Universitatea de Stat „B.P.Hasdeu” din Cahul

Facultatea de Economie, Inginerie şi Ştiinţe Aplicate

Catedra Inginerie şi Ştiinţe Aplicate

NOTE DE CURS

LILIANA CECLU

Dr., lector universitar

Co

du

l

dis

cip

lin

ei

Den

um

irea

dis

cip

lin

ei

Tit

ula

rul

Sem

estr

u

Ore Evaluare

To

tal

Cu

rs

Sem

ina

r

La

bo

-

rato

r

Stu

diu

ind

ivi-

du

al

Fo

rma

de

eva

lua

re

Nr.

de

cred

ite

U.07.A.063 Protecţia mediului ambiant Șeremet

Andrei VII 120 30 30 - 60 E 4

Tematica şi repartizarea orelor

Nr.

ord

Tematica orelor

Total ore

Cu

rs

Sem

inar

Lab

ora

tor

Stu

diu

ind

ivid

ual

Modul I. Elemente de Ecologie.

1. Tema 1. Introducerea în Ecologie. Definiții 2 2 - 4

Modulul II. Elemente naturale de mediu

2. Tema 2. Mediul ambiant și elementele lui structurale 2 2 - 4

Modulul III. Necesitatea protejării mediului.

3. Tema 3. Protecția mediului ambiant: rol și importanță. 2 2 - 4

4. Tema 4. Deteriorarea mediului prin poluare. 2 2 - 4

Modulul IV. Protecția elementelor naturale ale mediului: atmosferă, apă, sol, subsol.

5. Tema 5. Starea și protecția atmosferei. 2 2 - 4

6. Tema 6. Starea și protecția resurselor de apă. 2 2 - 4

7. Tema 7. Managementul resurselor de apă. Apele menajere. 2 2 - 4

8. Tema 8. Starea și protecția solurilor. 2 2 - 4

9. Tema 9. Protecția și conservarea naturii. 2 2 - 4

Modulul V. Rolul protecției mediului. Instrumente ale politicii de mediu

10. Tema 10. Politica de mediu în Republica Moldova. 2 2 - 4

Modulul VI. Protecția mediului artificial

11. Tema 11. Deșeurile menajere. 2 2 - 4

Modulul VII. Monitoringul de mediu. Dezvoltarea Durabilă

12. Tema 12. Protecția mediului în condițiile Dezvoltării durabile. 2 2 - 4

13. Tema 13. Monitoringul Ecologic. 2 2 - 4

Modulul VIII. Economia protecției mediului

14. Tema 14. Normarea și standartizarea ecologică. 2 2 - 4

15. Tema 15. Mecanismul economic al protecției mediului. 2 2 - 4

TEMA 1. INTRODUCEREA ÎN ECOLOGIE. DEFINIȚII.

Ecologia este o ramură a biologiei care s-a dezvoltat ca ştiinţă a vieţii, studiind

interacţiunile dintre organisme şi mediul lor de viaţă şi între organisme.

Aceast termen a fost introdus pentru prima dată de biologul german Ernest Haeckel în

anul 1866, utilizînd cuvintele greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia

reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interacţiunile dintre

fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate

de-a lungul timpului.

În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale

mai ales după 1970, iar în Europa centrală şi de est cu precădere în ultimul deceniu. O serie de

evenimente cu un puternic impact social precum celebrele „maree negre”( Maree neagră = strat

de petrol care plutește pe suprafața apei și poluează plajele, ca urmare a accidentării vaselor

petroliere. – Din fr. marée.), ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie

1986) au zguduit din inerţie opinia publică şi au introdus treptat ecologia în rândul preocupăilor

individului şi comunităţilor.

Ulterior, numeroasele studii şi cercetări efectuate în acest domeniu de către renumiţii

savanţi Humboldt, Mőbius, Forbes, Semper, Suess şi alţii, au pus bazele ecologiei ca stiinţă

interdisciplinară.

Astfel in intervalul de peste 100 de ani de existenţa, ecologia cunoaşte o dezvoltare din ce

in ce mai dinamică fiind cauzată de conexiunile multiplelor curente ştiinţifice, venite din sfera

ştiinţelor biologice (botanică, zoologie, fiziologie, genetică, etc) precum şi a altor ştiinţe corelate

(geografia, fizica, chimia, pedagogia, antropologia, etc.).

Aşadar ecologia este o ştiinţă biologică de sinteză cu un profound caracter

interdisciplinar, care studiaza relaţiile complexe ale omului şi ale celorlalte vieţuitoare cu mediul

inconjurător planetar.

ECOLOGIA (de desenat pe tablă)

MEDIUL DE VIATA ORGANISMELE VII

(Factorii abiotici) (Factorul biotic , antropic)

Figura 1. Principalele domenii de studiu ale ecologiei

Factorii abiotici - lipsit de viață (temperatură, lumină, precipitații, presiune); Factorii biotic

– referitor la viață (plante, animale).

Ecologia are ca obiect de studiu relaţiile dintre organisme şi mediul lor de viaţă, alcătuit

din ansamblul factorilor de mediu (abiotici şi biotici), precum şi structura, funcţia şi

productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populatii, biocenoze) şi a sistemelor mixte

(ecosisteme).

Ea studiază in principal:

• Relaţiile dintre vieţuitoare (plante si animale) cu mediul lor

• Raporturile dintre organisme şi mediul inconjurător

• Nivelurile de organizare (populaţii, biocenoze, ecosisteme,

biosfera)

• Corelaţiile dintre mediul inconjurător şi treptele supraindividuale

• Relaţiile ce se stabilesc între organisme şi diverse comunitaţi

• Fluxul de materie, energie şi informaţie care străbate un ecosistem

bine delimitat.

Astăzi, ecologia este recunoscută ca ştiinţă a supravieţuirii umane pe Terra.

Diversificarea domeniilor de activitate umană şi apariţia numeroaselor discipline tehnologice, a

determinat dezvoltarea unor noi ramuri de ecologie aplicată: ecologie agricolă (vegetală şi

animală), ecologie forestieră, ecologie urbană, ecologia mediului ambiant, ecologie umană,

ecologia resurselor naturale, etc. Toate acete ramuri nou dezvoltate studiază şi oferă modele şi

soluţii pentru o mai bună relaţie dintre om şi natură, prin aplicarea în practică a principiilor

ecologiei.

Individul este cel mai jos nivel de organizare a materiei vii. Un individ este, în

contextul ecologiei, un exemplar al unei anumite specii (lup, elefant african, lalea etc). Indivizii

fac parte din anumite populaţii.

Populaţie este un nivel de organizare a materiei vii supra-individual, adică superior

individului. O populaţie este alcătuită din indivizii unei specii care trăiesc pe acelaşi teritoriu

(exemple: populaţie de tigri din Siberia, populaţie de arbori de cauciuc din pădurea amazoniană,

populaţia de lupi din Munţii Apuseni etc).

Biocenoza este alcătuită din totalitatea populaţiilor care trăiesc pe acelaşi teritoriu,

ea fiind un nivel de organizare a materiei vii superior populaţiei. Biocenoza cuprinde toate

populaţiile de un anumit teritoriu indiferent că vorbim de plante, ciuperci, bacterii sau animale.

Biotopul este teritoriul în care îşi desfăşoară viaţa o biocenoză. El este alcătuit din

totalitatea elementelor abiotice (fără viaţă) dintr-un anumit teritoriu: rocile, apele, formele de

relief etc.

Conceptul de ecosistem. Ecosistemul - unitate funcţională a biosferei. Sensul acestui

cuvânt derivă din componentele sale: oikos, din greceşte cu înţelesul de sat sau casă şi systema,

din latineşte cu sensul de ansamblu de elemente. Prin ecosistem înţelegem unitatea elementară a

biosferei formată dintr-un biotop, ocupat de o biocenoză. Un ecosistem cuprinde întreaga materie

vie dintr-un spaţiu finit, deci toate animalele, plantele, microorganisme (ciuperci, bacterii şi

virusuri), împreună cu toată substanţa organică moartă existentă în acel teritoriu (fig. 2).

ECOSISTEM

Plante

BIOTOP BIOCENOZĂ Animale

Microorganisme

Apă Temperatură Lumină Minerale Aer

Figura 2. Exemplu de ecosistem

Ecosistemul se caracterizează printr-o organizare specifică, fiind alcătuit din două

structuri funcţionale: structura de biotop (mediul neviu sau componenta abiotică) şi structura de

biocenoză (mediul viu sau componenta biotică).

Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul

Sahara)sau dimensiuni foarte mici (un iaz).

Biosfera este ultimul nivel de organizare al materiei vii. Ea reprezintă sfera de viaţă

a Pământului şi cuprinde toate organismele vii de pe Terra. Dacă, în viitor, progresele ştiinţei

ne vor permite să descoperim şi alte planete cu viaţă, atunci biosfera nu va mai fi ultimul nivel de

organizare al materiei vii, ci vor exista nivele superioare de organizare a vieţii.

În privința locului ocupat de viețuitoare se apelează la noțiuni ca:

Habitat – suprafața de teren locuită de un individ sau de o populație; arealul – este

teritoriul ocupat de o specie sau de o populație. El poate fi foarte restrîns (ex. o peșteră), sau

foarte larg. Peisajul – este mediul natural global cuprins dintr-o privire.

Nişa ecologică este locul ocupat de o populaţie în cadrul mediului său de viaţă.

Fiecare populaţie ocupă o singură nişă. Nişa ocupată de o populaţie reprezintă totalitatea

caracteristicilor ecologice ale acestei populaţii, mai precis funcţia acestuia în mediu. De

exemplu, râma trăieşte în sol şi se hrăneşte cu substanţele organice din acesta. Ciocănitoarea se

hrăneşte cu larvele şi insectele din scoarţa arborilor. Aceste două exemple ilustrează nişele

ecologice ocupate de râmă şi de ciocănitoare.

Factor ecologic este considerat orice element al mediului care acționează direct asupra

ființelor vii. Ei se pot ordona ca factori climatic (temperatură, lumină, umiditate,precipitații),

factori ai mediului acvatic și ai solului, factori alimentari, factori biotic.

Perturbațiile în biocenoză pot surveni din cause natural sau antropice. Cele natural apar

din mai multe cauze (cutremure, erupții vulcanice, fulgere, invazii de lăcuste, catastrophe

climatic ca: uscăciune, inundații, precipitații deosebite…). Perturbațiile antropice sunt cele

provocate de om: construcții de locuințe, modificări hidrografice, construcții rutiere, defrișări…

Redresare ecologică – reprezintă totalitatea proceselor natural și antropice, successive

pentru revenirea la starea normal anterioară. Reprezintă refacerea capacității ecologice a unui

biosistem, în totalitate sau parțial.

Diversitate ecologică – este dat atît de numărul de specii, cît și de configurația

interacțiunilor din ecosistem. Se apreciază prin numărul de specii dintr-o biocenoză; numărul de

indivizi și biomasa lor, precum și repartizarea lor pe specii; relația dintre indivizi și mediu.

TEMA 2. MEDIUL AMBIANT ȘI ELEMENTELE LUI

STRUCTURALE.

Prin cele trei concepte fundamentale – biotop, biocenoză şi ecosistem – s-a conturat şi

dezvoltat ştiinţa ecologică, o disciplină pur biologică.

Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună cu materia

nevie din mediul natural, aceste sisteme cuprinzând, în ordinea complexităţii lor, populaţia,

biocenoza, ecosistemul şi biosfera.

Ecologia ne dă o imagine unitară a naturii vii, cu diversele sale aspecte ale luptei pentru

existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare

Cuvântul “mediu” exprimă şi acoperă o noţiune globală, utilizată în toate domeniile de

activitate, inclusiv în ramurile ştiinţei care se ocupă, direct sau indirect, de protecţia factorilor de

mediu naturali şi artificiali1.

Prin mediu înţelegem ansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: apa,

aerul, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate

materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune

cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea

vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului. Astfel definit, conceptul

evidenţiază o dinamică aparte, exprimând tendinţa generală de includere în compunerea sa atât a

elementelor naturale, cât şi a celor create de om. Având în vedere poziţia centrală pe care o

ocupă omul în mediu, şi luând în considerare interesele sale fireşti de a trăi într-un ambient

sănătos, despre noţiunea de mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om care, ca vieţuitoare,

face parte din mediul natural.

Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atât mediul natural – natura în

forma sa originară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor

vieţuitoarelor (terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă,

pădurile, aerul, flora şi fauna terestră şi acvatică etc.) – cât şi mediul artificial, cel creat de mâna

şi mintea omului, adică bunurile care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile

materiale ale vieţii.

În “spiritul” termenilor definiţi anterior putem denumi mediu – în sens larg – ansamblul

forţelor fizice şi biotice care influenţează o unitate vitală (sistem viu). Astfel conceput, mediul

apare ca un sistem infinit care cuprinde atât fenomene fizice obişnuite (ca: vântul, ploaia etc.),

cât şi forţe majore ale cosmosului (radiaţiile cosmice): este un sistem cosmo-biologic, o

“îmbinare cosmică a tot ceea ce se întâmplă”.

Fiecare organism reprezintă rezultatul evoluției adaptive de lungă durată în anumite

condiții de viață. Viața organismelor este inexistentă în afara mediului. Noțiunea de mediu

ecologic însumează totalitatea condițiilor naturale, componenților naturii vii și nevii (forțele

majore ale cosmosului – radiațiile cosmice, radiațiile solare, forțele de atracție ale Lunii, pulbere

cosmice; fenomenele fizice obișnuite – temperatura, umiditatea, solul, vîntul; magnetismul

cosmic și terestru; organismele vii – plantele și animalele etc.) dintr-un loc dat cu care un

organism vine în contact, adică se află în relații reciproce directe sau indirecte.

Componența mediului ambiant pe nivelul unui organism individual (iepure de cîmp).

Componenții mediului ambiant pe nivelul populației.

Viața unei populații, a unei specii, modificările efectivelor lor, înmulțirea supravețuirea ș.a.

sunt subordonate mediului. Iată de ce în unele regiuni ale planetei pot fi întîlnite unele specii de

animale, plante ce nu există în alte locuri. De aceia organismele depind în mare măsură de

variabilitatea mediului, fiindu-le propriu un comportament pasiv față de modificările factorilor

externi. Cea mai mare autonomie față de mediu se manifestă la om și la animalele superioare.

La rîndul lor organismele au valorificat anumite medii de viață:

Mediu acvatic – este reprezentat de apele subterane, fluvii, rîuri, lacuri, mări,

oceane.

Mediu de viațăterestru – este reprezentat de litosferă (munți, platouri, cîmpii, văi...).

Mediu aerian – învelișul esterior al Terrei în care pătrunde sau sunt reținute

radiațiile solare (de la suprafața terestră pînă la stratul de ozon).

Mediu specific de viață – aici organismele vii fiecare reprezintă o lume întreagă

populată de simbioniți și paraziți.

În ecologie se foloseşte deseori termenul factor de mediu sau factor ecologic. Mediul

reprezintă un sistem complex de diferiți factori – elemente material capabile de a produce o

acțiune sau influență direct sau indirect asupra altor elemente material, provocînd reacții

corespunzătoare. Totalitatea factorilor de mediu (temperatură, lumină, precipitațiile, presiunea

atmosferică) paraziții, dăunătorii, lupta intra- și interspecifică, cu care un organism în decursul

ontogenezei vine în contact și cu care se condiționează reciproc poartă denumirea de factori

ecologici

După natura și activitatea lor, factorii ecologici în mod artificial sunt clasificaţi în abiotici

(fizici), biotic și antropogeni.

Factorii abiotici constituie proprietăți ale lumii anorganice ce acționează direct sau

indirect asupra organismelor vii și răspund prin reacții de adaptare. Din ei fac parte: lumina,

temperature aerului, radiațiile solare, presiunea atmosferică, compoziția chimică a apei și solului,

regimul eolian, cursul apelor, relieful, umiditatea aerului etc.

Factorii biotic reprezintă forme de acțiune a unui organism asupra mediului ambient sau

asupra altor organism. Fiecare individ resimte permanent asupra sa acțiunea directă sau indirectă

a altor vietății, intră în relații cu indivizii altor specii, depinde de ele și el însuși acționează

asupra lor.

Factorii antropogeni prezintă forme de activitate ale societății umane, care duc la

schimbarea mediului de viață al altor specii sau direct acționează asupra vieții organismelor.

Toți factorii indicați mai sus, în ansamblu, crează mediul de viață al organismelor.

TEMA 3. PROTECȚIA MEDIULUI AMBIANT: ROL ȘI

IMPORTANȚĂ.

Deja la începutul sec. XVII-lea, Europa dispunea de mijloace tehnologice și know-how

capabile să modifice sensibil suprafețe întinse ale mediului. Prima societate de protecția mediului

a fost fondată în anglia în 1865 sub numele Commons, Open Spaces and Footpath Preservation

Society, iar prima lege antipoluare – Alkali Law a fost dată de parlamentul britanic în anul 1863.

Semnificația noțiuni de protecția mediului a luat amploare în anii 1930, cînd era evident

pericolul epuizării resurselor naturale, necesare în primul rînd, activității industriale.

Protecția mediului este sistemul de măsuri îndreptate spre menținerea rațională a

interacțiunilor om – mediu, asigurînd păstrarea și restabilirea resurselor naturale, utilizarea lor

rațională, preîntîmpinarea directă sau indirectă a acțiunilor negative rezultate din activitatea

societății asupra naturii, sănătății omului.

Prima Conferință Internațională pentru reducerea fumului a avut loc în 1911, la care sa

discutat și problema sursei de energie nepoluante , iar în 1913 și-a desfășurat lucrările prima

Conferință pe Problema Protecției Mediului (Elveția) – conservarea și ocrotirea mediului. În

perioada 1923 – 1944 sa definit și noțiunea de noosferă ca un nou înveliș al Pămîntului alături de

litosferă, biosferă, hidrosferă și atmosferă, realizată de rațiunea umană, el constituind o nouă

etapă a dezvoltării vieții terestre, determinată de activitatea umană și a societății.

După anul 1945 se înființează primele organizații internaționale care se ocupă și de

problemele mediului ambiant:

1945 ONU (Organizația Națiunilor Unite);

1945 FAO (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură);

1946 UNESCO (ONU pentru Educația, Știință și Cultură);

1957 AIEA (Agenția Internațională pentru Energia Atomică);

1966 PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare);

1972 PNUE (Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător).

Obiectivele disciplinei protecției mediului ambiant constau în:

Cunoașterea noțiunilor elementelor componente ale mediului;

Cunoașterea structurii mediului și a problemelor esențiale de utilizare rațională a

condițiilor și resurselor naturale;

Cunoașterea categoriilor de obiecte protejate oe scară globală, regională și locală.

Cunoașterea legităților de evoluție a mediulu ambiant și a tendințelor

contemporane în plan global, regional și global.

Protecția mediului natural presupune:

Cunoașterea temeinică a lui și a interacțiunilor dintre sistemul social-economic și

sistemele naturale, prevederea consecințelor mai apropiate și mai îndepărtate ale

acestor acțiuni.

Utilizarea rațională și cu economicitate maximă a resurselor naturale, indiferent

de originea lor.

Prevenirea și combaterea a degradării mediului, provocată de om, cît și a celei

produse de cauze naturale.

Armonizarea intereselor imediate, de lungă durată și permanente ale societății

umane în utilizarea factorilor naturali de mediu: aer, apă, sol, subsol, floră, faună,

rezervații și monumente ale naturii, peisaj.

Uneori se confundă noțiunea de știință a protecției mediului cu cea de ecologie - știință

care este parte a biologiei. O analiză mai atentă a celor două noțiuni conduce la următoarea

concluzie: știința protecției mediului are ca activitate de bază studierea interdependenței între

mediu , pe de o parte, și fenomenele , procesele naturale și artificiale și ființele vii, pe de altă

parte precum și luarea de măsuri de ameliorare a mediului; știința ecologiei însă are ca scopfinal

studierea numai a interdependenței mediului cu ființele vii, fără a recomanda măsuri tehnice

constructive pentru ameliorarea mediului.

Protecția mediului este o problemă a tuturor, pe de o parte a dezvoltării societății, iar de

altă parte a redresării, conservării și ocrotirii mediului. Protecția mediului are ca obiectiv

principal ocrotirea și conservarea naturii.

Protecția mediului

Ocrotirea mediului Conservarea mediului

Scema 1. Forme de protecția mediului.

Protecția mediului este o problemă comună care necesită luarea unor măsuri cum sunt:

închiderea surselor de poluare , reținerea, distrugerea poluanților, reciclarea deșeurilor etc.

O problemă de mediu poate fi soluționată în baza unui algoritm care include: analiza

situației ambientale – inițierea problemei – elucidarea problemei – program acțiune – recenzia

critică – activitatea reală – analiza rezultatelor – evaluarea autocritică a propriilor acțiuni.

