Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Organizarea profesiilor juridice

Note de curs

an IV

Lector univ.dr. Nicolau Ingrid Ileana

2

CUPRINS

Curs 1.Organizarea justiţiei ca serviciu public în România şi în alte ţări

europene 3

Curs 2.Organizarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public 6

Curs 3. Managementul instanţelor şi parchetelor Modul de recrutare.

Stagiul profesional. Promovarea. 8

Curs 4. Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în administrarea justiţiei

şi garantarea independenţei acesteia.

12

Curs 5. Formele de exercitare a profesiei de avocat. Principiile ce

guvernează activitatea avocatului. Incompatibilităţi şi interdicţii în

exerciţiul activităţii de avocat

16

Curs 6. Primirea în profesia de avocat, formarea iniţială în cadrul

Institutului pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi stagiul

profesional

18

Curs 7.Probleme de etică şi deontologie profesională soluţionate de

organele competente ale profesiei de avocat 23

Curs 8. Organizarea profesiei de executor judecatoresc. Controlul

deontologic şi de legalitate al activităţii executorilor judecătoreşti 29

Curs 9. Organizarea profesiei de consilier juridic 32

Curs 10. Organizarea si functionarea notariatelor.Profesia de notar. 35

Curs 11. Organizarea şi funcţionarea Consiliului de mediere din România.

Profesia de mediator. 37

Curs 12. Armonizarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului cu legislaţia română privind activitatea de justiţie. 42

Bibliografie 55

3

Curs 1

Organizarea justiţiei ca serviciu public în România şi în alte ţări europene

Noţiunea de justiţie are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod

direct de studiul organizării judiciare:

într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide

asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii.

În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o astfel de

viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului;

intr-o a doua accepţiune, mai restrânsă, prin justiţie se înţelege ansamblul

instituţiilor prin a căror mijlocire se poate exercita funcţia judiciară: instanţe

judecătoreşti, magistraţi, auxiliari sau parteneri ai justiţiei etc.. Din această

perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului deoarece corespunde

unei activităţi organizate, finanţate, reglate şi ale cărei rezultate sunt asumate

de stat.

Înfăptuirea justiţiei reprezintă monopol de stat. În societatea modernă rolul de a

înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Faptul că justiţia este monopolul statului implică două

consecinţe: a) nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot

înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului

judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din Constituţie prevede că justiţia

se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite

de lege; b) cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului

este aceea că statul este obligat să împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru.

Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate refuza judecata, sub

sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate.

Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie porneste de la ideea

conform careia controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi

reprezintă atât o garanţie pentru justiţiabil în contra abuzurilor care ar putea să apară în

activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că judecătorii pot greşi în opera lor

de aplicare şi interpretare a legii. Acest principiu presupune ca : a) instanţele judecătoreşti să

4

nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces

judecat într-o instanţă să poată ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei

instanţe superioare. Dacă o cauză este judecată în primă instanţă la tribunal, apelul se va

soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) chiar dacă

procesul urmează trei faze ± primă instanţă, apel şi recurs - nu se poate vorbi de un triplu

grad de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea

cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, singurele problemele susceptibile de a fi

analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele indicate în mod expres şi

limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi

administrarea unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă

şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a

recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.

Egalitatea in fata justitiei. Potrivit art.16 alin.8 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în

faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai

presus de lege. Acelaşi principiu este consacrat şi în Legea nr.304/2004 privind organizarea

judecătorească, care prevede că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă

politică, avere, origine ori condiţie socială sau orice ale criterii discriminatorii. Principiul

egalităţii în faţa justitiei presupune ca: a) toate persoanele să aibă vocaţie egală de a fi

judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură; b) părţile

trebuie să aibă dreptul la aceleaşi probe, aceleaşi apărări şi aceleaşi căi de atac; c) instanta de

judecata are obligaţia sa lamureasca parţile despre drepturile lor, sa dea îndrumari parţilor cu

privire la drepturile şi obligaţiile procesuale, atunci când nu sunt reprezentate sau asistate de

avocat şi sa staruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşala privind aflarea

adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi aplicarea corecta a legii. Pe langa

aplicarea dispoziţiilor care consacra rolul activ al judecatorului, echilibrul procesului civil

poate fi realizat şi prin acordarea asistenţei ajutorului public judiciar care consta, intre altele,

si în asistenţa gratuita a parţii de catre un avocat delegat de barou. Cheltuielile facute de stat

prin acordarea asistenţei judiciare gratuite vor fi puse în sarcina parţii adverse daca aceasta

pierde procesul.

Gratuitatea justitiei. Principiul gratuitaţii justiţiei presupune ca parţile nu trebuie sa

plateasca judecatorii care soluţioneaza pricina si nici ceilalţi angajaţi ai instanţei ce deservesc

5

serviciul public pe care îl constituie justiţia. Gratuitatea justiţiei da prestigiu instanţelor de

judecata şi în acelaşi timp determina pe judecatori, ori pe ceilalţi funcţionari, sa-şi

îndeplineasca îndatoririle fara partinire.

In aplicarea principiului gratuitatii au fost sesizate probleme precum: a) totuşi

înfaptuirea justiţiei implica cheltuieli atât din partea statului, care trebuie sa asigure condiţiile

materiale pentru desfaşurarea activitaţii de judecata, cât şi din partea justiţiabililor, care sunt

obligaţi sa plateasca taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile de avocat şi

expert, atunci când este cazul, precum şi alte cheltuieli legate de administrarea probelor; b)

gratuitatea nu este totala şi nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja apelarea

la justiţie în scop de şicana sau pentru cauze care ar putea sa-şi gaseasca o soluţie amiabila.

Este important însa, ca eforturile financiare pe care le reclama declanşarea şi susţinerea unui

proces sa nu constituie o piedica în calea liberului acces la justiţie, principiu consacrat

constituţional şi legal. Nu de puţine ori s-a semnalat faptul ca taxele judiciare de timbru

excesiv de mari fac ca justiţia sa devina un lux, inaccesibil celor lipsiţi de posibilitati

material.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a manisfestat in mod constant interesul de a

verifica respectarea principiului accesului liber la justitie fata de obligatia de plata a taxelor

judiciare prevazuta, asa cum am aratat, in sarcina celui care declansaza un proces civil lato

sensu in cazul majoritatii statelor europene. S-a acceptat ca dreptul de a accede la un tribunal

(in sensul de instanta de judecata ) nu este absolut si poate primi limitari cum sunt cele

relative la plata unei taxe judiciare de timbru de catre reclamant. Este necesar ca limitarile

aplicate accesului la justitie sa urmareasca un scop legitim si sa se respecte un raport de

proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit. Proportionalitatea se traduce in

materia taxelor judiciare prin aceea ca efectivitatea accesului la justitie nu trebuie afectata

prin cuantumul ridicat al acestor, prin lipsa capacitatii de achitare a reclamantului sau prin

faza procesuala in care este impusa obligatia de plata a taxei. Desi majoritatea tarilor

europene prevad taxe judiciare, acestea nu reprezinta un obstacol in ce priveste accesul la

justitie. In scopul inlaturarii dificultatilor ce decurg din armonizarea principiului gratuitatii cu

situatia materiala a unor justitiabili a fost instituit ajutorul public judiciar, reglementat prin

OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila. Ordonanta defineste

ajutorul public judiciar drept acea forma de asistenta acordata de stat care are ca scop

asigurarea dreptului la un proces echitabil si garantarea accesului egal la actul de justitie,

pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciara, inclusiv pentru

executarea silita a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii. Potrivit actului

6

normativ amintit ajutorul public judiciar se poate acorda in urmatoarele forme, separate sau

cumulat, dar fara a putea depasi, in total, in cursul unei perioade de un an, suma maxima

echivalenta a 12 salarii minime brute pe tara la nivelul anului in care a fost formulate cererea.

Procesul echitabil si durata procedurilor. Principiul procesului echitabil este impus

prin art.21 din Consitutia Romaniaei si art.6 pct.1 din CEDO si presupune: a) Instanta sa

respecte principiile fundamentale ale procesului, precum dreptul la aparare,

contradictorialitatea, egalitatea si toate consecintele ce decurg din acestea b) fiecare dintre

parti sa dispuna de posibilitati suficiente, echivalente si adecvate pentru a-si sustine pozitia

asupra problemelor cauzei; c) nu inseamna ca procesul se va judeca in echitate, ci numai

conform regulilor de drept. In ceea ce priveste durata procedurilor, dispozitiile constitutionale

si ale CEDO prevad solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil. Nu se impune un anume

termen exact de solutionare a unui process, dar se prevede ca termenul trebuie sa fie

rezonabil. Termenul rezonabil exprima faptul ca justitia nu trebuie realizata cu intarzieri care

sa compromita eficienta si credibilitatea sa.

Curs 2

Organizarea instantelor judecatoresti si a Ministerului Public1

Potrivit prevederilor cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară,

justiţia se realizează prin următoarele instanţe: a. judecătorii; b. tribunale; c. tribunale

specializate; d. curţi de apel; e. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

a. Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în

sectoarele municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt

prevăzute în anexă la Legea privind organizarea judiciară.

b. Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui

judeţ şi al municipiului Bucureşti, sediul fiind, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ. În

cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze

civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios

administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în

raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

1 Legea 304/2004 privind organizarea judiciara;

7

Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor

privind proprietatea intelectuală.

c. Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează

la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, având sediul, de regulă, în municipiul

reşedinţă de judeţ. Legea de organizare judiciară prevede doar posibilitatea înfiinţării de

tribunale specializate în acele domenii în care se permite crearea secţiilor sau completelor

specializate în cadrul tribunalelor

d. Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora

funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel,

reşedinţele acestora şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile fiecărei dintre acestea sunt

prevăzute în anexa la legea de organizare judiciară. În cadrul curţilor de apel funcţionează

secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze

comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze

privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul

cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă, cu personalitate juridică şi

îşi are sediul în capitala ţării. Rolul acesteia este de asigura interpretarea şi aplicarea unitară a

legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Potrivit legii de organizare judiciară, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în patru secţii - Secţia I civilă şi de proprietate

intelectuală, Secţia II civila , Sectia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Activitatea de judecată a instanţei supreme se desfăşoară în cadrul secţiilor, completele de 5

judecători ( sunt patru complete de 5 judecatori, doua la sectia penala si doua la celelalte

sectii ) şi în cadrul completului largit format din 25 de judecatori caruia ii revine competenta

de a judeca recursurile in interesul legii. Trebuie menţionat că în pofida criticilor formulate

atât în doctrină dar şi în viaţa socio-politică relativ la necesitatea menţinerii instanţelor şi

parchetelor militare, acestea continuă să funcţioneze şi în urma noii legi de organizare

judiciară. Aceste instanţe şi parchete au următoarea structură: tribunale militare, Tribunalul

Militar Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Procurorii militari sunt

constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă militară. Judecătorii şi procurorii militari au

calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au totodată şi calitatea de

militari activi.

8

Curs 3

Managementul instanţelor şi parchetelor Modul de recrutare. Stagiul

profesional. Promovarea.

Stuctura parchetelor şi direcţiile speciale aflate la nivelul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Potrivit Constituţiei României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă

interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile

cetăţenilor. Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea prin procurori constituiţi în parchete.

Parchetul reprezintă structura organizatorică a Ministerului Public. Pe lângă fiecare curte de

apel, tribunal şi judecătorie funcţionează un parchet. De asemenea, pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie funcţionează un parchet condus de un procuror general. Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au

în structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul

secţiilor pot funcţiona birouri conduse de procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile de apel

au în structura lor şi câte o secţie pentru minori şi familie. Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, are personalitate

juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul

general al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin

procurori inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor. El reprezintă Ministerul Public în

relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din

străinătate. În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează

colegiul de conducere, care hotărâşte asupra problemelor generale de conducere ale

Ministerului Public. Acest organism este constituit din procurorul general, prim-adjunctul,

adjunctul şi consilierii acestuia, procurorii şefi de secţie, procurorul inspector şef şi 5

procurori aleşi în adunarea generală a procurorilor. In cadrul Parchetului de pe langa Inalta

Curte de Casatie si Justitie functioneaza doua structuri specializate: Direcţia de Investigare a

Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( D.I.I.C.O.T. ), ca structură

specializată în combaterea criminalităţii organizate şi a terorismului; Directia Naţionala

Anticorupţie ( D.N.A. ), reprezintă o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, fiind

specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. Departamentul are personalitate juridică.

9

Procurorii îţi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului

ierahic. Controlul ierarhic, specific activităţii procurorilor, constă în faptul că dispoziţiile

procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru

procurorii din subordine. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului

parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului

parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Cu toate că subordonarea ierarhică

este o caracteristică a activităţii procurorilor, legea prevede că în ce priveşte soluţiile dispuse,

procurorul este autonom. În acest sens, se prevede că procurorul este liber să prezinte în

instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, ţinând seama de probele administrate în

cauză.

Statutul judecatorilor si procurorilor

Recrutarea magistraţilor se face numai prin concurs. Recutarea şi formarea

profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează, in principal, prin

Institutul Naţional al Magistraturii. Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face

pe bază de concurs, la care se poate înscrise persoana care are cetăţenie română, domiciliul în

România şi capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are antecedente penale,

nu are cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie, cunoaşte limba română şi este aptă din

punct de vedere medical si psihologic pentru exercitarea funcţiei de magistrat. Cursanţii

Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie. Durata cursurilor de

formare profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul an de cursuri,

auditorii de justiţie vor opta, în ordinea mediilor şi în raport de numărul posturilor, pentru

funcţia de judecător sau procuror. Dupa absolvirea cursurilor INM, auditorii de justitie sunt

numiti judecatori sau procurori stagiari. Durata stagiuluii este de 1 an. În această perioadă

judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să continue formarea profesională, sub

coordonarea unui judecător sau procuror desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz,

de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă. Pe durata stagiului competenta

judecatorilor si procurorilor este limitata la actele expres prevazute de lege.

