ÎNTOCMITĂ DE NICOLAE IVAN

ING. Jancso Arpad

Tipografia Rapid, Timişoara I., Str. Praporgescu 2

5

Prefaţă

Mica lucrare pe care o tine cititorul în mână n'a fost scrisă cu intenţia de a da o adevărată monografie istorică a Municipiului Timişoara. Insăşi extensiunea ei redusă indică aceasta. In câteva zeci de pagini nu poate fi vorba decât de schiţarea câtorva linii generale din bogata istorie de un mileniu a cetăţii timişene. Nimeni nu va căuta deci în ele datele precise şi detaliile riguroase ale evenimentelor istorice. Cercetătorul trecutului timişorean se va adresa şi pe mai departe bibliotecilor unde se păstrează marile monografii scrise în limbi străine — aşteptând cu răbdare ca împrejurările să permită tipărirea celei dintâi monografii româneşti a Timişoarei. Costul ei va împiedica de altfel — din nenorocire — totdeauna răspândirea ei în păturile mai largi ale publicului, aşa încât o lucrare mai redusă, de un preţ accesibil tuturor, ca cea de faţă, îşi are rostul bine stabilitAm ţinut, pe lângă această consideraţie de ordin practic, să servim şi un scop ideal întocmind această mică istorie. Continuitatea elementului românesc în oraşul Timişoara nu

6 7

este o notiune suficient de intrată în conştiinţa publică după părerea noastră. Evoluţia compunerii etnice a populaţiei metropolei Bănatului este aşa zicând necunoscută. Ea merită totuşi să fie ştiută. Drepturile istorice ale elementului românesc nu se pot pune la îndoială, în schimb nu putem trece nici peste meritele incontestabile ale unora din bărbaţii de neam străin cari, având soarta oraşului în mâinile lor, l-au făcut ce a fost el în 1919, când regimul românesc a putut în sfârşit să se instaleze în locul care-i revenea de drept. ei regiuni romanesti,cu o populatie romaneasca ce se regăseşte in toate fazele istoriei fără nici o discontinuitate ca la alte neamuri conlocuitoare,Timisoara a fost creată,apărată,reconstruită şi adusă la inflorire de o colaborare milenară a neamurilor cari s'au perindat la această răscruce a popoarelor Europei şi Asiei.

N. I.

ing.Jancso Arpa

Inceputurile

Intr'o epocă geologică îndepărtată, şesul Bănatului forma fundul unei mări de apă dulce. Mai târziu, în timpurile preistorice, teritoriul e locuit de o populaţie care a lăsat numeroase urme, date la iveală de săpăturile arheologice. Cei dintâi locuitori pomeniţi de istorie ai Bănatului au fost Argatirşii, despre cari vorbeşte Herodot în legătură cu războiul lui Darius contra Sciţilor, cinci secole înainte de Cristos. Treisute de ani mai târziu, locul Agatirşilor fu luat de Daci, popor tracic, venit din.Asia Mică. Dacii au constituit un puternic imperiu, ce se întindea dela Tisa până la Prut. Nici decum sălbateci, aceşti locuitori străvechi ai regiunii de care ne ocupăm aveau, dimpotrivă, o civilizaţie înfloritoare. In anii 101—103 şi 105, Romanii, sub conducerea împăratului Traian, au cucerit Dacia în două războae sângeroase. Bănatul fu numit de cuceritori Dacia riparia sau Dacia ripensis. împăratul Traian a avut grijă să colonizeze ţinutul cucerit, întemeindu-se numeroase oraşe sau posturi militare dealungul căilor de comunicaţie. La locul unde se află azi Timişoara se crede că s'ar fi găsit încă de pe vremea Dacilor

8 9

o localitate numită Zambara. Istoriograful Ptolomeu pomeneşte acest nume în sec. II. î. de Cr. Nu se poate şti cu precisie, dacă această localitate sau alta, întemeiată decătre Romani,s'a numit mai târziu Tibiscum. In orice caz este foarte probabil că acest din urmă oraş, numit „municipiu" pe un document contimporan, este la originea Timişoarei de azi.

Sfârşitul domniei romane în Dacia se cunoaşte. In anul 250 d. Cr. împăratul Aurelian s'a văzut nevoit să-şi retragă legiunile la Sud de Dunăre. Au urmat năvălirile succesive ale barbarilor: Goţii, Gepizii, Hunii, Longobarzii, Avarii, apoi Ia urmă — la sfârşitul sec. IX. — Maghiarii.

Avarii au lăsat urme trainice în Bănat. Aşa numitele „şanţuri (valuri) Romane", vizibile în unele regiuni, li se pot atribui cu multă probabilitate. Timişoara, sau o altă localitate apropiata se numea pe vremea Avarilor Beguei, situată fiind pe râul Beg, Begheiul de azi.

Nu este locul să ne întindem asupra ocupaţiei Bănatului de către Unguri, luptele ce s'au dat până la supunerea voivozilor români cari stăpâneau regiunea se cunosc. De altfel de vr'o localitate Timişoara nici nu este vorba timp de 2—3 secole. Localitatea cea mai importantă a regiunei era pe atunci Cenadul, sediul episcopiei cu acelaş nume. Abia la anul 1212 se pomeneste „cetatea Timişului" (Castrum Temesiensis)

într'un document al regelui Andrei II. Timişoara era deci în acel moment loc fortificat „castrum" şi e probabil că a avut acest caracter încă dela întemeierea ei. Este poate momentul să explicăm de ce se numeşte Timişoara astfel.

De ce Timiş, când oraşul e pe Beghei? Fiindcă aceste două râuri formau până în timpurile din urmă un singur sistem de ape, comunicând în numeroase puncte, numindu-se în toate documentele Timiş amândouă, răspund unii autori.

