Horia Bădescu: Lupaşcu poetulEufrosina Otlăcan: Despre capital

şi avuţie: Sismondi, Haret, LalescuSimion Mehedinţi: Locul Junimii

în istoria neamului românescFlorian Copcea: Întemeierea

şi decăderea Mitropoliei SeverinuluiIlie Popa: Regina Maria şi rolul său

în făurirea României MariTudor Nedelcea: Theodor Codreanu, 75.

Un cărturar cu ţinută academicăRaia Rogac: De vorbă cu Galina VieruLucian Costache: Paradoxalul

Urmuz. Parodierea parodieiNicolae Melinescu: Migraţia, joc

continuu de intereseDan D. Farcaş: Frumosul uman

Aapărut de curând, cu numărul 23în „Biblioteca Revistei Curtea de laArgeş”, la Editura Zodia Fecioareidin Piteşti, volumul întâi al cărţii Urmuzsau Despre paradox, a profesoruluiscriitorLucian Costache, bine cunoscut cititorilorrevistei. E în plan ca până la finalul anuluisă apară şi volumul al doilea (pe total,aproape 900 de pagini). Spun în prefaţacărţii că, după monografia criticului NicolaeBalotă, Urmuz, din 1970 (Editura Dacia,ClujNapoca), acesta este un al doileamoment de referinţă în istoria receptăriişi valorificării lui Urmuz în literaturanoastră.

Pentru că Urmuz este cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş(17 martie 1883), pentru că noiembrieeste luna în care şia pus capăt zilelor(23 noiembrie 1923, Bucureşti), pentru că„urmuzismul”, fie şi cu o definiţie grăbită,ne bântuie parcă mai abitir ca niciodată,reiau mai jos mare parte din prefaţa amintită, spre a nil apropia şi apropria cât sepoate pe tristgenialul „bade Demetrucratimă Buzău”, cum îl alintă epigramistulGeorge Corbu întro delicioasă şi plină demiez carte, şi aceasta apărută în Bibliotecarevistei, la numărul 22, Urmuzeu poetic.Epigrame în manieră absurdă, volumbilingv, cu versiunea franceză aparţinândui unei alte statornice colaboratoarea revistei, profesoarascriitor (iată, repetânduse, o combinaţie de mare clasă, demare eficienţă culturală) Paula Romanescu.

Dacă „urmuz” înseamnă sau nuceva, atunci când e scris cuiniţială mică, chiar nu ne interesează aici. De interes este că, scris cumajusculă, este numele celui „mai maredintre scriitorii noştri minori”… Am cititnu de mult formularea, e sonoră şi căutată,citabilă chiar, dar superficială.

Urmuz e, pur şi simplu, unul dintre ceimai importanţi scriitori români, „unul dinpremergătorii revoltei literare universale,unul din profeţii dislocării formelor sociale,ale gândirii şi ale limbajului din lumeaasta”. A spuso Eugen Ionescu, revendicânduşil ca înaintaş. Şi lau revendicatşi dadaiştii/suprarealiştii – aşadar, Urmuzeste un important scriitor european,implicit, „din lumea asta”.

A publicat numai câteva zeci de pagini,dar paginile scrise despre el, puse împreună, pot alcătui un număr de volume totde ordinul zecilor.

Maximum de conţinutîn minimum de expresie(formulare cu „atingere”matematică, a lui DanBarbilian/Ion Barbu, referinduse la Gauss). Nu ştiupe altcineva căruia frazasă i se potrivească maibine. În jargonul paragrafului – Urmuz e unpunct de singularitateîn literatura română.

Un clasic în formă, înatitudinea scriitoricească,

în respectul faţă de text şi faţă de cititor,un reformatorrevoltatdezamăgitînnoitor,„dinamitând” (citez termenul, e sugestiv,dar oximoronic când e asociat cu aparenttimidul grefier) modul de a se scrie literatură. O cultură imensă, de la mitologie lamuzică, de la ezoterism la literatură, de lareligii la filosofie, şi încă altele, o sensibilitate exacerbată combinată cu un simţludic salvator (până la un punct), o puterede sugestieesenţializare ameţitoare.

Parcurgeţi cartea anunţată maidevreme şi veţi vedea la ce mărefer. De pildă, fiecare cuvânt dinaproape folclorica „fabulă” Cronicari trimitela ceva, are o istorie, o referinţă, incităla un comentariu – dar nicio „descifrare”nu e ultima. Depinde de cititor, depindede „ochelarii” prin care citeşte.

Iar aici stă fascinaţia operei lui Urmuz.Operă, da, una „rotundă”, pentru că a

scris roman, epopee, povestiri, o fabulă,eseuri, însemnări, ba chiar şi o epigramă –toate şlefuite brâncuşian (nu aduc vorbaîntâmplător), reduse la minimum ca întindere, dar completânduse unele pe altele,coerent şi definitiv până la a nu mai lăsaloc pentru alte scrieri. Coerentă opera şicu existenţa sa, de la atmosfera familialădin copilărie la farsele din liceu, la studiilede medicină, drept şi muzică, la mediocritatea vieţii de grefier – şi până larevolverul dus la tâmplă la 40 de ani.

De acum, având pe masă cartea dluiLucian Costache, nu mai putem spune„că nu suntem avertizaţi”, „că nu ştim”:Urmuz este cu adevărat un mare scriitor!Unul care „ţine pe umeri” moduri de a fi(pomenitul urmuzism, care, în vecinătateaabsurdului, parcă a cuprins întreaga planetă…) şi domenii de studiu: urmuzologia.

Dacă privim puţin „în jur”, numaieminescologie sa impus (până în dicţionar); pare a fi urmată de brâncuşiologie.Câte diferenţe şi câte asemănări între ceitrei! Subiect pentru o posibilă/necesarăcarte, contribuţie la tustrele ştiinţele numiteîn rândurile de mai sus.

Peste numai trei ani, se va împliniun secol de la „plecarea” lui Urmuz– unde? „în străinătate”? spreNirvana? spre infinitul mic?...

Niciunde! Vorba autorului cărţii în discuţie, pusă la vedere pe coperta a patra:Urmuz nu sa sinucis. Cineva ia pusrevolverul la tâmplă. (…) Urmuz cel născutla Curtea de Argeş şi rebotezat de TudorArghezi e viu. Urmuz trăieşte!...

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 2020

cy

mk

Din sumar:

www.curteadelaarges.ro

Revista apare sub egida Centruluide Cultură şi Arte „George

Topîrceanu” din Curtea de Argeşşi a Asociaţiei Culturale

„Curtea de Argeş”.

ORAª REGAL

Urmuz, urmuzism,urmuzologie

Gheorghe PĂUN

Vechiul monument al eroilor din DomneştiArgeş

Revistã de culturã

Un exemplu izbitor de modul cumprosperă la noi instituţiunile cele maifolositoare este Şcoala de BelleArte.Creată în 1864, această şcoală atât de necesarăa vegetat în părăsire până astăzi şi ameninţăa se pierde cu totul, din cauză că nu i se daumijloacele necesare pentru a trăi şi a da roadelece are drept să aştepte societatea de la o asemenea instituţiune. Un guvern serios ar face dindouă lucruri unul: or iar da mijloacele necesare,or ar desfiinţao cu totul. Guvernul de astăzi,guvern al vorbelor sunătoare şi al frazelor seci,se mulţumeşte a conserva titlul de Şcoala deBelleArte, fără ai da mijloacele necesare dea trăi. De aceea on. d. Aman, iubitul nostrupictor, sa văzut nevoit încă de anul trecutsăşi dea demisiunea ce urmează: (…)

În urma acelei demisiuni i sa promis din toatepărţile concursul pentru a aşeza şcoala pe bazeserioase şi puternice. Şi dl Aman a consimţita şio retrage. Dar speranţele sale au rămaszadarnice. Şi, după ce lau trimis câtăva vremede la comisia bugetară la primministru şi de laprimministru la comisia bugetară, dl Aman saconvins că guvernul nu caută să aibă o instituţiefolositoare, ci numai un titlu frumos, Şcoalade BelleArte, şi şia dat din nou demisiuneace urmează, de astă dată definitiv.

Astfel prosperă instituţiile cele mai neapăratesub guvernul liberal! Astfel se încurajează chiaroamenii cei mai zeloşi pentru a servi ţara lor.

(Timpul, 20 aprilie 1882)

Am constatat asemenea că nicicând înRomânia na existat cestiunea agrară.De la începuturile acestor ţări şi până laîmproprietărire, regimul moşiilor era proprietateamare şi cea mică, pe deo parte, posesiuneaereditară în anume condiţii, stabilite prin tranzacţie liberă, pe de alta. Niciodată nu ia venit românului în minte dea pretinde ceea ce nu este allui, tot precum, pe de altă parte, simţul de dreptera atât de puternic în el şi iubirea ogoruluiatât de înrădăcinată încât pentrun peteccât de neînsemnat de pământ se judecapânîn pânzele albe.

În decursul unei vieţi de sine stătătoarede câteva sute de ani poporul nostru na avutnevoie nici de Cod civil, nici de Cod penalpentru a avea un adânc sentiment de dreptşi, precum roiul de albine nu are lipsă de legişi regulamente scrise, de recrutări etc., tot aşaşi la poporul nostru toate lucrurile mergeaustrună printrun înnăscut spirit de echitate şide solidaritate. Fără recrutaţie Mircea şi ŞtefanVodă ridicau ţara în picioare, ba adesea nicinu puteau so înfrâne şi so domolească cândera vorba de năvăliri în afară. În tot decursulacestei lungi epopei nu găsim însemnândusede niciunul din cronicarii noştri o mişcareagrară; nicicând acest popor îndărătnic şiviteaz nu atinge nici în clin, nici în mânecăaverea sau dreptul altuia; din contra, vedem oenergică statornicie în păstrarea şi moştenirea

proprietăţii. A înstrăina un petec de moşie învremea veche era o afacere de stat şi avea nevoiede sancţiunea Domnului şi a sfatului suprem.

Astfel istoria sa însărcinat, prin mersul eiorganic, să dea creştere poporului românesc,o creştere ale cărei principii conservatoaredeveniseră atât de abituale, atât de constitutivepentru chipul de a vedea al fiecăruia, încât unom nici nuşi putea închipui măcar că poatesăşi arunce ochii asupra lucrului altuia.

Dar, pe cât educaţia unui popor se câştigăşi se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne sepierde şi se compromite o asemenea moştenirecând se dau de sus exemple de neorânduială,de nedreptate, de incoerenţă. A fost destul ca,în curs de câteva luni, un demagog cosmopolitsă stea ministru, pentru ca conştiinţa de drepta poporului să înceapă a se întuneca, pentru casă se nască în el dorinţe nelegitime, care înaintenici prin vis nu iar fi trecut, pentru ca să sezdruncine în el complexul de idei abituale care,din neam în neam, constituiseră vederile salejuridice şi morale. (…)

Toate acestea nimicesc influenţa educativăpe care statul o exercită în alte ţări, princorectitudinea actelor sale, asupraconştiinţei cetăţenilor. Vechi şi drepte vederi decuviinţă şi de echitate se descompun în aceastăatmosferă, poporul o fiinţă organizată prinnestrămutate vederi intelectuale şi morale devine o adunătură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie atât în urma instigaţiunilorvinovate ale agenţilor demagogi ai partidului,cât şi prin lipsa de dreptate şi prin pierdereaîncrederii în stat.

Oare să fim un popor atât de bătrân încât să fipierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numaiîn păstrarea bunurilor morale cu greu câştigateîn trecut, în păstrarea elementelor educative aleistoriei române e rădăcina spornică a viitorului?Să nu vedem limpede că instinctele demagogice

nu sunt decât rămăşiţeleinvidiei venetice, careduşmănea tot în aceastăţară: şi familie, şi biserică, şi limbă, şi datină?Oare noi să nu ştim căvrajba socială şi politicăna avut altă ţintă decât aaltera caracterul şi inimadreaptă pe care părinţiidin părinţi au lăsatomoştenire poporuluinostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde şi veninoase alerămăşiţelor de venetici?

