Notiţele unui psiholog

Fişa nr. 2 613

Numele pacientului: Baciu Eduard

Prima şedinţă: 26.02.2010

Pacient: Mă numesc Baciu Eduard, dar toţi apropiaţii îmi spun Edy. Am 17 ani, m-am născut pe 13.01.1993. sunt în clasa a X-a la Col. Naţ. „Mihai Eminescu” la profilul filologie. Nu am fraţi sau surori şi locuiesc cu părinţii mei într-un apartement cu două camere pe strada Ştefan cel Mare. E prima dată când apelez la ajutorul unui psiholog.

Eu: Te-ai descurcat foarte bine în a te prezenta, chiar dacă eşti aici pentru prima dată. Aproape că m-ai lăsat fără întrebări. Aş avea doar una să-ţi pun: ce te-a făcut să apelezi la serviciile mele?

Pacient: Păi vedeţi dvs., eu am avut o problemă până acum… 3 luni, cred. Din fericire am trecut peste ea, dar am simţit nevoia s-o împărtăşesc cuiva. Mi-am dorit ca acea persoană care o va asculta să fie în stare să judece modul în care am procedat şi să-mi spună o părere obiectivă. Am auzit că sunteţi cea mai bună în domeniul acesta din oraş, aşa că am decis să apelez la dvs.

Eu: Mă simt flatată de aprecierile tale, însă cred că exagerezi puţin. Dar să trecem la treburile noastre: spune-mi, te rog, ce te-a supărat până acum 3 luni?

Pacient: Aveam 16 ani când am intrat într-un anturaj nou. Toţi oamenii pe care i-am cunoscut în grupul acela păreau foarte cool şi chiar boemi aş putea spune. Am început să ies din ce în ce mai des cu ei, aproape în fiecare seară. Se purtau foarte ok cu mine, nu-mi dădeau nimic de bănuit. Totul a decurs normal până într-o seară în care unul dintre băieţi şi-a sărbătorit ziua de naştere. Ne-am adunat cu toţii acasă la el, căci părinţii săi erau plecaţi la munte. Am uitat să precizez că împlinea 21 de ani. Vă daţi seama că era multă băutură… M-am lăsat şi eu dus de val şi am băut un pahar. După acesta au urmat încă unul, încă unul, încă unul…şi tot aşa. Era deja ameţit de-a binelea când unul dintre băieţi mi-a oferit o ţigară. Am acceptat-o mulţumindu-i, nedându-mi seama ce era de fapt. După primul fum am simţit o senzaţie ciudată, de uşurare. Atunci am înţeles că fumasem „iarbă”. Pentru a fi şi eu în rând cu prietenii mei, am continuat să trag din ea până la capăt. Aş minţi dacă aş spune că nu mi-a plăcut sau că nu m-am simţit „regele petrecerii” după această întâmplare…

(Bate cineva la uşa. Spun: „Intră!”. E următorul pacient. Chiar dacă povestea începea să mă intereseze, trebuie să pun capăt şedinţei.)

Eu: Din nefericire, şedinţa s-a încheiat. Ne vedem săptămâna viitoare, la aceeaşi oră. La revedere!

Pacient: La revedere!

A Doua Şedinţă: 5.03.2010

Eu: Bine te-am regăsit! Cum ţi-a mers săptămâna aceasta?

Pacient: Bună ziua! Totul a decurs normal, cu şcoală şi teme. Nu s-a întâmplat nimic deosebit.

Eu: Bine… În acest caz, să trecem la oile noastre. Şedinţa trecută îmi spuneai să acum ceva timp ai intrat într-un anturaj „dubios” şi că la o petrecere ai fumat pentru prima dată „iarbă”. Aş dori să-ţi aud continuarea poveştii…

Pacient: După acea „primă oară” a urmat şi o „a doua oară” şi o „a treia oară” şi aşa mai departe. Ajunsesem să fumez în fiecare seară. Părinţii mei nu sunt nişte oameni prea bogaţi ci, dimpotrivă, sunt cât se poate de simpli. Le ceream bani în fiecare zi, dar ei nu aveau ce să-mi dea. Din acest motiv am ajuns chiar să fur bani pe care să-i folosesc în cumpărarea drogurilor. După un timp, „iarba” nu mai era suficientă, aşa că am trecut pe cocaină. Ăsta-i momentul în care m-am schimbat complet: am început să mă cert cu părinţii din ce în ce mai des, pe la şcoală nu mai dădeam şi am rămas repetent, prietenii mei cei vechi nu mai vorbeau cu mine, fosta mea iubită mi-a dat papucii şi, peste toate acestea, oamenii care m-au făcut să devin dependent nu-mi mai dădeau nicio atenţie. Ei au obţinut, în fond, ceea ce doreau de la mine: bani pentru droguri. Când credeam că viaţa mea nu poate ajunge mai rău de atât, am aflat că mama a făcut infarct când mi-a descoperit droguri în buzunarul gecii. Mi s-a spus că e în stare gravă la spital, dar mie nici nu mi-a păsat. Acum îmi vine să mă dau cu capul de pereţi, dar atunci nu-mi eram eu stăpân. Drogurile îmi conduceau viaţa. Am ajuns singur, al nimănui. Tatăl meu nu dorea să mai audă de mine, prietenii mei nici atât, fosta mea iubită nici nu mă privea când treceam pe lângă ea. Chiar şi în halul acesta, n-am renunţat la droguri. Ziua dormeam prin parcuri, iar noaptea dădeam spargeri. Nici nu mai mâncam, căci banii aceia îi dădeam tot pe cocaină.

