DREPTUL MEDIULUI

NOTE DE CURS

2012

Bibliografie

P. Steichen, Droit de l’environnement, curs Nisa, capitolele 1-5 ale prezentelor note urmând structura și în general ideile acestui curs – M. Duțu, Dreptul mediului, Ed. 3, C. H. Beck, București, 2010 - capitolul 6 referitor la răspundere și 7 privind tehnicile de protecție a mediului preluând structura și ideile acestui curs. Notele conțin, de asemenea, idei ce pot fi regăsite în M. Bedjaoui, L'humanité en quête de paix et de développement (II), Cours général de droit international public (2004), RCADI, t. 325, 2006 – S. Doumbé-Billé, Force du droit et droit de la force en droit international de l'environnement, in R. Ben Achour et S. Laghmani [sous la dir. de], Le droit international à la croisée des chemins. Force du droit et droit de la force, 2004, Pedone, p. 367 - P.-M. Dupuy, Où en est le droit international de l'environnement à la fin du siècle ?, RGDIP 1997. 873, spéc. p. 899 - Ph. Stoffel-Munck, La théorie des troubles du voisinage à l'épreuve du principe de précaution: observations sur le cas des antennes relais, Recueil Dalloz 2009, p. 2817.

2

SCURTĂ INTRODUCERE

Problemele de mediu există din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitatea îndepărtată au existat preocupări pentru protejarea mediului:

- faraonul Akhenaton a creat prima rezervație naturală în secolul XIV î.Hr.- împăratul indian Ashoka a redactat primul edict privind protejarea a diferite specii de

animale în secolul III î.Hr. Dar originile dreptului modern al mediului ,,se situează în momentul în care, după

perioada de reconstrucție care a urmat celui de-al doilea război mondial, dezvoltarea economică a lumii a atins dimensiuni necunoscute” (A. Kiss și J.-P. Beurier, Droit international de l'environnement, ed. 3, Pedone, 2004, p. 27).

Este vorba de anii ‘70, când s-a conștientizat ce dezastre pot fi cauzate de activitatea umană: pierderea unor specii, distrugerea unor situri naturale sau epuizarea resurselor naturale.

Marile catastrofele ecologice au fost cauzate, în primul rând, de mareele negre:- la 18 martie 1967, un imens tanc petrolier, Torrey Canyon, a naufragiat în dreptul

coastei de sud–vest a Angliei. Peste 100.000 tone de petrol brut s–au scurs în mare;- Amoco Cadiz a eșuat în nordul Bretaniei la 18 martie 1978 și a poluat 440 km de coastă,

deversând o cantitate aproape dublă de petrol; - un alt accident grav s-a înregistrat în Golful Prințul William din Alaska, unde eșuarea

petrolierului ,,Exxon Valdez”, în 1989, a determinat deversarea în apele oceanului a 38.000 tone de petrol, care au afectat grav ecosistemele marine pe o suprafață de 1500 km2;

- la 12 decembrie 1999, petrolierul Erika a eșuat în golful Biscaia, la 60 km aproximativ de coastele Franței, din cauza condițiilor meteo nefavorabile, deversând 14.000 de tone de petrol.

- la data de 11 noiembrie 2007 a avut loc cel mai mare dezastru ecologic din istoria Mării Negre, în strâmtoarea Kerci. Într-o singură zi, furtunile au provocat scufundarea a patru nave: una dintre nave transporta păcură, iar alte trei – sulf. 2.000 de tone de produse petroliere s-au revărsat în mare și aproape 7.000 tone de sulf;

- la data de 8 ianuarie 2012 a avut loc dezastrul maritim din largul coastelor Noii Zeelande, după ce un cargo, Rena, eșuat s-a rupt în două, deversând în apă sute de tone de petrol și ulei în zona recifului Astrolabe.

Producția de energie nucleară a cauzat și ea mai multe dezastre ecologice:- la data de 28 martie 1979, reactorul nuclear de la centrala Three Mile Island din

apropiere de Harrisburg, SUA, s-a topit parțial, impunând evacuarea mai multor mii de familii.

3

De atunci, nu a mai fost construită nicio centrală nucleară în SUA;- la 26 aprilie 1986 a avut loc explozia reactorului 4 de la Centrala Nucleară de la

Cernobîl, din Ucraina, în urma căreia a fost aruncată în atmosferă o cantitate de material radioactiv care o depășește, cumulat, pe cea de la Hiroshima și Nagasaki. Statisticile arată că au murit, ca urmare a radiațiilor peste 60.000 de oameni, iar mai mult de două milioane au avut și mai au de suferit.

Și industria chimică a contribuit la astfel de dezastre :- în 1959, locuitorii orașului Minamata din Japonia au fost intoxicați de deșeurile

aruncate în apă, care au contaminat-o cu cantități importante de mercur și de metale grele. Mii de locuitori au fost afectați și au murit;

- la data de 10 iulie 1976, o explozie la o fabrică de pesticide din nordul Italiei a împrăștiat un nor gros de dioxină care s-a așezat pe orașul Seveso. Acest accident a condus la elaborarea Directivei „Seveso I” – Directiva Consiliului Europei nr. 82/501/EC din 24 iunie 1982 privind riscurile de accidente majore ale anumitor activități industriale;

- în 1978, Canalul Love, situat lângă Cascada Niagara, în nordul statului New York, avea câteva sute de case liniștite și o școală. Se întâmpla ca acestea să stea deasupra a 21.000 de tone de deșeuri toxice industriale care fuseseră îngropate în anii '40 și '50 de o companie locală. Pe parcursul anilor, deșeurile au început să iasă la suprafață în curțile oamenilor și în pivnițe. În 1978, Canalul Love a devenit un oraș-fantomă după ce toți locuitorii au fost evacuați din cauza dezastrului ecologic;

- la miezul nopții de 2 decembrie 1984, un accident produs dintr-o eroare umană la o fabrică de pesticide din Bhopal, India a dus la eliberarea de cianuri în atmosferă, mai exact 45 de tone de derivat gazos de cianură. Mii de oameni au murit în câteva ore, înainte ca cineva să înțeleagă ce se întâmplă. Multe alte mii au murit în lunile următoare, totalul victimelor fiind de peste 15.000.

Cele expuse ajută la înțelegerea specificului dreptului mediului:

I. Dimensiunea universală Dreptul mediului depășește cu mult cadrele tradiționale ale spațiului și timpului.

Urgența prezervării aerului, apei, solului, diversității biologice se impune în aceeași măsură în toate țările, iar problemele de mediu, precum:

- ploaia acidă- deșertificarea- sărăcirea patrimoniului genetic mondial - sau subțierea stratului de ozon

nu cunosc frontiere.

4

II. Utilizarea unor noțiuni originale Așa dreptul mediului își afirmă modernitatea: noțiunile sale sunt adaptate noilor

provocări cu care se confruntă societatea, care rezultă din progresul tehnologic și științific. Printre acestea se numără: - dezvoltarea durabilă – vom reveni la dezvoltarea durabilă, noțiune care privește tot

dreptul mediului. Este vorba de acea dezvoltare ,,care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi" (Raportul Brundtland, 1987).

- noțiunea de ireversibil, care se referă la situațiile în care nu este posibilă o întoarcere în trecut (ca în cazul Cernobîlului). Așa se explică și apariția în dreptul mediului a principiului precauției.

- principiul precauției, potrivit căruia eventualitatea unui prejudiciu care ar putea afecta mediul în mod grav și ireversibil atrage, în ciuda absenţei certitudinilor ştiinţifice cu privire la riscuri, punerea în aplicare a procedurilor de evaluare a riscurilor și adoptarea unor măsuri provizorii și proporționale cu daunele anticipate.

- noțiunea de patrimoniu comun al umanității consacrată în texte, atât în dreptul internațional cât și în cel intern.

Astfel, la Rio, în 1992, s-a declarat că "terra este patrimoniul comun al umanității". La nivelul UE, CJUE a declarat că siturile Natura 2000 sunt patrimoniul comun al UE.

III. Specificul obiectului său Dreptul mediului prezintă particularitatea de a avea în același timp un scop preventiv și

unul curativ: - în mod natural preventiv, el este orientat spre viitor și caracterizat de intenția de a

anticipa;- dar el este, de asemenea, animat de nevoia de a repara erorile trecutului.

IV. Dependența de ştiință Problemele noi, precum: biotehnologiile (OMG), schimbările climatice și pierderea

biodiversității țin de domenii științifice complexe pe care dreptul trebuie să le gestioneze, integrându-le în măsura posibilului o nouă etică a responsabilității.

5

Capitolul 1NAȘTEREA IDENTITĂȚII DREPTULUI MEDIULUI

Spre deosebire de alte discipline juridice, bine conturate, dreptul mediului este încă un drept în formare, având în vedere faptul că:

- unele dintre noțiunile sale sunt încă neclare (de exemplu, dezvoltarea durabilă);- granițele care îl despart de alte drepturi (precum, spre exemplu, dreptul urbanismului)

nu sunt trasate precis;- caracterul său public sau privat, este, de asemenea, incert.Nu poate fi însă negată existența unei adevărate ramuri de drept. Aceasta pentru că, pe

de o parte, dreptul mediului are o finalitate originală, care îl distinge de alte drepturi și, pe de alta, pentru că el se poate prevala de principii generale proprii.

În continuare, ne vom opri câteva momente asupra noțiunilor fundamentale care structurează această materie.

Secţiunea 1 NOȚIUNILE FUNDAMENTALE

ALE DREPTULUI MEDIULUI

§ I - Noțiunea de mediu

Majoritatea autorilor sunt de acord asupra impreciziei chiar a noțiunii de ,,mediu". Accepțiunile sale oscilează între:

- abordarea restrânsă, care o limitează la vecinătate - și cea largă, unde mediul se confundă cu biosfera.Dreptul nostru definește mediul ca fiind ansamblul de condiții și elemente naturale ale

Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și

6

spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului (art. 1 (2) din O.U.G. nr. 195/2005).

Dreptul internațional precizează că ,,mediul nu este o abstracție, ci reprezintă spațiul în care trăiesc ființele umane și de care depinde calitatea vieții și sănătatea lor, inclusiv a generațiilor viitoare” (CIJ, AC 8 iulie 1996, Legalitatea amenințării sa folosirii armelor nucleare, § 29; 25 sept. 1997, Gabcikovo-Nagymaros [proiectul], Slovacia c. Ungaria, § 53, http://www.icj-cij.org).

În fine, potrivit dreptului european, mediul este compus din ,,factori” precum omul, fauna și flora, solul, apa, aerul, climatul și peisajul, interdependența dintre acești diverși factori, bunurile și patrimoniul cultural, situl, concepția și dimensiunile unui proiect (decizia CJUE din 2 mai 1996, Comisia c. Belgiei, concl. P. Léger, pct. 56).

Foarte pe scurt, putem spune că mediul constituie ansamblul factorilor (naturali sau creați prin activități umane) care acționează asupra condițiilor de viață și existență ale omului.

§ 2 - Noțiunile ecologice în dreptul mediului

Receptarea unor noțiuni specifice ecologiei constituie încă o particularitate a dreptului mediului.

Ernst Haeckel, creatorul termenului ,,ecologie”, în anul 1866, a definit-o pe aceasta drept ,,știința care studiază conexiunile ce apar între organisme și mediul lor de viață”.

O serie de noțiuni din ecologie vor pătrunde ca atare în textele juridice:- echilibru ecologic - ansamblul stărilor și interrelațiilor dintre elementele componente

ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica ideală a acestuia (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 24)

- ecosistem - complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul abiotic, care interacționează într-o unitate funcțională (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 25)

- habitat natural - arie terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferențiază prin caracteristici geografice, abiotice si biotice (O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 35). Habitatul natural beneficiază de un tratament juridic special prin Directiva 92/43/CEE din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică.

§ 3 - Elemente ale obiectului de reglementare

Ca ramură distinctă a dreptului, dreptul mediului reglementează acele relații sociale care iau naștere în procesul de protecție, conservare şi ameliorare a calităților naturale ale mediului.

7

a) Protecția mediuluiÎn sens larg, protecția mediului cuprinde toate problemele prevenirii și combaterii

degradării mediului, conservării și ameliorării sale, dar nu se reduce la acestea și nu le presupune întotdeauna.

Din perspectivă juridică ea presupune, pe de o parte, evitarea activităților nocive, iar pe de altă parte, adoptarea unor măsuri pozitive pentru împiedicarea deteriorării mediului.

b) Conservarea mediului Ea urmărește reproducerea și întreținerea dimensiunilor naturale ale mediului,

menținerea la un nivel calitativ durabil a resurselor naturale. Se impune respectarea legilor conservării mediului, care se referă în special la faptul că mediul este un sistem a cărui integritate este asigurată prin funcționarea echilibrată a subsistemelor sale (naturale și umane); resursele sale sunt finite, el însuși are o capacitate limitată de absorbție și neutralizare a acțiunilor nocive, prezintă echilibre fragile.

c) Ameliorarea calității mediuluiAre ca obiectiv definitoriu îmbunătățirea stării și calității factorilor naturali și a celor

creați prin activități umane în vederea unei optime interacțiuni între om (societate) și natură. Sunt edificatoare în acest sens reglementările legale privind conservarea și dezvoltarea

fondului forestier, ameliorarea factorilor climatici și îmbunătățirea condițiilor naturale de muncă și viață ale populației.

Spre deosebire de conservare care presupune numai menținerea unui statu-quo durabil, ameliorarea implică acte pozitive pentru îmbunătățirea calității mediului.

§ 4 - Caracterul normelor juridice aparținând dreptului mediului

Dat fiind că protecția, ocrotirea și dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes național, statul intervine în mod direct, conferind un caracter de autoritate, imperativ reglementării juridice a raporturilor sociale din acest domeniu.

Normele acestei ramuri de drept sunt în mare parte norme imperative – onerative sau prohibitive.

Ceea ce caracterizează, de asemenea, normele dreptului mediului este faptul că, în marea lor majoritate, ele sunt norme tehnice sancționate pe cale juridică, stabilind termene și modalități stricte de realizare a unor obiective precis definite, prescriind atitudini și conduite

8

bine conturate.

§ 5 - Calitatea subiectelor raporturilor juridice

Potrivit legii, pot fi subiecte ale relațiilor reglementate de normele dreptului mediului statul, organele și instituțiile de stat, celelalte persoane juridice (asociații, mișcări etc.) și persoanele fizice.

În raporturile juridice privind mediul apare adeseori statul ca reprezentant sau apărător al intereselor generale ale societății sau un organ al său acționând în această calitate.

§ 6 - Definiția dreptului mediului

Dreptul mediului reprezintă ansamblul reglementărilor juridice și instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Această definiție este circumstanțiată prin două elemente fundamentale:- un obiectiv direct şi imediat (protecția, conservarea și ameliorarea mediului) și - altul indirect şi pe termen lung (dezvoltarea durabilă).

§ 7 – Dreptul mediului - un drept de sinteză

Dată fiind diversitatea problemelor ridicate de protecția, conservarea și ameliorarea mediului, dreptul mediului ,,împrumută” tehnici, metode și instituții atât din dreptul public, cât și din cel privat.

Secţiunea 2DELIMITAREA DREPTULUI MEDIULUI DE ALTE RAMURI ALE DREPTULUI

§ 1 - Dreptul constituțional și dreptul mediului

Dreptul constituțional este ramura de drept care cuprinde normele fundamentale din care decurg conținutul și semnificațiile esențiale ale celorlalte ramuri de drept, inclusiv ale dreptului mediului.

- Constituția cuprinde norme care consacră semnificații ale principiilor dreptului mediului, cum ar fi exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național.

9

- printre drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor este consacrat de Constituție dreptul la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic și se stabilește faptul că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului;

- organele și instituțiile fundamentale ale statului reglementate de Constituție prezintă și competențe generale în domeniul mediului;

- garanțiile juridice ale dreptului la un mediu sănătos și ale altor drepturi fundamentale conexe sunt consacrate în Constituție și completate prin reglementările speciale.

Fără îndoială, dincolo de aceste interferențe, și deosebirile dintre cele două ramuri sunt evidente.

Ele țin mai ales de obiectul reglementării lor și de finalitatea normelor lor componente.

§ 2 - Delimitarea față de dreptul civil

Între dreptul mediului și dreptul civil există o serie de conexiuni, determinate în principal de exercitarea dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor sale asupra factorilor naturali ai mediului, supuși protecției, în condițiile legii.

În același timp, răspunderea pentru daune ecologice a dus la constituirea unui adevărat „drept civil al mediului“. În condițiile în care O.U.G. nr. 195/2005 a consacrat o serie de reguli specifice răspunderii pentru prejudiciul ecologic, dispozițiile Codului civil în materie rămân dreptul comun.

Mai mult decât atât, potrivit art. 44 alin. (7) din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului, stabilind astfel raportul dintre cele două drepturi fundamentale ale omului.

Totodată însă există o serie de diferențe majore determinate de obiectul și metodele de reglementare diferite ale celor două ramuri de drept. Astfel, dacă în cazul raporturilor juridice civile părțile se află pe poziții de egalitate juridică, în cele de drept al mediului se găsesc într-o formă de subordonare specială.