Zilnicele atentate aleguvernanţilor asupraprincipiilor ce asigurădezvoltarea liniştită aunui popor să nu fie înstare a trezi rezistenţatuturor elementelorsănătoase din ţară? Coroana poate rămâne îngăduitoare faţă cu tentative capabile a săpa şi dezrădăcina orice societate din lume, necum una şubrezită prin o lungă şi sterilă epocă de tranziţie?

Iată întrebări care se impun de la sineîn situaţia grea ce se creează ţării prinrămânerea la putere a partidului roşu,putrezit moraliceşte de variile afaceri impure. (…)Numai un guvern onest şi o administraţie onestăsunt în stare a readuce poporul la ideile sale dedrept, ai reda creşterea şi maniera dea vedeape care io dăduse în trecut statornicia datiniisale juridice şi simţul său de echitate, nutritde biserică şi de lege. Astfel, din destrăbălareîn destrăbălare, am ajunge a se şterge cu totuldin conştiinţa publică deosebirea între bineşi rău, între drept şi nedrept; anarhia de ideiar da naştere anarhiei ordinii materiale.

Dar, în haosul acesta, cear mai fistatornic, cear mai fi sigur? Dacă amtrăi încai izolaţi în Peninsula Iberică sau îngrupul Insulelor Britanice, descompunereaar fi foarte păgubitoare progresului, dar nuar nimici statul. Dar, încleştaţi între mari şiputernice monarhii, mişcările nesănătoasedinlăuntru sar preface oricând întrunpericol pentru chiar existenţa statului şihaosul stingerii ar ameninţa însăşi individualitatea etnică şi istorică a poporuluiromânesc. Oare roşii să nu înţeleagă căacel haos iar înghiţi şi pe ei împreună cuţarantreagă? Să nu înţeleagă căn urmarepetatelor greşeli de guvernământ e odatorie pentru ei dea suporta discreditulce şi lau grămădit asuprăle şi dea se curăţide el? Iată o cestiune pe care no punem,senţelege, masei interesate a partidului, darcare merită fără îndoială atenţia oamenilorlui conducători.

(Timpul, 26 mai 1882)Redactorşef : Gheorghe Păun

Colegiu redacţional: SvetlanaCojocaru – membru corespondental Academiei de Şt i inţe a Moldovei,Chiş inău, Florian Copcea – scriitor,membru al USR ş i USM, DrobetaTurnu Severin, Ioan Crăciun –director al Editurii Ars Docendi,Bucureşt i, Spiridon Cristocea – conferenţiar la Universitatea Piteşti, DumitruAugustin Doman – scriitor, Curtea de Argeş, Sorin Mazilescu – lector laUniversitatea Piteşt i, Marian Nencescu – cercetător asociat la Institutulde Filosofie al Academiei Române, Eufrosina Otlăcan – profesor universitar,Bucureşt i, Filofteia Pally – expert naţ ional etnolog, Muzeului Viticulturii ş iPomiculturii Goleşt i, Argeş, Cornel Popescu – director al Muzeului JudeţeanArgeş, Piteşt i, Octavian Sachelarie – director al Bibliotecii Judeţene „DinicuGolescu”, Piteşt i, Adrian Sămărescu – conferenţ iar la Universitatea Piteşt i,Ion C. Ştefan – profesor, membru al USR, Bucureşt i, Maria Mona Vâlceanu –scriitor, Piteşt i, Constantin Voiculescu – profesor, Curtea de Argeş

Revistă lunară de culturăApare sub egida Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu” (Bv. Basarabilor 59)

şi a Asociaţiei Culturale „Curtea de Argeş”Redacţia: Str. Schitului 45A, 115300 Curtea de Argeş

Tiparul: Venus Printing Solutions SRL, Iaşi

Email: curteadelaarges@gmail.comWebsite: www.curteadelaarges.ro Abonamente se pot face direct la redacţie, trimiţând contravaloarea (60 lei/an) în contul specificat mai josşi , prin email, adresa poştală.

ISSN: 2068-9489Întreaga răspundere ştiinţifică, juridică şi morală pentru

conţinutul articolelor revine autorilor. Reproducerea oricăruiarticol se face numai cu acordul autorului şi precizarea sursei.

Revista poate fi sponsorizată prin Asociaţia Culturală „Curtea de Argeş”, CIF 29520540, Banca Transilvania, IBAN RO38 BTRL RONC RT0V 1516 7901.

Curtea de la Argeş

Domnul Eminescu scrisa

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 20202

Toates vechi şi nouă toate...

Monumentul luiMihai Eminescu

de la C. de Argeş

Chiar dacă numi eratotal necunoscutmai înainte, abia înanul 1992, la Madrid, numelelui Ştefan Lupaşcu a prinssă capete contur în conştiinţamea.

Mă găseam în casa uneiadintre cele mai cunoscute şi recunoscute personalităţiale exilului românesc din Spania, George Uscătescu,caremi vorbea despre Ştefan Lupaşcu, filosof alştiinţei, printre cei mai importanţi ai celui de al XXleaveac. Îl ascultam vorbind şi ceea ce ma frapat atuncia fost faptul căl definea pe Lupaşcu drept filosofal ştiinţei. Mă întrebam ce area face filosofia, adicăiubirea de înţelepciune, cu ştiinţa? Cu ştiinţa carede veacuri a fost atât de nechibzuită.

La vremea aceea eram în curs de elaborare atezei de doctorat pe tema raporturilor dintre poezieşi sacru. Eram interesat de tot ceea ce proba unitateaşi interdependenţa, sensul universului. Naş fi pututgăsi ceva mai potrivit, o gândire mai apropiată deviziunea mea decât cea lupaşciană. Dar nu eraatunci, la Madrid, nici locul, nici momentul uneiintroduceri aprofundate întru aceasta.

Au trebuit să treacă doi ani, să ajung la Paris şisăl cunosc pe Basarab Nicolescu, care avea sămidevină prieten şi cicerone în universul operei atât defascinante a lui Lupaşcu şi împreună cu care aveamsă organizăm, la un deceniu după plecarea mareluilogician, în 1988, la Institut de France, cel mai important colocviu dedicat vreodată omului şi filosofuluiŞtefan Lupaşcu şi operei sale. Publicate în Franţa,lucrările acelui colocviu, traduse în portugheză,aveau să apară şi în Brazilia, ţară cu un apetit evidentpentru orizontul transcendenţei şi transdisciplinarităţii.

Şi iată, acum, când se împlinesc 120 de anide la naşterea sa, îmi îngădui să mă întrebce va fi găsit acolo, în universul lupaşcian,poetul care sunt, poetul prea puţin obişnuit cu aventura cuantică, dar care era convins că, memoriea Fiinţei fiind, poezia nu e nimic altceva decâtreamintirea Sensului în profuziunea formală a lumii?O acţiune dinamică, prin care devenirea acestuia seproduce prin chiar esenţa sa, creatoare şi deopotrivăunificatoare, calitate şi funcţie, prin propriai creaţie.Ca generator al diferitelor niveluri de Realitate,în care şi prin care Sensul se validează el însuşica realitate şi ca Fiinţă. Ca putere infinită în chiarinfinitatea realităţii sale.

Ce a găsit poetul care spera şi continuă să sperecă poezia nu e doar un mijloc de al ajuta pe omsă existe, ci, mai ales, de al învăţa să fiinţeze?

Mai întâi viziunea lupaşciană asupra unităţiiindestructibile a lumii, despre care Lupaşcu vorbeşteîn cea mai celebră dintre cărţile sale, Les TroisMatières/ Cele trei materii: „...nu există element,eveniment, situaţie în lume care să nu fie întrunraport oarecare de legătură sau de ruptură cu unalt element sau eveniment sau situaţie din momentulîn care există mai mult de un element sau eveniment,sau situaţie în univers.(...) Totul este astfel legatîn lume.”

Cum să nu se simtă atras de o asemeneaviziune poetul care sunt, când ştiu cătot ce se află în această lume nu e rodulhazardului şi că fiecare lucru e o oglindă a tuturorcelorlalte şi când alţi poeţi ne spun precum Shelley:„Poetul e părtaş la veşnicie, la infinit şi la Unu” sau

Michel Camus: „Totul se întreţese. Abisurile fărăde capăt de minune seating”?

A fost apoi acel magnific terţ inclus, acea stare Tcare se află la baza logicii şi ontologiei lupaşciene şicare rezolvă tensiunile iscate de ecuaţia contradicţieiprin „jocul” potenţializării şi actualizării, prin miraculosul schimb între virtualitate şi realitate, între A şinon A, care se sprijină unul pe altul pentru a se vădiîmbogăţiţi de Sens. Terţul inclus care funcţioneazăatât de bine şi în poezie. Fiindcă poeticul e lupaşcianprin natura sa. El e starea în care Fiinţa „trăieşte”sfâşietoarea dorinţă dea fi şi, simultan, dea nufi, starea care exprimă şi rezolvă „contradicţia”

fundamentală care defineşte însăşi natura Fiinţei.Terţul inclus care asociază dialectica cuantică,dialectica „contradicţiei relativ actualizate prin posibilulambivalent, prin echivoc”. Iar echivocul este principiulde existenţă al metaforei, principiul înscris în triadaocultare/dezvăluire/ocultare revelatoare, soluţia luia fi asemănător, adică a fi şi a nu fi, ca expresiea unui este în natura sa deopotrivă omeneascăşi cosmică, soluţie prin care se anulează tensiuniledintre eu şi euînlume.

Dialectica cuantică, dialectica echivocului estecea care dă naştere unei a treia materii, din carese vor ivi fenomenele cuantice, estetice şi fizice,cea de a treia materie în care spaţiultimp areo natură parmenidiană, spaţiultimp al unui eternprezent, asemănător spaţiuluitimp poetic.

Logica terţului inclus este, se ştie, o logicănoncontradictorie în care cei trei termeni,A, non A şi T, coexistă în acelaşi momenttemporal şi prin aceasta ea este profund poetică.Fiindcă cei doi termeni ai trăirii poetice, unitatea şialteritatea, şi trăirea poetică însăşi, care nu e nimicaltceva decât starea de Fiinţă ca posibilitate, coexistăîn aceeaşi durată, spaţiultimp al poemului şi eternulsău prezent. Poemul este proiect de fiinţare şi fiinţareîmplinită poetic, rămânând totdeauna, şi în acelaşitimp, el însuşi un drum al Fiinţei către eaînsăşi.Şi, nu în ultimul rând, afectivitatea lupaşciană

reverberând în proximitatea acelei zone de rezistenţăabsolută corespunzând sacrului în viziunea luiBasarab Nicolescu. Mam bucurat so descopăr,pentru că sunt convins că sufletul formează un sistemcoerent de raporturi cu realitatea. Altfel spus, viaţainterioară, afectivitatea e o lectură a realităţii dinperspectiva unui proiect virtual; proiect care descindedin Fiinţă, din orizontul sacrului şi în care, prinintermediul imaginarului poetic, Fiinţa îşi aminteştede ea însăşi. Adusă de către Verb în universulimaginarului poetic, dubla criză a Fiinţei, nostalgiainfinitudinii şi eternităţii, dar şi a finitudinii şi timpului,îşi află aici rezolvarea: să fie trăită!Şi aş adăuga faptul că iubesc logica lui Ştefan

Lupaşcu, logica dinamică a contradictoriului carese prezintă... drept „însăşi logica experienţei şi,în acelaşi timp, ca însăşi experienţa logicii”, pentrual cita, fiindcă aici îl aud pe Aristotel zicând: „Celcare învaţă să cânte din liră, învaţă cântând” saupe Valery concluzionând: „Poemul este facereapoemului”. Şi acolo unde se aud poeţii şi poezia,răsună vocea Fiinţei.

