NOTE DE CURS

Dirijat coral

Anul I ZI

Titular curs: Lector univ.dr. Luminita Gutanu Stoian

Cursul de Dirijat cor, componentă de bază în formarea de profesori de

muzică şi dirijori de cor este o disciplină care îmbină pregătirea teoretică muzicală

şi de cultură generală a studenţilor cu practica lor artistică. Cursurile urmăresc să

formeze personalitatea artistică a studenţilor prin dezvoltarea capacităţilor proprii

de cunoaştere, înţelegere şi interpretare a muzicii, contribuind astfel la punerea

bazelor experienţei complexe pe care o reclamă activitatea pedagogică şi artistică.

Punând în vigoare pregătirea dobândită la celelalte discipline, cursul de

Dirijat coral este o disciplină de sinteză cu o tematică specifică şi o metodică

proprie, prin care transmite studenţilor cunoştinţe şi le formează deprinderi în

legătură cu: tehnica de studiere şi învăţare a partiturii corale din punct de vedere

dirijoral; tehnica mijloacelor de exprimare dirijorală; principiile de organizare şi

educare a formaţiei corale; tehnica de lucru a dirijorului cu ansamblu coral, pentru

realizarea artistică a lucrărilor muzicale, în repetiţii şi concerte.

Desfăşurarea cursului cuprinde următoarele laturi: predarea problemelor de

tehnică a ansamblului coral şi practica de ansamblu coral a studenţilor în

formaţia corală a anului; predarea problemelor de tehnică dirijorală şi practica

dirijorală a studenţilor pe corul anului.

Scurt istoric introductiv al artei dirijorale

Definirea noţiunii „a dirija” – etimologic, verbul provine din limba latină

(dirigo - dirigere) cu înţelesul de a îndrepta pe cineva spre un anumit loc, către un

ţel, un scop, o acţiune.

Muzical vorbind trebuie să se realizeze conştient sinteza triadei acţiunilor:

„a anticipa” (a auzi înainte de a se cânta, în auzul interior),

„a orienta” (a îndrepta cântul către culminaţiile motivelor, frazelor,

secţiunilor muzicale pe structura anacruz – cruză – metacruză),

„a conduce” (a determina ansamblul să urmeze intenţiile dirijorului pe

cale empatică, prin degajare de fluid energetic, şi nu prin convingeri

individuale, explicative, verbale, conştiente care vor rămâne astfel în

plan secund).

Necesitatea organizării cântului a apărut din cele mai vechi timpuri. În

grupul cântăreţilor era solistul sau un alt membru mai pregătit care avea şi rol

pedagogic. Dirijorul devine cu atât mai necesar cu cât cântul vocal se combină cu

cel instrumental sau când se foloseau grupuri numeroase de cântăreţi.

Funcţia dirijorului apare odată cu organizarea socială având şi o funcţie

ritualistă legată de evenimentele cele mai importante ale vieţii.

Genuri muzicale - în Antichitate exista o cultură muzicală avansată,

cuprinzând cântece populare, muzică de cult şi muzică rituală, care conţineau

imnuri, litanii, lamentaţii, invocaţii, cantilene liturgice, antifonare.

Muzica era acompaniată instrumental, având un caracter sincretic fiind

legată şi de dans pantomimic şi gesturi poetice care incipient aveau uneori pentru

cântul de grup un rol organizator şi sugestiv – Egiptul Antic, Persia, Sumeria,

mărturii ale asirienilor, hitiţilor, caldeenilor, evreilor.

Corul din tragedia greacă avea in marile tragedii ale dramelor antice

(Sofocle, Euripide, Eschil,Aristofan) rolul glasului mulţimii, al poporului, fiind

condus de un Stesikhoros sau corifeu atunci când avea şi rol solistic. Acesta se mai

numea khorodidascalos ajutat de un choregos (coregrafie, mişcare scenică).