După parcurgerea perioadei de stagiu, magistraţii stagiari sunt obligaţi să se prezinte

la examenul de capacitate. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul,

în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile în termen de 15 zile de la publicarea acestora în

Monitorul Oficial. În mod exepţional, pot fi numiţi în magistratură, pe bază de concurs,

personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor, precum şi avocaţii, notarii, asistenţii

judiciari, consilierii juridici, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în

10

aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale,

Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ, cu o vechime de

specialitate de cel puţin 5 ani. Numirea in functie a judecatorilor si procurorilor definitivi se

face de Presedintele Romaniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel

naţional de Institutul Naţional al Magistraturii, la hotărârea Consiliului Superior al

Magistraturii. Pentru inscrierea la concurs este necesara indeplinirea conditiei de vechime in

functie, absentei unor sanctiuni disciplinare in ultimii 3 ani si obtinerea calificativului foarte

bine la evaluarile facute in ultimii 3 ani. Promovarea in functia de judecator la Inalta Curte de

Casatie si Justitie nu se realizeaza pe baza de concurs, ci in baza unui interviu sustinut in fata

Consiliului Superior al Magistraturii. Promovarea in functiile de conducere la judecatorii,

tribunale si curti de apel, precum si la parchetele de pe langa acestea se face in baza unui

concurs organizat de Consiliul Superior al Magistarturii. Preşedintele, vicepreşedintele şi

preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu

posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea

Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii acestei instanţe care au funcţionat la

această instanţă cel puţin 2 ani. Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de

conducere arătate decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-

adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Departamentului Naţional Anticorupţie

şi adjuncţii , procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al

D.I.I.C.O.T. şi adjunţii acestora, sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea

reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei,

cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de

10 ani în funcţia de judecător sau procuror. Preşedintele poate refuza motivat numirea,

aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului. Magistratii au, in principal, urmatoarele

drepturi: Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Membrii Ministerului

Public şi procurorii stagiari se bucură de stabilitate. Inamovibilitatea este o garanţie a

independenţei judecătorilor care se prezintă ca un drept complex din care decurg toate

atributele relative la statutul magistraţilor: transferarea, avansarea, delegarea, detaşarea şi

eliberarea din funcţie; magistraţii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai

cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Numai în caz de infracţiune flagrantă, magistraţii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi,

Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus măsura;

11

magistraţii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport de nivelul instanţei sau al

parchetului, cu funcţia deţinută, cu vechimea în magistratură şi alte criterii prevăzute de lege;

magistratii au dreptul la pensie; in scopul asigurării independenţei economice a magistraţilor

legea le acordă acestora şi alte drepturi cu caracter patrimonial: asigurare pentru risc

profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, asistenţă medicală gratuită, medicamente şi

proteze, dreptul la atribuirea locuinţelor de serviciu sau decontarea cheltuielilor privind

inchirierea unei locuinte, in conditiile legii; magistraţii beneficiază anual de 6 călătorii în ţară

dus-întors, gratuite, la transportul pe calea ferată clasa I, auto, naval şi aerian. Magistraţii au

indatoriri precum: să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea

lor în profesie şi în societate; y să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze

cauzele în termen rezonabil; Magistraţii sunt obligaţi să desfăşoare activitatea judiciară în

mod independent, să respecte secretul profesional şi să păstreze secretul deliberărilor;

Magistraţii sunt obligaţi să prezinte, în termenele legale, declaraţia de avere şi declaraţia de

interese.

Statutul magistartilor este caracterizat printr-un sistem de intedictii si

incompatibilitati, menit sa apere pe acestia de orice influenta si sa pastreze nestirbita

demnitatea functiei. In acest sens se poate retine ca magistratilor le este interzis: să

desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; să desfăşoare activităţi de

arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură; să aibă calitatea de asociat sau membru

în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale,

bănci sau instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi

naţionale sau regii autonome; să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic;

sa faca parte din partide politice şi să desfăşoare activităţi cu caracter politic.

De asemenea, în exercitarea funcţiilor, ei trebuie să se abţină de la exprimarea sau

manifestarea convingerilor politice; să exprime public opinia cu privire la procese aflate în

curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, precum şi să

comenteze sau să justifice în presă ori emisiuni audiovizuale hotărârile sau soluţiile date în

dosarele rezolvate de ei; să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar

dacă acestea se află pe rolul altor instanţe sau parchete decât cele la care funcţionează

respectivul magistrat. Nu pot îndeplini nici o altă activitate care, potrivit legii, revine

avocatului. Pot să pledeze numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor,

ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor .

12

Curs 4

Rolul Consiliului Superior al Magistraturii în administrarea justiţiei şi

garantarea independenţei acesteia.

Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), regândit fundamental prin revizuirea

Constituţiei din 2003 formează, alături de instanţele judecătoreşti şi Ministerul

Public, autorităţile judecătoreşti, astfel cum le numeşte Constituţia României în Capitolul VI,

Titlul III.

Practica jumătăţilor de măsură, a confuziilor în ce priveşte definirea unei reale puteri

judecătoreşti (specifică tuturor decidenţilor executivi sau legislativi ce s-au perindat pe scena

politică românească din 1990 până azi) caracterizează tocmai actualul design constituţional al

CSM.

Atribuţia esenţială a CSM este cea de garant al independenţei justiţiei, concept care

este definit de Constituţia României la art. 126 paragraf 1 („Justiţia se realizează prin Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

O justiţie independentă reprezintă, în fapt, fundamentul statului de drept.

Prin competenţele conferite de lege, Consiliul Superior al Magistraturii are rolul de a

garanta echilibrul în cadrul sistemului judiciar, precum şi între acesta şi celelalte puteri ale

statului prevăzute de Constituţia României. România şi-a asumat obligația creării unui sistem

judiciar independent, imparțial dar şi eficient în același timp, prin problematica de drept

comun a statelor membre vizând procedurile de cooperare în domeniul justiției şi afacerilor

interne urmărindu-se creșterea calităţii actului de justiție şi eficientizarea acestuia. Ultimele

două rapoarte ale Comisiei Europene privind progresele înregistrate în cadrul Mecanismului

de Cooperare şi Verificare, au concluzionat o anumită incoerenţă a puterii legislative, dar şi

progrese în lupta împotriva corupției şi a creșterii eficientei sistemului judiciar.

Garanțiile oferite magistraților, cuprinse într-un stat ce are la bază Constituția

României precum şi alte legi organice, reprezintă baza asigurării independenţei activității

acestora, Consiliul Superior al Magistraturii având rolul de a asigura, prin mecanisme

specifice separației puterilor în stat , această independenţă şi de a o garanta , în folosul

democrației şi a statului de drept. Trebuie remarcată tendința crescătoare a încrederii în

justiție, ca serviciu public.

13

Din perspectiva activităţii Consiliului Superior al Magistraţii, în concordanţă cu locul

şi rolul stabilite prin Constituţie şi celelalte legi, subliniez în cadrul acestei prezentări

sintetice trei elemente importante:

- membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşii judecătorilor şi procurorilor

pentru a le reprezenta cât mai bine interesele, iar în acest sens Consiliul Superior al

Magistraturii trebuie să aibă o legătură permanentă cu aceştia şi cu asociaţiile

profesionale în care sunt constituiţi;

- Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă un organ colectiv, în care deciziile se

iau prin consens – în Secţii şi Plen, după caz, în urma dezbaterii problemelor,

argumentării punctelor de vedere şi opiniilor juridice exprimate, strict în interesul

sistemului judiciar;

- Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să sancţioneze ferm orice încălcare a legii

de către judecători şi procurori dar, în acelaşi timp, trebuie să apere magistraţii

împotriva oricăror abuzuri, de orice fel, împotriva oricărei imixtiuni – din afara

sistemului şi din cadrul sistemului şi trebuie să apere sistemul în ansamblul lui şi să-l

protejeze împotriva atacurilor din partea altor puteri ale statului care au ca rezultat

încălcarea independenţei justiţiei.

Întărirea şi consolidarea locului şi rolului Consiliului Superior al Magistraturii ca

organ colectiv de decizie administrativă, garant al independentei justiției, astfel cum

prevede Constituția României. Consolidarea statutului magistratului procuror, prin

întărirea independentei acestuia, ca parte a autorităţi judecătoreşti. Statul de drept nu

poate exista fără o justiţie independentă, iar în acest sens Consiliul trebuie să acţioneze în

calitate de garant al acestei independenţe. Orice tentativă de încălcare a independenţei

judecătorilor şi procurorilor, în exercitarea, în condițiile legii, a activității, se impune a fi

sancţionată prompt, astfel încât, activitatea acestora să nu fie pusă sub semnul unei

imparţialităţi știrbite iar judecătorul sau procurorul în cauză să nu fie timorat în a continua

şi finaliza activitatea respectivă.

Anul 2013 a impus, în anumite momente, reacţii prompte faţă de încălcarea separaţiei

puterilor în stat şi afectării independenţei justiţiei precum şi faţă de acțiunile de afectare a

independentei sau reputației profesionale a unor magistrați, apreciate pozitiv de către

judecători şi procurori, unele dintre ele confirmate ca legitime şi de către Curtea

Constituţională, reacții care au indus un sentiment de încredere în rândul judecătorilor şi

procurorilor în realizarea activității de judecată ori de efectuare a urmăririi penale.

14

Ceea ce s-a câștigat în anii de după 1989, în consolidarea sistemului judiciar, prin pași

mărunți, trebuie întărit, realitatea scoțând în evidenţă rolul şi importanţa organizării şi

funcţionarii acestui organism al magistraților, CSM. Poate că cel mai important câştig rezidă

în faptul că, în asigurarea independenţei constituționale, cariera magistratului judecător sau

procuror a fost scoasă aproape total de sub tutela deciziei politice.

Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să rămână constant acestui deziderat şi să

reacţioneze prompt în astfel de situaţii atipice, astfel încât magistraţii judecători şi procurori

să se simtă apăraţi faţă de presiunile din afara sistemului şi în egală măsură, în raport cu

imixtiunile din interiorul sistemului, în raport de locul şi rolul pe care autoritatea

judecătorească îl are consfințit în Constituție şi reglementat prin legile sale organice.

Măsurile Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de organ colectiv de decizie

administrativă, trebuie să fie, obligatoriu, rezultatul opțiunii majorităţii membrilor acestuia,

ca reprezentanți ale celor două categorii de magistrați ori ca membri de drept ori

reprezentanți ai societăţii civile, fără a reduce această reprezentare la standardul unei

activităţi sindicale.

Decizia este a membrului consiliului şi trebuie să fie bazată pe interesul profesional al

sistemului, al judecătorilor sau procurorilor care l-au trimis să-i reprezinte în CSM şi nu pe

interese contrarii, care au la baza alte rațiuni decât cele strict profesionale. Interesul

judecătorilor sau procurorilor nu poate fi însă redus la un interes particular ci trebuie să

vizeze sistemul în ansamblu, necesităţile generale ale acestuia şi să urmărească obligatoriu

eficientizarea sa.

Întărirea rolului CSM presupune în același timp şi asigurarea funcționării acestuia în

condiții optime, prin ocuparea posturilor vacante ale aparatului tehnic, a funcțiilor de

conducere în cadrul direcțiilor şi limitarea funcționarii cu personal delegat, ceea ce ar asigura

o mai buna stabilitate profesională în activitate. Este adevărat că activitatea aparatului tehnic

este afectată şi de lipsa unui spațiu corespunzător, ca de altfel şi activitatea Plenului CSM şi a

Secției pentru procurori, aspecte care trebuie să preocupe viitoarea conducere.

Activitatea Consiliului Superior al Magistraturii ,în Secții si Plen este indisolubil

legată de suportul asigurat de Direcțiile de specialitate , cooptarea în cadrul acestora a unor

persoane foarte bine pregătite reprezentând un element important al unei funcționări

normale şi eficiente.

Creşterea eficienţei actului de justiţie şi consolidarea poziției, a locului şi rolului

autorităţii judecătorești în cadrul puterilor statului precum şi problemele complexe ce

derivă din activitatea Inspecției Judiciare ori cele care vizează pregătirea prin intermediul

15

Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naționale de Grefieri trebuie să reprezinte

priorităţi permanente în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii

Eficientizarea sistemului judiciar şi corelativ creșterea eficienţei actului de justiție,

presupune în primul rând o legislație corespunzătoare, care să permită judecătorului sau

procurorului să adopte soluții care să lase loc la cât mai puține critici şi cât mai puțin

contestate de părți. Eficienţa justiţiei este indisolubil legată de alocarea resurselor umane în

cadrul sistemului, atât la instanţe cât şi la parchete. O justiţie eficientă presupune soluţionarea

cauzelor într-un termen rezonabil, astfel încât şi la instanţe şi la parchete, soluţia să se

situeze cât mai aproape de formularea acţiunii sau momentul comiterii faptei sau sesizării.

Atât la instanţe cât şi la parchete, există însă dezechilibre, uneori majore, în ceea ce

priveşte încărcătura, volumul de muncă, în sensul în care la instanţe şi parchete de acelaşi

nivel, judecătorii şi procurorii judecă sau soluţionează, uneori dublul numărului mediu de

dosare calculat la nivel naţional, iar la alte instanţe şi parchete numărul acestora este sub

jumătate din numărul mediu calculat la nivel naţional.

La nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul unui grup de lucru

interinstituţional, a fost realizata o evaluare complexă şi destul de exactă în acest sens, astfel

încât să se poată ajunge la o reechilibrare a schemelor de personal, să se asigure redistribuirea

unor posturi de la instanţele şi parchetele cu volum redus şi foarte redus de activităţi la

instanţele şi parchetele cu volum şi încărcătură foarte mari.

Concomitent, trebuie avut în vedere că sistemul suferă şi ca urmare a insuficienţei

posturilor de personal auxiliar de specialitate, urmare creșterii în ultimii 20 de ani a

volumului , a tipologiei şi complexității activității acestora şi necorelării schemelor potrivit

noilor cerințe.

Transparenţa în activitatea proprie şi comunicarea publică reprezintă două obiective

importante în activitatea Consiliului Superior al Magistraturii, care vor asigura cunoaşterea

modului de lucru atât în sistem, de către magistrați, cât şi în afara sistemului, de către

societatea civilă. Așa cum am arătat, membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt

reprezentanții magistraţilor judecători şi procurori, şi în această calitate, hotărârile şi

deciziile adoptate,trebuie să fie motivate şi aduse la cunoştinţa celor pe care îi reprezintă şi

societăţii civile; Membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu trebuie să se ascundă în

spatele votului secret ci trebuie să-şi asume orice decizie luată în Plen sau Secţie, întrucât este

o decizie strict profesională care trebuie sa aibă la baza interesul strict profesional.

Transparenţa trebuie să pornească de la premisa că, atât preşedintele cât şi

vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, dar şi fiecare membru în parte, trebuie

16

să transmită în spaţiul public hotărârile sau deciziile Plenului sau Secţiilor Consiliului

Superior al Magistraturii şi nu opinii personale, în contradicţie cu cele asumate în cadrul

activităţii Consiliului.

Curs 5

Formele de exercitare a profesiei de avocat. Principiile ce guvernează

activitatea avocatului. Incompatibilităţi şi interdicţii în exerciţiul activităţii

de avocet

Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:

a)principiul legalităţii; b) principiul libertăţii; c) principiul independentei; d) principiul

autonomiei şi descentralizării; e) principiul păstrării secretului profesional.

În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului

profesiei şi codului deontologic. Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie

promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi

persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat. În exercitarea dreptului la apărare,

care este recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de tratatele la care

România este parte, avocatul are dreptul şi obligaţia totodata, de a stărui, prin toate mijloacele

legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi soluţionat într-

un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor.

Formele de exercitare a profesiei de avocat. Avocatul isi poate exercita activitatea, la

alegere, intr-una dintre formele de exercitare a profesiei: cabinete individuale, cabinete

asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi civile profesionale cu răspundere limitată.

În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau

împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetul individual se individualizează ca denumire

prin numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de avocat.

Cabinete asociate Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun

a profesiei, drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai cabinetelor asociate păstrându-si

caracterul personal şi neputand fi cedate. În mod corespunzător, cabinetele individuale se pot

asocia şi cu societăţile civile profesionale. Cabinetele asociate vor fi individualizate prin

denumire cu numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de avocat asociate.

Avocaţii din cabinetele asociate intra în relaţii cu clienţii în numele asocierii din care fac

17

parte. Cabinetele asociate nu pot angaja clienţi cu interese contrare. Un cabinet asociat nu

poate accepta o cauza sau un client, dacă unul dintre cabinetele asociate se opune în mod

justificat.