Mai mult decât atât, dacă în stabilirea conținutului raportului juridic civil (a drepturilor și obligațiilor părților) voința părților are un rol însemnat, în raporturile de dreptul mediului conținutul este întotdeauna predeterminat, stabilit de prevederile legale.

§ 3 - Delimitarea față de dreptul administrativ

Dintre ramurile sistemului juridic, dreptul mediului este cel mai legat de dreptul

10

administrativ, datorită, mai ales, importanței regulilor de poliție administrativă și rolului statului în materie.

Atât în raporturile juridice administrative, cât și în cele de drept al mediului, părțile se află în poziții de subordonare, adesea una dintre ele fiind un organ al administrației de stat.

Principala diferență rezidă în aceea că, pe când dreptul administrativ reglementează relațiile sociale născute în cadrul și pentru realizarea activității executive, având la bază subordonarea în temeiul puterii de stat a unuia dintre subiecte față de celălalt, raporturile de dreptul mediului vizează protecția, conservarea și dezvoltarea mediului, problemă de interes general.

Capitolul 2NOȚIUNEA DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Una dintre evoluțiile marcante din ultimii ani constă, fără îndoială, în stabilirea unei legături conceptuale între protecția mediului și dezvoltarea economică. Este vorba de noțiunea de dezvoltare durabilă.

Această evoluție este rezultatul unui proces care a început în anii 1970 cu internaționalizarea treptată a politicii de mediu și creșterea participării țărilor în curs de dezvoltare la elaborarea dreptului internațional al mediului.

Noțiunea de dezvoltare durabilă este astfel relativ nouă și în curs de formare. Ea a fost legată inițial de problemele de mediu și de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie de acum 30 de ani.

Termenul în sine s-a impus numai în vara lui 1992, după Conferința privind mediul și dezvoltarea, organizată de Națiunile Unite la Rio de Janeiro.

Ideea de durabil pleacă de la faptul că activitățile umane sunt dependente de mediu și de resurse.

Secţiunea 1NOȚIUNEA DE DEZVOLTARE DURABILĂ PE PLAN INTERNAȚIONAL

11

Comunitatea internațională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri colective la nivel global, pe care a căutat să le definească și să le aplice prin intermediul unui cadru internațional adecvat.

Acest cadru de acțiune la nivel internațional s-a format în timp și este într-o evoluție dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu sub forma tratatelor sau convențiilor sau cu caracter neobligatoriu, sub forma declarațiilor, rezoluțiilor sau seturilor de linii directoare și orientări politice, măsuri instituționale și mecanisme de finanțare viabile.

§ 1 - Conferința de la Stockholm (1972)

Discuțiile privind dezvoltarea durabilă au început în anii ‘70. Este unanim admis faptul că actul fondator al dreptului internațional al mediului este reprezentat de Conferința Organizației Națiunilor Unite de la Stockholm.

În 1972, la Stockholm, Națiunile Unite au pus pentru prima dată în mod formal problema deteriorării mediului, prin activități umane, situație care pune în pericol viitorul omenirii.

Trebuie spus că anii ‘60 s-au caracterizat printr-un ritm accelerat de creștere și de dezvoltare industrială, ceea ce a determinat un nivel ridicat de poluare, care a afectat atât diferitele medii (apa, aer, sol), cât și populația (calitatea vieții, habitatele).

Excesele creșterii economice din anii ‘60 au condus, de asemenea, la susținerea necesității creării unui alt model de societate. Aceasta era teoria creșterii zero a ,,Clubului de la Roma", foarte influent la sfârșitul anilor 1960.

Clubul de la Roma a fost creat în 1968 de treizeci de intelectuali, cu participarea activă a cercetătorilor de la Institutul de Tehnologie din Massachussets. Raportul său principal este intitulat ,,Limitele creșterii".

Un alt reper important, în privința organizării conferinței de la Stockholm, este reprezentat de marea criză petrolieră din 1973 (primul șoc petrolier), care a avut loc la scurt timp după Stockholm și care a contribuit la o conștientizare a fragilității resurselor naturale ale planetei noastre.

În urma conferinței au rezultat:• Declarația de la Stockholm, conținând 26 de principii;• Planul de Acțiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);- activitățile pentru managementul mediului;- măsurile de sprijin.• Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere și Secretariat au fost înființate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

12

• Fondul voluntar pentru Mediu, înființat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile financiare ale Națiunilor Unite.

Declarația de la Stockholm

Declarația conține 26 de principii precedate de un preambul cu 7 puncte. Potrivit preambulului: ,,Omul este atât creație, cât și creator al mediului său”. El a ajuns într-o etapă a progresului care îi permite să modifice în mod semnificativ mediul, numărul exemplelor de daune pe care le provoacă fiind în creștere în multe părți ale globului. Este necesară o responsabilizare a colectivităților și a cetățenilor pentru a apăra și a îmbunătăți mediul.

Aceste idei se regăsesc în Principiul 1, potrivit căruia: ,,Omul are un drept fundamental la libertate, egalitate și condiții adecvate de viață, într-un mediu a cărui calitate îi permite o viață în demnitate și bunăstare. El are datoria solemnă de a proteja și a îmbunătăți mediul pentru generațiile prezente și viitoare”.

Principiile pun accent pe aspectele umane și pe diferitele tipuri de poluare, în funcție de mediu (descărcarea materialelor toxice, poluarea mărilor).

- Principiul 2: resursele naturale ale globului – aerul, pământul, apa, solul, flora și fauna trebuie prezervate în interesul generațiilor prezente și viitoare

- Principiul 6 - descărcarea de materiale toxice trebuie întreruptă pentru a evita daunele ireversibile

- Principiul 7 - statele trebuie să împiedice poluarea mărilor.

Dar Declarația de la Stockholm conține în primul rând revendicări politice:- Principiul 5 – împărțirea resurselor neregenerabile- Principiul 11 - remunerarea adecvată a produselor de bază din țările în curs de dezvoltare- Principiul 12 - asistență tehnică pentru țările în curs de dezvoltare pentru integrarea

protecției mediului în planificarea dezvoltării lor- Principiul 21 - dreptul suveran al statelor de a-și exploata propriile resurse.

§ 2 - Comisia Brundtland

Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a concretizat după unsprezece ani de la Conferința de la Stockholm.

În 1983, își începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare, condusă de Gro Bruntland, în baza unei rezoluții adoptate în vederea înființării sale de Adunarea Generală a Națiunilor Unite.

13

Mandatul Comisiei Brundtland consta în a propune soluții la problemele globale de mediu, ținând seama de imperativele dezvoltării.

Până în acel moment, cele două noțiuni – mediu și dezvoltare – erau considerate antinomice. Ţările în curs de dezvoltare considerau protecția mediului un ,,lux", pe care și-l permiteau numai țările bogate din Nord.

A fost necesară astfel găsirea unui numitor comun, ceea ce raportul Brundtland a reușit să realizeze propunând conceptul unificator de dezvoltare durabilă.

În anul 1986, după catastrofa de la Cernobîl, apare Raportul Brundtland, al CMMD, denumit „Viitorul nostru comun”, care formulează și cea mai citată definiție a dezvoltării durabile: ,,Dezvoltarea durabilă este cea care urmărește nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile lor”.

Raportul admite că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar că strategiile existente trebuie schimbate astfel încât să respecte limitele impuse de mediu și de resursele planetei.

Comisia Brundtland a subliniat existența a două probleme majore: → dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai

pentru un mic procent din populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor; → dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea iresponsabilă a

resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului.În finalul raportului, Comisia susține necesitatea organizării unei conferințe

internaționale pe tema dezvoltării durabile.

§ 3 - Conferința de la Rio (1992)

Această conferință nu a obținut o adeziune imediată din partea țărilor în curs de dezvoltare. În urma discuțiilor, acestea au realizat totuși interesul pe care l-ar putea avea în participarea la o astfel de conferință, în special prin oportunitatea de a obține finanțare pentru obiectivele de mediu. Ele au acceptat, prin urmare, organizarea conferinței.

În 1992, are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pământului”, la care au participat reprezentanți din aproximativ 170 de state.

Cu această ocazie, pe plan internațional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra dezvoltarea economică în obiectivul de dezvoltare durabilă și s-a afirmat importanța, în continuă creștere, a dreptului internațional al mediului, ca mecanism de codificare și de promovare a dezvoltării durabile.

În urma conferinței au rezultat:• Declarația de la Rio, conținând 27 de principii.

14

• Agenda 21, care constituie un plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor domenii de programe specifice, structurate în termenii:

- bazei de acțiune;- obiectivelor de realizat;- activităților care trebuie efectuate;- modalităților de implementare.• Alături de Agenda 21 și Declarația de la Rio, s-a ajuns la un acord cu privire la două

convenții: Convenția privind diversitatea biologică și Convenția cadru privind schimbările climatice.

Deși obiectivul conferinței de la Rio era mult mai ambițios decât elaborarea unei declarații, Comisia dorind să adopte o convenție universală după modelul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat la New York, la 19 decembrie 1976, Declarația de la Rio încearcă să reconcilieze dezvoltarea economică și protecția mediului într-un text fără caracter obligatoriu.

→ Declarația de la Rio:

Principiul 4 afirmă că ,,Pentru a putea obține o dezvoltare durabilă, protecția mediului va constitui o parte integrantă a procesului de dezvoltare economică și nu poate fi considerată ca fiind separată de acesta”.

Printre principiile declarației, regăsim, de asemenea:Principiul 3 ,,Dreptul la dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să respecte în mod

echitabil necesitățile dezvoltării și ale mediului ale generațiilor prezente și ale celor viitoare”.- principiul participării cetățenilor la problemele de mediu (Principiul 10) - principiul precauției (Principiul 15) - principiul poluatorul plătește: autoritățile naționale trebuie să depună eforturi pentru

a promova internalizarea costurilor protecției mediului și utilizarea instrumentelor economice (Principiul 16)

→ Agenda 21

Agenda 21 este un fel de ghid ce trebuie urmat de întreaga comunitate internațională în domeniul mediului și al dezvoltării durabile în secolul XXI.

Numită și Planul de acțiune pentru secolul XXI, Agenda XXI conține aproape 40 de teme diferite și mai mult de 800 de pagini.

Ea este structurată în patru părți principale:

15

- dimensiunea economică și socială- conservarea și managementul resurselor pentru dezvoltare- consolidarea rolului actorilor economici și sociali- mijloacele de implementare.

Nu este vorba de un text constrângător din punct de vedere juridic, ci de un angajament politic la cel mai înalt nivel.

Respectarea Agendei 21 este asigurată de Comisia pentru dezvoltare durabilă, subordonată Comitetului Economic și Social (ECOSOC).

→ Convențiile

a. Elaborarea unei declarații de principii asupra pădurilor

Obiectivul țărilor dezvoltate era acela de a proteja pădurea tropicală împotriva defrișărilor. La cererea Malaeziei, în special, s-a decis că declarația va privi toate tipurile de păduri, nu numai pe cele tropicale, și va viza nu numai conservarea, ci, de asemenea, și gestionarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor.

Aceasta a condus la o ,,declarație de principii, fără caracter constrângător, dar cu autoritate, pentru un consens global cu privire la managementul, conservarea și exploatarea ecologic viabilă a tuturor tipurilor de păduri" (semnată la 14 iunie 1992).

b. Convenția privind schimbările climatice și Convenția privind diversitatea biologică

Convenţia privind schimbările climatice (efectul de seră) a fost adoptată la 9 mai 1992 și a intrat în vigoare la 21 martie 1994. Ea va fi urmată în special în 1997 de Protocolul de la Kyoto

Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la 5 iunie 1992

§ 4 - Summitul de la Johannesburg 2002

Summitul de la Johannesburg a fost ocazia cu care s-au putut trage concluzii, după 10 ani de la Summitul Terrei, cu privire la stadiul dezvoltării durabile. Cu această ocazie s-a realizat că obiectivele enunțate nu au fost neapărat atinse:

- pădurea tropicală regresează- inegalitățile față de nord se accentuează- emisiile de gaze cu efect de seră continuă să crească cu 2% pe an. O declarație politică și un plan de implementare precum și mai multe inițiative de

parteneriat au fost adoptate la summitul de la Johannesburg.

16

Planul de implementare conține următoarele obiective: • reducerea la jumătate, până în 2015, a numărului persoanelor care nu au acces la

apă potabilă și canalizare; • reconstituirea, cel mai târziu în 2015, a stocurilor de pește și readucerea lor la un

nivel sustenabil; • reducerea, până în 2020, a efectelor negative ale substanțelor chimice asupra

sănătății și mediului; • stoparea pierderii diversității biologice înainte de 2010 și inversarea tendinței de

degradare a resurselor naturale; • implementarea, începând din 2005, a strategiilor naționale de dezvoltare durabilă

Secţiunea 2DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung pentru a îmbunătăți în mod durabil bunăstarea și condițiile de viață ale generațiilor prezente și viitoare.

Scurt istoric

- Tratatul de la Paris din 1957 ignora preocupările în materie de mediu- 1987 - Actul Unic European reprezintă un punct de referință al politicii europene de

mediu, ea fiind menționată pentru prima dată în cadrul unui tratat al Comunității Europene- 1993 - Tratatul de la Maastricht a conferit protecției mediului un statut complet în

cadrul politicilor europene- 1999 - Tratatul de la Amsterdam a consolidat baza legală a politicii vizând protecția

mediului precum și promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene.- 2001 - Summit-ul de la Goeteborg unde Consiliul european adoptă prima strategie a

UE în favoarea dezvoltării durabile- 2006 (iunie) a fost adoptată o nouă strategie de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune

Europeana extinsă - 2009 - Tratatul de la Lisabona – prevede în articolul 11 (fostul articol 6 TCE)

că ,,Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile” și consacră TITLUL XX, articolele 191-193 mediului.

Noua strategie de Dezvoltare Durabilă a UE

17

UE reafirmă necesitatea unei solidarități mondiale și recunoaște importanța consolidării acțiunilor ce implică parteneri din afara granițelor UE.

Obiectivul general al NSDD este ,,de a desfășura acțiuni care să permită UE îmbunătățirea calității vieții generațiilor prezente și viitoare, prin crearea de comunități durabile, capabile să gestioneze și să utilizeze resursele în mod eficace și să exploateze potențialul de inovare ecologică și socială a economiei, asigurând prosperitatea, protecția mediului și coeziunea socială".

Pentru a oferi o bază acestei noi strategii, Consiliul European a aprobat o declarație care definește o serie de obiective și principii.

Printre obiectivele fundamentale se regăsesc:- protecția mediului- echitatea socială și coeziunea- NSDD- prosperitatea economică- responsabilitățile internaționale

Printre principiile directoare regăsim:- promovarea și protecția drepturilor fundamentale- solidaritatea intra și inter generații- NSDD- participarea cetățenilor- participarea societăților comerciale și a partenerilor sociali- coerența politicilor- integrarea politicilor- exploatarea celor mai bune cunoștințe disponibile- principiul precauției- principiul poluatorul plătește

Secţiunea 3DEZVOLTAREA DURABILĂ PE PLAN INTERN

O.U.G. nr. 195/2005 prevede în art. 1 (1) că ,,Obiectul prezentei ordonanțe de urgență îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă”.

18

Potrivit O.U.G. nr. 195/2005, art. 2 pct. 23, dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă

La 12 noiembrie 2008, Guvernul României a dezbătut și a aprobat Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă Orizonturi 2013-2020-2030.

Documentul urmează prescripțiile metodologice ale Comisiei Europene și reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, și al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin Centrul Național pentru Dezvoltare Durabilă.

Elementul definitoriu al acestei Strategii Naționale constă în aderarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, propusă de Uniunea Europeană și larg împărtășită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.

S-a pornit de la constatarea că, la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziție prelungită la economia de piață, România mai are de recuperat decalaje considerabile față de celelalte state membre ale UE, simultan cu însușirea și transpunerea în practică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării.

Strategia stabilește obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil și realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaștere și inovare, orientat spre îmbunătățirea continuă a calității vieții oamenilor și a relațiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.

Ca orientare generală, ea vizează realizarea următoarelor obiective strategice pe termen scurt, mediu si lung:

- Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor și practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor și politicilor publice ale României ca stat membru al UE.

- Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al țărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.

- Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al țărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.

19

Capitolul 3DREPTUL MEDIULUI ȘI DREPTURILE OMULUI

Secţiunea 1RECUNOAȘTEREA DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

ÎN JURISPRUDENȚA CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Recunoașterea dreptului la un mediu sănătos este rezultatul unei evoluții care, fără a presupune recunoașterea în mod explicit a unor noi drepturi, a constat în extinderea sferei de aplicare a drepturilor deja existente (protecție prin ricoșeu).

