FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE ......intreprinderii, a deciziei de...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT

MANAGEMENT FINANCIAR – Suport de curs –

Lector univ.dr. TRANDAFIR ADINA

2019

Management Financiar – Suport de curs Lector univ.dr. Adina Trandafir

4

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................................. 5

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT FINANCIAR ...................................................................... 6

1.1. Conceptul de management financiar ........................................................................................................................ 6 1.2. Obiectivele managementului financiar .................................................................................................................... 6 1.3. Abordări ale managementului financiar ................................................................................................................... 9 1.4. Funcțiile managementului financiar ...................................................................................................................... 10 1.5. Funcțiile managerului financiar ............................................................................................................................. 13 1.6. Importanța managementului financiar ................................................................................................................... 14

CAPITOLUL 2 COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR ............................................................ 16

2.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 16 2.2. Planificarea financiară ........................................................................................................................................... 16 2.3. Fluxurile şi cicluri financiare ................................................................................................................................. 17

CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE ANALIZEI FINANCIARE ..................................................................................... 19

3.1. Aspecte generale .................................................................................................................................................... 19 3.2. Analiza financiară pe baza informației contabile ................................................................................................... 19 3.3. Principalii indicatori economico-financiari ........................................................................................................... 21

CAPITOLUL 4. CAPITALURILE INTREPRINDERII ............................................................................................ 27

4.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii .................................................................................................... 27 4.2. Capitalurile proprii ale intreprinderii ..................................................................................................................... 27 4.3. Capitalurile împrumutate ....................................................................................................................................... 28 4.4. Piaţa capitalurilor ................................................................................................................................................... 28 4.5. Costul capitalurilor ................................................................................................................................................ 29

CAPITOLUL 5. ECHILIBRUL FINANCIAR ............................................................................................................ 31

5.1. Conținutul economic și importanța echilibrului financiar ..................................................................................... 31 5.2.Analiza echilibrului financiar ................................................................................................................................. 31 5.3. Indicatorii echilibrului financiar ............................................................................................................................ 33

CAPITOLUL 6. ANALIZA FINANCIARA A BILANTULUI CONTABIL ............................................................ 35

6.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil ........................................................................................................ 35 6.2. Analiza financiara a bilantului contabil ................................................................................................................. 35

6.2.1. Analiza lichidităţii ......................................................................................................................................... 35 6.2.2. Analiza structurii capitalului ........................................................................................................................ 36 6.2.3. Analiza profitabilităţii ................................................................................................................................... 37

6.3. Conceptul de factor restrictiv ................................................................................................................................. 38 6.4. Analiza riscului ...................................................................................................................................................... 38

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................................ 45


5

INTRODUCERE

Obiectivele cursului

Cursul de Management financiar îşi propune drept obiectiv principal să prezinte rolul pe

care managementul financiar il are la nivelul unei entitati economice, precum si descrierea

modalitatilor de finantare a activitatii unei intreprinderi, evidentierea structurii si analiza capitalurilor

intreprinderii, a deciziei de investitii si evaluarea patrimoniului firmei.

De asemenea, cursul mai urmărește și o serie de alte obiective, precum:

Obiective cognitive ce urmăresc dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului

specialist cu noțiunile fundamentale din domeniul managementului financiar; cunoasterea

instrumentelor utilizate pentru masurarea rezultatelor financiare ale firmei, precum si a

modalitatilor de finantare a activitatii acesteia; cunoasterea mecanismelor, ciclurilor si

fluxurilor financiare; înțelegerea managementului financiar prin prisma principiilor esentiale.

Obiective procedurale: identificarea unor situații concrete de aplicare a indicatorilor

echilibrului financiar, identificarea principalelor dificultăți determinate de întreaga activitate

financiară la nivel firmei, capacitatea de opera cu indicatorii specifici domeniului financiar.

Obiective atitudinale ce constau în capacitatea de a aplica si de a respecta principiile, normele

şi valorile eticii profesionale specifice activității financiare, precum și în formarea

deprinderilor de utilizare a instrumentelor de analiză financiară și planificare la nivelul

microeconomic.

Informațiile și datele cuprinse în acest suport de curs au ca scop exclusiv prezentarea unor

cunoștințe existente, servind procesului didactic. Acest material nu constituie o lucrare de cercetare

științifică și nu revendică originalitatea.


6

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT FINANCIAR

1.1. Conceptul de management financiar

Orice afacere are nevoie de finanțare pentru a-și îndeplini cerințele în lumea economică.

Orice fel de activitate de afaceri depinde de finanțare. Prin urmare, este numit ca o salvare a

organizației de afaceri. În lumea modernă, toate activitățile sunt preocupați de activitățile

economice și foarte special, pentru a câștiga profit prin orice risc sau activități.

Un concept important în managementul financiar se referă la finanțare.

În literatura de specialitate, întâlnim multe definiții ale conceptului de finanțare a afacerii.

Astfel, finanțarea afacerilor este acea activitate care se referă la achiziționarea și conversia

fondurilor de capital pentru satisfacerea nevoilor financiare și a obiectivelor generale ale unei

entități economice. La modul general, finanțarea afacerilor poate fi definită ca fiind activitatea de

planificare, creștere, control și administrare a fondurilor utilizate în cadrul unei entități economice.

Referindu-ne la managementul financiar, acesta este, în primul rând, parte integrantă a

managementului general al unei firme. Este preocupat de îndatoririle managerilor financiari din

firma de afaceri.

Managementul financiar poate fi definit ca o funcţiune a cărui scop constă în asigurarea

permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa cantitativ-valorică a

resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la rentabilitatea operaţiunilor

angajate cu aceste fonduri.

Cea mai populară și acceptabilă definiție a managementului financiar, este aceea că

managementul financiar se ocupă de procurarea fondurilor și de utilizarea eficientă a acestora în

cadrul unei afaceri.

În literatura de specialitate întâlnim și alte definiții ale managementului financiar, precum:

Management financiar reprezintă aplicarea principiilor manageriale generale în

domeniul luării deciziilor financiare

Managementul financiar este un domeniu de luare a deciziilor financiare, care

armonizează motivele individuale și obiectivele întreprinderii.

Managementul financiar este activitatea operațională a unei întreprinderi care este

responsabilă pentru obținerea și utilizarea efectivă a fondurilor necesare operațiunilor

eficiente.

Astfel, Managementul Financiar se ocupă în principal de gestionarea eficientă a fondurilor

în afaceri. Cu alte cuvinte, managementul financiar practicat în cadrul unei entități economice poate

fi numit ca finanțele întreprinderii sau finanțe corporative.

Pentru realizarea unui management financiar eficient, într-o economie de piaţă, sunt

necesare:

asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea pe criterii

economice reale a procesului de procurare a fondurilor;

aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi internaţională.

1.2. Obiectivele managementului financiar

Procurarea și utilizarea eficientă a fondurilor conduc la o utilizare adecvată a acestora în

cadrul entității economice.


7

Prin urmare, managerul financiar trebuie să determine obiectivele de bază ale gestiunii

financiare.

La modul general, obiectivele managementului financiar urmăresc în esenţă realizarea

obiectivelor fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în:

maximizarea profitului şi

maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor).

Managementul financiar trebuie să caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele

investiţii şi mijloace financiare care permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.

Fig. 1.1. Obiectivele managementului financiar

Însă, discuțiile legate de obiectivul fundamental al managementului financiar al companiei

poartă concomitent amprenta momentului istoric al dezvoltării teoriei respective și a perspectivei

indivizilor care abordează această temă. Astfel, se pot identifica drept abordări principale succesive

în tratarea acestui aspect:

maximizarea profitului,

maximizarea fluxului de trezorerie,

maximizarea averii proprietarilor și

armonizarea intereselor principalilor stakeholderi (acționari, manageri, salariați,

creditori, furnizori, clienți, oficialități publice, organe de control fiscal etc.).

Evoluția în timp a obiectivului managementului financiar poate fi redată schematizat astfel:

Maximizarea valorii

întreprinderii

Maximizarea

profitului

Obiectivele

managementului

financiar


8

Fig. 1.2. Evoluția în timp a obiectivelor managementului financiar

Maximizarea profitului

Scopul principal al oricărui tip de activitate economică este maximizarea profitului. Orice

afacere funcționează în principal în scopul obținerii de profit. Profitul este o tehnică de măsurare

pentru a înțelege eficiența unei afaceri. Maximizarea profitului este abordarea tradițională și

îngustă, care vizează, căile de creștere maximă a profitului. Maximizarea profitului este definită de

următoarele caracteristici importante:

Maximizarea profitului este, de asemenea, numită maximizarea încasărilor pe acțiune. Aceasta

duce la maximizarea activității entității economice pentru maximizarea profitului.

Obiectivul final al oricărei afaceri este obținerea de profit, prin urmare, ea ia în considerare toate

căile posibile de a crește rentabilitatea activității.

Profitul este parametrul de măsurare a eficienței activității economice. Cu alte cuvinte, arată

întreaga situație a afacerii

Setarea ca obiectiv maximizarea profitului contribuie la reducerea riscului unei afaceri.

Următoarele argumente vin în sprijinul obiectivelor de maximizare a profitului ca interes

principal al unei afaceri:

Obiectivul principal este obținerea de profit.

Profitul este parametrul de măsurare al eficienței unei activități.

Profitul reduce riscul.