Cabinete grupate Cabinetele individuale se pot grupa in vederea creării de facilităţi

tehnicoeconomice în vederea exercitării profesiei, insa, spre deosebire de cabinetele asociate,

in acest caz se păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii. În acest caz nu se crează o

formă de exercitare a profesiei deoarece cabinetele grupate nu desfăşoară activitate avocaţială

în comun, fiind în prezenţa unei reuniri pe criterii exclusiv economice.

Societatea civilă profesională Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau

mai mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi pot exercita profesia şi

avocaţi colaboratori sau avocaţi salarizaţi. Societatea civilă profesională şi avocaţii care

profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenta juridică persoanelor cu interese contrare.

Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale

urmând sa fie îndeplinite de oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fără a

se cere opţiunea clientului. Denumirea acesteia trebuie sa contina numele a cel puţin unuia

dintre asociaţi, urmat de sintagma societate civilă de avocaţi. Societatea civila profesionala cu

răspundere limitată nou reglementata prin ultima modificare adusa legii nr. 51/1995 de

organizare si functionare a profesiei de avocat, se constituie prin asocierea a cel puţin 2

avocaţi definitivi şi aflaţi în exerciţiul profesiei, are personalitate juridică şi patrimoniu

propriu. Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi colaboratori

şi avocaţi salarizaţi în interiorul profesiei. Societatea civilă profesională cu răspundere

limitată va avea ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de avocat în condiţiile art. 3

din Legea nr. 51/1995. Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţi aflaţi

în exerciţiul profesiei. Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi

colaboratori şi avocaţi salarizaţi. Avocaţii care îşi exercita profesia în cadrul societăţii civile

profesionale cu răspundere limitată îşi angajează răspunderea profesională numai în limitele

capitalului social subscris şi vărsat. Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile

profesionale cu răspundere limitată are loc la data înregistrării la barou a deciziei emise de

către consiliul baroului în a cărui raza teritorială se afla sediul ei principal. Avocaţii asociaţi

care îşi exercita profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi

angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social subscris şi vărsat.

18

Curs 6

Primirea în profesia de avocat, formarea iniţială în cadrul Institutului

pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor şi stagiul profesional.

Pentru a fi membru al unui barou din România, o persoana trebuie sa îndeplinească

următoarele condiţii: a) sa aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice; b) sa fie licenţiat al

unei facultăţi de drept sau doctor în drept; c) sa nu se găsească în vreunul dintre cazurile de

nedemnitate prevăzute de prezenta lege; d) sa fie apt, din punct de vedere medical, pentru

exercitarea profesiei. Îndeplinirea acestei condiţii trebuie dovedită cu certificat medical de

sănătate, eliberat pe baza constatărilor făcute de o comisie medicală constituită în condiţiile

prevăzute în statutul profesiei.

Este nedemn a fi avocat persoana care se gaseste in una dintre următoarele situaţii: a)

cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru

săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natura sa aducă atingere prestigiului profesiei; b)

cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale

omului, stabilite prin hotărâre judecătorească; c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei

de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau disciplinară; d)

falitul fraudulos, chiar reabilitat.

Primirea in profesia de avocat se face numai pe baza de examen. Exceptie de la regula

examenului se face numai in cazul persoanelor care anterior au fost judecatori ai Inaltei Curti

de Casatie si Justitie. La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu

un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocet

stagiar. In perioada stagiului avocatul trebuie sa urmeze cursurile Institututului National

pentru Pregatirea si Perfectionarea Avocatilor - INPPA. Prin absolvirea cursurilor INPPA,

avocatul dobandeste titlul profesional de avocat definitiv, dar nu inainte de trecerea celor 2

ani de stagiu. Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu: a) activitatea salarizată în

cadrul altor profesii decât cea de avocat; b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi

independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri; c) exercitarea nemijlocită de fapte

materiale de comerţ.

19

Drepturile si obligatiile avocatului

Avocatii au urmatoarele drepturi:

dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoana fizica sau juridica. Acest

drept de a asista şi de a reprezenta orice persoana fizica sau juridică poate exista doar

în temeiul unui contract încheiat în forma scrisă, care dobândeşte data certa prin

înregistrarea în registrul oficial de evident;

dreptul avocatului de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei;

dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual

al clientului său. Acestui drept i se conferă eficacitate si prin dispoziţia legala ce

prevede ca este titlu executoriu contractul de asistenta juridică, legal încheiat.

Investirea cu formula executorie este de competenta judecătoriei în a carei raza

teritorială se afla sediul profesional al avocatului. Restantele din onorarii şi alte

cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului sau se recuperează

conform statutului profesiei.

dreptul avocatului la asigurări sociale, in propriul sistem, in condiţiile legii Sistemul

de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe

contribuţia acestora, precum şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de

Asigurări a Avocaţilor. Timpul servit în avocatura este considerat vechime în munca.

dreptul avocatului la asigurarea secretului profesional. In vederea asigurarii

secretului, este decretata de lege inviolabilitatea cu privire la actele şi lucrările cu

caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul sau. Ca o consecinţa,

percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului sau sau ridicarea de

înscrisuri şi bunuri nu poate fi facuta decât de procuror, în baza unui mandat emis în

condiţiile legii. Este interzisa ascultarea şi înregistrarea, cu orice fel de mijloace

tehnice, convorbirilor telefonice ale avocatului, precum si interceptarea şi

înregistrarea corespondentei sale cu caracter profesional, fiind permisa excepţional,

in condiţiile şi cu procedura speciale prevăzute de lege. Contactul dintre avocat şi

clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al

statului. În cazul în care clientul se afla în stare de arest sau detenţie, administraţia

locului de arest ori detenţie are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru

respectarea acestor drepturi.

dreptul avocatului la sediu profesional si la sedii secundare. Oricare dintre formele de

exercitare a profesiei prevazute de lege are dreptul la sediu profesional în

20

circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţara

sau din străinătate unde sunt luate în evidenta.

dreptul avocatului de a fi ocrotit, conform legii, in exercitarea profesiei. În

exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi

funcţionarului public sau altui salariat. O serie de infractiuni savarsite impotriva

avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legatura cu aceasta reprezinta variante

agravate ale infractiunilor prevazute de codul penal. Avocatul este obligat sa respecte

solemnitatea şedinţei de judecata, sa nu folosească cuvinte sau expresii de natura a

aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecata, procurorului,

celorlalţi avocaţi şi părţilor ori reprezentanţilor acestora din proces.

Avocatii au urmatoarele indatoriri :

Avocatul este dator sa studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate,

angajate sau din oficiu, sa se prezinte la fiecare termen la instanţele de

judecata sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform

mandatului încredinţat, sa manifeste conştiinciozitate şi probitate

profesională, sa pledeze cu demnitate fata de judecători şi de părţile din

proces, sa depună concluzii scrise sau note de şedinţa ori de câte ori natura

sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanta de judecata dispune în acest

sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale constituie

abatere disciplinară.

Avocatul este obligat sa restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la

care le-a primit;

Avocatul este obligat sa acorde asistenta juridică în cauzele în care a fost

desemnat din oficiu sau gratuit de către barou;

Avocatul este obligat sa se asigure pentru răspunderea profesională, în

condiţiile stabilite prin statutul profesiei;

Avocatul este obligat să păstreze secretul profesional. În acest sens se

prevede că avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare

în aceeaşi cauza sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva parţii care l-

a consultat mai înainte în legătura cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.

Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei

autorităţi sau persoane cu privire la cauza care i-a fost încredinţată, decât

21

dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor

săi interesaţi în cauza. Calitatea de martor are întâietate fata de calitatea de

avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut

înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauza.

Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfasura nicio

activitate profesională în acea cauza. Avocatul nu poate îndeplini funcţia de

expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător;

Avocatul este obligat sa poarte roba în fata instanţelor judecătoreşti. Purtarea

robei în afară incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia

cazurilor în care avocatul este delegat de către organele profesiei sa

reprezinte baroul sau U.N.B.R. într-o ocazie care impune aceasta ţinuta.

În raporturile cu magistraţii, avocatul trebuie să aibă o atitudine care să

dovedească respect, cinste şi corectitudine, dar tratând în acelaşi timp cauza

cu conştiincioazitate şi fermitate, în raport de interesele clientului său.

Codul deontologic al avocatului român interzice acestuia să procedeze la

inducerea în eroare a magistratului sau să furnizeze date ori acte false în

legăturăcu pricina. Aceste obligaţii sunt valabile şi în raporturile pe care

avocaţii le au cu arbitrii, experţii sau alte persoane care participă la

înfăptuirea actului de justiţie.

In activitatea lor, avocatii au urmatoarele interdictii:

Avocaţii - foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp

de 5 ani de la încetarea funcţiei deţinute. Prin instanţe în înţelesul Legii se înţeleg:

judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, inclusiv instanţele militare la care

avocaţii au funcţionat ca judecători, indiferent de secţia la care au funcţionat. În cazul

în care, avocatul a funcţionat ca judecător la mai multe instanţe, interdicţia operează

pentru fiecare instanţa şi se calculează distinct de la data încetării activităţii la

instanţa respectiva.

Avocaţii - fosti procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenta juridică la

organul de urmărire penală la care şi-au desfăşurat activitatea timp de 5 ani de la

încetarea funcţiei respective. În cazul în care avocatul - fost procuror sau cadru de

poliţie a funcţionat şi în calitate de judecător, interdicţia priveşte atât instanţele, cat şi

22

organele de urmărire penală, pentru fiecare dintre acestea durata fiind calculată în

mod corespunzător.

Aceeaşi interdicţie se aplica avocaţilor - foşti procurori cu privire la dreptul de a pune

concluzii la instanţele corespunzătoare parchetului în care au funcţionat. Interdicţiile

vizeaza de asemenea si calitatea de ruda sau afin al avocatului pana la gradul al

treilea inclusiv, in acest caz fiind interzisa avocatului exercitarea profesiei in ceea ce

priveşte instanţele, parchetele de pe lângă acestea, şi organele de cercetare penală la

care lucrează ruda, soţul sau afinul avocatului.

Avocatul care se afla în exercitarea unui mandat de deputat sau de senator nu poate

acorda asistenta juridică invinuitilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în

instanţe în cauzele penale privind: a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate

infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legatura directa cu infracţiunile de corupţie,

precum şi infracţiunile impotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene,

prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; b) infracţiunile

prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de

droguri, cu modificările şi completările ulterioare; c) infracţiunile privind traficul de

persoane şi infracţiunile în legatura cu traficul de persoane, prevăzute în Legea nr.

678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi

completările ulterioare; d) infracţiunea de spalare a banilor, prevăzută în Legea nr.

656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spalarii banilor, cu modificările

ulterioare; e) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 din

Codul penal; f) infracţiunile care impiedica înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 259-

272 din Codul penal; g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356-

361 din Codul penal. Avocatul având calităţile menţionate anterior nu poate să

pledeze în cauzele civile sau comerciale impotriva statului, autorităţilor sau

instituţiilor publice, companiilor naţionale ori societăţilor naţionale, în care acestea

sunt părţi. De asemenea, nu poate sa pledeze în procese intentate statului roman, în

fata instanţelor internaţionale. Aceste interdicţii nu se aplica în cauzele în care

avocatul este parte în proces sau acorda asistenta ori reprezentare soţului ori rudelor

până la gradul IV inclusiv.

Încălcarea de către avocaţi a altor restricţii sau interdicţii la care sunt supuşi conform

legilor speciale, constituie abatere disciplinară grava. Nerespectarea dispoziţiilor legale

23

privitoare la interdicţii, in mod direct sau folosindu-se de forma de organizare profesională

ori de raporturile de conlucrare profesională în scopul eludării acestora, săvârşeşte abatere

disciplinară grava. Consiliul baroului se poate sesiza şi din oficiu.

Curs 7

Probleme de etică şi deontologie profesională soluţionate de organele

competente ale profesiei de avocat2

Prin Hotărârea Congresului avocaților din 1999, avocații români și-au însușit integral

Codul Deontologic al avocatului European (în continuare, Codul), ca fiind și Codul

deontologic al avocatului român, cu mult înainte de aderarea României la Uniunea

Europeană. Codul a fost adoptat în ședința plenară, ținută la Lyon pe 28 noiembrie 1998 de

Consiliul Consultativ al Barourilor Europene (CCBE) – organul suprem de reprezentare a

profesiei de avocat în fața instituțiilor Uniunii Europene.

Codul consacră norme deontologice fundamentale pentru garantarea dreptului la

apărare prin avocat, dar finalitatea sa esențială este aceea de stabilire a unor norme de

conduită pentru avocatul aflat în exercițiul transfrontalier al profesiei. În prezent CCBE

elaborează și dezbate propuneri de îmbunătățire și modificare a Codului.

Codul se aplică în prezent în România în condițiile în care acte ale organelor

profesiei, în limitele competențelor lor legale, au consacrat expres reguli de deontologie

profesională, mai ales în domeniile evitării conflictelor de interese, al concurenței

profesionale, al publicității profesionale, dar și cu privire la bunele practici în domeniul

prestațiilor rezervate de lege serviciilor profesionale avocațiale. Numeroase norme incluse în

Statutul profesiei de avocat, care au corespuns schimbărilor sociale și politice precum și

modificărilor legislative intervenite succesiv cu privire la profesia de avocat, la momentul

adoptării lor, au dobândit natura sau au o funcție strict deontologică. Realitatea exercitării

profesiei contrazice adesea exigența specifică unor norme cu caracter statutar.

Congresul avocaților 2015 a decis că este în interesul general al profesiei de avocat

din România elaborarea și includerea intr-un act normativ unitar a normelor de conduită

2 http://www.unbr.ro/codul-de-conduita-etica-si-deontologie-al-avocatului-roman/

24

profesională și deontologia avocatului român, față de evoluția profesiei de avocat în

România, față de tradițiile profesiei de avocat din spațiul românesc, dar și față de modul în

care a fost repoziționată activitatea avocatului în raport cu sistemul judiciar și mediul de

afaceri, în plan intern și european.

Reformele legislative și schimbările politice și sociale au influențat exercitarea

profesiei de avocat în România. Corpul avocaților din România nu a rămas indiferent la

aceste schimbări. Sunt convins că membrii Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din

România sunt de acord că este de neconceput o deontologie dublă, triplă sau multiplă în

cadrul Uniunii Europene. De aceea activitatea avocatului român nu poate să fie diferită

esențial de conduita profesională care implică respectarea regulilor de etică și deontologie din

Uniunea Europeană.

În demersurile sale, profesia de avocat nu poate abdica de la principiile care caracterizează

activitatea avocatului și care au dobândit caracter de constante profesionale. Durabilitatea lor

în timp dovedește concludent actualitatea funcției esențiale tradiționale a avocatului în

societatea modernă. Este nevoie însă să fie reglementate și cele mai recente experiențe

profesionale, unele complet străine de profesia de avocat până de curând, altele preluate după

modelul exercitării profesiei pe plan european și mondial, adesea in sisteme juridice cu alte

tradiții și reglementări decât cele care au inspirat tradițional legislația privind profesia de

avocat în România.

Noua reglementare se va fundamenta și va respecta rolul rezervat avocatului într-o

societate democratică, în care avocatul exercită profesia pe bază de lege, iar cadrul legal

configurează exact rolul avocatului, al organelor profesiei , limitele de competență ale

acestora din urmă.

