte- Sfinx pe soclul său de piatrăcarpatină – Stă eroul de la şaptezeci şi şapte ...

(Publicată în „Graiul tineretului”, anulII, nr. din 11 iulie 1933)

Voiaj

Sbor alb, aruncat peste zare,Trec albe legiuni de gânduri –

Nici-o stea, nici-o statuie de sare,Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,Ceas deşteptător pentru fluture şicuc,Iarba ne mângâie, plopii mahmuriŞi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

Privire departe, cer larg, deschis,Ne jucăm cu focul, cu inima mea;Somnul e mort, visul e deschisCătre viaţă, moarte, aer, catifea.

Plouă la sud, fulgeră norii,Peste noi ţipă cocorii de spaimă –Numai un puţ numără călătoriiŞi rugăciuni adânci singur îngaimă.

(Publicată în „DRUM”, anul II, nr. 4 – 5 din 1 ianuarie 1937)

Anii mei

Anii mei ca merele toamnei trecCu dragostea, cu tristeţea,

cu bucuria;Peste calendar, peste zile m-aplecŞi-mi plac colindele şi Sântamaria.

Visez ades la biserica din copilărie,Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;La bâlciuri o fată, o menajerieŞi eu evoluând, între ele, Irod.

Drumuri în apă, berzele călătoare,Feerie de primăveri şi uimire.Blândul Isus între copii, sunătoareÎn frunza de plopi – aninată vuire.

Anii mei, lunile şi zilele mele,Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintireaMerg către unde? Şi vă scutur nuieleÎn sufletul negru cum este cernirea.

(Publicată în „DRUM”, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937)

Constantin Stan: Ion Pena, un caz ciudat

revist\ de cultur\ pagina 13

PLUMB-97 povești adevărate

În vara aceea afost tare cald. Osecetă cumplită pus-ese stăpânire pe sateşi oraşe şi pe maha-laua noastră. N-aveam ce mânca.Dimineaţa plecam laIMAL, la fabrica de

cherestea, după lemne, mai întâi ne zben-guiam în apele repezi şi periculoase aleBistriţei, apoi intram, printre bârnele dingardul Schitului şi urcam în mărulpărintelui Teofil. Părintele nu ne spuneanimic. Se făcea că nu ne vede. Neumpleam burţile cu merele acelea crudeşi acre- la două, trei zile, câte unul dintrenoi făcea diaree - mergeam la fabrică, neîncărcam cocoaşele cu sarcini de şipci şialte bucăţi de lemne şi ne căram acasă.Fraţii Mella erau, mai tot timpul, la Cimitir.Aveau treabă multă la Heighiş – aşa i semai spunea, prin mahala, Cimitirului Evrei-esc, aşa că, de a doua zi, urmam să mergşi eu la lucru. Plătit şi mâncat. Dar astăzi,ca deobicei, ne-am hrănit cu cei câţivacartofi prăjiţi în tigaia de tuci de pe plita dinşopronul din ogradă. Mai mult arse. Uleinu se găsea decât din întâmplare, iarmama mai punea şi la candelă, care,obligatoriu, trebuia să ardă noaptea lacapătul, dinspre Răsărit, al patului în caredormeam noi cei trei fraţi. Acum, că-i varaaşa de caldă, numai Culai, adică cel mic,doarme cu mama şi cu tata în odaie. Eucu Didi dormim pe cerdac.Cerdacul e rosşi mâncat de ploi şi de carii. Are scândurilipsă sau beteşugite, dar mama pune osaltea groasă, adusă de la ea de-acasa,când s-a măritat, şi ne înveleşte cuplapoma. La marginea dinspre spatelecasei, unde se termină cerdacul şi peunde te duci la closet, punem o scândurălată, o fixăm în aşa fel încât să ne aperede o eventuală jivină care ar îndrăzni săvină peste noi de sus, dintre soci şi din-spre nucul cel bătrân. Nu mai spun căsuntem păziţi, cu străşnicie, de Fetiţa,căţeluşa pe care a adus-o Culai de peBorzoghean, iarna trecută. E foartecolţoasă, latră la oricine şi la orice, inclu-siv, noaptea, la lună şi la stele, o auzimprin somn şi ne-am obişnuit cu „scan-dalurile” ei nocturne. Doarme la capul nos-tru, pe o bucată de pătură cazonă, de la omanta soldăţească, pe care am găsit-o întranşeu.... În fine, mama face cruceasupra noastră, lasă uşa deschisă şi seduce la culcare. E aşa de întuneric, iarstelele şi luna sunt aşa de jos, de zici căle poţi lua şi ascunde sub aşternut. Dar eo părere, privesc spre bolta întunecată, al-burie, în unele locuri, departe, tare de-parte, pe Calea Laptelui, şi, uite o steacum se rostogoleşte, ba mai uite una...Nucul, parcă ar simţi asta, căci începe sătrosnească şi să se tînguie, dinspre socise aud mişcări de sunt sigur că pe-acoloumblă toţi dracii din lume, împreună cufantomele militarilor ucişi la câţiva metri denoi, poate o fi şi şarpele acela groaznic,văzut sau închipuit de Didi, cât copacul degros, iar crucile şi celelelate munumentedin faţă îşi trimit umbrele la plimbare, cândspre drum, când spre noi, şi aşa, cuspaima în suflet şi în lătrăturile nervoaseşi prevestitoare ale Fetiţei, adormim...Didi sforăie demult, aşa că-l voi acompa-nia şi eu.... Şi deodată a venit binecuvân-tata dimineaţă... Mă trezeşte mama, măiIogene, scoală că trebuie să pleci laHeighiş, la monumentul acela, ştii tu, maifaci un ban de la don Mella... De la minede-acasă, cimitirul ăsta e tare departe. Îmiia aproape o juma de ceas de drum, şiasta în vreme ce fug de rup pământul.Acasă am mâncat un cartof fiert, cu puţinăsare, şi am băut un cănoi cu apă. Apa-i laputere...! Aşa că mă simt plin şi sprintenşi, mai ales, pus pe treabă. Adevărul e căîmi place când mi se dă ceva să fac. Astaînseamnă că sunt băgat în seamă. Dar sămai câştig şi un ban...! Pe la opt sunt sus,în deal. Ştiu drumul pe de-adreptul, că vinpentru a treia oară. De-acum, în fiecarevacanţă voi munci cu fraţii Mella. E binesă câştigi bani. Când, seara, iau cei cin-cizeci de lei, îmi tremură mâna. Nu-s chiarpuţini. Ce mai, sunt cineva! Toţi care aubani sunt cineva. Sigur, unii au mulţi, chiarfoarte mulţi. Ăia sunt un milion de „cineva”.