TEMA 4. DETERIORAREA MEDIULUI PRIN POLUARE.

Epoca contemporană se confruntă cu probleme grave privind poluarea mediului, care este

rezultat a 4 factori:

Explozia demografică întrucît creșterea densității populației sre loc cu o rată geometrică,

în timp ce săpațiul geografic și atmosferic, în care se elimină rezidurile activității umane

au rămas aceleași.

Ineficiența mijloacelor utilizate pentru distrugerea reziduurilor rezultate din activitatea

umană, ce se găsesc sub formă neasimilabilă în circuitul natural al materiei.

Dezvoltarea vertiginoasă a activităților industriale, modernizarea agriculturii, a

mijloacelor de transport determină un mare consum de oxigen, o considerabilă creștere

a volumului de gaze toxice, reziduri industriale, acestea la rîndul lor fiind deversate în

natură.

Fenomenul de autopoluare a mediului ambiant, determinată de prezența unor elemente

naturale care îl degradează (eroziunea solului, erupții vulcanice etc.).

Poluarea poate fi definită ca “totalitatea proceselor prin care se introduc în mediu, direct

sau indirect, materie sau energie cu efecte dăunatoare sau nocive care alterează ecosistemele,

diminuează resursele biologice şi pun în pericol sănătatea omulu.

Adică poluarea este un proces de alterare a mediului, de viață (biotic și abiotice) și

alucrurilor create de om, process cauzat mai ales de deșeurile provenite din activitățile umane, de

origine menajeră, agricolă, industrial, etc., cît și datorită unor fenomene naturale (erupții

vulcanice, furtuni de nisip etc.).

Vocabula modernă poluare, desemnează un termen științific ce corespunde unui proces

de degradare a mediului ambient, provine de la verbul latin polluo, -ere care înseamnă a

murdări, a păta, a degrada.

Încă din 1974, Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare a arătat că

poluarea este o principal formă de deteriorare a mediului, prin care se înțelege acțiunea omului

de introducere în mediu, direct sau indirect, a substanțelor sau a energiilor, care produc efecte

vătămătoare sănătății oamenilor, pagube resurselor naturale. Poluarea reprezintă o legitate

natural: orce ființă produce deșeuri, care neeliminate cu mediul ei de viață îi face imposibilă

existent.

În funcţie de origine se disting: 1. Poluanţi naturali - erupţii vulcanice, erodările

solului, incendiile, praf cosmic, emisii de gaze din interiorul solului, furtunile de praf. 2.

Poluanţi artificiali (care sunt exclusiv rezultatul unei activităţi antropice) - provin din industrie

(locul I), transporturi, activitati transporturi, rafinarii de petrol.

Deasemenea în funcţie de natura poluantului sunt: 1. Poluare Chimică (Este o

consecinţă directă a activitătii industriale, transporturilor,urbanizării şi a dezvoltării intensive a

agriculturii(gaze, pesticide, detrgenti, produse petroliere)); 2. Poluare Fizică (sonoră, trmică,

radioactivă,); 3. Poluare Biologică (animale, insecte, microbi etc); 4. Poluare Estetică

(Urbanizarea).

După mediul care acționează: a) Poluarea atmosferei, b) poluarea solului, c) poluarea

apei.

Poluarea morală, poluarea estetică.

TEMA 5. STAREA ŞI PROTECŢIA ATMOSFEREI.

Calitatea aerului atmosferic

În Republica Moldova monitorizarea calităţii aerului atmosferic este asigurată prin

serviciile specializate în cadrul Serviciului Hidrometeorologic de Stat (SHS) şi ale

Inspectoratului Ecologic de Stat (IES). Reţeaua de supraveghere a SHS include 19 posturi

staţionare, amplasate în 7 centre industrializate: Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Rîbniţa, Bender,

Mateuţi şi Leova, fiind analizaţi poluanţii de bază (suspensii solide, dioxid de sulf, monoxid de

carbon, dioxid de azot) şi cei specifici (fenol, aldehidă formică, sulfaţi solubili). Gradul de

poluare a aerului se apreciază după valoarea concentraţiilor medii faţă de concentraţia maxim

admisibilă (CMA), iar calitatea aerului se estimează prin indicele complex al poluării atmosferei

(IPA)

Nivelul înalt de poluare cu suspensii solide, dioxid de azot şi formaldehidă ce se menţine

pe parcursul mai multor ani, poate fi explicat prin influenţa unui şir de factori: salubrizarea

insuficientă a zonelor urbane, intensificarea traficului rutier, spaţiile mari de sol afânat şi

gazoanele deteriorate, activitatea întreprinderilor industriale neutilate adecvat cu sisteme de

captare şi neutralizare a noxelor emise. Contribuie la sporirea nivelului poluării şi situaţiile de

stagnare a aerului, condiţionate de stratificarea stabilă, vîntul slab şi lipsa precipitaţiilor. Un rol

important îl are şi relieful local, întrucît în depresiuni are loc stocarea maselor de aer poluat.

În afară de calitatea aerului atmosferic, Serviciul Hidrometeorologic de Stat

monitorizează componenţa chimică a depunerilor atmosferice. Reţeaua naţională de observaţii

asupra precipitaţiilor atmosferice a fost creată în baza a 8 staţii meteorologice amplasate în

următoarele localităţi: Chişinău, Tiraspol, Cahul, Rîbniţa, Leova, Dubăsari, Camenca şi Corneşti.

Din datele prezentate pe parcursul anilor de catre MMRM se demonstrează elocvent

faptul că în regiunile industrializate ale Republicii Moldova au loc procese accentuate de poluare

a aerului, fapt care impune implementarea unor măsuri de diminuare a emisiilor de noxe în

atmosferă şi o monitorizare mai amplă a calităţii aerului.

Calitatea aerului atmosferic în Republica Moldova este influenţată de emisiile provenite

din trei tipuri de surse de poluare: surse fixe sau staţionare, care includ întreprinderile

industriale, CET-urile, cazangeriile în stare de funcţiune; surse mobile, care includ transportul

auto (peste 450 mii), feroviar, aerian, tehnica agricolă şi poluarea transfrontalieră.

În prezent în Republica Moldova îşi desfăşoară activitatea economică cca 5748

întreprinderi cu impact negativ asupra mediului, inclusiv 1764 întreprinderi industriale şi de

construcţii, 95 întreprinderi

de transport auto, trei centrale termoelectrice, 2777 cazangerii, 681 staţii de alimentare cu

produse petroliere şi gaze, 24 baze pentru depozitarea şi păstrarea produselor petroliere şi peste

470 mii unităţi de transport auto.

În perioada 1990–2010 volumul emisiilor de poluanţi оn atmosferă de la sursele

staţionare de poluare a fost оn descreştere, micşorвndu-se de la 350 kt (1990) la 24,158 kt

(2010), cu o fluctuaţie de 2–5 kt оn ultimii 10 ani.

Majoritatea întreprinderilor desfăşoară activităţi generatoare de emisii de substanţe

poluante, care sunt evacuate оn atmosferă, cum ar fi: dioxid de sulf şi de azot, oxid de carbon,

substanţe solide, precum şi unele noxe specifice. Municipiul Chişinău are cel mai mare impact

asupra poluării aerului atmosferic, cu peste 50% din poluarea totală.

Principala sursă de poluare a aerului atmosferic este transportul auto, cota căruia

constituie cca 88% din emisiile totale de la sursele de poluare (fixe şi mobile) ale bazinului

aerian. Din aceste surse provin emisii оn cantităţi mari de hidrocarburi, oxizi de carbon, oxizi de

azot şi de sulf, etc., care sunt în funcţie de diferiţi factori: calitatea combustibilului utilizat, starea

tehnică a vehiculelor, numărul unităţilor de transport exploatat, etc.

Cele mai poluate localităţi de transportul auto sunt considerate: mun. Chişinău – 73,358

kt/an şi Bălţi – 7,748 kt/an; raioanele Sîngerei – 10,9812 t/an, Cahul – 8,392 t/an, Hînceşti – 5,01

t/an, Briceni – 4,254 t/an, Ialoveni – 4,124 t/an, Ungeni – 4,19 t/an, Floreşti – 4,087 t/an, Anenii

Noi – 4,053 t/an, UTA Găgăuzia – 5,702 t/an.

Surse de poluare transfrontalieră. Conform datelor Programului European de

Monitoring şi Evaluare (EMEP), noxele din precipitaţiile anuale provin preponderent din surse

de poluare transfrontalieră.

Poluarea transfrontalieră a aerului atmosferic оn Europa, precum şi în Republica

Moldova se datorează оn special acidifierii şi eutrofizării ecosistemelor ca urmare a emisiilor de

dioxid de sulf (SO2) şi dioxid de azot (NO2). Republica Moldova s-a dovedit a fi un importator

net de sulf, oxid de azot şi amoniu. Cea mai mare parte din depunerile de sulf provine din

România (32%) şi Ucraina (18%), iar depunerile de azot oxidant – în special din Ucraina (15%)

şi Polonia (12%).

Ţinînd cont de expunerea Republicii Moldova poluării transfrontaliere permanente a

aerului şi pornind de la necesitatea cooperării regionale şi internaţionale sub aspect

transfrontalier, în 1987 s-a organizat în localitatea Leova prima staţie de monitoring al gradului

de poluare transfrontalieră a aerului, integrată оn reţeaua EMEP. Însă activitatea propriu-zisă

această staţie şi-a început-o în 2004, monitorizвnd continuu compoziţia chimică a precipitaţiilor

atmosferice, inclusiv metalele grele (MG) şi poluanţii organici persistenţi (POPs). Informaţia

obţinută

este raportată Secretariatulul Convenţiei EMEP.

Schimbarea Climei şi Protecţia Stratului de ozon

Schimbările climatice din Republica Moldova se оncadrează în tendinţele globale actuale.

Creşterea temperaturii medii anuale a aerului cu aproape 1°C din ultimul secol denotă păstrarea

aceluiaşi tempou rapid de încălzire a climei ca şi în Europa. Cele mai semnificative valori ale

acesteia au fost înregistrate în 2007, constituind extremele maxime din toată seria observaţiilor

instrumentale.

Ritmul rapid al schimbărilor climatice regionale reprezintă una din marile ameninţări la

adresa dezvoltării durabile şi constituie una din cele mai mari probleme de mediu, cu consecinţe

negative asupra economiei naţionale, ţinînd cont de orientarea agrară a Republicii Moldova.

Industrializarea globală din ultimii ani a dereglat raportul de gaze necesar pentru

echilibrul atmosferic. Arderea cărbunelui şi a gazului metan a condus la formarea unor cantităţi

enorme de dioxid de carbon şi alte gaze. Dezvoltarea agriculturii a determinat acumularea unor

cantităţi mari de metan şi oxizi de azot în atmosferă. Aceste pericole ar fi: efectul de seră,

încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului de ozon şi ploile acide.

Emisiile de gaze cu efect de seră (GES) reprezintă un pericol major pentru atmosferă.

Datele statistice prezentate оn Raportul Naţional de Inventariere al GES din RM denotă că

emisiile totale de GES cu efect direct, exprimat оn echivalentul CO2, s-au diminuat оn 2005 cu

cca 68% faţă de 1990. Astfel, din totalul emisiilor GES, 65% provin din sectorul energetic, urmat

de agricultură cu 17,9%, deşeuri cu 11,8%, procese industriale cu 4,9% şi utilizarea solvenţilor

cu 0,4%. Ponderea principalelor trei gaze cu efect direct (CO2, CH4 şi NO2) оn emisiile totale

exprimate оn echivalentul CO2 se caracterizează printr-o tendinţă de diminuare a bioxidului de

carbon (63,8%) şi de majorare a emisiilor de metan (24,5%) şi oxid de azot (11,8%).

În perioada 1990–2005, emisiile totale de GES (fără contribuţia sectorului „Utilizarea

Terenurilor, Schimbări în Utilizarea Terenurilor şi Gospodăria Silvică”) s-au redus cu circa

72,3%: de la 42886,0 mii tone CO2 echivalent în 1990 la 11883,5 mii tone CO2 echivalent în

2005.

Sectorul energetic reprezintă cea mai importantă sursă a emisiilor de gaze cu efect de seră

direct, ponderea acestuia variind оn perioada 1990–2005 оntre 80,5% şi 65,0%. Alte surse

relevante de GES sunt reprezentate de sectorul agricol (cu o pondere de 12,4% оn 1990 şi 17,9%

оn 2005), sectorul deşeuri (3,8% оn 1990 şi 11,8% оn 2005) şi procesele industriale (3,1% оn

1990 şi 4,9% оn 2005).

Atenuarea cu 76,4% a emisiilor de GES de la arderea combustibililor fosili în perioada

1990–2008 este în concordanţă deplină cu scăderea unor importanţi indicatori economici:

aprovizionarea primară totală cu combustibili şi energie – cu 68,1%, consumul energiei electrice

– cu 50,8%, consumul energiei termice – cu 80,2%; de asemenea indicele PIB s-a redus cu

42,0%, iar numărul populaţiei cu 6,0%.

Protecţia stratului de ozon. Cauza principală a deteriorării stratului de ozon din atmosfera

Pământului este creşterea conţinutului de clor şi brom în atmosferă ca urmare a activităţii

antropice. Sursa majoră de clor sunt clorofluorocarburile (freonii) – produse industriale sintetice

folosite pe larg ca aerosoli, agenţi frigorifici, în instalaţii de climatizare, etc.

Republica Moldova a devenit parte la Convenţia pentru protecţia stratului de ozon şi a

Protocolului de la Montreal în anul 1996. Ratificând Convenţia şi Protocolul, ţara şi-a asumat

angajamentul să respecte şi să îndeplinească prevederile acestor instrumente internaţionale. In

acest scop au fost realizate următoarele:

elaborate şi adoptate Programul Naţional de suprimare eşalonată a substanţelor

care distrug stratul de ozon (SDO) în Republica Moldova şi Regulamentul cu

privire la regimul comercial şi reglementarea utilizării hidrocarburilor halogenate

care distrug stratul de ozon;

ratificate Amendamentele de la Londra, Copenhaga, Montreal şi Beijing la

Protocolul de la Montreal;

creat sistemul de licenţiere a importatorilor şi utilizatorilor de SDO şi de

certificare a personalului tehnic de deservire a echipamentului frigorific precum şi

sistemul de marcaj pentru mărfurile ce conţin SDO;

stabilite cotele şi taxele de import ale SDO şi implementat regimul de taxe în

sistemul controlului vamal;

elaborat planul de management frigorific şi implementat programul de

recuperare/reciclare a agenţilor frigorifici;

instruit personalul tehnic de specialitate care deserveşte echipamentele frigorifice

şi inspectorii vamali, statisticienii, inspectorii ecologici şi

importatorii/exportatorii de SDO şi echipamente cu asemenea substanţe în ceea ce

priveşte controlul şi monitorizarea importului de SDO;

echipate serviciile de control ecologic din cadrul Inspectoratului Ecologic de Stat

cu aparataj tehnic performant pentru determinarea tipului de freon;

creată baza de date electronică privind recuperarea/reciclarea freonului R-12.

Managementul calităţii aerului

Protecţia calităţii aerului atmosferic este prerogativa Autorităţii Centrale de Mediu, prin

elaborarea actelor legislative, standardelor, organizarea monitoringului, coordonarea eforturilor

pentru îndeplinirea cerinţelor Convenţiilor internaţionale în domeniul mediului, elaborarea

strategiilor de protecţie a aerului.

Un instrument important de reglementare în domeniul calităţii aerului este sistemul de

autorizare a emisiilor. Cele mai frecvente încălcări ale prevederilor legislaţiei ecologice se referă

la nerespectarea regulilor de exploatare a instalaţiilor de purificare şi lipsa autorizaţiei de emisii.

În ultimii zece ani la întreprinderile din ţară practic a încetat să se mai facă controlul

departamental al emisiilor.

Actualele taxe pentru poluarea aerului sunt simbolice şi mărimea lor este incomparabilă cu

cheltuielile pentru îndeplinirea măsurilor de protecţie a aerului. Extrem de mică este şi plata

pentru emisiile de substanţe toxice care au efectul de acumulare în organismul omului şi

proprietăţi cancerigene şi mutagene.

Poluarea aerului atmosferic poate fi diminuată prin aplicarea mai multor măsuri tehnice şi

organizatorice:

Utilizarea pe larg a transportului electric urban şi electrificarea căilor ferate

Modernizarea utilajului şi trecerea cazangeriilor la folosirea gazului natural

Implementarea tehnologiilor performante

Dotarea întreprinderilor cu mijloace performante de purificare

Restabilirea sistemului de monitoring al calităţii aerului în procesele

tehnologice poluante

Implementarea sistemelor tehnice de control al calităţii combustibilului

Optimizarea reţelei de gări auto din mun. Chişinău; mutarea autogării

existente şi a pieţei centrale din sectorul Centru al oraşului

Limitarea importului automobilelor cu durată înaintată de exploatare.

Managementul calităţii aerului atmosferic este reglementat prin următoarele acte normative:

Legea nr. 851-XIII din 29.05.1996 privind Expertiza ecologica şi evaluarea impactului

asupra mediului оnconjurător;

Legea nr. 1422-XIII din 17.12.1997 privind Protecţia aerului atmosferic;

Instrucţiunea privind Evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic la gestionarea

deşeurilor de producţie şi menajere din 08.06.2004;

Instrucţiunea privind Evaluarea prejudiciului cauzat aerului atmosferic în rezultatul

poluării de către sursele staţionare din 08.06.2004.

Monitoringul calităţii aerului atmosferic în republică este reglementat prin:

Legea nr. 1515-XII din 16 iunie 1993 privind Protecţia mediului înconjurător;

Legea nr. 1422-XIII din 17.12.1997 privind Protecţia aerului atmosferic;

Legea nr. l536-XIII din 25.02.1998 cu privire la Activitatea hidrometeorologica;

HG nr. 477 din 19.05.2000 cu privire la Reţeaua naţională de observare şi control de

laborator asupra contaminării (poluării) mediului оnconjurător cu substanţe radioactive,

otrăvitoare, puternic toxice şi mijloace bacteriene (biologice).

Prin protectia mediului se urmareste prevenirea, limitarea detiriorarii si ameliorarea calitatii ace

TEMA 6. STAREA ŞI PROTECŢIA RESURSELOR DE APĂ.

Starea apelor de suprafaţă din Republica Moldova este supravegheată de un şir de

instituţii, în special, Serviciul Hidrometeorologic de Stat (SHS), Inspectoratul Ecologic de Stat

(IES) şi Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Preventivă (CNŞPMP).

Serviciul Hidrometeorologic este responsabil pentru monitorizarea stării de fond a apelor

de suprafaţă, prin intermediul unei reţele care include 49 secţiuni de supraveghere pe 16 râuri, 6

bazine de acumulare şi un liman, după 49 indici hidrochimici şi 5 grupuri de elemente

hidrobiologice (bacterii coliforme totale, bacterii coliforme fecale, germeni totali, zona de

saprobitate, gradul de curăţenie).

Datele observaţiilor demonstrează că nivelul de poluare al fluviilor Nistru (fig., Dunărea

şi al râului Prut arată o tendinţă generală pozitivă a calităţii apei pe parcursul ultimilor ani, în

majoritatea secţiunilor de monitorizare.

După indicii hidrobiologici apa fl. Nistru şi Dunărea şi a r. Prut, este, în medie, moderat

poluată (clasa III de calitate). Cele mai poluate sectoare ale r. Prut sunt în apropierea s. Valea

Mare şi or. Cahul, ale fl. Nistru – în secţiunile Soroca, Gura-Bîcului, Bender şi Tiraspol (în

aceste secţiuni fauna bentonică a râului corespunde clasei a IV – „apă degradată”). Calitatea apei

fl. Dunărea la confluenţa cu r. Prut după toţi indicii hidrobiologici a fost apreciată ca moderat

poluată (clasa III).

Râurile mici în general rămân puternic poluate, în special cu substanţe organice

biodegradabile, nutrienţi, produse petroliere, fenoli, compuşi ai cuprului, detergenţi anionici. De

exemplu, starea râului Bîc este puternic afectată de influxul apelor pluviale şi al apelor reziduale

tratate insuficient de la staţia de epurare a municipiului Chişinău, în condiţiile în care capacitatea

de diluţie a râului este foarte scăzută. Concentraţiile înregistrate de amoniu, nitriţi, CBO5,

produse petroliere, fenoli şi detergenţi în aval de Chişinău, au depăşit de zeci de ori valorile

CMA. Concentraţiile maxime admisibile pentru CBO5 şi cupru au fost cu mult depăşite în

râurile Cogîlnic, respectiv, Ciuhur.