„Oara" s'a format din „war" (vâr), cuvânt celtic, împământenit aici de către Unguri, însemnând loc fortificat — cetate.

O altă explicaţie, nu mai puţin verosimilă, ne spune că oraşul a fost..numit după provincia a cărei capitală era din timpurile cele mai vechi, provincie numită după râul său principal, Timişul, fără să se ţină cont de situaţia geografică exactă. Această explicaţie ar dovedi în acelaş timp existenţa unei unităţi administrative străvechi a Bănatului Timişan.

In timpul năvălirii tătarilor (1241), Timişoara a fost devastată. Regele Bela IV. a reconstruit fortificaţiile oraşului, îngrijindu-se şi de înlocuirea cetăţenilor dispăruţi. Se presupune că aceşti coloni au venit în parte din ţările germane ca şi în celelalte cetăţi maghiare. La începutul secolului XIII, Timişoara se găsea de

10

altfel pe mâna Cumanilor veniţi încă dela sfârşitul sec. XII. Regele Bela IV. însuş a mai adus un mare număr de Cumani, cari deveneau astfel pentru moment elementul dominant în Timişoara şi în jurul ei.

In orice caz nu ne putem îndoi de continuitatea elementului românesc orăşan care-şi avea rezervele în însăşi populaţia rurală a regiunei.

11

Ing.

Ridicarea oraşului - Apogeul:

Timişoara Capitala Ungariei.

Decadenţa. Ocuparea turcească

După moartea ultimului rege din dinastia arpadiană (1301), pe tronul Ungariei urmează regi din dinastia franceză a angevinilor. Urcat pe tron în anul 1307, Carol Robert de Anjou nu se simţea în siguranţă în capitala sa Buda, unde îl ameninţau puternicii săi duşmani din nobilimea maghiară. Dă deci ordin să se construiască la Timişoara clădirile necesare spre a instala curtea şi dregătoriile. In opt ani, maeştri italieni ridică deci un palat regal strălucitor, se perfectionează fortificaţiile, se aduc soldaţi, se instalează negustori. Din localitatea sărăcăcioasă, fără importanţă, Timişoara devine de azi pe mâine aşa zicând, un adevărat oraş, o capitală.

Carol Robert îşi mută reşedinţa la Timişoara în 1316.

Castelul şi cetatea construite pentru el formau două dreptunghiuri, cu laturile dirijate spre cele patru puncte cardinale, înconjurate de ziduri şi de şanţuri, legate între ele printr'un pod şi un turn puternic fortificat. Situaţia acestor

12 13

construcţii este determinată aproximativ de comandamentul Diviziei, care stă în locul colţului Nord-Vest, latura Sud cuprindea şi Castelul Huniade de azi, iar latura de Est era aproximativ la Şcoala de Arte şi Meserii.

La sfârşitul anului 1317 moare regina Maria Caterina, fiind înmormântată în noua capitală. Regele se căsătoreşte în 1320 cu fiica regelui Poloniei, Elisabeta. Cu ocazia aducerii ei, au loc serbări grandioase. Oraşul Timişoara câştigă şi în importanţă economică. Obţine chiar dreptul de a ţine târguri anuale.

Situaţia prea excentrică a Timişoarei obligă totuşi pe Carol Robert să-şi aleagă o altă reşedinţă. In 1323 sau 1325 părăseşte deci Timişoara pentru Vişegrad pe Dunăre. Revine totuşi în 1330 pentru a porni de aici campania contra lui Alexandru Basarab, Domnul Ţării Româneşti, care îi refuzase plătirea tributului de vasal. In capul unei puternice oşti, Regele Ungariei pleacă în toamna anului 1330 din Timişoara. Războiul se isprăveşte tragic pentru Carol Robert. Câteva săptămâni în urmă regele revine la Timişoara cu numai câţiva oameni scăpaţi cu greu din măcelul dela Posada, unde Muntenii au luat pradă, pe lângă armamentul şi comorile Ungurilor, până şi sigilul regelui.

Ludovic cel Mare a venit şi el de două ori la Timişoara. La a doua şedere, în 1368, cu ocazia campaniei contra lui Vlaicu Vodă. După

moartea regelui, văduva regină Elisabeta a locuit mai mult timp în oraşul nostru.

Sub regele Sigismund, Timişoara a devenit baza de operaţie în războaele ofensive duse contra turcilor deja prea puternici în Balcani.

In 1395 îi vedem pe turci trecând Dunărea şi pustiind Bănatul până sub zidurile Timişoarei.

Anul următor regele Sigismund concentrează o armată de 90.000 oameni la Timişoara şi porneşte contra păgânilor. Expediţia se termină în dezastrul dela Nicopole (1396).

In 1397 se întruneşte dieta maghiară la Timişoara în vederea măsurilor de luat contra primejdiei turceşti. E cea dintâi dietă maghiară la care participă şi reprezentanţii oraşelor. Dieta a durat o lună de zile.

Dar turcii au de furcă cu Mongolii lui Timur Lenk şi Bănatul se bucură de o pace relativă de mai multe decenii.

Intre timp Timişoara, care şi a pierdut importanţa politică şi administrativă cu plecarea curţii, a câştigat o importanţă militară din ce în ce mai mare. Cetatea ei se considera ca una din cheile rezistenţei contra Turcilor. Comandantul militar al regiunei, contele Timişoarei se alegea dintre cei mai buni conducători de oştire. Regele Vladislav numeşte astfel în 1441 pe Ion Huniade în acest post important.