Profitul este principala sursă de finanțare.

Profitabilitatea răspunde și nevoilor sociale.

Următoarele puncte importante sunt împotriva obiectivelor de maximizare a profitului:

Maximizarea profitului poate duce la exploatarea lucrătorilor și a consumatorilor.

Maximizarea profitului creează practici imorale cum ar fi corupția, practica comercială

neloială etc.

Obiectivele de maximizare a profitului conduc la inegalități între părțile interesate, cum

ar fi clienții, furnizorii, oficialități publice etc.

Setarea ca obiectiv maximizarea profitului prezintă anumite dezavantaje:

Maximizarea profitului

Maximizarea averii proprietarilor Armonizarea intereselor

principalilor stakeholderi

Maximizarea fluxului de numerar


9

Este vag: în acest obiectiv, profitul nu este definit precis sau corect.

Acesta ignoră valoarea în timp a banilor: Maximizarea profitului nu ia în

considerare valoarea în timp a banului sau valoarea actuală netă a intrării de

numerar. Aceasta conduce la anumite diferențe între fluxul real de numerar și fluxul

net de numerar prezent într-o anumită perioadă.

Abordarea pe baza câștigurilor viitoare reprezintă soluția cea mai utilizată în rândul

profesioniștilor în finanțe. Ipoteza de bază în acest caz este că investitorul evaluează în primul rând

o afacere prin suma încasărilor nete de plăți pe care le va genera aceasta. Având în vedere și

principiul valorii actuale a banilor, obiectivul său devine de maximizare a sumei cash flow-urilor

actualizate.

Ignoră riscul: Maximizarea profitului nu ia în considerare riscul riscurile, care pot fi

interne sau externe și care vor afecta funcționarea generală a afacerii.

Maximizarea averii acționarilor

Maximizarea averii este una dintre abordările moderne, care implică cele mai recente

inovații și îmbunătățiri în domeniu afacerilor. Termenul de avere face referire la averea acționarilor

sau bogăția persoanelor care sunt implicate în afacerea respectivă.

Maximizarea averii este, de asemenea, cunoscută sub numele de maximizarea valorii sau

maximizarea valorii nete prezente. Acest obiectiv este un concept universal acceptat în domeniul

afacerilor.

Argumente favorabile pentru maximizarea averii

Creșterea averii acționarilor este superioară maximizării profitului, deoarece scopul

principal al afacerii în cadrul acestui concept este de a îmbunătăți valoarea sau averea

acționarilor.

Maximizarea averii ia în considerare compararea valorii cu costul asociat afacerii. Valoarea

totală detectată din costul total suportat pentru operațiunea comercială.

Maximizarea averii acționarilor ia în considerare atât timpul cât și riscul

oferă o alocare eficientă a resurselor.

Asigură interesul economic al societății

Argumente nefavorabile pentru maximizarea averii acționarilor

Conduce la ideea normativă despre afaceri, care este posibil să nu fie potrivită pentru

activitățile curente.

Se referă indirect la maximizarea profitului

Creează controverse privind gestionarea proprietății.

Doar partea administrativă are parte de anumite beneficii din maximizarea averii acționarilor

Scopul final al obiectivelor de maximizare a bogăției este maximizarea profitului.

Maximizarea avuerii acționarilor poate fi activată numai cu ajutorul unei poziții profitabile

entității economice.

1.3. Abordări ale managementului financiar

Abordarea managementului financiar măsoară scopul gestiunii financiare în diverse

domenii, care includ partea esențială a finanțării. Gestiunea financiară nu este un domeniu

revoluționar, ci unul evolutiv. Conceptul și domeniul de aplicare al gestiunii financiare au suferit


10

modificări de la o perioadă la alta ce au inclus diverse inovații. Din punct de vedere teoretic,

abordarea managementului financiar poate fi în general împărțită în două părți importante.

Fig. 1.3. Abordări ale managementului financiar

Abordarea tradițională se referă la stadiul inițial al managementului financiar, care a fost

aplicat în perioada 1920-1950. Această abordare se bazează pe experiența anterioară și metodele

tradițional acceptate. În abordarea tradiționale managementul financiar avea ca preocupare

principală creșterea fondurilor pentru entitatea economică. Abordarea tradițională constă în

următoarele preocupări în ceea ce privește managementul financiar:

- Procurarea fondurilor de la organismul de creditare.

- Procurarea fondurilor prin diverse instrumente financiare.

- Identificarea diferitelor surse de fonduri.

În abordarea modernă, perioada de după 1950, managementul financiar a avut în centrul

preocupărilor sale utilizarea eficientă a fondurilor, mai degrabă decât obținerea fondurilor.

1.4. Funcțiile managementului financiar

Subliniind importanţa managementului ca resursă a dezvoltării, literatura de specialitate

evidenţiază rolul progresului în conducere, stabilind faptul că progresul social este o funcţie

dependentă de muncă, pregătirea personalului, fonduri şi dotări, progresul în conducere şi alţi

factori.

Managementul românesc, ca şi cel internaţional, în majoritate recunosc ca funcții:

previziunea;

organizarea;

coordonarea;

antrenarea;

control evaluarea.

1. Previziunea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se determină principalele

obiective ale firmei, resursele şi principalele mijloace pentru realizarea lor.

Previziunea este cea care determină obiectivele firmei.

Previziunea financiară este o componentă a previziunii generale a întreprinderii,

completează şi concretizează politica financiară.

Politica şi previziunea financiară au caracteristici distincte, astfel ele sunt inconfundabile şi

nesubstituibile.

Managementul firmei trebuie să transpună orice obiectiv strategic, chiar deciziile tactice în

venituri şi cheltuieli, încasări şi plăţi.

ABORDĂRI ALE

MF

ABORDAREA

TRADIȚIONALĂ

ABORDAREA

MODERNĂ


11

Previziunea financiară este o activitate complexă şi laborioasă. Totodată, este o profesie prin

care specialistul realizează o sinteză a întregii activităţi de previziune a firmei şi o ierarhizare a

obiectivelor în funcţie de resurse şi de profitul potenţial.

Previziunea financiară cuprinde:

prognoze financiare;

politici financiare;

strategii financiare;

planuri financiare;

bugete de venituri şi cheltuieli etc.

Previziunea financiară este o prelungire şi o concretizare a previziunii de ansamblu a

întreprinderii şi asigură cu ajutorul indicatorilor de sinteză (cifra de afaceri, cost, profit, încasări,

plăţi etc.), o cuantificare în resurse financiare;

Specialistul în previziunea financiară trebuie să propună o selectarea a obiectivelor în

funcţie de sursele de finanţare. În funcţie de abilitatea specialistului pot fi antrenate avantaje pe

planul profitabilităţii activităţii firmei, prin:

asigurarea finanţărilor obiectivelor cele mai performante ca profit şi piaţă;

utilizarea celor mai ieftine resurse de finanţare;

valorificarea profitabilă, temporară disponibilităţilor;

utilizarea resurselor financiare proprii pe baza metodelor de analiză şi control corespunzătoare.

Previziunea financiară nu este o reflectare pasivă a celorlalte activităţi ale întreprinderii, ci

este un instrument de promovare a eficienţei utilizării resurselor financiare, a rentabilităţii,

lichidităţii, echilibrelor financiare şi de ţinere sub control al riscului de firmă.

2. Organizarea desemnează ansamblul proceselor de management prin care se stabilesc şi

se delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală, precum şi componentele lor. Cuprinde atât

organizarea de ansamblu a întreprinderii, cât şi organizarea principalelor sale componente.

Organizarea determină structurarea resurselor, structura organizatorică, structura funcţională,

sistemul informaţional.

Organizarea financiară cuprinde ansamblul activităţilor necesare îndeplinirii obiectivelor

financiare ale firmei, locul pe care îl ocupă, ca responsabilităţi, pe salariaţi, structuri organizatorice

şi statuarea acestora într-un cadru precis conturat de luare şi de urmărire a deciziilor.

Prin intermediul acestui atribut se armonizează resursele necesare desfăşurării în bune

condiţii a activităţii şi se stabilesc raporturi optime între obiective şi resurse.

În domeniul financiar se realizează activităţile de cea mai mare importanţă pentru

întreprindere, pentru acţionari, clienţi, ca de exemplu :

bugetul firmei;

bilanţul contabil;

contul de profit şi pierdere;

evaluarea firmei;

stabilirea preţurilor şi tarifelor;

asigurarea capacităţii de plată a întreprinderii;

organizarea şi exercitarea controlului şi auditului financiar,

relaţiile întreprinderii cu bugetul public naţional;


12

relaţiile întreprinderii cu acţionarii, băncile, piaţa financiară etc.

3. Coordonarea constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile

şi acţiunile personalului firmei şi ale subsistemelor sale în cadrul previziunilor şi sistemului

organizatoric fiind de fapt o organizare în dinamică.

Activităţile care formează funcţia de coordonare se divid în:

activităţi de coordonare bilaterală;

activităţi de coordonare multilaterală.

Pentru asigurarea unei coordonări eficiente este necesară existenţa unei comunicări adecvate

la toate nivelurile managementului firmei.

Coordonarea şi comunicarea, în domeniul financiar, trebuie să fie controlabile şi controlate.

Din acest motiv, sistemul de comunicaţii impune o construcţie care să permită o funcţionare corectă

a feed-back –ului, indispensabil oricărui proces managerial.

4. Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care se determină

personalul firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor.

Antrenarea determină implicarea operaţională şi efectivă a resurselor firmei în realizarea

obiectivelor.

Motivarea personalului, împletirea armonioasă a intereselor firmei cu interesele personalului

(angajaţi, acţionari etc)constituie motorul acţiunilor de antrenare.

Scopul antrenării are un caracter operaţional, iar fundamentul său îl reprezinta motivarea,

adică corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor şi

sarcinilor stabilite.

Pentru o antrenare eficientă este necesar ca procesul motivării să fie complex, diferenţiat şi

gratuat.

Calitatea antrenării condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor de previziune,

organizare şi coordonare.

5. Control evaluarea este definită ca ansamblul proceselor prin care performanţele firmei,

subsistemelor şi componentelor acesteia sunt măsurate şi comparate cu obiectivele stabilite iniţial în

vederea eliminării diferenţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.

Controlul şi evaluarea asigură finalitatea unui ciclu al procesului managerial şi reprezintă

rampa de lansare a ciclului următor.

Control - evaluarea determină evaluarea rezultatelor, vizează controlul preventiv şi analiza

cauză-efect.

Prin valoarea lui teoretică şi practică, acest atribut asigură evaluarea întreprinderii pe

ansamblu şi pe elemente componente.

Procesul de control - evaluare cuprinde măsurarea realizărilor, compararea lor cu nivelul

stabilit iniţial, determinarea cauzelor generatoare de abateri şi efectuarea corecturilor ce se impun.

Prin urmare, aceast atribut are un caracter preventiv şi corectiv.

Analiza funcţiilor de conducere evidenţiază o serie de caracteristici ale acestora:

sunt specifice în ansamblul lor cadrelor de conducere cu mentiunea faptului că un conducător

face parte atât din echipa de conducere, cât şi din cea de executie;

au caracter general - aplicându-se la toate întreprinderile, indiferent de profil;

au conţinut şi forme de manifestare diferite în funcţie de nivelul ierarhic;


13

se realizează într-o pondere diferită în funcţie de nivelul ierarhic şi de autonomia unităţii

respective;

se aplică într-o concepţie de sistem care se referă la interdepen-denţa lor şi la legatura unităţii cu

alţi parteneri de afaceri.

Analizată în ansamblu, evoluţia procesului de management percepută ca rezultantă a

evoluţiilor funcţiilor componente este ciclică, ondulatorie iar intensităţile maxime corespund

încheierii şi începerii principalelor subdiviziuni temporare folosite în previzionarea activităţii

firmei.

1.5. Funcțiile managerului financiar

Funcțiunea financiară este una din funcțiunile principale ale unei entități economice, care

implică un proces permanent și continuu în cadrul afacerii. Această funcșiune este una dintre

funcțiile interdependente care abordează funcția de personal, funcția de marketing, funcția de

producție și activitățile de cercetare și dezvoltare ale afacerii.

Înainte de anul 1950, rolul principal al funcţiunii financiare era de a căuta şi de a obţine

fonduri . După anul 1950, atenţia a fost orientată spre utilizarea eficientă a fondurilor.

Funcţia financiară a întreprinderii poate fi definită ca ansamblul activităţilor de asigurare şi

repartizare şi utilizare raţională a mijloacelor financiare necesare desfăşurării continue şi rentabile a

activităţii, precum şi de analiză şi control a rezultatelor obţinute. Această funcţie asigură

funcţionarea sistemului întreprinderii în condiţii eficiente, controlând intrările şi ieşirile din sistem,

precum şi reglarea corespunzătoare a activităţii întreprinderii.

Se poate afirma că funcţiunea financiară are un puternic caracter de sinteză, control şi

corecţie.

Scopul funcţiunii financiare este de a apăra şi consolida patrimoniul şi autonomia financiară

a întreprinderii.

Managerul financiar este una dintre persoanele cheie în cadrul unei entități economice.

Acesta trebuie să aibă cunoștințe complete în domeniul contabilității, finanțelor, economiei și

managementului. Poziția sa este extrem de critică și analitică pentru a rezolva diferite probleme

legate de finanțe.

Managerul financiar îndeplinește următoarele funcții importante:

1. Prognozarea necesităților financiare. Este principala funcție a managerului financiar. El

este responsabil pentru a estima necesarul de resurse financiare a entității economice. El ar trebui să

estimeze, dimensiunea fondurilor ca să achiziționeze activele fixe și să previzioneze cantitatea

necesară pentru a satisface cerințele în ceea ce privește capitalul de lucru în viitor.

2. Dobândirea capitalului necesar. După ce a decis care este dimensiunea fondurilor

financiare necesare, managerul financiar trebuie să se concentreze asupra mobilizării finanțării și a

surselor.

3. Decizia de investiții. Managerul financiar trebuie să selecteze cu atenție cele mai bune

alternative de investiții și să ia în considerare venitul rezonabil și stabil din investiție. El trebuie să

fie familiarizat cu domeniul tehnicilor de bugetare a capitalului pentru a determina utilizarea

eficientă a investiției. Managerul financiar trebuie să se concentreze asupra principiilor de

siguranță, lichiditate și rentabilitate, investind în capital.

4. Gestiunea lichidităților. În zilele noastre, gestionarea lichidităților joacă un rol major în

domeniul finanțelor, deoarece gestionarea adecvată a acestora nu este esențială numai pentru

utilizarea eficientă a lor, ci ajută și la îndeplinirea poziției de lichiditate pe termen scurt a afacerii.


14

5. Interacțiunea cu alte departamente. Managerul financiar se ocupă de diferite

departamente funcționale, cum ar fi marketing, producție, personal, cercetare, dezvoltare etc.

Managerul financiar trebuie să aibă cunoștințe solide nu numai în domeniul financiar, ci și în alte

domenii. Trebuie să mențină o relație bună cu toate departamentele funcționale ale entității.

1.6. Importanța managementului financiar

Componenta financiară în cadrul unei afaceri este o componentă vitală a organizației. Ea

trebuie să îndeplinească cerința de preocupare de afaceri. Fiecare entitate juridică trebuie să mențină

o sumă adecvată care să finanțeze buna funcționare a afacerii și, de asemenea, să aibă capacitatea de

a menține afacerea la un nivel la care să-i permită să-și atingă obiectivul pentru care a fost

înființată. Scopul afacerii poate fi realizat numai cu ajutorul unui management eficient al finanțelor.

Nu poate fi neglijată importanța finanțării în niciun moment și în nicio situație.

Managementul financiar are un rol important în următoarele:

1. Planificare financiară.

Gestiunea financiară ajută la determinarea necesităților financiare a entității economice și

realizează planificarea financiară a acesteia. Planificarea financiară reprezintă o parte importantă a

oricărei afaceri, care contribuie la promovarea unei întreprinderi.

2. Procurarea resurselor.

Gestiunea financiară implică achiziționarea de fonduri necesare pentru o afacere. Obținerea

fondurilor necesare joacă un rol important în gestiunea financiară, care implică o posibilă sursă de

finanțare la un cost minim.

3. Utilizarea corespunzătoare a fondurilor

Utilizarea și alocarea corectă a fondurilor conduc la îmbunătățirea eficienței operaționale a

afacerii. Atunci când managerul financiar utilizează fondurile în mod corespunzător, acestea pot

reduce costul capitalului și pot crește valoarea firmei.

4. Decizia financiară

Gestiunea financiară ajută la luarea unei decizii financiare solide în cadrul firmei. Decizia

financiară va afecta întreaga activitate a acesteia, deoarece există o relație directă cu diferite

departamente, cum ar fi marketingul, personal, de producție etc.

5. Îmbunătățirea profitabilității

Profitabilitatea unei afaceri depinde doar de eficiența și utilizarea corectă a fondurilor de

către aceasta. Gestiunea financiară contribuie la îmbunătățirea poziției de rentabilitate a afacerii cu

ajutorul unor dispozitive puternice de control financiar, cum ar fi controlul bugetar, analiza

raportului și analiza profitului pe volumul costurilor.

6. Creșterea valorii firmei

Gestiunea financiară este foarte importantă în domeniul creșterii averii investitorilor și a

afacerii. Scopul final al oricărei afaceri - atingerea maximului de profit conduc la maximizarea

averiii atât a investitorilor, cât și a firmei.

7. Încurajarea economisirii

Economiile sunt posibile numai atunci când afacerea are un nivel fe profitabilitate mai mare

și maximizează averea. Gestionarea financiară eficientă ajută la promovarea și mobilizarea

economiilor individuale și corporative.

Întrebări de autoevaluare

1. Ce reprezintă finanțarea afacerii?

2. Definiți conceptul de management financiar.

3. Care sunt definițiile întâlnite în literatura de specialitate pentru management financiar?

4. Care sunt obiectivele managementului financiar?

5. Prezentați maximizarea profitului ca obiectiv al managementului financiar.

6. Care sunt dezavantajele maximizării profitului?


15

7. Prezentați maximizarea averii acționarilor ca obiectiv al managementului financiar

8. Care sunt dezavantajele maximizării averii acționarilor?

9. Care sunt abordările managementului financiar?

10. Care sunt funcțiile managementului financiar?

11. Prezentați funcțiile managementului financiar.

12. Enumerați funcțiile managerului financiar.

13. Prezentați funcțiile managerului financiar.

14. Care sunt rolurile managementului financiar în cadrul firmei?


16

CAPITOLUL 2 COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

2.1. Aspecte generale

Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi

utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.

Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:

A - Planificarea financiară, care previzionează performanţa întreprinderii în termeni

financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi a furniza o bază

pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele financiare necesare

activităţii.

B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregistrează şi interpretează în monedă

tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară implică înregis-trarea

şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea bilanţurilor contabile şi a conturilui

de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile întocmite de firmă vor fi auditate pentru a asigura că

ele reprezintă “o redare reală şi corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale financiare. Dar pe lângă

respectarea legislaţiei şi regulilor contabile există şi un alt scop pentru contabilii firmelor, acela de a

realiza o “contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta terţilor (mediului de afaceri, investitorilor)

o imagine pozitivă a întreprinderii.

C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de analiză a

variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului, analiza cost-

beneficii şi analiza cost-eficacitate.

D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie, furnizează

elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de producţie, pregăteşte şi

controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de contabilitatea cheltuielilor generale.

Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele pentru analiza financiară, pentru întocmirea

bugetului şi pentru evaluarea capitalului.

E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică investiţiile pe baza

rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile de evaluare a capitalului

cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea cash-flow-ului (fluxurilor de

numerar).

2.2. Planificarea financiară

Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme, care oferă

o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea deciziilor referitoare

la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi profitabilitate necesare, pentru a face

faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.

Activităţi de planificare financiară

Principalele activităţi de planificare financiară sunt:

Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului, cheltuielilor de

desfacere şi a celor generale.

Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies din

firmă şi a soldului contului bancar curent.

Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii, asupra

câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care întreprinderea este pe


17

Aprovizionare Producţie Distribuţie

ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către sistemul naţional de

asigurări.

Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a bugetelor financiare

care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.

Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi bugetelor

volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor necesari pentru

procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.

Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi plăţii de

dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale coeficientului de

capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri şi investitorii

existenţi.

Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru planurile

strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare, investiţii

externe şi planificarea portofoliului.

2.3. Fluxurile şi cicluri financiare

Activitatea entității economice se desfăşoara într-un mediu deosebit de complex, care

impune cunoaşterea acestuia şi a relaţiilor care guvernează schimburile reciproce dintre participanţii

direcţi sau indirecţi la activitatea acesteia.

În economia de piaţă, schimburile de activităţi (de mărfuri, de capital, de titluri, etc.) dintre

agenţii economici, reprezintă condiţia de viaţă a întreprinderii deoarece resursele sunt rare şi

limitate. Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agentii

economici se numeşte flux. Acestea se desfăşoară prin intermediul factorului monetar.

Orice schimb implică două fluxuri compensatorii:

un flux real de bunuri şi servicii;

un flux financiar.

Fluxurile reale de bunuri şi servicii constau în bunurile de natură materială care au loc între

două înreprinderi, iar fluxurile financiare sunt o contrapartidă a fluxurilor reale şi reflectă evaluarea

în expresie monetară a acestora. La rândul lor fluxurile financiare pot fi: de contrapartidă, decalate

(întârziate), multiple şi autonome.

În cadrul activităţilor sale curente, o întreprindere efectuează operaţiuni repetitive a căror

reluare e definită prin noţiunea de ciclu de exploatare.

Ciclul de exploatare (aprovizionare-producţie-stocare-vânzare) cuprinde atât un flux fizic

(de produse finite, respectiv mărfuri),c ât şi un flux financiar (intrare şi ieşire de monedă).

Pentru o întreprindere cu activitate de producţie, acest ciclu de exploatare comportă trei

etape fundamentale care se derulează de fiecare dată când întreprinderea lansează în producţie o

nouă comandă.

Pentru o întreprindere cu activitate de comerţ, care achiziţionează mărfuri pentru a le

revinde ca atare, fără ale transforma, ciclul comportă două etape fundamentale:


18

Aprovizionare Distribuţie

Conţinutul etapelor ciclului de exploatare:

- etapa de aprovizionare în care se procură materiile prime, materialele, etc. necesare

desfăşurării activităţii, îmbrăcând forma materială a stocurilor fizice;

- etapa de producţie corespunde procesului de transformare a stocurilor fizice, în producţie în

curs de fabricaţie şi respectiv în produse finite;

- etapa de distribuţie presupune ca întreprinderea să asigure, pe de o parte, finanţarea pe

perioada cât produsele finite sunt în stoc, iar pe de altă parte, să dispună de sursele

financiare necesare angajării unor cheltuieli de comercializare până în momentul vânzării

respectivelor produse finite.

Vânzarea în numerar permite compensarea fluxurilor reale de ieşire cu fluxurile monetare de

intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul între cele două fluxuri, dă naştere apariţiei

creanţelor asupra clienţilor. Încasarea creanţelor echivalează cu stingerea debitelor.

Ciclul de investiţii cuprinde ansamblul deciziilor luate pe linia achiziţionării unor active care

rămân la dispoziţia întreprinderii o perioadă îndelungată de timp. Durata depinde de caracteristicile

tehnologice ale activităţii, de performanţele tehnice şi de politica de investiţii a întreprinderii.

Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor ce au loc între întreprindere şi

proprietarii de capital (acţionari şi creditori) şi permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului

dintre fluxurile monetare de intrare şi ieşire generate de ciclul de exploatare.


1. Ce activități cuprinde managementul financiar?

2. Prezentați activitățile managementului financiar.

3. Care sunt activitățile de planificare financiară?

4. Prezentați activitățile de planificare financiară

5. Care sunt fluxurile compensatorii implicate în orice schimb?

6. În ce constau fluxurile reale de bunuri și servicii?

7. În ce constau fluxurile financiare?

8. Care sunt etapele ciclului de exploatare?

9. Ce cuprinde ciclul de investiții?

10. Ce cuprinde ciclul de finanțare?


19

CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE ANALIZEI FINANCIARE

3.1. Aspecte generale

Analiza financiară are menirea de a oferi celorlalte științe economice, în special celor ce

tratează probleme de fundamentare a deciziilor legate de societatea comercială, o caracterizare cât

mai pertinentă a situației cu care aceasta se confruntă. Fără a identifica punctele forte, punctele

slabe, riscurile și oportunitățile este imposibil să se realizeze o fundamentare a unei strategii viabile

a entității economice, bază pentru implementarea măsurilor operaționale.

Analiza financiară, a apărut din necesităţi practice, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când

bancherii solicitau informaţii pentru evaluarea şi aprecierea garanţiilor societăţilor care doreau să

efectueze un împrumut.

La început aceste informaţii se refereau la o analiză sumară a solvabilităţii şi la verificarea

anumitor echilibre financiare, odată cu dezvoltarea şi diversificarea agenţilor economici precum şi

ca urmare a creşterii rolului băncilor şi instituţiilor financiare în economie, complexitatea analizei

financiare creşte.

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanţă financiară a

întreprinderii la încheierea exerciţiului. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele slabe

ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menţinere şi dezvoltare într-

un mediu concurenţial.

Analiza financiară reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi instrumente care asigură

tratarea informaţiilor interne şi externe, în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la

situaţia unui agent economic, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un

mediu concurenţial extrem de dinamic.

Într-o accepţie sintetică, analiza presupune reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor

unei firme, cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor, identificarea cauzelor

disfuncţionalităţilor, elaborarea unor programe de acţiune prin a căror aplicare practică se asigură

redresarea sau ameliorarea performanţelor.

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiză se împart în două categorii, şi anume:

- utilizatori interni (managerii firmei);

- utilizatori externi (creditorii firmei, investitorii, partenerii comerciali, clienţii, furnizorii,

statul).

3.2. Analiza financiară pe baza informației contabile

În funcție de scopul analizei, aceasta poate fi realizată pe baza documentelor contabile sau

pe baza datelor de piață.

Analiza pe baza documentelor contabile utilizează drept sursă de informații contabilitatea

întreprinderii, pe baza celor mai recente înregistrări. Informațiile de intrare în acest tip de analiză

sunt valorile contabile.

Analiza statică a echilibrului financiar, pe baza bilanţului contabil, constituie o componentă

tradiţională a analizei financiare. Ea furnizează răspunsuri cu privire la următoarele probleme

considerate a fi esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului financiar:

- structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;

- corelaţia lichiditate-solvabilitate;

- gradul de adecvare al compoziţiei resurselor întreprinderii la utilizările pe care acesta le

finanţează.

Bilanţul financiar stă la baza analizei lichiditate-solvabilitate. Acest tip de bilanţ este stabilit


20

plecând de la bilanţul patrimonial, prin gruparea posturilor de activ în ordinea crescătoare a

lichidităţii, iar a posturilor de pasiv în ordinea crescătoare a exigibilităţii.

Structura activului după criteriul lichidităţii grupează posturile de activ în două grupe:

- active imobilizate;

- active circulante.