Atingerile aduse mediului nu pot fi, prin urmare, cauzate direct de încălcarea dreptului la un mediu sănătos. Acesta nu este garantat de Convenție. Ele nu pot fi decât cauza încălcării altor drepturi protejate de Convenție. Poate fi cazul, de exemplu, al

- dreptului la respectarea vieții private și de familie (art. 8 din CEDO),- dreptului de proprietate (art. 1 din Protocolul 1 la CEDO),- libertății de exprimare (art. 10 din CEDO),- dreptului la un proces echitabil (art. 6 din CEDO).Prin noul conținut oferit acestor drepturi, persoanelor li se recunoaște dreptul la un mediu

sănătos.Acest demers al Curții EDO este deosebit de original, în măsura în care ea recurge la

drepturi prin ipoteză personale, precum dreptul la viață, la viață privată, la respectarea domiciliului sau dreptul de proprietate pentru a sancționa atingerile aduse unui bun colectiv: mediul.

Acestei evoluții jurisprudențiale i s-a adăugat și o alta. Inițial, scopul Convenției era de a proteja integritatea fizică și morală a persoanelor în fața intruziunilor statului. Ulterior, interpretarea Curții a evoluat de la această obligație de abținere impusă în sarcina statelor, conferind un conținut pozitiv anumitor drepturi civile și politice, în vederea asigurării unei aplicări concrete și efective a dispozițiilor CEDO. De exemplu, protecția vieții private impune ca statul să adopte măsuri pentru a se asigura că aceste drepturi sunt garantate.

Măsurile sunt lăsate la aprecierea statelor. Curtea s-a exprimat, în 1985, în sensul că ,,(...) alegerea măsurilor destinate garantării respectării articolului 8 în relațiile dintre indivizi ține, în principiu, de marja de apreciere a statelor contractante. Există în această privință diferite

20

moduri de a asigura respectarea vieții private iar natura obligației statului depinde de aspectul vieții private în cauză”1.

Chiar dacă aceste obligații ,,pozitive" trebuie, în mod normal, asumate de state, ele au implicații și în relațiile dintre persoanele private.

Efectul numit ,,orizontal" îi permite Curții să difuzeze Convenția în relațiile de drept privat, reținând răspunderea internațională a statului și în cazul în care drepturile garantate nu sunt respectate în relațiile interindividuale.

Mai multe dispoziții ale Convenției oferă un fundament revendicărilor privind dreptul la un mediu sănătos.

§ 1 - Protecția vieții private și a domiciliului

Conform articolului 8 din CEDO: ,,Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale".

Curtea EDO reamintește în mod regulat că ,,domiciliul este în mod normal, locul, spațiul fizic determinat, unde se desfășoară viața privată și de familie. Persoanele au dreptul la respectarea domiciliului lor, înțeles nu numai ca dreptul la un simplu spațiu fizic, ci, de asemenea, ca acela de a se bucura, în toate liniștea, de spațiul respectiv”2.

Protecția mediului poate lua două forme. În unele cazuri, mediul, bun comun, este cel care invadează spațiul privat. E vorba de tulburări exterioare, care, pătrunzând în domiciliul unei persoane, devin o amenințare la adresa sferei de intimitate a persoanelor fizice. În alte cazuri, chiar persoanele sunt cele care aduc atingere mediului.

O serie întreagă de cazuri se încadrează în prima categorie. Primul caz de poluare a mediului, analizat prin prisma articolului 8, a avut drept cadru aeroportul Heathrow, din apropiere de Londra, și privea doi riverani, domnii Powell și Rayner, al căror domiciliu era deosebit de expus poluării fonice3.

Curtea a apreciat că ,,articolul 8 este aplicabil în cazul d-lui Powell și al d-lui Rayner în măsura în care ,,zgomotul produs de aeronavele de pe aeroportul Heathrow a redus calitatea vieții private și a facilităților de la domiciliul celor doi reclamanți”4. Aceasta a afirmat, prin urmare, pentru prima dată, că atingerile aduse domiciliului unei persoane afectează calitatea vieții sale private. Ea nu a admis însă cererea reclamanților, pe motiv că, în speță, autoritățile britanice au luat măsuri pentru a atenua poluarea cauzată de activitatea în cauză, activitate, de altfel, de interes general.

1 Decizia CEDO X şi Y c. Ţările de Jos, 26 martie, 1985, § 24.2 Decizia CEDO Moreno Gomez c. Spaniei, 16 noiembrie 2004, § 53. 3 Decizia CEDO Powell şi Rayner c. Marii Britanii, 21 februarie 1990.4 Decizia CEDO precit. § 40.

21

Legătura dintre atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului și atingerile aduse calității vieții va fi nuanțată ulterior, în mod special, în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, din decembrie 19945.

Pentru prima dată, Curtea va condamna un stat, Spania în speță, pentru încălcarea articolului 8.

D-na Lopez-Ostra trăia împreună cu soțul său și cele două fete ale lor în Lorca (Murcia) la o distanță foarte mică (12 m) de o stație de epurare construită ulterior, care recolta apele provenind de la mai multe tăbăcării și care prezenta mai multe disfuncționalități (emanații de gaz, mirosuri insuportabile și contaminări), ceea a determinat municipalitatea să îi mute pe locuitorii din cartier pentru o perioadă de câteva luni.

În aprecierea Curții, ,,este de la sine înțeles că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot împiedica să se bucure de domiciliul său, afectându-i viața privată și de familie, chiar fără a pune grav în pericol sănătatea persoanelor în cauză”6.

Natura atingerilor aduse dreptului la respectarea domiciliului va fi precizată în hotărârea Moreno Gomez contra Spaniei, din 16 noiembrie 20047. În speță, plângerea reclamantei avea ca obiect deschiderea unui nou club de noapte în imobilul său, situat într-o zonă rezidențială din Valencia, declarată, de asemenea, zona saturată acustic.

Din anul 1974 Consiliul Municipal Valencia a acordat autorizații pentru deschiderea de baruri, pub-uri și discoteci în vecinătatea cartierului în care locuiește reclamanta, acest lucru făcând imposibilă odihna locuitorilor cartierului.

În soluționarea cauzei, Curtea a reținut că depășirea nivelului maxim de zgomot în zonă a fost constatată de mai multe ori de serviciile municipale, astfel încât nu este necesar să pretindă unui locuitor al zonei să probeze ceea ce este deja cunoscut oficial de primărie. Ţinând cont de intensitatea poluării sonore, dincolo de nivelul autorizat pe timpul nopții, precum și de faptul că această stare s-a repetat mai mulți ani, Curtea a decis că articolul 8 a fost încălcat, menționând că ,,atingerile aduse dreptului la respectarea domiciliului nu privesc doar încălcările materiale sau fizice, cum ar fi intrarea neautorizată în casa cuiva, ci de asemenea și încălcările imateriale sau incorporale, precum zgomotul, emisiile, mirosurile și a alte ingerințe”8.

Curtea va relua exact același raționament într-un alt caz Fadeyeva contra Rusiei din 9 iunie 20059. În speță, apartamentul doamnei Fadeyeva era plasat în interiorul unei zone de siguranță sanitară situată în jurul unei importante uzine siderurgice în care, teoretic, nu ar fi fost permisă nicio construcție.

5 Decizia CEDO Lopez-Ostra c. Spaniei, 9 decembrie 1994.6 Decizia CEDO Lopez-Ostra c. Spaniei precit., § 51.7 Decizia CEDO Moreno Gomez c. Spaniei, 16 noiembrie 2004.8 Decizia CEDO Moreno Gomez c. Spaniei precit.9 Decizia CEDO Fadeyeva c. Rusiei, 9 iunie 2005, § 88.

22

Având în vedere gravele poluări survenite, în opinia Curții, calitatea vieții la domiciliu a doamnei Fadeyeva a fost afectată. Statul avea obligația pozitivă fie de a muta persoanele vizate în afara zonei periculoase, fie să asigure reducerea emisiilor poluante.

La fel s-a stabilit într-un alt caz, Giacomelli contra Italiei10, în care reclamanta a suferit o gravă încălcare a dreptului său la respectarea domiciliului din cauza activității periculoase a unei instalații de procesare a deșeurilor toxice situate în apropierea domiciliului său.

Reclamanta locuia din 1950 lângă o fabrică care avea ca obiect de activitate depozitarea și tratamentul unor „deșeuri speciale”, calificate în diverse ocazii ca fiind fie toxice, fie netoxice.

Fabrica și-a început activitatea în 1982. Din acel moment, reclamantul a solicitat de mai multe ori în instanță reanalizarea autorizației fabricii. Chiar ministerul mediului a constatat în anul 2000 și 2001 că funcționarea fabricii pune în pericol sănătatea celor care locuiesc în apropierea ei. Alte autorități competente au ajuns la aceleași concluzii.

Drept urmare, Curtea a considerat că autoritățile publice nu și-au respectat obligațiile impuse de legea internă și au ignorat hotărârile judecătorești care stabileau că activitatea fabricii este ilicită. De asemenea, ea a afirmat că, și presupunând că din 2004 activitatea fabricii nu a mai fost periculoasă pentru viețile localnicilor, în anii de dinainte, statul nu și-a respectat obligația de a le asigura acestora respectarea vieții private și a celei familiale. Prin urmare, Curtea a stabilit ca art. 8 din CEDO a fost violat.

Același raționament este formulat cu privire la vibrațiile produse în peretele domiciliului doamnei Ruano Morcuende de un transformator electric11. ,,Curtea observă de la bun început că reclamanta se poate prevala de existența unei ingerințe în viața sa privată și de familie prin radiațiile și vibrațiile emise de transformatorul în cauză, instalat într-o locație adiacentă domiciliului său”.

Un alt caz, Deés contra Ungariei12, a condus la condamnarea Ungariei în baza articolului 8. Dl Deés se plângea de faptul că înființarea unei zone de taxare nu departe de domiciliul său a determinat trecerea camioanelor prin fața casei sale pentru a evita respectiva zonă. Într-un târziu, autoritățile au decis să ia măsuri pentru a reglementa traficul pe strada sa, dar Ungaria a fost totuși condamnată.

Curtea a recunoscut complexitatea sarcinii ce le revenea autorităților cu privire la gestionarea infrastructurii de transport și la găsirea unui echilibru între interesul utilizatorilor drumului și interesele riveranilor. Totuși, în ciuda eforturilor lor, măsurile luate au fost insuficiente, ceea ce a condus Curtea să condamne Ungaria, în măsura în care reclamantul nu s-a putut bucura în liniște de domiciliul său.

Uneori, noțiunea de domiciliu primește accepțiuni surprinzătoare, cum s-a întâmplat în cazul Brândușe contra României din 7 aprilie 200913.

10 Decizia CEDO Giacomelli c. Italiei, 2 noiembrie 2006.11 Decizia CEDO Ruano Morcuende c. Spaniei, 6 septembrie 2005.12 Decizia CEDO Deés c. Ungariei, 9 noiembrie 2010.13 Decizia CEDO Brânduşe contra României, 7 aprilie 2009.

23

În speță, un bărbat reținut succesiv în penitenciarele din Arad și Timișoara a susținut că condițiile de detenție erau contrare articolului 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante) și articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private).

Curtea a afirmat mai întâi că articolul 3 din Convenție îi impune statului să se asigure de faptul că fiecare deținut este ținut în condiții care sunt compatibile cu dreptul la demnitate. Curtea a constatat destul de repede că ,,lipsa de spațiu personal" (1,50 la 2,50 m2 per persoană) constituie o încălcare a acestui articol.

Remarcabilă este însă constatarea încălcării articolului 8 din cauza apropierii de penitenciarul din Arad a unui vechi deponeu, care provoca mirosuri neplăcute puternice și aducea, în general, atingere sănătății deținuților.

Curtea a considerat că, având în vedere proximitatea deponeului, ,,calitatea vieții și bunăstarea persoanei în cauză au fost afectate într-un mod care a adus atingere vieții sale private și care nu a fost o simplă consecință a regimului său privativ de libertate".

Puternicele poluări olfactive atrag, prin urmare, aplicabilitatea articolului 8 și acest lucru, în pofida faptului că ,,starea de sănătate a reclamantului nu s-a degradat". Ulterior acestei constatări, Curtea a subliniat că ,,autoritățile sunt responsabile pentru emanațiile și poluările olfactive" în cauză, în special prin faptul că nu au luat ,,măsuri pentru închiderea efectivă a sitului", deși expertizele au demonstrat incompatibilitatea acestuia cu cerințele de mediu. Având în vedere această constatare, la care se adaugă dificultățile de acces al deținuților la expertizele menționate, Curtea a decis condamnarea României pentru încălcarea articolului 8 din CEDO.

Uneori, legătura cu domiciliul va dispărea pentru a face loc vieții private. Putem să ne raportăm spre exemplu la cazul McGinley și Egan contra Marii Britanii, din 9 iunie 199814. Cauza privea doi soldați britanici, aflați în misiune în proximitatea Insulei Crăciunului între 1957 și 1958, când Marea Britanie a efectuat teste nucleare, și care, câțiva ani mai târziu, au fost victimele unor grave probleme de sănătate.

Pretinzând că nu au fost în măsură să obțină de la guvern informații care i-ar putea ajuta să dovedească o legătură între bolile de care sufereau și fosta lor de expunere la radiații nucleare, reclamanții au invocat, în special, încălcarea articolului 8.

Pentru a admite aplicarea acestei dispoziții, Curtea a apreciat că ,,problema accesului la informații care ar fi putut fie înlătura temerile persoanelor în cauză, fie să le permită să evalueze pericolul la care erau expuse, prezintă o legătură suficient de strânsă cu viața lor privată și de familie".

În schimb, atunci când atingerea adusă mediului nu afectează sau afectează nesemnificativ viața privată și de familie, Curtea refuză să aplice articolul 8.

14 Decizia CEDO McGinley şi Egan c. Marii Britanii, 9 iunie 1998.

24

În hotărârea Kyrtatos contra Greciei, din 22 mai 200315, reclamanții au invocat distrugerea unei mlaștini din apropierea casei lor prin ridicarea unor construcții ilegale, care au distrus frumusețea locului.

Curtea a precizat că ,,elementul esențial care permite determinarea faptului dacă, în circumstanțele unei cauze, atingerile aduse mediului au constituit o încălcare a unuia dintre drepturile garantate de alineatul 1 al articolului 8 este existența unui efect negativ asupra sferei private sau de familie a unei persoane, și nu doar degradarea generală a mediului. Nici articolul 8, nici orice altă dispoziție a Convenției nu garantează în mod special o protecție generală a mediului ca atare; alte instrumente internaționale și legislații interne sunt mai adaptate atunci când se pune problema tratării acestui aspect particular".

În toate aceste cazuri, CEDO a reținut responsabilitatea statelor pentru atingeri aduse dreptului la un mediu sănătos, independent de natura publică sau privată a activității.

În hotărârea privind uzina de procesare a deșeurilor toxice situată în apropiere de casa doamnei Giacomelli16, Curtea a remarcat că ,,articolul 8 poate fi aplicabil în cazuri legate de mediu, indiferent dacă poluarea a fost direct cauzată de stat sau dacă responsabilitatea acestuia rezultă din lipsa de reglementare adecvată a activității din sectorul privat".

În același sens, în Hatton contra Marii Britanii17, legat de zgomotul aeroportuar, Curtea a stabilit că ,,este clar în speță că poluările sonore denunțate nu sunt cauzate de stat, ci că acestea provin din activitatea unor companii aeriene private. (...) În materie de mediu, responsabilitatea statului poate decurge, de asemenea, din faptul că acesta nu a reglementat activitatea companiei private într-un mod adecvat asigurării respectării drepturilor consacrate de articolul 8 din Convenție”.

În cauza Tătar contra României din 27 ianuarie 2009, Curtea va preciza că ,,obligația pozitivă de a lua toate măsurile rezonabile și adecvate pentru a proteja drepturile pe care reclamanții le pot invoca în baza alineatul 1 al art. 8 presupune, în primul rând, pentru state, datoria primordială de a stabili un cadru legislativ și administrativ vizând prevenirea eficientă a daunelor aduse mediului și sănătății umane".

În speță, la data de 30 ianuarie 2000, ca urmare a surpării digurilor bazinelor de decantare ale exploatării unei mine de aur și argint din România, mai mult de 100.000 m3 de apă conținând cianură de sodiu și metale grele s-au deversat în râuri, ajungând la Marea Neagră prin Delta Dunării.

Dl Tătar și fiul locuiau, la data faptelor, în orașul Baia Mare, într-un cartier rezidențial situat în apropiere de uzina de extracție și de bazinele de decantare. Dl Tătar tatăl a susținut în fața Curții Europene a Drepturilor Omului faptul că procedeul tehnic utilizat de compania SC Aurul Baia Mare SA reprezenta un pericol pentru viața lui și a fiului său care a făcut astm cronic.

15 Decizia CEDO Kyrtatos c. Greciei, 22 mai 2003.16 Decizia CEDO Giacomelli c. Italiei, 2 noiembrie 2006.17 Decizia CEDO Hatton c. Regatului Unit, 8 iulie 2003.

25

El s-a plâns, de asemenea, de pasivitatea autorităților în fața acelei situații și a nenumăratelor sale plângeri.

Respingând fundamentul încălcării dreptului la viață, în lumina articolului 8 - dreptul la respectarea vieții private și a domiciliului – Curtea a examinat cererea.