Ion Huniade era originar din Ardeal, unde tatăl său primise pentru serviciile sale întinse

14 15

domenii dela Regele Sigismund. A făcut studii temeinice sub conducerea unui episcop catolic, totuşi s'a revelat mai ales în cariera armelor Proprietar bogat, a împrumutat în (repeţite) rânduri pe regele Ungariei cu sume importante primind în gaj diferite domenii bănăţene extrem de întinse. încă din 1438 fusese numit Ban al Severinului, apoi conte de Timiş şi chiar voivod al Ardealului. Avea o putere extraordinar de mare în mână. A întărit Timişoara, a reparat castelul regelui Carol Robert, deteriorat de cutremurul de pământ din 1443, şi şi-a instalat familia în această clădire. El însuş a locuit aici de-câteori nu-1 chema datoria în alte părţi.

Preferinţa aceasta marcată îşi găseşte explicaţia, mai bine decât în mărunte considera-ţiuni de confort, desigur dispreţuite de războinicul Huniade, în faptul că aici in Timişoara se găsea printre Români credincioşi, soldaţi de-ai săi sau ţăranii regiunei. In Ungaria, dimpotrivă, trebuia să fie mereu în gardă pentru a dejuca intrigile acelora cari îl dispreţuiau până la sfârşit pe „valahul" prea norocos.

După moartea regelui Vladislav, în timpul minorităţii lui Ladislau V., Ion Huniade a condus Ungaria cu titlul de guvernator. (1446—52).

Pericolul turcesc deveni din ce în ce mai ameninţător. In 1453 căzu Constantinopole, iar în 1456 Huniade abia a reuşit să apere Belgradul asediat de sultanul Mohamed II. Eroul muri de

altfel în toamna aceluiaş an, lăsând doi feciori: Ladislau şi Matia. Regele Ladislau V. veni câtva timp în urmă la Timişoara, unde văduva marelui comandant obţinu dela el promisiunea întărită cu jurământ că va ocroti fiii lui Huniade. Această promisiune nu fu ţinută, Ladislau Huniade a fost decapitat în primăvara următoare Ia Buda, Matia închis. Regele Ladislau V. muri curând şi puternicul partid al Huniazilor, condus şi finanţat din Timişoara, a reuşit să aşeze pe Matia Huniade Corvinul, viţă de valah, pe tronul Ungariei.

Matia a fost unul din cei mai mari şi mai glorioşi regi ai istoriei maghiare. A venit adesea la Timişoara în castelul în care copilărise. Serbări au avut loc cu aceste ocazii menţinând strălucirea oraşului puternic întărit şi bogat. Totuşi decadenţa era aproape, ea se începu la moartea regelui Maţia şi se accentua cu înteţirea atacurilor turceşti.

Deja în 1476 se văzu o armată turcă sub zidurile oraşului, bătută încă de data aceasta. In 1478 regele Matia numi de conte timişan un Român de o forţă uriaşă, devenit figură de legendă, Paul Chinezul. O noua invaziune turcească in 1481 de Chinezul,care-şi conduce trupele peste Dunare invingând păgânii incă odată la Semendria.Cu această ocazie aduce şi colonizează in Banat 25000 Sârbi,cari işi părăseau casele de frica Turcilor.Din aceşti

16 17

Sârbi numai o mică parte se stabili la Timişoara, în cartierul Palanca Mare, care înconjura cetatea propriuzisă de către Nord-Est la Nord-Vest. (Celălalt cartier în afara cetăţei era situat lângă castelul Huniazilor şi se numea Palanca Mică.)

In urma atacurilor turceşti cetatea Timişoarei fu încă întărită şi vizitată în 1494 de regele Vladislav, care a ordonat de data aceasta lui Chinezul să conducă o expediţie în Sârbia. Această expediţie comandată de bătrânul erou, care devenise mut, a reuşit perfect, dar Paul Chinezul muri scurt timp în urmă.

Evenimente tragice urmară. Mai întâi între1509—1511 a bântuit ciuma în Timişoara şi în Bă-nat. Turcii deveniseră şi ei mai activi. In 1514papa a ordonat o cruciadă contra Turcilor. Zecide mii de ţărani s'au adunat la Buda, dornicisă scape de mizeria lor participând la cruciadă.Comandantul cruciaţilor acestora a fost secuiulGeorge Doja, om viteaz şi priceput în alerăzboiului. Iobâgimea însă văzându-se în armeşi în număr, în loc să porneasă împotriva Turcilor a devastat oraşele şi conacurile întâlnite,jefuind şi ucigând. Armata lui Doja, ajungândla Timişoara s'a apucat de asediu. Având braţesuficiente la dispoziţie, Doja a încercat să secă-tuiască şanţurile ce înconjurau cartierul de Est,Palanca Mică, conducând apa Timişului în altădirecţie.

In ajutorul oraşului strâmtorat veni voe-

vodul Ardealului, Ioan Zapolia, cu o armată regulată. Răsculaţii fură bătuţi, Doja şi ceilalţi conducători ai «cruciadei» prinşi şi ucişi în chinuri groaznice. George Doja a fost aşezat gol pe un scaun de fier înroşit, în cap i s'a pus o coroană şi în mână un sceptru asemenea înroşite. Tovarăşii lui, ţinuţi fără mâncare mai multe zile, au fost forţaţi să sfâşie cu dinţii bucăţi din trupu-i jumătate fript. Secuiul a suportat aceste chinuri cu stoicism.

Execuţia aceasta, menită să impresioneze iobăgimea, a avut loc nu departe de râul Beghei, la Sud de cetate. In locul arătat de tradiţia populară s'a aşezat ulterior o cruce, iar mai târziu o statue a Fecioarei Măria.