În general, starea râurilor mici a rămas stabilă pe parcursul ultimilor ani. Fluctuaţiile

calităţii semnalate de indicele de poluare a apei au fost mai degrabă o consecinţă a regimului

hidrologic variabil (care are o influenţă asupra capacităţii de diluţie) al cursurilor de apă, decât a

schimbărilor în emisiile de poluanţi.

După indicii hidrobiologici, apa râurilor mici se încadrează în clasa III-IV de calitate

(între moderat poluată şi degradată). Cele mai poluate sectoare ale r. Răut sunt cele în aval de

mun. Bălţi, or. Orhei şi s. Ustia (în medie clasa IV). Apa r. Bîc este cel mai puternic afectată de

poluare pe sectoarele Sîngera şi Calfa (în medie clasa III-IV). Râurile Ciuhur, Lunga, Ichel,

Cubolta sunt moderat poluate (clasa III); r. Camenca, Sărata, Cogîlnic se caracterizează ca

moderat poluate - degradate (clasa III-IV), iar apa râurilor Molochiş, Gîrla Mare, Botna este de

clasa a IV-a de calitate –„degradată”. Serviciul de Medicină Preventivă monitorizează calitatea

apelor de suprafaţă în 27 secţiuni pe fl. Nistru, în 31 secţiuni pe r. Prut şi în 159 puncte pe râurile

mici şi alte bazine acvatice folosite ca zone de recreaţie.

Datele de mai sus vorbesc despre menţinerea unor surse de poluare punctiforme şi/sau

difuze în bazinele cursurilor de apă din Moldova, urmare a funcţionării nesatisfăcătoare a

staţiilor de epurare, salubrizării insuficiente a localităţilor şi nesoluţionării problemei colectării şi

epurării apelor meteorice. Acest lucru duce la sporirea treptată a încărcării râurilor în substanţe

poluante pe cursul lor

Apele subterane.

Schimbările social-economice din ultimul deceniu au avut urmări şi asupra stării apelor

subterane. Până în anii 1990, chimizarea excesivă a agriculturii, existenţa complexelor

animaliere gigant, au condus la poluarea apelor freatice şi prin intermediul lor, a orizonturilor

acvifere de bază, în primul rând cu nitraţi şi pesticide.

Cauzele de bază ale poluării continue a apelor subterane sunt evacuările frecvente ale

apelor reziduale neepurate în apele curgătoare, lipsa sistemelor de canalizare în majoritatea

satelor, prezenţa gunoiştilor nesancţionate în zonele de încărcare a apelor subterane, etc. Un

pericol deosebit îl reprezintă sondele arteziene abandonate, exploatate anterior, prin care

poluanţii pot pătrunde direct în orizonturile acvifere, evitând stratul de roci protector.

Analiza rezultatelor supravegherii calităţii apelor subterane efectuată de AGeoM denotă

că apa multor sonde arteziene conţine ioni de amoniu, nitraţi, nitriţi în cantităţi considerabile,

uneori depăşind valorile CMA.

Pe teritoriul ţării există circa 7 mii sonde exploatabile. Multe dintre ele au fost

abandonate sau au fost lichidate fără respectarea cerinţelor în vigoare. Sondele rămase fără

stăpân trebuie să fie conservate urgent sau lichidate potrivit regulilor în vigoare, întrucât ele

reprezintă surse reale sau potenţiale de poluare a orizonturilor acvifere.

Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor, insalubritatea localităţilor şi nerespectarea

măsurilor elementare de protecţie a surselor sunt principalele cauze de înrăutăţire a calităţii apei

din fântâni, folosite ca unică sursă de aprovizionare cu apă de circa 85-90% din populaţia rurală.

Conform datelor Centrului Naţional de Medicină Preventivă, starea apelor din fântâni pe întreg

teritoriul ţării nu corespunde standardului „Apa potabilă”. În medie, 86% din probele de apa din

stratul freatic nu corespund normelor la indicatorii sanitaro-chimici iar 30% nu corespund

normelor la indicatorii sanitaro-microbiologici.

Suresle de poluare

Poluarea apelor de suprafaţă este cauzată, în cele mai multe cazuri, de sectorul gospodăriei

comunale (staţii de epurare, ape uzate, deversări ale apelor neepurate din sistemul comunal,

managementul neadecvat al deşeurilor menajere solide), sectorul agrar (dejecţii animaliere

acumulate, depozite de pesticide etc.) şi sectorul energetic, cum ar fi depozitele de produse

petroliere, staţiile de alimentare cu petrol, alte surse de poluare continuă. Apele meteorice

rezultate оn urma precipitaţiilor vin оn contact cu terenul şi оn procesul scurgerii antrenează atвt

ape uzate de diferite tipuri, cît şi deşeuri, îngrăşăminte chimice, pesticide şi оn momentul

deversării în receptor conţin un număr mare de poluanţi.

Complexul de epurare a apelor uzate ocupă un loc important în protecţia apelor de suprafaţă.

Către începutul anilor 1990, în Moldova fuseseră construite circa 580 staţii de epurare biologică

(SEB). Cele mai multe dintre nu mai sunt demult în stare de funcţionare. Potrivit controalelor

efectuate în 2006 de către Inspectoratul Ecologic de Stat, realmente funcţionează doar 78

instalaţii de epurare. Dintre acestea, o singură staţie (cea de la fabrica de conserve Coşniţa)

lucrează în regim normativ, asigurând nivelul necesar de epurare. Celelalte 77 de instalaţii

funcţionează sub nivelul normativ, fie tratând apele uzate insuficient, fie acumulând apele uzate

fără evacuare în emisare, fie evacuându-le în emisare fără epurare. Instalaţiile nefuncţionale au

un grad sporit de uzură şi pentru repunerea lor în funcţiune se cer investiţii capitale importante.

Printre cauzele deteriorării complexului de epurare a apelor uzate se numără reducerea esenţială

a volumelor de ape reziduale (de 4 ori comparativ cu începutul anilor 1990) şi transmiterea

instalaţiilor în gestiunea autorităţilor de administrare publică care nu dispun de personal cu

experienţă în domeniu şi de resursele financiare necesare.

În anii 90 surse potenţiale de poluare erau cele peste 210 complexe animaliere şi ferme de

păsări. La moment dintre acestea mai activează în jur de 81 complexe. Numărul de

anumale/păsări în ele este relativ mic şi aceste ferme reprezintă acum o problemă ecologică mai

mică decât în trecut. În acumulatoarele fermelor mari sunt stocate în prezent 1,24 mil. m3

dejecţii animaliere. Totodată, în şeptelul casnic s-au înregistrat peste 680 mii capete

convenţionale (porci, vaci, oi, capre, cai şi păsări), cantitatea de băligar şi gunoi de grajd

constituind, conform calculelor, peste 13 mil. m3. Aceste deşeuri, constituind un volum mult mai

mare decât stocurile de dejecţii din acumulatoarele complexelor animaliere, sunt împrăştiate

pretutindeni provocând poluarea apelor, mai ales a apelor freatice, de unde se alimentează peste

70% din populaţia rurală.

O sursa importantă de poluare a apelor de suprafaţă, în special a cursurilor de apă mici, sunt

localităţile rurale. Satele moldoveneşti tradiţional s-au aşezat în văile râurilor astfel încât astăzi

orice curs de apă intern notabil, lung de 50-100 km, îşi duce apele printr-un şir de 15-20 de sate,

în care trăiesc câteva zeci de mii de oameni, fără acces la sisteme de canalizare şi de colectare a

deşeurilor. Drept urmare, cursurile de apă din intravilan servesc drept cale de evacuare a tot felul

de gunoaie ceea ce are un impact imediat şi dăunător asupra calităţii apelor curgătoare.

Poluarea transfrontalieră

Cele mai importante cursuri de apă transfrontaliere din Republica Moldova sunt fl.

Dunărea, r. Prut şi fl. Nistru. Calitatea apei acestor cursuri de apă este monitorizată de Serviciul

Hidrometeorologic de Stat.

Poluarea apelor transfrontaliere poate avea impact atât la nivel local cît şi în plan

regional, iar utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere este reglementată de convenţii

internaţionale, în primul rând Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă

transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale (Helsinki, 1992). În cadrul Convenţiei privind

cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a bazinului fluviului Dunărea este monitorizată

calitatea apei r. Prut în trei secţiuni ale Reţelei de Monitoring Transnaţionale (Şirăuţi, Leova,

Giurgiuleşti).

În cele trei cursuri de apă vizate nu au fost înregistrate cazuri de poluare extrem de înaltă

sau înaltă. În majoritatea secţiunilor monitorizate ale r. Prut calitatea apei s-a încadrat în clasa III

de calitate (moderat poluată), conform indicelui poluării apelor (IPA). Conform aceluiaşi indice,

calitatea apei r. Nistru s-a îmbunătăţit în 2 secţiuni şi s-a înrăutăţit în 3 secţiuni, încadrându-se în

clasele de calitate II (curată) - III (moderat poluată). Apa fl. Dunarea, conform IPA, s-a înrăutăţit

comparativ cu anul precedent, trecând din clasa a II-a de calitate (curată), în clasa a III-ea

(moderat poluată).

TEMA 7. MANAGEMENTUL RESURSELOR DE APĂ

Procesul dezvoltării durabile prevede gospodărirea raţională a resurselor de apă, reieşind

din faptul că apa a devenit unul din factorii limitativi în dezvoltarea socio-economică. Principala

sursă de aprovizionare cu apă a Republicii Moldova este fluviul Nistru, căruia îi revin 83,6%,

râului Prut – 1,0%, apelor subterane - 15,2%, altor surse de apă de suprafaţă - 0,2% din volumul

total de consum.

Conform Biroului Naţional de Statistică au loc pierderi foarte mari de apă оn reţelele de

distribuţie, оn aşezările urbane şi оn sistemele de irigaţie.

În ultimii ani captarea totală a apei din bazinele naturale nu s-a schimbat esenţial,

constituind 861–885 mil. m3, inclusiv a apelor subterane 127–129 mil. m3. Utilizarea apelor

pentru necesităţile gospodăreşti şi potabile s-a redus de la 125 mil. m3 (2007) la 120 mil. m3,

(2010); pentru irigare – de la 63 (2007) la 38 mil. m3 (2010). Consumul total al apei a variat

оntre 792 şi 809 mil. m3 cu pierderi la transportare spre consumator de 65–69 mil. m3, ceea ce

constituie 7,4–7,8%.

Numărul sistemelor de alimentare cu apă din republică este 644, cu o lungime totală de

8036,2 km, оn funcţiune fiind doar 562 apeducte. Pentru o persoană se furnizează оn medie pe

republică 15,9 m3, variind de la 4,3 (partea de centru) la 48,3 m3 (mun. Chişinău).

Calitatea apelor din fвntвni, deseori şi din sistemele de distribuire, aproape pe оntreg

teritoriul republicii nu corespunde standardului „Apa potabilă”. Ponderea probelor ce nu

corespund parametrilor sanitaro-chimici din sursele centralizate subterane a constituit 67,8% оn

2010 şi 70,8% оn 2009. Situaţia cea mai gravă se оnregistrează оn r-nele Anenii Noi, Donduşeni,

Hвnceşti, Făleşti, Glodeni, Căuşeni, Ciadîr-Lunga, Comrat, Drochia, Cimişlia, Sîngerei, mun.

Bălţi unde acest indice constituie 84–100%.

Insalubritatea localităţilor în lipsa unor sisteme de evacuare a deşeurilor şi nerespectarea

măsurilor elementare de protecţie a surselor de apă sunt principalele cauze de înrăutăţire a

calităţii apei din fîntîni, folosite ca sursă de alimentare cu apă pentru cca 75 la sută din populaţia

rurală.

Ponderea probelor de apă din fîntîni neconforme la parametrii sanitaro-chimici a constituit

84,2% în 2010 (80,7% оn 2009).

Sistemele de purificare sunt fizic uzate şi moral învechite, se exploatează mai bine de 25–

30 ani fărăa fi reconstruite şi nu corespund cerinţelor privind tehnologiile de tratare. Dacă în

1990 în republică funcţionau 304 staţii de epurare a apelor uzate, în prezent practic funcţionează

mai puţin de 50. Conform acad. Gh. Duca (2010), în oraşele din bazinul fl. Nistru şi r. Prut nu

funcţionează în regim normal nici o staţie de tratare a apelor uzate. Pe parcursul ultimilor opt ani

cota parte a populaţiei conectate la sistem de canalizare în totalul sistemului de alimentare cu apă

nu depăşeşte 39 la sută.

Aşadar, managementul resurselor de apă în Republica Moldova este departe de a fi unul durabil

şi necesită a fi eficientizat şi armonizat. Etapa importantă în vederea integrării Republicii

Moldova în Uniunea Europeană prezintă realizarea politicii naţionale în domeniul resurselor de

apă şi a recomandărilor Directivei Cadru 2000/60 UE. În acest context sarcina primordială se

consideră gestionarea integrală a resurselor de apă după principiul de bazin hidrografic,

considerвnd

hidrologia bazinului respectiv.

Astfel, Programul de alimentare cu apă şi canalizare a localităţilor din Republica

Moldova pînă

în 2015 prevede modernizarea şi reutilarea tehnică a sistemelor dealimentare cu apă şi canalizare

existente, precum şi construcţia şi dezvoltarea sistemelor noi, preconizînd atingerea obiectivelor

mileniului către 2015 prin asigurarea accesului la apă potabilă a 50% din populaţia ţării.

Resursele financiare necesare, prevăzute pentru perioada 2007–2010, s-au calculat оn baza

examinării stării tehnice a părţilor componente ale instalaţiilor de captare a apei, a staţiilor de

tratare şi de epurare a apelor uzate, a reţelelor de distribuţie şi a celor de colectare şi evacuare a

apelor uzate din localităţile ţării.

În total în 2007–2010 au fost efectuate lucrări în sumă de 2007,8 mil. lei, contribuţia

populaţiei fiind de 320 mil. lei. În 2007–2009 au fost reparate 260 km reţele de apeduct, 125 km

reţele de canalizare, 298 unităţi sonde arteziene, 442 staţii de pompare, inclusiv pentru apă – 346,

canalizare – 219, fîntîni de control – 1171 unităţi.

Actualul cadru legislativ în domeniul protecţiei mediului acvatic este reglementat de

următoarele acte legislative şi normative:

■ Codul Apelor al Republicii Moldova (Legea nr. 1532-XII din 22.06.1993);

■ Legea nr. 440-XIII din 27.04.1995 cu privire la fвşiile de protecţie a apelor, rвurilor şi

bazinelor de apă;

■ Legea nr. 272 din 10.02.1999 cu privire la apa potabilă;

■ HG nr. 619 din 16.08.1994 „Despre reglementarea relaţiilor din domeniul gospodăririi apelor

şi folosirea raţională a resurselor de apă оn Republica Moldova”.

Apele menajere. Procesul de epurare

Prin trecerea şi folosirea apelor curate în cuprinsul unei aşezări omeneşti se produc ape

murdare de scurgere întrebuienţate numite şi ape uzate. Prin poluarea apelor se înţelege alterarea

calităţii organoleptice, chimice, bacteriologice sau biologice ale acestora, produsă direct sau

indirect de activitatea umană. Drept urmare, apele devin improprii pentru folosirea normală în

scopuri posibile înainte de a interveni alterarea.

Apele de canalizare sunt alcătuite din totalitatea restituţiilor provenite de la folosinţele de

apă şi din alte ape sau substanţe care necesită a fi îndepărtate prin canalizare. După provenienţă

şi calitate apele de canalizare cuprind cîteva categorii de ape: uzate, meteorice, de suprafaţă şi

subterane.

Apele uzate provin în general din satisfacerea nevoilor de apă a consumatorilor şi poate fi

de provenienţă diferită, în funcţie de care se deosebesc ape uzate: menajere, industriale

orăşeneşti.

Apele uzate menajere provin din folosire apei potabile pentru nevoile gospodăreşti.

Apele uzate industriale provin din activităţile industriale. Aceste ape sunt poluate şi pot

conţine reziduuri provenite din procesele tehnologice.

Apele uzate orăşeneşti este prezentat de amestecul apelor uzate menajere, cele industriale

şi apele meteorice.

Apele meteorice rezultă din precipitaţii atmosferice.

Apele de suprafaţă provin din cursuri de apă, lacuri bălţi sau mlaştini atinci cînd acestea

se îndepărtează prin canalizare.

Apele subterane:din drenaje şi desecări şi din coborîrea nivelului apelor subterane; din

infiltrări în reţeaua de canalizare.

Apele uzate, înainte de a ajunge în bazinul acvatic, suferă o serie de procese de natură

fizică, chimică şi biologică, care mai apoi redau apei compoziţia asemănătoare cu cea avută

iniţial.

O staţie de epurare are doua fluxuri tehnologice :•reţinerea substanţelor poluante

conţinute în apele uzate; •denocivarea substanţelor reţinute sub formă de nămol.

Pentru epurarea apelor uzate fluxul tehnologic, de obicei include:

Procedee fizico-mecanice pentru eliminarea materiilor insolubile:

a) grosiere – strecurarea, sitarea.

b) separabile prin decantare – sedimentare

- pentru suspensii minerale – în deznisipatoare,

- pentru suspensii organice – în decantoare primare , astfel se elimină parţial

grăsimile, uleiurile, materialele plutitoare.

c) materii plutitoare – flotarea cu aer comprimat.

d) Suspensii fine – filtrarea

Procedee fizico –chimice pentru eliminare

a) suspensiilor stabile – flocularea cu sedimentare şi filtrarea ulterioară;

b) substanţele organice nebiodegradabile – oxidarea chimică;

c) bacterii patogene şi virusurile – dezinfecţia cu clor, ozonarea şi procedee

fizice – iradierea, ultrasunet, razeultraviolete etc.

procedee biologice – pentru eliminarea substanţelor biodegradabile prin

intermediul microorganismelor pentru care poluanţii organici reprezintă sursă de

hrană. În acest scop se utilizează procesele de autoepurare în condiţii naturale

(iazuri biologice) şi procese intensive de epurare în condiţii artificiale, acestea din

urmă folosind biomasa în stare suspendată sau „nămol activ” în bazinele de

aerare, şi biomasa fixată pe un suport (umplutură)solid sau pelicula biologică în

filtre biologice.

Pentru fluxul tehnologic de tratare a nămolurilor se utilizează următoarele procedee:

reducerea umidităţii nămolurilor (deshidratarea)

stabilizarea substanţei organice – în acest scop se utilizează procedee aerobe (mai

rar, sunt costisitoare), iar în mod curent se recurge la fermentarea anerobă cu

conversia substanţelor organice în biogaz şi utilizarea acestuia în sursă de energie

netradiţională.

Dezinfecţia sau sterilizarea nămolurilor destinate utilizării lor ulterioare lor

ulterioare în calitate de fertilizatori.

TEMA 8. STAREA ŞI PROTECŢIA SOLURILOR.

În ultimii ani protecţia solului a devenit mult mai anevoioasă, iar reformele agrare

efectuate în lipsa unei concepţii bine gândite (în particular, distribuirea terenurilor agricole a fost

efectuată fără a ţine cont de particularităţile geoecologice), au condus la reducerea productivităţii

solurilor şi activizarea proceselor dăunătoare, cum sunt dehumificarea şi diminuarea conţinutului

elementelor biofile (procese care condiţionează transformarea compoziţiei şi proprietăţilor

solului), destructurarea, tasarea, poluarea, eroziunea hidrică şi eoliană, alunecările, salinizarea,

alcalinizarea, supraumezirea, înmlăştinirea (procese care reduc calitatea şi productivitatea lui).

Relieful accidentat, caracterul torenţial al precipitaţiilor în perioada caldă a anului, gradul

scăzut

de împădurite sunt factori care favorizează procesele de eroziune a solului. Însă elementul cheie

în extinderea acestui fenomen sunt activităţile umane, în special practicarea agriculturi intensive

şi gestionarea defectuoasă a terenurilor agricole. Eroziunea afectează în primul rând stratul

arabil. Pe parcursul ultimilor 40 de ani, suprafaţa solurilor erodate a avansat în medie cu peste 7

mii hectare anual. Nivelul cel mai înalt de erodare a solurilor aflate în circuitul agricol este

înregistrat în raioanele centrale şi de sud ale ţării. Pierderile anuale de sol fertile de pe terenurile

agricole, cauzate de eroziune, constituie, estimativ, 26 mil. tone, inclusiv humus - 700 mii t, azot

– 50 mii t, fosfor - 34 mii t, potasiu – 597 mii tone. Impactul eroziunii se extinde şi asupra altor

sectoare, prin înnămolirea bazinelor acvatice, poluarea solurilor şi apelor cu pesticide şi

fertilizanţi, distrugerea căilor de comunicare, a construcţiilor hidrotehnice.

Suprafaţa terenurilor afectate de ravene constituie 11837 ha. Formarea râpelor scoate

anual din circuitul agricol aproximativ 100 ha terenuri şi un volum de sol de 10–15 mil. m3. O

daună colosală cauzează resurselor funciare alunecările de teren. Conform cadastrului funciar,

suprafaţa lor depăşeşte 25,3 mii ha.