Se discută multastăzi, în familie,în medii socialeşi în cele politice, pe toatecanalele media, desprebani, de aceea, cred că ar

fi potrivit să ne mai amintim ce sfaturi neau lăsatgânditori din vremuri mai mult sau mai puţin îndepărtate. Dacă revenim când şi când la învăţăturilelui Confucius, trăitor cu jumătate de mileniu înaintede era noastră, de ce să nu aruncăm o privire şiasupra a ceea ce au scris creatori ai ştiinţei economice mondiale de acum 200 de ani sau şi cu 100 deani în urmă, când înţelepţi gânditori români, savanţipatrioţi, au argumentat necesitatea unui anumitcomportament de natură economicofinanciară?!

Ceea ce voi prezenta mai departe sunt, fărăîndoială, lucruri cunoscute de specialiştii ştiinţeloreconomice din România; ce cred că trebuie făcuteste educaţia economică a populaţiei care participăla crearea capitalului ţării şi a modului în care acestcapital este folosit.

Merg înapoi cu 200 de ani, pentru a prezentaidei fundamentale conţinute în cartea Nouveauxprincipes d’économie politique ou de la richessedans ses rapports avec la population (Noi principii

ale economiei politice sau despre bogăţie în raporturile ei cu populaţia), volumul II, editat la Paris în anul1819. Autorul este Jean Charles Léonard Simondede Sismondi (17731842), cel care era correspondentde l’Institut de France, membru al Academiei Imperialedin Sankt Petersburg, al Academiei Regale de Ştiinţedin Prusia, membru de onoare al Universităţii dinVilnius, al Academiei şi Societăţii de Arte din Geneva,al Academiilor italiene din Cagliani, Pistoia etc.

Aproape fiecare frază pe care o transcriu aici parea reflecta situaţia economicopolitică de la noi, astăzi.Am remarcat şi stilul simplu, ideile fiind clare şi uşorde înţeles chiar pentru oameni de rând, ceea ceeste esenţial atunci când se doreşte acest lucru.

Ca să fixez în timp lansarea teoriei şia cărţii, precizez că avea loc la circa 40de ani după apariţia cărţii lui Adam SmithCercetări asupra naturii şi cauzelor bogăţiei naţiunilor,la 1776, prima lucrare ştiinţifică de teorie economicădin lume, iar primul volum al cărţii lui Karl Marx,Capitalul, va apărea în 1867, deci după alţi aproape50 de ani în urma cărţii lui Sismondi. Am înşirataceastă ordine, în special pentru a urmări cumideea muncii, ca factor esenţial al creării bogăţieişi capitalului, a prins contur în teoria economică.

Din primul capitol al volumului menţionat, care seintitulează Numerarul, indicativ, garanţie şi măsurăa valorilor, desprindem explicaţii despre rolul banului.

Bogăţiile circulă de la producători la consumatoriprin intermediul numerarului în toate cazurile: cândmijloacele de producere a bogăţiilor trec de la unproprietar la altul, când pământul sau capitalulmobiliar îşi schimbă stăpânii, când se vinde chiarmunca, când obiectul însuşi, care trebuie să fieconsumat, ajunge la cel care trebuie săl folosească.Numerarul este „un lucru pe carel doresc toţi şi unmijloc de care fiecare va găsi că are nevoie imediată;un mijloc cu care se pot aprecia toate celelalte valori.Numerarul face mai multe servicii în acelaşi timp:este semnul (indicativul) tuturor celorlalte valori; esteo garanţie şi o măsură. Transmiţânduse din mână înmână, se transmite un drept asupra tuturor celorlaltevalori. Capitalul se fructifică în momentul când numerarul iese din mâini pentru a fi schimbat pe obiecte...;zilierul nu are nevoie de numerar în sine, ci de hrană,îmbrăcăminte, casă, dar numerarul le reprezintă.Şi patronul de atelier ar vrea săşi schimbe produselenu pe numerar, ci pe materii prime, pentru aşi reluamunca. Cât timp vânzătorul păstrează numerar,nu are niciun profit; capitalul se fructifică trecândîn bunuri reale.”

Despre capital şi avuţie:Sismondi, Haret, Lalescu

Eufrosina OLTĂCAN

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 2020 3

Homo sapiensLupaşcu poetul

Horia BĂDESCU

Următorul capitol, intitulat Despre proporţiacare se stabileşte între avere şi numerar,vine cu precizări interesante pentru punctulde vedere al autorului. Bogăţia se formează prinmuncă şi economie; destinaţia este întrebuinţarea,folosirea de către om. Abundenţa numerarului întroţară nu indică în mod necesar şi bogăţia acestei ţări;iar numerar puţin nu indică sărăcie.

Al treilea capitol se intitulează Diferenţe esenţialeîntre numerar şi capital. Citez: „Rolul atât de important pe care îl joacă numerarul în economia politicăşi proprietăţile diverse prin care el animă schimburile,le garantează şi le serveşte ca măsură, explică iluziacare a înşelat nu doar populaţia de rând, dar şi ceamai bună parte a oamenilor de stat, care la prezentatdrept cauza eficienţei muncii şi creatorul întregiibogăţii.”

Autorul semnalează erorile: „Nicio activitate, înepoca de civilizaţie în care am ajuns, nu se poaterealiza fără un capital care să o pună în mişcare;dar acest capital, aproape mereu reprezentat denumerar, este totuşi altceva decât el. Creştereacapitalurilor naţionale încurajează cel mai multmunca; dar creşterea numerarului nu are unasemenea efect. Capitalurile contribuie puternicla reproducerea anuală a bogăţiei, dau naştereunui venit anual; iar numerarul rămâne steril şinu naşte niciun venit. Capitalurile acumulate potsă fie împrumutate de guvern în serviciul naţiunii;dar numerarul care serveşte acestei transmiterinu este decât instrumentul acestui contract.”

Nicio muncă nu este posibilă fără un capitalpreexistent în obiectele de consum, care furnizeazămaterialul şi garanţia acestei munci; şi dacă muncitorul însuşi avansează (lansează) acestea, estepentru că el îndeplineşte în acest obiect o dublăcapacitate, de capitalist şi de zilier.

Ceea ce lipsea în timpul foametei era un capitalconsumabil, care să fi fost transmis pe bani, dar nuaceşti bani în sine. Aceştia nu se împuţinaseră înEuropa, în unele locuri chiar se înmulţiseră, acolounde nevoile de hrană erau presante, dar ei nu maicirculau atât de rapid precum capitalul: fie că acelcapital fusese distrus de diverse calamităţi, fie cănu fusese degajat pentru aşi face datoria. Căci,după ce munca a creat produsul, trebuie aşteptatconsumatorul, pentru a se schimba cu acesta obiectulprodus, contra venit, iar prima funcţie nu poate reîncepe până când nu sa încheiat a doua. Aşa cummuncitorul are nevoie de capitalist, capitalistul arenevoie de muncitor, căci capitalul lui este neproductivdacă este inactiv şi nu intră în circulaţie; şi venitulpe carel aşteaptă şi cu care el trebuie să trăiascăse naşte din munca pe care o fac muncitorii.

Venitul din diverse surse este un lucru materialşi consumabil; el generează muncă; este destinatutilităţilor; este de aceeaşi natură cu avansurilepe care lea făcut fabricantul în salarii şi materiiprime; pentru cei care le primesc, devine un venit.

După redarea sensului noţiunii de capital pecare o dădea Sismondi acum 200 de ani, amcăutat definiţii ale acestui concept, propuse astăziîn dicţionarele generale:

Enciclopedia Britanică: Capital: depozit deresurse folosit pentru a produce alte bunuri,în prezent şi în viitor. Factor de producţie,alături de muncă şi resurse naturale. Capitalulreprezintă resursele produse de om, inclusiv clădiri,fabrici şi uzine, echipamente, precum şi inventarulrezultat din acestea. Capital financiar: stocuri şicreanţe emise cu scopul de a finanţa achiziţia debunuri şi de capital (creanţa este dreptul creditoruluiasupra unei sume de bani). Capital uman: investiţiilepentru educaţie şi instrucţie.

Petit Larousse: Capital: 1. Mulţime de bunuri,monetare sau de alt fel, aparţinând unei persoanesau unei întreprinderi, constituind un patrimoniu şiaducând un venit; 2. O sumă de bani reprezentândelementul principal al unei datorii şi producânddobândă; 3. Capital social: sume sau bunuri aduseunei societăţi, incluzând şi creşterea ulterioară şifigurând în pasivul bilanţurilor. 4. Pentru marxişti,produsul unei munci colective, care nu aparţinecelor care îl produc, ci proprietarului mijloacelor deproducţie, şi care creşte prin plusvaloarea extorcatăproducătorilor, adică salariaţilor.

Nu mai redau şi definiţia, trunchiată şi săracă,din Dicţionarul limbii române (2011), ci revin la textullui Sismondi.

Venitul din diverse surse este obiect material

şi consumabil; generează muncă, este destinatutilizării. Capitalul pe care el trebuie săl înlocuiascăeste, de asemenea, compus din obiecte materialedestinate consumului şi se înnoieşte neîncetat.Numerarul nu serveşte decât ca săl reprezinte,nu formează niciodată decât partea cea mai micăa fondurilor fiecărui vânzător (proprietar).

Creşterea capitalurilor naţionale este cea maiputernică încurajare a muncii; fie pentru că aceastăcreştere presupune o creştere a veniturilor, şi înconsecinţă a mijloacelor de consum, fie că acestecapitaluri, nefiind profitabile proprietarilor lor decâtdacă sunt folosite, fiecare se străduieşte mereupentru a crea o producţie nouă care să poată aveadebit. Distribuindul muncitorilor, el le va constitui unvenit carel pune în starea de a cumpăra şi consumaproducţia anului precedent, el vede renaştereacapitalurilor sale, creşterea veniturilor pe care leaşteaptă de la acestea în producţia anului următor.Capitalul, ca şi venitul, se află în realitate în produsşi nu în bani; rezultatul perpetuu al comerţului esteschimbul produsului făcut contra produsului de făcut.

Creşterea numerarului unei ţări, fără ca aceastasăşi mărească capitalul, fără săşi crească venitulşi consumul, nu aduce nimic pentru prosperitatea

sa şi nu încurajează munca. Dacă ar lipsi banii,treaba ar putea fi îndeplinită; dacă ar lipsi produsele,chiar dacă ar fi bani, administrarea sau apărareastatului ar fi imposibile.

În timpuri normale nu trebuie cheltuită decâto parte a proviziei naţionale, o parte din venit;dar în timp de criză, când existenţa este maipreţioasă decât bogăţia, e necesar să se ia dincapital sau din bogăţia acumulată de mai multegeneraţii. Risipirea de capital se operează prinîmprumuturi, care par a nu fi cerute decât celor careau numerar. Totuşi, nu cei care au numerar suntcei carel dau cu împrumut şi nu la ei se înapoiază.Eroarea celor care consideră pe cei care dau cuîmprumut adevăraţii proprietari ai masei mari denumerar este obişnuită şi are ceva seducător;părerea nu este bine fondată în realitate (la bazaîmprumuturile stau nevoile de obiecte materiale).

„Averi colosale sau format în zilele noastre înEuropa prin împrumuturi, care au pus stăpânire pecomerţ. Aceşti bancheri, al căror credit a devenito putere nouă, sunt intermediarii între guverne şicei care au capital. Ei îl cumpără pentru al revindeînainte de al fi plătit şi se angajează să găseascăpe cei care dau cu împrumut şi care au provizii demărfuri acumulate, sunt dispuşi să le lase la consumguvernului pentru o dobândă anuală, mai degrabădecât să le lase la consum muncitorilor productivi,care să obţină anul viitor o cantitate mai marede produse.”