Funcția socială a avocatului într-o societate bazată pe lege reclamă stabilirea unor

norme de conduită profesională și a unor principii și norme de etică și deontologie

profesională, care deosebesc serviciile profesionale ale avocatului de alte servicii

profesionale intelectuale, inclusiv prin exercitarea unor profesii compatibile cu exercitarea

profesiei de avocat sau prin conlucrare cu profesii care nu sunt permanent și tradițional

implicate în realizarea efectivă a justiției. Interesele încredințate avocatului de către persoane

interesate de ocrotirea drepturilor și intereselor lor legitime configurează particular limitele

concrete, proprii și specifice profesiei de avocat, acelea subordonate apărării pe bază de lege.

Întreaga conduită profesională a avocatului este subordonată imperativului apărării demnității

umane, valoare superioară care se regăsește în întreaga ordine juridică a unei societăți

civilizate, care se bazează pe lege și în care avocatul asigură persoanelor și societății, tehnica

25

și cunoștințele necesare pentru consiliere juridică și apărarea drepturilor și intereselor

legitime. Într-o societate care funcționează pe baza Dreptului și care proclamă drept valori

fundamentale egalitatea în fața legii și Justiția, avocatul ca expert în legi și cunoscător al

tehnicii juridice și strategiilor procesuale este indispensabil pentru realizarea Justiției, cu

garantarea informării depline și asistarea juridică a părților, atât în proces cât și în afara lui,

pentru realizarea deplină a dreptul la apărare, cerință indispensabilă a protecției judiciare

efective a oricărei persoane.

Avocatul este obligat să aibă un comportament care să permită atât satisfacerea

drepturilor inalienabile ale clientului, cât și apărarea și consolidarea valorilor superioare pe

care se bazează societatea și condiția umană.

Regulile tradiționale se împrospătează, viața admite reguli noi în lumina dreptului

comparat, iar experiențe profesionale recente îmbogățesc practica profesiei, dar reclamă și o

deontologie adaptată la nou.

Profesia de avocat are însă și datoria socială de a proteja valorile fundamentale ale

statului de drept: drepturile și libertățile fundamentale ale omului, dreptul persoanelor la

securitate juridică și judiciară, justiția bazată pe lege. De aceea deontologia profesiei de

avocat aparține domeniului dreptului. Reglementările reclamă claritate, precizie și un

potențial real de adaptare la evoluția profesiei de avocat, astfel încât orice modificare de fapt

sau de drept a situației profesionale în care se află avocatul să permită adaptarea a normei de

conduită, de etică și deontologie la noua realitate legislativă sau socială în care se desfășoară

activitatea avocatului.

Dăinuiesc principiile fundamentale în exercitarea profesiei de avocat: independența,

demnitatea, integritatea, loialitatea, secretul profesional și libertatea de apărare.

Într-un stat de drept, independența avocatului este la fel de necesară ca imparțialitatea

judecătorului. Avocatul își informează clientul asupra situației sale juridice, a diferitelor

valori care se pun în joc în oricare dintre acțiunile sau omisiunile sale și asigură apărarea

tehnică a drepturilor și libertăților sale față de alți agenți sociali, de ale căror drepturi și

demnitate personală trebuie, de asemenea, să se țină seama. Această activitate complexă a

avocatului servește nu numai cetățeanului, dar și sistemului Statului de Drept, dacă avocatul

nu este supus presiunilor, dacă avocatul are libertate deplină de a cunoaște, de a-și forma o

opinie profesională asupra cazului, a informa și apăra, fără altă obligație în afara idealului

justiției. În nici un caz, avocatul nu trebuie să acționeze constrâns și nici de complezență!

Cinstea, probitatea, loialitatea, dedicația și veracitatea sunt virtuți care trebuie să fie

indispensabile activității avocatului. Ele fundamentează relațiile necesare de încredere

26

avocat-client și constituie baza cinstei și demnității profesiei. Avocatul trebuie să acționeze

întotdeauna cinstit și responsabil, cu competență, cu loialitate față de client, cu respect pentru

partea adversă, păstrând secretul celor aflate în activități profesionale sau în legătură cu

acestea. Dacă orice avocat nu procedează astfel, activitatea sa individuală afectează cinstea și

demnitatea întregii profesii.

Secretul profesional și confidențialitatea sunt îndatoriri fundamentale ale avocatului.

În același timp, drepturile avocatului la confidențialitatea consultației juridice si respectul

dreptului la secret profesional nu constituie decât concretizarea drepturilor fundamentale pe

care legea le recunoaște clienților și apărării ca mecanisme esențiale ale statului de drept.

Legea recunoaște oricărei persoane dreptul de a nu se autoincrimina, de a nu da

declarații împotriva ei însăși și, de asemenea, dreptul la viață privată. Ambele drepturi

vizează respectarea libertății și a dreptului la intimitate. Dar cetățeanul devine tot mai

vulnerabil la puterea statului. Cetățeanul are nevoie de avocat pentru a cunoaște consecințele

juridice ale faptelor sale, și pentru aceasta, trebuie să-i mărturisească și situații dintre cele mai

intime. Tot ceea ce îi dezvăluie clientul, cu toate circumstanțele sale, plus tot ceea ce i se

comunică de către alt avocat cu caracter confidențial, va trebui să fie păstrat secret. Avocatul

de transformă astfel în paznicul intimității clientului său și al dreptului inalienabil al acestuia

de a nu declara împotriva lui însuși. Avocatul nu poate să-și riște libertatea și independența,

loialitatea față de client nici secretul profesional și de aceea deontologia stabilește

interzicerea exercitării profesiilor sau îndeplinirii funcțiilor care direct sau indirect creează

orice fel de presiune fizică sau psihică care poate pune în pericol independența avocatului sau

dezvăluirea oricăror date secrete. Altfel se pot prejudicia interese legitime ale clienților și se

afectează grav încrederea cetățenilor în dreptul la apărare, și prin extensie în tot sistemul de

garanții legale privind securitatea juridică și judiciară a persoanei.

Corespunzător principiilor fundamentale ale profesiei de avocat, reglementarea

trebuie să clarifice bazele incompatibilităților și publicității personale. Codul privind

Publicitatea va trebui să respecte principiile demnității, loialității, veracității și discreției, să

salveze în orice situație secretul profesional și independența avocatului.

Funcția de armonizare socială, specifică profesiei, care tradițional a legitimat avocatul

ca „mediator de drept” impune avocatului obligația de a asigura înțelegerea între părți,

impune ca informarea făcută de avocat să nu fie tendențioasă nici să incite sau să invite la

conflict sau litigiu.

Independența avocatului este intim legată de principiul libertății de alegere.

27

Avocatul este liber să preia conducerea juridică a rezolvării unei probleme iar

cetățeanul este de asemenea liber să-și încredințeze interesele unui avocat la libera sa alegere

și să înceteze relația profesională în momentul când consideră de cuviință. Această libertate

absolută, va putea periclita propriul drept de apărare dacă între activitatea profesională a unui

avocat și cea a înlocuitorului său se produce un vid de asistență juridică efectivă. De aceea,

din vechea instituție a „acceptului”, trebuie să se impună obligația de comunicare obligatorie

a avocatului-înlocuitor de către avocatul – înlocuit printr-o activitate de informare

responsabilă. Aceasta este și situația în prezent, în practică, în majoritatea situațiilor. Există o

garanție pentru client că nu va rămâne fără apărare efectivă pentru că trebuie să existe un

singur moment în care vor înceta răspunderile unuia și vor începe cele ale celuilalt, și că se va

asigura o informare completă, în beneficiul intereselor care fac obiectul apărării.

Avocatul trebuie întotdeauna să țină seama de funcția superioară pe care societatea i-o

încredințează. Apărarea efectivă a drepturilor individuale și colective a căror recunoaștere și

respectare constituie coloana vertebrală a Statului de Drept nu se poate realiza decât dacă

avocatul ales se poate ocupa de problemă, este în stare să asiste și să apere real și efectiv.

Aceste imperative îl obligă pe avocat să-și adapteze și să își crească constant cunoștințele

juridice, să solicite sprijinul colegilor specializați ori mai experimentați, când este necesar.

Exercitarea colectivă și multidisciplinară a profesiei de avocat pe baza tehnicilor

oferite de instituțiile financiare, impune reglementarea păstrării fondurilor clienților,

menținându-i identificați separat de alți clienți ai cabinetului și, mereu la dispoziția clientului,

ceea ce va contribui la transparența activității avocatului, consolidând încrederea clientului.

Normele deontologice care reglementează obligațiile și relațiile avocatului cu baroul,

judecătorii și procurorii, colegii sau clienții, cunosc puține schimbări, aprofundează

salvgardarea valorilor fundamentale în relația avocat-client. Se concretizează obligațiile de

informare, cresc precauțiile pentru a evita conflictul de interese, protejând răspunderea și

independența avocatului, se stabilesc mecanisme care să permită identificarea clară a

începutului și sfârșitului activității profesionale a avocatului și, deci, a răspunderii sale. Sunt

necesare reguli clare pentru recunoașterea și exercitarea libertății avocatului de a înceta

apărarea când nu mai dorește s-o continue, decizie liberă care garantează permanent

independența și care corespunde celei pe care o are cetățeanul pentru a desemna un avocat la

alegere în orice moment.

Sistemul alegerii libere a avocatului și de acceptare a apărării trebuie particularizat

pentru apărarea garantată în orice caz printr-un sistem de ajutor judiciare legal, mai conformă

realitățile sociale, care să dea posibilitatea beneficiarului asistenței prin avocat, gratuite, să

28

beneficieze de același nivel de servicii profesionale din partea unui avocat îndreptățit la o

retribuire demnă a muncii sale.

Se impune actualizarea conceptului de „pact de quota litis” care niciodată nu a fost

considerat de profesie ca ar fi inclus onorariul cuvenit avocatului, în mod obișnuit. „Pactul de

quota litis”reflectă o asociere și participarea avocatului împreună cu clientul la rezultatul

litigiului. Este necesar să se clarifice dacă se periclitează independența și libertatea avocatului

care nu mai e doar apărător, ci un asociat al clientului său pentru realizarea unui rezultat

material. Sunt așteptate clarificări dacă se alterează funcția apărării, ori se provoacă

abandonarea sau discriminarea cetățenilor care au de revendicat drepturi de mărime

patrimonială redusă sau a căror protejare este dificilă.

Normele deontologice nu pot impune limitări ale concurenței libere și loiale în

profesia de avocat. Se conservă cerințele fundamentale care impun ca profesia să fie

exercitată cu competență, de bună credință, cu libertate și independență, loialitate față de

client, respectarea părții adverse și păstrarea secretului profesional.

Revine Consiliilor barourilor datoria de a asigura dezbaterea și implicarea avocaților

în elaborarea noului cadru normativ, prilej pentru cunoașterea și aprofundarea normelor

deontologice, dar și ocazie de a revitaliza obligația de a veghea la respectarea lor și

corectarea, potrivit regimului disciplinar legal și statutar, a conduitelor profesionale contrare

atribuțiilor normative rezervate profesiei de avocat din rațiuni ce țin de interesul reputației și

prestigiului profesiei, dar și din rațiuni ce țin de domeniul interesului social general.

Curs 8

Organizarea profesiei de executor judecatoresc.3 Controlul deontologic şi

de legalitate al activităţii executorilor judecătoreşti

Modificările aduse Codului de procedura civilă prin O.U.G. nr.138/2000 coroborate

cu dispoziţiile Legii nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti au pus bazele unei noi

profesii liberale, cea de executor judecătoresc.

Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes

public. Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând

ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi dată, este act de

3 Legea 188/2000 privind executorii judecatoresti republicata in 2011;

29

autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege. Activitatea executorilor

judecătoreşti se înfăptuieşte în condiţiile legii, cu respectarea drepturilor şi intereselor

legitime ale părţilor şi ale altor personae interesate, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de

origine etnică, de limbă,de religie,de sex, de apartenenţă politică, de avere sau de origine

socială. De asemenea, executorii judecătoreşti nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în

competenţa lor decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Forma de exercitare a activităţii executorilor judecătoreşti si organizarea

executorilor judecătoreşti.

Activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot

funcţiona unul sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personalul auxiliar

corespunzător. Prin asocierea în cadrul unei societăţi civile profesionale executorul

judecătoresc nu îşi pierde dreptul la biroul individual. Executorul judecătoresc sau executorii

judecătoreşti asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja executori judecătoreşti stagiari, alt

personal de specialitate, precum şi personal auxiliar corespunzător, necesar pentru

desfăşurarea activităţii biroului. Numărul executorilor judecătoreşti se stabileşte şi se

actualizează anual de ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a

Executorilor Judecătoreşti, în funcţie de cerinţele locale determinate de întinderea teritoriului,

de volumul de activitate şi de numărul locuitorilor, în aşa fel încât la 15.000 de locuitori să

revină cel puţin un executor judecătoresc. Numărul executorilor judecătoreşti din

circumscripţia unei instanţe nu va fi mai mic de 3. În circumscripţia unei judecătorii pot

funcţiona unul sau mai multe birouri de executori judecătoreşti, a căror competenţă se întinde

pe tot cuprinsul Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află judecătoria. Executorul

judecătoresc este numit de ministrul justiţiei, în circumscripţia unei judecătorii. Primirea in

profesie se face pe baza de concurs sau examen. Concursul sau examenul de admitere în

profesia de executor judecătoresc se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de

Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, sub coordonarea şi controlul Ministerului

Justiţiei.

Legea impune anumite incompatibilitati pentru asigurarea impartialitatii si demnitatii

functiei de executor judecatoresc. Exercitarea funcţiei de executor judecătoresc este

incompatibilă cu: a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii, exceptând activitatea

didactică universitară, activitatea artistică, literară şi publicistică; b) calitatea de deputat sau

de senator ori de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata mandatului; c)

desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; d) calitatea de

30

asociat într-o societate în nume colectiv, asociat comandidat în societăţile în comandită

simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată, preşedinte al unui

consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director general sau director al

unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.

În circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a executorilor

judecătoreşti. Camera executorilor judecătoreşti este condusă de un colegiu director format

dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-7 membri. Colegiul director este ales, potrivit

statutului, de adunarea generală a executorilor judecătoreşti, pentru o perioadă de 3 ani, dintre

membrii acelei Camere a executorilor judecătoreşti. Preşedintele colegiului director

reprezintă Camera executorilor judecătoreşti în raporturile acesteia cu terţii.

Colegiul director al Camerei executorilor judedecătoreşti are următoarele atribuţii

principale: a) rezolvă plângerile părţilor împotriva executorilor judecătoreşti şi executorilor

judecătoreşti stagiari, luând măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţă Uniunii

Naţionale a Executorilor Judecătoreşti; b) deleagă, în cazuri excepţionale, pentru o perioadă

determinată de cel mult 6 luni, un executor judecătoresc, pentru a asigura funcţionarea unui

alt birou de executor judecătoresc, cu încunoştinţarea preşedintelui Uniunii Naţionale a

Executorilor Judecătoreşti şi a preşedintelui curţii de apel în a cărei circumscripţie urmează să

îşi exercite atribuţiile; delegarea nu poate fi repetată decât după un an, în afara cazului în care

executorul judecătoresc delegat îşi dă acordul; c) informează Uniunea Naţională a

Executorilor Judecătoreşti în legătură cu activitatea birourilor executorilor judecătoreşti şi

asupra necesarului de executori judecătoreşti şi executori judecătoreşti stagiari; d) întocmeşte

documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă a executorilor

judecătoreşti; e) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei executorilor judecătoreşti şi

a contribuţiei membrilor săi; f) procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul

executorilor judecătoreşti şi asigură difuzarea acestuia; g) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute

de prezenta lege, de regulamentul de aplicare a acesteia şi de Statutul Uniunii Naţionale a

Executorilor Judecătoreşti.

Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti este o organizaţie profesională cu

personalitate juridică, formată din toţi executorii judecătoreşti. Organele de conducere ale

Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt: congresul, consiliul şi preşedintele.

Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este constituit din delegaţi

ai fiecărei Camere a executorilor judecătoreşti, potrivit normei de reprezentare stabilite prin

statut, preşedinţii Camerelor executorilor judecătoreşti şi ceilalţi membri ai Consiliului

Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

31

Atributiile executorilor judecatoresti.

Atributiile executorilor judecatoresti sunt fixate prin lege. Executorul judecătoresc are

următoarele atribuţii:

a) punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Este

competent executorul judecătoresc din circumscripţia Curţii de Apel în a cărei rază teritorială

urmează să se facă executarea. În cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul

judecătoresc din circumscripţia Curţii de Apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se

află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel,

competenţa aparţine oricăruia dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una

dintre acestea;

b) notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;

c) comunicarea actelor de procedură;

d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe;

e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească – este competent

executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde sunt situate sau se află bunurile

în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri ;

f) constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază

teritorială se va face constatarea;

g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de

consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă;

h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a

cecurilor, după caz;

i) orice alte acte sau operaţiuni date de lege în competenţa lui.

Desi reprezinta o profesie liberala, executorii judecătoreşti nu pot refuza îndeplinirea

unui act dat în competenţa lor decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, deoarece

activitatea ce o indeplinesc este afectata de utilitate publica. Executorii judecătoreşti îşi

îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia Curţii de Apel în raza căreia se află judecătoria pe

lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel. Conflictele de competenţă între

birourile executorilor judecătoreşti situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se

soluţionează de acea judecătorie, la sesizarea părţii interesate. Când conflictul intervine între

32

birouri de executori judecătoreşti situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine

judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi

sesizat. Conflictele de competenţă se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. Instanţa se

pronunţă în toate cazurile, motivat, prin încheiere irevocabilă.

Curs 9

Organizarea profesiei de consilier juridic4

Activitatea consilierilor juridici este reglementata de Legea nr. 514/2003 privind

organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic in vigoare de la 08 decembrie

2003. Consolidarea din data de 30 decembrie 2016 are la bază publicarea din Monitorul

Oficial, Partea I nr. 867 din 05 decembrie 2003 şi include modificările aduse prin

L 246/2006;ultimul amendament în 30 iunie 2006.

Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale

autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale

celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat,

în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Consilierul juridic

poate să fie numit în funcţie sau angajat în muncă, în condiţiile legii. Consilierul juridic

numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia. Consilierul

juridic angajat în muncă are statut de salariat.

Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau

instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de

muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autorităţile

publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română

sau străină; în condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii, avizează şi

contrasemnează actele cu caracter juridic.

Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării şi promovării

intereselor profesionale, în condiţiile legii privind asocierea şi constituirea persoanelor

juridice. Consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului

profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau

4 Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic

33

cu care are raporturi de muncă. Activitatea de consilier juridic este considerată vechime în

muncă juridică în funcţiile de magistrat, avocat, notar public sau alte funcţii juridice, potrivit

dispoziţiilor legale specifice fiecăreia dintre aceste profesii.

Dobândirea şi încetarea calităţii de consilier juridic

Poate fi consilier juridic acela care îndeplineşte următoarele condiţii: (art.8)

a) este cetăţean român şi are domiciliul în România;

b) are exerciţiul drepturilor civile şi politice;

c) este licenţiat al unei facultăţi de drept;

d) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei; această condiţie se

dovedeşte cu certificat medical eliberat în condiţiile legii;

e) nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege.

Cetăţeanul unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic

European poate exercita profesia de consilier juridic în România, dacă îndeplineşte condiţiile

prevăzute de lege, mai puţin cea prevăzută la art. 8 lit. a).

Este nedemn de a fi consilier juridic: (art.9)

a) cel care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni de natură a aduce

atingere profesiei de consilier juridic;

b) cel care, în exercitarea profesiei de consilier juridic, a săvârşit abuzuri prin care au fost

încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin hotărâre judecătorească

irevocabilă;

c) cel care este declarat nedemn pentru alte cauze de lege.

Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: (art.10)

a) calitatea de avocat;

b) activităţile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de consilier juridic sau

bunele moravuri;

c) orice altă profesie autorizată sau salarizată în ţară sau în străinătate;

d) funcţia şi activitatea de administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de

reorganizare şi lichidare judiciară;

e) activitatea publicistică salarizată;

f) alte incompatibilităţi prevăzute de lege sau rezultate din conflict de interese, în condiţiile

legii.

Exercitarea profesiei de consilier juridic este compatibilă cu: (art.11)

34

a) activitatea didactică universitară şi de cercetare juridică, activitatea literară, culturală şi

publicistică nesalarizată;

b) funcţia de arbitru, mediator sau expert, în condiţiile legii şi cu respectarea prevederilor

legale privind conflictul de interese;

c) participarea la comisii de studii, de întocmire a proiectelor de reglementări juridice.

La debutul exercitării profesiei, consilierul juridic efectuează obligatoriu un stagiu de

pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de consilier juridic

stagiar. Condiţiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător,

definitivarea şi celelalte condiţii din perioada stagiului sunt cele prevăzute în legea pentru

exercitarea profesiei de avocat şi statutul profesional al acesteia, care se aplică în mod

corespunzător. De asemenea, în ceea ce priveşte definitivarea în funcţia de consilier juridic,

pe baza vechimii în celelalte profesii juridice, se aplică în mod corespunzător prevederile

Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Drepturile şi

obligaţiile consilierului juridic stagiar sunt cele prevăzute în actul de numire sau în contractul

de muncă, inclusiv toate celelalte drepturi ale funcţiei, pe perioada stagiului.

Consilierul juridic stagiar poate pune concluzii la judecătorie şi la tribunale ca instanţă

de fond, la organele de urmărire penală, precum şi la celelalte organe administrative cu

atribuţii jurisdicţionale. Consilierul juridic definitiv poate pune concluzii la instanţele

judecătoreşti de toate gradele, la organele de urmărire penală, precum şi la toate autorităţile şi

organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale.

Consilierul juridic este obligat ca, în concluziile orale sau scrise, să susţină cu

demnitate şi competenţă drepturile şi interesele legitime ale autorităţii sau persoanei juridice

pe care o reprezintă şi să respecte normele de deontologie profesională prevăzute în legea

pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi statutul acestei profesii. Evidenţele

activităţii consilierului juridic, actele şi documentele sunt ţinute de acesta, potrivit

reglementărilor privind activitatea persoanei juridice în slujba căreia se află. Consilierul

juridic este obligat să respecte dispoziţiile legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi

cauză sau în cauze conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o

reprezintă le poate avea; el este, de asemenea, obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea

activităţii sale, în condiţiile legii.

Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea obligaţiilor profesionale, potrivit

legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în slujba căreia

se află. Autorităţile şi persoanele juridice de drept public sau privat, care încadrează

35

consilieri juridici debutanţi, beneficiază de reglementările financiare favorabile prevăzute de

lege.

Consilierii juridici din structurile administraţiei publice judeţene şi locale sunt obligaţi

să acorde consultanţă şi asistenţă juridică, la cerere, consiliilor comunale şi primăriilor, iar

reprezentarea acestora se poate face pe baza delegaţiei emise de primar.

Curs 10

Organizarea si functionarea notariatelor.Profesia de notar.5

Forma de organizare a activitatii de notar public si organizarea notarilor publici

Activitatea notarilor publici se desfăşoară în cadrul unui birou, în care pot funcţiona

unul sau mai mulţi notari publici asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător. Notarul

public sau notarii publici asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja notari stagiari, traducători,

alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii

notariale. Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea

funcţiei notarilor publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din Ministerul

Justiţiei. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de notari

publici. Numărul notarilor publici şi al birourilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea se

stabileşte de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor

Publici. In cazul în care în circumscripţia unei judecătorii funcţionează mai multe birouri de

notari publici, competenţa teritorială a fiecăruia se întinde pe tot cuprinsul acelei

circumscripţii. Exercitarea profesiei de notar public este incompatibilă cu: a) desfăşurarea

unei activităţi salarizate sau de executor judecătoresc, avocat ori consilier juridic, cu excepţia:

activităţii didactice universitare; activităţii literare şi publicistice; calităţii de deputat sau

senator ori a celei de consilier în consiliile judeţene sau locale, pe durata mandatului; calităţii

de membru în organele de conducere sau în alte organisme ale Uniunii Naţionale a Notarilor

Publici, Camerelor Notarilor Publici ori în alte organizaţii interne şi internaţionale la care

Uniunea Naţională a Notarilor Publici şi Camerele Notarilor Publici sunt afiliate sau cu care

colaborează. b) desfăşurarea unor activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse; c)

calitatea de asociat într-o societate în nume colectiv, de asociat comanditat în societăţile în

5 Legea nr. 36/1995 republicata in 2014 privind activitatea notariala

36

comandită simplă sau pe acţiuni, administrator al unei societăţi cu răspundere limitată,

preşedinte al unui consiliu de administraţie, membru al consiliului de conducere, director

general sau director al unei societăţi pe acţiuni, administrator al unei societăţi civile.

În circumscripţia fiecărei Curţi de apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor

Publici, cu personalitate juridică. Din Cameră fac parte toţi notarii publici care funcţionează

în circumscripţia Curţii de apel. Camera Notarilor Publici este condusă de un colegiu director

format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-5 membri. Colegiul director este ales de

adunarea generală a membrilor Camerei, pentru o perioadă de 3 ani, dintre notarii publici.

Toti notarii publici se constituie in Uniunea Nationala a Notarilor Publici din

Romania. Consiliul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici este constituit din câte un

reprezentant al fiecărei Camere a Notarilor Publici, din care se aleg preşedintele şi doi

vicepreşedinţi, în condiţiile stabilite prin statutul uniunii.

Consiliul uniunii are următoarele atribuţii: a) propune ministrului justiţiei numirea,

suspendarea, revocarea ori încetarea calităţii de notar public; b) propune ministrului justiţiei

numărul necesar al birourilor de notari publici şi condiţiile de desfăşurare a examenelor de

notari publici; c) stabileşte, cu aprobarea ministrului justiţiei, onorariile minimale pentru

serviciile prestate de notarii publici; d) aprobă cotele de contribuţie ale birourilor notarilor

publici la Cameră, precum şi cele ale Camerelor la Uniunea Naţională a Notarilor Publici,

potrivit statutului acesteia; e) reprezintă Uniunea Naţională a Notarilor Publici în raporturile

cu terţii, pe plan intern şi internaţional; f) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege sau de

regulament.

Atributiile notarilor publici

Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor

juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea

intereselor, în conformitate cu legea. Activitatea notarială se înfăptuieşte în mod egal pentru

toate persoanele, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de

religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Notarul

public îndeplineşte următoarele acte notariale: a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic,

la solicitarea părţilor; b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte

personal sau de avocat; c) procedura succesorală notarială; d) certificarea unor fapte, în

cazurile prevăzute de lege; e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de

semnătură, precum şi a sigiliilor; f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi; g)

37

primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi; h) actele de protest al

cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor; i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri; j)

efectuarea şi legalizarea traducerilor; k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care

le-a întocmit; l) orice alte operaţiuni prevăzute de lege. Notarul public are competenţă

generală, cu excepţiile prevăzute în situaţiile următoare: a) procedura succesorală notarială

este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a

judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; b) în cazul moştenirilor succesive,

moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre birourile notariale din circumscripţia

teritorială a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat

cel din urmă; c) actele de protest al cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor se fac de notarul

public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a se face plata; d)

eliberarea duplicatelor şi reconstituirea actelor notariale se fac de notarul public în al cărui

birou se află originalul acestora. Conflictele de competenţă între birourile notarilor publici

situate în aceeaşi circumscripţie a unei judecătorii se soluţionează de acea judecătorie, la

sesizarea părţii interesate. Când conflictul intervine între birouri notariale situate în

circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află biroul

de notar public cel din urmă sesizat.

Curs 11

Organizarea şi funcţionarea Consiliului de mediere din România. Profesia

de mediator.

Organizarea si functionarea Consiliului de mediere6

Consiliul de mediere, este organism autonom cu personalitate juridică, de interes

public, cu sediul în municipiul Bucureşti, cu atribuţii de reglementare în domeniul medierii,

înfiinţat în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind organizarea şi exercitarea

profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare.

Consiliul de mediere este autoritatea competentă din România privind recunoaşterea

diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesia de mediator, ca profesie reglementată,

6 Hotararea Nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului

de mediere cu modificarile si completarile ulterioare

38

în conformitate cu Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor

profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările

ulterioare.

Consiliul îşi desfăşoară activitatea pe baza următoarelor principii: principiul viziunii

globale şi unitare; principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul cooperării;

principiul prevenirii; principiul parteneriatului; principiul complementarităţii, transparenţei şi

dialogului social; principiul confidenţialităţii, precum şi principiul responsabilităţii.

Consiliul este format din 9 membri titulari şi 3 membri supleanţi, aleşi prin vot direct

şi secret de mediatorii autorizaţi cu drept de vot, înscrişi în Tabloul mediatorilor, în condiţiile

Legii şi ale prezentului Regulament.

Pot face parte din Consiliu persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele

condiţii: a) sunt mediatori autorizaţi cu drept de vot, înscrişi în Tabloul mediatorilor ca

mediatori activi şi fac dovada că sunt înregistraţi fiscal la organele fiscale cu forma de

exercitare a profesiei de mediator; b) nu sunt suspendaţi şi nu au fost sancţionaţi printr-o

hotărâre rămasă definitivă; c) au achitată la zi taxa profesională; d) depun la dosarul de

candidatură o descriere a competenţelor şi experienţei practice pentru îndeplinirea atribuţiilor

prevăzute de art. 20 din Lege, însoţită de o declaraţie pe propria răspundere sub sancţiunea

art. 327 din Codul penal privind falsul în declaraţii.

Pentru activitatea depusă, membrii Consiliului au dreptul la o indemnizaţie lunară în

cuantum stabilit prin bugetul anual de venituri şi cheltuieli adoptat prin hotărâre a Consiliului.

Consiliul îşi exercită mandatul până la preluarea mandatului de către noul Consiliu, prin

procesul-verbal de şedinţă care are loc în maximum 30 de zile de la data validării rezultatelor.

Mandatul membrilor Consiliului este de 4 ani şi începe la data preluării acestuia.

Preluarea mandatului se finalizează prin semnarea documentelor de către fiecare

membru al Consiliului, prin care aceştia fac dovada că au luat cunoştinţă de şi se angajează să

respecte Codul de etică al membrilor Consiliului de mediere şi Regulamentul privind

Normele de organizare a Consiliului de mediere pentru prelucrarea datelor cu caracter

personal în conformitate cu legislaţia în vigoare şi reglementările în domeniul medierii.

Calitatea de membru al Consiliului încetează în următoarele situaţii: a) prin renunţare

scrisă; b) prin deces; c) prin încetarea calităţii de mediator; d) prin absenţa nemotivată la mai

mult de 3 şedinţe ordinare într-un an; e) prin suspendarea din calitatea de mediator, la cerere;

f) prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare rămase definitivă.