Alunecările de teren reprezintă un pericol permanent şi pentru multe obiective sociale:

case de locuit, drumuri, construcţii hidrotehnice, etc.

Se extind şi procesele de dehumificare a solului. Conţinutul de humus în majoritatea

solurilor valorificate a scăzut până la 2,0%.organici. Pe parcursul ultimelor două decenii

cantitatea îngrăşămintelor incorporate în solurile valorificate s-a micşorat drastic, respective a

sporit deficitul necompensat de elemente biofile (în primul rând azot) extrase cu producţia

agricolă. Astfel, se dezechilibrează nutriţia minerală a plantelor, se dereglează balanţa de

elemente nutritive în sistemul sol-plantă şi se obţin recolte tot mai mici şi de calitate tot mai

scăzută.

Un impact negativ asupra stării solurilor îl are şi arderea miriştii şi a altor resturi vegetale.

Pe parcursul a. 2006, miriştea a ars pe o suprafaţă de circa 890 ha (Fig.5.2) iar prejudiciul cauzat

a constituit 208,1 mii lei.

Păşunatul excesiv este un fenomen specific pentru Republica Moldova, cu influenţe

negative asupra calităţii mediului. Şeptelul de animale depăşeşte cu mult capacitatea păşunilor

(reieşind din norma stabilită de 1 ha pentru fiecare cap de bovine). Totodată, majoritatea

păşunilor au o productivitate scăzută, pentru păşuni fiind, de regulă, alocate terenurile degradate

sau nepotrivite pentru culture agricole (erodate, situate în pantă, supraumezite, sărăturate). Nu se

întreprind măsuri de ameliorare a păşunilor.

Sursele de poluare a solurilor

O sursă majoră de poluare a solurilor rămîine aplicarea neadecvată a fertilizanţilor şi

pesticidelor în agricultură. În ultimii 15 ani,,cantitatea de îngrăşăminte minerale încorporate în

cantitatea de îngrăşăminte minerale incorporate înn .solurile cultivate a scăzut puternic. Folosirea

îngrăşămintelor organice pur şi simplu s-a prăbuşit .şi nu există semne clare că această tendinţă

s-ar putea inversă.

În acelaşi timp, cantităţi mari de bălegar şi dejecţii animaliere sunt deseori transportate la

gunoiştile comunale, fiind amestecate cu deşeurile menajere, sau sunt aruncate în râpe, de-a

lungul drumurilor şi în alte locuri neautorizate. Astfel, în loc să contribuie la sporirea fertilităţii

solurilor substanţele nutritive acced în apele de suprafaţă şi subterane, poluându-le.

În prezent utilizarea pesticidelor s-a micşorat . Programul Serviciului Hidrometeo de Stat

de monitorizare a cantităţilor remanente de pesticide în solurile aflate în circuitul agricol,

implementat în 52 de locaţii pe teritoriul ţării, a demonstrat un nivel preponderent scăzut de

poluare a solurilor cu pesticide organoclorurate.

Impactul depozitelor cu pesticide inutilizabile şi interzise asupra solului. Utilizarea

intensivă în agricultură a produselor de uz fitosanitarîn anii 1960-1990 a contribuit la poluarea

excesivă a solurilor.

Degradarea solurilor

Procesele de degradare a solurilor, fenomen specific pentru Moldova, se încadrează pe

deplin în noţiunea de deşertificare. Indicatorul degradării solurilor şi deşertificării constă în

reducerea productivităţii lor. Principalele procese degradaţionale sunt destructurizarea, tasarea,

dehumificarea, eroziunea, alunecările, salinizarea, soloneţizarea, înmlăştinirea. Aceste procese

agravează situaţia condiţionată de particularităţile climatice regionale. Perioadele de secetă sunt

şi vor rămâne caracteristice Moldovei. Seceta reduce la minimum productivitatea solurilor cu

proprietăţi fizice nefavorabile – a soloneţurilor, cernoziomurilor compacte, argiloase, salinizate.

Conservarea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice ale solurilor este posibilă prin

implementarea diferitor tehnologii „cruţătoare” de lucrare a solului, a asolamentelor cu ierburi

perene, etc. Este bine cunoscut faptul că bilanţul humusului în stratul arabil este negativ.

Principala cauză este cantitatea

redusă de substanţe organice, care rămân în câmp după recoltare. O altă cauză este reducerea

abundenţei şi diversităţii faunei în solurile lucrate, ceea ce condiţionează accelerarea proceselor

de mineralizare. Pentru menţinerea fertilităţii solurilor la un nivel cuvenit este necesară

restituirea elementelor extrase cu recolta. În acest scop trebuie să fie folosite toate sursele locale

de substanţă organică şi în primul rând gunoiul de grajd.

Reforma funciară şi privatizarea pământului s-au soldat cu nerespectarea în masă a tehnologiilor

de prelucrare şi organizare a landşafturilor agricole, pulverizarea fondului funciar, nimicirea

fâşiilor forestiere de protecţie şi a construcţiilor hidrotehnice antierozionale. Intensitatea

proceselor de eroziune este condiţionată de gradul de înclinare şi lungimea pantelor, de textura

solului, cultura agricolă şi modul de lucrare a solului. Loturile individuale – cotele valorice cu

suprafaţa de 1-2 ha, deseori amplasate de-a lungul pantei – nu permit cultivarea plantelor şi

lucrarea solului pe curbe de nivel. Ca rezultat suprafeţele solurilor erodate sunt în creştere.

Paralel cu eroziunea de suprafaţă o răspândire mare în republică o are şi eroziunea de

adâncime ce conduce la apariţia şi dezvoltarea diferitor forme liniare – şiroaie, rigole, ogaşe,

ravene, care se formează individual, apoi se pot uni în sisteme, provocând distrugerea unor

porţiuni mari de teren.

Alunecările de teren actuale în mare măsură sunt condiţionate de activitatea umană care

dereglează regimurile hidrogeologice şi stabilitatea versanţilor. Actualmente pe teritoriul

Republicii Moldova circa 55,5 mii hectare sunt afectate de alunecări active şi 350 mii ha, de

alunecări în stare de stagnare.

Managementul resurselor de sol

Gestionarea eficientă a resurselor funciare constituie o condiţie primordială a economiei

durabile, bazată pe folosirea raţională şi protejarea solurilor. Starea actuală a învelişului de sol

este condiţionată în mare măsură atât de situaţia social-economică, cît şi de lipsa unei strategii şi

a unui serviciu independent de gestionare şi monitorizare a solurilor.

Consolidarea terenurilor agricole trebuie să se facă pe baza principiului pedoecologic,

creând premise pentru folosirea eficientă şi protejarea solurilor.

În scopul asigurării biodiversităţii, redresării situaţiei ecologice, menţinerii productivităţii,

majorării eficienţei exploatării şi protejării potenţialului peisagistic considerăm oportune

următoarele:

1. Realizarea unui program special de consolidare a loturilor individuale şi de utilizare a lor în

strictă conformitate cu particularităţile regionale ale condiţiilor pedoclimatice şi de relief.

2. Organizarea terenurilor consolidate ar asigura respectarea tehnologiilor de prelucrare,

utilizarea

raţională şi protecţia potenţialului peisagistic. Conectarea fâşiilor forestiere cu masivele

forestiere existente va forma carcasa ecologică naţională.

3. Excluderea din fondul arabil a solurilor puternic şi moderat erodate care ar putea fi înţelenite

şi transferate într-un fond special de “revindecare”. Solurile afectate de ravene şi de alunecări

pot fi împădurite.

4. Organizarea teritorială şi reglementarea exploatări păşunilor.

5. Implementarea asolamentelor cu includerea ierburilor perene. Dimensiunile şi geometria

solelor va fi determinată de particularităţile locale ale reliefului şi solurilor, topoclimei etc.

TEMA 9. PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA NATURII.

Calitatea mediului este afectata, în general, de doua grupe de factori esentiali: factori cu

caracter obiectiv, rezultati prin manifestarea unor fenomene naturale nefavorabile si factori

subiectivi,cauzati de activitati umane. Printre multiplele activitati prin care omul poate contribui

ladistrugerea mediului se includ si activitatile turistice, desfasurate nerational si necontrolat,

înteritoriu. Spre deosebire însa de rezultatele nocive pentru mediu, pe care le genereaza

uneleîndeletniciri (ca, de exemplu, cele industriale), ale caror efecte pot fi, în cel mai fericit

caz,limitate, turismul îsi poate aduce o contributie proprie, semnificativa, nu numai la

stopareadegradarii cadrului natural, cauzata de activitatile desfasurate, dar si în directia protejarii

siconservarii mediului, prin adoptarea unor reglementari specifice si eficiente.

Relieful, reteaua hidrografica, peisajul, resursele naturale de factura balneara,

monumentelenaturii etc, la care se adauga si resursele antropice ca monumente de arhitectura si

arta, siturilearheologice si istorice s.a. reprezinta componente ale mediului ambiant si se

constituie în resursede oferta si atractie turistica, favorizante pentru desfasurarea unor multiple

forme de turism: de ladrumetie, odihna si recreere, ia turismul de sanatate sau cel cultural etc. Cu

cât aceste resurse suntmai variate si complexe, dar mai ales nealterate si neafectate de activitati

distructive, cu atâtatractia lor devine mai puternica si genereaza activitati diversificate,

raspunzând, astfel, unor foarte variate motivatii turistice.

Rezulta ca relatia turism-mediu ambiant are o importanta deosebita, ocrotirea si

conservareamediului ambiant reprezentând conditia primordiala de desfasurare si dezvoltare a

turismului.Orice interventie distructiva sau de modificare a proprietatilor primare ale acestuia

aduceprejudicii potentialului turistic, care constau în diminuarea sau anularea resurselor sale, dar

si aechilibrului ecologic, putându-se periclita, în ultima instanta, sanatatea sau chiar

existentageneratiilor viitoare.

Acest aspect a fost subliniat, în repetate rânduri, în cadrul unor reuniuni consacrate

ocrotirii siconservarii mediului ca, de exemplu: Conferinta Uniunii Internationale de Conservare

a Naturii(U.I.C.N.) din anul 1967 de la Spindlesy Hyn - Cehoslovacia, simpozioanele

internationale avândca tema ocrotirea naturii, organizate la Cluj-Napoca (1968), Arles (1971) si

Copenhaga (1973),conferinta Natiunilor Unite pentru mediul înconjurator de la Stockholm

(1972), conferinta pentruSecuritate si Cooperare în Europa de la Helsinki (1977), conferinta

Mondiala a Turismului de laManila (1986) s.a.

Începând cu anul 1980, dupa publicarea "Strategiei mondiale de protectie a mediului" de

catreU.I.C.N., multe tari au început sa coopereze pentru satisfacerea unor cerinte în acest

domeniu.Astfel, în 1987, s-a înfiintat „Comisia Mondiala pentru Mediul înconjurator si

Dezvoltare", acarei strategie principala a fost conceputa la nivel global si, ulterior, orientata, pe

noi baze, lanivel national, pe diferite niveluri de catre administratiile guvernamentale.

Relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului

Concepţia privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova, aprobată de

parlament în februarie 1995, respectă principiile legislaţiei internaţionale, care joacă un rol

important atît în promovarea relaţiilor externe, cît şi în protecţia mediului. În noiembrie 1994

Republica Moldova a semnat un acord de parteneriat şi cooperare cu UE, iar în 1995 a devenit

membru al Consiliului Europei.

Politica Republicii Moldova în domeniul protecţiei mediului urmăreşte să participe la

activităţile internaţionale prin:

Înbunătăţirea cooperări internaţionale în ceia ce priveşte protecţia mediului la nivel

regional şi european.

Armonozarea internaţională a instrumentelor legislative recent adoptate

Elaborarea programelor naţionale şi stabilirea mecanismelor de implementare a

convenţiilor

Implementarea acordurilor bilaterale şi participarea la programele regionale (Marea

Neagră, Dunărea)

Strategia de stat cu privirea la relaţiile internaţionale în domeniul protecţiei mediului se

bazează pe următoarele principii:

Aderarea la diferite convenţii internaţionale privind protecţia mediului;

Semnarea acordurilor bilaterale şi multilaterale la niveluri regionale şi internaţionale;

Participarea în realizarea programelor şi proiectelor internaţionale;

Schimbul permanent de consultaţii dintre Republica Moldova şi organizaţiile

internaţionale;

Stabilirea relaţiilor cu potenţialii sponsori, cu băncile şi organizaţiile financiare.

Republica Moldova a ratificat pînă în anul 2005, circa 18 convenţii internaţionale, iar în viitorul

apropiat se prevede ratificarea şi aderarea la alte convenţii din domeniul protecţiei mediului

înconjurător, ceea ce de fapt confirmă cooperarea multilaterală, globală şi regională. Prin urmare

aceste convenţii sunt:

1. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din europa,

Berna 1997. Conservarea florei, faunei şi habitatelor naturale, mai ales a celor a

căror conservare necesită cooperarea mai multor state. O atenţie prioritară se

acordă speciilor migratoare.

2. Convenţia privind evaluarea impactului mediului înconjurător în context

transfrontalier, Espoo, 1991. Evaluarea impactului activităţilor planificate asupra

componentelor de mediu, incluzînd flora, fauna, solul aerul, apa, clima,

landşaftul etc., în context transfrontalier şi diminuarea lui.

3. Convenţia privind efectele transfrontaliere ale accidentelor insdustriale, Helsinki,

1992. Lichidarea accidentelor industriale şi consecinţelor accestora, cît şi

crearea unor premise favorabile pentru colaborarea internaţională în domeniul

schimbului de informaţie, elaborărilor şi cercetărilor la nivel interstatal.

4. Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a

lacurilor internaţionale, Helsiki, 1992. Consolidarea acţiunilor internaţionale

pentru limitarea poluîrii resurselor acvatice ce au influenţa transfrontaliere, cît şi

colaborarea bilaterală şi multilaterală în protecţia şi utiliozarea resurselor

acvatice.

5. Convenţia privind diversitatea biologică, Rio de Janeiro, 1992. Conservarea

diversităţii biologice şi folosirea durabilă a componenţilor ei.

6. Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, Rio de Janeiro,

1992. Stabilizarea concentraţiei gazelor cu efect de seră la nivelul care nu admite

influenţa antropogenă periculoasă asupra sistemului climatic, pronosticarea

prevenirea sau reducerea la minim a cauzelor schimbării climei, cît şi atenuarea

consecinţelor negative a acestui proces.

7. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontaliere la distanţe lungi, Geneva,

1979. Prevenirea poluării excesive a atmosferei evedenţierea şi

aplanareaproblemelor legate de poluanţi şi procese de poluare, lichidarea lor.

8. Convenţia privind protecţia stratului de ozon, Viena, 1995. Evidenţa permanentă

a stării stratului de ozon, efectuarea acşiunilor concrete pentru reglementarea

utilizării substanşelor ce distrug stratul de ozon.

9. Convenţia privind controlul asupra transportării transfrontaliere a deşeurilor

periculoase şi neutralizarea acestora, Basel, 1989. Controlul şi reglementarea

importului/exportului deşeurilor periculoase, depozitării păstrării şi neutralizării

acestora.

10. Convenţia Naţiunilor Unite privind combaterea deşertificării în ţările afectate de

secetă, Paris, 1994. Combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei în

ţările care se confruntă cu secetă gravă şi cu deşertificarea, în special în Africa,

prin accţiuni efeciente la toate nivelele de coperare internaţională orientate spre

realizarea unei dezvoltări durabile în zonele afectate.

11. Convenţia privind cooperarea pentru protecţie şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea. Sofia, 1994. Gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor de suprafaţă

şi a celor subterane din bazinul hidrografic a Dunării, controlul asupra

pericolului provocat de accidente cu substanţe periculoase, inundaţii, îngheţ, cît

şi contribuirea la reducerea poluării Mării Negre.

12. Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul

adoptării deciziilor şi accesul la justiţie privind probleme de mediu, Aarhus, 1998.

Facilitarea accesului la informaţie şi justiţie a publicului larg, participarea

publicului la procesul de luare a deciziilor în domeniul protecţie mediului.

13. Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaşională în special ca

habitata păsărilor acvatice, Ramsar 1971. Protecţia şi reabilitarea zonelor umede.

14. Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, Bonn,

1979. Conservarea speciilor migratoare de animale terestre marine şi păsări în

special a acelor ce au un statut nefavorabil de conservare.

15. Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe

cale de dispariţie, Washington, 1973. Realizarea controlului internaţional asupra

comertului de indivizi a speciilor de faună şi floră pe cale de dispariţie, evitarea

exploatării incompatibile a animalelor şi plantelor.

16. Convenţia privind peisajul European, Florenţa, 2000. Promovarea protecţiei,

managementul şi planificării peisajelor cît şi efectuarea cooperării europene în

problemele de peisaj.

17. Convenţia privind poluanţii organici persistenţi, Stocholm, 2001. Combaterea

poluării aerului şi fluxurilor transfrontaliere a acestor poluări care atrag după

sine consecinţe negative asupra sănătăţi umane.

18. Convenţia de la Rotterdam privind procedura de consenţămînt în cunoştinţă de

cauză aplicabilă anumitor produşi chimici periculoşi şi pesticidelor care fac

obiectul comerţului internaţional, Rotterdam 1998. Reglementarea transportului

substanţelor chimice periculoase şi a pesticidelor în contextul comerţului

internaţional.

Republica Moldova este membru al Consiliului Ecologic Interstatal al CSI, creat in 1992.

Cooperarea bilatereală se realizează în primul rînd cu ţările vecine.

În martie 1997, Ministerele mediului ale Republicii Moldova şi România au semnat un

Acord de cooperare privind protecţia mediului şi utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Principalele domenii de cooperare sunt:

Efectuarea în comun a evaluării impactului asupra mediului în cazul extinderii zonelor

de protecţie în scopul conservării diversităţi biologice.

Realizarea în comun a unui monitoring pentru a asigura factorii de decizii cu informaţia

necesară.

Promovarea politicii de implementare a unor tehnologii mai avansate în scopul

reducerii gradului de poluare a mediului.

Cooperarea în ce priveşte punerea în aplicare a acordurilor şi convenţiilor

internaţionale.

Instruirea în domeniul protecţiei mediului, schimbul de experienţă şi specialişti.

Cooperarea dintre România şi Republica Moldova privind administrarea resurselor acvatice

a început mai înainte, cînd a fost semnată la nivel guvernamental, a instrucţiunilor cu privire la

efectuarea monitoringului.Cooperarea dintre agenţiile „Apele Moldovei” şi „Apele Române”

include atît gestionarea şi folosirea resurselor acvatice cît şi protecţia apelor rîului Prut.

În noiembrie 1993 Ministerele de mediua ale Republicii Moldova şi Ucraina au semnat un acord

de cooperare care prevede măsuri de prtecţie a aerului, apei, florei, faunei, poluării solului,

prelucrării şi utilizării deşeurilor indistriale şi a celor din gospodăriile agricole, efectuarea

schimbului de informaţie privind tehnologiile ce reduc consumul de energie şi materie primă, cît

şi acordarea ajutorului reciproc în cazul accidentelor industriale sau a calamităţilor naturale.

Deasemenea sa acordat atenţie cooperării în domenii protecţiei apelor răului Nistru.

TEMA 10. POLITICA DE MEDIU.

Administrarea de stat a protecţiei mediului în Republica Moldova.

Atribuţiile instituţiilor de stat în domeniul protecţiei mediuluila nivel local.

Priorităţi strategice:

1. Îmbunătăţirea şi asigurarea condiţiilor de bună guvernare a domeniului protecţiei

mediului şi utilizării durabile a resurselor naturale.

2. Menţinerea calităţii mediului ca factor ce asigură păstrarea sănătăţii şi calităţii vieţii

3. Cooperarea transfrontalieră în domeniul protecţiei mediului şi utilizării durabile a

resurselor naturale

4. Sporirea nivelului de conştientizare, informare şi educaţie a publicului

Aparatul central al Ministerului Mediului include:

Direcţia politică de mediu şi integrarea europeană

Are sarcina de elaborare şi implementare a politicii de stat în domeniul protecţiei

mediului, de consolidare a cursului ţării spre o dezvoltare durabilă şi integrare europeană prin

asigurarea securităţii ecologice a populaţiei şi ameliorarea stării mediului ambiant.

Direcţia resurse naturale şi biodiversitate

Are în funcţia sa elaborarea şi promovarea politicii de stat în domeniul protecţiei,

conservării şi folosirii durabile a resurselor naturale. De asemenea Direcţia elaborează legislaţia

cu privire la protecţia pădurilor, resurselor funciare, vânat, pescuit şi implementează programe şi

planuri privind protecţia şi conservarea patrimoniului natural, coordonează activităţile legate de

conservarea diversităţii biologice şi managementul ariilor protejate de stat şi elaborează legislaţia

respectivă.