Activele imobilizate cuprind:

- imobilizări necorporale de natura cheltuielilor de cercetare și a tuturor imobilizărilor

necorporale, care nu pot fi transformate în lichidități decât în condiții excepționale;

- imobilizări corporale materializate în clădiri, terenuri, etc., în care este situat sediul

întreprinderii, precum și construcțiile speciale și echipamentele specializate, care nu pot fi

valorificate pe piață decât prin vânzarea întregului ansamblu tehnologic funcțional sau prin

valorificare drept materiale recuperabile;

- imobilizile corporale de tipul activelor fixe utilizate efectiv în procesul de producție

(strunguri, combine, etc.), care pot fi valorificate mai ușor, dar numai în situații

excepționale;

- alte elemente de active imobilizate, mai ușor transformabile în lichidități, precum și

obiectele de inventar cu durate de viață mai mari de un an;

- imobilizările financiare (titluri financiare, în principiu deținute de întreprinderea

analizată la capitalul social al altor întreprinderi în scopul deținerii controlului sau pentru

perioade mari de timp, în concordanță cu strategia companiei), dar la care s-ar putea renunța

imediat în caz de necesitate.

Active circulante sunt mai lichide decât activele imobilizate, putând fi rapid transformate în

monedă. Gradul de lichiditate este variabil în funcţie de diversitatea lor:

- stocuri materiale de produse în curs şi de produse finite;

- creanţele din activitatea curentă (din exploatare) cuprind livrările e produse şi servicii în

curs de încasare şi efectele de comerţ;

- alte creanţe pe termen scurt (avansuri pe termen scurt acordate filialelor);

- valorile mobiliare de plasament (active monetare şi financiare) cu un grad ridicat de

lichiditate;

- conturi de regularizare de activ (cheltuieli anticipate);

- disponibilităţile băneşti se referă la ansamblul mijloacelor de plată în conturile bancare

şi în casă având cel mai ridicat grad de lichiditate.

Structura pasivului, după criteriul exigibilităţii, grupează posturile de pasiv în două mari

categorii:

- capitalurile proprii;

- datoriile.

Capitalurile proprii au o exigibilitate nulă, întrucât capitalul este definitiv la dispoziţia

întreprinderii, pe toată durata ei de viaţă.

Analiza datoriilor, în funcţie de gradul de exigibilitate, are o importanţă majoră în evaluarea

riscului financiar pe care îl implică îndatorarea întreprinderii. Gruparea datoriilor se face în funcţie

de scadenţa obligaţiilor şi sunt:

- datorii financiare (pe termen lung şi mediu);

- datorii de exploatare (pe termen scurt).

În sinteză, bilanţul financiar cuprinde două părţi, cu o strânsă

corespondenţă a elementelor componente de activ cu cele de pasiv:

- partea de sus pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în

activ (Ai) cărora le corespund capitalurile permanente C p în pasiv;

- partea de jos pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen scurt, cu activele

circulante ( Ac) şi disponibilităţi băneşti (Db) în activ, în corespondenţă cu datorii de

exploatare (Dex) şi credite de trezorerie (Ct) în pasiv.


21

Activ Pasiv

Ai C p

Ac Dex

Db Ct

Figura 3.1 Sinteza bilanţului financiar

Bilanţul financiar în expresie algebrică se reflectă prin următoarele relaţii:

A = Ai + Ac + Db

P = Cp + Dex + Ct

Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea următoarelor două

principii:

- nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti se vor acoperi din capitalurile

permanente (capitaluri proprii);

- nevoile ciclice (temporare) se vor acoperii din surse ciclice (temporare). Abaterea de la

disciplina financiară va determina o situaţie financiară critică.

3.3. Principalii indicatori economico-financiari

Fondul de rulment (capitalul de lucru)

Fondul de rulment poate fi definit ca reprezentând ansamblul resurselor necesare pentru

finanţarea activităţii curente de producţie a întreprinderii.

Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele prezintă

interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare.

Fondul de rulment net sau permanent (FRN). Noţiunea de fond de rulment net poate fi

definită prin două formulări echivalente, exprimând fie o abordare a părţii de sus a bilanţului, fie o

abordare a părţii de jos a bilanţului.

Prima formulare a fondului de rulment net pe baza părţii de sus a bilanţului se determină ca

diferenţă între capitalul permanent şi activele imobilizate după relaţia:

FRN = Cp - Ai

unde:

C p - capital permanent;

Ai - active imobilizate.

A doua formulare a fondului de rulment net pe baza părţii de jos a bilanţului se determină ca

diferenţă între activele circulante şi datorii pe termen scurt după relaţia:

FRN = Ac – Dts

unde:

Ac - active circulante;

Dts - datorii pe termen scurt.

Interpretarea fondului de rulment net


22

I. În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar,

pot fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii.

1. Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0

Fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea integrală a

activelor imobilizate, excedentul fiind utilizat pentru

acoperirea financiară a unei părţi din activele circulante.

2. Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0

Fondul de rulment negativ denotă o stare de dezechilibru financiar, care trebuie analizată în

funcţie de specificul activităţii desfăşurată de întreprindere. Această situaţie reflectă nerespectarea

principiului de finanţare, potrivit căruia nevoile permanente sunt finanţate din resurse permanente,

deoarece o parte din resursele temporare este utilizată pentru finanţarea unor nevoi permanente.

Din punct de vedere al solvabilităţii, întreprinderea se află în imposibilitatea de a rambursa

datoriile pe termen scurt.

3. Capitaluri permanente = Active imobilizate FRN = 0

În activitatea practică este puţin probabil să se întâlnească o asemenea situaţie, însă ea

denotă un echilibru perfect între cele două mase bilanţiere.

II. Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (încasarea creanţelor, păstrarea unor

disponibilităţi) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista următoarele situaţii:

1. Active circulante > Datorii pe termen scurt FRN > 0

Reprezentarea reflectă existenţa unui excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă

de exigibilităţile potenţiale aferente aceleaşi perioade.

Situaţia se apreciază favorabil, deoarece activele circulante transformabile în lichidităţi pe

termen scurt permit nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt ci şi degajarea unor

lichidităţi excedentare.

2. Active circulante < Datorii pe termen scurt FRN < 0

Este o situaţie anormală, gravă. Firma are dificultăţi financiare serioase, un semn al riscului

de faliment, nu se mai poate face nici o plată.

Există posibilitatea de redresare dacă se pot renegocia, convenabil scadenţele

împrumuturilor şi dacă se accelerează viteza de rotaţie a activelor circulante, pentru a se crea

lichidităţi.

3. Active circulante = Datorii pe termen scurt FRN = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranţă, dar acest echilibru este fragil, el poate fi

compromis de orice dereglare în realizarea creanţelor. Fondul de rulment permanent nul, constituie

un semn de alarmă şi atrage atenţia asupra fragilităţii echilibrului financiar al întreprinderii.

În aceste condiţii creditorii devin circumspecţi asupra capacităţii întreprinderii de a-şi onora

obligaţiile de plată devenite scadente.

Necesarul de fond de rulment (NFR)


23

Ţinând seama de echilibrul care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele

temporare, bilanţul patrimonial scoate în evidenţă un indicator de echlibru financiar denumit

necesarul de fond de rulment.

Necesităţile de finantare a producţiei, a cilului de exploatare sunt acoperite în cea mai mare

parte din surse temporare corespunzătoare (datorii exploatare: furnizori, creditori etc.).

Necesarul de fond de rulment (NFR) se determină ca diferenţă între alocările ciclice (active

circulante cu excepţia lichidităţilor: stocuri şi creanţe) şi sursele ciclice (datoriile pe termen scurt:

datorii de exploatare şi credite de trezorerie).

NFR = ALOCĂRI CICLICE - SURSE CICLICE

În cazul în care acest indicator este pozitiv, există un surplus de nevoi temporare ciclice în

raport cu sursele temporare ciclice posibile de mobilizat. Situaţia poate fi considerată normală, cu

condiţia ca ea să fie rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea stocurilor şi creanţelor.

Necesarul de fond de rulment poate ilustra o discrepanţă între lichiditatea stocurilor şi a creanţelor

şi exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Nevoia de rulment negativă evidenţiază o situaţei nefavorabilă, dacă ea este consecinţa unei

întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de producţie.

Trezoreria netă (TN)

Trezoreria reprezintă tabloul disponibilităţilor monetare şi a plasamantelor pe termen surt,

apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, respectiv a plasării excedentului monetar.

Trezoreria determină ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:

T = FRN – NFR

unde:

T = trezoreria;

FRN = fond de rulment permanent; NFR = necesarul de fond de rulment.

Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi echilibrate şi

eficiente.

Active imobilizate

Ai

Capitaluri permanente

Cp

Active circulante

Ac

Datorii de exploatare

Dex

Disponibilități bănești

Db

Credite de trezorerie

Crt

FRN = Ac – Ai

NFR = Ac – Dex

T = Db - Crt

Ai + Ac + Db = Cp + Dex + Crt

Ac + Db- Dex – Crt = Cp- Ai

(Ac - Dex) + (Db- Crt) = Cp - Ai

NFR + T = FRN


24

FRN - NFR - T= 0

T = FRN – NFR

Această ultimă egalitate este definită de către unii analişti ecuaţia financiară a bilanţului,

trezoreria fiind indicatorul care asigură echilibrul între resursele şi utilizările bilanţiere.

Trezoreria se mai poate determina şi ca diferenţă între disponibilităţile băneşti inclusiv

plasamente şi împrumuturile pe termen scurt:

T = Db – Its

unde:

T = trezoreria;

Db = disponibilităţile băneşti inclusiv plasamente;

Its = credite curente + soldul creditor al băncii.