Curtea EDO a decis în unanimitate că dreptul celor doi reclamanți la un mediu sănătos și protejat a fost încălcat de România. Hotărârea este prima în care România este condamnată de Curtea europeană într-un caz legat de protecția mediului.

§ 2 - Dreptul la respectarea bunurilor

În temeiul articolului 1 din Protocolul 1,,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu

poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Potrivit jurisprudenței Curții EDO, această dispoziție, care garantează, în esență, dreptul de proprietate, conține trei norme distincte18:

- prima enunță principiul respectării bunurilor;- a doua se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții;- a treia recunoaște că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa

folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general.Prima normă este invocată de victime și pentru a-și proteja dreptul de proprietate atins

printr-o poluare a mediului.A doua și a treia normă sunt mai degrabă invocate de către proprietari pentru că mediul le

aduce atingere drepturilor lor.

a) Respectarea proprietății

Într-unul dintre primele cazuri19 judecate de Curtea EDO, Comisia a fost sesizată în legătură cu o atingere adusă dreptului de proprietate prin construirea, de către Electricité de France, a unei centrale nucleare de-a lungul Loarei, la o distanță de aproximativ 300 de metri de un castel din secolul al XVIII-lea.

În afara inconvenientelor vizuale și a poluării fonice, reclamanta invoca pierderea valorii de piață a proprietății sale cu 50%. Comisia, pentru care art. 1 din Protocolul 1 ,,nu garantează,

18 Decizia CEDO James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 37.19 Decizia CEDO M. S. c. Franţei, 17 mai 1990.

26

în principiu, dreptul de a menține bunurile într-un mediu agreabil", a considerat că doar poluarea fonică a constituit o ingerință în dreptul acesteia, dar că valoarea compensației deja acordate nu era disproporționată în raport cu prejudiciul invocat.

Dar mai ales în hotărârea Öneryildiz contra Turciei din 30 noiembrie 200420, Curtea, în Marea Cameră, a reținut ca fundament o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1.

Cauza privea explozia unui depozit de stocare a deșeurilor menajere dintr-un cartier din lstambul, cauza decesului a 39 de persoane, instalate în barăcile din jurul depozitului.

Sesizată prima dată în 2002, Curtea a constatat că nu au fost luate măsuri pozitive pentru a proteja bunurile în cauză și că ,,atitudinea autorităților administrative, care au omis să ia toate măsurile necesare pentru a preveni materializarea riscului de explozie a metanului, și astfel apariția alunecărilor de teren care a rezultat, era (...) contrară exigenței unei protecții ,,concrete și efective" a dreptului garantat de articolul 1 din Protocolul 1".

Curtea, în Marea Cameră, a confirmat la data de 30 noiembrie 2004 faptul că funcționarii și autoritățile statului nu au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a proteja interesele patrimoniale ale reclamanților și că aceasta reflecta încălcarea unei obligații pozitive a statului. Ea a considerat că această obligație impunea autorităților naționale să întreprindă precauții practice pentru a împiedica distrugerea locuinței reclamantului.

Problema era cu atât mai delicată cu cât barăcile victimelor au fost construite fără autorizații pe un teren ocupat ilegal aparținând Trezoreriei publice.

Potrivit Curții, existența unei toleranțe din partea autorităților competente timp de aproape cinci ani conduce la concluzia că autoritățile au recunoscut de facto că reclamanții aveau un interes patrimonial legat de locuință și de bunurile lor mobile, un interes suficient de important și recunoscut pentru a constitui un interes substanțial și, prin urmare, un ,,bun", în sensul normei exprimate în prima teză a articolului 1 din Protocolul 1.

O parte dintre judecători s-au temut ca această hotărâre să nu afecteze libertatea statelor în ceea ce privește dreptul de a demola clădirile ilegal construite21.

Temere care s-a dovedit neîntemeiată, raportat la evoluția ulterioară a jurisprudenței Curții. În Antonetto contra Italiei, din 20 iulie 200022, reclamantul s-a plâns de faptul că imobilul situat în fața proprietății sale, construit ilegal, l-a privat de lumină și i-a luat vederea de care se bucura înainte și, prin urmare, a redus și valoarea proprietății sale.

Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1, în măsura în care ,,autoritățile administrative trebuiau să se conformeze hotărârilor judecătorești și să dispună, în cazul în care era nevoie, ca și în speță, demolarea parțială sau integrală a clădirii construite neregulamentar. Refuzul de a dispune executarea deciziilor judecătorești nu a avut, prin urmare, nicio bază legală".

20 Decizia CEDO (Marea Cameră) Öneryildiz c. Turciei, 30 noiembrie 2004.21 Opinia separată a judecătorului Mularoni în cazul Öneryildiz.22 Decizia CEDO Antonetto c. Italiei, 20 iulie 2000.

27

Ea a trebuit să se pronunțe și în legătură cu privarea de vedere a unei proprietăți aparținând doamnei Fotopoulou din Grecia, la data de 18 noiembrie 200423. Reclamantul s-a plâns de construirea unui zid ridicat cu încălcarea regulilor de urbanism și de nepunerea în executare a hotărârii prin care se dispunea demolarea sa.

Curtea a confirmat că ,,această construcție priva casa reclamantei de vedere la mare și aducea atingere caracterului tradițional al satului, reducând astfel valoarea proprietății. În aceste condiții, autoritățile elene sunt responsabile de ingerința în dreptul de proprietate al reclamantei; ingerința în cauză nu constituie nici o expropriere, nici o reglementare a folosinței bunurilor, ci intră sub incidența tezei întâi a primului alineat al articolului 1”.

În cauza Hamer contra Belgiei24 Curtea își va consolida însă poziția. Doamna Hamer, care a moștenit casa de vacanță a părinților săi, construită fără autorizație într-o pădure, a fost condamnată la demolarea clădirii.

Reclamanta a susținut că autoritățile belgiene au cunoscut situația timp de 27 de ani și nu au reacționat.

Curtea a afirmat că nu are nicio îndoială cu privire la legitimitatea scopului urmărit de autorități: a proteja o zonă de pădure, neconstruibilă. Ea a afirmat, în special, că ,,mediul este o valoare a cărei apărare suscită în opinia publică, și, prin urmare, autorităților publice, un interes constant și susținut. (...) Puterile publice își asumă astfel o responsabilitate pe care ar trebui să concretizeze prin intervenția lor în timp util, pentru a nu priva de orice efect util dispozițiile privind protecția mediului pe care au decis să le pună în aplicare".

b) Limitarea folosinței unui bun

În acest context întâlnim cel mai adesea limitări aduse folosinței unui bun în numele protecției mediului.

Limitarea folosinței unui bun în vederea protejării mediului poate rezulta din diferite măsuri administrative, precum:

- modificarea documentelor de urbanism care declară terenul neconstruibil25

- interdicția de a construi în temeiul clasării sitului pe temeiul existenței unor monumente istorice26

- clasificarea terenului drept teren pentru reîmpăduriri27.Într-un caz, Lazaridi contra Greciei, din 13 iulie 2006, Curtea a constatat, legat de

clasificarea unui teren în teren pentru reîmpăduriri, că ,,scopul limitărilor impuse reclamanților,

23 Decizia CEDO Fotopoulou c. Greciei, 18 noiembrie 2004.24 Decizia CEDO Hamer c. Belgiei, 27 noiembrie 2007.25 Decizia CEDO Galtieri c. Italiei, 24 ianuarie 2006.26 Decizia CEDO Ferme de Fresnoy c. Italiei, 1 decembrie 2005.27 Decizia CEDO Koustelidou c. Greciei, 13 septembrie 2003.

28

și anume protejarea naturii și a pădurilor, se încadrează în interesul general, în sensul celui de-al doilea alineat al articolului 1 din Protocolul adițional”28.

Dar, limitarea dreptului de proprietate pentru motive de protecție a mediului poate, de asemenea, intra în conflict cu activitățile cu caracter economic.

Într-un caz, Fredin contra Suediei, din 18 februarie 199129, reclamanții s-au plâns de retragerea autorizației de exploatare a unei cariere de pietriș de pe proprietatea lor din motive ce țin de protecția mediului.

După ce a constatat că ,,societatea de azi se preocupă din ce în ce mai mult de prezervarea mediului", Curtea a considerat că, având în vedere obiectivul legitim al legii naționale de a proteja natura, ea nu poate interpreta că retragerea autorizației incriminate este inadecvată sau disproporționată.

Un caz recent aduce, de asemenea, precizări importante cu privire la politicile de mediu care determină limitările aduse folosinței proprietății. Este vorba de hotărârea Z.A.N.T.E., din 6 decembrie 200730, legată de o societate comercială ce a dobândit o insulă greacă de 300.000 m2, pentru a construi aici un complex hotelier. Deși, la momentul achiziției, terenul era construibil, caracterul său construibil a fost limitat treptat. În cele din urmă, domeniul a fost clasat drept parc național pentru a proteja țestoasele Carreta-Carreta.

Curtea a remarcat că, în speță, interdicția de construire era încununarea unei serii de restricții ce au limitat treptat dreptul de construire inițial recunoscut de dreptul intern.

Cu toate acestea, Curtea a beneficiat de un raport de expertiză elaborat de Comisia de petiții a Parlamentului European ,,care constată existența unor activități pe insulă incompatibile cu motivele pentru care proprietatea companiei reclamante a fost restrânsă prin impunerea unor restricții deosebit de severe asupra operațiunilor sale”.

CEDO recurge practic la un veritabil control al coerenței politicilor publice. În cazul în care statul impune restricții semnificative asupra exploatării unei proprietăți private, pentru a garanta protecția efectivă a mediului, el trebuie să nu tolereze activități care ar putea submina atingerea acestui obiectiv.

În speță, era nerezonabil ca statul să îi ceară reclamantei să se conformeze restricțiilor severe privind folosința bunurilor sale, în scopul protejării țestoasei Caretta-Caretta, în timp ce autoritatea competentă a omis, în același timp, să ia măsurile necesare împotriva activităților care pun în pericol materializarea obiectivului sus-menționat.

Curtea a considerat că, în speță, comportamentul autorităților naționale a afectat justul echilibru ce trebuie să guverneze în materia reglementării folosinței proprietății, între interesul public și cel privat.

c) Privarea de proprietate28 Decizia CEDO Lazaridi c. Greciei, 13 iulie 2006.29 Decizia CEDO Fredin c. Suediei, 18 februarie 1991, § 48.30 Decizia CEDO Z.A.N.T.E. AE - Marathonisi c. Greciei, 6 decembrie 2007.

29

Atingerile aduse proprietății din motive legate de mediu pot interveni prin intermediul exproprierii sau al unei cvasi-exproprieri.

La fel ca și în cazul ingerinței constând în limitarea folosinței proprietății, privarea de proprietate trebuie să se bazeze pe o lege, legitimă și proporțională.

Astfel, protecția împotriva riscurilor naturale poate justifica încălcări ale dreptului de proprietate mergând până la demolarea forțată a unei locuințe situate într-o zonă de risc de alunecări de teren, cu condiția ca proprietarul ei să fie indemnizat31.

§ 3 - Alte drepturi garantate

a) dreptul la viață

Articolul 2 (1) din CEDO prevede că ,,Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”.

În hotărârea Öneryildiz contra Turciei cu privire la explozia unui deponeu din lstambul, Curtea a afirmat că această dispoziție nu privește doar cazuri de pierdere a unor vieți care rezultă din utilizarea forței publice, ci implică, de asemenea, obligația pozitivă de luare a tuturor măsurilor necesare pentru a proteja viețile oamenilor.

Această obligație se aplică în cazul oricărei activități, publice sau nu, ,,susceptibile de a pune în pericol dreptul la viață, cu atât mai mult pentru activitățile cu caracter industrial, în mod inerent periculoase, precum exploatarea siturilor de stocare a deșeurilor".

În cazul activităților periculoase, revine autorităților sarcina de a stabili o reglementare preventivă adaptată. În ceea ce privește deponeul, autoritățile turce aveau, în temeiul articolului 2 din Convenție, obligația pozitivă de a lua măsuri preventive concrete, necesare și suficiente pentru a proteja viața cetățenilor.

În special, potrivit Curții, stabilirea în timp util a unui sistem de degazare în deponeu, înainte ca situația să devină fatală, ar fi putut constitui o măsură eficientă, fără a greva în mod excesiv resursele statului.

Curtea a constatat existența unei încălcări substanțiale a articolului 2 din Convenție.

b) Dreptul la un proces echitabil

Articolul 6 § 1 teza 1 prevede relativ la dreptul la un proces echitabil că ,,(o)rice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării

31 Decizia CEDO Amato c. Turciei, 3 mai 2007.

30

drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa".

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca articolul 6 § 1 să devină aplicabil, trebuie, în primul rând, să existe o ,,contestație" și, pe de altă parte, ca această contestație să aibă ca obiect un ,,drept" de ,,natură civilă" ce poate fi apărat în justiție în legislația internă32.

În hotărârea Zander contra Suediei, din 25 noiembrie 199333, CEDO a considerat că dreptul de a folosi apa din puțul său ca apă potabilă constituia, pentru reclamanți, proprietarii unui teren poluat adiacent unui deponeu, un element al dreptului lor de proprietate asupra terenului, de natură civilă.

Tot o încălcare a articolului 6 § 1 a fost invocată în cazul Okyay contra Turciei, din 12 iulie 2005. Cauza privea neexecutarea de către autoritățile naționale a hotărârilor judecătorești ale instanțelor interne care dispuneau închiderea a trei centrale termice care provocau poluarea mediului în sud-vestul Turciei.

Pentru a stabili existența unei contestații, Curtea a constatat că, în cazul în care reclamanții au pretins a fi suferit o pierdere economică sau de altă natură, ei au invocat dreptul lor constituțional de a trăi într-un mediu sănătos și echilibrat. Un atare drept este recunoscut de legislația turcă, a constatat Curtea.

Astfel, reclamanții puteau pretinde dreptul, în temeiul legislației turce, de a fi protejați împotriva daunelor cauzate mediului prin activitățile riscante ale uzinei, în special prin sesizarea instanțelor administrative.

Or, Curtea a constatat că deciziile pronunțate de instanțele administrative au fost favorabile reclamaților iar orice act administrativ de refuz al executării acestor decizii sau care încearcă să le contracareze deschide calea spre indemnizare.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că ,,rezultatul procedurii în fața instanțelor administrative, în întregul său, poate fi considerat ca având ca obiect drepturi civile ale reclamanților”.

c) Libertatea de exprimare

Încălcarea libertății de exprimare, recunoscută de articolul 10, a fost reținută în cauza Noel Mamère contra Franței34 legat de condamnarea pentru defăimare a lui Noel Mamère,

32 Decizia CEDO Okyay c. Turciei, 12 iulie 2005, § 64.33 Decizia CEDO Zander c. Suediei, 25 noiembrie 1993, § 27.34 Decizia CEDO Mamère c. Franţei, 7 noiembrie 2006.

31

pentru afirmațiile făcute împotriva responsabilului Serviciului central de protecție împotriva razelor ionizante (SCPRI) în cazul accidentului de la Cernobîl.

Curtea a statuat că, având în vedere ,,importanța extremă a dezbaterii de interes general, în care se înscriau comentariile în cauză, condamnarea reclamantului pentru defăimare nu putea fi considerată proporțională, și, prin urmare, ,,necesară” ,,într-o societate democratică", în sensul articolului 10 din Convenție"35.

d) Libertatea de asociere

CEDO a reținut încălcarea libertății de întrunire și de asociere, garantată de articolul 11, în cazul Zelini Balkani contra Bulgariei, din 12 aprilie 200736.

Reclamanta era o organizație bulgară non-profit de protecție a mediului cu sediul în Plovdiv (Bulgaria). La un moment dat, municipalitatea Plovdiv a început o acțiune de curățare a malurilor și a albiei râului Maritza, care trece prin oraș. Procedura a implicat dezrădăcinarea și tăierea unor copaci și a unor plante care blocau curgerea râului.

Organizația reclamantă a considerat că acțiunile municipalității încălcau legislația internă de protecție a mediului și că dezrădăcinarea și tăierea în mod neorganizat a copacilor și a plantelor ar putea perturba echilibrul ecologic al râului.

Reclamanta a informat astfel municipalitatea cu privire la intenția sa de a organiza o întrunire publică în ziua următoare în fața municipalității. Scopul adunării era de a protesta împotriva acțiunilor municipalității și de a cere ca dezrădăcinarea și tăierea în mod neorganizat a copacilor și a plantelor de lângă râu să fie oprite pentru că distrugeau habitatul unor specii de păsări rare, pe cale de dispariție. Municipalitatea nu a permis organizarea adunării, iar acțiunile sale au continuat nestingherite.

Organizația reclamantă a contestat interdicția municipalității. În temeiul articolului 11 din CEDO, Curtea a observat că Tribunalul Regional din Plovdiv a stabilit că interdicția municipalității a fost emisă cu încălcarea legii. În consecință, interdicția a reprezentat o ingerință în exercitarea dreptului organizației solicitante la liberă întrunire. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o încălcare a articolului 11.

Secţiunea 2MĂSURI DESTINATE ASIGURĂRII RESPECTĂRII

DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

35 § 30.36 Decizia CEDO Zelini Balkani c. Bulgariei, 12 aprilie 2007.