Dar eu mă simt bine şi aşa. Sunt chiarfericit. La urma urmei, dacă-i să mă gân-desc bine, a fi cineva nu înseamnă numaisă ai bani. Uite, eu citesc, seara, penerăsuflate, „Aventurile SubmarinuluiDOX”. Când termin fascicola de 60 depagini, mă simt cineva. Adică mai bogat.De fapt, aşa mă simt după ce citescfiecare carte: mai bogat. Deci, hai să numă mai gândesc la sărăcie, la cartoful depe fundul tigăii, la sarcina de lemne, caremă îndoaie până acasă, la lipsa pantofilorsau a nu ştiu ce haine la modă.... Tălpilemele de la picioare sunt tari ca betonul.Nici spinii nu mai pătrund în ele... Cândfug, poate fi pietriş cât de ascuţit, parcăzbor peste el.... Şi tare-mi place să fug....Aşa, ca azi, dar fraţii Mella tot mi-o luaserăînainte. Ei s-au trezit la cinci dimineaţă, aumâncat ouă moi şi pâine cu unt... Au şi pa-chete la ei din care-mi dau şi mie. Eu n-am pachet. Mama n-are din ce să-mi facăpachet... Ştiu ce am de făcut. Monumentulăsta e înalt şi, din câte aflu de la donRoberto, are „o semnificaţie aparte”. Subel sunt nişte calupuri de săpun făcute denemţi din grăsime de evrei, în lagăreleunde i-au omorât. Toată lumea din mahalaştie asta. Eu zic, în sinea mea, că o fi opoveste. Nu cred să existe astfel de oa-meni care să facă asemenea lucruri rele...Deşi... Citisem câteva fascicole „TemniţeleInchiziţiei” şi, Doamne, cum ai putut, oare,răbda asemenea fiare....! Dar nu mă maigândesc la toate astea. Eu am treabamea... La drept vorbind, munca asta pecare o fac nu e grea. În schimb, lasă urme,chiar dureroase. După câteva zile,buricele degetelor sunt carne vie. Încă de

la început, don Roberto – el e şeful – aţinut să-mi atragă atenţia, cu glasul luiînăbuşit, dar metalic, tăios: „Băiete – el numi-a spus niciodată pe nume, fapt carem-a cam întristat – sculptura în piatră e oartă... Noi nu ne batem joc de muncanoastră... Uite, placa asta trebuie frecatăde trei ori, până când mozaicul luceşte caluna de pe cer.... O vezi noaptea, doardormi afară.... Vezi cum străluceşte de fru-mos.... Aşa trebuie să arate şi piatra astacând o termini.... Să-ţi faci mustaţa înea...” Atât mi-a spus, şi nimic mai mult.Of, şi până să ajung să-mi fac „mustaţa”pe oglinda plăcii, trebuie să frec suprafaţaasta, care nu se mai termină, cu trei rân-duri de pietre speciale. Prima, grosieră, adouă ceva mai de mijloc, dar a treia, ce săvă mai spun, e cea mai fină piatră pe caream ţinut-o vreodată în mână. Iar „zeama”aceea care rămâne după ce freci, cu apăîn două, cred că e în stare să corodeze şifierul.... D-apoi degetele mele....! Aşa că i-am găsit, într-un fel, leacul. Îmi înfăşordegetele în cârpe. Chiar dacă zeamatrece şi prin cârpe nu se întâmplă ca şicum nu le-aş avea de loc. Din nefericire,după munca asta, cum spuneam, vârfuriledegetelor mele de la mâini arată de parcămi le-aş fi prins între roţile zimţate ale uneimaşini de tocat carne.... Importanţi, rămânbanii. Şi, mai ales, lucrul meu.... Dupăvreo două săptâmâni de caznă – vreme încare toţi trei meşterii au sculptat literele,au montat alte corpuri... - a venit şi ziuainaugurării monumentului. Lume nu preamultă, evrei cu feţe triste, preocupate, parcăvrând să spună ceva. Să spună ceva şimie, amărâtului de ucenic, şi oamenilormari, lumii întregi, să se ştie că barbariaomenească n-are margini... (Va urma...)

CRUCEA ȘARPELUI

Eu

gen

Ver

man

(Continuare din nr. 96) PANU

Era în mij-locul lunii iunie1943 la orele 4dimineaţa, cândam pornit înmarş. Am plecatdis-de-dimineaţăpentru a prinde

câteva ore de răcoare fiindcă aveamun drum lung de străbătut, peste100 de km, până la următoareaoprire, prin imensa stepă rusă, oîntindere fără sfârşit, fără nici uncopac sau arbuşti, numai cu scaieţiṣi iarbă aproape sub un soare do-goritor. Nu adia nici o boare, nu sevedea zburând nici o pasăre, nici in-secte nu bâzâiau în aer. În afară dezgomotele motoarelor nu era nici unalt sunet. În urma nostră rămâneaun nor de praf, fiindcă mărşăluiampe un drum de ţară. Eram plini depraf pe haine, faţă şi mâini. Singurulplus era că aveam ochelari deprotecţie. După un anumit număr dekilometri, Comandantul a ordonatoprirea pentru aşa-numita haltă deajustare pentru răcirea motoarelor,destinderea picioarelor şi uşurareaostaşilor! După aproximativ douăore, coloana s-a oprit la semnalulşefului, deşi nu era timpul de haltă.El a coborât din maşină, împreunăcu ceilalţi militari şi s-a îndreptatspre marginea din dreapta a şoselei,în sensul de mers. Fiind cu obuzierulaproape de capul coloanei, amcoborât şi eu.

La marginea şoselei se găseacadavrul unui ofiţer sovietic, cu uni-forma întreagă, cu cizmele în pi-cioare (o curiozitate, fiindcă ele erauprimele furate), fără nici o ranăvizibilă, cu ochii mari, migdalaţideschişi, privind spre cer, cu faţa şimâinile galbene ca ceara de albine.Ne-a frapat faptul că nu intrase înputrefacţie şi nici măcar nu mirosea,era ca o mumie părăsită în imensi-tatea stepei. Toţi cei care eram înjurul lui ne-am întrebat cum a pututajunge în acel loc aflat la sute de kmde linia frontului, cum de nu a intratîn descompunere şi încotro voia sămeargă, cum de a ajuns pânăacolo? Nimeni dintre noi nu a găsitînsă răspuns la aceste întrebări.Câţiva ostaşi s-au oferit să-l în-groape, dar Comandantul a refuzat,motivând că în urma noastră va venio unitate specială care se ocupa deaşa ceva. A dat ordin de continuarea marşului.

În jurul prânzului am făcut onouă haltă, ni s-a servit masa caldăpregătită la bucătăria de campanieîn timpul mersului, iar după aceeane-am continuat drumul pânăaproape pe seară când ne-am opritla marginea unui sat complet distrusîn timpul luptelor ce avuseseră loccu oarecare timp în urmă.Rămăseseră doar hornurile caselorîn picioare, restul fusese ars, iarpuţinii copaci care mai erau acoloarătau sfârtecaţi de schijeleobuzelor. Ca prin minune scăpase ofântână cu cumpănă, cum se văd lanoi în Bărăgan, cu o apă limpede;lângă ea se aflau două jgheaburiunde colhoznicii îşi adăpaserăvitele. Nu era însă vreo urmă de oa-meni sau de animale.

Prima grijă după ce ne-am oprita fost să camuflăm parbrizelemaşinilor, apoi ne-am săpatadăposturile personale, aşa nu-mitele gropi de vulpi, pentru oriceeventualitate, în caz de atac aerian,după care, în ordine, ne-am spălatla fântână pe mâini şi pe faţă, apoiam luat masa de seară, constânddin pâine, conservă de carne de vităşi cafea surogat. Ni s-a dat liber, ne-am aşezat foile de cort pe iarbă, uniiau fumat o ţigară, alţii au mai stat devorbă, dar toţi erau obosiţi şi cei maimulţi s-au pregătit de culcare.

PIERDUT ÎN STEPAIMENSĂ

Era 21 mai 1943, o zi frumoasăde primăvară, cu mult soare şi cumult praf, eram într-un marş derutină. Maşinile Bateriei stârneauadevăraţi nori de colb care sedepuneau pe mâini, pe faţă, cuexcepţia ochilor, care erau apăraţide ochelarii de protecţie, gura eraplină de praf.