Capitolul IV al cărţii, Dobânda este fructul capitalului, nu al banilor, aduce argumente prin aceea cănicio muncă nu poate fi împlinită fără capital caresă o pună în mişcare; nicio reproducere a bogăţieinu poate avea loc fără materiile prime pentru muncăşi fără alimente pentru muncitorul care furnizeazăaceste materii prime şi aceste alimente – totul iaparte la reproducere; muncitorul este cauza, înmare parte, a ceea ce averea are profitabil, şi elare dreptul cel mai evident de a participa la beneficiu. Munca este prima cauză a reproducerii întregiibogăţii. Interzicerea de către Biserica Catolică aoricărei dobânzi a avut o influenţă negativă asupraprogresului bogăţiilor în ţările catolice: a încurajat

risipa; capitalul adunat fiind risipit, bunurile nu eraumultiplicate, nu era decât o ocazie în plus de a facepăcate. Folosinduse de dobândă, deci un anumitpreţ perceput celui care ia numerar împrumut,creditorul face capitalul să lucreze în întreprinderileproductive. Dacă nevoia este mare şi mijloacelede muncă mici, atunci dobânda va fi considerabilă;dacă, din contră, este mult capital în circulaţie şise foloseşte puţin, dobânda va fi scăzută; aceastase reglează prin cantitatea ofertei de bani pe piaţă.

Mai zice Sismondi că se cade întro eroaregrosieră când se crede că în orice circumstanţă unimport considerabil de numerar va face să scadă ratadobânzii (preţul curent) sau că exportul o face săcrească. Numerarul este o bogăţie ca oricare dintrevalorile obţinute prin muncă şi formează, ca şi ele,o parte a capitalului circulant.

Mă voi opri aici, subliniind aprecierea pe careSismondi, acum 200 de ani, o dădea rolului esenţialal muncii în bunul mers al societăţii.

După circa 100 de ani de la apariţia cărţiiNoi principii ale economiei politice saudespre bogăţie în raporturile ei cu populaţia,marele nostru matematician şi reformator al învăţământului românesc, Spiru Haret (18511912), încartea sa Mécanique sociale [2], exprima şi preocupări pentru definirea conceptelor de capital şidobândă, propunând chiar corectarea formulei decalcul al dobânzii. Citez de pe pagina 175 a cărţii:„Capitalul este muncă inteligentă acumulată”, iar pepagina următoare găsim: „Singurele două mijloacecare permit creşterea foarte rapidă a capitalului suntspeculaţia şi legea dobânzii compuse… Speculaţiaeste o operaţie pur intelectuală în care muncapropriuzisă nu intervine în niciun fel; noi înţelegemprin aceasta munca ce dă noi produse sau careface să crească valoarea produselor deja existente.Speculaţia nuşi realizează enormele beneficii decâtprin jocul pur artificial al legii cererii şi ofertei; nicicalitatea, nici cantitatea grâului, fierului, pielii, nu potvaria în interval de 24 de ore în proporţiile în carespeculaţia face să oscileze preţurile. Aceasta permiteoamenilor abili săşi multiplice de sute de ori capitalulpe seama celor care sunt în afara combinaţiilor lor.”

În privinţa dobânzii compuse (prin dobândă compusă, la sfârşitul unui an de la momentul împrumutului, suma rezultată prin dobândă se adaugă sumeiîmprumutate la începutul anului), Haret spune căaceasta ar trebui să scadă proporţional cu timpulconsiderat; la o sumă iniţială A împrumutată cu o ratăa dobânzii r, după un număr de t ani, suma, devenităB, ar trebui să fie egală cu A multiplicat cu factorul(1+r/t) ridicat la puterea t, nu cu formula folosită,în care factorul multiplicativ este (1+r) la puterea t.Haret are următoarele argumente: 1. În cazul formulei utilizate, suma B poate creşte la infinit, lucruinadmisibil; 2. Cu trecerea timpului, banii îşi scadvaloarea; 3. La suma pe care debitorul o restituiedupă un an, deci suma împrumutată plus dobânda,pentru această valoare a dobânzii a muncit debitorulşi nu creditorul, deci i sar cuveni cel puţin o parte,ca preţ al muncii sale; în consecinţă, aceastădobândă ar trebui împărţită între debitor şi creditor.

Spune Spiru Haret: „Dacă se menţine organizareasocială actuală, se poate calcula aproape matematicziua în care tot capitalul Pământului ar fi reunit înmâinile câtorva… nimic nu dă o impresie de mizerieatât de mare ca existenţa unui mic număr de oamenifoarte bogaţi planând deasupra unei mase de săraci.”Ştim, aflăm zi de zi, câtă dreptatea avea Haret!

Adaug şi faptul că marele om al şcolii vedea prosperitatea ţării dată de nivelul şi calitatea învăţământului.

Celebrul matematician român TraianLalescu (18821929), cel care a scrisprima monografie de ecuaţii integrale dinlume, întemeietor al Şcolii Politehnice din Timişoara,a fost permanent preocupat şi de viaţa economicofinanciară a poporului român. Aflat la Paris în aniide mare încrâncenare politică a pregătirii şi semnăriitratatelor de pace de la Paris, scria în ziarul LaRoumanie: „Emiterea exagerată a biletelor de bancăa depreciat valoarea lor, încât săracii cu salariul fix numai au din ce trăi. Aceasta este o cauză profundă arăului social care are loc, ca o amară ironie în ajunulConferinţei de pace permanentă, pentru a amintiputerilor responsabile acest adevăr elementar pe careîl uită cu voie: Suferinţa va rămâne o cauză permanentă a turburării sociale: suferinţa, împinsă pânăla disperare va naşte totdeauna violenţă.”

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 20204

În celebrul manuscris2306, de la AcademiaRomână, numit, maidegrabă, de Perpessiciusun „registru comercial”,deoarece, printre poezii

din care nu lipseşte Rugăciunea unui dac, ori întrecoloane de rime, Mihai Eminescu intercalează şicâteva „note domestice”, respectiv liste cu datoriicasnice ori evidenţa rufelor date la spălat, editorul„manuscriselor germane” ale poetului, profesorulacademician Alexandru Surdu, identifică un textscris cu caractere gotice, „ce aparţine neîndoielniclui Eminescu” (Al. Surdu, Eminescu şi filosofia, Tg.Mureş, Ed. Ardealul, 2020, p. 117), intitulat Röslerşi Justinian, pe care îl reproduce integral, în traducere românească: „Problema istorică litigioasă, dacăromanii răsăriteni de astăzi (românii – n.n.) suntdescendenţi direcţi ai coloniilor traiane din Dacia sauemigranţi din Moesia şi Tracia, nea provocat mereudiscuţii de amploare. În România sa scris maimult, dar, mărgininduse la publicul şcolar, a rămasnecunoscut în străinătate. Problema ia preocupatîn mod special şi pe puţinii învăţaţi din secolul trecutşi sa găsit întrun fragment de manuscris din anii`70 o indicaţie nu lipsită de interes pentru cercetare,pe care încercăm so lămurim în cele ce urmează,pe baza surselor...” Judecând după conţinut („Textulpare scris în mare grabă”, observă editorul, op. cit.,p. 119), avem dea face cu o „ciornăproiect”, elaborată de Eminescu în vederea unei publicări în străinătate a unui eventual „drept la replică” (Al. Surdumenţionează în acest sens şi o colaborare concretăa poetului la Enciclopedia Brockhaus Lexicon, v. art.din Luceafărul, XXX, nr. 49, 1987), în sensul susţineriitezei continuităţii romanităţii orientale, fiind şi unrăspuns la mult discutata, în epocă, „teorie” a luiRösler (Eduard Robert Rösler, 18361874, iniţiatorul„luptei ştiinţifice împotriva dreptului românesc înTransilvania”), care susţinea, fără vreun argumentştiinţific temeinic, ideea formării poporului român lasud de Dunăre şi apoi a „emigrării” spre Transilvania.În epocă, savanţi precum Alexandru D. Xenopol,la care face referire explicit Mihai Eminescu, citândun articol din Convorbiri Literare, dar şi DimitrieOnciul, iar mai târziu Vasile Pârvan şi NicolaeIorga au combătut energic ideile din textul din1871 al lui Rösler, publicat la Leipzig, intitulatCercetări asupra istoriei mai vechi a românilor.

În esenţă, Mihai Eminescu susţinea, pebună dreptate, că românii fuseseră prezenţiîn Transilvania „înaintea Anonimului”, respectiva „notarului” Anonymus al regelui maghiar Bella alIIIlea, autorul cronicii intitulate Gesta Hungarorum(circa 11701190 d.Ch.), ce iscodeşte istoria maghiarilor prin exploatarea imaginară a creaţiilor populareşi a toponimelor locale, contopind totul întro veritabilă„creaţie literară”, comparabilă, afirmă editorul românal textului, Paul Lazăr Tonciulescu (19212003), cu

un alt text medieval celebru, Cântecul Nibelungilor.„Anonimul, notează Eminescu, na minţit în

însemnările sale. Datele pe care le dă notarul trebuiecomparate cu alţi scriitori, iar dacă nu au nici oanalogie, să fie lăsate la o parte, ca neîntemeiate...Dacă însă românii erau prezenţi înaintea Anonimului,până la intrarea maghiarilor în Europa, atunci nu estenevoie de nici o dovadă pentru existenţa românilor înDacia Traiană...” (ibidem, p. 119). Tema continuităţiiromanilor orientali (a românilor) pe teritoriul Dacieia devenit însă „o problemă” abia după promovarea,prioritar în spaţiul austroungar, a tezei rösleriene.Pentru contracararea ei, Mihai Eminescu plănuieşteo adevărată alternativă românească, o replică cear fi urmat să fie publicată în spaţiul cultural german.Concluzia lui Eminescu este şi un îndemn lacontinuarea cercetărilor: „Oispitire tulbure... (punctelede suspensie aparţin lui M.Eminescu – n.n.) care esteînveninată până în zilelenoastre, prin negarea adevărului” (ibidem, p. 119).

În spiritul luptei pentruadevăr, am făcut apel lascrierile altui „notar” şicronicar timpuriu, născutprintre goţii aflaţi în Moesia,ulterior romanizat şilatinizat, Iordanes (sec.VI d.Ch.), autorul IstorieiGeţilor (De origine antibusque Getarum, pe scurtGetica), dar şi al uneilucrări mai puţin cunoscute,ce pledează decisiv pentruteza continuităţii, undeapare, pentru prima datăîn istoriografia medievală,etnonimul Romania, însoţitde termeni, azi comuni, precum Pământul Romanilor,Ţara Romanilor, intitulată De suma temporum velorigine antivusquae gentis Romanorum, pe scurtFaptele Romanilor.

Ca mulţi goţi romanizaţi, scrie teologulşi scriitorul MihaiAndrei Aldea, de laMănăstirea Paltinu, judeţul Neamţ, Iordanes„a încercat săşi ascundă originea”, revendicânduşi,pentru el şi neamul său, o identitate locală, convinscă, prin asimilarea la tradiţia romană, goţii se dezlipeau din grupul migratorilor barbari, civilizânduse.Ca urmare, Iordanes îşi scrie cronicile în calitate decreştin şi de cetăţean roman, fidel ţării de adopţie,căci ne spune în Faptele Romanilor: „Neamul hunilor,năvălind asupra goţilor, pe o parte îi supune, pe alţiiîi pune pe fugă. Care (goţii – n.n.) venind în Romaniasunt primiţi fără depunerea armelor...”