Încetarea calităţii de membru se constată prin hotărâre a Consiliului.

39

Absenţele se consideră a fi motivate în caz de boală, din motive familiale (deces,

căsătorie, botez, boala unui membru din familie), concedii, participări la evenimente ca şi

reprezentant al Consiliului şi în alte situaţii aprobate de Consiliu în şedinţa în care se

absentează. În caz de încetare a mandatului de membru al Consiliului, membrii supleanţi aleşi

vor completa Consiliul în ordinea listei, pentru perioada de mandat rămasă vacantă.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul cooperează cu ministerele şi

celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile administraţiei

publice locale, organizaţiile neguvernamentale, cu alte persoane juridice, precum şi cu

persoanele fizice, în condiţiile legii.

Preşedintele coordonează întreaga activitate, reprezintă Consiliul în relaţiile cu terţii şi

este ordonator de credite. Preşedintele prezidează şedinţele Consiliului şi ale Comisiei

permanente. În exercitarea funcţiei sale preşedintele emite decizii.

Preşedintele poate delega exercitarea unor atribuţii din competenţa sa şi poate

încredinţa mandatul de reprezentare vicepreşedintelui ori altor persoane din cadrul

Consiliului, în condiţiile legii.

Vicepreşedintele este înlocuitorul de drept al preşedintelui. Dacă preşedintele şi

vicepreşedintele sunt în imposibilitate temporară de a-şi exercita funcţiile, Consiliul poate

delega unul dintre membrii săi pentru a îndeplini, parţial sau în totalitate, atribuţiile

preşedintelui.Mandatul preşedintelui sau al vicepreşedintelui începe de la data semnării

procesului-verbal de predare-preluare a gestiunii Consiliului, întocmit de preşedintele sau de

vicepreşedintele care predă mandatul, după caz.

Predarea mandatului de preşedinte sau de vicepreşedinte se face pe bază de proces-

verbal la care se anexează documentele privind bunurile mobile şi imobile, situaţia financiară

a conturilor bancare şi arhivele predate, respectiv preluate în gestiune.

Perioada de predare a documentelor gestionate de preşedinte şi de vicepreşedinte este

de 15 zile calendaristice, de la data alegerii în funcţie.

Atribuţiile Consiliului de mediere

Atribuţii de organizare şi funcţionare a Consiliului: a) adoptă regulamentul privind

organizarea şi funcţionarea sa; b) alege şi revocă preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului

şi membrii Comisiei permanente; c) adoptă planul de activităţi anuale, bugetul anual de

venituri şi cheltuieli şi Raportul de bilanţ financiar-contabil anual; d) stabileşte şi actualizează

cuantumul taxelor şi amenzilor din care îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare,

conform art. 21 din Lege; e) organizează activitatea de redactare şi editare a publicaţiilor

40

Consiliului; f) acceptă donaţiile şi legatele făcute Consiliului; g) aprobă achiziţia de bunuri

mobile sau imobile ale Consiliului, pe baza unui raport de necesitare şi oportunitate; h)

organizează conferinţa naţională anuală a mediatorilor pentru a promova profesia de mediator

şi activitatea Consiliului; i) stabileşte natura şi regimul documentelor şi informaţiilor

referitoare la activitatea Consiliului; j) organizează alegerea următorului Consiliu, în

condiţiile prevăzute de lege şi de prezentul regulament; k) exercită controlul asupra activităţii

şi asupra deciziilor Comisiei permanente, preşedintelui şi vicepreşedintelui; l) aprobă

regulamentul de desfăşurare a şedinţelor membrilor Consiliului, modul de stabilire a ordinii

de zi, condiţiile de asigurare a caracterului public al şedinţelor, procedura de lucru între

Comisia permanentă şi Consiliu, procedurile de lucru între Consiliu şi organismele de

consultare, precum şi cu cele de specialitate; m) aprobă procedura de lucru a Comisiei

permanente, precum şi procedurile de lucru specifice pentru activităţile acesteia ce decurg din

atribuţiile stabilite de Consiliu; n) aprobă organigrama structurii executive a Consiliului

propusă de preşedinte şi o publică pe portalul său web; o) aprobă strategiile şi planurile de

activităţi propuse de comisiile consultative şi de Comisia permanentă; p) aprobă constituirea

de noi comisii de specialitate, colaborările pe bază de protocol cu alte instituţii publice sau

organizaţii naţionale şi internaţionale, precum şi participarea în proiecte, la iniţiativa

Consiliului sau a unor terţi; q) elaborează şi modifică codul etic al membrilor Consiliului, cu

consultarea Comisiei consultative a corpului profesional al mediatorilor, a Comisiei

consultative pentru calitatea formării şi a Senatului;

Atribuţii privind formarea mediatorilor: a) avizează modificarea standardului

ocupaţional al mediatorului; b) propune modificări ale standardelor ocupaţionale existente şi

face propuneri de noi standarde ocupaţionale care conţin denumirea de mediator, competenţe

de mediator sau prevederi referitoare la mediere, în aplicarea art. 12 alin. (4) şi (5) din Lege;

c) adoptă standardele de formare în domeniul medierii, elaborate sau modificate de Senat; d)

autorizează cursurile şi programele de formare a mediatorilor, în condiţiile standardelor de

formare a mediatorului, şi autorizează furnizorii de formare să deruleze cursuri şi programe

de formare autorizate de Consiliu; e) avizează programele de nivel master în domeniul

medierii, care au ca scop dobândirea competenţelor de mediator, în condiţiile standardului de

formare iniţială a mediatorului; f) acreditează formatorii, examinatorii şi experţii evaluatori

de programe de formare a mediatorului, în condiţiile standardului de formare iniţială a

mediatorului; g) adoptă procedurile de autorizare, avizare, acreditare din domeniul formării

mediatorilor; h) întocmeşte şi actualizează lista furnizorilor de formare autorizaţi şi o pune la

41

dispoziţia celor interesaţi pe portalul web al Consiliului; i) întocmeşte şi actualizează lista

formatorilor, a examinatorilor şi a experţilor evaluator acreditaţi şi o pune la dispoziţia celor

interesaţi pe portalul web al Consiliului; j) colaborează cu organizaţii similare din străinătate

pentru creşterea permanentă a calităţii formării mediatorilor şi promovarea intereselor

acestora; k) emite documentele care atestă calificarea profesională a mediatorilor, în

condiţiile prevăzute de Standardul de formare a mediatorului; l) supraveghează şi ia măsuri

privind respectarea standardelor de formare în domeniul medierii, în condiţiile prevăzute de

acestea; m) stabileşte condiţiile de atestare a calificării ca mediator, precum şi cele de

echivalare ori compensare a pregătirii în mediere, prevăzute de art. 8 alin. (5) din Lege; n)

emite documentele care atestă echivalarea ori compensarea pregătirii în mediere, în condiţiile

prevăzute de art. 8 alin. (5) din Lege.

Formele de exercitare a profesiei de mediator

Mediatorii îşi pot desfăşura activitatea de mediere numai în cadrul formelor de

exercitare a profesiei de mediator sau în cadrul unei organizaţii neguvernamentale care are în

obiectul de activitate furnizarea de servicii de mediere.

Un mediator poate desfăşura activitatea de mediere în cadrul unei singure forme de

exercitare a profesiei. Formele de exercitare a profesiei de mediator pot angaja traducători,

jurişti, alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar

activităţii de mediere, în condiţiile Codului muncii.

Formele de exercitare a profesiei de mediator sunt următoarele:

a) societate civilă profesională de mediatori, prescurtat SCPM;

b) birou de mediator, prescurtat BM;

c) birou de mediatori asociaţi, prescurtat BMA;

d) angajat cu contract de muncă în cadrul uneia dintre formele de exercitare a

profesiei prevăzute la lit. a) - c) sau în cadrul unei organizaţii neguvernamentale care are în

obiectul de activitate furnizarea de servicii de mediere, în condiţiile prevăzute de Legea nr.

53/2003 - Codul muncii, republicată.

În desfăşurarea activităţii sale, mediatorul este obligat să ţină arhivă şi registre proprii

şi să comunice date cu caracter statistic conform acestora, la solicitarea Consiliului.

Indiferent de forma de exercitare în care îşi desfăşoară activitatea, mediatorul are obligaţia să

ţină cel puţin următoarele registre, corespunzător activităţii sale proprii ca mediator: - registru

general de corespondenţă (intrări-ieşiri); - registru sau registre de evidenţă a contractelor de

mediere, a proceselor-verbale şi a acordurilor de mediere. Registrele ţinute de mediatori sunt

42

numerotate filă cu filă şi sunt ştampilate de mediator. La trecerea dintr-o formă de exercitare

a profesiei în alta, mediatorul are obligaţia de a conserva arhiva deţinută anterior.

În caz de deces al mediatorului sau la încetarea calităţii de mediator din oricare alte

motive, arhiva acestuia va fi preluată de Consiliu sub inventar. Arhiva predată şi sigilată va

putea fi ulterior predată unui alt mediator desemnat de Consiliu, cu asumarea

confidenţialităţii. Desigilarea arhivei şi eliberarea de copii sau duplicate vor putea fi făcute

doar la solicitarea motivată, în scris, a părţilor sau a autorităţilor, adresată mediatorului care a

preluat arhiva.

Curs 12

Armonizarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului cu legislaţia română privind activitatea de justiţie

Ca stat membru al organizaţiei Consiliului Europei, este imperios să ne aliniem

continuu la recomandările Comisiei Europene (Co.E.) specializate pe domeniul Eficientizării

Justiţiei (CEPEJ, Commission européenne pour l'efficacité de la justice). Acest lucru,

actualmente, se poate lesne observa prin recenta prevedere legală privind dreptul la un proces

echitabil, în „termen optim şi previzibil”, a Noului Cod de Procedură Civilă .

După cum judicios s-a remarcat în literatura de specialitate în materie, noţiunea de

„proces echitabil” este una aproape imposibil de definit din cauza „condiţiilor speciale în care

a apărut între constantele drepturilor şi libertăţilor fundamentale în sistemele juridice

contemporane”. În lipsa unei posibile definiţii, noţiunea de „proces echitabil” a fost frecvent

utilizată pentru a desemna ansamblul drepturilor-garanţii de ordin procedural, oferite

justiţiabililor prin art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care permit punerea în

valoare a drepturilor protejate prin instrumentul european. Asemeni operaţiunii de definire a

instituţiei juridice a „procesului echitabil”, determinarea naturii juridice a acesteia comportă

valenţe dificile de stabilit, în sensul că „este atât de complexă în conţinut şi implică atât de

multe obligaţii pentru state, încât este imposibil de spus dacă persoana de drept privat titulară

a acestui drept beneficiază de un drept sau de o libertate, dacă este un drept absolut ori un

drept relativ, dacă obligaţia este una negativă ori una pozitivă sau dacă obligaţia statului este

una negativă ori una pozitivă sau dacă obligaţia impusă statului este o 5 În «registrul»

îmbunătăţirii cadrului (legislativ) juridico-procesual de soluţionare a litigiilor în materie

43

civilă, capitolul al IV-lea, «face vorbire» despre principalele măsuri legislative întreprinse de

statul român – în special prin Legea nr. 202/2010 (publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din

26 octombrie 2010). 6 Ultimul capitol (V) denumit „Reforma sistemului judiciar românesc –

cale spre consolidarea statului de drept” abordează, în sinteză, Mecanismul de Cooperare şi

Verificare în domeniul justiţiei instituit de Comisia Europeană (U.E.), Strategia de dezvoltare

a justiţiei ca serviciu public (2010-2014) a Ministerului român de Justiţie, «recomandarea»

Comisiei Europene pentru Eficientizarea Justiţiei (CEPEJ, Co.E.) în sensul remedierii duratei

excesive a proceselor şi acreditării sintagmei „termen optim şi previzibil” de soluţionare a

proceselor. În acelaşi timp, este subliniată importanţa justiţiei – specifică unei societăţi

democratice – şi a reformei sistemului judiciar românesc înspre consolidarea statului de

drept,obligaţie de rezultat sau de mijloace”.

Sigur că, privite în individualitatea lor, dreptul de acces la justiţie, dreptul la o instanţă

independentă şi imparţială, dreptul la o procedură contradictorie, dreptul la asistenţă juridică

şi celelalte care intră în noţiunea foarte largă de „drept la un proces echitabil” pot face

obiectul unor astfel de valenţe, însă o precizare generală cu privire la întreg conţinutul

acestuia nu poate fi formulată. Această din urmă constatare este întărită şi de Loucaides -

unul din judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, într-una din opiniile sale

dizidente, în care a punctat aspectul că „nu există o definiţie a termenului de echitate în

scopul aplicării Convenţiei. Nu este un termen definit anterior în viaţa juridică şi totodată nu

trebuie să i se dea un înţeles strict tehnic”.

Dificultăţile anterior precizate îşi au obârşia în evoluţia pe care au cunoscut-o

garanţiile procedurale, de la opera instanţelor britanice şi americane (sistemul common law)

la interpretarea dată ulterior de Curtea Europeană (de Comisie, până în anul 1998) - raportată

tangenţial şi la specificităţile sistemului continental - prin intermediul jurisprudenţei sale în

materie. În adevăr, „numai prin intermediul articolului 6 al Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului noţiunea de «proces echitabil» a intrat în patrimoniul juridico-procesual

al statelor Europei continentale. Este vorba de un aport al common law în care noţiunea îşi

are originea”. În pofida acestei dificultăţi rezultate din confluenţa a două sisteme juridice

destul de diferite – sistemul continental şi cel anglo-saxon –, situaţia justiţiabililor, din punct

de vedere practic, nu este afectată, ci dimpotrivă favorizată, iar acest lucru se datorează în

primul rând principiului - constant aplicat de Curte în jurisprudenţa sa - asigurării drepturilor

de-o manieră „efectivă şi concretă”, şi nicidecum „iluzorie şi pur teoretică”. Aşadar, după

cum judicios s-a opinat în literatura juridică de specialitate de către domnul profesor Dragoş

Bogdan, din punctul de vedere al unui justiţiabil, este mai puţin important că a câştigat

44

procesul împotriva statului pentru încălcarea „egalităţii armelor” sau a „contradictorialităţii”

ori a ambelor, deoarece indiferent de unghiul sub care se analizează situaţia alegată, Curtea

ajunge în cele din urmă la soluţia corectă a încălcării unui aspect al echităţii. In concreto,

ambiguitatea noţiunii „procesului echitabil” nu constituie o caracteristică esenţialmente

negativă, dat fiind faptul că permite instanţei europene să descopere, în cadrul echităţii stricto

sensu, o serie de garanţii care nu sunt menţionate expres în textul articolului 6, cum ar fi

însăşi „egalitatea armelor” sau „contradictorialitatea”.

Prin puterea lui de sinteză a variilor aspecte care evocă ceea ce este sau trebuie să fie

„just” şi prin relativa uşurinţă cu care poate fi apropriat în limbajul comun, conceptul „proces

echitabil” sau cel de „judecată echitabilă” a devenit – mai ales sub „impulsul” instanţei

europene de la Strasbourg – unul dintre cele mai frecventate expresii şi unul dintre cele mai

frecventate motive din arsenalul conceptelor juridice, substanţiale şi procesuale. Astfel, se

ajunge implicit – 7 după cum distinsul profesor Ion Deleanu aprecia – ca şi un profan să

spună „injust”, pentru a exprima totul despre raporturile juridice în care el s-a înscris, despre

relgementarea care guvernează acele raporturi sau, în fine, despre modul în care acea

reglementare a fost, în cele din urmă, „reconsacrată” sub semnul autorităţii lucrului judecat.