Direcţia Prevenirea Poluării Mediului

Are în sarcina sa problemele de prevenire a poluării şi de management al deşeurilor,

precum şi de implementarea planurilor, programelor şi strategiilor privind efectuarea expertizei

ecologice de

stat şi elaborează legislaţia în acest domeniu.

Direcţia Contabilitate şi Relaţii Externe

Are în funcţia sa problemele de personal, juridice, de contabilitate, precum şi cele legate

de tratatele internaţionale.

Instituţii subordonate Ministerului:

Inspectoratul Ecologic de Stat este autoritate publică de domeniu autonomă, şi funcţionează cu

statut de instituţie subordonată Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale.

Funcţiile IES:

exercită controlul ecologic de stat asupra respectării legilor şi actelor normative în

problemele protecţiei mediului şi folosirii resurselor naturale, inclusiv la frontiera de stat

a ţării;

efectuează expertiza ecologică de stat în scopul prevenirii impactului activităţilor

economice asupra mediului, componentelor lui, ecosistemelor, sănătăţii populaţiei;

organizează acţiuni de combatere a braconajului pescuitului ilicit şi tăierilor de arbori;

efectuează investigaţii de laborator privind calitatea factorilor de mediu;

conlucrează cu organele de drept privind examinarea contravenţiilor administrative şi

tragerea la răspundere a contravenienţilor;

conlucrează cu organele administraţiei publice locale la elaborarea şi implementarea

programelor şi planurilor locale şi regionale de acţiuni în domeniul protecţiei mediului;

supraveghează activitatea agenţilor economici privind achitările plăţilor pentru poluarea

mediului şi eliberează autorizaţii a folosinţelor de mediu.

Serviciul Hidrometeorologic de Stat

Serviciul efectuează monitoringul stării şi evoluţiei condiţiilor hidrometeorologice şi a

calităţii mediului ambiant în scopul protecţiei populaţiei şi a ramurilor economiei naţionale

contra fenomenelor hidrometeorologice periculoase şi a nivelului înalt de poluare a mediului

ambiant.

Elaborarea prognozelor meteorologice, agrometeorologice, climatice, hidrologice,

precum şi a nivelului poluării mediului ambiant;

Elaborarea avertizărilor privind declanşarea fenomenelor hidrometeorologice periculoase,

precum şi despre nivelul înalt al poluării mediului ambiant;

Asigură populaţia, cu informaţie hidrometeorologică.

Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale

(Geologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi formării Pământului.)

Are atribuţii de reglementare şi coordonare a studierii, protecţiei şi folosirii raţionale a subsolului

şi de dezvoltare a bazei materiei prime minerale a Moldovei. Agenţia asigură controlul asupra

protecţiei apelor subterane contra poluării şi epuizării şi ţine evidenţa de stat a rezervelor

minerale, participă la eliberarea autorizaţiilor pentru captarea apei.

Sarcinile:

1) reglementarea de stat în domeniul studierii şi folosirii subsolului;

2) elaborarea propunerilor privind utilizarea investiţiilor de stat şi a altor investiţii

pentru dezvoltarea bazei materiei prime minerale;

3) controlul departamental asupra respectării cerinţelor standardelor, normelor şi

regulamentelor privind studierea subsolului, regulilor de ţinere a evidenţei de stat şi a

dărilor de seamă;

4) coordonarea atribuirii, în modul stabilit, a dreptului de folosire a subsolului;

5) ţinerea evidenţei de stat şi înregistrarea de stat a lucrărilor privind studierea

geologică a subsolului, evidenţa sectoarelor subsolului repartizate pentru extragerea

substanţelor minerale utile, precum şi folosirea lor în alte scopuri decît extragerea

substanţelor minerale utile;

6) crearea sistemului informaţional unic de utilizare a subsolului;

7) organizarea expertizei rezervelor de substanţe minerale utile, a caracteristicilor lor

economice şi a informaţiei geologice privind subsolul;

8) elaborarea propunerilor, în comun cu ministerele şi departamentele interesate, privind

dezvoltarea bazei materiei prime minerale a economiei naţionale şi menţinerea relaţiilor

internaţionale în domeniul studierii geologice şi utilizării subsolului;

9) întocmirea Planului lucrărilor de prospecţiuni geologice (Totalitate a cercetărilor

efectuate într-o regiune pentru a descoperi zăcămintele de minerale utile)pe obiecte,

executate din contul mijloacelor bugetului de stat, şi prezentarea lui spre aprobare

Ministerului Ecologiei şi Resurselor Naturale.

Institutul de Ecologie şi Geografie

Calitatea mediului; Radioecologie (Studiul efectelor radiațiilor naturale asupra organismelor

vii.); Standarde şi Normative de mediu; Ecologia aşezărilor umane; Biogeocenologia (Ramură a

biologiei care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale);

Geomorfologia dinamică (Ştiinţă care studiază formele de relief ale suprafeței pământului.);

Climatologie; Geografie şi evoluţie a solurilor; Geografia Socioumană, Landşaftologie (Porţiune

din mediul geografic cu trăsături proprii.).

Obiectivele institutului:

─ Studiul dinamicii şi evidenţierea tendinţelor de modificare a componentelor geo- şi

ecosistemelor sub influenţa factorilor naturali şi antropici;

─ Evaluarea factorilor ce condiţionează apariţia situaţiilor geoecologice nefavorabile;

─ Optimizarea structurii geosistemelor în scopul asigurării funcţionării stabile a lor;

─ Elaborarea Sistemului Geoinformaţional de mediu şi de resurse naturale;

─ Crearea bazei informaţionale pentru monitoringul integrat;

─ Pregătirea cadrelor de înaltă calificare la specialităţile: ecologie, protecţia mediului

ambiant şi folosirea raţională a resurselor naturale, meteorologie, climatologie şi

agrometeorologie, radiobiologie, turism.

─ Elaborarea şi implementarea Sistemului Informaţional Geografic în cercetarea mediului

înconjurător;

─ Elaborarea Programului Naţional Strategic de Acţiuni în domeniul Protecţiei Mediului

Înconjurător pentru Republica Moldova (perioada 1995-2010-2020);

─ Elaborarea şi editarea anuală a Raportului Naţional „Starea mediului în Republica

Moldova

Agenţia Naţională de Reglementare a Activităţilor Nucleare şi Radiologie

Este autoritatea naţională care exercită atribuţii în domeniul nuclear şi radiologic,

promovarea şi monitorizarea aplicării exclusiv paşnice ale activităţilor nucleare şi radiologice în

Republica Moldova.

Agenţia are următoarele obiective de bază:

─ stabilirea mecanismelor de asigurare a securităţii activităţilor nucleare şi radiologice,

menţinerea lor la un nivel adecvat în orice domeniu ce ţine de utilizarea surselor de

radiaţii

ionizante;

─ prevenirea desfăşurării neautorizate a activităţilor nucleare şi radiologice, în

conformitate cu

angajamentele Republicii Moldova ce decurg din Tratatul privind neproliferarea

armelor

nucleare şi cu cele din cadrul altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este

parte;

─ actualizarea anuală a Registrului naţional al surselor de radiaţii ionizante şi al

persoanelor

fizice şi juridice autorizate;

─ informarea operativă a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice

referitor la

depistarea încălcărilor ce pot conduce la iradieri nejustificate ale personalului,

populaţiei sau

la poluări cu substanţe radioactive ale mediului ambiant.

Agenţia “Apele Moldovei”

Este autoritatea administrativă responsabilă de implementarea politicii de stat în

domeniul gospodăririi resurselor de apă, hidroamelioraţiei, aprovizionării cu apă şi canalizare.

Agenţia exercită următoarele obiective de bază:

a) implementează politica de stat în domeniul gospodăririi apelor şi hidroamelioraţiei,

alimentării cu apă şi canalizare, participă la elaborarea actelor legislative şi normative şi

documentelor de politici în domeniul protecţiei localităţilor şi terenurilor agricole împotriva

inundaţiilor şi subinundaţiilor, precum şi a sistemelor de aprovizionare cu apă şi canalizare;

b) elaborează şi planifică măsurile de protecţie a resurselor acvatice, concomitent cu

gospodărirea lor, inclusiv gestionarea sistemelor de aprovizionare cu apă şi canalizare a

localităţilor din Republica Moldova;

c) elaborează planurile de management conform principiului de bazin hidrografic;

d) asigură implementarea principiului bazinier de gospodărire a apelor, satisfacerea necesităţilor

populaţiei şi agenţilor economici în servicii de alimentare cu apă şi canalizare, prin coordonarea

activităţii întreprinderilor şi organizaţiilor din domeniu;

e) acordă asistenţă de ordin consultativ, informaţional, tehnic şi juridic întreprinderilor din

domeniul exploatării edificiilor şi reţelelor hidroameliorative, de alimentare cu apă şi canalizare;

f) elaborează şi promovează, în modul stabilit, programe anuale de activităţi în domeniul

alimentării cu apă potabilă şi canalizare, hidroamelioraţiei, finanţate de la bugetul de stat sau din

alte surse;

g) asigură realizarea măsurilor ce decurg din colaborarea interstatală în domeniul resurselor de

apă şi atragerea investiţiilor la construcţia obiectelor de alimentare cu apă şi canalizare,

gospodărire a apelor şi hidroamelioraţie;

h) întreprinde măsurile de rigoare ce ţin de implementarea prevederilor Concepţiei politicii

naţionale în domeniul resurselor de apă, Concepţiei Sistemului Informaţional Geografic

Naţional, Directivei cadru şi altor acte ale Uniunii Europene în domeniul apelor; Strategiei

naţionale în domeniul aprovizionării cu apă potabilă şi canalizare.

Serviciul Piscicol

Exercită supravegherea de stat asupra respectării legii cu privirela fondul piscicolşi

pescuitul şi piscicultura şi a altor acte normative care reglementează pescuitul, asigură protecţia

resurselor piscicole, efectuiează măsuri de ameliorare piscicolă şi de reproducere a peştilor,

combaterea braconajului în obiectivele acvatice piscicole naturale ale Republicii Moldova.

Centrul Informaţional de Mediu

Funcţiile Centrului constau în acumularea, stocarea, actualizarea şi punerea la dispoziţie,

cît şi difuzarea la cerere şi pro activ, a informaţiei solicitanţilor (personalului Ministerului şi

utilizatorilor din afara instituţiei, ONG, public larg).

Art. 9. - Autorităţile administraţiei publice ale raionului, municipiului în comun cu

autorizaţiile locale pentru mediu şi pentru sănătate:

a)asigură respectarea legislaţiei de protecţie a mediuluii;

b) aprobă de comun acord cu Departamentul limitele de folosire a resurselor naturale, cu

excepţia limitelor de folosire a resurselor de importanţă naţională, limitele de emisii şi deversări

nocive în mediu, cu excepţia celor ce depăşesc teritoriul raionului, municipiului, limitele poluării

fonice; limitele de depozitare a deşeurilor de producţie şi menajere;

c) supraveghează şi coordonează activitate primăriilor şi preturilor în domeniul depozitării şi

prelucrării deşeurilor de producţie şi menajere, construcţiei şi funcţionării instalaţiilor de epurare

a apelor reziduale, instalării utilajelor şi depozitivelor de reţinere şi neutralizare a noxselor,

prevenirii şi combaterii alunicărilor de teren, eroziunii, salinizării, compactării şi poluării

solurilor cu îngrăşăminte minerale şi pesticide, folosirii raţionale a pajiştilor, repartizării de

terenuri pentru asigurarea gradului necesar de împădurire, creării perdelelor forestiere de

protecţie şi a spaţiilor verzi;

e) organizează elaborarea şi realizarea programelor ecologice raionale, municipale, asigură

efectuarea lucrărilor de reconstrucţie ecologică şi de restabilire a echilibrului ecologic în zonele

afectate prin activitatea antropică;

f) declară drept zone protejate monumente ale naturii de interes ecologic şi peizagistic raional,

municipal;

g) asigură informarea sistematică şi operativă a populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor,

organizaţiilor privind starea mediului în raion, municipiu;

h) contribuie la instruirea şi conştientizarea populaţiei în problemele protecţiei mediului şi

folosirii raţionale a resurselor naturale.

Art. 10. - Autorităţile administraţiei publice ale comunei (satului), oraşului în comun cu

autorităţile locale pentru mediu şi pentru sănătate:

a) asigură păstrarea unui mediu înconjurător sănătos şi folosirea raţională a resurselor naturale,

exercită un control permanent asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia mediului;

b) aprobă anual de comun cu autorităţile pentru mediu limitele de folosire a resurselor

naturale, cu excepţia limitelor de folosire a resurselor de importanţă raională; limitele de emisii şi

deversări nocive în mediu, cu excepţia celor ce depăşesc teritoriul comunei (satului), oraşului;

limitele poluării fonice; limitele de depozitare a deşeurilor de producţie şi menajere;

c) stabilesc perimetrele pentru depozitarea deşeurilor de producţie şi menajere, a moluzului

rezultat din construcţii, fierului vechi, organizează inactivarea şi utilizarea acestora, stabilesc

locurile pentru cimitirile de animale, pentru acumularea, prelucrarea, utilizarea precum şi pentru

neutralizarea rezidurilor ce nu pot fi prelucrate;

d) asigură construirea şi funcţionarea instalaţiilor de epurare în conformitate cu standardele

stabilite pentru apele reziduale, supraveghează echipamentele şi dispozitivele de preepurare a

apelor reziduale, de reţinere a noxelor;

e) organizează refacerea landşafturilor şi reconstrucţia zonelor afectate profund sun aspect

peisagistic şi al echilibrului ecologic cum sînt: terenurile de exploatări miniere la suprafaţă,

haldele de cenuşă, fosfoghips, depozitele de şlamuri industriale din contul agenţilor economici

care au produs afectarea;

f) restabilesc şi menţin raportul ştiinţific argumentat în cadrul zonei între terenurile arabile,

pentru păşunat, păduri şi ape pentru a păstra echilibrul natural în ecosisteme, delimitează

terenurile pentru păşunat, luînd în considerare încărcarea lor cu animale, potenţialul de producţie

şi cerinţele de protecţie a solului şi vegetaţiei;

g) asigură realizarea măsurilor de prevenire şi combatere a alunecărilor de teren, eroziuni,

salinizării, compactării şi poluării solului cu îngrăşăminte minerale şi pesticide; repartizarea de

terenuri pentru noi obiective, plantaţii multianuale, masive de irigare care sînt admise numai în

baza autorizaţiei serviciului geologic;

h) repartizează terenuri pentru asigurarea gradului necesar de împădurire, îndeosebi în zonele

cu deficit de păduri, organizează împădurirea terenurilor agricole impracticabile, sădirea şi

întreţinerea perdelelor forestiere de protecţie, aliniamentelor de arbori şi arbuşti, spaţiilor verzi,

parcurilor şi grădinelor vii;

i) acordă priorităţi şi înlesniri întreprinderilor ce desfăşoară activităţi economice nonpoluante

şi sistemelor de producţie cu circuit închis, sistează planificarea, construirea şi lucrările pentru

efectuarea cărora s-a obţinut autorizaţia autorităţilor pentru mediu.

TEMA 11. DEŞEURILE MENAJERE.

Deseurile sunt substante, materiale, obiecte, resturi de materii prime provenite din

activitatile economice, menajere si de consum. Majoritatea activitatilor umane reprezinta o sursa

de producere a deseurilor.

După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile, iar după

origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut poate fi o

maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri sunt materiile prime,

materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau a unor acţiuni umane

(menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).

Ca aspect fizic, reziduurile pot fi solide, lichide sau gazoase. Din punct de vedere al

naturii şi locurilor de producere deşeurile se clasifică astfel:

Deşeuri menajere - sunt reziduurile solide colectate de la locuinţele populaţiei. După

posibilitatea de valorificare reziduurile menajere sunt de mai multe tipuri: -

compostabile (resturi organice rezultate de la pregătirea hranei); - combustibile (lemn,

cauciuc, materiale plastice); - inerte (materiale de construcţii, ceramică); - reciclabile

(hârtie, sticlă, materiale plastice, metale);

Deseuri de productie - deseuri rezultate în urma unor procese tehnologice (industrie);

Deseuri periculoase - reprezinta deseurile care sunt periculoase pentru sanatatea

populatiei si mediul înconjurator. Din acestea fac parte deseurile toxice si inflamabile,

explozive, corozive, infectioase si altele.

Deseuri animaliere - sunt cele care se formeaza la cresterea si îngrijirea animalelor.

Deseuri de constructie – sunt cele formate la întreprinderile si organizatiile ce extrag

si utilizeaza materiale de constructie.

Deşeurile stradale – sunt cele colectate din zonele stradale specifice vieţii cotidiene.

Deşeurile radioactive - rezultă din activitatea de producere a energiei electrice,

extracţia şi prelucrarea minereuluim radioactiv.

În structura deşeurilor din Republica Moldova, cea mai mare pondere o au deşeurile

menajere, apoi deşeurile stradale şi deşeurile din construcţii şi demolări. Gestionarea deşeurilor

municipale (deşeuri menajere solide) presupune colectarea selectivă, transportul, valorificarea şi

eliminarea acestora, inclusiv monitorizarea depozitelor de deşeuri după închidere.

Responsabilitatea pentru gestionarea deşeurilor municipale aparţine administraţiilor publice

locale (APL) care, individual sau prin concesionarea serviciului de salubrizare către un agent

economic autorizat, trebuie să asigure colectarea, transportul, neutralizarea, valorificarea şi

eliminarea finală a acestor deşeuri. În prezent în Republica Moldova practic toata cantitatea de

deşeuri este eliminată prin depozitare.

Evoluţia cantităţilor de deşeuri colectate şi transportate la depozite, la nivelul localităţilor

urbane, conform raportărilor statistice ale agenţilor de salubrizare pe anii 2005 – 2009, arată în

felul următor: anul 2005 – circa 550 mii tone; 2006 – circa 600 mii tone; 2007 – circa 750 mii

tone; 2008 – circa 800 mii tone, 2009 – circa 900 mii tone.

În intervalul de cinci ani are loc o creştere a cantităţii de deşeuri, de cca 1,8 ori în 2009 faţă

de 2005. În mediul rural, depozitarea deşeurilor se realizează pe amplasamente dispersate, aflate

în general la marginea localităţilor. Cantitatea de deşeuri solide şi lichide generate şi gestionate

în anii 2005 – 2009 este. 2005 – solide – 1268,5 mii m3/lichide – 23,9 mii m3; 2009 – solide –

2210,2 mii m3/ lichide – 57,4. Adică în intervalul acestor ani cantitatea de deşeuri menajere

solide creşte dublu: la fel şi cele lichide. Creşte de asemenea şi suprafaţa locurilor de depozitare

în funcţie de cantitatea de deşeuri generate, ajungînd în 2009 la 199,2 ha. Deşeurile rurale nu au

făcut pînă acum obiectul statisticii deşeurilor în Republica Moldova, deoarece sunt greu de

urmărit în condiţiile inexistenţei оn comune şi sate a serviciilor publice de salubritate.

Pentru populaţia care nu beneficiază de servicii de salubritate, cantitatea de deşeuri

generată (şi

necolectată) se calculează în funcţie de indicii de generare stabiliţi pentru ţara noastră. Din

literature de specialitate şi din unele studii efectuate rezultă că în ţara noastră indicele de

producere a deşeurilor urbane şi rurale este diferit, şi anume: 0,9 kg/loc. zi în mediul urban şi 0,4

kg/loc. zi în mediul rural. Astfel, teoretic se poate estima că anual se produc în medie cca 484

mii tone deşeuri menajere de la populaţia urbană de 1,4 milioane locuitori şi 308 mii tone deşeuri

menajere de la populaţia rurală de 2 milioane locuitori.

Deşeurile menajere solide sunt depozitate la suprafaţa solului şi reprezintă o sursa de poluare

continuă a mediului (a solului, a apelor de suprafaţă şi subterane) şi a atmosferei cu gazele de

sera, care se formeaza şi se degaja în urma activitatii microorganismelor anaerobe. Unităţile

miniere folosesc chimicale toxice, ca: cianură, mercur şi acid sulfuric pentru a separa metalul din

minereu. Sterilul, respective restul de minereu îmbibat cu substanţe toxice care rămâne după

separarea metalului, este descărcat, adesea, direct în lacuri sau râuri, cu consecinţe devastatoare.

Majoritatea populatiei din regiunile rurale nu este familiarizata cu pericolul pe care îl prezintă

pentru mediu colectarea generală a tuturor deşeurilor menajere împreună cu baligarul şi alte

deşeuri de la creşterea animalelor şi a celor care conţin substanţe chimice toxice (cutii de la

vopsele, coloranţi, produse chimice pentru prelucrarea plantelor etc.) şi aruncarea lor pe malurile

râpelor, pârâiaşelor şi în apropierea fântânilor. O astfel de gestionare a deşeurilor a condus la

poluarea esenţiala a apelor freatice care sunt principala sursă de apa potabila în localităţile rurale.