Eu: Şi care a fost factorul care te-a făcut să te laşi de droguri?

Pacient: Într-o noapte am dormit în curtea unei case. Eram foarte obosit, aşa că m-am trezit după ora 10 dimineaţa. Când am deschis ochii, un băiat de vreo 15-16 ani se afla în faţa mea. M-a salutat, iar eu i-am răspuns la salut.

(Bate la uşă. Spun: „Intră!”. E pacientul de la ora 18:00. Şi de data aceasta vine când povestea ia o întorsătură bruscă. Sunt nevoită din nou să pun capăt şedinţei.)

Eu: Timpul dedicat acestei şedinţe s-a sfârşit. Să ai o săptămână frumoasă! La revedere!

Pacient: Mulţumesc, asemenea. La revedere!

A Treia Şedinţă: 12.03.2010

Eu: Bine ai revenit! De abia aşteptam ora aceasta, deoarece m-ai făcut curioasă şedinţa trecută. Azi trecem direct la subiect: ce s-a întâmplat în acea dimineaţă?

Pacient: După cum spuneam şi acum o săptămână, am dormit în grădina unei familii, iar dimineaţa m-am trezit în faţă cu un băiat de 15-16 ani. La început am încercat să mă scuz şi să-i promit că nu se va mai repeta, dar el m-a întrerupt spunându-mi că nu există niciun motiv pentru care ar trebui să mă ierte. M-a rugat să-i povestesc cum am ajuns acolo. Am ezitat puţin, dar în cele din urmă am hotărât să-i spun totul. N-am omis niciun detaliu din ceea ce se întâmplase cu mine în ultimele luni. După ce am isprăvit de povestit, m-a întrebat dacă aş dori să mă mut la el. Am rămas mut, crezând că glumeşte. M-a convins că vorbea serios şi am acceptat cu cea mai mare bucurie în suflet. Părinţii lui au fost de acord din prima clipă. În timpul petrecut în casa familiei Stanciu nu m-am drogat deloc. Mihai, căci aşa îl cheamă pe băiat, m-a susţinut moral în această grea încercare. La îndemnul său, mi-am reluat studiile. M-a ajutat şi cu lecţiile pierdute căci, spre fericirea mea, şi el era clasa a IX-a. A fost ca un înger pentru mine. Nu ştiu unde aş fi ajuns fără prietenia lui. Şi ceea ce m-a impresionat cel mai mult e că a făcut toate acestea fără niciun interes, cerându-mi în schimb doar prietenia. Tot Mihai a fost cel care m-a sfătuit să-mi cer iertare în faţa părinţilor şi să fac totul pentru a mă reintegra în societate. Acum sunt băiatul de altă dată: stau din nou la părinţii mei care m-au iertat pentru suferinţele care le-am pricinuit, m-am împăcat şi cu vechii mei prieteni şi ne întâlnim destul de des şi am o nouă prietenă, de care sunt foarte îndrăgostit. Aceasta este povestea mea. Aş dori să aud acum şi părerea dvs.

Eu: Aş dori să încep prin a-ţi analiza comportamentul de la începutul povestirii. Ai reacţionat ca un adolescent foarte slab atunci când ai fumat acea ţigară până la final. Din moment ce ţi-ai dat seama că ea conţine droguri, trebuia să te opreşti. Acţiunile tale următoare au fost în ton cu aceasta: ţi-ai părăsit părinţii, ai lăsat şi şcoala, te-ai certat cu prietenii şi cu iubita şi, peste toate acestea, ai început să furi pentru a-ţi cumpăra droguri. Era un moment în care cred că şi tu, drogat fiind, ţi-ai dat seama că nu mai poţi face faţă, dar ai continuat tot aşa. Imensul tău noroc a fost că te-ai întâlnit cu Mihai. Ar trebui să mulţumeşti în fiecare seară Divinităţii pentru acest fapt. Din ce mi-ai spus, acest băiat e „ca un înger” care ţi-a salvat viaţa. Eu nu-mi pot zice nimic în afară de a încerca să te comporţi de acum mai departe la fel ca acest Mihai. Dacă vei face lucrul acesta, şi nu te vei recidiva în privinţa drogurilor, sunt sigură că toate alegerile proaste şi toate păcatele îţi vor fi iertate.