Cu toate acestea, niciun text normativ nu oferă (datorită dificultăţilor iniţial menţionate) o

definiţie a „procesului echitabil” sau a „judecăţii echitabile”. Dar, după cum opinează

reputatul profesor Ion Deleanu, „nici n-ar putea să o ofere, pentru că procesul echitabil sau

judecata echitabilă implică, pe segmente şi în ansamblul ei, varii şi numeroase exigenţe, atât

de ordin substanţial, cât şi de ordin procesual, nesusceptibile de înşiruire exhaustivă. Pe scurt,

pentru ca judecata să fie echitabilă ea trebuie să fie justă. Atât şi numai atât.

Dar ce înseamnă «atât» ? Enorm de «mult» şi imposibil de precizat”. „Marja de

apreciere” a modalităţilor practice de «realizare» a drepturilor convenţionale, de care se

bucură statele părţi la Convenţie, este nu numai un obstacol inevitabil la configurarea unor

concepte juridice, naţionale şi convenţionale, „unitare”, dar şi un mijloc necesar pentru

întreţinerea „diversităţii” în conţinut a unor concepte. Această „diversitate” nu este un

neajuns al ambianţei normative convenţionale, întrucât caracterul unitar al conceptelor

juridice convenţionale se remarcă nu prin „conţinutul” lor concret, ci prin „funcţiile” lor, iar

marja de apreciere priveşte „mijloacele”, nu „rezultatele” punerii lor în operă, rezultate care,

totdeauna, trebuie să fie conforme cu obiectivele Convenţiei. Ca o aplicaţie a acestei teorii-

instrument a marjei de apreciere poate fi adusă în prim plan situaţia sintagmei de „proces

echitabil”, al cărei conţinut este exprimat în documentele internaţionale (Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, 1948, prin art. 10; Pactul Internaţional privind Drepturile

45

Civile şi Politice, 1966, prin art. 14; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950, prin

art. 6, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2009) ce-l consacră fie prin

intermediul metodei idem per idem, adică îi explică conţinutul prin utilizarea aceleiaşi

construcţii terminologice de „proces echitabil”, fie prin trimiterea la sintagma „judecată

echitabilă” (exempli gratia, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene). Aşa fiind,

din două (interpretări) una: sau termenul „proces” este sinonim termenului „judecată” şi

atunci alternanţa termenilor în cuprinsul aceleiaşi formulări este o simplă chestiune de

stilistică, pentru evitarea tautologiei, ori, altfel zicând, termenul „proces” şi termenul

„judecată” acoperă, prin vocabule diferite, aceeaşi semnificaţie, „judecata” nesemnificând

mai mult decât „procesul”; sau „judecata” înseamnă mai mult decât termenul „proces”,

evocând nu numai aspectele „formale”, strict „procedurale” ale diferendului alegat, ci însuşi

fondul diferendului şi atunci natura juridică a dreptului la un „proces echitabil” trebuie

reconsiderată, el fiind depotrivă un „drept procedural” şi un „drept substanţial”.

Din lucrările preparatorii la elaborarea Convenţiei europene şi din frecventele

precizări ale instanţei de la Strasbourg rezultă, chiar cu certitudine, că dreptul la un „proces

echitabil” sau la „judecarea cauzei în mod echitabil” a fost conceput şi este valorizat ca

„drept procedural”, el sintetizând garanţiile „procedurale” pentru ca drepturile materiale

consacrate de Convenţie să poată fi „efectiv” realizate. În concluzie, prima interpretare este

cea judicioasă (s.n.). Sintagma „proces echitabil” a fost consacrată prin prevederile art. 10 din

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 1948, prin prevederile art. 14 din Pactul

Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, din 1966, precum şi prin prevedrile art. 6

parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea dobândind astfel o valoare

juridică universală în articulaţiile administrării şi distribuirii justiţiei, fără a-şi pierde însă

valoarea ei morală.

Articolul 47 din cadrul Titlului al VI –lea al Cartei Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene - versiunea actualizată din 2007, intrată în vigoare în 2009 odată cu

Tratatul de la Lisabona, consacră explicit dreptul la un recurs efectiv şi la un proces echitabil,

preluând parţial prevederile articolului 13 din Convenţia Europeană, precum şi cele ale art. 6

paragr. 1, prin intermediul alineatului (1) şi al (2)-lea care statuează faptul că „Toate

persoanele sunt îndriduite la o audiere echitabilă şi publică”. Trebuie precizat că, spre

deosebire de izvorul său principal, şi anume Convenţia Europeană, dreptul la un proces

echitabil şi componentele sale (dreptul la o audiere echitabilă, publică, dreptul la asistenţă

juridică în situaţii deosebite prevăzut în alin. 3 al art. 47) beneficiază în ordinea juridică

comunitară de un conţinut mai larg din punct de vedere terminologic decât cel existent în art.

46

6 paragr. 1 datorită faptului că acesta nu este mărginit la litigii ce au ca obiect „contestaţii cu

privire la drepturi şi obligaţii civile” (bineînţeles, după cum bine se cunoaşte, unele principii

legate de noţiunea de «proces echitabil» în litigiile civile se degajă implicit din jurisprudenţa

instanţei europene, astfel că şi conţinutul dreptului la un proces echitabil statuat în art. 6

parag. 1 dobândeşte valenţe specifice conforme în totalitate statului de drept, după cum se

afirmă în cazul Les Verts c. Parlamentul European).

Actualmente, în lumina Cartei Drepturilor Fundamentale, drepturile prevăzute în

conţinutul ei care au corespondent în dispoziţiile Convenţiei Europene vor fi interpretate în

conformitate cu exigenţele dictate de instrumentul european în materie de protecţie a

drepturilor omului tocmai pentru a evita eventuale «note discordante» între cele două acte.

Tot pe aceeaşi linie de gândire, art. 21 alin. (3) din Constituţia României consacră „dreptul

părţilor la un proces echitabil”, iar art. 10 din Legea nr. 304/2004, republicată, preia aproape

filologic prima parte a textului art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană: „Toate persoanele

au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către

o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii”. 9 Prin aceste reglementări

convenţionale, comunitare şi naţionale s-a realizat „juridicizarea echităţii – original

constituită ca valoare morală – şi postularea ei într-un criteriu esenţial al statului de drept,

oferind un model universal sau cu vocaţie universală al modului de înfăptuire a justiţiei şi,

totodată, contribuind la fundamentul constituirii unui fond comun procedural”. Aşadar,

echitatea reuneşte „într-o unitate organică toate componentele unei bune administrări a

justiţiei”, guvernând toate fazele procedurii civile, începând cu cererea introductivă de

instanţă şi terminând cu executarea efectivă a hotărârii judecătoreşti obţinute, indiferent de

natura sau de gradul jurisdicţiei, ori de natura litigiului dedus judecăţii. Evaluată în această

manieră echitatea semnifică „mai mult decât «justă proporţie» între părţile din proces, şi

anume ea mai semnifică corectitudine, imparţialitate, obiectivitate, loialitate, activism

judiciar – cumpătat şi nepărtinitor, persuadarea părţilor cu privire la legalitatea şi temeinicia

judecăţii, cultivarea încrederii în justiţie, pe scurt, o «democraţie procedurală» autentică”.

Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă, ocupând un loc

deosebit într-o societate democratică şi într-un stat de drept. «Procesul echitabil» este un

drept fundamental, „un ideal de justiţie adevărată, făcută cu respectarea drepturilor omului”.

Acest drept este, în acelaşi timp, „o garanţie a exercitării celorlalte drepturi prevăzute în

Convenţie, iar garantarea acestui drept este consubstanţială cu însuşi spiritul acesteia”. În

jurisprudenţa Curţii noţiunea de «proces echitabil» a fost frecvent utilizată pentru a desemna

ansamblul drepturilorgaranţii, oferite justiţiabililor de art. 6, care permit punerea în valoare a

47

drepturilor protejate prin Convenţie. Pe plan intern procesul echitabil, cu respectarea rigorii

ştiinţifice a termenului, poate fi definit ca activitatea stabilită pe baze legale, desfăşurată de

organele judiciare împreună cu ceilalţi participanţi (lato sensu) la procesul judiciar, în care

garanţiile procedurale necesare unei echitabile şi judicioase soluţionări a cauzei deduse

judecăţii sunt atât asigurate cât şi realizate în concret.

În sistemul Convenţiei europene dreptul la un proces echitabil poate fi privit în două

sensuri şi anume, într-un sens larg (lato sensu) şi într-unul restrâns (stricto sensu). Lato sensu,

el cuprinde toate garanţiile pe care le instituie art. 6, mai exact dreptul oricărei persoane de a

fi judecată de un tribunal instituit de lege, independent şi imparţial, în mod public, echitabil şi

într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile sau privitor la orice

acuzaţie în materie penală (paragraful 1); dreptul oricărei persoane acuzate de săvărşirea unei

infracţiuni de a fi prezumată nevinovată, până când vinovăţia sa va fi legal stabilită (printr-o

hotărâre judecătorească rămasă definitivă, paragraful al 2-lea); dreptul oricărui acuzat de a fi

informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei ce i se aduce (lit. a), dreptul de a dispune de

timpul necesar formulării apărărilor sale (lit.b), dreptul la un apărător ales, sau dacă nu are

mijloace materiale suficiente, dreptul de a i se asigura apărarea în mod gratuit de un apărător

din 10 oficiu (lit. c), dreptul de a interoga martorii acuzării şi pe cei ai apărării în aceleaşi

condiţii, ca expresie a egalităţii armelor (lit. d), dreptul de a fi asistat de un interpret, dacă nu

înţelege şi nu vorbeşte limba în care se desfăşoară şedinţa de judecată (lit. e), paragraful al 3-

lea;”. Stricto sensu, conţinutul art. 6 este format în primul rând din garanţiile generale înscrise

în paragraful 1, care dau substanţă dreptului general la un proces echitabil în materie civilă şi

penală.

Aceste garanţii sunt de două feluri: explicite, cele vizând legalitatea, independenţa şi

imparţialitatea tribunalului, respectiv cerinţa ca judecata să fie întreprinsă în cadrul unui

termen rezonabil, să fie publică şi echitabilă, şi implicite cele legate de buna desfăşurare a

procesului pe baza procedurii judiciare, cum ar fi dreptul la o audiere echitabilă (fair hearing)

cu aspectele sale – prezenţa la audiere şi contradictorialitatea procedurii; accesul la un

tribunal; egalitatea armelor; motivarea hotărârilor judecătoreşti; controlul de plină jurisdicţie;

dreptul de a nu se autoacuza; dreptul la securitate juridică. Prin referire la o hotărâre «pilon»

a instanţei europene, anume cea pronunţată în cauza Golder c. Regatului Unit, se poate

considera că „«dreptul la un proces echitabil»”, în sensul art. 6 din Convenţie, implică grosso

modo următoarele componente: accesul la justiţie, ca unul dintre aspectele dreptului la un

tribunal; organizarea şi alcătuirea instanţei şi desfăşurarea judecăţii, pe scurt, buna

administrare a justiţiei; executarea efectivă a hotărârii judecătoreşti.

48

În adevăr, după cum judicios s-a remarcat şi la noi în literatura juridică de specialitate

de către distinsul profesor Ioan Leş, principiul dreptului la un proces echitabil poate fi definit

ca fiind „o regulă de aplicare atât în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, mai ales în

considerarea exigenţei independenţei judecătorilor, cât şi cu privire la funcţionarea ei, prin

asigurarea liberului acces, a publicităţii, contradictorialităţii şi dublului grad jurisdicţional”.

Reglementarea expresă a principiului dreptului la un proces echitabil, în cadrul art. 21 alin.

(3), a avut loc în anul 2003, cu ocazia procesului de revizuire a Constituţiei, finalizat prin

Legea nr. 429/2003 şi referendumul de «validare». După cum bine ştim, în raport de

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, textul central care se referă la „dreptul la un

proces echitabil” este art. 6. Cu toate acestea, încă din momentul ratificării Convenţiei

Europene a Drepturilor Omului de către România, în anul 1994, prevederile sale relative la

exigenţele procesului echitabil au putut fi invocate în cadrul procedurilor judiciare din ţara

noastră, în virtutea efectului de asimilare cu normele dreptului intern a documentelor

internaţionale ratificate de puterea legislativă, consacrat în art. 11 alin. (2) din Constituţie

(„Tratatele ratificate de Parlamant fac parte din dreptul intern”). De asemenea, analiza

reglementărilor de principiu existente în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

a demonstrat că, în marea lor majoritate, exigenţele instrumentului internaţional puteau fi

invocate (chiar dacă într-o formă nu atât de riguros 11 elaborată), şi înainte vreme (illo

tempore) momentului ratificării sale de Parlamentul României, ca norme procesuale interne.

În sistemul Convenţiei, dreptul la un proces echitabil (şi componenta sa implicită „dreptul de

acces la justiţie”) nu se circumscrie decât domeniului de aplicabilitate al art. 6: „contestaţii

asupra unor drepturi şi obligaţii civile” şi „acuzaţie în materie penală”. Spre deosebire de

norma europeană, art. 21 din legea fundamentală română consacră o prevedere generală, fără

a exclude, la nivel de principiu, niciun domeniu din sfera sa de aplicabilitate. Aparenta

contradicţie dintre aceste dispoziţii este facil de rezolvat, în condiţiile în care Convenţia

permite statelor să adopte măsuri care să ofere un grad sporit de protecţie a drepturilor

fundamentale faţă de cele cuprinse în textul ei. În consecinţă, cu privire la „acuzaţiile în

materie penală” şi la litigiile privind „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, dreptul la un

proces echitabil este protejat în România atât prin art. 6 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din

Constituţie, iar cu privire la domeniile ce ies de sub incidenţa art. 6 din Convenţie, garantarea

dreptului la un proces echitabil este asigurată de art. 21 din Constituţie. În literatura de

specialitate în materia dreptului la un proces echitabil, s-a considerat (de către reputatul

profesor Radu Chiriţă) că „atunci când o lege sau o ordonanţă de guvern conţine anumite

limitări ale accesului la justiţie (componentă esenţială, indispensabilă a procesului echitabil),

49

situaţia se prezintă diferit după cum procedura în cauză este sau nu acoperită şi de prevederile

art. 6 din Convenţie, aceasta deoarece verificarea compatibilităţii unei legi sau a unei

ordonanţe cu Constituţia este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, în timp ce

verificarea compatibilităţii unei norme legale cu Convenţia poate să aparţină şi unei instanţe

integrată sistemului judiciar, în baza art. 20 din Constituţie”. Iar, ca o consecinţă a acestei

abordări s-a opinat că „în domeniile care fac parte din materia penală şi cea civilă nu mai este

necesară invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru a se dispune non-

aplicabilitatea unei norme legale, ci este suficient ca instanţa ordinară să înlăture aplicarea

oricărui text de lege care vine în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţie. Doar în

celelalte domenii, care nu intră în domeniul de incidenţă al art. 6, ingerinţa în accesul la

justiţie să fie valorificată doar pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate”. Din punctul

meu de vedere abordarea distinsului profesor nu este parţial corectă, dat fiind faptul că

potrivit art. 20 din Constituţie dispoziţiile constituţionale în materia drepturilor omului vor fi

interpretate în lumina documentelor internaţionale în materia afirmării şi protejării drepturilor

omului (s.n., conform alineatului 1 al art. 20) şi numai în caz de semnalare a unui standard

inferior în materie de proteguire a drepturilor fundamentale cetăţeneşti celui instituit în

documentele internaţionale în materie de drepturile omului vor avea prioritate instrumentele

internaţionale. Or, în ipoteza noastră, a liberului acces la justiţie, dispoziţia constituţională

nici măcar nu admite, bineînţeles la nivel terminologic (!), limitări în exercitarea sa, prin

modalităţi şi forme consacrate pe cale procedurală.