Deşeurile de la creşterea animalelor duc nu numai la poluarea mediului cu nitriti şi nitraţi dar şi

cu diverse bacterii patogene.

Tratarea şi valorificarea deşeurilor

Pentru tratarea importantelor cantităţi de reziduuri menajere până acum au fost studiate,

cercetate, experimentate şi chiar aplicate patru procedee şi anume:

fermentarea (compostarea Îngrăşământ agricol natural, rezultat în urma fermentării

lente a diferitelor resturi vegetale şi animale, amestecate cu unele substanţe minerale),

parţială sau în masă, având ca subprodus principal compostul pentru agricultură;

arderea (incinerarea), având ca subprodus principal energia termică sau electrică;

piroliza (degazarea sau degradarea termică), având ca subprodus principal

combustibilul solid sau lichid;

reducerea chimica şi biologică, având ca subprodus etanolul sau gazul metan.

Tratarea deşeurilor prin fermentare.

Depozitarea simplă a reziduurilor menajere constă în descărcarea simplă, neorganizată a

gunoaielor pe maidane în diverse gropi, foste cariere sau alte terenuri, fără a se lua unele măsuri

speciale pentru protecţia mediului înconjurător. Acest sistem de depozitare a fost în trecut cel

mai larg folosit, pentru că este cel mai ieftin, mai comod, dar nu şi cel mai igienic. Substanţele

organice existente în componenţa reziduurilor menajere constituie locul prielnic de adăpostire şi

înmulţire a tot felul de infecţii, muşte, rozătoare, câini vagabonzi etc., de la care se poate

îmbolnăvi populaţia.

Depozitarea controlată a deşeurilor cu asigurarea condiţiilor de fermentare aerobă permit

transformarea lor, în condiţii igienice, într-un compost stabil, utilizabil ca amendament în

agricultură. Analizele tehnico-economice au stabilit că aceasta este metoda optimă pentru

reziduurile colectate din aşezări mici şi mijlocii.

Compostarea permite diferite niveluri de amenajare tehnică de la simpla depozitare

controlată până la instalaţiile perfecţionate, de mare productivitate, în care se realizează

prelucrarea mecanică (mărunţirea) şi fermentarea intensivă în flux continuu cu culturi speciale de

bacterii. Compostul obţinut este comerciabil. Astfel de instalaţii s-au dovedit competitive cu

incineratoarele, căpătând răspândire în Italia, Elveţia, Franţa.

Tehnologia depozitării controlate a reziduurilor menajere trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

a) Înainte de începerea depozitării reziduurilor se vor lua toate măsurile indicate în studiul

hidrologic privind protecţia apelor subterane şi de suprafaţă (îndiguiri, impermeabilizarea

fundului rampei cu argilă sau alt material conform recomandărilor studiului hidrologic,

drenarea terenului, şanţuri de gardă pentru protecţia depozitului de scurgere a apelor de

ploaie etc.). Însă, ca primă operaţie, se decopertează stratul vegetal, care va fi folosit la

acoperirea finală a depozitului după umplere.

b) Reziduurile colectate zilnic din localităţii sunt aduse cu autogunoiere şi depozitate în

straturi cu o grosime de cca. 1,5-2,0 m, utilizând diferite metode de umplere.

c) După operaţiile de împrăştiere şi compactare cu buldozerul reziduurile se acoperă zilnic

sau cel târziu la 48 ore cu un strat intermediar de separare de 20-30 cm din material inert

(argilă, nisip sau pământ).

d) Straturile noi de deşeuri nu vor fi depuse decât după ce temperatura stratului precedent,

rezultată din fermentaţia aerobă, a scăzut până la valoarea temperaturii solului natural.

e) Compactarea trebuie făcută în aşa fel ca să permită totuşi aerarea reziduurilor şi deci să

asigure fermentarea aerobă, însă de a evita golurile mari de aer, care favorizează

autoaprindere şi deci riscul incendierii rampei de depozitare.

f) Rampele de depozitare trebuie să fie împrejmuite cu garduri demontabile. Exploatarea

rampei este organizată de un grup alcătuit din portar, cantaragiu şi buldozerist.

Arderea rezidurilor menajere

Arderea reziduurilor menajere este o metodă termică de eliminare a acestora prin

oxidarea completă la temperaturi înalte a materiilor organice prin folosirea, de regulă, a energiei

termice şi a produselor de ardere rezultate. În ţările europene se prelucrează prin ardere 20-25%

din volumul reziduurilor. Productivitatea celor mai mari uzine ajunge până la 2500 t/zi. Prin

ardere se reduce volumul reziduurilor cu aproape 85%, iar pentru depozitarea unei tone arse este

necesară o suprafaţă de numai 0,1 m2 .

Piroliza deşeurilor menajere

Piroliza, ca şi incinerarea, reprezintă un proces termic de tratare a reziduurilor menajere,

prin care se obţine o descompunere termică a produşilor chimici şi în special a produşilor

organici la o temperatură ridicată şi în absenţa oxigenului. În practică acest procedeu este

denumit şi degazare. Sub efectul temperaturii ridicate se produce o sciziune şi o structură diferită

a moleculelor organice, ceea ce face ca, după piroliza reziduurilor, acestea să se transforme în

substanţe combustibile gazoase, lichide şi solide.

Reducerea chimică şi biologică a reziduurilor

Reducerea chimică şi biologică a reziduurilor menajere sau transformarea în energie a

acestora constă în conversia materiilor organice (celuloză, amidon ş.a.) în etanol sau biogaz

(metan). Biogazul este un amestec de gaze. Principalele gaze care îl compun sunt metanul şi

dioxidul de carbon. Fermentarea anaerobă folosită pentru producerea şi captarea biogazului este

un proces dirijat de descompunere a materiei organice umede, care se desfăşoară în incinte

închise, în condiţii controlate de mediu, în absenţa oxigenului molecular şi a luminii.Prin

fermentare anaerobă, microorganismele descompun materia organică, eliberând o serie de

metaboliţi dintre care metanul şi dioxidul de carbon.Amestecul gazos format din metan

(maximum 80%) şi dioxid de carbon (minimum 20%), alături de care se întâlnesc cantităţi

mici de hidrogen (H2), hidrogen sulfurat (H2S), mercaptani, vapori de apă, precum şi

urme de amoniac (NH3), azot (N2), indol şi scatol constituie BIOGAZUL.

Menegementul deşeurilor

În prezent DMS din întreaga republică sunt colectate împreună şi transportate pentru

stocare la depozite, dintre care multe sunt neautorizate şi neamenajate conform cerinţelor

ecologice. Pentru promovarea unui management adecvat al deşeurilor în republică şi al

deşeurilor periculoase, la care se referă deşeurile rezultate din activităţile medicale în special,

este necesară implementarea colectării selective a deşeurilor municipale, colectarea şi

gestionarea corespunzătoare a deşeurilor periculoase, ceea ce poate fi realizat numai în rezultatul

creării de către APL şi de primăriile municipale a infrastructurii pentru toate tipurile de deşeuri.

Infrastructura prevede organizarea şi implementarea tuturor operaţiilor de gestionare a deşeurilor

оncepвnd cu colectarea corespunzătoare a fiecărui tip de deşeuri şi prevederea tuturor operaţiilor

de gestionare: transportare, depozitare şi construirea instalaţiilor de tratare a DMS şi instalaţiilor

corespunzătoare de incinerare a tuturor deşeurilor periculoase, inclusiv DAM. Numai în acest

caz va fi posibilă asigurarea gestionării neprimejdioase a deşeurilor оn Republica Moldova.

TEMA 12. PROTECŢIA MEDIULUI IN CONDIŢIILE

DEZVOLTĂRII DURABILE.

O problemă extrem de importantă şi complexă cu care se confruntă atît ţările aflate în

curs de dezvoltare, cît şi cele industrializate este legat de aflarea răspunsului la următoarea

întrebare: Poate oare fi menţinută creşterea economică fără a aduce prejudicii mediului

înconjurător?

Această problemă dificilă a fost abordată cu ajutorul conceptului de dezvoltare durabilă

în cadrul Raportului Brundtland (după numele premierului norvegian Gro Harlem Brundtland,

care prezida Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare în 1987)

Conceptul de dezvoltare durabilă definitivat în Raportul Brundtland se referă la acel tip

de dezvoltare economică ce asigură satisfacerea necesităţilor generaţiei prezente, fără a

compromite posibilitatea generaţiei viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.

Acest concept nou vine dintr-o realitate uşor de observat: dezvoltarea economică şi

demografică actuală deosebit de accelerată. După cum se ştie, există o strînsă legătură între

standardele de consum ale populaţiei şi nivelul dezvoltării economice. Dezvoltarea durabilă

presupune promovarea valorilor care încurajează standardele de consum fără a se depăşi limitele

posibilităţilor economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toţi membrii.

În cadrul Raportului Brundtland se definesc de asemenea şapte obiective economice şi

sociale care permit realizarea unei dezvoltări durabile:

1. Asigurarea creşterii economice, cu luare în considerare a conservării resurselor

naturale.

2. Asigurarea cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi asistenţă

medicală pentru oameni.

3. Asigurarea unei calităţi a proceselor de creştere economică, bazată pe folosirea

resurselor regenerabile.

4. Asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei.

5. Asigurarea conservării şi sporirei rezervei de resurse.

6. Asigurarea unei restructurări tehnologice şi menţinerea sub control a posibelelor

riscuri.

7. Asigurarea unei abordări integrate a protecţiei mediului înconjurător, a creşterii

economice şi necesarului de energie.

Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clar definite:

ele prevăd stabilizarea creşterii demografice, reducerea dependenţei de resurse neregenerabile de

energie (cărbune, petrol, gaze naturale), promovarea resurselor regenerabile de energie,

conservarea solului, protejarea sistemelor biologice ale pămîntului, reciclarea materialelor.

Dezvoltarea durabilă presupune îmbunătăţirea şi menţinerea bunăstării oamenilor şi

ecosistemelor.

Strategia de dezvoltare durabilă ajută o ţară să-şi rezolve problemele economice, sociale

şi de mediu ambiant prin dezvoltarea capacităţii de a trata aceste probleme în mod integrat,

necesitînd aptitudinispeciale de management.

Principalele obstacolo în iniţierea dezvoltării durabile includ lipsa de acord asupra

soluţiei alese, precum şi rezistenţa grupurilor de interes care se simt ameninţate de schimbarea şi

de incertitudine legate de costurile şi benificiile soluţiilor alternative. Depăşirea acestor bariere

necesită discuţii publice, negocierea şi medierea cu şi între grupurile de interes şi dezvoltarea

consensului public.

Conferinţa ONU de la Rio de Janeiro (1992) privind mediul şi dezvoltarea în componenţa

a 172 ţării inclusiv Republica Moldova a adoptat un program de „activităţi în toate domenile

dezvoltării durabile la nivel regional, naţional şi global (Agenda XXI)”

Agenda XXI poate fi privită ca un program global care oferă un model de acţiune în toate

domeniile legate de dezvoltare durabilă. Ea este compusă din patru secţiuni: a) Dimensiunea

socială şi economică (combaterea sărăciei, schimbarea obiceiurilor de consum, protecţia

sănătăţii oamenilor); b) Conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare (protecţia

atmosferei, combaterea defrişărilor, managementul ecosistemelor, conservarea biodiversităţii,

protejarea oceanelor, mărilor, rîurilor, lacurilor, traficul ilegal de substanţe toxice); c) Întărirea

marilor grupări (copii şi tineri în dezvoltarea durabilă, organizaţii nonguvernamentale , suportul

Agendei XXI din partea autorităţilor locale, organizaţiilor sindicale, comunitatea ştiinţifică); d)

Mijloace de aplicare (resurse şi mecanisme financiare, promovarea educaţiei şi conştientizării

publicului) La general prevede măsuri de combatere a poluării solului, apei şi aerului, de

protecţie a pădurilor şi diversităţii speciale de veţuitoare, de combatere a sărăciei, de reducere a

consumului excesiv etc.

Esenţa dezvoltării durabile s-ar putea exprima în forma unui triunghi, al cărui laturi

determină 3 aspecte: eclogic, social, economic.

Ecologic: - integrarea ecosistemelor; - capacitatea de suport; - biodiversitatea; - echilibrul

ecologic local şi global

Social: - şomaj; - mobilitate; - unitate; - identificarea culturală; - asigurarea sănătăţii.

Economic: - creştere; - eficienţă; - echitate.

Obiectivele principale ale dezvoltării durabile

Conceptul dezvoltării durabile a evoluat, astfel încît el cuprinde astăzi trei moduri

(obiective) de abordare:

1) Abordarea economică a unei strategii durabile – ea se bazează pe conceptul fluxului

de venit ce poate fi generat prin menţinerea rezervei de valori (capital), care au

produs aceste benificii.

2) Abordarea ecologică în strategia de dezvoltare durabilă – este axată pe stabilitatea

biologică şi fizică a sistemelor.

3) Abordarea socoi-culturală în strategia de dezvoltare durabilă – ea caută să menţină

stabilitatea sistemelor sociale şi culturale, inclusiv prin reducerea conflictelor

distructive.

Numai interacţiunea acestor aspecte poate asigura o dezvoltare durabilă a societăţii.

În conformitate cu obligaţiunile prevazute de acest act în anul 2000 a fost elaborat

proiectul Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a Republicii Moldova „Moldova 21”.

Obiectivele strategice vizeză în mod special creşterea bunăstării întregului popor precum şi

prosperarea generaţiei următoare în corelare cu cerinţele de conservare şi regenerare a resurselor

naturale.

Principiile şi obictivele strategice de dezvoltare durabilă prezintă pentru Republica

Moldova o şansă de a se integra în familia statelor civilizate şi de a evita marginalizarea.

Pentru Republica Moldova dezvoltarea durabilă presupune o abordare complexă a

problemei utilizării resurselor: 1) lipsa resurselor limitează dezvoltarea; 2) dezvoltarea

localităţilor urbane şi rurale provoacă poluarea mediului-solului, aerului, apelor de suprafaţă,

freatice; 3) exploatarea intensivă a unor resurse (solului, apelor, pădurilor) reduce capacitatea lor

de regenerare, conduce la sărăcia populaţiei.

Realizarea obiectivelor prevăzute de strategia naţională este direcţionată la politici,

instrumente, scenarii respective şi implimentarea în practică. Referindu-ne la politici, direcţiile

strategice includ: politica economică, politica în domeniul resurselor umane, politica socială,

politica în cercetare-dezvoltare, politica de mediu, politica în dezvoltarea localităţilor şi

amenajării teritoriului.

TEMA 13. MONITORINGUL ECOLOGIC.

Monitoringul stării mediului ambient reprezintă un sistem de supraveghere şi examinare a

mediului natural, în primul rînd de observare a nivelurilor de poluare şi a efectului produs în

biosferă. Aceasta înseamnă urmărirea continuă sau periodică a unor parametri de calitate a

mediului şi a compoziţiei calitative a poluanţilor.

Monitorizarea ecologică integratpă include compartimente de bază: apa, solul, aerul,

subsolul, dşeurile, flora, fauna, omul. Factorii complementari: radiaţia solară, radiaţia

tehnogenă, cîmpurile.

În calitate de sistem de supraveghere şi control a stării mediului înconjurător

monitoringul cuprinde trei etape: 1. supravegherea; 2. evaluarea stării reale; 3. pronosticul

unor eventuale modificări.

Sistemul de Monitoring Ecologic Integrat în RM

Monitoringul ecologic integrat este un sistem complex, prin care statul supraveghează

permanent starea mediului, resurselor naturale şi a impactului antropic, bazat pe parametri şi

indici cu acoperire spaţială şi temporală, care asigură cadrul informaţional necesar pentru

elaborarea strategiei şi tacticii de prevenire a consecinţelor activităţii antropice şi a calamităţilor

naturale, de elaborare a prognozelor şi exercitarea a controlului operativ asupra eficienţei

măsurilor de redresare a situaţiei ecologice.

Supravegherea mediului la nivel naţional este asigurată de Ministerul Mediului ca

autorietate centrală, precum şi Ministerul Sănătăţii, Agriculturii, Asociaţia de stat „AGeoM”,

Asociaţia de stat „Moldsilva”, Academia de ştiinţe.

Funcţionara Monitoringului Ecologic are la bază următoarele principii:

─ Supravegherea sistematică a stării mediului natural, componentelor lui şi a evoluţiei

impactului antropic;

─ Obiectivitatea şi verdicitatea monitorizării;

─ Caracterul interdisciplibnar şi exhaustiv (în întregime) al supravegherii;

─ Compatibilitatea informaţiei furnizate de diferite surse ;

─ Operativitatea estimării informaţiei beneficiarilor;

─ Accesibilitatea informaţieiprivind starea mediului natural, cu rspectarea prescripţiilor

şi rstricţiilor legate în domeniu.

Funcţionarea sistemului de monintoring ecologic integrat este asigurată de către

autoritatea centrală de mediu şi de către furnizorii şi benificiarii informaţiei respective. În

cadrul Monitoringul Ecologic în calitate de furnizor a informaţiei ecologice participă instituţiil e

de stat (miniare, departamente,. Agenţi, institute, concerne, asociaţii).

Crearea Monitoringului ecologic are drept scop:

─ Promovare unei politici unitare de stat în domeniul monitoringului ecologic.

─ Sporirea eficienţei informaţiei ecologice .

Sarcinile de bază ale monitoringului ecologic sunt:

─ Supravegherea stării mediului natural şi a impactului antropic.

─ Manegementul datelor măsurărilor (colectare,prelucrarea, generalizarea, analiză,

inerpretarea, stocarea şi prognoza informaţiilo) şi transmiterea acestora către beneficiari

sau solicitanţilor.

─ Evedenţierea schimbărilor în sistemul „mediul-componentele lui – sănătatea populaţiei”

şi elaborarea prognozelor privind tendinţele şi eventualele schimbări.

─ Asigurarea sistematică a populaţiei cu informaţia despre starea mediului.

─ Elaborarea recomandărilor necesare pentru adoptarea deciziilor în probleme de mediu.

Structura şi organizarea monitorigului ecoogic

În plan teritorial Monitoringul Ecologic se constitue din trei niveluri de monitoring:

─ Local (în zona de activitate a întreprinderilor, în localităţi, sectoare, landşaft, arii

protejate).

─ Regional (în limitele unităţilor administrative – teritoriale în perimetrul zonelor

economice şi naturale).

─ Naţional, care cuprinde întreg teritoriul ţării.

În Republica Moldova monitoringul ecologic integrat este efectuat de către Centrul de

Monitoring Ecologic al Ministetrului Mediului Republicii Moldova şi furnizorii de informaţie –

instituţiile specializate în domeniile respective abilitate să efectueze monitoringul specializat.

Cadrul instituţional al monitoringului ecologic include:

─ Organizaţiile şi instituţiile, care colectează din domeniile specializate datele primare,

le prelucrează şi le analizează, întocmesc pronosticuri şi furnizează informaţii

utilizatorilor.

─ Centrul de monitoring ecologic care patronează reţeaua coplexă de supraveghere,

cordonează activitatea de informaţii ecologice, colectează, prelucrează, integrează, şi

generalizează informaţia primară prezentată de furnizori, gestionează băncile

naţionale de date, aduce la cunoştinţa organelor de stat şi opiniei publice informaţiile

integrale, generalizate şi speciale privind starea mediului natural şi a componentelor

acestuia.

─ Consiliul specializat al centrului de monitoring ecologic cu statutul de organ

consultativ, care elaborează recomandări privind activitatea metodologică şi

organizaţională în cadrul monitoringului ecologic şi include specialişti notori din

domeniile respective.

În plan organizaţional, reţeaua generală a monitoringului ecologic include posturi, staţii şi

poligoane de supraveghere, laboratoare, centre de profil sau specializate precum şi unitatea

centrală – centrul de monitoring ecologic. Numărul subdiviziunilor specializate se stabilseşte

conform necesităţilor de acoperire spaţială şi temporală a teritoriului ţării cu reţele de

monitorizare ecologică specializate.

TEMA 14. NORMAREA ŞI STANDARDIZAREA ECOLOGICĂ.

1. Necesitatea şi scopurile normării ecologice

Concomitent cu conceperea necesităţii protecţiei mediului în anii '60-'70, s-a ajuns şi la

necesitatea normării presiunii antropogene, a folosirii resurselor naturale, cât şi a elaborării

standardelor calităţii mediului înconjurător. De aceea în diferite ţări, inclusiv în fosta URSS, au

fost elaborate standardele, indicii calităţii componenţilor naturali, metodele de apreciere a lor,

normativele de folosire a resurselor naturale etc. Pe parcurs, acest sistem de standardizare s-a

perfecţionat, ajungându-se, astfel, la necesitatea abordării complexe a standardizării diferitelor

aspecte ale protecţiei mediului. Acest proces s-a intensificat mai cu seamă o dată cu crearea

sistemului monitoringului şi internaţionalizarea acţiunilor în.domeniul protecţiei mediului.