32

Respectarea drepturilor presupune, pe de o parte, consolidarea garanțiilor de fond și, pe de alta, consolidarea garanțiilor procedurale.

§ 1 - Consolidarea garanțiilor de fond

Consolidarea garanțiilor de fond se face pe două axe. Prima privește extinderea calității de victimă, care lărgește considerabil sfera persoanelor afectate de activități cu risc. A doua presupune consolidarea respectării legalității.

1) Extinderea calității de victimă a daunelor de mediu

Progresul constă, în contextul articolului 8, în recunoașterea statutului de victimă nu numai riveranilor din apropiere, ci, de asemenea, și persoanelor foarte îndepărtate geografic de zona în care se produce poluarea.

Desigur, numeroase atingeri îi vizează pe vecinii din apropiere.- astfel, discoteca care o perturbă pe D-na Moreno Gomez37 este situată în chiar imobilului

reclamantei;- stația de epurare a apelor uzate din orașul Lorca este plasată la numai 12 metri de casa

doamnei Lopez-Ostra38; - dl. Giacomelli39 locuiește la treizeci de metri de fabrica de tratare a deșeurilor speciale;- în timp ce doamna Fadeyeva40 locuiește la aproximativ 450 de metri de zona în care este

plasată uzina siderurgică Severstal;- în cauza Guerra41, reclamantele domiciliază în Manfredonia situată la aproximativ un

kilometru de fabrica de produse chimice.În alte cazuri însă originea poluării este din punct de vedere geografic mai îndepărtată.Astfel, în cauza Lemke42, reclamanții contestau acordarea de autorizații de exploatare a

unei mine de aur aflată la cincizeci de kilometri aproximativ de domiciliul lor. Mai surprinzător încă, în cauza Okyay43, reclamanții, toți avocați, locuiau și își desfășurau

activitatea la Izmir, oraș situat la aproximativ 250 de kilometri de câteva centrale termice. Guvernul turc a contestat faptul că exploatarea centralelor îi expunea pe reclamanți la un risc grav, specific și iminent.

37 Decizia CEDO Moreno Gomez c. Spaniei, 16 noiembrie 2004.38 Decizia CEDO Lopez Ostra c. Spaniei, 9 decembrie 1994.39 Decizia CEDO Giacomelli c. Italiei, 2 noiembrie 2006.40 Decizia CEDO Fadeyeva c. Rusiei precit.41 Decizia CEDO Guerra şi alţii c. Italiei precit.42 Decizia CEDO Lemke c. Turciei, 5 iunie 2007. 43 Decizia CEDO Okyay c. Turciei, 12 iulie 2005.

33

Admițând cererea reclamanților, Curtea a stabilit că ,,rezultă din constatările instanței administrative că gazele periculoase emise de centrale se pot răspândi pe o suprafață cu un diametru de aproximativ 2.350 km. Această distanță include regiunea în care trăiesc reclamanții; dreptul lor la protecția integrității fizice este, astfel, în joc, deși riscul la care sunt supuși nu este la fel de grav, specific și iminent precum cel la care sunt expuse persoanele ce locuiesc în imediata apropiere a centralelor".

În Lemke și Okyay44, Curtea a dorit să releve faptul că instanțele judecătorești naționale le-au acordat reclamanților drepturi dându-le câștig de cauză. Astfel, plângerile aveau ca obiect ,,apărarea unui drept specific care le-a fost recunoscut în dreptul intern și în legătură cu care instanțele naționale s-au pronunțat".

Așa cum putem constata, recunoașterea calității de victimă, atât în baza articolului 8 cât și a articolului 6 § 1, este legată de drepturile recunoscute în dreptul intern, în special în cazul în care instanțele au sancționat încălcarea acestor drepturi.

2) Efectele legalității

Raportându-ne la hotărârile Curții EDO care concluzionează cu încălcarea articolului 8 ca urmare a unei atingeri aduse mediului, putem constata că în cvasitotalitatea cazurilor, situația supusă aprecierilor Curții este, într-un fel sau altul, ilegală, independent de încălcarea articolului 8.

Astfel, în cauza Lopez Ostra contra Spaniei, stația de epurare era exploatată fără autorizație. În Moreno-Gomez contra Spaniei, funcționarea clubului de noapte a fost autorizată într-o zonă urbană rezidențială, de altfel, declarată zonă saturată acustic de primărie.

În cazurile Taskin45, Lemke46 și Oçkan47 privind exploatarea minelor de aur din Turcia, Consiliul de Stat a anulat autorizațiile de exploatare.

În cazul Oçkan, spre exemplu, Curtea a constatat că reluarea activităților minei de aur, în baza unor autorizații ministeriale emise direct de primul-ministru, nu a avut niciun temei legal și ignora o hotărâre judecătorească. ,,O atare situație", a constatat Curtea, ,,încalcă statul de drept, fondat pe preeminența dreptului și securitatea raporturilor juridice."

În schimb, în cauza Hatton contra Marii Britanii, autoritățile erau în legalitate. Reclamanții susțineau că politica guvernului în domeniul zborurilor de noapte de pe aeroportul Heathrow antrena o încălcare a drepturilor lor garantate de articolul 8 din Convenție.

Curtea a remarcat de la bun început că, în cazurile anterioare în care problemele de mediu au condus la concluzia existenței unor încălcări ale Convenției, constatările sale se bazau pe nerespectarea de către autoritățile naționale a anumitor aspecte ale reglementării interne.

44 Precit., § 66.45 Decizia CEDO Taskin şi alţii c. Turciei, 10 noiembrie 2004.46 Decizia CEDO Lemke c. Turciei, 5 iunie 2007.47 Decizia CEDO Oçkan şi alţii c. Turciei, 28 martie 2006.

34

La fel și în cauza Hamer contra Belgiei, legat de casa construită ilegal în pădure. Curtea a stabilit că ,,imperativele economice și chiar unele drepturi fundamentale, precum dreptul de proprietate, nu trebuie să prevaleze în fața unor considerații relative la protecția mediului, în special în cazul în care statul a legiferat în acea materie.”

De altfel, în hotărârea Deés contra Ungariei din 9 noiembrie 2010, autoritățile nu au greșit cu nimic în măsura în care, dimpotrivă, ele au făcut eforturi pentru a canaliza traficul și a-l limita. Este vorba aici de o nouă percepție a Curții cu privire la cauzele legate de mediu, care i-ar permite să facă un pas înainte și să se pronunțe asupra unor situații care nu sunt neapărat ilegale din perspectiva legislației naționale?

§ 2 - Consolidarea garanțiilor procedurale

Conținutul dreptului la mediu este substanțial, precum și, de asemenea, procedural. În hotărârea Hatton contra Marii Britanii, din 8 iulie 2003, Curtea arată, legat de aplicarea

articolului 8 că ,,(...) examinarea pe care o poate întreprinde comportă două aspecte:- conținutul material al deciziei guvernului (...).- procesul decizional, în scopul de a verifica dacă interesele persoanelor au fost luate în

considerare așa cum se cuvine”.Examinarea procesului decizional presupune realizarea de anchete și de studii

corespunzătoare.

a) Efectuarea unor anchete și studii corespunzătoare

În hotărârea sa Hatton, Curtea afirma că ,,atunci când un stat trebuie să se pronunțe asupra unor (...) aspecte complexe ale politicii de mediu și economice, procesul decizional trebuie să includă neapărat și efectuarea de anchete și de studii corespunzătoare, pentru a permite stabilirea unui just echilibru între diferitele interese concurente aflate în joc".

Această exigență va fi ulterior preluată într-o serie de hotărâri. În cauza Giacomelli, Curtea a constatat că nici decizia de a autoriza exploatarea unei uzine nici cea de a trata deșeurile nu au fost precedate de un studiu sau de o anchetă adecvată, efectuate în conformitate cu prevederile legale aplicabile în această materie, ceea ce a condus-o la stabilirea unei încălcări a articolului 8.

În hotărârea Lemke contra Turciei, legat de autorizarea exploatării unei mine de aur, Curtea a constatat că ,,în pofida garanțiilor procedurale acordate de legislația turcă precum și a concretizării acestor garanții prin hotărârile judecătorești, Consiliul de Miniștri a autorizat continuarea activităților minei de aur, fără a proceda în prealabil la realizarea de anchete și studii corespunzătoare, astfel încât să prevină și să evalueze anterior efectele activității în cauză”.

35

Nu rezultă însă, a precizat Curtea, că deciziile nu pot fi luate decât în prezența unor date exhaustive și verificabile cu privire la toate aspectele legate de problema care urmează să fie soluționată.

Începând cu hotărârea din 27 ianuarie 2009, Tătar contra României, principiul precauției trebuie aplicat pe tot parcursul procesului decizional. În acest caz, Curtea a analizat atitudinea statului român.

Curtea a constatat că orașul Baia Mare era deja o zonă extrem de poluată din cauza activității industriale intense și că tehnologia de exploatare propusă era o tehnologie nouă ,,ale cărei consecințe asupra mediului erau necunoscute".

Pe de o parte, a constatat Curtea, dreptul constituțional român recunoaște dreptul la un mediu sănătos.

Pe de altă parte, ,,principiul precauției recomandă statelor să nu întârzie adoptarea unor măsuri eficiente și proporționale vizând prevenirea unui risc de daune grave și ireversibile aduse mediului, în absența certitudinii științifice sau tehnice".

Or, Curtea a observat în continuare ,,nu decurge din niciun element aflat la dosar că autoritățile române au discutat despre riscurile pe care (...) activitatea industrială în cauză îl reprezenta pentru mediu și pentru sănătatea populației”. Cu toate acestea, ea a observat de asemenea, accidentul era previzibil, dat fiind că autorii studiului de impact din 1993 au avertizat cu privire la riscurile de dărâmare a digurilor bazinului.

Curtea a concluzionat că ,,autoritățile române nu și-au îndeplinit obligația de a evalua în prealabil în mod satisfăcător riscurile eventuale ale activității în cauză și de a lua măsuri adecvate capabile de a proteja drepturile persoanelor interesate la respectarea vieții lor private și a domiciliului și, în general, de a se bucura de un mediu sănătos și protejat".

b) Dreptul de a avea acces la informații

Garanțiile procedurale includ, de asemenea, dreptul publicului de a avea acces la concluziile studiilor realizate.

Dreptul de a avea acces la informații constituie un aspect particular al articolului 8 și este cu atât mai important atunci când statul însuși se află la originea activității periculoase.

În hotărârea McGinley și Egan, legată de efectuarea unor teste nucleare, Curtea a stabilit că ,,din momentul în care un guvern se angajează în activități periculoase (...) susceptibile de a avea consecințele negative ascunse asupra sănătății persoanelor care participă la acestea, respectarea vieții private și de familie garantată de articolul 8 impune respectarea unei proceduri efective și accesibile, care să permită unor astfel de persoane să solicite comunicarea tuturor informațiilor pertinente și corespunzătoare".

36

Așa s-a întâmplat, de asemenea, în cazul Roche contra Marii Britanii din 19 octombrie 200548, hotărâre cu a cărei ocazie Marea Britanie a fost condamnată în baza articolului 8 pentru faptul că l-a supus pe domnul Roche, când era un tânăr miliar, în anii ‘60, la experimente care l-au făcut să inhaleze gaz muștar și gaze neurotoxice.

Curtea a considerat că autorităților le revenea o obligație pozitivă de a-i asigura reclamantului o ,,procedură efectivă și accesibilă", care i-ar fi permis să aibă acces la ,,toate informațiile pertinente și adecvate" și să evalueze astfel orice risc la care ar fi putut fi expus în timpul participării la teste.

Uneori, chiar lipsa de informații este ridicată la nivel de încălcare a vieții private. În cauza Guerra contra Italiei, din 19 februarie 1998, CEDO a dedus, în baza articolului 8, că persoanele fizice ar trebui să fie informate cu privire la riscurile produse de apropierea de casele lor a unor instituții periculoase.

În speță, Curtea a constatat că ,,reclamanții au așteptat (...) informații esențiale care să le permită să evalueze riscurile la care au fost supuși ei și rudele lor, prin faptul că au continuat să locuiască pe teritoriul Manfredoniei, localitate expusă de asemenea pericolului în caz de accident în incinta uzinei".

Cazul Guerra a realizat un progres semnificativ în ceea ce privește obligațiile pozitive ce le revin statelor în materia informării cu privire la riscurile tehnologice.

În cazul Tătar contra României, Curtea a subliniat, de asemenea, ,,importanța accesului publicului la concluziile studiilor preliminare de mediu, precum și la informații care să permită evaluarea pericolului la care este expus".

Curtea a reamintit cu această ocazie importanța accesului la informații, atât prin prisma Convenției de la Aarhus din 25 iunie 1998, ratificată de România la 22 mai 2000, cât și a Rezoluției nr. 1430 / 2005 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind riscurile industriale, care consolidează, printre altele, datoria statelor membre de a îmbunătăți diseminarea de informații în acest domeniu.

c) Dreptul de recurs

Componenta procedurală include dreptul de a obține sancționarea comportamentelor necorespunzătoare. Legat de explozia deponeului din lstambul49, CEDO a afirmat că ,,atunci când un om a murit, statul trebuie să reacționeze corespunzător pentru ca încălcările dreptului în cauză să fie reprimate și sancționate".

Examinând reacția judiciară a statului turc, ea a constatat o încălcare a articolului 2, de asemenea, în componenta sa procedurală.

48 Decizia CEDO Roche c. Marii Britanii, 19 octombrie 2005.49 Decizia CEDO Öneryildiz c. Turciei precit.

37

d) Spre o urmărire a deciziilor administrative

Administrația participă la buna administrare a justiției. În cazul Taskin, Curtea a ținut să amintească faptul că ,,administrația constituie un element al statului de drept, al cărui interes se identifică cu acela al unei bune administrări a justiției și că, dacă administrația refuză sau omite să execute o decizie sau întârzie să o facă, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în faza judiciară a procedurii își pierd orice rațiune de a fi”.

În cazul Tătar contra României, judecat la 27 ianuarie 2009, Curtea a observat că activitatea nu a fost stopată de autorități, care au continuat să utilizeze aceeași tehnologie.

Or, Curtea a remarcat că obligațiile pozitive inerente dreptului la respectarea vieții private și de familie se extind, a fortiori, asupra perioadei accidentului din ianuarie 2000.

Având în vedere consecințele asupra sănătății și asupra mediului ale accidentului ecologic, constatate de studiile și rapoartele internaționale, Curtea a apreciat că ,,populația orașului Baia Mare, inclusiv reclamanții, a trebuit să trăiască într-o stare de neliniște și nesiguranță accentuate de pasivitatea autorităților naționale, care aveau obligația de a furniza informații suficiente și detaliate cu privire la consecințele trecute, prezente și viitoare ale accidentului ecologice asupra sănătății lor și asupra mediului și cu privire la măsurile preventive și la recomandările pentru îngrijirea persoanelor care ar fi supus la evenimente comparabile pe viitor”.

Curtea a extins, prin urmare, obligația de informare la măsurile preventive care trebuie luate de către autorități pentru a gestiona, pe viitor, apariția unui eveniment similar.

Curtea s-a declarat convinsă de faptul ,,că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația de a informa populația din orașul Baia Mare și, în special, pe reclamați. Aceștia din urmă s-au aflat în imposibilitatea de a cunoaște eventualele măsuri de prevenire a unui accident similar sau măsurile de acțiune în caz de reproducere a unei astfel de accident".

Atingerea nu va fi, totuși, admisă decât în cazul în care ea este nejustificată social.

Secţiunea 3LIMITELE RECUNOAȘTERII DREPTULUI LA UN MEDIU SĂNĂTOS

38

Nivelul acceptabilității unui risc este determinat de contextul în care se înscrie acesta. Recunoașterea treptată de către Curtea EDO a dreptului la un mediu sănătos a fost încadrată de două seturi de limite.

Primele se referă la gradul atingerii aduse persoanelor și sunt evaluate prin raportare la efectele resimțite de victimă (§ 1). Celelalte rezidă în echilibrul ce trebuie găsit între interesele individuale și cele ale întregii societăți (§ 2).

§ 1 – Nivelul acceptabilității din punct de vedere sanitar

Care este nivelul atingerii, din punct de vedere sanitar, impus de Curtea EDO pentru a reține o încălcare a dreptului la un mediu sănătos?

Curtea a avut ocazia să precizeze, cu privire la protecția vieții private faptul că ,,pentru ca plângerile legate de tulburări de ordin ecologic să intre sub incidența articolului 8, este necesar, pe de o parte, ca ele să constituie o veritabilă ingerință în sfera privată a reclamantului și, pe de altă parte, ca ingerința în cauză să atingă un nivel minim de gravitate"50.

Dacă instanța europeană își întemeiază primele hotărâri pe atingeri efectiv constatate, ea pare să evolueze, astăzi, luând în considerare și riscul eventual al unei atingeri aduse dreptului la un mediu sănătos.

În cazul Lopez Ostra, reclamanții au furnizat certificate medicale care atestau faptul că fiica doamnei Lopez Ostra prezenta probleme de sănătate constând în grețuri, vărsături, reacții alergice, anorexie etc., care, conform medicului ei pediatru nu aveau altă explicație decât faptul că trăiesc într-o zonă extrem de poluată.