Câţiva ani în urmă, la 1521, căzu Belgradul în mâna Turcilor. Zăgazul era rupt, valurile mahomedane au întrat în Ungaria năpraznice. In 1526, la Mohaci, regatul maghiar e zdrobit. Regele însuş muri. In locul lui se ridicară doi pretendenţi: Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia, gatul maghiar e zdrobit. Regele însuş muri. In locul lui se ridicară doi pretendenţi: Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolia, voevodul Ardealului. Până la urmă aceştia se înţeleseră să împartă în două ţara, adică ce mai lăsase din ea turcul. Timişoara era în partea lui Zapolia împreună cu Ardealul.

Zapolia se bucura de toleranţa Turcilor şi regiunile de sub domnia Iui profitau de această circumstanţă. Murind însă domnitorul acesta la 1540, văduva lui Izabela, după tergiversări de un deceniu, predă lui Ferdinand Timişoara cu o

2

Fig. 1Fig. 1. Bătălia dela Posada. Armata regelui Carol Robert este nimicită Intr'o vale de către Muntenii lui AlexandruBasarab. Regele scapă numai cu câţiva oameni credincioşi.(După un desen al epocei).

Fig. 2. Cucerirea Timişoarei de către prinţul Eugeniu de Savoya. Gravorul contimporan a reprezentat în acelaş timp bombardamentul, asaltul prin Palanca Mare şi ieşirea Turcilor din cetate.

20 21

parte din ţara stăpânită de Zapolia (1551). Turcii, nemulţumiţi de această întorsătură a lucrurilor, reacţionează prompt. Atacă cetatea în acelaş an cu o mare armată fiind respinşi de această dată.

In anul 1552 însă o altă armată turcă de 160.000 oameni, comandată de Ahmed paşa, cucereşte oraşul, după o lună de asediu, măcelărind 2310 mercenari de diferite neamuri (Cehi, Spanioli, ba chiar şi Englezi!) şi comandantul lor Losonczy, pe când aceştia ieşeau din cetate încrezători în cuvântul Turcilor, că vor putea să părăsească Timişoara nesupăraţi.

Era Ia 27 Iulie 1552. Timişoara, cucerită întâia oară cu armele, a întrat pentru 164 ani sub stăpânirea Turcilor.

Timişoara sub regimul turcesc

După cucerirea oraşului Timişoara, Turcii au ocupat repede întreg şesul Bănatului până Ia Tisa şi Mureş. Oraşul nostru deveni unul din cele mai importante centre ale administraţiei teritoriilor cucerite de muzulmani. Provincia, numită vilaet, avea în frunte un beglerbeg cu sediul la Timişoara. O armată puternică staţiona în permanenţă aici sub comanda unui paşă. încolo administraţia turcească era foarte sumară. O organizaţie de percepţia impozitului şi câţiva judecători pentru judecarea crimelor şi a diferendelor dintre muzulmani şi creştini, iată cam la ce s'a redus administraţia turcească. încolo băştinaşii au păstrat o organizaţie politică autonomă. La Timişoara au funcţionat în tot timpul ocupaţiei consiliile comunale prezidate de primari creştini, — români, macedoneni sau sârbi. Credincioşii ortodocşi îşi puteau nestingheriţi exercita cultul sub conducerea episcopului lor.

Din punct de vedere urbanistic dominaţia turcească s'a dovedit dezastruoasă Toate clădirile vechi au dispărut în timpul lor şi altele noi, durabile, nu s'au ridicat. Toată lumea, turci şi creştini, locuiau cocioabe primitive, atât în Ce-

22 23

tatea rezervată celor dintâi, cât şi in cartierele Palanca Mică şi Palanca Mare unde se adăposteau creştinii.

Un călător turc al epocei a notat totuşi că a văzut la Timişoara, în oraşul propriu zis, 4 geamii, 4 mănăstiri (muzulmane), 7 şcoli primare, trei hanuri şi 4 băi. Străzile nu erau pavate cu piatră, ci podite cu scânduri. Excepţie face numai curtea cetăţii (castelului), care este cimentată în întregime. In mahalalele din jurul oraşului întărit — 10 la număr — se găseau încă un număr de geamii.

Fireşte n'au lipsit tentativele de a recuceri Timişoara. Stăpânii ţărilor vecine, voevodul Ardealului şi împăratul Germaniei (în acelaş timp regele Ungariei) au depus la rând eforturi în acest scop. Voevodul Ardealului Sigismund Bathory, aliat cu Mihai Viteazul, a încercat cucerirea oraşului în 1596 asediindu-l 40 de zile fără succes. In anul următor a reînoit tentativa, asemenea fără rezultat. In 1606 Turcii ocupă chiar şi restul Bănatului cu Lugojul şi Caransebeşului.

Dar puterea turcească, la apogeu cu asediul Vienei (1683), a început să decline în ultimul sfert al secolului XVII. Disciplina armatei acesteia, care a înfrânt de atâtea ori puterile unite ale Europei întregi, a slăbit. In 1688, de exemplu, garnizoana Timişoarei s'a răsculat din cauza unei revendicări de soldă nesatisfăcută, ucigându-şi comandantul, pe paşa de Timişoara.

încetul cu încetul armatele imperiale au cucerit fostul teritoriu al Ungariei. In 1689 o armată austro- germană se aproprie şi de Timişoara, dar este zdrobită de Turci înainte de a putea asedia oraşul. In 1696 prinţul Augustin, elector de Saxonia a împresurat Timişoara fără succes.