In China se practica o muzică evoluată, rituală şi ceremonială, de curte

preponderent formată din imnuri corale cu acompaniament instrumental.

Imperiul roman organiza festivaluri alcătuite cu coruri numeroase, care

încercau să egaleze rafinamentul artei greceşti prin cantitate. Desigur că era nevoie

de un maestru de ceremonii care cu ajutorul mâinilor conducea aceste mase, numit

praefectus chori. El avea şi rolul unui regizor care organiza recitarea, cântul,

mişcarea scenică.

Dirijorii corului din Bizanţ purtau numele de domestikoi.

Papa Grigore cel Mare fondează pe la mijlocul sec.VI Schola Cantorum.

Aceste şcoli s-au răspândit în Anglia, Franţa etc devenind baze pentru muzica

polifonică. Deasemeni, vor exista şcoli seniorale sau palatine pe lângă curţile

nobiliare ale vremii.

Cu cât muzica a devenit mai complexă prin multiplicarea planurilor

melodice şi naşterea polifoniei şi armoniei a apărut necesitatea primilor dirijori

care nu aveau numai rolul unor pedagogi, a unui corist cu rol solo sau a unor

maeştri de ceremonii ci dirijor era cel care cunoştea regulile după care era

alcătuită opera muzicală. Compozitorul operei muzicale (secolul al XI-lea,

Robert cel Pios - rege al Franţei, secolul al XIII-lea formaţiunile corale şi

instrumentale din Viena, secolul al XIV-lea asociaţiile muzicanţilor din Praga şi

Paris).

Odată cu Renaşterea şi cu apariţia primelor forme de polifonie, dirijorii vor

avea funcţii înalte pe lângă biserici, mânăstiri, catedrale şi la capelele înaltelor curţi

ale Europei. Ei purtau denumirea de prim maestru al corului, consilier şi maestru

la Viena, batteur de mesure şi sous-maître, la Paris, magister puerorum, le

chantre, capellan în Ţările de Jos, cantor în Germania, director chori musici în

Spania, arhicantor la Roma.

Dirijorii Evului Mediu erau totodată compozitori, cântăreţi sau organişti.

Dirijatul modern presupune însă mult mai mult decât keironomia mâinii

guidonice sau decât convenţionalitatea bătăii tactului (Taktschläger cum se

întâmpla în secolul XVIII) şi nici Kapellmeister-ul preclasicismului ci este

garantul adevărului procesului de cucerire a partiturii.

Partitura este un scenariu. Ea ne dă numai fixarea în timp şi spaţiu a unei

intenţii de construire a unei mişcari, a unei deveniri temporale care are o finalitate

de semnificare ce este revelată prin modalităţi de expresie psihică.1

Dirijorul modern se concretizează într-un subiect care trăieşte datele

expresiei unei materialităţi polifonice cu un psihic polifon, prin obiectivarea unei

intenţii centralizate, singulare.

Poziţii dirijorale

În momentul în care se află în faţa corului, dirijorul trebuie să urmeze următorii

paşi:

1. Poziţia de echilibru – braţele vor sta jos, atârnând firesc pe lânga corp, picioarele

vor fi uşor depărtate, asigurând stabilitate şi un bun echilibru. Corpul va fi drept

şi privirea înainte.

2. Acordarea corului (se va da tonul la instrument sau cu diapazonul/camertonul).

Dacă acordajul se va efectua la pian atunci dirijorul va fi obligat să se deplaseze

către instrument. În acest caz, la revenirea sa în faţa corului va relua poziţia de

echilibru.

În cazul în care acordajul se va efectua cu ajutorul diapazonului / camertonului,

dirijorul va urma următorii paşi:

Poziţia de echilibru

Acordajul corului (fără a fi nevoie să se deplaseze)

Poziţia de avertizare.