Sintetizând, Ţara Romanilor, la care face referireIordanes, reprezintă, deopotrivă, un termen oficial,

dar şi literar, ce indică, mai degrabă, o comunitatemultietnică, aflată în componenţa Imperiului Romanşi din care făceau parte, alături de dacii „de dincolo şide dincoace de Dunăre”, pe care o treceau adeseoripe pod de gheaţă, ca să jefuiască, şi goţi, vizigoţi(„Chibzuind ei mult timp, vizigoţii trimiseră, în sfârşit,după o hotărâre comună, delegaţi la ÎmpăratulValens...”), dar şi huni („Mulţi sau predat în Romania,devenind supuşi”).

Cu menţiunea că termenul de Romania, folositde Iordanes, este evitat de majoritatea traducerilor„oficiale”, folosinduse, mai degrabă, versiuni „corectepolitic”, parafraze prin care populaţia romanizată eradenumită romană, iar nu română, cum ar fi corect,vom menţiona că în vremea Împăratului Justinian(482 – 565 d.Ch., zis şi „Cel Mare”, născut dintro

familie de tracoromani din provinciaIliria, ultimul mare stăpânitor alimperiului întins pe trei continente),la care face referire şi M. Eminescuîn textul său Rösler şi Justinian,termenul de Romania, sau RomaniaMare, era folosit în mod oficial,indicând o comunitate distinctăîn cadrul confederaţiei romane.

Despre goţi (în gotică,„gutans”), Iordanes nespune că sunt un poporgermanic răsăritean, care au părăsitScandinavia („Insula Scanza”),stabilinduse iniţial la gurile Vistulei(Polonia de azi), pentru ca, maitârziu (în secolele III – IV d.Ch.),să emigreze spre sud, poposind înDacia de est, dar şi în teritorii dinMoesia şi Asia Mică. După anul 200d.Ch. sar fi împărţit în vizigoţi (goţiide vest) şi ostrogoţi (goţii de est),înfiinţând, mai târziu, state puter

nice în Peninsula Italică şi în cea Iberică. Învinşi laNaissus (azi Niš, Serbia, oraşul natal al lui Constantincel Mare), în 263 d.Ch., goţii au fost „împinşi” spresud, stabilinduse, ca triburi independente, pe fosteleteritorii ale Daciei.

După ce au învins slavii şi finii (vecini), ostrogoţiiau ocupat aproape toată Rusia meridională, reunindoîntrun imperiu puternic, supus, mai apoi, de huni,la 375 d.Ch., după care au cerut Împăratului Valenspermisiunea de a se aşeza pe malul stâng al Dunării,traversând, probabil, pe la Durustorum (Silistra deazi, oraş ce a aparţinut, prin tradiţie, Ţării Româneştiîncă din vremea lui Mircea cel Bătrân, returnatBulgariei în 1940, prin Tratatul de la Craiova).În răstimp, vizigoţii, sub Alaric I, au jefuit Roma,în anul 410 d.Ch., apoi, trecând Pirineii, iau învinspe vandali pe „Câmpiile Catalunice”, ocupând Spaniaşi formând acolo un regat, cu capitala la Toledo,până când au fost înfrânţi şi supuşi de arabi(în anul 711 d.Ch.).

Getica o „nouă” filă din dosarul continuităţii

Marian NENCESCU

După Marele Război, în România Mare, deputat în ParlamentulRomâniei între anii 1922 şi 1926, Traian Lalescu a întocmit Raportulgeneral asupra Proiectului de Buget General al veniturilor şi cheltuielilorstatului pe anul 1925, raport care a fost „recunoscut de contemporanii săi dreptcel mai bun de acest fel din întreaga istorie a parlamentarismului românesc”.Traian Lalescu scrie: „Problema salariaţilor Statului stă de la război încoacemereu la ordinea zilei din cauza nevoii permanente de a adapta salariile funcţionarilor la scumpetea crescândă a traiului. Din nefericire, guvernele care sauurmat de la 1919 şi până azi nau putut până acum să privească drept în faţăproblema… Rezultatul este că astăzi ne găsim în faţa unei stări nenorocite,care nu mai putea dura fără să ameninţe în mod serios întreaga armătură aStatului.” În volumul Traian Lalescu. Opere [3], Daniel Dăianu explică: „Raportulmenţionează că în anii anteriori lui 1922 sa încercat să se mărească salariilefuncţionarilor publici, dar, neexistând resurse publice adecvate, sa făcut apella Banca Naţională prin împrumuturi forţate de stat. Efectul a fost că BancaNaţională a mărit emisiunea de monedă, ceea ce a alimentat inflaţia. Pentrusoluţia dilemei (echilibru bugetar vs. salarii decente), Traian Lalescu observă căsoluţionarea înseamnă, fie venituri bugetare mai mari (prin creşteri de impozite),fie o raţionalizare a administraţiei publice (inclusiv prin reducerea numărului defuncţionari publici).” Şi Daniel Dăianu îl citează din nou pe Lalescu: „Numărulfuncţionarilor publici continuă să crească în mod îngrijorător, deşi toată lumeaeste de acord că trebuie dimpotrivă făcute suprimări”. Vorbind despre o regulă

a normalităţii în alcătuirea unui buget, anume „regula treimii bugetare”, carear impune ca cele trei părţi constitutive ale bugetului, serviciul datoriei publice,personalul şi materialele, să aibă ponderi egale, aprecierea pe care o facematematicianul este că ponderea de 60% din cheltuielile alocate pentru „materiale” în bugetul public pe anul 1925 demonstrează că acel buget este unulconstructiv. Este formula prin care se „permit investiţiuni din ce în ce maiimportante pentru refacerea şi înzestrarea ţării”.

O scurtă concluzie de încheiere: Natura îşi are legile ei, pe care le urmeazăcu stricteţe, atunci când nu intervine omul. Societatea omenească are şi ea legi;pe unele le descoperă oamenii de ştiinţă şi i le recomandă, pentru ai asigurao dezvoltate armonioasă. Consecinţă a faptului că reguli simple ale unei politicieconomice corecte nu sunt respectate, este lumea pe care o vedem şi o trăim.

Bibliografie1. Sismonde de Sismondi, Nouveaux principes d’économie politique ou de

la richesse dans ses rapports avec la population, Paris, Delaunay, Libraire, PalaisRoyal, 1819.

2. Spiru Haret, Mécanique sociale, Ed. Dunod, Paris et Bucarest, 1910.3. Daniel Dăianu, Traian Lalescu despre proiectul de Buget Public din anul

1925 şi finanţele publice ale României interbelice, în volumul Traian Lalescu.Opere, Editori Solomon Marcus, Smaranda Lalescu, Traian Alexandru Popa,Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2009.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 2020 5

În Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), goţiisau stabilit pe teritoriul numit de fostul „caesar”(locţiitor de împărat) din vremea lui Constantincel Mare, Flavius Dalmatius, Ripa Gothica, respectivîntre Dunăre şi Brazda lui Novac/Traian (limesMoesiae), existând indicii că ar fi ocupat şi castrulPietroasele, azi în judeţul Buzău, abandonat deromani şi unde nobilii goţi (care, între altele, neaulăsat şi Tezaurul de la Pietroasa, ne spun uniiarheologi), ar fi construit villae somptuoase, dupămodelul bizantin.

Această istorie „oficială” a goţilor, bazată înprincipal pe lucrarea lui Iordanes – în fapt, nu întrutotul originală, ea fiind, fapt de notorietate, doar oprelucrare după o istorie mai veche, azi pierdută,atribuită lui Cassiodoros (cca 485 – ? d.Ch.), scriitorroman ce a slujit la curtea lui Teodoric cel Mare învremea dominaţiei ostrogote – reprezintă, în luminacercetărilor actuale, cel mult o „operă literară”, o„confuzie” (apud Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv,Getica, Bucureşti, Fundaţia Gândirea, 2001, p. VI):„preluată necritic, fie din interes, fie din comoditatede istoriografia modernă şi prelungită până încontemporaneitate”.

Privit în ansamblu, textul lui Iordanes, restituitpentru prima dată in integrum de Gabriel Gheorghe(19292019, inginer de profesie, cercetător pasionatîn varii domenii: istorie, lingvistică, etnologie; aînfiinţat, în 1990, Societatea culturalştiinţifică Getica,dar şi Editura Gândirea, promovând susţinut tezaconform căreia spaţiul carpatodunărean esteleagănul civilizaţiei indoeuropene), în traducereaclasicistului prof. David Popescu şi cu revizia/„lecturade control” a prof. dr. Gheorghe Sterpu, reprezintă,simultan, un poem liric (organizat clasic, în 60 decânturi şi 316 versete), o operă istorică (parţial) şi omărturie personală în favoarea propriului neam: „Tu,care citeşti acestea, să ştii că eu am urmat scrierilorînaintaşilor, şi din întinsele pajişti ale lor, am culescâteva flori. Şi să nu creadă cumva că în favoareaneamului mai înainte arătat, pentru cămi tragoriginea din acest neam, am adăugat ceva în pluspeste cele aflate şi citite” (Getica, op. cit., p. 125).

Compoziţional, cartea este mai mult decât ocronică istorică propriuzisă, este o epopee narativămenită să perpetueze, în cânturi şi versete, memoriabărbaţilor şi femeilor neamului got. Este o mărturieobiectivă, dar şi un poem mitologic, compus înmanieră neoromană, ce îmbină faptele extraordinareale „goţilor” (adesea autorul îi confundă cu „geţii”,de unde şi ambiguitatea mărturiilor) cu realitatea,împletind imaginarul colectiv cu fapte atestate istoric.De aici rezultă, poate, şi impresia de nenatural,amestec de realitate şi imaginaţie, elemente ceiau determinat inclusiv pe istoricii scandinavi, altfelinteresaţi să identifice elemente în favoarea propriei„mitologii” istorice, să pună la îndoială afirmaţiacă Scandinavia străveche/„Scanza”, zona cea mainordică a Europei, acoperită până acum 12.000de ani de gheţuri veşnice, ar fi putut constitui cuadevărat officina gentium, adică „leagănul” neamurilor(v. Christinsen Arne Soby, Cassiodoros, Iordanesand the History of Goths. Studies on MigrationMyth, 2002).

Realitatea pare mai degrabă cea „zugrăvită”de Vasile Pârvan în Getica (1926), primasinteză arheologică ce a adus în planulcercetării istorice rolul getodacilor. Rămas, dinpăcate, nefinalizat, Getica fiind primul volum dintroproiectată trilogie istoricoarheologică dedicatăstudierii procesului formării poporului român, alcontinuităţii şi al asimilării alogenilor, în contact cuo romanitate puternică, ce a prins rădăcini la nordşi la sud de Dunăre, studiul/proiectul cultural al luiVasile Pârvan vorbeşte pentru prima dată despre„dacii de la Vistula”, a căror vieţuire în bună vecinătate cu lituanienii, letonii şi vechii prusieni „nu a fosto excepţie”. Cercetări „recente”, efectuate de MihaiMircea Rădulescu (18891946) semnalează aproape70 de asemănări „frapante” de ordin lingvistic şiantroponimic între limbile baltice şi limba românăactuală. În acest fel, sa născut legenda, preluată şide unii istorici medievali, după care danaii sau danii(strămoşii danezilor de azi) au plecat din Dacia (?)(David Fraesdorf, Der barbarische Norden, 2009) şică, de fapt, „geţii de la Vistula”, identici cu sarmaţii,sunt de fapt goţi. „Oare sunt acelaşi popor?” seîntreba, retoric, la 1688, istoricul prusac MathäusPrätorius, în lucrarea Orbis Gothicus (1688), în vreme

ce unii istorici locali merg până la identificarea goţilorcu geţii.