împăratul Leopold încredinţează în 1710 comanda armatei destinate luptei contra turcilor unui tânăr şi strălucit general, Eugen prinţ de Savoia. Era francez, dar «nu combătuse decât contra Franţei» spune istoria despre el. Acesta câştigă mai multe bătălii şi la sfârşitul verei 1716 asediază şi Timişoara cu forţe considerabile. După împresurarea oraşului apărat de o garnizoană de 18000 de oameni, imperialii încep atacul la 1 Septembrie dinspre Vest, din partea cartierului Palanca-Mare. Peste, trei săptămâni, o armată de cavalerie turcească de 20000 de luptători încearcă să aducă ajutor şi aprovizionare garnizoanei, însă nu reuşeşte să intre în cetate. La 1 Octombrie cade cartierul întărit Palanca Mare, de unde se îndreaptă un tir intensiv de artilerie asupra cetăţii însăşi. Insfârşit apărătorii capitulează la 13 Octombrie cu condiţia să poată pleca în arme şi cu tot bagajul lor.

Prinţul Eugeniu şi-a făcut intrarea solemnă în oraşul Timişoara, plătit cu viaţa a peste şase mii de soldaţi, după un asediu care a durat 44 de zile. Garnizoana capitulată, cu un efectiv de 12000 soldaţi, împreună cu un număr de curuţi

24

(maghiari) şi populaţia turcă, au plecat sub paza unui detaşament imperial spre sud. Cortegiul pitoresc număra 1000 de trasuri, multe vite, cămile, turme de oi şi capre etc. Locuitorii creştini (Români, Sârbi) şi Evrei (deja!) au rămas bineînţeles pe loc.Pacea dela Pojarevaţ a confirmat în 1718, posesiunea oraşului împăratului Germaniei. Provincia cucerită s'a organizat după 164 de ani de ocupaţie turcă într'un ţinut militar austro-german sub titlul de «Bănat Timişan».

25

2627

O nouă epocă de strălucire: Timişoara sub regimul austriac

(1716-1860)

Cuceritorii au găsit oraşul în tristă stare. Bombardamentul asediului a prefăcut în ruine şi cele câteva clădiri construite din material trainic. Acesta era în special cazul Castelului Huniade, odinioară atât de prestigios lăcaş regal, iar apoi castelul comandanţilor turci.

Bănatul însuşi nu era decât o dezolantă câmpie mocirloasă, cu sate rare în care duceau un trai mizerabil locuitorii băştinaşi, ţăranii români.

Provincia se înglobează Imperiului sub numele de Banat Timişan, iar comandant al acestei provincii este numit un general austriac de origine lorenă, Claude Florimonde, conte de Mercy.

Acest om s'a revelat în sarcina dificilă ce i s'a încredinţat ca un organizator şi un gospodar excepţional. Pentru oraşul Timişoara în special contele de Mercy a făcut atât de mult încât trebue să-l consideram ca adevăratul întemeietor al oraşului modern. Ambiţia lui a

fost să facă din Timişoara «cel mai frumos oraş din Imperiu.

In cei 12 ani cât a comandat regiunea, a început secătuirea mocirlelor, canalizând Begheiul, a încurajat agricultura şi a pus bazele unei industrii înfloritoare înt'un cartier nou creat (numit «Fabrică» ulterior).

Sub guvernarea lui s'a început construirea cetăţii moderne, o serie de edificii publice, existente şi azi, au fost clădite în anii aceia. Numit în 1733 comandantul trupelor din Italia, contele Mercy a căzut pe câmpul de luptă lângă Parma, dar urmaşii lui au continuat opera începută.

La reocuparea Timişoarei n'a existat aici decât o populaţie »ilirică«, compusă din ortodocşi de tot felul, mai ales din Români şi o parte sârbi. Cum am mai amintit;' aceşti locuitori se administrau singuri sub Turci având consiliul lor comunal propriu. La 1716 primarul se numeşte după documentele epocei Nicola Muncia; nu e stabilit încă ce a fost: român ? sârb ? aromân ? Cea dintâi grijă a guvernului austriac a fost colonizarea Bănatului şi a Timişoarei cu locuitori de religie catolică. S'au adus astfel mii de familii din Suabia, Renania, şi chiar francezi din Lorena. Noii cetăţeni s'au organizat în 1718 cu un consiliu comunal german separat. Cele două consilii au existat paralel până la 1780 când s'au contopit. In cea dintâi decadă de după scoaterea

28 29

Turcilor, situaţia etnografică a Timişoarei era următoare: în cartierul Palanca Mare şi Mică Români şi Sârbi, în cetate numai Germani colonizaţi recent. In 1730 se pomeneşte mai întâi de Unguri şi câţiva ani în urmă de Evrei. Aceştia din urmă înmultindu-se prea mult, după opinia guvernului, s'au luat contra lor o serie de măsuri destinate să le îngreuieze existenţa. S'a limitat astfel numărul familiilor la 40, numărul brevetelor de comercianţi la 8, li s'a interzis comerţul ambulant la sate etc.

Starea sanitară a oraşului se înbunătăţise sensibil graţie măsurilor luate de contele de Mercy,. care s'a îngrijit chiar de apă potabilă adusă în cetate de un apaduct. Cu atât mai mare spaimă a produs deci epidemia de ciumă, adusă în oraş din Ardeal în 1738. Cu toate sforţările autorităţilor, ravagiile boalei fură teribile. Morţii nu se mai puteau nici îngropa măcar, ci erau arşi pe rug. Pe deasupra, la 4 Februarie 1739, a venit şi un cutremur de pământ. Totuşi ciuma a încetat în primăvara anului 1739, iar populaţia catolică a clădit Capela Rozalia, unde de atunci an de an se face o procesiune în amintirea flagelului. Ciuma a mai revenit în 1762 şi 1763, fără să facă atâtea victime ca în 1738. In anii 1759—60 s'au isprăvit lucrările importante începute sub contele Mercy pentru regularea cursului Begheiului. Direcţia lucrărilor o avea un inginer holandez Fremaut.