Cred că parcursesem cam 100de km fără să întâlnim un sat, o fiinţăsau măcar un iepure în imensitateastepei plină de ierburi şi scaieţi pânăcând, în depărtare, au apărut ruineleunui sat unde se vedeau numai hor-nurile în ruină ṣi o fântână cucumpănă. Cu cât ne apropiam maimult simţeam o schimbare înatmosferă, o năduşeală... Cerul în-cepuse să se întunece, acoperindu-se de nori negri de furtună şi vântul,ca o adiere la început, creştea în in-tensitate. Am ajuns aproape de satşi comandanţii au hotărât să facemo haltă şi pentru că nu mai era multpână să înceapă furtuna şi ploaia,ne-am ridicat corturile, făcând înjurul lor câte un taluz de pământ, caapa să nu poată intra în cort. Uniicamarazi au atacat fântâna scoţândapă şi turnând-o în jgheabul delângă ea, ca să se poată spăla pefaţă şi pe mâini înainte ca ploaia săse dezlănţuie. Am mai apucat săprimim hrana rece şi o cană de suro-gat de cafea caldă care fusesepregătită în timpul marşului.

La orizont se vedeau fulgere,parcă tot orizontul ar fi luat foc, unfoc asemănător celui de artificii deAnul Nou. Apoi am auzit tunetele. Auînceput să cadă primii stropi, ne-amrefugiat în corturi şi apoi a început oadevărată aversă, caracteristicăploilor de vară şi nu de primăvară.Auzeam cum apa lovea pânzaîntinsă a cortului ca pe o tobă uriaşă.

Ploaia...tot aşa cum a început aşi încetat. Am deschis pânza de lauşa cortului şi am constatat că neaflam pe nişte insule cu o mare debălţi în jur. Atunci mi-am amintit căera 21 mai, ziua numelui meu, SfinţiiConstantin şi Elena. Deşi mai eramcu un camarad neamţ în cort, m-amsimţit singur în imensitatea teritoriu-lui sovietic, ca şi cum aş fi fost aban-donat pe o insulă pustie. M-am simţitca un grăunte de nisip pierdut într-un deşert uriaş.

La mii de kilometri, familia measărbătorea ziua tatălui meu Con-stantin şi a surorii mele mai mariElena, Coca Mare cum îi spuneamnoi. Mi-am imaginat că sunt în jurulmesei pline de bunătăţile pregătitede mama şi că închin un pahar devin cu ei. Nu am îndrăznit să-imărturisesc camaradului meu că eraziua numelui meu deoarece nuaveam cu ce să-l tratez...

***Autorul, fost absolvent al LiceuluiMilitar „Ştefan cel Mare” dinCernăuţi, al Şcolii Militare de Arti-lerie”din Großborn, al Facultăţii dechimie a Universităţii „Al I. Cuza”Iaṣi, unde a fost un student eminent,repartizat la catedra Universităţiiieṣene ṣi la Filiala Academiei din Iaṣi,unde nu i s-a permis să profeseze cumotivaţia că a fost unul din cei 9000de ofiţeri de carieră, daţi afară la or-dinele Moscovei din Armata RegalăRomână. Este veteran al celui de AlDoilea Război Mondial. A luptat peFrontul de Est ṣi pe Frontul de Vest.A fost decorat cu Coroana României,cu spade ṣi panglică de VirtuteMilitară pentru fapte de vitejie (luptade la Soroksár-Cehoslovacia), cuMedalia Eliberarea de sub jugul fas-cist, cu POBEDA URSS: MedaliaCrucea Comemorativă a celui de AlDoilea Război Mondial, cu Steaua Re-publicii pentru fapte de arme îm-potriva Germaniei fasciste.

(din vol. Memorii, 2015, Bacău)

Co

nst

anti

n Z

avat

i

PLUMB-97

pagina 14 revist\ de atitudine

proză

Doctorul DanielMură se deșteptăpe la nouădimineața, moleșitde transpirație și cucapul cât banița.Singur cuc, în cam-

era cu miros dulceag de țuicărăsuflată... Nicio mișcare, niciun zgo-mot: își auzea doar țiuitul urechilor.Unde să fi dispărut Magda și Alin?Fuseseră împreună, sigur nu visase,dovadă era sticla aproape goală de pemasă. Merse dincolo: patul gol... Șitotuși pe Alin Cocea, care se îmbătaseprimul, îl întinsese cu mâinile lui acolo.Probabil că în zori se trezise și o luasespre pădure, la marcat copaci. Doar ebrigadier silvic, procletul! Dar Magda,zăluda de ea, unde și când o fi plecat?Să fie oare supărată pe dânsul? Nu-șiamintea bine schimburile de replici,însă era clar că se culcaseră împreună,după cât de stors de vlagă se simțea.

Fată simpatică Magda aceasta,numai că era cam prostuță și posesivă.O chemase la el pentru o partidă desex, cu vreo trei săptămâni în urmă,după ce o tratase în cabinetul stomato-logic de la parter. De atunci nu-l maislăbise deloc cu vizitele. Era educa-toare într-un sat din comună și avea demers 5 km până la dentist, dar acestamănunt nu-i domolea nicidecum avân-tul. Daniel nu mai putuse scăpa de ea,oricâte trucuri încercase.

După ce-și bău cafeaua, doctorulpărăsi mansarda, coborând scările delemn ce duceau la sala de așteptare.Avea program după-amiază în acea zi,așa că porni spre restaurantul cel maiapropiat, ca să se dreagă. Intră într-unsepareu și comandă o vodcă mare.Câțiva dintre clienții localului îl salutarăcu respect, unul chiar îi oferi un paharde rachiu și-i ceru voie să se așeze lamasa lui. Era profesorul Ionel Arapu,adept al lui Bachus, fire sociabilă șideschisă, cu care se întâlnea uneori laun pahar de vorbă. Discutară cu tot maimultă însuflețire, simțindu-se bineîmpreună. Amândoi erau meșteri laglume, mai ales în prezența alcoolului.Din păcate, Daniel nu putea zăbovi ca-n alte dăți la taclale, drept care îl invităpe profesor la o țuică, acasă, după ter-minarea programului de lucru, pe la optseara.

...Cu puțin înainte de miezul nopții,când cei doi erau bine amețiți, intrădeodată Magda. Nu bătuse înainte dea deschide ușa, în schimb o trânti cuputere, îmbufnată. Daniel întoarse iritatcapul.

-O ții tot într-un chef? îl apostrofăea indignată, uitând să salute.

-Sunt un om liber, fac ce vreau, nudau socoteală nimănui, se strădui el sărăspundă calm.

Profesorul își bău paharul, se scuzăcă-i târziu, salută și plecă pe douăcărări. Rămasă numai cu Daniel, edu-catoarea îl privi cu subînțeles, zâmbind.Nu-l înghițea pe colegul ei și seprefăcuse supărată, ca și-n alte ocazii,pentru a-l îmboldi să s-o ia din loc.

Venise cu trenul de 11 seara de laSuceava și se gândise să treacă peaici. Voia să-i explice de ce-l părăsisedis-de-dimineață, fără să-i spună un cu-vânt. Își amintise că avea cerc peda-gogic și plecase în mare grabă; nu seîndurase să-l scoale din somnvăzându-l cât de adânc dormea...

El știa că nu spunea adevărul: toc-mai o văzuse unul dintre pacienții săi,în jurul amiezii, însoțită de un domn cuochelari, prin centrul Rădăuților. Șiapoi, cum să aibă cerc pedagogic învacanța de primăvară?! Chiar îl lua deprost?! De fapt, îl mințise cu aceeașiseninătate încă de la prima întâlnire.,,Bineînțeles că sunt virgină!...” Și, cândcolo, nici pomeneală! O ironizase decâteva ori pentru minciunile ei gogo-nate, dar amâna, deocamdată, s-odojenească aspru. N-o prea lua în se-

rios... Dealtfel nici gelos nu se arătase,și asta o cam deranja, făcând-o săînțeleagă că nu-i pasă de ea, n-oiubește...