Aici lucrurile trebuie privite cu precauţie, neavertizează profesorulacademician IoanAurel Pop,deoarece în Evul Mediu timpuriu exista obiceiulca referinţele istoricogeografice să nu se facă ladenumirile recente ale ţinuturilor, ci la cele antice.În acest sens, termenul de got, mai recent, a fostasimilat celui de get, iar tradiţia datează de laînceputul veacului al Vlea, când istorici precumCassiodor, iar mai târziu Iordanes, au apelat frecventla această confuzie, răspândind teza, măgulitoarepentru ei, anume că goţii ar fi, de fapt, geţi. Autohtonii, însă, evitau acest termen, astfel că, generic,geţii nu reprezentau o naţiune anume, ci un conglomerat de popoare, termenul fiind mai degrabălivresc. De regulă, se foloseau denumirile localeale populaţiilor, precum carpii, carpodacii etc.

Etimologic, ne atrag atenţia lingviştii, „got” înseamnă„om al râului”, în sensul că, în vechime, aceştiacontrolau locurile de adăpat.

Dincolo de aspectele mitologice, prezentepreponderent în primele cânturi ale Geticii, aflămşi informaţii preţioase despre strămoşii sciţi, a cărorîmpărăţie se întindea de la hotarele Germaniei pânăla fluviul Tyras (azi, Nistru): „Această patrie, adicăSciţia, se întinde şi se deschide în lung şi în lat...începând de la ţărmul Mării Caspice, învecinânduse,la apus, cu germanii şi cu fluviul Vistula, iar spreţinutul arctic, adică în partea septentrională, esteînconjurată de Ocean, iar la sud se găsesc Persia,Albania, Iberia, Pontul şi albia Istrului, care senumeşte Dunărea, de la gură până la izvor/atqueextremo alveo Istri, qui dicitar Danubius, ab osteasua usque ad fontem” (ibidem, p. 12).

Despre goţi, aflăm că, iniţial, au poposit„în mlaştina Meotidă” (denumirea anticăa Mării de Azov, termenul indicând un locmlăştinos), apoi în Misya (Asia Minor, azi coastaTurciei, nu departe de vechea Troie) pentru a sestabili definitiv în Sciţia, la Marea Pontică (Neagră).„Nam găsit nicăieri poveştile care spun că au fostduşi robi în Britania sau în altă insulă, şi că au fostscăpaţi de cineva, cu preţul unui cal. Dacă cineva vaspune altceva despre obârşia lor, la mine nu va găsicredit, căci eu mă încred mai degrabă în cele cititede mine, decât în povestiri băbeşti/nos enim potiuslectioni credimus quam fabulis anilibus consentimus”(op. cit., p. 14). Tot în Sciţia locuiau şi gepizii, laapus, „pe un teritoriu străjuit de două mari fluvii,Tisa, la nordvest, iar la sud însăşi Dunărea ceamare”. În acea perioadă (în anul 375 d.Ch. ne spunistoricii, sub hanul Balamir, sau Balamber), huniitrec Volga, apoi distrug formaţiunea statală a regeluiostrogot Emanaric, iar în anii următori îi înving şi pevizigoţii lui Athanaric, ajungând, din Caucaz, până laDunărea de Jos, de unde se extind, dincolo de MunţiiCarpaţi, până în Câmpia Panonică. Invazia hunicăeste descrisă de Iordanes astfel: „Un popor foarteviteaz care, ca o buruiană, ce se răspândeşte foarterepede, au pricinuit o dublă urgie altor popoare”(ibidem, p. 13).

Iniţial, goţii, ne spune Iordanes, erau luptători,închinânduse cu precădere lui Marte, zeul războiului,

căruia îi dedicau prăzile luate de la duşmani.Principala lor armă era arcul, de unde şi expresiaantică „Întindeau arcuri armeneşti cu coarde getice/Armenios arcus Geticis intendite nervis”, iar, dupăobiceiul local, getic, au deprins aşi cânta faptelede vitejie însoţiţi de citere („citheresque canebant”).Acelaşi obicei, de a „bate” citerele, este atribuitde Iordanes şi geţilor, semn că, de fapt, avemdea face cu o contaminare, autorul, în graba luide a atribui goţilor ce e mai nobil din obiceiurile locale, transferând de la un popor la altul părţile bune.

Astfel, doar printro „scăpare” intenţionată seexplică episodul primirii de către geţi a regelui macedonean Filip, tatăl lui Alexandru Macedon, cu un alaide preoţi „oameni pioşi” („Sacerdotes Gothorum”, înrealitate preoţi geţi), ce iau ieşit în cale îmbrăcaţi înalb şi cântând din citere („Subito patefactis portis cumcitharis et vestibus candidis obviam egresi...”), episodce ia surprins pe macedoneni: „Văzândui cu câtăcredinţă îi întâmpină, sau zăpăcit şi, dacă esteîngăduit a spune, deşi înarmaţi, sau speriat depreoţii neînarmaţi” (ibidem, p. 25).

Aceeaşi „confuzie” o întâlnim şi atuncicând Iordanes ne informează că peste „goţi”domnea Burebista „în timpul în care putereala romani o avea Sylla”, care, luândul lângă el peDeceneu, „ia dat putere aproape regală”, după care,la sfatul acestuia, goţii „au devastat pământurilegermanilor, pe care le stăpânesc în prezent francii”(?). Ulterior, goţii devin geţi, iar, în timpul ÎmpăratuluiValens, se aşază în „părţile Moesiei”, creştinânduse(„Astfel vizigoţii au fost făcuţi, de împăratul Valens,mai degrabă arieni decât creştini” – p. 52), dupăce, anterior, fuseseră refuzaţi de Împăratul Honoriu(384 – 423 d.Ch.) a se stabili în Italia „şi să trăiascăîmpreună cu poporul roman, ambele popoare, ca şicum ar fi unul singur”. Temânduse de ei, Honoriu ţinusfat cu Senatul, apoi îi izgoni din Italia, dar la anul409 d.Ch., goţii ocupară Roma şi eliberară provinciilede obligaţiile imperiale. Mai târziu, Alaric, cel născutîn Dobrogea (cca 370 – 410 d.Ch.), pe insula/grindulPeuce, din Delta Dunării, invadă Tracia, apoi Grecia,şi trecu în Italia cu 10.000 de oşteni „goţi” şi, dupăce jefui mai multe cetăţi (Aquileia, Cremona), asedieRoma, iar în anul 410 d.Ch. o supuse şi o jefui, apoi,ne spune Iordanes, „regele goţilor, cu avuţiile Italieiîntregi, pe care le ridicase ca pradă, voi să treacă,prin Sicilia, în Africa, unde omul e liber să dispună deceva fără voia lui Dumnezeu”, dar scufundânduisecorăbiile, „fu răpit pe neaşteptate de o moartetimpurie şi părăsi cele omeneşti” (ibidem, p. 61).

Date cu totul interesante ne oferă Iordanesdespre Attila „singur stăpân al tuturor hunilor/Hunnorum omnium dominus et paene totius Scythiegentium solus mundo regulator” şi stăpân peste toateneamurile Sciţiei, ce locuiau întro cetate/„zic sat”„fortificată cu scânduri lustruite”, localizată azi în zonaSatu Mare: „Scund, cu pieptul lat, cu capul mare, cuochii mici, cu barbă rară, cu părul încărunţit, cu nasulcârn, cu faţa negricioasă, Attila trăda semnele etnieisale” (op. cit., p. 71). Despre moartea lui Attila aflămcă nu a pierit de sabie şi nici de trădare, ci „teafărşi bucuros”, în urma unui ospăţ de nuntă. Fu înmormântat întrun sicriu de aur, pus întrunul de argint,apoi întrunul de fier, „iar toţi groparii care lau pusîn mormânt cu arme şi cu bijuterii cu tot fură ucişişi vârâţi în aceeaşi groapă pe care ei au săpato”(p. 101).

În ciuda acestor informaţii stufoase, uneorigreu de identificat, alteori dea dreptul mitice,istoria „goţilor” este departe de a fi elucidată.Chiar şi denumirea de got este contestată, neavândsuficiente elemente pentru a identifica o etnie anume.La fel, variantele denumirilor, respectiv când get,când got, creează confuzie. După sfatul lui MihaiEminescu, ar trebui procedat la fel ca în cazul cronicii„Anonimului”. Ce este adevărat, ce se confirmă,merită păstrat, ce nu, şters din memoria colectivă.

Operă literară, istorie imaginară sau simplă lucrarecu conţinut politic, Getica lui Iordanes poate constitui,în sine, o nouă filă din dosarul continuităţii. Maipresus de toate, rămâne însă stilul eroic, exaltareaacestor luptători, ce ne duce cu gândul la Rugăciunea unui dac, a lui Mihai Eminescu: „Ce altă deprindere aveţi decât aceea de a lupta? Sau ce e maiplăcut pentru un bărbat viteaz să se răzbune cumâna sa? Este un mare dar din partea naturii săvă alinaţi dorul sufletesc prin răzbunare” (p. 79).

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 20206

Convorbirile Literare au împlinit 70 de ani.Ca martor al revistei timp de aproape douădecenii, mi sa dat însărcinarea să răspundla această întrebare: Care a fost firul conducătorîn cugetarea şi în felul de a lucra al Junimii?

Teama de a nu greşi ne îndeamnă să adăugămînsă şi o altă întrebare: Sosita oare timpul să putemarăta exact locul acelei societăţi în istoria culturiiromâneşti, precum şi partea sa de influenţă asupravieţii publice?

Judecăţi despre „valoare” nus cu putinţă decâtîn ştiinţele a căror structură este destul de închegată.Dar nu acesta e cazul ştiinţelor privitoare la om.Începând cu tehnica materială sau civilizaţia şisfârşind cu tehnica sufletească sau cultura (ştiinţă,etică şi artă), toate ramurile de cercetare în aceastălatură sunt încă pe cale de înceată organizare.Şi fiindcă rolul Junimii a fost îndeosebi cultural,greutatea răspunsului iese de la sine la iveală.

În adevăr, dacă înţelegem prin cultură sumatuturor creaţiunilor sufleteşti ale unui neam şi dacătreapta cea mai înaltă a culturii este aceea careintegrează toate elementele sufletului etnic pânăla unitatea de stil, vede orişicine ce grea problemăne stă înainte; e cu atât mai grea, cu cât nici măcarnoţiunile de „civilizaţie” şi „cultură” nu sunt încădestul de bine lămurite, cu toată zilnica întrebuinţarea acestor termeni şi enorma îngrămădire de materialîn biblioteci şi muzee.

De aceea, ne vom mărgini aci la câteva scurtecaracterizări, mai ales că, nu de mult, tot în paginileacestei reviste, am mai spus ceva despre bărbaţiiînsemnaţi ai Junimii, iar întro schiţă intitulatăOamenii mari (volumul în legătură cu sărbătorireaJunimii la Iaşi, în mai 1936, e încă sub tipar)am atins aceeaşi problemă.

I. Junimea sa manifestat mai ales în douădirecţii: întâi în literatură, apoi în politică, şi a avutdoi corifei: Maiorescu şi Carp.

În latura culturală, deosebim iarăşi două marimanifestări: una literară – Creangă şi Eminescu,iar alta critică – Titu Maiorescu.

Creangă reprezintă culminarea sufletuluiromânesc, aşa cum era înainte de atingerea

cu influenţele străine.„Moş Ion Roată” estefigura reprezentativăîn care cititorul vedemai bine decâtorişiunde fizionomiaţăranului român:deştept, cuviincios,cu umor şi, în toateîmprejurările, cu unmare simţ al demnităţiipersonale.