Abuzurile autorităţilor locale, insuficient supraveghiate, au fost curmate de anchetele personale făcute în Bănat de către viitorul împărat Iosif II. în 1768 şi anii următori. La propunerea lui, împărăteasa Măria Terezia a vrut chiar să organizeze Bănatul ca ducat austriac, însă rezisenţa sfetnicilor ei maghiari au împiedicat realizarea acestui plan. Din contra pela 1778 Bănatul şi Timişoara au fost date înapoi Ungariei, care s'a grăbit să reînfinţeze judeţele. Numai orasul Timişoara, declarat municipiu, a scăpat în parte de administraţia maghiară.

Ungurii au întâmpinat mari dificultăţi în introducerea administraţiei lor judeţene care era bazată pe nobilime, inexistentă în Bănat după războaele turceşti. S'au adus deci în mare număr nobili din Ungaria şi.,Ardeal, uşurându-se în acelaş timp câştigarea titlurilor nobiliare de-către burghezii locali chiar de alt neam. Această operaţie se poate considera ca începutul maghiarizării sistematice în Bănat.

Iosif II. ajungând pe tron a zădărnicit aceste eforturi pentru un moment. In 1785 a desfiinţat judeţele reacţionare, împărţind imperiul în districte dintre care unul îşi avea capitala la Timişoara cuprinzând nu numai Bănatul ci şi Voivodina sârbească. Numai la moartea împăratului s'a revenit la organizaţia judeţeană, favorabilă nobi-limei maghiare.

In 1790 s'a ţinut la Timişoara congresul

30

naţional sârbesc cu delegaţi din judeţele Arad Timiş-Torontal şi Baci. Acest congres a cerut înfiinţarea unei Voivodine sârbeşti.

Importanţa oraşului nostru era considerabilă şi în această epocă. La timpul războaelor napoleoniene în 1809, tezaurul imperial a fost chiar adus aici spre a fi în siguranţă mai mare. De altfel dela 1781 Timişoara a obţinut calitatea de municipiu autonom (Civitas Regia).

Epidemii de holeră au bântuit în 1831 şi 1836, apoi la o nouă serie de încercări a fost supus oraşul Timişoara în timpul revoluţiei maghiare din 1848—49.

Câteva zile după revoluţia dela 15 Martie 1848 din Pesta şi la Timişoara s'au votat rezoluţii liberale, s'a constituit o gardă civică etc. sub ochii autorităţilor militare austriace ale cetăţii. In scurt timp însă, la vestea primelor turburări cu caracter de războiu civil ce au avut loc în Ungaria şi chiar în Bănat, comandantul cetăţii, baronul Rukavina a interzis orice manifestaţie şi a pus cetatea în stare de apărare. La începutul anului 1849, trupele revoluţionare maghiare au ocupat cetatea Aradului şi au început şi asediul Timişoarei sub comanda generalului Bem, polonez de neam (nici nu ştia ungureşte). Garnizoana era compusă din numai vr'o 9000 de oameni (printre cari batalionul 13 de grăniceri români). Ea n'a putut să apere cartierele mărginaşe, aşa încât ghiulelele artileriei maghiare, instalate în

31

32 33

acestea, au cauzat mari stricăciuni în cetate. Aşa zicând n'a rămas clădire neatinsă. La 9 August 1849 a sosit însfârşit armata generalului Haynau eliberând cetatea în bătălia cea mai mare a acestui război (Bătălia dela Timişoara), care a avut loc lângă comuna Sânandrei. Asediul durase 107 de zile, cel mai lung din câte a suportat cetatea Timişoarei.

După înăbuşirea revoluţiei maghiare, în epoca «absolutistă» urmată, Bănatul, la care s'a anexat din nou regiunea sârbească de peste Tisa, s'a guvernat ca provincie separată numită «Voi-vodina sârbească şi Bănatul Timişan» cu capitala Timişoara. Acest regim a durat până la 1860, când pierderea Lombardiei a făcut guvernul din Viena mai conciliant faţă de Unguri. In acest an s'a restabilit organizaţia judeţeană şi procesul de maghiarizare a putut reîncepe cu forţe îndoite.

Timişoara din nou sub regimul

maghiar (1860-1918)

Epoca eroică a «Cetăţii depe Timiş* s'a încheiat cu lichidarea revoluţiei maghiare din 1848—49. Strălucirea curţii lui Carol Robert de Anjou, cu cavalerii îmbrăcaţi în armuri făurite de maeştrii italieni sau în haine brodate şi împodobite de aur şi pietre scumpe, este uitată de mult, cum s'au uitat şi luptele cu Turcul, fanatic credincios al lui Allah, care a trecut îndată zăgazul fragil constituit de trupele mercenare adunate din toate ţările Europei creştine, când aceste trupe nu mai erau comandate de căpitani geniali şi nu erau împănate cu ţărani valahi cari singuri dovedeau vitejia aceluia care-şi apără ţara: sărăcia şi credinţa. Chiar şi faptele de arme ale soldaţilor Imperiului încep să fie uitate. Zidurile cetăţii moderne, construite după modelele cele mai celebre din Apus, nu mai sunt o protecţie, ci o haină strâmtă în care nu mai încape vitalitatea de sănătate vulgară a oraşului de negustori şi meseriaşi ce a devenit Timişoara.A urmat o epocă de indiscutabil progres ma-terial pentru oraş.In special desvoltarea co-

3

34

municaţiilor cu calea ferată au dat un imbold extraordinar comerţului şi industriei.

Cea dintâi linie ferată din România de azi s'a construit în 1846—47 între Oraviţa şi Baziaş. Turburările revoluţionare au întârziat inaugurarea ei până la 1854. Timişoara a fost legată în 1857 de linia Viena—Budapesta—Seghedin şi apoi, în anul următor, de linia Baziaşului prin Iasenova (azi în Iugoslavia). Mai târziu s'a construit linia Aradului (1871), Caransebeşului (1876). Până la 1900 s'au deschis circulaţiei aşa zicând toate liniile ce există azi.