De data aceasta, reuși să se de-baraseze ușor de dânsa, motivând căera foarte obosit, avusese multe cazuridificile în acea după-amiază. Ea îlînțelese neașteptat de repede și sepregăti să plece acasă, la gazda ei.După ce-l sărută pătimaș pe buze, îiură noapte bună și coborî în curte,unde își lăsase bicicleta rezemată dezidul din spate al casei.

...Peste câteva zile, Daniel rămaseplăcut surprins de înfățișarea noii îngri-jitoare: tânără, zveltă, frumoasă foc,curată... O chema Dora Crângaș, ter-minase liceul la seral, era orfană deambii părinți și venise anul trecut de laoraș, să locuiască aici, la mătușa ei.Vorbea limpede, cu o voce melodioasăcare te ungea la inimă. Doctorul îi pro-puse să deretice și în cele două camerede sus. Ea acceptă, nebănuind ceturnură vor lua lucrurile.

În timp ce urcau scările pentru a-iprezenta locuința, el îi admiră șoldurilebine conturate prin halat și picioareleapetisante. Se scuză că și-a uitatbricheta jos și se duse să încuie ușa dela intrarea în clădire. O găsi în dormi-torul lui, ștergând praful de pe mobilă.Până ce ea termină de făcut ordine șicurățenie, Daniel puse pe masă gustăriși țuică, farfurii, tacâmuri și șervețele. Oinvită să se ospăteze alături de dânsul.Ea îi mulțumi, ezitând o clipă să seașeze. Își dezbrăcă totuși halatul și luăloc la masă. Acum, era și maiatrăgătoare. Nu făcu mofturi nici lamâncare, nici la băutură. Discuția dintreei deveni tot mai agreabilă, mai intimă.Impresionat de povestea ei, văzând ceisteață era, doctorul îi promise s-o ajutesă obțină un serviciu mai bun și chiarsă urmeze o facultate la fără frecvență.Când se ridicară, Daniel îi sărută mâna,iar ea se simți jenată și cumva datoare.Așa că se gândi să-i răspundă cu osărutare pe obraz. El surâse, surprins.Se despărțiră încrezători și binedispuși.

La cei 28 de ani ai săi, doctorulMură presimțea că se îndrăgstește dinnou, ceea ce nu i se mai întâmplase deun deceniu, când era licean în orașulsău natal din Ardeal. Ajuns în acest colțpitoresc al Bucovinei în urmă cu doi ani,nu avusese parte decât de relații fizicecu unele paciente și, în ultima vreme,de prezența sâcâitoare a Magdei care-i cam închisese cărările...

Se apropie tot mai mult de Dora,copleșind-o cu vorbe frumoase șidându-i de înțeles că acestea ascun-deau mai mult decât admirație. La rân-dul ei, îl prețuia, ba chiar îl îndrăgea:era elegant, chipeș, curtenitor, bun lasuflet... Nu-și dădea aere de superiori-tate, chit că era medic. Se îndrăgostirăunul de altul în scurt timp, și idila lorprogresa mereu... Într-una din seri,după ce-i sorbi cu finețe buzelecărnoase, Daniel o descheie la bluză, îimângâie sânii tari, sărutându-i apoifebril. Când își lăsă palma pe burta eiîn jos, ea înțelese intenția lui și-i șopticu tandrețe în glas: ,,Nu-i voie, sunt fatămare, asta va face numai soțul meu...”El o crezu, simțea că era sinceră, spredeosebire de Magda... Își temperăpornirile cum putu mai bine.

...În ultima vreme, comportareasobră a lui Daniel îi dădea serios degândit Magdei. De câteva ori, deșisunase îndelung la ușa de jos, nu-irăspunsese. Și știa sigur că era acasă.Bănuia ceva, însă în niciun caz n-oavea în vedere pe Dora. Până la urmă,găsi cu cale, într-o seară, să seascundă sub scări, spre sfârșitul pro-gramului de lucru la cabinet și izbuti să-i prindă pe cei doi îmbrățișați îndormitor. Făcu un tărăboi imens,reușind să-l scoată din sărite pe doctorcare o luă de umeri, o forță să coboaretreptele în grabă și o împinse ferm

afară. Apoi merse sus să-i dea lămuririDorei și s-o liniștească.

După o săptămână, doctorul setrezi că nu mai avea îngrijitoare. Tulbu-rat peste măsură, o căută la casamătușii ei, să vadă ce i se întâmplase.Aceasta îi dădu o scrisoare și închiseușa fără vorbă. La primul bec, citi celecâteva rânduri: ,,M-a oprit în poartacasei Magda, însoțită de un zdrahoncât muntele. Au spus că mă omoară înbătaie dacă nu plec urgent din locali-tate. Voi lua primul tren, fără să știuunde voi ajunge. Îți mulțumesc frumos!Sper să ne mai vedem cândva. Cudragoste, Dora.” Daniel Mură băgă fu-rios plicul în buzunar, îngăimă oînjurătură printre dinți și intră în restau-rantul gării, unde se îmbătă criță.

De atunci bețiile se ținură lanț. Nu-și mai respecta programul la cabinet,lumea era nemulțumită, dar nimeni nuavea curajul să i-o spună în față. PeMagda o izgonise cu brutalitate, cândvoise să-i reintre în grații; n-o mai întâl-nise de multă vreme, chiar se mira cumde scăpase așa de ușor de ea...

Abia după trei-patru luni apăru dinnou, ca să-i aducă o veste ce-l izbi înmoalele capului: va avea un copil!Daniel nu catadicsi să-l recunoască,nici să se însoare cu ea. Magda ieșiafară ofensată, bodogănind șiamenințând. La puțin timp dupănaștere, îl dădu în judecată pentru pen-sie alimentară. Nu se duse la tribunal,în schimb ceru o expertiză medicalăcare dovedi că nu el era tatăl copilului.Continuă să bea. Tot mai mult. Când îlprindea jalea, cânta singur sauîmpreună cu cheflii de ocazie ,,De ceoare eu te-am cunoscut?”.

De la Dora, niciun semn de viață!Încercase de mai multe ori s-ogăsească, dar zadarnic... Eradescumpănit și trăia o dezamăgireamarnică. De ce nu-i trimisese măcaradresa la care o putea căuta? Să-l fiuitat? Să nu-l fi iubit deloc? Greu decrezut! Atunci cum se explicaindiferența ei totală? Se gândea în felși chip: poate i s-a întâmplat o nenoro-cire, poate s-a sinucis, poate s-acăsătorit... Și peste toate acestea, ungând care-i sfredelea nervii slăbiți: dardacă Magda intervenise cumva?...

În următorii ani, se refugie în petre-ceri fără noimă, în jocul de cărți, înliteratură și muzică. Rareori chema la elcâte o femeie, pe care o poseda cu unvag dispreț. Nu reuși să-și recapetecomplet echilibrul sufletesc. O anumităușurare simți totuși când află că MagdaStaicu se transferase la Rădăuți, undelocuia cel care o lăsase gravidă. În loculei, se mută, cu o chirie modică, IonelArapu, profesorul de sport. După osăptămână, el găsi sub saltea,întâmplător, câteva scrisori de la Dorapentru doctor. Intui repede ce era cuele. A naibii Magda asta, cum pusesemâna pe ele?! Să-l fi mituit pe bețivanulde poștaș? N-ar fi fost greu... Puse pli-curile într-un caiet și a doua zi i leînmână lui Daniel. De bucurie, seîmbătară amândoi, dintr-o garafă depalincă... Doctorul se trezi dimineațăprintre scrisorile împrăștiate pe pat.După ce le reciti emoționat, aproapeplângând, se așternu la scris vreo douăore. Coborî apoi în cabinet și-l trimisepe unul dintre pacienți cu plicul la poștă.