În baza rapoartelor medicale și a expertizelor, Curtea a constatat că emanațiile de sulfură de hidrogen depășeau pragul permis, că acestea puteau provoca un pericol pentru sănătatea locuitorilor și, în fine, că putea exista o legătură de cauzalitate între aceste emanații și afecțiunile de care suferea fiica reclamantei.

Curtea a concluzionat că ,,este de la sine înțeles că atingerile grave aduse mediului pot afecta bunăstarea unei persoane (...), fără a pune în pericol grav sănătatea persoanei în cauză".

În cazul Fadeyeva, s-a stabilit oficial că nivelul concentrației anumitor substanțe poluante în cartierele rezidențiale ale orașului erau de la douăzeci la cincizeci de ori mai mari decât limitele maxime permise (...) și că cel mai important ,,contribuitor" la poluarea aerului era uzina Severstal PLC, responsabilă pentru 96 % din volumul total al emisiilor.

Cu toate acestea, dovada legăturii de cauzalitate dintre boala doamnei Fadeyeva nu s-a putut face în mod irefragabil. Curtea a stabilit că ,,elementele de probă indirecte și prezumțiile concordă în așa mare măsură încât poate fi dedus faptul că expunerea prelungită a persoanei în cauză la emisiile industriale ale complexului Severstal este cauza degradării stării acesteia de sănătate".

50 Decizia CEDO Fadeyeva c. Rusiei precit., § 70.

39

Curtea nu s-a limitat la aceasta, considerând, de asemenea, că ,,presupunând chiar că poluarea nu a adus o atingere cuantificabilă stării de sănătate a reclamantei, ea a făcut-o în mod inevitabil mai vulnerabilă la diferite boli". Acest lucru este suficient pentru a constata existența unei încălcări a articolului 8.

În cazul Tătar contra României, din 27 ianuarie 2009, niciunul dintre studiile puse la dispoziția Curții nu a stabilit cu certitudine o legătură de cauzalitate între mină și iritarea căilor respiratorii. Prin urmare, Curtea a constatat că ,,reclamanții nu au reușit să dovedească existența unei legături de cauzalitate suficient stabilite între expunerea la anumite doze de cianură de sodiu și agravarea astmului".

Acest lucru nu a împiedicat-o însă să aprecieze că ,,în ciuda absenței probabilității unei cauzalități, în cazul de față, existența unui risc serios și substanțial pentru sănătatea și bunăstarea reclamanților impune în sarcina statului obligația pozitivă de a adopta măsuri rezonabile și adecvate în măsură să protejeze drepturile persoanelor în cauză la respectarea vieții lor private și a domiciliului și, în general, unui sănătos și protejat ".

În cazul McGinley și Egan, reclamanții i-au reproșat Marii Britanii faptul că a reținut informații care aduceau atingere vieții lor private, deși comunicarea documentelor îi putea ajuta la stabilirea faptului dacă exista vreo legătură între problemele lor de sănătate și expunerea la radiații nucleare.

Curtea a recunoscut ,,că, întrucât expunerea la niveluri ridicate de radiații este cunoscută ca având efecte ascunse, dar grave și de durată, este normal ca incertitudinea reclamanților cu privire la problema de a ști dacă au fost sau nu astfel expuși la pericole, le-au cauzat o anxietate și o suferință importante".

Cu toate acestea, nici unul dintre rapoartele medicale produse nu a putut stabili legătura de cauzalitate dintre problemele de sănătate ale reclamanților și expunerile la radiații. În speță, Curtea a constatat că nu a existat nicio încălcare a Convenției.

Tot neliniștea reclamanților a fost avută în vedere în cazul Roche, în absența unei legături de cauzalitate clar stabilite între experimentele cu gaz muștar și deteriorarea stării de sănătate a domnului Roche. Curtea a constatat că se poate admite în mod rezonabil că faptul că domnul Roche a trebuit să rămână în incertitudine, neștiind dacă a fost sau nu expus unui pericol în timpul testelor, i-a cauzat o anxietate și o tensiune importante.

În cauza Taskin contra Turciei, reclamanții au susținut că pericolele utilizării cianurii pentru extragerea metalelor prețioase antrena riscuri de poluare a pânzei freatice și, prin urmare, riscuri pentru sănătatea oamenilor.

După ce a amintit că articolul 8 este susceptibil de aplicare chiar și atunci când sănătatea oamenilor nu a fost grav afectată, Curtea a stabilit că ,,același lucru se întâmplă atunci când efectele periculoase ale unei activități la care persoanele în cauză riscă să fie expuse au fost determinate printr-o procedură de evaluare a impactului asupra mediului, în măsură să stabilească o legătură suficient de strânsă cu viața privată și de familie, în sensul articolului 8 din

40

Convenție. În caz contrar, obligația pozitivă a statului – de a lua măsuri rezonabile și adecvate pentru a proteja drepturile persoanelor în virtutea para. 1 al art. 8 - ar fi anulată". În acest caz astfel numai ,,riscul" de a fi expus unui pericol a fost reținut de Curte.

În cazul Lemke, relativ la mina de aur din Turcia, statul turc a fost condamnat pentru nerespectarea procedurilor de evaluare a riscurilor de mediu independent de repercusiunile eventuale constatate asupra sănătății reclamanților.

Se ridică întrebarea dacă, în urma acestei hotărâri, nu trebuie să considerăm că, având în vedere o activitate periculoasă pentru mediu a cărei autorizare administrativă nu a fost precedată de o evaluare de mediu corespunzătoare, există prezumția de risc pentru sănătate, în sensul jurisprudenței articolului 8, în privința oricărei persoane care ar justifica un interes de a contesta în fața unei instanțe naționale legalitatea acelei autorizări.

Ne rămâne să analizăm în continuare echilibrul ce trebuie căutat între interesele economice și drepturile omului.

§ 2 – Acceptabilitatea din punct de vedere economic

Dacă toată lumea are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței sale, articolul 8 § 2, stabilește că ,,nu este admisă ingerința unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora".

Curtea consideră că este necesar să lase autorităților naționale o marjă de apreciere în privința deciziilor legate de acțiunile pe care le consideră necesare pentru atingerea scopurilor legitime ale articolului 8 § 2, dat fiind că aceste autorități sunt mai bine plasate pentru a evalua nevoile și contextul local.

Curtea își rezervă cu toate acestea posibilitatea de a aprecia pertinența elementelor invocate de state pentru a justifica o atingere. Aceasta este analizată în special prin prisma legitimității și a proporționalității sale, având în vedere că criteriul legat de legalitatea internă, deja discutat, constituie unul din multele elemente ce trebuie luate în considerare în evaluarea faptului dacă statul în cauză a stabilit un ,,just echilibru", în sensul articolului 8 § 2 din Convenție.

În cazul Hatton, pentru a justifica reglementarea zborurilor pe timp de noapte de pe aeroportul Heathrow, Guvernul invoca nu numai interesele economice ale companiilor aeriene, ale altor companii și pe cele ale clienților lor, ci, de asemenea, și în special, interesele economice ale țării în ansamblu.

Examinând pe larg măsurile luate de autorități, ea a ajuns la concluzia că acestea ,,nu și-au depășit marja de apreciere în căutarea unui just echilibru între, pe de o parte, dreptul

41

persoanelor afectate de reglementarea în cauză la respectarea vieții lor private și a domiciliului și, pe de altă parte, interesele concurente ale altora și ale societății în ansamblul său".

Dacă instanța de la Strasbourg recunoaște cu ușurință că o serie de activități urmăresc în sine un scop legitim (oțelăriile în cazul Fadeyeva, de exemplu, stația de epurare a tăbăcăriilor în cazul Lopez Ostra), ea trebuie să constate apoi dacă, în urmărirea acestui scop legitim, statul a găsit un just echilibru între interesele reclamantului și interesul general.

,,Curtea rămâne competentă să concluzioneze, dacă este cazul, că autoritățile naționale au comis o eroare manifestă de apreciere în alegerea mijloacelor (...). Cu toate acestea, având în vedere complexitatea problemelor legate de protecția mediului, rolul său în materie trebuie să rămână subsidiar".

Acest control a făcut-o să constate, în cazul Fadeyeva, că statul nu a propus nicio soluție pentru a îndepărta oamenii din zona de risc, și, prin urmare, că el nu a reușit să găsească un just echilibru între interesele societății și cele ale reclamantei.

În mod similar, în cazul Giacomelli, Curtea a apreciat că statul pârât a ,,nu a reușit să găsească un just echilibru între interesul comunității de a dispune de o uzină de tratare a apelor industriale toxice și exercitarea efectivă de către reclamant a dreptului său la respectarea domiciliului și a vieții sale private și de familie".

Trebuie să reținem că, de foarte multe ori, ocuparea forței de muncă este cea invocată ca justificare a menținerii activităților poluante. Curtea a stabilit recent o ierarhie a valorilor, în hotărârea Băcilă contra României, la data de 30 martie 2010. În speță, reclamanta locuia lângă o uzină metalurgică stabilită în România. Curtea EDO și-a reluat jurisprudența anterioară pentru a condamna statul român. Au fost realizate studii de impact și planuri de reducere a poluării, cu toate acestea, autoritățile locale nu au putut obliga societatea să respecte aceste programe și, astfel, să reducă poluarea.

,,Desigur, Curtea nu ignoră interesul pe care autoritățile naționale îl pot avea în menținerea activității economice a celui mai mare angajator al unui oraș deja slăbit prin închiderea altor industrii. (§ 70)

Cu toate acestea, Curtea consideră că acest interes nu poate prevala în fața dreptului persoanelor în cauză de a se bucura de un mediu echilibrat și care respectă sănătatea. Existența unor consecințe grave și dovedite asupra sănătății reclamantei și a altor locuitori din Copșa Mică, impune în sarcina statului obligația pozitivă de a adopta și a pune în aplicare măsuri rezonabile și adecvate capabile de a proteja bunăstarea acestora". (§ 71)

Capitolul 4ORGANIZAREA INSTITUȚIONALĂ A DREPTULUI MEDIULUI

42

Secţiunea 1IZVOARELE INTERNAȚIONALE

Dreptul internațional al mediului este un domeniu extrem de vast și de complex, cuprinzând un număr de aproximativ 900 de tratate.

,,Conform definiției general acceptate, dreptul internațional al mediului este ansamblul regulilor de drept internațional care au ca obiect protecția mediului”. (S. DOUMBÉ-BILLÉ, Force du droit et droit de la force en droit international de l'environnement , in R. BEN ACHOUR și S. LAGHMANI [sub coordonarea], Le droit international à la croisée des chemins. Force du droit et droit de la force, 2004, Pedone, p. 367)

Dreptul international al mediului nu este astfel un drept autonom raportat la dreptul internațional, fiind vorba de ,,un drept internațional, aplicat mediului”. (P.-M. DUPUY, Où en est le droit international de l'environnement à la fin du siècle ?, RGDIP 1997. 873, spéc. p. 899)

§1 - Obiectivele dreptului internațional

Pe plan internațional, nu există o autoritate centrală care să poată defini interesul general. Acesta este definit, pe cale de consecință, prin consens, în baza intereselor naționale.

Dreptul internațional este format, astfel, prin coordonarea intereselor individuale ale fiecărui stat. Cu alte cuvinte, dreptul internațional public există pentru a proteja interesele comune ce rezultă dintr-un compromis între interesele individuale ale statelor, în baza principiului pacta sunt servanda, adică al voinței statelor.

A. Obiectivele tradiționale ale dreptului internațional al mediului

Dreptul internațional al mediului abordează, tradițional, trei probleme:- managementul resurselor naturale;- combaterea poluării transfrontaliere;- reducerea denaturărilor condițiilor concurenței.

a - Protecția resurselor naturale comune și conservarea speciilor utile omului

Acest obiectiv există din cele mai vechi timpuri. În dreptul internațional, resursele naturale exploatabile au făcut de timpuriu obiectul unei protecții directe, prin:

- Convenția privind protecția păsărilor utile agriculturii, semnată la Paris în 19 martie 1902;

43

- Tratatul de la Washington din 7 februarie 1911 privind protecția focilor cu blană;- Convenția de la Washington privind reglementarea vânării balenelor din 2 decembrie

1946.Acestea urmau aceeași logică ca și astăzi, logică prin care organizațiile internaționale (în

special, Comisia Internațională pentru Vânătoarea de Balene) sau regionale (Uniunea Europeană) stabilesc cote anuale pentru capturile de pește sau de mamifere marine.Concentrându-se inițial pe împărțirea resurselor naturale între diferitele state, dreptul internațional al mediului a evoluat spre împărțirea acestora în timp, între generații. Declarația de la Stockholm din anul 1972, ,,Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în special, eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie să fie conservate în interesul generațiilor prezente și viitoare printr-o planificare sau o gestiune atentă, după caz".

b - Combaterea poluării transfrontaliere

În 1941, într-un litigiu survenit între SUA și Canada, în privința daunelor ocazionate de emisiile poluante ale unei topitorii de metale neferoase situate de-a lungul frontierei canadiene (Topitoria Trail) a fost pronunțată o celebră sentință arbitrală:

,,Niciun stat nu are dreptul de a folosi sau de a permite utilizarea pe teritoriul său, astfel încât să provoace, prin emisiile de fum, un prejudiciu pe teritoriul unui alt stat, sau proprietății sau persoanelor care se găsesc pe acesta, în cazul în care este vorba de consecințe grave și dacă prejudiciul este stabilit prin dovezi clare și convingătoare". (Topitoria Trail, SUA c. Canadei, SA, 11 martie 1941, RSA III, p. 907).

Considerată expresia unei norme de drept internațional cutumiar, această idee a fost apoi consacrată în diverse texte internaționale cu valoare obligatorie (precum Convenția privind poluarea atmosferică transfrontalieră pe o distanță lungă, semnată la Geneva la 13 noiembrie 1979 și Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992).

c - Diminuarea denaturărilor condițiilor concurenței

Un ultim obiectiv se înscrie în voința de a egaliza normele naționale în scopul:- în primul rând, evitării unor atitudini protecționiste care s-ar prevala de protecția

mediului;- de a lupta împotriva ,,dumping-ului de mediu", încurajând statele lipsite de norme de

protecție.

B - Noile obiective ale dreptului internațional al mediului

44

Printre interesele comune generale ale statelor, trebuie să distingem o categorie specială: a intereselor necesare menținerii ordinii juridice fundamentale în societatea internațională. Aici regăsim și dreptul mediului.

Protecția stratului de ozon, prevenirea încălzirii globale prin creșterea C02 și protecția pădurilor tropicale sunt considerate ca fiind vitale pentru întreaga omenire.

În această perspectivă, au fost adoptate mai multe texte: - Convenția de la Viena pentru protecția stratului de ozon din 22 martie 1985;- Protocolul de la Montreal privind materialele care distrug stratul de ozon de la 16

septembrie 1987;- Convenția-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice din 9 mai

1992;- Convenția de la Rio privind diversitatea biologică din 5 iunie 1992. Toate aceste acorduri au fost încheiate în vederea protejării intereselor vitale ale

umanității și ale generațiilor viitoare.La ora actuală, statele rămân suverane și coordonarea intereselor naționale rămâne o

chestiune delicată. Protecția mediului constituie însă ilustrarea unei cooperări accentuate ale cărei instrumente se multiplică și sunt tot mai elaborate.

§2 - Organizațiile internaționale

Fenomenul apariției organizațiilor interguvernamentale pe scena dreptului internațional este recent.

Organizațiile interguvernamentale sunt asociații de state care împărtășesc obiective comune. Ele presupun un acord permanent (un tratat sau o rezoluție a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite), structuri decizionale, buget, administrație și un sediu social.

Dacă crearea primelor organizații internaționale datează din secolul trecut, abia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, numărul și greutatea lor politică au adus în discuție calitatea acestora de subiecte de drept internațional, recunoscută anterior exclusiv statelor suverane.

1 - Grupurile de state

Anumite grupuri de state pot avea un rol special cu privire la crearea anumitor norme privind mediul, contribuind Ia apariția unui drept regional ecologic.

Este vorba, de exemplu, de Acordul dintre Franța și Elveția din 16 noiembrie 1962 pentru protecția lacului Leman sau Convenția privind cooperarea pentru protecția sau utilizarea

45

durabilă a Dunării sau Acordul din 27 octombrie 1960 între unele landuri germane (Baden-Württemberg, Bavaria), Austria și Elveția privind protecția lacului Constance împotriva poluării.

Astfel, de exemplu, statele baltice, din proprie inițiativă, au încheiat la 22 martie 1974 Convenția de la Helsinki pentru protecția mediului marin din zona Mării Baltice.

2 – Organizațiile interguvernamentale

Organizații interguvernamentale în domeniul mediului sunt acum foarte numeroase. În principiu, orice stat poate fi un membru al unei OIG.

ONUONU a fost înființată la 24 octombrie 1945 când un număr de 51 de țări s-au angajat să

mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă. Astăzi, aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU: în total 193 de state.