Navigaţia pe canalul Beghei s'a activat prin lucrările executate în 1907, cari au permis navigaţia chiar şi vara, pe timp secetos.

Telegraful există la Timişoara din 1854. In 1881 s'a instalat şi telefonul, la început ca întreprindere particulară, trecând în administraţia statului în 1896.

Tramvaiul cu cai s'a introdus la Timişoara în 1869 după ce s'a învins rezistenţa comandamentului militar, care ezita să autorizeze tăierea de deschizături în zidurile cetăţii pentru trecereatramvaiului.

Utilitatea tramvaiului s'a dovedit imediat. Din cauza regulamentului cetăţii nu se putea construi clădire stabilă decât la o bătae de tun dela ziduri. Cartierele periferice se aflau prin urmare la mari distanţe de Cetate. Totuşi importanţa lor era deja mare la sfârşitul secolului XIX.

35

Cartierul Fabrica, întemeiat imediat după izgonirea Turcilor, se numea astfel din cauza stabilimentelor sale industriale numeroase, instalate din iniţiativa contelui de Mercy. Cartierul Maierele vechi (azi Elisabetin) era locuit de Românii evacuaţi din cartierele Palanca Mare şi Mică darâmate la construirea cetăţii moderne. Cartierul Maierele Nemţeşti (Iosefin) s'a construit ceva mai târziu şi importanţa lui datează dela desvoltarea căilor ferate. Gara principală aflându-se aici, numărul locuitorilor a crescut în proporţii mari. Cartierul Mehala, la origine mahala a oraşului, apoi comună independentă până la 1910, s'a anexat numai la această dată din nou. Mehala n'a profitat prin urmare de desvoltarea realizărilor urbanistice din această epocă.

Comunicaţia dintre aceste cartiere era deci considerabil uşurată de noul mijloc de locomoţiune, tramvaiul cu cai. In 1899 s'au electrificat tramvaele timişorene, iar la 1903 oraşul a cumpărat reţeaua dela compania concesionară.

Uzina de gaz s'a pus în funcţie încă în 1857 fiind cea, dintâi în România. Bucureştii şi Aradul n'au urmat decât în 1870. La început nu se luminau decât străzile Cetăţii apoi, dela 1859, şi cartierele Fabrica şi Iosefin. Uzina de gaz a intrat în proprietatea oraşului în 1903 prin cumpărare.

Tramvaiul cu cai şl luminatul cu gaz au fost introduse la Timişoara înaintea multor

36 37

oraşe mari din Apus. Unde însă Timişoara a întrecut toată Europa, este luminatul electric al străzilor. In adevăr uzina electrică a fost pusă în serviciu la 1884 şi străzile oraşului au fost luminate cu electricitate dela această dată, întâia oară pe continent

In legătură cu uzina electrică, trebue să pomenim de regularea definitivă a cursului Begheiului prin oraş. Această regulare consistând în săparea unei albii noi pe o mare lungime şi astuparea albiilor multiple cari se ramificau prin oraş, s'a executat cu ocazia construirei uzinei hidroelectrice terminate în 1909. Faţa oraşului s'a schimbat încă odată prin această lucrare importantă.

Trebue să spunem încă odată fiindcă între-timp se operase o transformare revoluţionară: suprimarea fortificaţiilor.

Această suprimare s'a decretat în 1892 constatându-se că zidurile împiedică desvoltarea oraşului, chiar şi după ce s'a redus suprafaţa ce trebuia lăsată pustie în jurul cetăţii dela o lăţime de 950 m. la 570 m. Dela vr'o 1870, porţile cetăţii nici nu se mai închideau seara cum se făcea nainte. Efectele suprimării caracterului de oraş fortificat al Timişoarei nu s'au arătat de altfel imediat. Porţile s'au dărâmat, însă zidurile au rămas încă mulţi ani.

In acelaş timp s'a instalat şi apaductul modern împreună cu canalizarea oraşului. Situată

in mijlocul unei regiuni de mlaştini, cari de altfel făceau forţa cetăţii, Timişoara a suferit totdeauna de lipsa unei ape potabile sănătoase. Contele de Mercy a ordonat construirea unui apaduct, după cum am amintit în capitolul precedent. Apa era scoasă din Beghei, filtrată şi condusă în cetate. La asediul din 1849, Ungurii au distrus acest apaduct, aşa încât garnizoana şi locuitorii au fost nevoiţi să consume apa dubioasă a puţurilor din Cetate. S'a încercat în repeţite rânduri săparea de fântâni arteziene în cetate. Singura încercare reuşită, fântâna şi azi existentă în Piaţa Unirii, a dat dintr'o adâncime de 460 m o apă caldă cu valoare curativă şi conţinând gaze metan, deci improprie consumării. Canalizarea veche era cât se poate de primitivă : încă din 1827 s'a săpat un şanţ de 4 km., un fel de cloacă, prin acesta se conduceau apele uzate şi murdare în Beghei. Putoarea acestui şanţ era legendară... Apaductul şi canalizarea actuale s'au construit între 1894-1914. Ele au contribuit puternic la ameliorarea stării sanitare a oraşului. Au fost executate şi conduse mulţi ani de un inginer romȃn bănăţean,d. Stan Vidrighin. Ceea ce caracterizează însă această epocă nu este atât progresul material cât maghiarizarea rapidă a oraşului. Procesul de maghiarizare, foarte instructiv, are trei aspecte principale: maghiarizarea prin administraţie, şcoală şi teatru.