Eminescu, dincontra, este culminarea sufletului nostruetnic după atingereacu cultura altorneamuri. Spredeosebire de talentelesecundare, poetulSatirelor şi al Luceafărului reprezenta atuncişi reprezintă şi până azi cea mai înaltă potenţăa românismului în toată dezvoltarea lui istorică.E semnificativ însă că personificarea vrednicieiautohtone (Mircea la Rovine) are şi la Eminescutocmai caracterele românului zugrăvit de Creangă:adânc la cuget, modest până la smerenie („şi lavorbă, şi la port”), dar plin de interioară demnitateşi gata să le dea, cum se zice, toate pe una…,necruţând nicio jertfă când e la adică. Mircea celBătrân, Ştefan Vodă şi Matei Basarab sunt marilemodele de umanitate eminesciană, toate desenatedupă canonul sufletesc al neamului întreg, aşa cumîl cunoscuse Eminescu de la Nistru până la Tisaşi din zilele noastre până la Dacii lui Zamolxe.

Aşadar, cu popularul Creangă şi cu rafinatul artistEminescu, poporul nostru sa ridicat definitiv pestecreaţiunea anonimă a folclorului, ca să ia loc în istorialiteraturii, alături de neamurile cu o cultură superioară.Din magma nu destul de întărită, atunci sau desprinscele dintâi cristale cu forma deplină, pe care săle poată măsura şi admira oricine şi oriunde pânăîn vecii tuturor vecilor.

Junimea a fost, aşadar, mediul de cristalizareal culturii româneşti în latura artei înalte. Cât despre

latura criticii, e de prisos să mai stăruim.Ceea ce se cheamă critică în sensuleuropean al cuvântului, abia cuMaiorescu a început; şi tot el oreprezintă şi până azi la noi, în cepriveşte caracterele ei esenţiale: judecată impersonală şi deplina închinareîn faţa operei de artă (condiţia indispensabilă pentru o dreaptă apreciere).„Însemnările” de curând apărute nearată cu deamănuntul în ce condiţiuniexcepţionale sa format gustul esteticşi judecata aceluia care a fost comparatchiar de străini cu Lessing şi care aajuns apoi îndreptarul limbii, literaturiişi al întregii noastre culturi.

Tainică, dar logică îmbinare aîmprejurărilor! Cine are pietre scumpetrebuie să aibă şi o foarte fină balanţăpentru exacta lor cântărire. Alături dearta adevărată trebuia să se iveascăşi critica adevărată.

II. În politică, reprezentantul celmai de seamă al Junimii a fost la început P. Carp.După cum cultura românească nu se putea sprijininumai pe împrumut şi imitaţii, tot aşa politica nu seputea rezema pe abilitate şi cârpeli, ci numai pe oexactă apreciere a împrejurărilor poporului şi statuluinostru – iată în două cuvinte principiul Junimii expusîn Era nouă de P. Carp.

Formele lui sunt de o rectitudine geometrică.În politica internă, pe lângă un program de

guvernare, a mai pus înainte şi axioma: corectîn viaţa privată şi dezinteresat în viaţa publică. Cuacest „fier roşu” el a marcat pentru totdeauna frunteaadversarilor săi, care personificau politica de partidcu toate compromisurile şi compromiterile ei.

În politica externă, rigiditatea sa a ieşit şi maimult la iveală. Discutând orientarea ţării, în momentulcel mai critic al războiului mondial, Carp, măcar căera izolat, a putut înfrunta în plină Cameră pe TakeIonescu cu această cumplită apostrofă (rămasă totuşifără replică): Talentul nu scuză toate incarnaţiile,după cum frumuseţea nu scuză prostituţia.

E drept că în prevederile sale asupra încheieriirăzboiului, intransigentul Carp a greşit. Privind însăcu luare aminte, trebuie să deosebim şi aci douălucruri:

Locul Junimii în istorianeamului românesc

Simion MEHEDINŢI

Simion Mehedinţi sa născut la19 octombrie 1868, în Soveja,judeţul Vrancea, şi a murit la14 decembrie 1962, în Bucureşti. Membrutitular al Academiei Române din 19 mai 1915,membru corespondent din 5 aprilie 1908;scos din Academie în 1948, repus în drepturipe 3 iulie 1990. Preşedinte al Secţiuniiistorice (19281929).

Discurs de recepţie: Caracterizareaetnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale (6 iunie 1920).

Studii liceale la Focşani şi Bucureşti (18801888) şi universitare (Facultateade Litere şi Filosofie, 18881892) la Bucureşti. Şia continuat specializarea în geografie la Paris (1893), Berlin şi Leipzig (1894), unde şia susţinut, în 1899, tezade doctorat Die Kartographische Induktion. A fost profesor la prima catedră universitară de geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti (19001938), directoral Anuarului de geografie şi antropogeografie (19101914) şi preşedinte al comitetului de redacţie al Buletinului Societăţii Regale Române de Geografie (19211942); ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1918). Creator al şcolii românede geografie, a avut un rol deosebit în dezvoltarea gândirii geografice dinRomânia, manifestând preocupări pentru stabilirea obiectului geografiei, pentruprecizarea locului ei în sistemul ştiinţelor, pentru determinarea legilor, a categoriilor geografice şi a metodelor de cercetare ale acestei ştiinţe: Locul geografieiîntre ştiinţe (1894); Obiectul şi definiţiunea geografiei (1901); Introducere înstudiul geografiei (1904); Terra – introducere în geografie ca ştiinţă (2 vol., 1931).

A creat o adevărată filosofie geografică. Pentru învăţământul secundar aelaborat „metoda Mehedinţi”, preconizând predarea de la îndepărtat la apropiat.Consacrarea ca întemeietor şi mentor de şcoală geografică este relevată desistemul de concepţii şi principii ale teoriei şi metodologiei geografice. Viziuneasa modernă sa concretizat cu pregnanţă în descoperirea şi formularea legii

subordonării cauzale a învelişurilor planetare, a legii subordonării cauzalea zonelor geografice (pe orizontală) şi a categoriilor geografice. În precizareaobiectului geografiei fizice a pornit de la principiile evoluţionismului, pe care leaadaptat creator la explicarea geografică (Eterogenitatea celor patru sfere, 1900).Autor al unor lucrări de etnografie geografică, de geografie umană, de geografieeconomică şi de geografie regională: Problemele geografiei contemporaneca ştiinţă despre Cosmos (1900); Die rumanische Steppe (1904); Aplicăriantropogeografice în sfera etnografiei, istoriei şi a altor ştiinţe (1910); Cadrulantropogeografic. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul (vol. I, 19181928); Observări asupra Dobrogei (1919); Premise etnografice în istoria românilor(1922); Dacia pontica şi Dacia carpatica (1923; ed. II, 1928); Vechimea poporuluiromân şi legătura cu elementele alogene (1924); Le pays et le peuple roumain(1927); Cadrul antropogeografic al Ardealului (1929); Coordonate etnografice(1930); Quelques observations sur l'évolution de la géographie en Roumanie(1937); Geografie şi geografi la începutul sec. XX – Însemnări cu privire ladezvoltarea ştiinţelor şi a învăţământului în România (1938); Deliormanul, overigă între Carpaţi şi ţărmul Mării Negre (1938); Legăturile noastre cu Dunăreaşi Marea (1938); Ethnos, o introducere în istoria omenirii (apărută postum, 2008)ş.a. Sa manifestat ca scriitor şi eseist: Ideile lui J.J. Rousseau asupra educaţiei(1892); Către noua generaţie (1912); Primăvara literară (1914); Legea Eforiilor(1918); Altă creştere: şcoala muncii (1919); Religia ca mijloc de caracterizarea unui popor (1924); Titu Maiorescu (1925); Şcoala română şi capitalul biological poporului român (1927); Direcţia „Convorbirilor literare” şi îndrumarea poporuluiromân (1927); Coordonate etnografice: civilizaţia şi cultura (1930); Optimismullui Eminescu (1936); Trilogia ştiinţei. Cercetător – erudit – savant (1939); Trilogii:ştiinţa – şcoala – viaţa (1940); Creştinismul românesc (1941) ş.a.

Vicepreşedinte al Societăţii Române de Geografie (19321942). Urmând voinţasoţului său, doamna Maria Mehedinţi a donat, în 1963, locuinţa din Bucureşti(str. Dimitrie Racoviţă, nr. 12) Academiei R.P.R., în folosul Institutului de Geografieal Academiei.

Afară de literatură şi de artă, ţinta cea mai înaltă aJunimii a fost să dea poporului nostru câteva modele deînaltă rectitudine morală; iată de ce, junimiştii au avut înviaţă atât de puţini partizani, iar după moarte niciun urmaş.

Text reluat din volumul Convorbiri literare 70, coordonat de Al. TzigaraSamurcaş, Convorbiri Literare, ianuariemai 1937.

Homo sapiens

Curtea de la Argeş

Anul XI Nr. 11 (120) Noiembrie 2020 7

În ce se atinge de Rusia, vederile sale aufost clare, ca şi la 1870. Sa dovedit cu vârf şiîndesat că puterea moscovită, fie ca duşmană,fie ca aliată, este un pericol de moarte pentru poporulnostru. Iată de ce, în preziua războiului francogerman (5 iulie 1870), ca ministru de Externe, Carpa declarat categoric: „Acolo unde sunt ginţile latine,acolo va fi şi inima Românilor” (răspuns către IonBrătianu, momit de pe atunci cu formula dubioasă„Acolo, unde este Ortodoxia, acolo e şi România”!).

Dar la 1914, când Franţa se nimerise alături deRusia (balaurul înghiţitor de neamuri), iar noi, deteama aceleiaşi Rusii, ne aflam aliaţi cu Germaniacare îşi realizase unitatea naţională şi făgăduiaso respecte şi la alţii, Carp a rămas neclintit înconvingerea sa despre pericolul rusesc. Apa e apăşi focul e foc. La un loc nu se poate… Iar istoriaia dat deplină dreptate. Chiar după răsturnarea regimului ţarist, în loc de pacea şi dreptatea pe care oaştepta toată lumea, ruşii au declarat din capul locului„război permanent” tuturor ţărilor care nu vor adoptaconcepţia socială şi politică a comunismului instalatla Kremlin. În partea aceasta, deci, îndărătniciabătrânului de la Ţibăneşti a fost deplin justificată.(Aproape octogenar, după ceşi pierduse fiul pe front,Carp a apucat zilele amare, când armata ruseascăprivea toată Moldova ca o „nouă Rusie”!)

Însă, cu privire la germani, el sa înşelat. Iafost dat să vadă odiosul tratat de la Iaşi (semnatla Buftea), prin care România era sfârtecată, jefuităşi înjosită, cum nu fusese nici pe vremea turcilor.Dar puterea militară a germanilor el o apreciasedestul de exact. E destul să amintim că însuşi mareşalul Foch a avut mari îndoieli până în ultimele luniale războiului. Aşadar, Carp nu e singurul care săpoată a fi cenzurat. Ca el crezuse şi scrupulosul regeCarol I, ba, un moment – când trădarea ruseascăpusese în primejdie chiar familia regală, blocatăde bolşevici în Iaşi – putem spune că toţi crezuserăla fel, rămânând doar regina Maria cu speranţă înbiruinţa Aliaţilor, atât de izolată în părerea sa, încâtcei dimprejur o şi evitau. („Fu un moment teribil, cândîmi dădui seama că rămăsesem singură cu opiniamea … că nimeni nu se mai ralia în jurul meu ...Lumea începuse să se teamă de a mai veni lamine.” Vezi Convorbiri Literare, 1935, p. 412.)