3. Poziţia de avertizare – braţele se situează în poziţie medie de dirijat şi se efectuează

auftakt-ul (punctul de sprijin şi de plecare pe planul imaginar trebuie să se

regăsească şi să se simtă în buricele degetelor arătător şi cel mijlociu, dirijorul

sprijinindu-se aşadar pe acestea imaginar. )

1 Note din Curs de Dirijat orchestră al maestrului Constantin Bugeanu, dirijor şi fenomenolog

Gimnastica pretactală

Gimnastica pretactală presupune pregătirea şi formarea aparatului dirijoral.

Există două tipuri de exerciţii:

exerciţii de eliberarea braţelor şi de relaxarea muşchilor

exerciţii pentru formarea gestului dirijoral şi perfecţionarea lui.

Cu ajutorul gimnasticii pretactale studentul-dirijor îşi formează primele

deprinderi dirijorale:

îşi eliberează braţele

îşi relaxează muşchii

capătă deprinderea de corelare a mâinilor

îşi formează exactitatea pulsaţiei metrice şi a impulsurilor

îşi fixează nivelul planului mediu dirijoral

Toate exerciţiile vor fi secondate vocal, prin enumerarea tuturor timpilor din

cadrul măsurii în caracterul şi modul de atac propus. În această ecuaţie vocea

dirijorului=corul, iar mâinile=dirijorul.

Acest binom utilizat în exerciţii şi în lucrul individual este foarte util pentru

dezvoltarea pulsaţiei interioare a studentului-dirijor, menţinerea pulsaţiei pe parcursul

întregii lucrări, precum şi la corelarea gesticii dirijorului cu intenţiile sale, lucru care mai

târziu va facilita dialogul gestual al dirijorului cu corul.

Înainte de expunerea setului de exerciţii, vom enumera părţile componente ale

mâinii:

palma

poignet-ul (din limba franceză semnifică încheietura mâinii)

antebraţul-partea mâinii de la poignet până la cot

bratul-partea de la cot până la umăr.

III.1. Exerciţii pentru eliberarea braţelor şi de relaxare a muşchilor

Exerciţiul nr. 1

Începe exerciţiul stând cu picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele vor fi

în jos atârnând firesc pe lângă corp. Din această poziţie vom executa mişcări circulare

cu umerii, la început în spate, apoi în faţă.

Exerciţiul nr. 2

Revenind în poziţia iniţială a mâinilor vom efectua mişcări circulare cu ambele

braţe, alternându-le, vom începe cu mâna dreaptă, apoi cu cea stângă.

Exerciţiul nr. 3

Cu braţele extinse lateral, flexate în articulaţia cotului vom executa mişcări

circulare (de la cot) cu ambele mâini spre exterior, apoi în interior.

Exerciţiul nr. 4

Cu braţele aproape de corp, flexate în articulaţia cotului vom executa mişcări

circulare din poignet, cu ambele mâini spre exterior, apoi în interior.

Exerciţiul nr. 5

Din poziţia iniţială ridicăm braţele la nivelul osului stern cu poignet-ul

suspendat. Se va sta în această poziţie câteva secunde după care se vor lăsa braţele în

jos în cădere liberă (după cădere se vor lăsa câteva secunde să se balanseze în virtutea

inerţiei).

Exerciţiul nr. 6

Din poziţia iniţială ridicăm braţele cat de sus putem cu poignet-ul suspendat. Se

va sta în această poziţie câteva secunde după care se vor lăsa braţele în jos în cădere

liberă (după cădere se vor lăsa câteva secunde să se balanseze în virtutea inerţiei).

III.2. Exerciţii pentru formarea gestului dirijoral

Vom începe prin realizarea gestuală a impulsului:

Exerciţiul nr. 1

Stând pe scaun în faţa mesei (care va fi la nivelul osului stern sau la nivelul

diafragmei a studentului-dirijor) cu mâinile în poziţia de avertizare (fixată pe masă),

vom ridica mâinile până la nivelul umerilor, apoi le lăsăm să cadă brusc, în virtutea

inerţiei pe aceeaşi suprafaţă a mesei. La ridicarea mâinilor studentul-dirijor va inspira,

la impactul cu masa (la lovitură) va expira.