38 39

După restabilirea organizaţiei judeţene, prefectura a devenit un focar de maghiarizare prin numeroşii ei funcţionari, toţi Unguri aduşi din alte părţi, căreia primăria germană nu i-a putut opune decât o rezistenţă din ce în ce mai slabă, iar la sfârşitul secolului XIX. primăria încerca deja să supraliciteze judeţul în zelul său maghiarizator.

După 1860 s'a Introdus în şcolile din Timişoara limba maghiară ca studiu obligator. Cea dintâi şcoală primară maghiară s'a deschis la 1864 cu o singură clasă mixtă. Abia în 1888 s'a decretat pentru toate şcolile primare comunale limba maghiară ca limbă de predare obligatorie. Dela această dată însă progresul este rapid. In 1892 s'a înterzis chiar propunerea limbei germane ca studiu. Şi majoritatea locuitorilor era germană încă! Câteva cifre statistice vor lumina mai mult evoluţia: în 1869 printre cei 1704 elevi ai şcolilor primare se găseau 146 (8%) «maghiari»; în 1895, din 2964 se declarau maghiari 673 (22,8%). In 1852 Timişoara număra 20.560 locuitori din cari 2346 (11,43%) unguri, în 1880, treizeci de ani mai târziu, numărul locuitorilor îl găsim sporit cu jumătate (33,694) iar numărul maghiarilor este triplat (7480)l 43% din locuitori declarau că ştiu ungureşte.

In şcolile secundare procesul este acelaş. Liceul piariştilor avea ca limbă de predare germana încă în 1861 — în câţiva ani se schimbă

situaţia şi aici aşa încât trei decenii după întroducerea regimului unguresc în Timişoara, oraş CU caracter pronunţat nemaghiar, nu mai exista nici o şcoală în altă limbă decât maghiară, dacă exceptăm cele câteva clase ale şcolilor primare confesionale ortodoxe.

După ce am spus aceste lucruri, maghiarizarea teatrului desigur nu va mai impresiona cititorul atât cât ar trebui.

Pe la mijlocul secolului XVIII, apar întâiele trupe teatrale germane la Timişoara. La sfârşitul aceluiaş secol se organizau deja stagiuni regulate ce durau din Octomvrie până la Florii. Trupele maghiare făceau numai scurte apariţii începând cu 1828, vizite mai frecvente în jumatatea a doua a secolului XIX. In 1885 a obţinut numai teatrul maghiar jumătatea dintâi a stagiune! de iarnă. Insfârşit, la.propunerea primarului Carol Telbisz, consiliul comunal a hotărât în 1898 că în viitor nu se va mai juca decât ungureşte la teatrul din Timişoara...

Pentru a permite existenţa acestui teatru, ce juca într'o limbă străină unei bune părţi din populaţie, trupa primea la 1899 o subvenţie anuală de 20.000 cor. dela oraş şi 6000 cor. dela Stat ceeace face în Lei de azi peste un milion şi jumătate anual (fără să pomenim celelalte avantaje).

Toate aceste realizări, atât cele de progres material cât şi cele de interes naţional ma-

40

ghiar au fost posibile graţie unei stabilităţi necunoscute azi în conducerea municipiului. Intre 1861 şi 1919, adică în 58 de ani, Timişoara a

Fig. 5Fig. 5. Emanuil Ungureanu, mare luptător

şi mecena (1846-1929)

Fig. 6. Una din comorile Muzeului Bănătan din Timişoara: „Ercule torcând* de Agostino Carraccio (sec. XVI.)

avut numai 6 primari, dintre cari penultimul (Garol Telbisz) şi-a exercitat funcţiunea aproape treizeci de ani de zile (1885—1914).

Răsboiul mondial a găsit Timişoara în plină

Fig. 6

42

prosperitate. Ferit de atingerea directă a răsboiului, oraşul a suferit relativ puţin de pe urma lui. Dimpotrivă comerţul şi industria au primit un nou imbold de desvoltare. In 1915 armata germană care opera contra Serbiei şi-a avut aici cartierul general sub comanda mareşalului Mackensen.

In toamna anului 1918, puterile centrale prăbuşindu-se, şi la Timişoara au avut loc excese cu caracter revoluţionar. Intrarea trupelor sârbeşti a împiedicat agravarea lor. Această ocupaţie a durat până la 3 August 1919 când trupele româneşti şi-au făcut însfârşit intrarea solemnă.

O epocă din istoria Timişoarei s'a închis definitiv.

SUPLIMENT

45

Monumente de sculptură

Se crede în general că Timişoara nu are statui.E o eroare. Statuile sunt numeroase dar nu sunt puse în valoare cum ar merita. Iată statuile ce se afla în

piaţă publică:

l. Statuia Sf. Ion Nepomuc

Cel mai vechi monument sculptat din Timişoara şi Bănat. S'a ridicat patronului catolic nou ales al provinciei, în 1722 în faţa primăriei. In 1756 statuia a fost mutată din acest loc şi după diferite peripeţii a ajuns în curtea bisericei catolice din Iosefin. Soclul e din 1737 după cum dovedeşte cifra săpată în el. Statuia e din gresie şi a fost restaurată recent.

2. Sfânta Treime din Piaţa Unirii

S'a ridicat în 1740 in amintirea ciumei din 1738. Reprezintă sf. Treime pe o coloană priz-matică cu trei feţe. Pe soclu se grupează mai mulţi sfinţi catolici, reliefuri arată scene de răs-boi şi de epidemie. Monumentul de stil baroc este în întregime din gresie şi posedă o anumită valoare artistică.

3. Sf. Măria cu Sf. Nepomuc

Cel mai valoros monument timişorean din sec. XVIII. este acesta. S'a ridicat în 1753 în