Diferenţa pozitivă dintre fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment evidenţiază

existenţa disponibilităţilor băneşti, în conturi bancare şi în casă, iar trezoreria este pozitivă. Această

diferenţă favorabilă se regăseşte într-o îmbogăţire a trezoreriei, întrucât existenţa lichidităţilor

permite rambursarea datoriilor financiare pe termen scurt, cât şi efectuarea diverselor plasamente

eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau de capital. Se poate vorbi chiar de o

autonomie financiară pe termen scurt.

Nu întotdeauna o trezorerie pozitivă reflectă o situaţie favorabilă, existenţa pe termen lung a

disponibilităţilor băneşti poate reprezenta o insuficientă utilizare a lor.

Trezoreria pozitivă (FR>NFR) poate fi reprezentată astfel:

Necesarul de fond de rulment Fond de rulment

Trezoreria pozitivă

Fig 1 Reprezentarea trezoreriei pozitive

Trezoreria negativă (FR<NFR) relevă un dezechilibru financiar la încheierea exerciţiului

contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Ea poate fi

reprezentată astfel:

Necesarul de fond de rulment Fond de rulment

Trezoreria negativa

Fig 2 Reprezentarea trezoreriei negative

Situaţia netă (SN)

Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari utilizează

conceptul de situaţie netă, estimând contabil valoarea drepturilor pe care le deţin proprietarii aupra

întreprinderii. Situaţia netă a întreprinderii se determină pornind de la elementele componente ale

activului (bunuri deţinute de întreprindere şi creanţe) şi ale pasivului bilanţier (capitaluri proprii şi

datorii).

SITUAŢIA NETĂ = ACTIV TOTAL - DATORII TOTALE

Situaţia netă poate fi considerată un indicator primar sau preliminar efectuării unei analize

financiare, având capacitatea de a reflecta modul de gestionare al întreprinderii.

Indicatorul situaţie netă exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat. Proprietarii,

acţionarii şi creditorii sunt interesaţi să cunoască situaţia netă a unei întreprinderi. Pe de o parte

acţionarii şi proprietarii întreprinderii vor să cunoască valoarea pe care o deţin, iar pe de altă parte


25

creditorii vor să cunoască activul realizabil care constituie gajul creanţelor lor. Situaţia netă

ilustrează sumele ce revin asociaţilor sau acţionarilor în caz de lichidare.

Situaţia netă pozitivă şi crescătoare evidenţiază o gestiune economică sănătoasă ca rezultat

al reinvestirii unei părţi din profitul net şi a altor elemente de capital. Creşterea situaţiei nete

evidenţiază realizarea unuia dintre obiectivele întreprinderii, şi anume maximizarea valorii acesteia.

Situaţia netă negativă reflectă o situaţie prefalimentară, consecinţă a incheierii cu pierderi a

exerciţiilor financiare precedente.

Fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă, situaţia netă sunt elemente

de management financiar minimale care trebuie să facă parte din informaţiile pe care managerii le

primesc periodic, mai ales că implicaţiile acestor evoluţii pot fi negative.

Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În funcţie de

domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori specifici. Pe baza acestor

indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea economico-financiară a agenţilor

economici.

Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori (şi după

caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:

1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor) pentru

care profitul este egal cu zero.

Costuri fixe (mii lei)

Prag de rentabilitate = ----------------------------------------

Preţul de livrare - Costuri variabile

unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)

2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale curente de a se

transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile.

Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (între 2 –

2,5):

Active circulante

Lichiditate globală = ---------------------------

Datorii curente

3. Lichiditatea redusă (intermediară):

Active circulante – Stocuri

Lichiditatea redusă = ------------------------------------

Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).

4. Lichiditatea imediată:

Trezorerie

(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de

scurtă durată)

Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------

Datorii pe termen scurt

5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate:

Profitul exploatării

Rata economică = ------------------------

Total active

Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită

reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.


26

6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face faţă

obligaţiilor de plată:

Capitalul propriu

Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100

Total pasiv

7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse decât

fondurile proprii:

Plăţi exigibile

Gradul de îndatorare = --------------------- x 100

Total activ

8. Rata profitului:

Profit brut

Rata profitului = --------------------- x 100

Cifra de afaceri

9. Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi de încasat

Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile

a creanţelor Cifra de afaceri

10. Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii

Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile

Cifra de afaceri

11. Productivitatea muncii:

Cifra de afaceri

Productivitatea muncii = ---------------------------

Număr total personal

12. Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe

Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)

Costuri directe de producţie


1. Ce este analiza financiară?

2. Care sunt categoriilor de utilizatori a informațiilor furnizate de analiza financiară?

3. Cum se realizează analiza financiară în funcție de scopurile acesteia?

4. Cum se face analiza financiară pe baza documentelor contabile?

5. Cum se face analiza financiară pe baza bilanțului?

6. Cum este structurat activul după criteriul lichidității?

7. Prezentaţi structura activelor imobilizate și a celor circulante.

8. Care este structura pasivului după criteriul exigibilității?

9. Cum se reflectă bilanțul financiar în expresie algebrică?

10. Care sunt principalii indicatori economico-financiari?


27

CAPITOLUL 4. CAPITALURILE INTREPRINDERII

4.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii

Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale care prin

asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice, cu scopul de a

obţine profit.

Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale pasivului

patrimonial şi se structurează astfel:

1. Capitaluri proprii, care cuprind:

- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau părţilor sociale şi este de

valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate în capital şi profitul repartizat pentru

majorarea capitalului social.

- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi

sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea

din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.

2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani, împrumuturi pe termen

mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.

Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:

- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)

- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).

Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe termen

mediu sau lung.

4.2. Capitalurile proprii ale intreprinderii

Capitalurile proprii sunt constituite din :

1. Contribuţiile externe cuprind:

a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social şi pentru care va

primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la dividende.

Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere, în funcţie de

cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcţie de

rezultatele întreprinderii.

Acţiunile pot fi:

- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de

pierderi sau lichidare.

- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor la emiterea

acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni, prioritate la rambursarea fondurilor

în caz de lichiditare.

Acţiunile se mai pot clasifica în:

- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.

- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în registrul

întreprinderii, au înscris numele proprietarului.

b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează prin acordarea unor

prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Cu ajutorul

acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în dificultate şi pentru a asigura dezvoltarea şi

rentabilitatea întreprinderii.

2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul de autofinanţare.

a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:


28

- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi modernizări.

- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau parţială a unei

întreprinderii.

- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei juridice a acesteia.

- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de creanţă).

Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea rezervelor în

capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.

b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea pierderilor acumulate pe

mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi restrângerea sumei capitalului, prin

rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de capital sau adoptarea cifrei de capital la

situaţia netă.

Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea valorii nominale a

acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau părţilor sociale şi anularea

acestora.

În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării Generale a

Acţionarilor.

4.3. Capitalurile împrumutate

Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe termen lung,

împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.

1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani, acoperă

elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci, împrumut de la stat,

împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut obligatar prin emise de titluri

negociabile (obligaţiuni).

Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:

a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii

b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un indice ce are legătură

directă cu activitatea întreprinderii;

c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o dobândă

suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;

d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi de către anumite

instituţii financiare create special;

e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;

f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care beneficiază societăţile

multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări bancare internaţionale.

2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile

financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin aceste

împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de rentabilităţi

viitoare a ale întreprinderii.

3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an, sunt utilizate

pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi cuprind creditele

furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.

4.4. Piaţa capitalurilor

Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi procura

resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.

Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.

1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care caută plasamente de

durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire îndelungată a disponibilităţilor


29

şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri, pentru subscripţii la capitalul social prin

acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin obligaţiuni.

La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:

a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea de fonduri pe

termen lung.

b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se schimbă acţiunile

şi obligaţiunile emise de întreprindere.

2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând fondurile necesare

întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este reprezentată de bănci şi alte

instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.

Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:

a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.

b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal utilizarea resurselor

pentru a obţine profit.

c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt supuşi la trei tipuri de:

variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de cumpărare, riscul de nerecuperare sau

de faliment.

d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe valoare adăugată,

impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie direct pe pieţele de capital,

fie prin interpunerea intermediului financiar.

4.5. Costul capitalurilor

Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de capital în

măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţa de capital

cu acelaşi risc.

Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de remunerare a

capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută pentru a

consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).

Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:

a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru remunerarea acţionarilor

(dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile), formând fluxuri monetare de ieşire.

b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se utilizează pe loc (fond de

amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează fluxuri financiare.

Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:

a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar suma dobânzilor

reprezintă costurile capitalului împrumutat.

Dobânda se exprimă în:

- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat, durata plasamentului

şi rata dobânzii;

- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume de 100 lei plasată pe

o perioadă de un an.

Dobânda poate fi:

- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:

D = Ci x t x r / 100 ,

unde:

Ci = capitalul împrumutat

t = durata plasamentului

r = rata dobânzii

- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul împrumutat şi

se calculează după relaţia:


30

D = Ci x r / 100 ,

unde:

Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii următori se majorează

proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente (capitalizarea dobânzii);

r = rata dobânzii.

b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar suma dividendelor

reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă rentabilitatea maximă pe care o pot atinge

capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe vechii acţionari şi a atrage alţi acţionari. Costul

capitalurilor angajate de acţionari se determină cu relaţia:

profitul net (cel cuvenit acţionarilor)

= ----------------------------------------------------

capitaluri proprii

c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi costul capitalului

propriu.