Exerciţiul nr. 2

Din aceeaşi pozitie se vor realiza aleatoriu lovituri pe suprafaţa mesei (punctul

de sprijin va rămâne în buricele degetelor arătător şi cel mijlociu).

Exerciţiul nr. 3

Pe aceeaşi suprafaţă se va efectua un lanţ de măsuri dirijorale de 4 timpi, cu

enumerarea timpilor de către studentul-dirijor.

Exercţiul nr. 4

Se va efectua exerciţiul nr. 3 din poziţie firească de dirijat (din picioare), utilizând

planul mediu dirijoral, schema se va dirija prin ‘scuturare’ de mâini, enumerarea

timpilor rămâne valabilă.

Exerciţiul nr. 5

În acest exerciţiu se va trece treptat de la „scuturat” la o tactare firească,

temperând treptat gestul, păstrând lejeritatea mâinii şi exactitatea impulsului.

Alte tipuri de exerciţii care se referă la gestica dirijorului le găsiţi pe parcursul

cărţii, la exerciţii practice.

Este foarte important ca în timpul efectuării exerciţiilor studentul-dirijor să-şi

urmărească toate senzaţiile (momentele de eliberare a întregului aparat dirijoral,

momentele de lovituri (impuls-recul)) şi coordonarea celor trei piloni:pulsaţia

interioară, enumerarea timpilor şi binomul impuls-recul.

Bătaia dirijorală

Bătaia dirijorală reprezintă un gest complex format dintr-o mişcare de cădere şi

una de ridicare a mâinii, unite printr-un impuls.

Bătaia dirijorală se compune din două elemente:

impuls - recul

IV.1. Etapele efectuării unei bătăi dirijorale:

momentul de pregătire

auftakt-ul- respiraţia

căderea mâinii – tendinţa mâinii spre punctul de lovire

impulsul – lovitura propiu- zisă

reculul – ridicarea mâinii

Momentul de pregătire şi punctul de lovire trebuie să fie fixate şi să se regăsească

în buricele degetelor arătător şi mijlociu. Auftakt-ul se va efectua plecând de pe punctul

de pregătire cu ajutorul poignet-ului fiind implicată întreaga mâna, se va mima

respiraţia, după care mâna va merge cu tendinţa spre punctul de lovitură, se va

produce impulsul care va genera recul-ul.

Impulsul este o descărcare de energie cinetică realizată prin lovitura care

determină ridicarea mâinii (recul).

Reculul poate fi:

recul în exterior

recul în interior

recul pe traiectoria bătăii dirijorale

Fiecare tip de recul se utilizează în dependenţă de schema de tactare. Spre

exemplu, în schema de tactare de patru timpi bătăile unu şi trei au reculul în exterior,

doi şi patru – în interior. Reculul pe traiectoria bătăii dirijorale se utilizează la închideri

şi în tactarea „in uno”.

Dozajul reculului depinde de impuls, o lovitură uşoară va provoca un recul

plastic şi lejer, pe când o lovitură tare va provoca un recul puternic şi incisiv.

IV.2. Tipurile de bătăi dirijorale

În dirijat, se cunosc următoarele tipuri de bătăi dirijorale:

bătaia cursivă (continuă, fără întreruperi)

Schema nr. 2

bătaia descompusă sau divizată (bătaie ce se utilizează în tempouri lente şi

foarte lente şi în răriri – rallentando, ritenuto, precum şi la final de fraze).

IV.3. Funcţiile bătăii dirijorale

Bătaia dirijorală are următoarele funcții:

de pregătire (de anticipare)

de tactare (tactarea fluentă)

de încheiere (închidere pe timp, pe părţi de timp, de final)

Figura de tact

Figura de tact (sau măsura) reprezintă un lanţ de bătăi dirijorale organizate în

schema care desemnează pulsaţia metrică a unei lucrări muzicale (definiţie dată de prof.

univ. Petre Crăciun).