ONU oferă mijloace pentru rezolvarea conflictelor internaționale și pentru formularea de politici în chestiuni care ne afectează pe toți.

La recomandarea conferinței Națiunilor Unite, Adunarea Generală a creat în 1972 un organism subsidiar dotat cu un consiliul de administrație și un secretariat: UNEP (Programul Națiunilor Unite pentru Mediu). Acesta are sediul la Nairobi.

Printre realizările UNEP:- Convenția de la Washington privind comerțul internațional cu specii sălbatice

amenințate cu dispariția, semnată în 3 martie 1973.Convenția are drept scop protejarea anumitor specii pe cale de dispariție prin

exploatarea excesivă, printr-un sistem de autorizații de import și de export. Autorizațiile sunt emise de un organ de gestiune național cu avizul unei autorități științifice.

Convenția privind controlul circulației transfrontaliere a deșeurilor periculoase și al eliminării acestora, semnată la Basel la 22 martie 1989.

Este vorba de controlul transferurilor de deșeuri și de prevenirea traficului de deșeuri toxice de tipul celui care a avut loc la Abidjan cu ceva timp în urmă. Cazul recent (septembrie 2006) al companiei olandeze Trafigura, navlositorul navei Probo Koala, care a descărcat 581 de tone de deșeuri toxice la Abidjan, provocând moartea a zeci de persoane și intoxicarea a altor câteva mii, ne permite să înțelegem mai bine interesul unei astfel de convenții.

Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Creație din 1947 a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite, inițial însărcinat cu reconstrucția economiei europene devastate de cel de-al doilea război mondial, Comisia

46

Economică pentru Europa adună în prezent 56 de state (inclusiv toate statele Europei, Asiei Centrale și Transcaucazului, Canada, Statele Unite ale Americii și Israel și Elveția).

Activitățile desfășurate de UNECE în domeniu au ca obiectiv protecția mediului și a sănătății umane și promovarea dezvoltării durabile în țările membre, conform principiilor Agendei 21.

Ea se află la originea mai multor instrumente internaționale, inclusiv:- Convenția privind poluarea atmosferică transfrontalieră la lungă distanță, semnată la

Geneva la 13 noiembrie 1979- Convenția privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale și Convenția

privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale, încheiate la Helsinki la 17 martie 1992;

- Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la procesul decizional și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus (Danemarca ) la 25 iunie 1998.

UNESCO

Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) s-a preocupat de mediu pentru o anumită perioadă (înainte de înființarea UNEP). UNESCO este în continuare preocupată de relația populațiilor dezavantajate cu mediul și de problemele specifice ce decurg de aici, inclusiv pășunatul excesiv și despăduririle, prin intermediul programului MAB (Omul și Biosfera) mai ales.

UNESCO se află la originea a două importante instrumente:- Convenția de la Ramsar (din 2 februarie 1971) asupra zonelor umede de importanță

internațională (de exemplu, Camargue, Djoudj în Senegal). Fiecare parte desemnează zone umede pe care se angajează să le protejeze, prin planuri de amenajare și de conservare51. Sunt situri Ramsar: Delta Dunării, Insula Mică a Brăilei, Lunca Mureșului, Complexul Piscicol Dumbrăvița, Lacul Techirghiol.

- Convenția de la Paris (din 16 noiembrie 1972) cu privire la protejarea patrimoniului mondial cultural și natural: acest acord permite menționarea în inventarul patrimoniului mondial, alături de capodoperele arhitecturale, a unor situri naturale de importanță internațională (de exemplu, Golful Porto din Corsica, Muntele St. Michel).

Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA)

51 Conform Legii nr. 5 din 25 ianuarie 1991 pentru aderarea României la Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, România aderă la Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 februarie 1971, sub egida UNESCO, și amendată prin Protocolul de la Paris din 3 decembrie 1982.

47

Agenția Internațională pentru Energie Atomică este o organizație internațională creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină, potrivit statutului său, să contribuie la dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri pașnice și la dezvoltarea cercetărilor științifice în acest domeniu, cu o misiune de instruire și asistență din partea experților.

Ea are o autoritate de reglementare pentru a adopta norme de protecție împotriva radiațiilor ionizante, inclusiv gestiunea deșeurilor radioactive.

Accidentul de la Cernobîl a determinat agenția să supună semnării două acorduri: Convenția cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear și Convenția cu privire la asistența în caz de accident nuclear, care datează din septembrie 1986.

Agenția se află, de asemenea, la originea unui cod de bune practici privind circulația transfrontalieră a deșeurilor radioactive, adoptată la 27 iunie 1990 și a Convenției privind siguranța nucleară, semnată la Viena în septembrie 1994.

Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație şi Agricultură (FAO)

Scopul principal al FAO este de a asigura supraviețuirea din punct de vedere alimentar a unei populații în continuă creștere. În acest sens, ea caută stabilirea unui echilibru între gestionarea resurselor alimentare și ameliorarea mediului, prin promovarea în special a policulturii de subzistență față de monocultura de export.

FAO a adoptat câteva texte care pot avea efecte pozitive în ceea ce privește mediul, astfel cum este prima rezoluție privind manipulările genetice în agricultură (1983), un cod internațional pentru utilizarea pesticidelor (1985) sau un acord care reglementează pescuitul în larg (1993).

Organizația Maritimă Internațională (OMI) și Organizația Meteorologică Mondială (OMM)

Ambele organizații merită menționate, prima pentru inițiativa de a elabora principalele convenții privind combaterea poluării marine, a doua pentru că permite observarea fenomenelor care pot avea consecințe importante pentru mediu, precum încălzirea atmosferei legată de efectul de seră, sau deteriorarea stratului de ozon.

Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)

OCDE, care are 34 de membri este adesea descrisă ca fiind ,,clubul țărilor bogate" (ea include majoritatea țărilor europene și Canada, SUA și Japonia).

48

Realizând previziuni economice pe termen lung, această organizație a trebuit să ia în considerare efectele degradării mediului și costul protecției sale. Din 1970, a fost înființată o comisie de mediu în cadrul său.

Lucrările OCDE sunt, fără îndoială, la originea principiului ,,poluatorul plătește”. Rolul său este important în combaterea poluării aerului și a apei, precum și a poluării transfrontaliere și a transferurilor de deșeuri periculoase.

Organizația Mondială a Comerțului (OMC)

OMC a fost înființată la 1 ianuarie 1995, dar sistemul comercial pe care îl reprezintă are aproape o jumătate de secol.

Succesoare a Acordului General asupra Tarifelor Vamale și Comerțului (GATT), care nu beneficia de o structură permanentă, OMC include astăzi un organism de soluționare a litigiilor în fața căruia țările care se consideră prejudiciate pot depune o plângere.

În cadrul organizației, există diverse acorduri, printre care, în acest domeniu, Acordul privind măsurile sanitare și fitosanitare, numit Acordul SPS.

Acest acord cuprinde normele care decurg din articolul XX b) din GATT 1994 referitoare la ,,măsurile necesare protecției vieții și sănătății oamenilor, animalelor și prezervării plantelor" pe care un membru le poate ca excepție generală la angajamentele sale în favoarea unui comerț liber. Pe scurt, acestea sunt norme privind securitatea produselor alimentare și norme sanitare pentru animale și plante.

Consiliul Europei

Consiliul Europei a fost interesat de la începutul anilor '60 de problema mediului. Printre lucrările sale, regăsim:

- Carta apei (1968)- Carta solurilor (1972),- Convenția de la Berna din 19 septembrie 1979 privind conservarea vieții sălbatice și a

habitatelor naturale din EuropaMai recent, au apărut:- Convenția de la Lugano (21 iunie, 1993) privind răspunderea civilă pentru daunele

rezultate din activitățile periculoase pentru mediu.- Convenția privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal, din 4 noiembrie

1998.- Convenția de la Florența cu privire la protecția peisajelor, în vigoare de la 1 martie

2004.

49

Secţiunea 2IZVOARELE EUROPENE

§ 1 – Competențele Uniunii europene în domeniul mediului

Corpusul juridic privind protecția mediului în dreptul european conține acum un număr impresionant de reguli și principii. Lucrurile nu au stat însă așa de la început:

1 - Actul Unic European

Adoptat în 8 iulie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic European are un aport fundamental, conferind Comunității o competență în domeniul mediului.

Trei articole noi sunt fundamentale:Două articole specifice: - articolul 130R, care se referă la competența ratione materiae- articolul 130S, care privește procedura de adoptare de măsuri.- un articolul 100A, articol general care vizează măsurile destinate apropierii legislațiilor

în vederea funcționării pieței interne, inclusiv în ceea ce privește protecția mediului.

Articolul 130R prevede că: ,,(1) Măsurile comunitare referitoare la mediu au următoarele obiective:- păstrarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;- contribuția la protecția sănătății umane;- asigurarea unei utilizări prudente și raționale a resurselor naturale.(2) Măsurile comunitare privind mediul se bazează pe principiul acțiunii preventive, de remediere, în funcție de priorități, la sursă, a daunelor aduse mediului, și pe principiul „poluatorul plătește”. Cerințele de protecție a mediului sunt o componentă a celorlalte politici comunitare.(3) Pentru elaborarea măsurilor privind mediul, Comunitatea ține cont de:- datele științifice și tehnice disponibile;- condițiile de mediu în diverse regiuni ale Comunității;- beneficiile și costurile potențiale ale acțiunii sau inacțiunii;- dezvoltarea economică și socială a Comunității ca întreg și dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale.(4) Comunitatea ia măsuri privind mediul în măsura în care obiectivele menționate la alineatul (1) pot fi îndeplinite mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre luate

50

individual. Fără a aduce atingere anumitor măsuri de natură comunitară, statele membre finanțează și pun în aplicare celelalte măsuri.(5) În cadrul competențelor corespunzătoare, Comunitatea și statele membre cooperează cu țări terțe și cu organizațiile internaționale responsabile. Mecanismele privind cooperarea Comunității pot fi supuse acordurilor între Comunitate și terții implicați, care sunt negociate și încheiate în conformitate cu articolul 228.Dispozițiile paragrafului anterior nu aduc atingere competenței statelor membre de a negocia în cadrul organismelor internaționale și de a încheia acorduri internaționale”.

Potrivit articolului 130S:,,Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, stabilește măsurile care trebuie luate de către Comunitate.Consiliul, în condițiile stabilite în paragraful anterior, definește acele chestiuni asupra cărora urmează să se ia decizii cu majoritate calificată”.

Iar, conform articolului 100A (1) ,,(...) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, în cooperare cu Parlamentul European și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsurile de apropiere a dispozițiilor stabilite prin legile, regulamentele și normele administrative ale statelor membre care au ca obiectiv stabilirea și funcționarea pieței interne”.

2 - Tratatul privind Uniunea Europeană

Adoptat la Maastricht în 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul privind Uniunea Europeană a adus unele modificări în domeniul politicii de mediu. Chiar dacă modificările aduse de Tratatul de la Maastricht sunt mai puțin spectaculoase, în ceea ce privește mediul decât cele aduse de Actul Unic European, ele nu sunt neglijabile.

Printre cele mai importante regăsim:a) respectarea mediului este plasată aproape pe picior de egalitate cu obiectivele

economice clasice urmărite de tratat.Două articole subliniază importanța dezvoltării durabile și a politicii de mediu. Comunitatea se angajează:- conform art. 2: să promoveze o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților

economice pe întregul său teritoriu precum și o creștere durabilă și non inflaționistă respectând mediul;

- art. 3 din tratat, care definește acțiunile Comunității, se referă acum în mod expres la ,,o politică în domeniul mediului” (articolul 3 lit. k)).

b) o consolidare a articolelor 130R și 130S și menținerea art. 100A.

51

3 - Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam, adoptat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, nu aduce decât câteva modificări prevederilor referitoare la mediu.

Articol 2 înscrie printre misiunile Comunității pe aceea de promovare a ,,unui nivel ridicat de protecție și de îmbunătățire a calității mediului".

În mod similar, unul dintre principiile generale ale articolului 130R face de acum obiectul unui articol specific în cadrul principiilor de bază ale Uniunii Europene. Noul art. 6 este prevede că: ,,Cerințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Comunității prevăzute la articolul 3, în special pentru promovarea dezvoltării durabile.”

Principiul integrării nu mai apare, prin urmare, doar ca un principiu al politicii Comunității în domeniul mediului, ci ca un principiu aplicabil întregului Tratat CE, ceea ce îi amplifică substanțial incidența juridică și politică.

4 - Tratatul de la Nisa

Acest tratat, adoptat la Summit-ul de la Nisa în decembrie 2000 și semnat la data de 26 februarie 2001, nu aduce modificări majore în ceea ce privește mediul.

Trebuie reținută însă prevederea din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (7 decembrie 2000), care precizează, la articolul 37 - Protecția mediului, că: ,,Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.

Carta are aceeași valoare în prezent ca și tratatele însele.

5 - Tratatul de la Lisabona

Intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona nu modifică fundamental competențele în materia mediului, dar schimbă numerotarea articolelor.

§ 2 - Fundamentele și conținutul competenței în domeniul mediului

Există mai multe fundamente posibile pentru o intervenție a Uniunii Europene în domeniul mediului:

- dispozițiile specifice referitoare la mediu: articolele 191, 192 și 193 (fostele 174 - 176)

52

- dispoziția care să permită apropierea legislațiilor statelor membre care au ca obiect funcționarea pieței interne: articolul 114 (fost 95)

- articolul 352 (competența subsidiară) (fostul 308) care a servit ca bază Directivei 79/409 din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice.

Alte dispoziții pot, de asemenea, fonda în mod direct acțiuni în favoarea mediului. Este cazul, de exemplu, al politicii agricole (articolul 43, fostul 37), care a fondat măsurile de agro-mediu.

Alte prevederi ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene pot juca un rol important indirect: este mai ales cazul limitărilor aduse importurilor, exporturilor sau tranzitului mărfurilor din motive ce țin în special de protecția sănătății și a vieții persoanelor, animalelor sau prezervării plantelor (articolul 36 - fost 30) sau de politica comercială comună (articolul 207, fostul 133).

Dreptul european derivat (regulamente, directive etc.) al mediului va fi uneori adoptat în baza competenței de mediu (articolul 192), alteori, ca o măsură de apropiere a legislațiilor (art. 114).

Articolul 191 (1) din Tratatul privind funcționarea UE enumeră obiectivele ce trebuie urmărite în cadrul politicii europene în domeniul mediului.

Primul obiectiv al politicii Uniunii în domeniul mediului constă în ,,conservarea, protecția şi îmbunătățirea calității mediului".

Al doilea obiectiv este cel al ocrotirii sănătății oamenilor. Există directive aflate la limita dintre protecția mediului și a consumatorului sau a sănătății publice.

De exemplu:• Directiva privind calitatea apei potabile;• Directiva privind calitatea apei de îmbăiere;• Directiva privind diseminarea deliberată de OMG-uri.

Al treilea obiectiv constă în utilizarea prudentă şi rațională a resurselor naturale.Noțiunea de ,,resurse naturale" nu este definită în tratat. Ea poate acoperi:- speciile de floră și faună, - apa, uleiul, gazele naturale, mineralele etc.

Al patrulea obiectiv este ,,promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să contracareze problemele de mediu la scară regională sau mondială şi în special lupta împotriva schimbărilor climatice". Tratatul de la Lisabona adaugă ,,în special lupta împotriva schimbărilor climatice".

53

Uniunea Europeană are competența de a acționa pe plan internațional. Articolul 191 § 4 menționează în mod expres cooperarea Uniunii și a statelor membre cu țări terțe și cu organizații internaționale.

Secţiunea 3IZVOARELE DE DREPT INTERN

§ 1 – Izvoarele dreptului mediului

În continuare, ne vom referi la izvoarele interne formale ale dreptului mediului, adică acelea care conferă unei norme caracter de drept pozitiv.

1. Constituția

În urma revizuirii din 2003, legea noastră fundamentală a consacrat „dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic” (art. 35) și a stabilit raportul acestuia cu dreptul de proprietate [art. 44 alin. (7) „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului ...”].

S-au păstrat elementele și implicațiile din domeniul economic, prin obligația statului de a asigura: exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național [art. 135 (2) lit. d)], refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic [lit. e)] și crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții [lit. f)].

2. Legea propriu-zisă

Legea propriu-zisă este izvor al dreptului mediului în cazul în care reglementează relațiile sociale privind protecția, conservarea sau ameliorarea mediului.

Ea reprezintă unul dintre izvoarele cele mai importante ale acestei ramuri de drept. Există în numeroase țări tendința adoptării unor legi-cadru pentru protecția mediului, care enunță principiile generale de acțiune, la nivelul întregului domeniu și pe „sectoare“, preluate și concretizate apoi prin legi speciale, „sectoriale“.

Este și cazul României, unde Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 265/2006) are caracterul unei legi-cadru, care stabilește „principiile și elementele strategice“, elementele cadrului juridic orizontal (garanțiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale ale reglementărilor sectoriale (regimului

54

substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și al altor deșeuri, regimul îngrășămintelor chimice și al pesticidelor, regimul privind asigurarea protecției împotriva radiațiilor ionizante și securității surselor de radiații, protecției împotriva radiațiilor ionizante și securității surselor de radiații, protecției apelor și ecosistemelor acvatice, protecției atmosferei ș.a.), atribuțiile și răspunderile autorităților publice, obligațiile persoanelor fizice și juridice, sancțiuni. În baza prevederilor sale s-au adoptat numeroase reglementări speciale.