1. Definiți capitalul.

2. Ce cuprinde capitalul propriu?

3. Ce cuprinde capitalul împrumutat?

4. Prezentați structura contribuțiilor externe.

5. Prezentați structura contribuțiilor interne.

6. Când se realizează creșterea de capital? Dar reducerea acestuia?

7. Care este structura capitalului împrumutat?

8. Definiți piața de capital.

9. Ce agenți apar pe piața de capital?

10. Ce este costul capitalului?

11. Care sunt aspectele sub care poate fi analizat costul capitalului?

12. Cum se măsoara costul capitaluluiîmprumutat? Dar al celui propriu și al celui total?


31

CAPITOLUL 5. ECHILIBRUL FINANCIAR

5.1. Conținutul economic și importanța echilibrului financiar

Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea

ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Astfel, echilibrul

financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi reflectă asigurarea resurselor pe de

o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă parte.

Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate,

respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o sincronizare între ritmul

cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din activitatea de exploatare şi

vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă o dovadă că procesul de producţie şi

de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în condiţii normale.

Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii care se

formează în procesul de rotaţie a capitalului este:

Cf + Of = Fpr + Fc,

unde:

Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de producţie;

Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);

Fpr = fonduri din rezultate proprii;

Fc = fonduri din surse financiare centralizate..

Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:

- Bugetul de venituri şi cheltuieli;

- Bilanţul contabil cu anexele lui;

- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod operativ a încasărilor cu

plăţile).

5.2.Analiza echilibrului financiar

Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de elaborare a

bilanţului: patrimonială şi funcţională.

1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce

posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului. Expresia cea mai

simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii exerciţiului financiar o reprezintă activul

net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă între activul total, exclusiv

elementele de activ fictiv, şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la capitalul social a

rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.

Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză

patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.

Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a

întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Datele necesare

analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul financiar, pornind de la construcţia

acestuia, respectiv de la elementele conţinute în bilanţul contabil, elemente structurate după

criteriile de lichiditate - exigibilitate.

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând

din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se

transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie

mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale,


32

financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor

investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât

imobilizările, motiv pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament arbitrar legate

de:

- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deşi în

realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;

- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanţelor (în

cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor etc.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate, (însuşirea

acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în bilanţ mai întâi

capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare

(rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane

reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt exigibile

(decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau

capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt

împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt

regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un an, numite şi resurse temporare.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă

corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus a

bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile permanente

(capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli mai mari

de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai mari de un an), iar partea de jos, respectiv

nevoile temporare (activul circulant net, creanţe-clienţi, titlurile de plasament, disponibilităţile) şi

resursele temporare (datorii pe termen scurt, deci cu scadenţe mai mici de un an, furnizori,

salariaţi, creditori diverşi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat şi de sănătate, bănci

etc.) surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de agentul

economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei “analiză

funcţională”.

Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe de altă

parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a bilanţului evidenţiază

aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-se mai bine

cerinţelor managerilor întreprinderii.

În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de producţie

sau de exploatare care are patru faze:

faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime şi

materiale;

faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează stocurile de

producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se transformă în

semifabricate şi produse finite;

faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul produselor

finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci fluxurile de

vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;

faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi – Dacă vânzarea se

face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux monetar de

intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere unui stoc financiar

sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o “rezervă de

credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în momentul

încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita finanţarea

creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor (scontare,

mobilizarea creanţelor comerciale etc.).


33

5.3. Indicatorii echilibrului financiar

1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi toate obligaţiile pe

termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.

Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:

a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului curent de a se

transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua plăţile exigibile.

Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.

b) Lichiditatea redusă (intermediară):

Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.

c) Lichiditatea imediată (testul acid):

d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:

unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate

- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate - C = credite sau alte

împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte până la sfârşitul perioadei

- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.

2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face faţă obligaţiilor de

plată îndeosebi din surse proprii.

Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:

a) Solvabilitate generală:

b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a întreprinderii şi exprimă

mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp în raport cu

obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.

Se calculează cu relaţia:

unde:

Db = disponibilităţi băneşti (lichide şi potenţiale);

Ob = obligaţii băneşti curente.

3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul capacităţii acestuia de

a produce profit.

Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:

a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale şi financiare

alocate ciclurilor de funcţionare.

b) rata profitului:


34

k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată din alte surse

decât fondurile proprii.

şi gradul de îndatorare al întreprinderii.

4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi cheltuielile cu dobânda

aferentă împrumuturilor.

5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;

- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale comerciale de

bază;

- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul a fost rulat

pe parcursul exerciţiului financiar.

6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit din

resursele disponibile:


1. Cum se realizează echilibrul financiar?

2. Care este ecuația care stă la baza echilibrului financiar?

3. Care sunt instrumentele utilizate în analiza echilibrului financiar?

4. Prezentați analiza patrimonială.

5. Prezentați analiza funcțională.

6. Care sunt fazele ciclului de producție?

7. Prezentați indicatorii economico-financiari.

8. Care sunt indicatorii de lichiditate patrimonială?


35

CAPITOLUL 6. ANALIZA FINANCIARA A BILANTULUI CONTABIL

6.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil

Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din punct de

vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al acţionarilor şi potenţialilor

investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii de a exercita o administrare

corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a bunurilor şi mijloacelor aflate în patrimoniul

ei.

Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:

activul = ceea ce are întreprinderea în proprietate

pasivele = ceea ce întreprinderea datorează; şi

capitalul = investiţia asociaţilor / acţionarilor în firmă.

Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi sfârşitul anului

are următoarelor elemente:

A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi imobilizări

financiare;

B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, casa şi

conturi la bănci;

C - Cheltuieli în avans,

D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;

E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;

F - Total active minus datorii curente;

G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;

H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

I - Venituri în avans;

J - Capital şi rezerve.

Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE“ din

care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din exploatare, financiare, extraordinare

şi totale. De asemenea, aici este cuantificat rezultatul brut şi net al exerciţiului financiar precum şi

impozitul aferent profitului realizat. În secţiunea trei „SITUAŢIA FLUXURILOR DE

TREZORERIE“ sunt prezentate fluxurile de numerar şi de finanţare la începutul şi sfârşitul

perioadei.

Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare anuale

simplificate şi anume: Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea

profitului; analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici şi

metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii;

exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi alte informaţii.

Notele explicative nu sunt limitative.

6.2. Analiza financiara a bilantului contabil Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme: lichiditatea

şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere oferă

de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.

6.2.1. Analiza lichidităţii


36

Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule resurse

băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază folosiţi în analiza

lichidităţii sunt următorii:

1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face legătura între activele

circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen scurt) şi se calculează:

Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar reiese clar

faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile sunt insuficiente

pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare (de exemplu, mai mare decât

2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau al stocurilor este mai mare decât strictul

necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica un management defectuos al necesarului de capital

circulant.

Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea imaginii”,

ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau întârzierea finalizării

tranzacţiilor aproape de încheierea anului.

2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului circulant include

stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid convertibile în bani dacă apare

necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid, după cum sugerează numele lui, se

concentrează asupra activelor curente (circulante) mai uşor transformabile în bani şi furnizează o

variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă decât indicatorul capitalului circulant.

Testul acid se calculează astfel:

Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest indicator.

Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii companiei ar cere

acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi pentru a face faţă

pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi capabilă să-şi onoreze obligaţiile

pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a deveni insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar

depinde de existenţa posibilităţilor de creditare sau facilităţilor de credit în descoperit de cont

(overdraft) de care dispune întreprinderea.

6.2.2. Analiza structurii capitalului

Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le utilizează

întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate parţial din fondurile

acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două surse de finanţare sunt

denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv datorii, iar relaţia dintre cele două

indică gradul de îndatorare al companiei.

Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este mai mare

gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte îndatorată atunci când are

un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul acţionarilor. Problema care ar putea

apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă capital de împrumutat au prioritate la recuperarea

capitalului faţă de acţionari, iar în perioade mai grele acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta.

Pe de altă parte, îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă de

plată în fiecare an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de acţionari în

cazul lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul furnizat de

acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin utilizarea următorilor

indicatori bilanţieri:


37

1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul clasic al

gradului de îndatorare şi se calculează astfel:

2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport calculează

cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe termen astfel:

Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen lung –

capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare proporţia datoriilor

în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare este valoarea dobânzilor care

vor trebui plătite.

Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente. Dar o

firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate avea capacitatea de

a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei profituri operaţionale au fluctuaţii

mari.

3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele totale ale întreprinderii

sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi pe termen scurt. Se calculează

astfel:

Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe termen scurt şi

facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat reînnoibile şi sunt în

consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată, acest raport dă indicii asupra

măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.

6.2.3. Analiza profitabilităţii

Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii în legătură

cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau capitalul utilizat în firmă,

fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca venit minus cheltuieli. Alternativ,

profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor proprietarilor sau o creşterea a activelor

nete.

Scop:

Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:

1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.

2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.

3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.

Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în competiţia pe

piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se acţioneze în scopul

îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.

Clasificare:

Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:


38

1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor vândute. Acesta

mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu amănuntul.

2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de marketing

şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare - dezvoltare.

3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile de plată.

4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.

Prezentarea profiturilor:

Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din contul de

profit şi pierdere.