Nu primi răspuns nici la prima, nicila a doua scrisoare... Speranțele lui serisipiră dureros. Era cătrănit de mânie,voia să-i ceară socoteală Magdei, să-lia de piept pe poștaș, dar nu avu putereși voință să facă nimic...

Se pierdu în beții fără șir. De femeinici să nu audă! La cabinet, tot mai rarera de găsit. Lucra de mântuială, fărăsiguranța de altădată. Țipa la clienți, îibrusca, așa că începură, treptat, săcurgă reclamațiile, inclusiv laJudețeana de Partid… După câtevaluni, fu mutat disciplinar undeva încreierii munților. Era aproape bucuroscă schimba decorul. Prea îi purtase ghi-nion acest loc blestemat, în care îșifăurise, la început, atâtea iluzii...

SCRISORILE DE LA DORA

Mir

cea

Aan

ei

Într-o bună zi avenit un înger. S-astrecurat pe fereas-tră. Şi-a strâns arip-ile uşor înfrigurat.Mi-a spus:

- M-a trimis Dum-nezeu. Crede căl-ai fi aflat.

- Nicidecum, amzis eu urmărind cometa.

- L-ai aflat, e sigur, a stăruit îngerulîmbujorându-se.

- Vorbe.- Adică să mă fi înşelat eu? m-a în-

trebat îngerul venit să mă tragă delimbă.

Bineînţeles că n-a scos nimic de lamine. S-a pierdut într-un abur. Dus afost. Apoi a venit un vârcolac spilcuit şimi-a ciocănit la uşă. Avea papion.Puţea a pucioasă. Mi-a rânjit în faţă.Mi-a spus:

- M-a trimis Diavolul. Crede că l-aifi aflat.

- Nicidecum, am zis eu privind ploaiade meteoriţi.

Bineînţeles că vârcolacul a plecatcu coada-ntre picioare. Dus a fost, în-vârtindu-se. Apoi a venit o fiinţă dinstele care mi-a spus scoţând flăcări penări:

- M-au trimis extratereştrii. Cred căi-ai fi aflat.

Bineînţeles că fiinţa din stele a ple-cat şi ea fără să fi primit un răspuns.Apoi au venit şi nişte oameniimportanţi. Au venit şi nişte furnici şinişte libelule. Au venit şi nişte pitici dininsula Samoa şi nişte oameni îmbrăcaţiîn negru. A venit şi un cititor. Avea untrenci ponosit şi era ud până la piele.Ploaie cu broaşte, cu peşti şi cu fructede grizil. Cititorul mi-a spus:

- Încurcate mai sunt textele tale, ma-

gicianule.- Nu sunt texte. Sunt aşa, nişte pâini.- Pâini? s-a mirat cititorul strănutând

foarte tare.- Întocmai. Se rup cât sunt fierbinţi şi

se înfulecă. Aşa-i cu textele astea.- Dar vinul? a vrut să ştie cititorul.

Dar sfârşitul lumii? Dar clonarea? Darrealitatea virtuală?

- Pâini, asta sunt. Pâini.Cititorul şi-a scuturat trenciul şi s-a

supărat un pic. Îmi ardea de joacă toc-mai acum când galbenii se pregăteausă năvălească peste noi. Te joci cu noi,asta e. Să fie anul magicianului? Să fietotul o iluzie? Să nu fiu?

- Eşti ca şi cum n-ai fi. Iar anul e într-adevăr al magicianului.

- Pâini, zici? m-a întrebat cu jumătatede glas coborând scările. O să muşcdin pâinea asta a ta, magicianule!

N-a mai apucat. L-a lovit un tramvaisau l-au împuşcat nişte agenţi secreţisau a căzut într-un canal. Cam aşaceva. Pe urmă a venit iar îngerul. Avenit şi vârcolacul. S-au certat sub fer-eastra mea până când a venit poliţia şii-a dus la secţie legaţi fedeleş.

Anul magicianului

Ovi

diu

Bu

fnilă

PLUMB-97

pagina 15revistă de atitudine

comentariu

Birdman or (The Unexpected Virtueof Ignorance)) este un film american decomedie neagră și dramă din 2014, re-gizat, produs și co-scenarizat de Alejan-dro González Iñárritu.

La cea de-a 87-a ediție a premiilorOscar, Birdman a adunat nouănominalizări, inclusiv pentru cel mai bunfilm, cel mai bun regizor și nominalizăripentru evoluțiile lui Keaton, Norton șiStone. A câștigat patru premii Oscar:pentru cel mai bun film, Cel mai bun re-gizor, Cel mai bun scenariu original șiCea mai bună imagine.

Film dens şi complex ca mesaj.S-a vorbit mult despre perspectiva

artistică a acestui film, încât un comen-tariu literar i-ar avaria relexia strălucitoarea mulţimii de premii Oscar, nominalizări,Globuri de aur.

Dar îl gândesc literar ca generaţie,pentru că atât Alejandro González Iñár-ritu cât şi Michael Keaton (are o povestede carieră, oarecum asemănătoare cupersonajul), aparţin generaţiei mele artis-tice, aparţin postmodernismului (e ocomedie neagră). Ei sunt artiştii la tre-cerea dintre secole, cei care au folosittelefonul negru cu manivelă, acumtableta şi I-pad-ul, artiştii care au jucat pescena din lemn şi s-au costumat în ca-binele îmbâcsite şi slab luminate dinculisele înguste, dar acum au conturi pefacebook şi twitter, artiştii care au peroratîn aplauze şi flori aruncate la scenădeschisă iar acum îşi postează cariera peyoutube.

Schimbarea de secol cu progresultehnic aferent, dar şi cu decadenţa înprogresie geometrică, poate produceacestei generaţii viziuni şi stări incalcula-bile ca analiză jungiană dar şi o acoperirecerebrală mai profundă decât ale altorgeneraţii liniare.

“Birdman” este un film cu accentegeneraţioniste nu numai în reflectareartistică a schimbărilor umane de mani-festare concretă.

Riggan Thomson fusese o celebritateşi acum încearcă o revenire, o reabilitarea succesului trecut, cu conştienţapermanentă a ratării, tânărul său co-echipier reprezentând reversul trecutului,prezentul artistic nevrotic, rebel, labil, im-provizator şi îi este rivalul greu de accep-tat. Trecut şi prezent într-o luptă desupravieţuire.

Toate reperele implicate în scenariusunt aşezate face-to-face şi urmează oschemă bine gândită, cu borne de trans-formare spirituală şi de atitudine:

- arta de succes la public primează şiprin locaţia nostalgică, un teatru din se-colul trecut.

- relaţionarea prin comunicare directă,un al doilea reper cap-pajură, prin dia-loguri, - punctele tari ale scenariului- fiindsigure pe mentalitate, între actor şi soţialui, între actor şi producător, între el şifiica sa, sau cu tânărul actor actualcelebru.

- corolarul mesajului este unulexistenţial, împlinirea umană, artisticădar şi realizatoare personalităţii.

O generaţie tocită, cu fricile, fobiile,eşecurile sale, venind dintr-un secol tre-cut într-o lume tehnicizată, monopolizatăşi manipulată de virtual, bolnavă prinaceste arestări dependente, bolnavă defalse cariere şi false iubiri.