Victor Giuleanu ne explică prin măsură „o grupare distinctă de timpi accentuaţi

şi neaccentuaţi, ce se succed periodic, o măsură cuprinzând desenul ritmic dintre un

timp accentuat şi următorul timp la fel de accenutat. Ca funcţiune, măsura este unitatea

principală a metricii muzicale, canavaua pe care se brodează desenul ritmic, de aceea,

datorită măsurilor, ritmul cel mai complicat poate fi ordonat, măsurat şi sesizat”

(Giuleanu, 1975, p. 465).

Scheme dirijorale fundamentale

Schemele dirijorale fundamentale (măsurile simple) sunt de:

o 4 timpi: 4/2, 4/4, 4/8, 4/16

o 3 timpi: 3/2, 3/4, 3/8

o 2 timpi: 2/2, 2/4, 2/8

Numărătorul ne indică modul de grupare în cadrul unei măsuri, iar numitorul

valoarea ritmică a fiecărui timp din cadrul măsurii (4/4– avem patru timpi a câte o

pătrime fiecare).

După cum am menţionat mai sus, figura de tact (sau măsura) este un lanţ de bătăi

dirijorale sau de timpi care la rândul lor pot fi (după importanţa lor în organizarea

metrică) accentuaţi şi neaccentuaţi (timp tare – timp slab).

VII.1. Schema dirijorală fundamentală de patru timpi

Figura de tact de patru timpi se va realiza după următorii paşi:

Pasul 1: poziţia de avertizare, mâna fixată pe punctul de pornire (punct aflat pe planul

imaginar, se va utiliza planul mediu de dirijat).

Pasul 2: realizarea auftakt-ului în sus de pe punctul de pornire (sau poziţia de

avertizare), cu mimarea obligatorie a respiraţiei.

Pasul 3: căderea liberă a mâinilor (două mâini paralele) şi oprirea lor pe planul

imaginar prin lovitură – impuls – urmat de recul în exterior.

Schema nr. 21

Pasul 4: după reculul din exterior, cu ajutorul auftakt-ului de legătură ducem mâinile în

interior, către bătaia a doua a măsurii de patru timpi, bătaie care se va realiza prin

lovitură – impuls cu reculul direcţionat în sus.

Schema nr. 22

Pasul 5: în timpul

reculului bătăii a doua,

mâinile se vor apropia

ușor în poziţia de sus

pentru a face legătura cu

bătaia a treia. De sus mâinile vor merge lateral unde se va produce impulsul bătăii a

treia cu recul în exterior.

Schema nr. 23

Pasul 6: la finalul reculului din exterior se va efectua bătaia a patra prin impuls, cu

reculul direcţionat în sus, cu tendinţa spre prima bătaie din cadrul măsurii de patru

timpi.

Schema nr. 24

Mai jos vă

prezentăm schema

integrală de patru

timpi:

VII.2. Schema dirijorală fundamentală de trei timpi

Figura de tact de trei timpi se va realiza după următorii paşi:

Pasul 1: poziţia de avertizare, mâna fixată pe punctul de pornire (punct aflat pe plan

imaginar, se va utiliza planul mediu de dirijat).

Pasul 2: realizarea auftakt-ului în sus de pe punctul de pornire (sau poziţia de

avertizare), cu mimarea obligatorie a respiraţiei.

Pasul 3: căderea liberă a mâinilor (două mâini paralele) şi oprirea lor pe planul

imaginar prin lovitură – impuls – urmat de recul în interior.

Schema nr. 25

Pasul 4: după efectuarea reculului în interior mâinile vor merge spre exterior către

bătaia a doua, care se va realiza prin impuls cu recul în exterior.

Schema nr. 26

Pasul 5: la finalul reculului din exterior se va efectua bătaia a treia prin impuls cu

reculul direcţionat în sus, cu tendinţa spre prima bătaie din cadrul măsurii de trei timpi.