Contul rezultatelor comerciale

Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor vândute,

vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.

Contul de profit şi pierdere

6.3. Conceptul de factor restrictiv

Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv sau o

constrângere.

Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe parcursul derulării

activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la momentul potrivit, poate diminua

volumul producţiei, respectiv al rezultatelor întreprinderii. Frecvent, un asemenea factor este

potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o limitare a capacităţii de producţie a uzinei, a calificării

forţei de muncă sau pur şi simplu o limitare a spaţiului în care se desfăşoară respectiva activitate.

Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de exemplu,

constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o alegere în ceea ce

priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea alteia, contribuţia pe care o are

fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar activităţile se vor ordona în funcţie de

rezultatul împărţirii.

Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici de

programare liniară.

Avantaje

Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte realizarea unor

modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste decizii se iau pe baza

comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de diverse combinaţii ale produselor

fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai ales atunci când apar factori restrictivi.

6.4. Analiza riscului

Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la rezultatele sau

rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii este mai mare, cu atât

cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în general exprimate ca valori

prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a probabilităţii apariţiei variaţiilor faţă de

valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:

cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.

Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este subiectul unor

posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:

1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea fluxurilor de intrare de

numerar este incertă;


39

2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare perioadă de timp,

dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;

3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în timp ce ratele

dobânzii cresc.

Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:

1. estimările pe trei nivele;

2. valoarea aşteptată.

Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este similară

analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului, nu încorporează

evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.

Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în care se

întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se întâlnesc condiţii

nefavorabile) şi unul pentru varianta medie.

Distribuirea valorii adăugate

1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la fondurile de asigurări şi

pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate etc.), şi facilităţi asigurate

salariaţilor.

2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include contribuţiile la

fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.

3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de plată pentru credite,

dividendele plătite şi de plată către acţionari.

4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării viitoare a afacerii

şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui inclus în această categorie, ci

ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată brută în prima parte a declaraţiei.

Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja disponibile prin

contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile întocmite de companie. În

schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în evidenţă faptul că o companie

funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de interese diferite – salariaţi, acţionari,

creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având anumite drepturi care trebuie satisfăcute prin

exercitarea optimă a abilităţilor de management de către conducerea întreprinderii.

Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează asupra

contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar declaraţiile atrag

de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că rezultatele adiţionale obţinute depind

de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care furnizează capitalul şi trebuie remuneraţi pentru riscul

pe care şi-l asumă. În cele din urmă, declaraţia indică destul de clar mărimea obligaţiilor pe care

companiile le au faţă de guvern cât şi către alte părţi interesate.

Managementul fluxului de numerar

Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în dinamic,

este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică variaţia patrimoniului.

Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care au avut loc în cursul

perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a unei

întreprinderi.

Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia

fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi plăţi).

Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi

pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte” între

bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.

Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta furnizează o

serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite utilizatorilor de


40

informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau, după caz, necesităţile în

materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru conducerea de societate care, pe

baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare

suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute, iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată

evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi pentru utilizatorii externi, fiind o formă de

satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora. Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul

timpului mai multe forme, dintre care doar două par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi

utilizatorilor:

- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);

- tabloul fluxurilor de trezorerie.

Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a întreprinderii,

conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia. Acesta permite

explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui

exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie efectuată între fluxurile

patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.

Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp ce

fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.

Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:

acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;

este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în diagnosticul

realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al necesităţilor de

finanţare trecute, dar şi viitoare;

este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;

este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a

dividendelor;

este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de

evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;

este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc.

Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:

UTILIZARI RESURSE INDICATO

RI

Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung)

Creşterea de active imobilizate

Reducerea capitalurilor imobilizate

Resurse stabile (pe termen mediu si lung)

Cresterea capitalurilor permanente

Reducerea activelor imobilizate

Δ

Δ FRN

Utilizări pentru exploatare

Creşterea de active ciclice

Reducerea de pasive ciclice

Resurse pentru exploatare

Creşterea de pasive ciclice

Reducerea de active ciclice

Δ NFR

Utilizări în afara exploatării

Creşterea de active circulante neciclice

Reducerea de datorii pe termen scurt

neciclice

Resurse în afara exploatării

Creşterea de datorii pe termen scurt

neciclice

Reducerea de active circulante neciclice

Δ

Δ NFRAE

Utilizări pentru trezorerie

Creşterea de active pentru trezorerie

Reducerea de datorii pe termen scurt pentru

trezorerie

Resurse pentru trezorerie

Creşterea de datorii pe termen scurt pentru

trezorerie

Reducerea de active pentru trezorerie

Δ

Δ TN

Tabloul utilizărilor şi resurselor


41

Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între

elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat

fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului

(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.

Ecuaţia fundamentală este:

Δ TN = Δ FR – Δ NFR

Δ FR = Δ NRF + Δ TN

Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la

determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar cea

de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii de

fond de rulment.

Tabloul de finanţare evidenţiază:

a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active – fluxuri

interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.

b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata dividendelor,

pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.

Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele constatări:

a. crearea unui flux de resurse atunci când:

- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;

- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor active.

b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:

- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de

materiale, materii prime etc.;

- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.

Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de informaţii

sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de finanţare pierde teren

în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în centrul analizei financiar-

contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi resurselor acesta are doar un rol de

intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment.

Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci şi ca

efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de datorii la

sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.

Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (fondurile

disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi (cvasilichidităţi), acele

plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată

de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod nesemnificativ.

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale activităţii

întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.

1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:

a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;

b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:

- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;

- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute

sau viitoare, presupuse de activitatea de exploatare;


42

- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care

vizează finanţarea sau investiţiile.

2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează cu

scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare,

fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi chiar

creşterea sa.

3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce se

produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii, punând în

lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al

întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea

performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru

realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.

Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele Internaţionale

de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin reglementare legală

obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din ţara noastră.

Riscul în managementul financiar

Diagnosticul riscului urmăreşte:

- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a structurii

capitalurilor proprii şi împrumutate;

- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la

scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă trei

categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de îndatorare şi

riscul de insolvabilitate.

Riscul economic Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui venit sau

a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de întreprindere

pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza decât în cuplul a două

elemente de analiză: rentabilitate-risc.

Un alt obiectiv în managementul financiar este și maximizarea rentabilităţii la un anumit

nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:

a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar măsura

riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;

b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri care

este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi variaţia

cifrei de afaceri;

c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.

În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat din

două puncte de vedere:

1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării

corespunzătoare a factorilor de producţie;

2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun plasament în

condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de risc diferite.

Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de afaceri şi

ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.

Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de elasticitate


43

sau efectul de levier.

Riscul financiar Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa structurii

financiare a întreprinderii. Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor

financiare (dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului

financiar.

Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură

optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.

Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:

1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):

PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)

2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:

Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre

rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context

acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul îndatorării

este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea riscului financiar se

face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare (E):

E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]

R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L

unde:

L = Datorii / Capitalul propriu Între cele trei rate există următoarele corelaţii:

1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;

2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate financiară

este egală cu rentabilitatea economică;

3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.

Riscul de faliment (insolvabilitate) Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face faţă

angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.

Analiza riscului de faliment se realizează:

1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.

În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:

a. patrimonială;

b. funcţională.

Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul economic în

ansamblu ca o garanţie pentru creditori.

Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt: fondul

de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele îndatorării.

Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente operaţionale:

nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.

2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului financiar

evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:

- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);


44

-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);

- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);

- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie

Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi indicatorii de

rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:

a. rata capacităţii de rambursare (Ra)

Ra = Datorii /CAF

b. rata autonomiei financiare (Rb)

Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile

c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea de

rambursare a datoriilor.

ETE = EBE - Δ NFR

Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de exploatare

minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus rambursarea anuală

a datoriilor.

Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a

riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de

complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea

întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană


1. Care sunt principalele componente ale bilanțului contabil?

2. Ce cuprinde fiecare secțiune a bilanțului?

3. Care este obiectivul analizei lichidității?

4. Care sunt indicatorii de analiză a lichidității?

5. Care sunt indicatorii de analiză a situației gradului de îndatorare?

6. Ce este profitabilitatea?

7. Ce este analiza profitabilității?

8. Care sunt scopurile profitului?

9. Ce este un factor restrictiv?

10. Ce este diagnosticul riscului?

11. Ce este riscul economic?

12. Ce este riscul financiar? Dar cel de faliment?


45

BIBLIOGRAFIE

1. Dragota V. (2012), Management financiar. Editia a doua. Volumul I - Diagnostic financiar

al companiei, Editura Economica, Bucuresti

2. Dragota V., Obreja Brasoveanu L, Dragota I. M. (2016), Management financiar. Editia a

doua. Vol. II - Management financiar strategic, Editura Economica, Bucuresti

3. Haiduc L.R. (2007), Managementul financiar - contabil al societatilor comerciale, Editura

FRM, Bucuresti

4. Iosif Gh.N. (2011), Analiza economico - financiara si restructurarea firmelor, Editura

Tribuna Economica, Bucuresti

5. Trandafir A., (2018), Management financiar, Suport de curs, Biblioteca USH, Constanța

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE ......intreprinderii, a deciziei de...

Documents

Transcript of FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE ......intreprinderii, a deciziei de...