Necesitatea reglementării activităţii umane, a calităţii mediului este condiţionată de câteva

circumstanţe. Activitatea omului este legată inevitabil de exploatarea resurselor naturale şi

introducerea în mediul înconjurător a substanţelor poluante, în acest caz, inevitabil se

condiţionează şi o modificare (o dereglare) a mediului, care poate fi uneori extrem de puternică

şi poate cauza degradarea ecosistemelor, provocând daune economice, ecologice şi sociale

(sănătăţii omului). În acest context, se impune normarea activităţilor respective şi stabilirea

criteriilor de calitate a mediului, care pot asigura atât condiţii favorabile de viaţă, cât şi

menţinerea şi regenerarea resurselor naturale.

Prin noţiunea de normare în domeniul mediului se înţelege stabilirea de către organele de

resort a normativelor ecologice în corespundere cu legislaţia în vigoare. Scopul acestei activităţi

constă în asigurarea:

securităţii producţiei, a produselor şi a serviciilor pentru mediul înconjurător, sănătatea

şi bunurile oamenilor;

calităţii produselor, a serviciilor în corespundere cu nivelul dezvoltării ştiinţei, a

tehnicii şi a tehnologiilor;

unificării măsurărilor;

economiei resurselor;

securităţii obiectivelor economice, ţinând cont de riscul apariţiei catastrofelor naturale

şi industriale, a altor situaţii excepţionale.

Standardizarea ecologică poate fi calificată, respectiv, ca un proces de stabilire a cerinţelor

ecologice în standarde.

Deseori se confundă noţiunile de normative şi de standarde, în esenţă, ele au una şi aceeaşi

semnificaţie - stabilirea cerinţelor protecţiei mediului. Spre deosebire de standarde, normativele,

în procesul planificării, a stabilirii lor, pot fi elaborate şi aprobate în forma indicilor şi a

sarcinilor de plan şi deci lor le este caracteristică o oarecare dinamică, care reflectă dezvoltarea

procesului de producere. Standardele stabilesc şi generalizează practica deja acumulată într-o

etapă oarecare de dezvoltare. De aici, în principiu, ambele aceste forme au sarcini specifice.

Totalitatea normativelor şi a standardelor este condiţionată de cerinţele practice, poartă un

caracter complex şi poate fi divizată în următoarele grupe:

normativele calităţii mediului;

normativele limitelor admisibile ale impactului uman;

normativele utilizării resurselor naturale;

standardele ecologice;

normativele zonelor sanitare şi de protecţie.

Normativele calităţii mediului

Aceste normative se stabilesc în forma normativelor concentraţiilor maxime admisibile

(CMA) ale substanţelor nocive, cât şi ale microorganismelor, ale altor produse biologice ce

poluează mediul sau ale nivelurilor acţiunilor fizice negative asupra mediului. Normativele

respective îndeplinesc câteva funcţii:

─ stabilesc limitele maxime admisibile ale influenţelor chimice, biologice, fizice asupra

mediului;

─ asigură evaluarea stării factorilor de mediu sub aspectul factorilor indicaţi;

─ constituie baza legală, criteriile necesare în procesul evaluării impactului proiectelor

activităţilor umane asupra mediului înconjurător.

Standardele calităţii mediului reprezintă cerinţe, reguli şi normative unice, care corespund

nivelului modern al progresului tehnico-ştiinţific referitor la starea mediului înconjurător, cât şi

la dezvoltarea obiectelor şi proceselor naturale şi antropogene în scopul protecţiei mediului şi

folosirii raţionale a resurselor naturale şi atingerea calităţii optime a mediului pentru om în baza

îmbinării armonioase a intereselor ecologice şi economice ale societăţii. Aceste standarde sunt

aprobate prin Hotărârile Guvernului şi includ răspunderea juridică în cazul încălcării.

În această grupă în prim-plan se evidenţiază standardele sanitaro-igienice.

Standardele sanitaro-igienice au scopul de a studia influenţa diferiţilor poluanţi asupra

organismului uman şi a stabili limitele de intensitate şi termenul de acţiune a lor. Până în prezent,

au fost alcătuite un şir de standarde, în acelaşi timp, au fost elaborate şi funcţionează standardele

sanitaro-igienice privitor la vibraţie, poluarea sonoră, câmpurile electrice şi electromagnetice,

diferiţi ingredienţi biologici (substanţe biologice active).

Din componenţii mediului înconjurător, în primul rând, au început să fie standardizate

calităţile şi cerinţele referitor la resursele de apă. Standardele calităţii apelor terestre au fost

elaborate separat pentru rezervoarele de apă potabilă; apă pentru scopuri tehnice; apă pentru

scopuri piscicole. Astăzi există peste 1000 de standarde sanitaro-igienice pentru apă potabilă şi

450 pentru apă în scopuri piscicole.

Metodica normării substanţelor chimice în apă e complexă şi ia în considerare:

─ indicii toxicologici (influenţa lor asupra organismului uman);

─ indicii organoleptici (calităţile organoleptice ale apei: miros, gust, culoare);

─ indicii sanitari (care determină capacitatea de autopurificare a apei).

Standardele calităţii aerului în Republica Moldova, de asemenea, se bazează pe CMA a

substanţelor nocive în aer sub aspectul sanitaro-igienic (adică al influenţei asupra sănătăţii

omului).

În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, se evidenţiază patru

trepte ale poluării aerului şi ale influenţei lor asupra stării sănătăţii:

1. lipsa influenţei; 3. bolile cronice;

2. excitarea; 4. bolile acute.

La nivelul întâi nu se evidenţiază nici o influenţă atât directă, cât şi indirectă asupra

sănătăţii omului.

Au fost elaborate deja circa 400 de standarde ale calităţii aerului la diferiţi ingredienţi.

În procesul elaborării standardelor se ţine cont de timpul de acţiune a substanţelor poluante

în aer. Astfel, standardele calităţii aerului pot fi aprobate pentru următoarele intervale de timp:

─ scurte (de la câteva zeci de minute până la câteva zile);

─ lungi ( pentru câţiva ani);

─ pentru un termen nedefinit, fără a indica durata.

În Republica Moldova se folosesc CMA ale aerului pentru un interval de 20-30 min.

Standardele calităţii solurilor. Deoarece poluarea chimică a solului nu influenţează direct

asupra sănătăţii omului, ci prin intermediul apelor, al aerului, al vegetaţiei, în cazul aprecierii

limitei admisibile a poluării solului, de rând cu indicii sanitari (influenţa asupra microbiocenozei

solului şi a capacităţii lui de autopurificare), se mai iau în consideraţie alţi trei indici:

─ capacitatea de migrare a substanţelor chimice din sol în culturi vegetale;

─ migrarea din sol în aer;

─ migrarea din sol în ape freatice.

Este important, în primul rând, de a elabora CMA a pesticidelor şi metaboliţilor lor, a

substanţelor petroliere, a compuşilor sulfuraşi etc., care pot avea un impact pronunţat asupra

sănătăţii populaţiei. Limitele CMA în sol constituie cantitatea maximă a substanţelor poluante

(mg/kg), care nu provoacă influenţă negativă asupra omului, cât şi asupra biocenozei solului.

Ministerul Sănătăţii a aprobat CMA a câtorva zeci de standarde ale calităţii solurilor, ţinând

cont de diferite substanţe chimice. Din păcate, ele nu sunt diferenţiate în plan teritorial şi se

aplică pe întreg teritoriul Republicii, ceea ce nu este corect.

În mod similar, se efectuează normarea şi stabilirea standardelor calităţii produselor

alimentare. Acest proces constă în aprecierea volumelor diferitelor substanţe poluante în diverse

produse, folosite în cantităţi optime, care nu provoacă boli sau dereglări ale sănătăţii la

momentul actual sau în perspectivă.

Normativele limitelor admisibile ale impactului uman

Normativele date stabilesc limitele admisibile ale influenţelor negative privind activitatea

umană pentru sursele concrete. Aici putem evidenţia următoarele normative: limitele admisibile

de degajare şi deversare a substanţelor poluante; limitele admisibile ale zgomotului, ale vibraţiei,

ale câmpurilor magnetice şi ale altor fenomene fizice; limitele nivelului admisibil al impactului

radiaţiei ionizante; limitele aplicării chimicalelor în agricultură şi silvicultură; limitele amplasării

deşeurilor.

Anume aceste normative constituie instrumentul principal în reglementarea respectării

standardelor calităţii mediului.

Stabilirea acestor normative se face pentru fiecare sursă de poluare (de impact) în parte,

ţinând cont de un şir întreg de factori:

─ gradul de influenţă;

─ efectele directe, indirecte, cumulative;

─ capacitatea de asimilare şi de autoepurare a ecosistemelor;

─ regimul impactului ş. a.

Extrem de important e faptul că la stabilirea normativelor poluării trebuie să se ţină cont de

efectul cumulativ al poluanţilor de la diferite surse de poluare, cât şi de dezvoltareeconomică a

raionului, în sensul nedepăşirii pe viitor a CMA a diferiţilor ingredienţi. în acelaşi timp, la

stabilirea normativelor date trebuie să se ţină cont şi de rolul potenţial al poluării transfrontaliere.

Normativele utilizării resurselor naturale

Stabilirea acestor normative are ca scop neadmiterea epuizării resurselor naturale, ţinând

cont de capacitatea lor de autoregenerare şi de echilibrul ecologic al ecosistemelor în procesul

activităţii umane. Referitor la resursele neregenerabile, aceste normative trebuie să stabilească

regimul social şi economic al utilizării lor.

Deja sunt stabilite principiile de bază ale normării utilizării resurselor naturale: pentru

resursele regenerabile (solul, apa, pădurile, resursele piscicole), termenele utilizării nu trebuie să

prevaleze asupra termenelor de regenerare a lor; pentru resursele neregenerabile (resursele de

combustibil, resurse minerale, ape subterane) termenele de utilizare nu trebuie să depăşească

schimbul lor cu resurse renovabile.

Aceste limite se stabilesc de comun acord cu organele de gestionare a resurselor naturale şi

se aprobă de Ministerul Mediului (spre exemplu, limitele tăierilor de păduri, limitele pescuitului

industrial, de colectare a faunei cinegetice etc.). Ele se stabilesc pentru termene concrete în zone

(teritorii) strict delimitate.

Standardele ecologice

în general, noţiunea de standarde ecologice are o aplicare foarte largă, inclusiv asupra

standardelor calităţii mediului, a utilizării resurselor naturale etc. în lucrarea de faţă vom înţelege

prin termenul de standard ecologic nivelul calităţii producţiei, adică a mărfurilor, a produselor şi

a serviciilor, care pot avea un impact negativ asupra mediului înconjurător. Cerinţele ecologice

faţă de produse, mărfuri şi servicii trebuie să prevadă respectarea limitelor maxime admisibile în

procesul producerii, păstrării, transportării, utilizării şi prestării acestora, astfel să fie asigurată

calitatea necesară a mediului şi a sănătăţii populaţiei.

Normativele zonelor sanitare şi de protecţie

în legislaţia Republicii Moldova se prevede stabilirea unor zone care au scopul protecţiei

mediului. Printre ele sunt:

•Zonele sanitare de protecţie. Ele sunt create pentru a stabili bariere între construcţiile

locative şi întreprinderile industriale, care constituie surse de poluare şi au un impact negativ

asupra sănătăţii populaţiei. Sunt prevăzute în procesul elaborării schemelor urbanistice de

dezvoltare a localităţilor.

Aceste zone trebuie amenajate, înverzite cu plantaţii forestiere. Proiectul lor se elaborează

concomitent cu proiectul obiectivului industrial. Lăţimea acestor zone, în funcţie de impactul

posibil al obiectivului industrial, poate fi de zeci şi sute de metri.

•Zonele sanitare ale obiectivelor nucleare. Se organizează în scopul protecţiei sănătăţii

populaţiei domiciliate în proximitatea obiectivelor nucleare, a surselor de radiaţie ionizantă, cât

şi în jurul „cimitirelor" de deşeuri radioactive, în aceste zone, de asemenea, se interzice

amplasarea diverselor obiective, activitatea agricolă etc. Este prevăzută plantarea vegetaţiei

forestiere.

•Zonele de protecţie a cursurilor de apă şi a lacurilor, în conformitate cu Legea privind

zonele şi fâşiile de protecţie a râurilor şi a lacurilor (l 995), de-a lungul obiectivelor acvatice sunt

stabilite zone şi fâşii de protecţie, în aceste zone se admit activităţi economice, cu excepţia

acelora care pot cauza poluarea apelor. Fâşia riverană de protecţie este alcătuită din vegetaţie de

iarbă şi forestieră. Dimensiunile acestor zone şi fâşii depind de lungimea râurilor. Astfel, pentru

râurile de până la 10 km, zonele de protecţie pot atinge 50 m şi pot depăşi l km în cazul râurilor

cu lungimea de peste 500 km. Lăţimea fâşiilor de protecţie poate atinge dimensiunea maximă de

100 m.

•Zonele de protecţie a prizelor de apă. în scopul prevenirii poluării surselor de apă

potabilă, în jurul prizelor de apă se creează zone de protecţie. Conform Regulamentelor în

vigoare, se stabilesc trei centuri sanitare de protecţie cu dimensiuni diferite. Cel mai strict regim

de activitate este fixat pentru centura întâi, cu dimensiunile de câteva sute de metri în jurul prizei

de apă, unde se interzice orice activitate economică, în centurile a Il-a şi a IlI-a, care ating

dimensiuni de până la 20 km în lungime şi 500-1000 m în lăţime, activitatea economică se

reglementează în aşa fel, ca să se prevină poluarea apelor.

Normative şi standarde ramurale care au tangenţă cu mediul

Paralel cu normativele şi standardele ecologice, au fost stabilite indicaţii în alte domenii

sectoriale, având, de asemenea, o importanţă deosebită pentru protecţia mediului, în continuare,

vom prezenta o scurtă caracteristică a acestora.

1. Norme şi reguli de construcţie, elaborate în scopul proiectării şi al construcţiei

diferitelor obiective. Ele reprezintă cerinţe unificate de proiectare şi construcţie a diferitelor

obiective, orientate spre perfecţionarea indicilor economici, folosirea raţională a resurselor

naturale şi protecţia mediului. Aceste cerinţe sunt bine determinate, conţin definiţii stricte,

enumera elementele care trebuie incluse în obiectivul dat etc. Cerinţele respective nu cuprind

însă norme stricte ale protecţiei mediului, menite să limiteze impactul activităţii umane care

poate deregla echilibrul ecologic. Poartă un caracter tehnocratic, orientat în special spre

minimalizarea cheltuielilor şi asigurarea durabilităţii obiectivului. Cerinţele de protecţie a

mediului sunt luate în consideraţie mai mult sub aspectul influenţei mediului natural asupra

construcţiei şi funcţionării obiectivului, şi nu invers.

2. Normele planificării teritoriale reprezintă combinaţiile spaţiale ale diferitelor forme de

utilizare a naturii, a terenurilor.

3. Normative ecologico-economice. Ele reglementează interacţiunea complexelor, a

mediului natural cu activitatea economică şi pot fi divizate în trei grupe:

normativele ce reglementează nivelul influenţei directe a omului şi a diferitelor genuri

de activitate asupra stării mediului înconjurător;

normativele care stabilesc eficacitatea economică a investiţiilor în protecţia mediului; .

normativele ce caracterizează eficienţa lucrului sistemelor de purificare.

în prima grupă, spre exemplu, sunt incluse normativele de degajări la o unitate de

producţie.

în condiţiile Moldovei, o însemnătate deosebită are normarea activităţii agricole asupra

mediului ambiant. Ea poate fi efectuată la câteva niveluri.

La nivel regional, deja există normative ce reglementează restabilirea vegetaţiei forestiere

şi a zonelor forestiere până la cota optimă, în diferite regiuni sunt elaborate şi realizate sisteme

zonale ale agriculturii, sisteme ameliorative etc.

La nivel mediu, normarea se efectuează în cadrul gospodăriilor agricole care sunt

considerate drept sisteme natural-antropogene cu legităţi specifice de dezvoltare, în cadrul

acestor sisteme se înaintează cerinţe îndreptate spre limitarea reducerii diversităţii biologice, a

suprafeţelor terenurilor arabile, cotelor de împădurire, a acumulărilor cu apă ş. a. în fond, unele

elemente ale normării activităţii agricole sunt realizate prin intermediul planurilor de ameliorări

funciare.

La cel mai jos nivel se efectuează normarea unor activităţi agricole concrete. Spre

exemplu, normele de irigare, normele de introducere a îngrăşămintelor minerale sau organice etc.

Cu regret, aceste norme au un caracter tehnologic şi sunt îndreptate spre sporirea eficienţei

producerii, dar nu spre protecţia mediului.

În totalitatea normativelor şi a standardelor putem evidenţia trei niveluri diferite: naţional,

ramural, al întreprinderilor.

Standardele naţionale includ cerinţele generale, normele respective, indicii care trebuie

respectaţi în scopul menţinerii obiectelor naturale, a calităţii mediului, landşafturilor etc. la nivel

naţional. Ele sunt de bază şi au sarcina de a unifica cerinţele principale şi cele care indică modul

de acţiune şi includ, de regulă: noţiunile generale, definiţiile, indicii maximali ai presiunii

antropogene, metodele de apreciere a stării ecologice a obiectelor naturale, mijloacele de studiu,

apreciere şi control, cerinţele faţă de procesele tehnologice şi de producţie, cerinţele privind

utilizarea şi reciclarea deşeurilor.

Standardele ramurale concretizează aceste cerinţe din standardele naţionale în sfera

respectivă şi au scopul de a organiza şi a efectua realizarea lor. Ele includ cerinţele legate de

reducerea degajărilor, deversărilor, utilizarea deplină a deşeurilor, realizarea cerinţelor normelor

mai stricte în diferite ramuri ale economiei naţionale. Până în prezent, au fost elaborate şi se

realizează circa 30 de standarde ramurale: în industria chimică, în termoener-getică, în

metalurgia neferoasă, extragerea ţiţeiului de pe platforma continentală, producerea pesticidelor,

în transport etc.

Alte ramuri ale economiei naţionale cu un potenţial de poluare sporit nu au elaborat încă

astfel de standarde. Printre ele menţionăm: metalurgia feroasă, gospodăria agricolă,

radioelectronica etc.

Standardele întreprinderilor servesc drept bază pentru elaborarea celor ramurale. Anume

întreprinderea joacă un rol important în realizarea protecţiei mediului în zona de funcţionare a

acesteia, deoarece la acest nivel se ia în considerare atât specificul întreprinderii, al mediului

natural, cât şi al limitelor presiunii antropogene asupra lui.

TEMA 15. MECANISMUL ECONOMIC AL PROTECŢIEI

MEDIULUI.

1. Structura şi principiile mecanismului economic al protecţiei mediului

Unele dintre cele mai eficiente pârghii ale protecţiei mediului sunt cele economice, în acest

sens se impune ca în toate calculele economice legate de activităţile de utilizare a resurselor

naturale, de poluare a mediului, de efectuare a protecţiei lui etc., în calculele economice, în

sistemele de plăţi, preţuri, de impozitare să fie incluse componentele ce ţin de mediul

înconjurător. Aceste componente sau pârghii economice specifice pot, pe de o parte, stimula (sau

penaliza) activitatea economică, iar, pe de altă parte, pot crea condiţiile de acumulare a resurselor

financiare pentru realizarea măsurilor de protecţie a mediului.

Mecanismul economic funcţionează în baza următoarelor principii:

1. Introducerea şi funcţionarea plăţilor pentru utilizarea resurselor naturale şi a poluării

mediului înconjurător.

2. Compensarea de către întreprinderi, organizaţii, cetăţeni a daunei cauzate mediului

natural.

3. Efectuarea de către întreprinderi a măsurilor de protecţie a mediului în baza resurselor

proprii sau a creditelor.

4. Utilizarea resurselor financiare de la folosirea resurselor naturale şi de la recuperarea

daunei cauzate mediului natural numai în scopurile protecţiei şi regenerării mediului.

Aceste principii economice au trei funcţii de bază:

De stimulare, adică de a cointeresa întreprinderile de utilizarea cât mai raţională a

resurselor, de realizarea măsurilor de protecţie a mediului şi a minimalizării poluării lui.

De compensare, care prevede recuperarea pierderilor cauzate mediului natural, în cazul

folosirii resurselor, a poluării lui, cât şi a provocării de daune sănătăţii oamenilor.