Schema nr. 27

Mai jos vă prezentăm schema integrală de trei timpi:

Schema nr. 28

VII.3. Schema dirijorală fundamentală de doi timpi

Figura de tact de doi timpi se va realiza după următorii paşi:

Pasul 1: poziţia de avertizare, mâna fixată pe punctul de pornire (punct aflat pe plan

imaginar, se va utiliza planul mediu de dirijat).

Pasul 2: realizarea auftakt-ului în sus de pe punctul de pornire (sau poziţia de

avertizare), cu mimarea obligatorie a respiraţiei.

Pasul 3: căderea liberă a mâinilor (doua mâini paralele) şi oprirea lor pe planul

imaginar prin lovitură – impuls – urmat de recul în exterior.

Pasul 4: la finalul reculului din exterior se va efectua bătaia a treia prin impuls cu

reculul direcţionat în sus, cu tendinţa spre prima bătaie din cadrul măsurii de doi timpi.

Schema nr. 29

Mai jos vă prezentăm schema integrală de doi timpi:

Schema nr. 30

Planul de tactare

Planul de tactare îl putem defini ca fiind locul de descărcare al impulsurilor.

Există trei planuri de tactare: mediu, înalt şi jos.

Pentru poziția medie de tactare braţele se vor situa în dreptul diafragmei sau

osului stern (în cazul în care persoana este foarte scundă braţele pot fi ridicate puţin mai

sus).

Pentru poziţia înaltă mâinile nu trebuie sa depăşească nivelul umerilor (faţa

dirijorului trebuie să se vadă în permanenţă).

Pentru poziţia joasă mâinile nu vor trece mai jos de centură.

Tipurile de contur

XI.1. Tipurile de contur

În dirijat există două tipuri de contur:

contur rotunijt

contur ascuţit sau unghiular.

Aceste tipuri de contur se folosesc în dependenţă de modul de atac al lucrării,

prin urmare:

Contur rotunjit ---- legato, molto legato

Contur ascuţit sau unghiular ----- non legato, staccato, marcatto.

În ambele tipuri de contur se păstrează impulsul şi reculul fiecărei bătăi

dirijorale, modificările se produc în cadrul măsurii – la auftakt-ele de legătură (ele sunt

cele care se mulează pe tipul de contur).

Conturul rotunjit comportă un impuls clar, exact, cu un recul moale ce se

contopeşte în auftakt-ele din cadrul măsurii (auftakt-ele de legătură), acele „bucle”care

leagă bătăile dirijorale.

Conturul ascuţit sau unghiular comportă un impuls incisiv ascuţit cu un recul

scurt.

Schema nr. 52-54

Auftakt-ul

Auftakt-ul2 – „este un gest care precede momentul executării fiecărei bătăi

dirijorale dintr-o schemă de tactare şi ca durată este echivalent bătăii determinate”

(Musin, 1967, p. 57).

Auftakt-ul stabileşte tempoul, dinamica, caracterul articulaţiei şi expresia

artistică a lucrării. Despre auftakt ne mai spune D. D. Botez că este „gestul ce enunţă

începerea şi este precedat de două comenzi: avertizarea şi avântul sau elanul[. . . ],

prima comandă - precum o arată şi numele - avertizează, atrage atenţia asupra

momentului începerii. Cea de a doua comandă se referă la acumularea energiei

necesare oricărui început, practic realizată prin inhalarea aerului, adică prin inspirare.

La nici una din aceste două comenzi nu se poate renunţa” (Botez, 1985,p. 43).