Metafora, căci filmul “Birdman” esteo metaforă a generaţiei de prag, de tre-cere dintr-un secol de virtuozitate într-altul de virtualitate, se expune prin final:

zborul sinucis, ca asumare.Finalul este situat ca incipit:“-Ai primit ceea ce-ţi doreai de la viaţa

asta? Eu, da!- Ce voiai?- Să mă consider iubit, să simt că sunt

iubit pe pământul acesta!” (RaymondCarver- fragmente târzii)

Un film mare, o istorie alegorizatăstilistic, a omului artist transformat înpasăre liberă prin recunoaşterea proprieiînvingeri.

Cristina Ştefan

Cronică de filmO trecere

iarna-pr imăvarăfoarte capricioasăşi îndelungată.Iarna s-a manifes-tat mai multdezbrăcată decâtînfofolită în cele-

brele cojoace. Începutul primăverii adebutat cu babe uneori sprintene şi se-nine,alteori mai morocănoase ploioaseşi reci, dar fără a mai scutura cojoacelede nea. Aspectul acesta a vremii parcăte îndeamnă să spui: unde eprimăvara de altădată cu ale sale câr-duri lungi de cocori care străbăteauzările; cu izvoare tumultoase alimen-tate de topirea zăpezii; de iarba verde-crud ce zâmbeşte sub razelemângâitoare ale soarelui, ale florilor deouăle-găinilor care pigmenteazăpâraiele, ameţite de bucuria renaşteriinaturii; ale drumurilor desfundate carese zvântă sub acţiunea uneori barbarăale vânturilor de primăvară; ale ghio-ceilor care desprimăvărează pădurea?Astăzi până şi natura e cuprinsă defebra trecerii în fugă a unui timp bolnav.Totul se desfăşuară ca secvenţe a unuifilm, filmat la viteză mai mică. Imaginilese succed cu repeziciune, uneori penesimţite, alteori agresive, fără fiorulpoeziei, al dragostei, al percepţiei omu-lui de lângă tine, alregenerării naturii. Vox populi:primăvara nu vine cu colaci în coadă.

Astfel a trecut şi ZiuaInternaţională a Femeii, aceasărbătoare dedicată mamelor, soţiilor,iubitelor, bunicilor, zi dătătoare desperanţă, iubire şi de respect pentruacele fiinţe, care dau viaţă umană. Cătot ceea ce ating pervertesc, aşa seîntâmplă şi cu această sărbătoareaducătoare de bucurie multor sufletetriste. Să mă explic: cei mai mulţiconsideră această sărbătoare un motivîn plus de a petrece când şi cum îi taiecapul, în folosul propriu şi mai puţin acelor vizate, cu o săptămână înaintesau cu două după data oficială- 8 mar-tie. Simbolic această dată înseamnă în-ceputul primăverii, femeia cu puterea eide a regenera viaţa, dar opt este şi cifrainfinitului, a Dumnezeului infinit, prin-cipiul feminin care generează veşnicieatât ca viaţă, mit, cât şi ca frumuseţe,tandreţe şi mister. Ce mai conteazăsemnificaţiile filozofice sau sociale, im-portant e să ne simţim bine. Poate cămaterialismul acesta din noi reprezintăcarnea, substanţa sensului existenţeinoastre, fără Dumnezeu, fără trăirespirituală sau sufletească, totul pentrusatisfacerea grosieră a pântecului.Constatăm astfel că cei mai mulţi dintrenoi trăiesc pentru a mânca şi a bea, şinu mănâncă pentru a trăi aşa cum estefiresc. Şi ne mai mirăm că fiara din noise trezeşte din când în când şi faceravagii în relaţia cu semenii şi cu noiînşine! Aşa că îmi vine în minte cespunea înţeleptul meu mucalit de laţară: „vorba puţină şi mâncarea puţinăniciodată nu strică, din boală te ridică,

sau omul lacom şi când e sătul eflămând”.

Tot în această lună s-a împlinit unsfert de secol de la evenimentele vio-lente de la Tg. Mureş, când românii şimaghiarii s-au încălzit xenofob până lafierbere şi s-au omorât şi schilodit cu oură viscerală, cu tot ce au avut laîndemână (bâte, cuţite, securi, răngi defier, etc) Rezultatul este edificator: 6morţi (3 români şi 3 maghiari) şi 270 derăniţi, din care 190 români şi 88maghiari. Tot în acea perioadă legatăde ziua de 15 martie, în Transilvania auintrat cca 100.000 maghiari din Un-garia. Toate aceste evenimente nu suntîntâmplătoare. Reamintesc cespuneam cu altă ocazie că iredentismulmaghiar, frustrat de nereuşita din de-cembrie 1989, a încercat din nouobţinerea autonomiei Transilvaniei, prinimaginea internaţională creată deaceste evenimente în care populaţiamaghiară trebuia să fie victimă ainsecurităţii politice din România. Dinfericire după cum spune vocea poporu-lui: „socoteala de acasă nu sepotriveşte cu cea de la târg”! Eveni-mentul a fost marcat destul de discretde către autorităţi, pentru a nu stârnipasiuni. Poate aşa e bine! Cert este cătrebuie să ne reamintim câteva dincauzele care au generat acele eveni-mente. Iată ce scrie în raportulComisiei CPUN de anchetă, raport pre-luat şi de Parlamentul nou ales al ţării,citez: menţinerea în memoria colectivă

(în stare latentă) a unor situaţii con-flictu-ale din secolele trecute, în contex-tul oprimării românilor din Transilvania,clasa dominant maghiară fiindprivelegiată; frustrările maghiarilor gen-erate de Tratatul de pace de la Trianon;perioada ocupaţiei hortiste a Ardealuluide nord, marcate de acte de atrocităţi,care a creat un strat malefic mai recentîn memoria poporului în zona relaţiilorromâno-maghiare perioada totalitar –comunistă, în care relaţiile interetnicedin Transilvania au parcurs toate vari-antele de criză de la aplicarea,,internaţionalismului proletar” la celeprovocate de un naţionalism exacerbatcu efecte nefaste pentru conservareaindentităţii naţionale a minorităţiolor en-tice, unele măsuri luate în aceaperioadă mai ales pe linie deînvăţământ, care a iritat elita maghiară,etc. Deşi o pojghiţă ca de lavă răcităţine în stand-by, relaţiile româno-

maghiare, sub aceasta, magma uriieste activă. Să nu uităm că în toți aceştiani politicieni maghiari au încercat prinvariate metode să amorseze din nou,tensiunile româno-maghiare, în ideearealizării autonomiei Transilvaniei, şimici gheizere au mai decompensatcombustia. Nimic nu e veşnic pe lumeaaceasta, şi nici UE nu va dura veşnic.Dacă nu suntem conştienţi şiprevăzători, în ziua aceea fatidică nevom trezi cu un cartof ferbinte în mâinişi nu ştiu pe unde vom ,,scoatecămaşa”. Să nu uităm adevărulevanghelistului: ,,rătăcirea cea de peurmă va fi mai rea decât cea de întâi!”

Puţini ne-am fi aşteptat capredarea orei de religie în şcoli săgenereze atâtea patimi. Societatearomânească pare ireconciliabilîmpărţită. Un adevăr relevant dacăavem în vedere cei 40 de ani de ateismcomunist, care a lăsat urme adânci înconştiinţa celor care sunt bunicii saupărinţii elevilor de astăzi. O gândireîngustă şi lipsită de viziune îi ghideazăpe cei ce sunt împotriva religiei în şcoli.Motivaţia cum că predarea celor douăconcepte fundamentale creaţionist şievoluţionist ar deruta formarea eleviloreste falsă. Dimpotrivă cele douăabordări dau ca într-o oglindă, posibili-tatea alegerii conştiente, la vârstaadecvată a conceptului pe care fiecareîl urmează în viață.

