PRIVILEGII SI IMUNITATI DIPLOMATICE

Noţiunea şi clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este deja un adevăr unanim recunoscut că cel mai expresiv

element al statutului diplomatic îl reprezintă imunitatea. În accepţiunea

cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe

care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor

diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă,

imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele

diplomatice de sarcinile şi obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de

drept(cetăţeni sau străini)care se află pe teritoriul acelui stat; exceptarea

de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală

şi civilă a statului acreditar.

Apare evidentă excepţia pe care imunitatea diplomatică o

constituie faţă de principiul general de supunere faţă de jurisdicţia locală

a individului rezident pe teritoriul statului. În fapt este un drept acordat de

statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a

bunurilor lor.În baza acestui drept se constituie exceptarea de la

jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la cea pe care ar putea să o

exercite autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de

la jurisdicţia penală,civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul

căruia se află.

În literatura de specialitate,când se defineşte noţiunea de

imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai

imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia

insăşi, adică de la răspunderea legală.

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament

special datorat agenţilor diplomatici, conţinutul lor constănd în beneficiul

la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în

acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi

care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o

activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice

acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi agenţilor

diplomatic, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în

raport cu străiniii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului

acredita. Trebuie arătat că nici o Convenţia de la Viena, deşi le tratează

ca noţiuni distincte nu face distincţie între ele, nu le defineşte şi nici nu

oferă criterii care să conducă la distincţie între ele. Apare evident însă

faptul că imunitatea de jurisdicţie,spre exemplu, este altceva decât un

privilegiu oarecare.

Urmând linia generală a Comisiei de drept international,Convenţia

de la Viena face distincţie între privilegiile şi imunităţile misiunii

diplomatice şi privilegiile şi imunităţile agenţilor diplomatici şi ale altor

membri ai misiunii diplomatice; prin această clasificare, Convenţia se

îndepărtează de la concepţia veche, potrivit căreia statutul misiunii

apărea ca o consecinţă a tratamentului datorat ambasadorului. Alegerea

criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de

epoca istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind

atribuit temeiului pe care acestea au fost acordata – temeiul legal sau

ideea de curtoazie.

În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un caracter

convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor

prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază este gradul sporit de importanţă

pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice,

implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii

diplomatice.

Trebuie, de asemenea menţionat că poziţia imunităţilor şi

privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în

veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de

a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de

dreptul material, şi nu de cel procesual – nu există o obligaţie pentru

agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o

asemenea obligaţie.

Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice

acceptate de către toate statele reflectă necesitatea de a se asigura prin

acestea independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului

acreditar:

-imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă-

-imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului diplomatic;

-inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi a

arhivelor;

-inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a

bunurilor sale;

-libertatea de comunicare;

-libertatea de mişcare;

-scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de

expert;

-scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale; folosirea

drapelului şi a emblemei naţionale; procurarea de localuri pentru misiune

şi locuinţe pentru membrii acesteia.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de

mai multe criterii:

A. După obiectului lor, se poate stabili o diferenţiere între

imunităţile şi privilegiile reale şi cele personale. Primele sunt imunităţile

destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu

misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii,

a reşedinţei şefului de misiune şi a personalului oficial, arhivei,

corespondenţei, autovehiculelor, bunurilor mobiliare, ş. a.); din a doua

categorie făcând parte cele care se referă la persoana agentului

diplomatic (imunitatea de jurisdicţie, inviolabilitattea personală, ş. a.).

B. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunităţile pot fi:

funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi

deci, activitatea oficială a agentului diplomatic) şi extrafuncţionale (cele

care se extind la acte care exced sfera funcţiei, adică cele care se referă

la viaţa particulară a agentului diplomatic).

Aşadar, imunităţile, după unii autori, din punctul de vedere al sferei

de aplicare sunt absolute – corespunzătoare imunităţile extrafuncţionale

– şi relative – celor funcţionale.

C. Din punctul de vedere al beneficiarului, avem imunităţi şi

privilegii care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ

instituţional) şi cele care sunt acordate agenţilor diplomatici; această

ultimă clasificare este cea mai vastă şi cuprinzătoare.

Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor

diplomatice

Experţii în drept internaţional ca şi cei din domeniul academic au

analizat ţi evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi

exclusive ale statului pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce

justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care

materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în funcţionarea lui,

atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora, care

sunt criteriile care au fost hotărâtoare laacordarea acestui tratament,

categoriile de persoane care beneficiază de acest tratament, precum şi

intinderea acestui tratament.

Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea

imunităţilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta

fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria

extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a carasterului său reprezentativ,

aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite” între

guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru

justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări teoretice

poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce sa află la

baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.