Tocmai de aceea, Curtea Constituţională a considerat (în acord cu jurisprudenţa

instanţei europene), în deciziile sale, că, raportat la acest drept, au a fi admise anumite

limitări - ale căror mijloace să fie proporţionale cu scopul urmărit - necesare într-o societate

democratică pentru buna administrare şi înfăptuire a justiţiei.7 În concluzie, revenind, eu

consider mult mai benefică, pe viitor, reglementarea cât mai clară, accesibilă şi previzibilă a

dreptului de acces liber la justiţie, atât în Constituţie, cât şi în legile organice, nu pentru că

judecătorul-magistrat nu ar fi în măsură să recurgă la aplicarea prioritară a instrumentelor

internaţionale în materie, care după cum bine ştim propovăduiesc un standard mult mai

avansat în materie de protecţie a drepturilor şi libertăţilor omului decât multe Constituţii ale

statelor (cu luarea în considerare a faptului că fiecare are o dimensiune diferită de protecţie, şi

anume universală, respectiv naţională; am aici în vedere concepţia monistă sau dualistă cu

privire la ordinea juridică dintr-un anumit stat, respectiv o singură ordine juridică internă şi

7 Leş I, Instituţii judiciare contemporane, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007,p.25;

50

internaţională, sau două ordini juridice, una internă şi alta internaţională perfect armonizate),

ci pentru că există posibilitatea de a nu se face o aplicare unitară a acestor prevederi din

documentele internaţionale, creându-se astfel o practică neunitară, şi de ce nu, să

recunoaştem, posibilitatea teoretică de a solicita condamnarea statului român la Curtea

Europeană a drepturilor omului, în caz de neaplicare din partea judecătorului-magistrat a

dispoziţiilor considerate de justiţiabil (şi ipotetic, de alte instanţe din ordinea internă)

«superioare» celor naţionale. Alinierea la exigenţele stabilite în tratate internaţionale, la care

şi statul român este parte, prin intermediul unei legislaţii interne - clare, previzibile şi

accesibile - materiei în discuţie, reprezintă soluţia judicioasă. În acelaşi context, în opinia

mea, având în vedere amenajarea politico-juridică a sistemului statal de puteri de la noi,

numai Curtea Constituţională este îndrituită a se pronunţa atât pe chestiunea

neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, cât şi pe eventuala neconcordanţă între prevederile

unui act normativ intern şi exigenţele consacrate pe cale convenţională (în situaţia de faţă, ale

art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care până la urmă este analizată tot ca

o chestiune de constituţionalitate (lato sensu).

Regula de prim rang potrivit căreia o instanţă tebuie să fie instituită de lege, respectiv

să aibă propriile coordonate de acţiune prescrise de un act mormativ, este înscrisă cu claritate,

în mai toate statele, în legislaţiile ce guvernează materia organizării şi funcţionării sistemelor

judiciare, atât la nivel constituţional, cât şi la nivel de legislaţie dezvoltatoare a principiilor

generale, precum şi în cele mai importante instrumente internaţionale cu rol în garantarea şi

promovarea drepturilor omului. Indubitabil aceasta se înfăţişează ca o aplicaţie particulară a

principiului general de drept care consacră necesitatea legalităţii în toate «domeniile de

activitate» ale statului, precum şi ca cea mai esenţială garanţie procedurală a justiţiabilului

din 13 totalul celor inerente dreptului la un proces echitabil – deoarece fără legalitatea

instanţei de judecată nu s-ar mai pune în discuţie celelalte exigenţe ce trebuie să o

caracterizeze, şi anume independenţa şi imparţialitea, ale căror baze sunt prevăzute tot prin

intermediul legii. Scopul principal al acestei cerinţe este acela de a garanta că «diferendele

judiciare» sunt soluţionate de către instanţe a căror existenţă, organizare şi funcţionare sunt

stabilite în prealabil, independent de un anumit caz. Numai îndeplinit acest scop, funcţiile

jurisdicţionale ale instanţei de a primi cauzele spre rezolvare în cadrul competenţei sale - pe

baza regulilor substanţiale de drept şi a celor procedurale ce instituie o serie de «mecanisme»

(proceduri) adecvate prestabilite materiei în discuţie -, respectiv de a le soluţiona în mod

efectiv vor fi pe deplin realizate. Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea instanţelor de

judecată, în România, sunt subsumate în mod riguros unui set de prevederi legale specifice.

51

În acest mod, caracterul legal al instituirii instanţelor de judecată reprezintă un important

palier al principiului legalităţii, regulă de bază care trasează cadrul general în care se

derulează şi procedura judiciară. În acest sens, cadrul naţional în materie este susţinut, în

primul rând, prin prevederi de natură constituţională. Astfel, conform art. 1 alin. (5) din

Constituţie, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este

obligatorie, iar în baza art.124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) şi (2), justiţia se

înfăptuieşte în numele legii, se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin

celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, a căror competenţă şi procedură de judecată

sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, Legea 304/2004 privind organizarea judiciară,

republicată, cuprinde o serie de dispoziţii principiale (Capitolul I „Principiile organizării

judiciare” sau Capitolul III „Dispoziţii generale privind procedura judiciară” din cadrul

Titlului I denumit „Dispoziţii generale”) care impun necesitatea respectării legii în materia

înfiinţării, organizării şi funcţionării instanţelor de judecată. Exempli gratia pot fi menţionate

cele din: art. 1 în care se subliniază aspectul potrivit cu care puterea judecătorească se

exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelate instanţe judecătoreşti stabilite de

lege, art. 2 în care se menţionează faptul că justiţia, ca valoare socială supremă, se

înfăptuieşte în numele legii prin categoria de instanţe prevăzute în lege, art.. 3 potrivit căruia

competenţa organelor judiciare şi procedura judiciară sunt stabilite de lege, art. 10 în care se

prevede că instanţa de judecată se constituie, cu numărul de judecători, potrivit legii, art. 16

ce statuează că hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire. Pe aceeaşi

linie de gândire, conform art. 1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea

administrativă a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, aceasta este organizată şi funcţionează în

temeiul art. 126 din Constituţia României, republicată, al art. 18-34 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată, şi al prezentului regulament. Tot astfel, raportat la

art. 2 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, 14

judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel şi instanţele militare sunt

organizate şi funcţionează potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, şi ale prezentului regulament. Art. 6 alin. (1) din Capitolul al II lea,

care consacră Principiile fundamentale ale procesului civil, al Noului Cod de Procedura civilă

statuează „dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil”, în sensul că: „Orice

persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil,

de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este

datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a

judecăţii. Alineatul al doilea specificând faptul că dispoziţiile din cadrul alineatului precedent

52

se aplică şi în faza executării silite”. În acest registru, se cuvine a se preciza faptul că prima

subliniere a textului nu reprezintă altceva decât o nuanţare a principiului legalităţii, fiind

evident că o asemenea obligaţie – de a dispune toate măsurile legale – se adresează în primul

rând judecătorului. O subliniere aparte, pe care o face textul, vizează obligaţia judecătorului

de a asigura „desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”. Fără îndoială, semnificaţia unei atare

precizări normative în cuprinsul art. 6, teza a II-a, din NCPC, constă în aceea că legiuitorul a

dorit să evidenţieze aspectul că cerinţele (exigenţele) privitoare la soluţionarea cauzei într-un

„termen optim şi previzibil” nu exclud şi obligaţia esenţială a judecătorului de a dispune

măsuri corespunzătoare pentru soluţionarea cu celeritate a acesteia.

După cum se poate lesne observa, Noul Cod de procedură civilă a preferat formulei

constituţionale „termen rezonabil” (art. 21 alin. 3), consacrate şi în art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, pe aceea de „termen optim şi previzibil”.8 Dincolo de

calificarea atribuită de legiuitor, este incontestabil că printre cele mai frecvente critici

întemeiate care se aduc justiţiei, nu numai din România, ci de pretutindeni şi din toate

timpurile se numără cea a „lentorii” cu care se soluţionează procesele. Procedura implică,

prin definiţie, un ansamblu de drepturi şi obligaţii, precum şi de reguli de desfăşurare a

procesului . Or, realizarea acestora şi respectarea regulilor nu se pot realiza în cadrul unei

şedinţe de judecată sau la un termen fix. Tocmai de aceea art. 6 din instrumentul european de

protecţie a drepturilor omului a consacrat necesitatea soluţionării procesului într-un „termen

rezonabil” – „sintagmă care tinde să exprime necesitatea găsirii unui echlibru indispensabil

între imperativul soluţionării cu celeritate a procesului şi pronunţarea unei decizii conforme

cu adevărul”. Pentru a surprinde semnificaţia formulei instituite de art. 6 din noul C. pr. civ.,

acesta din urmă trebuie a fi coroborat cu art. 233 din acelaşi Cod, care, enunţă faptul că „la

primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea

părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările

cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil, durata astfel

estimată fiind consemnată în 15 încheire şi neputând fi reconsiderată decât pentru motive

temeinice şi cu ascultarea părţilor”. În lumina acestor din urmă reglementări, se poate afirma

aşadar că «responabilitatea» judecătorului în a stabili durata fazei procesuale a cercetării

judecătoreşti – etapă în care se îndeplinesc actele de procedură necesare pentru pregătirea

dezbaterii în fond a procesului –, este evidenţiată (adusă în prim plan) tocmai în vederea

asigurării exigenţei «procesului echitabil, în termen optim şi previzibil», litigiului pe rol.

8 Briciu C., Legislaţia privind organizarea judiciara, Editura C.H. Beck, Bucuresti, p.32:

53

Această asigurare a uneia dintre componentele de bază ale procesului echitabil, anume

celeritatea, este evocată, cu titlu de line directoare, de art. 6 al noului Cod, în teza a II-a a

alineatului (1), în sensul că „judecătorul este dator să asigure soluţionarea promptă a fiecărui

proces – pentru recunoaşterea şi stabilirea în timp util a drepturilor şi intereselor legitime

deduse judecăţii – şi să nu îngăduie nicio încercare a părţilor de a tergiversa judecata. În acest

scop, judecătorul va lua măsurile necesare, prevăzute de lege, fără a încălca însă dreptul de

apărare sau alte drepturi procesuale ale părţilor (lato sensu) şi, desigur, fără a dăuna

soluţionării legale şi temeinice a procesului”. Instituirea expresă a „dreptului la un proces

echitabil, în termen optim şi previzibil”, în cadrul Noului Cod de procedură civilă, va fi în

măsură să contribuie la scopul Strategiei de dezvoltare a Justiţiei Române ca Serviciu

Public„o justiţie eficientă şi eficace, aptă să genereze un act de justiţie corect, transparent,

desfăşurat în termen rezonabil şi la un cost accesibil cetăţenilor şi statului”, însă, numai cu

condiţia să fie realizat efectiv şi concret, sub îndrumarea judecătorului-magistrat şi cu

participarea activă şi cu bună- credinţă (bona fidae), a părţilor şi a celorlalţi participanţi

procesuali. 9

În caz contrar, acest drept, precum şi celelalte componente ale «procesului echitabil»

vor fi lipsite de substanţă, bucurânduse doar de o consacrare „teoretică şi iluzorie”,

incompatibilă cu principiul supremaţiei legii şi al statului de drept. Comisia Europeană pentru

Eficienţa Justiţiei (Consiliul Europei) a considerat că „termenul rezonabil”, la care se referă

art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, este

doar o „bază limită”, recomandând acreditarea unei alte sintagme şi anume „termen optim şi

previzibil” – pentru a rezolva (pe cât posibil, s.n.) „răul endemic”, constând în „lentoarea

justiţiei”, prin mecanisme naţionale adecvate. Sub titlul „Un nou obiectiv pentru sistemele

juridice: judecarea fiecărei cauze într-un termen optim şi previzibil”, Comisia şi-a prezentat

la Strasbourg, în 11 iunie 2004, Programul-cadru.

Amploarea fenomenului – se spune în introducerea la respectivul program cadru –

este de natură să justifice „o reacţie viguroasă”, jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg fiind ea

însăşi dovada caracterului exponenţial al acestui „sindrom de lentoare”. „Miza – spunea

Comisia Europeană (CoE) – este crucială pentru statele membre, direct responsabile pentru

buna funcţionare a propriului sistem juridic: dincolo de un anumit prag critic, o lentoare mai

mare are drept consecinţă o criză de 16 încredere generală în justiţie, atât la cetăţeni, cât şi în

lumea economică, mai ales că justiţia reprezintă unul din pilonii democraţiei”. În încercarea

9 Briciu C., op.cit.,p.43;

54

de a identifica unele cauze ale «încetinelii» în procesul înfăpturii actului de justiţie, Comisia

pune accentul pe necesitatea implicării părţilor, ca actori activi, la organizarea şi desfăşurarea

efectivă a procesului. O bună perioadă de timp – aprecia Comisia – s-a considerat că, „în ceea

ce priveşte calitatea justiţiei, aceasta depinde de distanţa pe care a reuşit să o creeze între cei

care o fac şi cei pentru care se face, doar această distanţă permiţând aparenţa de imparţialitate

şi independenţă a instanţei în procedura judiciară”. Actualmente, dimpotrivă, această

atitudine este percepută ca o „incapacitate a sistemului judiciar de a se face mai clar şi

accesibil pentru cetăţeni”. În concret, „numai apropiind justiţia de cetăţeni şi uşurând

asocierea lor la funcţionarea acesteia, s-ar putea îmbunătăţi calitatea ei”, identificând – cum

judicios opinează distinsul profesor Ion Deleanu – mijloacele adecvate spre a distinge între

„timpul util” şi „timpul risipit” din cadrul proceselor efectiv soluţionate – pentru a evita, prin

îmbunătăţiri semnificative ale «regulilor/normelor procedurale», viitoarele tergiversări ce-şi

au obârşia (în primul rând) în «comportamentul» (şicanatoriu, abuziv) participanţilor (lato

sensu) la procesul judiciar.

55

BIBLIOGRAFIE

Briciu C., Legislaţia privind organizarea judiciara, Editura C.H.

Beck, Bucuresti, 2012;

Leş I, Organizarea sistemului judiciar românesc, Ed.All

Beck,Bucuresti, 2004;

Leş I, Instituţii judiciare contemporane, Ed.C.H.Beck, Bucureşti,

2007;

Măgureanu Fl, Măgureanu G. ,Organizarea sistemului judiciar, ediţia

a VI – a, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2009;

Legislatie

Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească, cu modificarile si

completarile ulterioare;

Legea nr. 36/1995 republicata in 2014 privind activitatea notariala;

Legea nr.51/1995 privind organizarea profesiei de avocet cu modificarile

si completarile ulterioare;

Hotararea Nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea Regulamentului de

organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere cu modificarile si

completarile ulterioare;

Legea 188/2000 privind executorii judecatoresti republicata in 2011;

Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de

consilier juridic .