De prevenire, care presupune introducerea modificărilor necesare în procesele

tehnologice, utilizarea resurselor la etapa de planificare, programare, în scopul

minimalizării cheltuielilor şi majorării beneficiului.

Până în prezent, în diferite ţări au fost elaborate şi se aplică un şir de pârghii şi mecanisme

economice ale protecţiei mediului, care sunt expuse succint în figura 5.

Aplicarea mecanismelor economice în gestionarea mediului în Republica Moldova este

stipulată într-un şir întreg de legi: Privind protecţia mediului (1993), Privind resursele naturale

(1997); Codul silvic (1997); Privind impozitul funciar şi modul de impozitare (1992); Privind

plata pentru poluarea mediului înconjurător (1998) ş. a.

2. Plata pentru utilizarea resurselor naturale

În art. 19 al Legii privind utilizarea resurselor naturale se stipulează că utilizarea lor se

efectuează contra plată. Această plată reprezintă compensarea în bani de către beneficiar a

cheltuielilor publice pentru exploatarea, conservarea şi restabilirea resurselor naturale utilizate.

Este clar că cuantumul acestor plăţi depinde de starea şi de valoarea lor de consum, de

posibilitatea înlocuirii în procesul de producţie a resurselor naturale respective prin altele, de

cheltuielile pentru restabilirea sau menţinerea lor în stare utilizabilă. Conform art. 24 al acestei

legi, se stipulează că plata pentru folosirea în limită a resurselor naturale se include în preţul de

cost al producţiei, iar pentru folosirea supralimită se percepe din profitul rămas la dispoziţia

plătitorului după plata impozitului pe beneficiu.

Extrem de important este faptul că mijloacele acumulate din plăţile pentru folosirea

resurselor naturale pot fi utilizate numai pentru menţinerea şi restabilirea resurselor naturale,

pentru protecţia mediului înconjurător şi pentru gestiunea acestor resurse (art. 25*).

Totalitatea plăţilor pentru resursele naturale poate fi expusă în forma următoare:

Plăţile pentru utilizarea resurselor

Plăţile pentru dreptul de a le utiliza

Plăţile pentru utilizarea supranormativă

Plăţile pentru reproducere

Importanţa resurselor naturale pentru economia naţională este inestimabilă, în acest context

trebuie să ţinem cont de faptul că ele sunt epuizabile, au valoare economică diferenţiată în

funcţie de mulţi factori şi joacă un rol complex - ecologic-economic, social şi recreaţional. De

aceea, până la elaborarea bazei normative economice de utilizare a resurselor naturale, este

necesar de: a avea o clasificaţie standardizată a acestora; o bază normativă a direcţiilor de

folosire, protecţie, limitele de folosire, cât şi o caracteristică standardizată, cu metodele

standardizate de control şi de monitoring.

Importanţa resurselor naturale pentru economia naţională este inestimabilă, în acest context

trebuie să ţinem cont de faptul că ele sunt epuizabile, au valoare economică diferenţiată în

funcţie de mulţi factori şi joacă un rol complex - ecologic-economic, social şi recreaţional. De

aceea, până la elaborarea bazei normative economice de utilizare a resurselor naturale, este

necesar de: a avea o clasificaţie standardizată a acestora; o bază normativă a direcţiilor de

folosire, protecţie, limitele de folosire, cât şi o caracteristică standardizată, cu metodele

standardizate de control şi de monitoring. Aceasta necesită efectuarea lucrărilor de inventariere,

bonitare şi elaborare a cadastrelor resurselor naturale naţionale.

Deoarece resursele naturale sunt elemente ale unui sistem complex, utilizarea lor în plan

strategic trebuie să se efectueze în baza unei regionări a teritoriului, unde se indică regimurile de

utilizare a resurselor naturale.

Informaţia cadastrelor permite elaborarea normativelor de plată pentru folosirea diferitelor

resurse. La baza acestor normative se află răspândirea resurselor, capacitatea de regenerare,

productivitatea, locul geografic şi alţi factori care condiţionează cheltuielile legate de folosirea

lor.

Plata pentru resursele funciare

Plăţile în acest domeniu se efectuează în câteva forme: impozitul funciar, plata pentru arendă

şi preţul normativ al pământului.

Impozitul funciar se stabileşte anual o dată cu aprobarea bugetului. Din 1995 a fost stabilit,

de asemenea, impozitul funciar pentru terenurile neagricole. Acest impozit pentru terenurile

agricole constituie un leu pentru un hectar-grad (în conformitate cu bonitatea solurilor), în ultimii

ani mărimea impozitului funciar s-a redus de la 2,17 lei până la l leu. Concomitent, se manifestă

şi o reducere a cotei impozitului funciar în bugetul consolidat - de la 5,6 % în 1996 la 4,4 % în

1998.

Conform legii privind impozitul funciar şi modul de impozitare, se prevede ca 30 % din

impozitul funciar să fie utilizate pentru măsurile de protecţie a solurilor, restabilirea şi

ameliorarea lor etc. Practica însă denotă faptul că în realitate în aceste scopuri sunt alocate cel

mult 10% din resursele acumulate din impozitul funciar.

Plata pentru arenda terenurilor se stabileşte, în funcţie de formele utilizării (în agricultură,

construcţii etc.), în baza negocierilor între proprietar şi beneficiar şi se efectuează în baza

contractelor juridice. Cerinţele respective în acest sens sunt stipulate în Legea cu privire la

arendă.

Preţul normativ al pământului se stabileşte conform Legii respective (vezi p. 28). El

reprezintă compensarea scoaterii din circuitul agricol a terenurilor în scopuri neagricole

(construcţii, transport ş. a.). Cotele acestor preţuri depind de calitatea solurilor, categoriile

terenurilor agricole şi sunt stabilite în anexele la legea dată.

Plata pentru resursele acvatice

Aceste plăţi depind atât de scopurile utilizării apelor, cât şi de sursa de aprovizionare cu apă.

De asemenea, se stabilesc anual, o dată cu adoptarea bugetului. Pentru anul 1999 această sumă

este stabilită la nivelul 1,8 lei pentru 10 m3. Pentru scopurile irigabile această plată este redusă cu

50%, iar pentru răcirea agregatelor la centralele termoelectrice cu 30%. Plata pentru utilizarea

supralimită a apei se percepe în mărime progresivă cu coeficientul 10. Din 1995 a fost introdusă

şi plata pentru resursele de apă minerală, care constituie 10% din beneficiul căpătat în urma

comercializării ei. Plăţile pentru utilizarea apelor din sistemele orăşeneşti centralizate includ atât

cheltuielile necesare pentru aducerea apei, cât şi pentru canalizarea apelor uzate. Aceste plăţi

constituie în or. Chişinău 25 lei pentru 10 m3 de apă.

Plata pentru resursele minerale

Aceste plăţi trebuie să fie stabilite în funcţie de resursele necesare pentru prospecţiuni

geologice, estimarea rezervelor minelor şi exploatării lor. Plăţile respective sunt destul de mici şi

nu corespund preţurilor reale, în total în 1995 ele au constituit circa 6,6 mln. lei, iar în 1996 - 14

mln. lei. Plăţile pentru resursele minerale se stabilesc în fiecare caz aparte în procesul eliberării

licenţei pentru exploatarea resurselor minerale, în general, tipurile de plăţi pentru resursele

minerale pot fi expuse în felul următor:

Plăţile date se stabilesc în fiecare caz aparte în baza documentaţiei prezentate de beneficiar,

în care sunt stabilite volumele lucrărilor, tipul lor etc. Serviciul geologic de stat (care în prezent

activează în cadrul Departamentului Standarde, Metrologie şi Supraveghere Tehnică), în urma

examinării documentaţiei respective, stabileşte plăţile necesare.

Plata pentru resursele forestiere

Aceasta, de asemenea, poate fi divizată în: plata pentru lemnul tăiat de pe picior; plata pentru

materialul lemnos (pentru foc sau pentru construcţie); plata pentru arenda pădurii. Toate aceste

plăţi sunt stabilite în Codul silvic în anexele respective. Ele depind de speciile de arbori,

amplasarea tipurilor de pădure, cheltuielile necesare pentru extragerea materialului lemnos.

Plata pentru resursele vegetale

Pentru unele tipuri de resurse vegetale plăţile se stabilesc în actele legislative în vigoare

(Codul silvic), pentru altele - în baza cererii de colectare a acestor plante de către Ministerul

Mediului. De regulă, se colectează diferite plante medicinale şi produse accesorii forestiere

(pomuşoare, nuci ş. a.).

Plata pentru resursele faunistice

Ea include plăţile pentru vânătoare, extragerea exemplarelor de faună, utilizarea produselor

faunistice ş. a., inclusiv plata pentru arenda spaţiilor fondului cinegetic. Toate aceste plăţi se

stabilesc în conformitate cu Codul silvic şi Legea regnului animal de către Serviciul silvic de

stat. Plăţile se percep într-un fond special de pe lângă acest serviciu care este destinat finanţării

măsurilor de protecţie şi regenerare a faunei.

Fauna cinegetică se dobândeşte în baza licenţei, contra plată, mărimea căreia depinde de

specia faunistică (în prezent, plata pentru un mistreţ e de 800 lei, pentru iepuri - 40 de lei pentru

întreg sezonul de vânătoare şi numai pentru vânarea unui iepure la o vânătoare). Plăţile pentru

utilizarea resurselor piscicole, de asemenea, sunt stabilite în baza Legii regnului animal. Ele

prevăd atât pescuitul industrial, cât şi cel sportiv. Plăţile pentru pescuitul industrial constituie

10% din preţurile comerciale la zi şi sunt destinate efectuării măsurilor de regenerare a

ihtiocenozelor. Taxa pentru pescuitul de amatori se încasează în baza unei licenţe sezoniere, prin

care este autorizat pescuitul a cel mult 5 kg de peşte pe zi.

Taxele pentru resurse faunistice specifice (melci, broaşte etc.) se stabilesc, în fiecare caz

aparte, la momentul eliberării licenţei de către Ministerul Mediului.

Taxa pentru poluare

Semnificaţia acestor taxe are trei aspecte: de compensare, de stimulare şi economic. În

primul rând, taxa pentru poluare este orientată spre compensarea daunei cauzate mediului sau

sănătăţii populaţiei. Spre deosebire de răspunderea juridică, legile privind contravenţiile

ecologice stipulează obligaţia de plată pentru poluare în cazurile de provocare a daunei

planificate, admise de organele competente, indiferent de vina agentului economic. În al doilea

rând, taxele se percep din contul întreprinderii şi în acest sens trebuie să joace un rol stimulator,

orientând acţiunile întreprinderii spre limitarea poluării. În al treilea rând, taxele pentru poluare

constituie baza pentru acumulările în fondurile ecologice, care se utilizează în scopurile

protecţiei mediului.

Mecanismul funcţionării acestor plăţi este stabilit în Legea privind plata pentru poluarea

mediului înconjurător (1998). Conform acestei legi, plăţile se percep pentru poluare normativă

(în limitele admise de organele responsabile de problemele mediului) şi supranormativă,

mărimea căreia are coeficientul 5. Mărimea plăţilor depinde de următorii factori:

volumul poluanţilor;

coeficientul agresivităţii lor;

locul degajărilor, deversărilor (având în vedere starea ecologică a teritoriului dega-

jărilor, deversărilor) sau amplasării deşeurilor.

În cazul poluării bazinului aerian de la autotransport au fost stabilite plăţile în volum de l % din

cele vamale (la momentul devamării) ale combustibilului importat – benzinei şi motorinei.

În prezent, plăţile pentru poluarea mediului sunt de câteva ori mai mici decât cele din ţările

occidentale şi, în general, sunt similare cu cele din Rusia, Ucraina, Bielarus.

Acest mecanism are un şir de elemente atât pozitive, cât şi negative. Astfel, aplicarea lui se

bazează pe lipsa unei influenţe active în activitatea întreprinderilor şi posibilitatea manevrării lor

în selectarea tacticii şi strategiei privind lupta cu poluarea, stimularea acestui lucru. Printre

aspectele negative vom menţiona faptul că acest mecanism nu este îndreptat direct spre

micşorarea volumului de degajări, ci spre plata pentru poluare.

Concomitent, apar greutăţi esenţiale la elaborarea normativelor de plată şi aprecierea sumei

necesare pentru plată. Chiar în etapa iniţială, din lipsa unui sistem perfect al controlului

degajărilor, este practic imposibil de apreciat obiectiv volumul degajărilor totale, cât şi al fiecărui

ingredient în parte.

în plan teoretic, acest mecanism aparent este destul de eficient, pe când în practică e greu de

realizat din următoarele considerente:

neluarea în consideraţie a tuturor ingredientelor duce la micşorarea sumei de plată, de

aceea se cere un control ecologic permanent şi complex; e necesar a efectua aprecierea

exactă a sinecostului reducerii degajărilor pentru fiecare poluant, la fiecare

întreprindere în parte, pentru că la toate întreprinderile au fost aprobate limitele de

degajări diferite şi, respectiv, sunt necesare diferite cheltuieli pentru reducerea lor;

pentru fiecare întreprindere în parte, cât şi pentru fiecare poluant este necesar de a avea

un sistem periodic de revedere a normativelor de plată în direcţia majorării, pentru a

stimula în permanenţă întreprinderea;

pot exista însă situaţii când normativele sunt tot mai severe, volumul degajărilor fiind

mult mai mic, iar plata rămâne aceeaşi sau creşte;

Acest mecanism nu permite a reacţiona operativ, a depăşi ritmurile inflaţiei, nu poate lua în

considerare multiple poluări specifice, periculoase etc. În cazurile când întreprinderile au redus

poluarea sub limitele admisibile, în unele ţări s-a introdus sistemul vinderii dreptului de poluare.

Acest mecanism este bine cunoscut şi aplicat în SUA.

Fondurile ecologice

Ele se constituie din plăţile pentru poluarea mediului, pentru compensarea daunei cauzate lui,

din amenzi, comercializarea uneltelor şi a obiectelor naturale, acaparate în mod nelegal.

Fondurile ecologice se creează pe lângă organele teritoriale ale Ministerului Mediului, care

transferă 30% din resursele acumulate în Fondul Naţional, creat pe lângă Minister. Având în

vedere că Legea privind plata pentru poluarea mediului a fost adoptată recent (1998), volumul

resurselor financiare acumulate este mai mic. Astfel, în anii 1995-1998 ele au constituit pe

întreaga republică 1,0-1,5 mln. lei.

Conform Regulamentului Fondului Ecologic, cheltuielile resurselor acumulate sunt orientate

spre realizarea diferitelor acţiuni ale protecţiei mediului. Cheltuielile din Fondul Ecologic

Naţional ţin de elaborarea şi realizarea programelor şi planurilor naţionale şi ramurale de mediu,

efectuarea cercetărilor ştiinţifice, elaborarea normativelor ecologice, finanţarea cotei-părţi a

proiectelor de asistenţă tehnică parvenite din partea donatorilor externi, propaganda şi educaţia

ecologică etc. Concomitent, este prevăzut de a rezerva (10%) resurse financiare pentru

cheltuielile în cazul lichidării consecinţelor calamităţilor naturale sau accidentelor tehnogene. Se

admite, de asemenea, acordarea creditelor pentru agenţii economici care efectuează măsuri de

protecţie a mediului, cât şi în bază de concurs a granturilor pentru organizaţiile

nonguvernamentale în scopul realizării unor proiecte mici ecologice.

Cheltuielile din Fondurile Ecologice Locale sunt orientate spre realizarea măsurilor concrete

ale protecţiei mediului (instalarea echipamentului de purificare, perfecţionarea sistemelor de

epurare, plantări, retehnologizări etc.). în aceste scopuri se alocă minimum 70% din toate

resursele Fondurilor, se admit, de asemenea, unele cheltuieli pentru consolidarea bazei tehnico-

materiale a Agenţiilor Ecologice Teritoriale, premierea (până la 5%) inspectorilor ecologi, unele

cheltuieli de publicitate ecologică etc.

Fondurile ecologice sunt dirijate de Consiliile respective, în care la nivel naţional sunt

incluşi: ministrul şi viceministrul mediului, reprezentanţii guvernului, ai sindicatelor ramurale şi

ai ONG-urilor ecologice. La nivel local, în Consiliile Fondurilor sunt incluşi: preşedintele

Consiliului Judeţean, directorul şi vicedirectorul Agenţiei Ecologice Teritoriale, şefii Centrului

Medicinei Preventive, Consiliului Judeţean şi ai secţiei protecţiei mediului, reprezentanţii ONG-

urilor ecologice.

Pârghiile economice directe

În practica naţională, cât şi în cea internaţională, sunt aplicate un şir de pârghii economice

directe în protecţia mediului.

Subvenţiile de stat pentru măsurile de protecţie a mediului, în SUA ele constituie circa

4-5 mlrd. dolari anual şi sunt alocate în scopul construirii sistemelor de purificare,

aplicării altor măsuri. Partea negativă a acestor pârghii constă în faptul că ele nu

stimulează perfecţionarea tehnologiilor de către producători, ci sunt mai mult destinate

sistemelor de purificare, adică acţiunilor la „capătul conductei". Uneori autorităţile

locale admit intenţionat agravarea situaţiei ecologice, pentru a obţine subvenţiile din

partea statului.

Sistemul fiscal preferenţial şi amortizarea accelerată a fondurilor fixe ale protecţiei

mediului. În unele ţări instalaţiile de protecţie a mediului nu sunt supuse impozitării,

lipsesc taxele la vinderea lor. Aceste instalaţii se amortizează şi se trec la pierderi în

decursul unui timp mai scurt. Deseori se practică impozitele preferenţiale (cu reduceri)

asupra investiţiilor în scopuri ecologice. Ca şi subvenţiile, acest mecanism are un

neajuns - stimulează instalarea aparatajului de purificare în detrimentul perfecţionării

tehnologiilor, în plus, aceste impozite preferenţiale cresc o dată cu majorarea

investiţiilor în instalaţiile de purificare. Deci asistenţa substanţială revine

întreprinderilor mari, la care efectul e cel-mai mare.

Acordarea de credite fără dobândă sau cu o rată redusă a dobânzii în scopul

procurării instalaţiilor de purificare. Circa 40% din alocaţiile anuale pentru procurarea

instalaţiilor de protecţie a mediului în SUA se stimulează în acest mod. Se efectuează

din contul diferitelor bănci, dar cu garanţiile bugetului de stat.

Politica preţurilor diferenţiate în funcţie de puritatea ecologică a producţiei. Sunt

deja cunoscute preţurile diferenţiate la diferite produse:

la cele alimentare, produse Iară chimicale; la benzina fără plumb;

la cărbunele, ţiţeiul cu un conţinut mai mic al sulfului;

la produsele industriale care conţin mai puţine substanţe cancerigene etc.

Asigurarea ecologică

În conformitate cu legislaţia în vigoare, asigurarea este calificată drept relaţie de ocrotire a

intereselor persoanelor fizice şi juridice în cazul apariţiei unor evenimente prevăzute din timp în

baza fondurilor financiare, create din contul plăţilor de asigurare (Legea cu privire la asigurare).

Asigurarea ecologică este, respectiv, o formă a asigurării, orientată spre protecţia intereselor

ecologice ale persoanelor fizice şi juridice în cazul apariţiei fenomenelor ecologice negative.

Până la momentul actual, în Republica Moldova nu există baza legislativă specială în acest

domeniu. A fost elaborat doar un proiect de lege (cu privire la asigurarea ecologică), care va fi

promovat în Parlament în anul 2000. Este preconizată asigurarea atât benevolă, cât şi obligatorie

a întreprinderilor. Asigurarea obligatorie a întreprinderilor se prevede pentru cele care prezintă

un risc ecologic deosebit, iar lista lor urmează a fi elaborată de Ministerul Mediului, în comun cu

Departamentul Protecţie Civilă şi Situaţii Excepţionale.

Esenţa, structura acestei legi pot fi expuse în forma următoare:

BIBLIOGRAFIE

1. Așevschi V., Dudnicenco T., Roșcovan D., ”Ecologie și Protecția Mediului cu elemente de

lucrări practice în laborator și pe teren”, (Suport didactic); Chișinău 2007, ULIM.

2. Anuarul IES – 2010 ”Protecția Mediuliui în Republica Moldova”, Chișinău 2011.

3. Starea Mediului în Republica Moldova – Raport Național 2007 – 2010; Chișinău 2011.

4. Ungureanu D., - „ Eliminarea nutriţiilor din apele uzate la staţiile de epurare din localitaţile

canalizate.” , Chişinău, Editura Bons Offices, 2005.

5. Minea E.M., ”Protecția Mediului” – (Suport de curs), Cluj-Napoca 2010.

6. Bacal P., ”Gestiunea Protecției Mediului Înconjurător în Republica Moldova”, Edit.

ASEM, Chișinău, 2010.

7. Cupșa D., ”Ecologia – Note de Curs”, Oradea, 2006.