Auftakt-ul de început

2 Conform Dexonline: Auftakt (cuv. germ. „înainte de tact, de măsură”) 1. anacruză (2). 2. În dirijat*,

gestul prin care dirijorul indică intrarea (2) orchestrei* sau a corului (1), independent de faptul că această intrare se produce pe un timp* accentuat sau neaccentuat (v. accent III, 1). (Dexonline.ro/definitie/auftakt). Auftakt-ul în limba engleză upbeat este bataia neaccentuata care

precede o bataie accentuata (Auftakt germ-upbeat eng.- (in music) an unaccented beat preceding an accented beat).(http://www.larousse.com/en/dictionaries/german-english/Auftakt/3966). Auftakt

(inainte numit Aufschlag sau Arsis, "upbeat" in engleza) este un termen folosit in muzica pentru a denumi bataia neaccentuata care precede PRIMA bataie accentuata la inceputul unui cantec, motiv, fraze, sau unei intregi opere.( Als Auftakt (früher auch Aufschlag oder Arsis; engl. „upbeat“) bezeichnet

man in der Musik den Beginn eines Liedes, Motivs, einer Phrase oder eines ganzen Werks auf einem unbetonten Taktteil vor der ersten Hauptbetonung) https://de.wikipedia.org/wiki/Auftakt

Se va realiza pe bătaia anterioară celei pe care începe discursul muzical, avântul

se va da pe timpul ce precede începerea. Se va efectua în dependenţă de lucrarea corală

abordată, de specificul ei (schema de tactare, tempo-ul, dinamica, caracterul articulaţiei

şi expresia artistică).

Ca exemplu vom lua un fragment din suita Flăcări şi roţi de Corneliu Cezar

(partea 15 – a și b):

Fragmentul a (ce demarează cu sintagma „această lume-am sărutat”) va debuta

cu un aftakt corespunzător tempoului Moderato, cu o amplitudine mică (fiindcă avem

nuanţa de piano), contur rotunjit, cu o energie care să determine caracterul narativ al

lucrării. Lucrarea e scrisă în măsura de 4/4 şi începe de pe timpul întâi (Bas), ceea ce

înseamnă, că auftakt-ul va fi dat de pe timpul precedent - adică, de pe timpul patru.

Fragmentul b va începe de pe timpul întâi, la fel ca fragmentul a, însă, de data

aceasta, avem o măsură de 9/8 (dirijată în schemă de 4 cu prima formulă ternară şi

celelalte trei binare). Auftaktul va fi corespunzător unui tempou mișcat, contur ascuţit,

cu o energie care să determine caracterul săltăreţ, vioi, jovial al lucrării.

Linia melodica dirijorala

Linia melodica dirijoral este melodia cu importanta tematica cu intrari de voci.

Acea linie melodică esenţială, redată de diverse partide corale, care are un rol

psihologic determinant pentru viaţa lucrării muzicale iar pentru dirijor este acea

melodie investită cu calităţi hegemonice (de conducere). Se mai numeşte „melodia

intrărilor”i , „melodia adiţională”, „melodia ajutătoare” pentru o suprafaţă

polifonică, „solfegiul dirijoral”ii , „linia dirijorală” sau „melodia conducătoare”.

Acest element – melosul – este sintetizat cu unităţile de intenţie ale mişcării

şi cu demersul tensional – armonic, pentru a da naştere într-un tempo de studiu

construcţiei formale vii, cu toate respiraţiile, avântul oboseala şi ezitările sale.

Este unul din elementele cele mai importante ale dirijatului de cor, dată fiind

natura melodică a vocalităţii, scopul tehnicii tactării fiind acela de a obţine o

execuţie unitară în colectiv şi de evidenţiere a melodiei generale sau a unei linii

dirijorale.

„Fiecare dirijor are partitura sa [linia sa dirijorală].” iii

i după prof. univ. Crăciun, Petre – note de curs de Dirijat Cor Academic – anul universitar 1996 – 1997. ii după dirijorul şi fenomenologul Bugeanu, Constantin – curs particular de Dirijat orchestră, înregistrat pe casete

audio, 1996 – 1997 iii Dirijorul Claudio Abado, din reportaj muzical, canalul de televiziune Mezzo.