Străbatem o perioadă de înnoirespirituală şi duhovnicească toţi cei caresimţim şi trăim creştineşte. E operioadă de urcuş în smerenie şievlavie prin tunelul pocăinţei spre lu-mina Învierii Domnului nostru IisusHristos. Sfinţii părinţi ne cheamă lameditaţie asupra condiţiei noastreumane, de fraţi întru dragostea lui Hris-tos, de trecerea noastră într-o altă di-mensiune după moarte. E ciudat cumputem accepta atât de uşor existenţavieţii pe alte planete în universal fizic,dar nu putem accepta existenţa univer-sului metafizic al lui Dumnezeu.Acceptăm că suntem urmaşi demaimuţoi, dar nu acceptăm că sufletulnostru este de origine divină şi dinslava lui Dumnezeu. Matematicacceptăm existenţa mai multor univer-suri, dar nu acceptăm prezenţa înstructura intimă a materiei a divinităţii.Paradoxal structura materiei are cafundament trinitatea: proton, neutron,electron.

Şi totuşi continuăm să rătăcim încăutarea adevărului. Probabil că a fimorali e mai greu decât a fi liberi deorice condiţionări teologice. Libertateaadevărată a omului se manifestă numaiîn adevărul relevant al lui Dumnezeu.Dincolo de aceasta totul e profan şiminciună. Iată ce spune apostolulPetru: ,,trăiţi ca oameni liberi, dar nu caşi cum aţi avea libertatea dreptacoperământ al răutăţii, ci ca robi ai luiDumnezeu”. Să luăm aminte! Până lao viitoare întîlnire să ne bucurăm îndragoste frăţească de sărbătorile pas-cale, iar lumina tainică a Învierii să necălăuzească spre înălţare spirituală şicurăţenie sufletească.

Să auzim numai de bine.

De la un gând la altul...

Du

mit

ru B

răn

ean

u

CĂLUGĂRUL

Este clar. Avea ceva... pe suflet.Deşi se purta la manăstire ca unduhovnic obişnuit. Acolo se achita detoate obligaţiile unui călugăr. Şi totuşi...Într-o noapte, după obişnuita rugăciunese retrase pentru odihnă...Aceasta i-afost nefiresc de scurtă ca o fulguială devis. Avea rucsacul pregătit şi precum onălucă,fără ştirea părintelui stareţ dispăruîn noapte. Dar ce-l apucase că se pri-copsi cu o asemenea sminteală. A făcutasta ca să scape de Ana lui Zăpăcitu cucare se iubise până la o atinge... Şi poaten-a procedat bine. Minune mare. Făceacu ea un plod că bietul părinte care-idăduse viaţă mai avea fete, toateochioase, frumoase şi cu ceva şcoală,aşa,după posibilităţi. De aceea îi venea

greu să le păzească fiind curtate denuma, numa... Era uneori zăpăcit cusosirile lor nocturne de pe undeumblau,ce le putea păzi! Aiurea. Le maicăuta şi noaptea, sătenii îi dau crezare.Copil de fată ar fi fost ruşinea familiei...Ana lucra contabilă. Dorea, astfel, să seocupe mai mult de suflet, să se apropiecât mai mult de credinţa în Dumnezeu.Nu de ALTCEVA. Ana lui Zăpăcitul seţinea ca scaiul de el. La rândul său a fostpur şi simplu speriat de hotărârea fermăa Anei că de n-o va lua de soţie se va sin-ucide! El nu dorea o tragedie în familia luiZăpăcitu. Şi nici n-o iubea... Cu toate căuneori o dorea... Şi acum, în plină noapten-a mai reuşit s-o revadă ros de gândulde a se refugia în munţi şi acolo departede oameni, fără frică de sălbăticiunile co-drului, nu primea bani de la creştinulajuns la el ci numai alimente. Şi se rugamereu, treptat tot mai mulţi creştini urcau

pintenul de munte la sălaşul lui. Şi mi-nunile nu întârziau să apară. Oameniiduşmani până mai ieri au devenit cei maibuni prieteni. Cei cuprinşi în vâltoareavrăjilor scăpau de ele. Necăjiţii obţineauun codru de pâine, se înălţau capeliţeprin intersecţiile drumurilor, biserica a fostacoperită cu lindab, avea clopot nou,gard aşişderea. În zilele de sărbătoricreştine biserica devenea un furnicar delume, se făceau multe fapte de miloste-nie. Iar Ana lui Zăpăcitu se... măritase!!!Toţi creştinii care ajungeau în munţi lacoliba călugărului Iosif îi atribuiau aces-tuia miracolul rugăciunilor. PARINTELESTARET de la mănăstirea bucovineanăse minuna la rându-i de puterea credinţeifugarului Iosif în Dumnezeu.Iar acestaavea să se roage pentru restul zilelor salepentru fericirea Anei.

Decebal Alexandru SEUL

revist\ de cultur\pagina 16

L U N A P L A N T Ă R I I A R B O R I L O R

Regia Naţională a Pădurilor –Romsilva

Direcţia Silvică Bacău(PARCUL DENDROLOGIC HEMEIUȘ)

tel: 0234/588959 ; fax : 0234/519348NRC: J04/284/1991 Cod unic de înregistrare: 1590120; Cod IBAN:

RO20BRDE040SV18401150400 deschis laB.R.D. GSG-BACAU

E-mail impaduriri@silvabc.ro

„Arborele nu-i deloc sămânță, apoitulpină, apoi trunchi mlădios, apoi lemn uscat.Nu trebuie să-l tai în bucăți ca să-l cunoști. Ar-borele este puterea aceea care, încet, încet,se unește cu cerul.”

Antoine de Saint-Exupery- „Pământ al oa-menilor”

LUNA PLANTĂRII ARBORILOR

În conformitate cu art. 81 din Legea nr.46/2008- CODUL SILVIC, la alin(1) seprevede: “În perioada 15 martie -15 aprilie afiecărui an, autoritatea publică centrală carerăspunde de silvicultură organizează “LUNAPLANTARII ARBORILOR”. La alin. 4 sestipulează că „în această perioadă administra-torii pădurilor proprietate publică a statului șiocoalele silvice private sunt obligate sădesfășoare acțiuni de popularizare și educareprivind rolul și importanța pădurii și activitățipractice de realizare de plantații forestiere,întreținerea și conducerea arboretelor”

Pe de altă parte, în conformitate cuRezoluția Adunării Generale a ONU din anul2012, ziua de 21 martie a fiecărui an, a fostdeclarată, “ZIUA INTERNAȚIONALĂ APĂDURILOR”.

Totodată, precizăm faptul că, în anul2015, Regia Națională a Pădurilor -Romsilva împlinește 25 ani de la înființare.

Direcția Silvică Bacău, parte componentăa RNP- Romsilva, sub egida “Luna plantăriiarborilor”- ediția 2015, și-a propus și a realizato gamă largă de manifestări și acțiuni, din caremenționăm:

- popularizarea prin afișe și panouri aimportanței păstrării integrității fonduluiforestier;

- popularizarea în rândul cetățenilor a Co-dului Silvic și conștientizarea proprietarilorprivați de rolul pădurii în viitor și obligațiile cele revin ca deținători de păduri;

- antrenarea locuitorilor pentru igienizarealizierelor pădurilor;

- asigurarea materialului săditor și acor-darea asistenței tehnice pentru înfru-musețarea spațiilor verzi din localitățilejudețului Bacău (ex; Bacău, Moinești,Dărmănești, Zemeș, Negri, Onești, Tg. Ocna,Dofteana, Parava, Vultureni, Traian, Săucești,etc.);

- În vederea satisfacerii solicitării unorpersoane fizice sau juridice, pentru acordareade puieți forestieri în vederea plantării,unitățile silvice din cadrul RNP-Romsilva, vorsponsoriza cca 1,5 milioane puieți forestieri șiornamentali din diverse specii și vor vinde laprețuri avantajoase cca 2 milioane de puiețiforestieri sau ornamentali. Direcția SilvicăBacău va sponsoriza în cadrul acestei acțiunicu cca 30 mii puieți forestieri și ornamentali,persoane către cei interesați. Se va asiguraasistența tehnică gratuită, prin specialiștii sil-vici locali;

- antrenarea elevilor, studenților, tineretu-lui, în acțiuni de plantat puieți, deînfrumusețarea spațiilor verzi din incinta co-

munelor, oraăelor și a unităților de învățământ.Astfel “Liga Studenților Bacău” va planta 2500puieți (gorun, cireș, paltin), pe raza comuneiPăncești- Ocolul Silvic Bacău.