Prin urmare, cu intuiţia justă a pericolului rusesc,cu frumosul curaj al celui care declarase la 1870(deşi ministru al unui Hohenzolern) că inimaRomânilor este lângă ţările latine, Carp a rămas şirămâne în politica externă pe un piedestal de înaltărectitudine sufletească, chiar dacă urmaşii nu iarridica statui. Iar adversarii, oricâte statui ar dobândi,trebuie să le supună cenzurii sale necruţătoare: sărăspundă adică, în faţa istoriei, dacă au fost realiştiîn program, „corecţi în viaţa privată şi dezinteresaţiîn viaţa publică”. Fără această supremă verificare,statuile de partid (oricât ar fi de multe şi mari)nus decât piatră moartă şi metal mort, fără sunet,necum cu răsunet în istoria neamului.

III. Poate că nu e lipsită acum de interesşi o altă întrebare: În ce raport stă Carp faţă deMaiorescu în ce priveşte politica?

În calitate de profesor şi neadormit educator,Maiorescu a servit „Era nouă” în sensul cel mainobil al cuvântului: cu vorba şi cu fapta, el a sprijinitmodernizarea vieţii noastre publice. Politica însănu la atras mai deloc pe criticul de la Junimea. Deaceea, deşi casa din strada Mercur nr. 1 a fost unfel de mic forum, unde se întâlneau adesea fruntaşiivieţii politice spre a descurca firele (încurcate uneorichiar de „gesturile frumoase”, dar nu totdeaunaprudente ale lui Carp), totuşi Maiorescu, prin firea sa,înconjura, pe cât putea, tevaturile politicii, îndrumândpe cei care îl consultau să caute răspunsuri şidezlegări la „şef”, adică la Carp. Pe cât de multîl ademeneau literatura şi arta, pe atât îl plictisea„bucătăria de partid” şi „clubăria”, cu oamenii eide bâlci şi – ceea ce era pentru el şi mai grav –cu idei de bâlci.

Dar, soarta are ironiile ei. Tocmai din cauzatemperamentului său calm şi a impersonalităţiisale exemplare, lui Maiorescu ia fost să ajungăşi în politică la rezultate unice.

Pacea de la 1913, punctul culminant al domnieiregelui Carol I, sa încheiat sub un guvern prezidatde Titu Maiorescu. Semnificarea ei istorică iese deplinla iveală, dacă ţinem seamă că la 1877 fuseserămtârâţi în vârtej de planurile Rusiei şi ieşiserăm lamal cum ieşiserăm: cu Basarabia pierdută, ba şi

cu ameninţarea să fim dezarmaţi! Din contra, la1913, România, din proprie iniţiativă, făcuse un gestde politică externă, plin de cele mai grave urmări.Şi totuşi, izbutise în chip strălucit. Exact la un secoldupă pacea de la Bucureşti (1812), prin care pierdusem jumătate din Moldova, fără să fim măcarîntrebaţi, şi la mai puţin de patruzeci după tratatul dela Berlin, unde fuseserăm doar auziţi, dar nu ascultaţişi ne aleseserăm cu trei judeţe răpite, iată acumao nouă pace, tot la Bucureşti, dar prezidată de unromân şi urmată de întinderea hotarelor, precum şi deafirmarea primatului României în SudEstul Europei.

Fără nicio exagerare, a fost momentul culminantal domniei primului rege, lăudat atunci de toatăEuropa şi răsplătit cu bastonul de mareşal, trimis deţarul tuturor Rusiilor, apoi de alt baston de mareşal,primit din Berlin.

Dar episodul cu pacea de la Bucureşti nu estecel mai de seamă din cariera sa ca om de stat. Operasa politică cea mai însemnată sa legat de zilele greleale bătăliei de la Mărăşeşti.

Circumspect ca totdeauna, Maiorescufusese la începutul războiului pentruneutralitatea armată. În momentul înfrângerii însă, când acuzările şi bănuielile plouau dintoate părţile asupra celor de la cârmă, el a rămasdeplin leal faţă de suveran şi na primit să aibă nicioatingere cu armata de invazie. Lipsa de orice ambiţiepersonală ori de partid ia permis astfel respectatuluibătrân să împiedece agitaţia antidinastică, precum şiimensa ruşine a organizării unei armate din prizonieriaflaţi în Germania, destinată apoi să ajute cucerireaMoldovei… (Şi faţă de Cuza el fusese leal, neluândparte la conspiraţie, împreună cu Carp şi ceilalţi, iarcând separatiştii de la Iaşi au făcut încercarea dea rupe Unirea, Maiorescu sa coborât chiar la luptadin stradă, ceea ce nu la împiedicat totuşi să acordeocrotire nechibzuitului mitropolit care se pusese încapul răscoalei.) O armată română, lovind în varalui 1917 frontul de la Galaţi ocupat de ruşi (adicăneapărat) şi căzând în spatele armatei române dela Mărăşeşti! În adevăr, stă mintea în loc. Ar fi fost ocrimă pe care nimeni, niciodată şi cu nicio dialecticănar fi pututo scuza. Neamul românesc ar fi ajunsun fel de paria moral pentru întreaga omenire.

Dacă această supremă nenorocire, cu toateconsecinţele ei militare şi politice a putut fi evitată,meritul cel dintâi al lui Titu Maiorescu este. Prinatitudinea sa, frontul moral fuse întregit înainteca germanii să fi pornit ofensiva de la Mărăşeşti.Şi, fără biruinţa de la Mărăşeşti, ce sar fi ales detoate jertfele noastre?! O strivire în 1917 şi cucerireaMoldovei, după ruşinea de la Turtucaia, ar fi însemnato piatră pe mormântul demnităţii naţionale. (A ne fiprezentat după aceea la Versailles, fără victorie, baîncă cu doi regi şi două parlamente, ar fi fost o eternădescalificare pentru tot neamul românesc. Fapteleau fost povestite întro şedinţă a Academiei Române,îndată după război, când cei vinovaţi de şovăiresau de agitaţie erau încă în viaţă, fără ca vreunulsă fi dezminţit măcar un cuvânt.)

Şi tocmai aici iese la iveală tainica împletire aîmprejurărilor pe care le numim de obicei soartă.După cum în copilărie, fiul profesorului Ion Maiorescufusese, de bună seamă, cel dintâi şcolar care,despărţinduse de camarazi, lea spus „la revedereîn România unită” (1850), şi după cum, mai târziu,în timpul crizei religioase de la Theresianum, a fost,poate, cel dintâi tânăr român care a căutat să semângâie de pierderea credinţei în dogme, prinîncrederea în viitorul naţiunii, tot aşa, la bătrâneţesoarta la menit să înlesnească biruinţa finală aţării, prin lealitatea sa neclintită faţă de regimul legal.Astfel, fără să bănuiască măcar cele ce se petreceauîn dosul frontului, el a putut neutraliza în mare parte,chiar de la început, efectele trădării militare, pusăla cale (ba, în parte, şi executată) de un mediocrucare judeca evenimentele după îngusta perspectivăa momentului.

Cu această istorică împrejurare saîncheiat cariera politică a lui Maiorescu şi,după câteva luni, sa terminat şi firul vieţiisale, însoţită, cum vedem, până în ceasurile dinurmă, de conflicte deosebit de grele, sub aparenţaunei linişti de nimeni şi de nimic turburată. Dar, dupăcum o viaţă banală se încheie tot în chip banal, deasemenea, o viaţă puţin obişnuită are parte şi de unsfârşit cu împrejurări neaşteptate. La mormântul celuimai strălucit orator al românilor nu sa spus niciun

cuvânt, iar din vechea societate a Junimii nu se maiafla în capitala ocupată de armatele duşmane decâtunul singur, P. Carp. Glaciala sa indiferenţă (na venitnici măcar să vadă mormântul prietenului său deo viaţă întreagă) îndreptăţeşte ironica, dar şi amaraobservare a lui La Bruyère: „L’on sait des gens quiavaient coulé leurs jours dans une union étroite: leursbiens étaient en commun, ils n’avaient qu’une mêmedemeure, ils ne se perdaient pas de vue. Ils se sontaperçus à plus de quatrevingts ans qu’ils devaientse quitter l’un l'autre et finir leur société; ils n’avaientplus qu’un jour à vivre, et ils n’ont osé entreprendrede le passer ensemble; ils se sont dépêchés derompre avant que de mourir, ils n’avaient de fondspour la complaisance que jusquelà; ils ont trop vécupour le bon exemple, un moment plutôt ils mouraientsociables, et laissaient après eux un rare modèlede la perséverance dans l'amitié.”

Se înţelege, posteritatea îşi păstrează dreptul dea judeca pe toţi oamenii, cântărind toate faptele lor.De nedreptate să nu se teamă nimeni… În ce priveşte pe corifeii Junimii, judecata istorică a şi început.

Lui P. Carp, chiar a doua zi după moarte, i sarecunoscut partea ce i se cuvenea. Însăşi ReginaMaria, martora tuturor nenorocirilor războiului, amărturisit (întro scrisoare ce se află acum sub ochiituturor, vezi C. Gane, P.P. Carp şi locul său în istoriapolitică a ţării, 2 vol. Bucureşti, 1936), că bătrânul dela Ţibăneşti nu măsura cu mai multe măsuri, ci aveauna singură pentru toţi: deplina sinceritate, chiar cândurmările acestei sincerităţi nui erau spre folos. Dinscrisul memorialistic al Suveranei, pagina despreCarp este, de bună seamă, superioară tuturor, nunumai ca fineţe de cugetare politică, dar şi ca nobleţede simţire omenească.

În cel priveşte pe Maiorescu, el na primitpână azi niciun testimoniu. Întâi, fiindcă nugreşise cu nimic; apoi şi din lipsa unui judecătorcu o agerime de judecată la fel cu a părintelui criticiiromâne – Delavrancea îi mai zicea şi „părintelebunuluisimţ” – precum şi cu o rectitudine publicăegală cu a lui. Până azi, un astfel de cenzor nu saivit, iar dacă se va ivi, figura istorică a lui Maiorescunu se teme de nicio diminuare în latura politică,după cum nimeni nui va putea scădea nici rolulsău în dezvoltarea culturii române.

Ca om, se înţelege, va fi greşit şi el destul, dupăcum greşesc toţi muritorii. „Rătăceşte omul câttrăieşte” (Goethe). Dar în viaţa publică, el nu sadespărţit niciodată de linia interesului obştesc. Cinela văzut mai de aproape, cu ce scrupul cântărea întoate împrejurările ce se cuvine şi ce nu se cuvine,nu lar putea asemăna decât cu bărbaţii din altetimpuri, închinaţi până la smerenie în faţa Dreptuluişi a Dreptăţii. „Iar eu, ştiind ce ştiu şi câte nu ştiu,am zis şi lui Bogdan şi Măriei Sale: Asta nu se poateşi nu se cade; asta se cuvine lui Trotuşan... Şi amrămas pârcălab şi portar al Sucevei” (Luca Stroici).

Maiorescu: „Duceţivă şi spuneţi Mareşaluluică eu sunt o persoană privată... Dacă are cevade propus ... so spună Regelui. Eu nam telegrafiefără fir (bătrânul arăta cu degetul prin aer, ca şicum lear fi explicat intuitiv ce trebuie să facă)”.

Aşa a isprăvit Maiorescu.De aceea, el a rămas nu numai întemeietorul

criticii române, nu numai profesor fără egal, educatorul tineretului şi istoricul cel mai veridic al epociicontemporane, dar şi cel mai pilduitor între toţioamenii noştri de stat, singurul până acuma carepoate primi în faţă lumina celei mai amănunţitecritici fără să clipească.

Ba ia fost dat – şi aceasta e şi ultima antinomie(vezi, Soveja, Titu Maiorescu, p. 100, şi Primăvaraliterară, p. 225) a vieţii sale atât de bogată încontraste – să ajungă deasupra tuturor până şi înramura de activitate pe care el o privea peste umăr,politica!

De aceea, după „fenomenul Eminescu”,izvorul de lumină pentru tot tineretulsănătos de azi, începe să iasă tot maiclar