- mediatizarea prin expuneri video și con-cursuri școlare a importanței pădurilor și aecosistemelor forestiere. Se vor desfășuraacțiuni de acest gen la cele 14 ocoale dinDirecția Silvică Bacău. La nivelul municipiuluiBacău se va desfășura asemenea activitățisub sigla “Natura-casa a vieții” în colegiile:N.V. Karpen, H. Coandă, V. Alecsandri.

- workshop “Luna plantării oamenilor“ cuelevii de la liceele N.V. Karpen, V. Alecsandri,H. Coandă.

- plantarea cu elevi, studenți și tineri a200 puieți salcâm, 500 arbori ornamentali tei,paltin de munte, în parcurile și zonele verzi alemunicipiului Onești. Materialul săditor s-aasigurat prin sponsorizare de Direcția SilvicăBacău;

- plantarea în orașul Moinești a 1500puieți de salcăm în cadrul acțiunii “Plantare înȚara lui Andrei”, acțiune începută încă din anul2010.

- Regăsirea frumuseții pădurilor șispațiilor verzi – PET CAP CREATIVITATE DELUNA PĂDURII, mozaicuri din capace dePET, executate de copii de la 30 de școli șilicee din județul Bacău. Data: 08-09 aprilie2015- Piața Tricolorului Bacău.

- vernisajul expoziției tematice de pictură,grafică, caricatură, fotomontaj, etc. în data de16.04.2015, la Sala de conferințe din clădireanoua a Direcției Silvice Bacău, situată în Par-cul Dendrologic Hemeiuș. Acest vernisaj a de-venit o tradiție a Direcției Silvice Bacău, fiindla a 25-a ediție. Menționăm că în fiecare an dela înființarea RNP-Romsilva, a avut loc acestvernisaj. Și la această editie se vor prezentalucrări deosebite la cele 4 secțiuni (pictură,grafică, green art, foto). Pe lângă elevi șistudenți din județul Bacău, vor participa tineritalentați din Piatra Neamț, Tulcea, Iași,București, concursul devenind aproape“național”.

PĂDUREA ÎNSEAMNĂ VIAȚĂ(CITATE, MAXIME, REFLECTII)

„Doar după ce ultimul copac a fost doborât, Doar după ce ultimul râu a fost otrăvit,Doar după ce ultimul pește a fost prins,Doar atunci veți realiza că banii nu pot fi

mâncați.”(Profeția indienilor Cree)

„Omul trebuie să se uite la lemn ca la aur,

să-l doară inima când taie un pom, căcifiecare pom e un om.

(Ioan Grigorescu-Ascultă și uită-te bine)

„Iubiți arborii! Cu frunza lor putrezită audospit lutul din care s-a făcut omul. Ei suntizvorul, ocrotirea și poezia vieții” (AlexandruVlahuță)

„Copacii sunt efortul nesfârșit alPământului de a vorbi cu cerul” (RabindranathTagore)

„Dacă te gândești la anul următor-însămânțează pământul,

Dacă te gândești la următorii 10 ani-plantează un copac.

Dacă te gândești la următorii 100 de ani-educă oamenii.”

(Proverb chinezesc)

„De câte ori, în mijlocul arborilor muți șineclintiți ne-am simțit ca în tovărășia unorvechi prieteni guralivi! De câte ori nu le-amdestăinuit lor durerile noastre și de câte ori,mai cu seamă, nu ne-au alinat ei acestedureri.”

(Calistrat Hogas- „Pe drumuri de munte”)

„Mă privești cu ironie, tot ceea ce îți spunți se pare perimat și neserios, dar când trec pelângă o pădure pe care am salvat-o de ladespădurire, sau când aud glasul unei păduritinere pe care am plantat-o cu propriile-mimâini, simt că însăși clima se afla în parte substăpânirea mea și, că dacă peste o mie de aniomul va reuși să fie fericit, acest lucru mi seva datora întrucâtva și mie.”

(A.Cehov-1890)

„Veniți, ai codrilor prieteni, /Veniți la ei, cusuflet viu,/ Veniți cât brazii mai au cetini,/ Venițicât nu e prea târziu! Pădurea e izvor de viață/Și-n ea strămoșii-au mers mereu/ Ca-ntr-obiserică mareață, / În care cântă Dumnezeu!”

(Vasile Militaru- Ne cheamă pădurea)

„Natura ne aseamană, educația nedeosebește” (Confucius)

NATURA – CASA VIEȚII

„Natura și educația sunt asemănătoare,căci educația transformă pe om și prinaceasta transformare, creează natura.”

(Democrit)

„Dacă Omul reușește să elimine Eul, vafi capabil să asculte bătaia inimii naturii șișoaptele ei.” (C. Brâncuși, 1949)

„Pe copil îl educă tot ce îl înconjoară:câmpul, pădurea, râul, marea , munții, rân-dunelele, cucul. Faceți tot posibilul ca și copiidumneavoastră să iubească tot ce-iînconjoară, pentru ca fără dragostea denatură și animale omul nu poate să simtă dinplin, ceea ce numim, cu cel mai minunat dintrecuvinte – VIAȚA.”

(C. Mihăiescu)

„Întotdeauna pădurea a întins omului ra-mura de măslin, dar acesta spre nefericireasa, n-a știut să o primească și să o păstreze.Și întotdeauna pedeapsa a fost amară. Căcice altă explicație poate să aiba faptul căpământul ne fuge de sub picioare, căinundațiile devin din ce în ce mai frecvente, căpământul se scufundă și că noroiul și nisipulmunților schimbă cursul și împotmolesc gurileapelor.”

(prof. Marin Dracea)

„Nici o putere din lume nu poate opri șiameliora forțele distrugătoare ale poluării peglob, așa cum o face vegetația forestieră.”

(K.P. Wentzel)

„Nu distruge ceea ce nu tu ai creat.”(Jean Dorst)

„Păstrați în inima voastră un colț deverdeață și tinerețe, un colț unde n-ați recoltatnimic, unde să semănați o plantă oarecare.”

(M. J. Guyau)

„Copii învață bunătatea de la natură, iarrăutatea de la oameni.” (N. Iorga)

„Pământul e singurul loc unde se poatecrea Paradisul” (Octavian Paler)

„Pământul oferă suficient pentru aacoperi nevoile omului, dar nu și lăcomia lui”.

(Mahatma Gandhi)

„ Acela care plantează copaci iubește șipe alții, nu numai pe el.” (Thomas Fuller)

„Caracterul este precum un copac, iarreputația precum umbra lui. Umbra este ceeace credem despre el, dar copacul este celadevarăt.” (Abraham Lincoln)

„Hârtia. Aplatizăm păduri, ca să lemâzgâlim apoi cu platitudini.” (V. Butulescu)

„Ține natura aproape de inima ta ...șieliberează-te din când în când, cațără-te peun munte și petrece o săptămână în păduri.Curăță-ți spiritul.” (John Muir)