3. Tratatele internaționale

Potrivit dispozițiilor art. 11 (2) din Constituția României, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“. În caz de contrarietate între un tratat și o lege, primează dispozițiile tratatului. Ca atare, tratatele internaționale cu privire la mediu pe care România le-a adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern și constituie izvoare pentru dreptul mediului, indiferent de caracterul lor – bilateral sau multilateral – sau domeniul la care se referă.

4. Dreptul european

În urma aderării României la Uniunea Europeană (la data de 1 ianuarie 2007), dreptul european a devenit izvor direct pentru dreptul intern, inclusiv pentru dreptul mediului. Astfel, prevederile tratatelor Constitutive ale Comunităților Europene, precum și celelalte reglementări cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne și un efect direct (după caz) (art. 148 din Constituția României).

În aceste condiții, dreptul european al mediului (care, cu cele peste 250 de acte normative ale sale, reprezintă circa 40% din reglementările europene) constituie un izvor important pentru dreptul mediului.

Textele constitutive delimitează obiectivele urmărite și fundamentele acțiunilor în materie, prevăzând mai multe principii: principiul introducerii cerințelor de mediu în celelalte politici europene, principiul precauției, principiul prevenirii, principiul ,,poluatorul plătește” și principiul corectării cu prioritate la sursă a atingerilor aduse mediului. Conform principiului subsidiarității, competența Uniunii în domeniul mediului este una reziduală, în sensul că intervenția Uniunii nu e permisă decât dacă măsura preconizată este mai eficace la acest nivel, decât la cel național.

5. Actele guvernamentale

Potrivit articolului 108 din Constituția României, guvernul adoptă două categorii de acte:- hotărâri (emise pentru organizarea executării legilor);

55

- ordonanțe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de acestea) și ordonanțe de urgență. În măsura în care aceste acte normative se referă la protecția, ameliorarea și conservarea mediului, constituie izvoare ale acestei ramuri.

De asemenea, ordinele ministeriale în materie pot avea o atare calitate.

6. Actele autorităților publice locale

Actele, respectiv hotărârile adoptate de consiliile locale în exercitarea atribuțiilor privind protecția și refacerea mediului; conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor naturale [art. 35 (2) și (2) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, republicată] constituie izvoare ale dreptului mediului.

7. Mijloace auxiliare

Dintre mijloacele auxiliare, jurisprudența, doctrina și dreptul comparat se regăsesc și în cadrul dreptului mediului.

Jurisprudența

Înțeleasă ca dreptul (obiectiv) care se degajă din hotărârile adoptate de către instanțele judecătorești, jurisprudența nu este considerată ca un izvor de drept propriu-zis în sistemul nostru de drept (ca de altfel în toate sistemele de drept continental), ci are un rol auxiliar, contribuind la fixarea și dezvoltarea reglementărilor existente ori la stimularea legislatorului în adoptarea altora noi.

Doctrina

Ca operă a teoreticienilor dreptului, doctrina analizează dreptul pozitiv. În acest mod ea influențează atât elaborarea și adaptarea reglementărilor juridice, cât și aplicarea acestora de către instanțele judiciare.

În prezent doctrina are și în țara noastră un rol tot mai important, datorită multiplicării numărului lucrărilor apărute pe această temă.

Dreptul comparat

Apariția și dezvoltarea de „drepturi ale mediului“ în diverse țări ale lumii fac indispensabil studiul comparativ al acestora. El urmărește în primul rând desprinderea

56

tendințelor generale ale evoluției reglementărilor naționale, de armonizare și chiar de unificare a lor (ca de exemplu în cadrul UE). În același timp, experiențele și soluțiile adoptate în legislația altor state pot influența procesul de elaborare și/sau aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru țările asociate Uniunii Europene un rol deosebit de important joacă în acest sens procesul de apropiere a legislației naționale cu reglementările dreptului european al mediului, care va duce la uniformizarea continentală accelerată a normelor juridice.

§ 2 – Instituțiile mediului

Ministerul Mediului şi Pădurilor (MMP)

Ministerul Mediului și Pădurilor (MMP) realizează politica națională în domeniile mediului, gospodăririi apelor și managementului silvic, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare și control în aceste domenii, direct sau prin organisme tehnice specializate, autorități sau instituții publice aflate în subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.

Ministerul Mediului și Pădurilor acționează pentru a proteja mediul și resursele naturale, pentru a garanta generației actuale și celor viitoare un mediu curat, în armonie cu dezvoltarea economică și progresul social.

Printre prioritățile MMP regăsim:- integrarea cerințelor privind protecția mediului în celelalte politici sectoriale, în

concordanță cu cerințele și standardele europene și international;- ocrotirea biodiversității, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc,

redimensionarea ecologică și economică a Deltei Dunării; - ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane si rurale; - managementul riscului și prevenirea dezastrelor (provocate în special de inundații).

În subordinea MMP funcționează următoarele instituții publice cu personalitate juridică: Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM), Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării” și Garda Națională de mediu.

A. Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) (înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 1625/2003 și reorganizată prin Hotărârea de Guvern nr. 918/2010) este o instituție publică cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, cu competențe în implementarea la nivel național a politicilor, strategiilor și a legislației în domeniul protecției mediului [art. 1 alin. (1)].

57

Conform art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 918/2010, ca autoritate de execuție și implementare, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, ANPM are următoarele funcții în domeniul protecției mediului:

a) de suport tehnic pentru fundamentarea proiectelor de acte cu caracter normativ, a strategiilor și politicilor sectoriale, cât și a planurilor de acțiune în domeniul protecției mediului;

b) de implementare a politicilor, strategiilor și legislației din domeniul protecției mediului, la nivel național;

c) de coordonare a activității agențiilor regionale pentru protecția mediului și a agențiilor județene pentru protecția mediului;

d) de autoritate care emite acte de reglementare, potrivit prevederilor legale; e) de instruire și perfecționare continuă a personalului aparținând instituțiilor publice din

subordine; f) de reprezentare în domeniul său de activitate, în relațiile interne și externe, conform

mandatului acordat de conducătorul autorității publice centrale pentru protecția mediului. Potrivit art. 2 (1) din Hotărârea de Guvern nr. 918/2010, Agenția Națională pentru

Protecția Mediului are în subordine 8 agenții regionale pentru protecția mediului și 34 de agenții județene pentru protecția mediului.

Agenţiile regionale pentru protecţia mediului sunt instituții publice cu personalitate juridică care îndeplinesc atribuțiile ANPM la nivel regional, în domeniile implementării strategiilor și politicilor de mediu, legislației în vigoare și coordonează elaborarea planurilor de acțiune la nivel regional. Emit acte de autorizare în domeniul protecției mediului.

Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului sunt instituții publice cu personalitate juridică, în subordinea ANPM, cu statut de servicii publice deconcentrate și îndeplinesc atribuțiile aferente autorităților publice teritoriale pentru protecția mediului la nivel județean.

B. Garda Națională de Mediu (GNM) (reorganizată și funcționând conform Hotărârii de Guvern nr. 112/2009) este instituție publică „de inspecție și control”, cu statut de „organ de specialitate al administrației publice centrale”, având personalitate juridică și aflată în subordinea M.M.P. (art. 1).

Conform Hotărârii de Guvern nr. 112/2009, GNM este responsabilă de asigurarea controlului implementării profesioniste, uniforme și integrate a politicii Guvernului de aplicare a legislației naționale armonizate cu cea comunitară în domeniul protecției mediului (art. 2 (1)).

GNM are atribuții în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării și sancționării încălcării prevederilor legale privind protecția mediului, inclusiv a nerespectării reglementărilor prevăzute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale și managementului riscului, substanțelor și preparatelor periculoase, biodiversității și ariilor naturale protejate, fondului de mediu și altor domenii prevăzute de legislația specifică în vigoare (art. 2 (2)).

58

În plan teritorial, GNM are în subordine 8 comisariate regionale, instituții cu personalitate juridică a căror structură organizatorică include 41 de comisariate județene, Comisariatul Municipiului București și Comisariatul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul comisariatelor regionale de care aparțin (art. 10 din Hotărârea de Guvern nr. 112/2009).

C. Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării (ARBDD)” (constituită prin Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei ,,Delta Dunării", cu modificările ulterioare) este o instituție publică, cu personalitate juridică, având ca misiune „administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes național al rezervației, precum și pentru refacerea și protecția unităților fizice-geografice aferente acesteia” (art. 4 din Legea nr. 82/1993).

Conducerea ARBDD aparține Consiliului științific (format din 15 membri, dintre care 3 reprezentanți ai administrației publice locale) și Colegiului executiv, ambele organisme având ca președinte pe Guvernatorul Rezervației. Corpul de inspecție și pază realizează supravegherea întregului teritoriu al rezervației și sancționează nerespectarea măsurilor de protecție stabilite conform legii. Administrația îndeplinește funcția de autoritate de mediu pe teritoriul rezervației și organism de gestiune a problemelor de protecție și conservare a patrimoniului natural al zonei deltaice, conform statutului său intern și internațional de rezervație a biosferei.

Organisme consultative

Pe lângă Ministerul Mediului și Pădurilor funcționează următoarele organisme consultative:

a) Comitetul Ministerial pentru Situații de Urgență;b) Comisia Națională pentru Siguranța Barajelor și a Altor Lucrări Hidrotehnice;c) Comitetul Național Român pentru Programul Hidrologic Internațional;d) Comisia națională de acordare a etichetei ecologice;e) Comitetul consultativ de organizare și coordonare a schemelor de management de

mediu și audit;f) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecției

mediului în politicile și strategiile sectoriale la nivel național;g) Comisia tehnico-economică;h) Centrul Român pentru Reconstrucția Ecologică a Râurilor și Lacurilor.

Structuri pentru probleme ecologice globale

59

A. Comisia Națională privind Schimbările Climatice (CNSC) (înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 1275/1996 și reorganizată prin Hotărârea de Guvern nr. 658/2006) este un organism interministerial, fără personalitate juridică care ,,promovează măsurile și acțiunile necesare aplicării unitare pe teritoriul României” a obiectivelor și prevederilor Convenției-cadru privind schimbările climatice (1992) și ale Protocolului de la Kyoto (1997), ratificate de România (art. 1 și art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 658/2006).

B. Comitetul Național pentru Protecția Stratului de Ozon (CNPSO) (înființat prin Hotărârea de Guvern nr. 243/1995) constituie un organism interministerial, fără personalitate juridică, menit să promoveze măsurile și acțiunile necesare aplicării pe teritoriul României a prevederilor de la Viena privind protecția stratului de ozon, adoptată în anul 1985, a protocoalelor și amendamentelor ulterioare la această convenție, ratificate de statul român (art. 1 și art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 243/1995).

60

Capitolul 5PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI MEDIULUI

Secţiunea IPRINCIPIUL INTEGRĂRII CERINȚELOR DE MEDIU

ÎN CELELALTE POLITICI SECTORIALE

Vom începe analiza principiilor și fundamentelor politicii de mediu și ale dreptului mediului cu un principiu preluat atât în politica de mediu cât și în dispozițiile de aplicare generală ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene: ,,(c)erințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile" (articolul 11 TFUE).

Principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale se regăsește atât în textele de drept internațional, cât și în cele ale legislației europene sau ale dreptului național.

§ 1 - La nivel internațional

Considerat a constitui ,,esența conceptului de dezvoltare durabilă” (Y. Petit, Environnement, Dalloz, 2010), principiul integrării a fost formulat în principiul 13 al Declarației din 13 iunie 1972 de la Stockholm, potrivit căruia: ,,(p)entru a realiza un management mai rațional al resurselor, care să conducă astfel la îmbunătățirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată și coordonată a planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja și îmbunătăți mediul în beneficiul propriei populații".

La cea de a doua Conferință a Națiunilor Unite privind mediul și dezvoltarea, care a avut loc la Rio de Janeiro, Declarația din 13 iunie 1992, care stabilește douăzeci și șapte de principii, menționa un principiu 4, potrivit căruia: ,,(p)entru o dezvoltare susținută, protecția mediului va constitui o parte integrantă a procesului de dezvoltare și nu poate fi considerată separată de acesta".

De asemenea, Agenda 21 îi consacră un întreg capitol - Capitolul 8 dedicat ,,integrării procesului de luare a deciziilor cu privire la mediu și dezvoltare". Acest capitol identifică o serie de acțiuni ce trebuie întreprinse și mijloacele de executare, în scopul de a asigura, pe cât posibil, principiul integrării preocupărilor de mediu în celelalte politici.

61

Deși nici Declarația de la Stockholm din 1972, nici Declarația de la Rio din 1992 nu constituie texte constrângătoare din punct de vedere juridic, ele au influențat foarte mult mentalitățile la nivel mondial, cât și național.

În acest context, toate aceste principii, inclusiv principiul integrării preocupărilor de mediu în celelalte politici, stau la baza multor alte texte internaționale care s-au inspirat din acest principiu.

De exemplu, putem menționa articolul 7 din Carta Mondială a Naturii, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 28 octombrie 1982, care prevede că: ,,(î)n planificarea și executarea activităților de dezvoltare socio-economică, se va ține cont în mod corespunzător de faptul că conservarea naturii este o parte integrantă a acestor activități".

Găsim principiul integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale, de asemenea, în texte constrângătoare precum, de exemplu, Convenția-cadru privind schimbările climatice din 9 mai 1992, care prevede în articolul 4 (1) f) că toate părțile (...): ,, în politicile și acțiunile lor sociale, economice și de mediu țin cont, în măsura posibilului, de considerații legate de schimbările climatice și utilizează metode corespunzătoare, de exemplu studii de impact, formulate și definite pe plan național pentru a reduce la minimum efectele - dăunătoare economiei, sănătății publice și calității mediului - proiectelor sau ale măsurilor pe care ele le întreprind în vederea atenuării schimbărilor climatice sau adaptării la acestea".

Regăsim această preocupare și în politica urmărită de OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) în strategia de mediu și fondată, în special, pe integrarea dimensiunilor - economică, socială și de mediu - ale dezvoltării durabile.

În aceeași ordine de idei, putem menționa preambulul la Acordul de la Marrakesh privind crearea Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), în care părțile recunosc importanța luării în considerare a aspectelor de mediu în globalizarea comerțului, chiar dacă jurisprudența Organului de soluționare a litigiilor nu este foarte convingătoare în acest sens.

§ 2 – La nivel european

Chiar dacă instituțiile europene au fost interesate de problemele de mediu la sfârșitul anilor '60, a trebuit să așteptăm adoptarea Actului Unic European la 7 august 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987, pentru ca Tratatul de la Roma, astfel modificat, să recunoască o competență formală a autorităților europene în domeniul mediului.

Articolul 130R § 2, inclus în Tratat cu această ocazie și care enumeră principiile politicii de mediu din Europa, prevedea că: ,,(c)erințele în materia protecției mediului sunt o componentă a celorlalte politici ale Comunității”.

Tratatul privind Uniunea Europeană, adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht, a modificat formularea acestui principiu, după cum urmează: ,,Cerințele în materia protecției

62

mediului trebuie să fie integrate în definirea și implementarea celorlalte politici ale Comunității".

Prin utilizarea termenilor ,,trebuie să fie integrate" în loc de ,,sunt o componentă", Tratatul impunea o veritabilă obligație autorităților europene și, indirect, statelor membre. Acest demers este amplificat de Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 care, în afara unei ajustări a textului, încadrează cerințele legate de preocupările de mediu în principiile de bază ale Tratatului de instituire a Comunității Europene, prin articolul 6 conform căruia: ,,(c)erințele protecției mediului trebuie să fie integrate în definirea și implementarea politicilor și acțiunilor Comunității vizate de articolul 3, în special, în vederea promovării dezvoltării durabile".

În mod cert, menționarea acestei obligații, nu doar cu privire la politicile, ci de asemenea, și la acțiunile Comunității Europene și, în plus, introducerea acestor cerințe în articolele de bază ale Tratatului, reflectă voința de a acorda acestui principiu, al integrării preocupărilor legate de mediu, nu doar a unui caracter de principiu de drept european al mediului, ci și a unui principiu general de drept european, după modelul, așa cum am văzut, al principiului precauției, care are vocația de a se aplica în toate politicile UE.

Tratatul de la Nisa din decembrie 2000 și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene confirmă importanța acestui principiu, deoarece articolul 37 - Protecția mediului din Cartă prevede că: ,,(p)oliticile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile”.

Odată cu Tratatul de la Lisabona, ce a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, articolul 11 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene a devenit sediul principiului integrării, articol care preia formularea din Tratatul de la Amsterdam: ,,(c)erințele de protecție a mediului trebuie integrate în definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile”.

§ 3 - La nivel național

Ordonanța de urgență nr. 195/2005 distinge între, pe de o parte, principii și elemente strategice (înțelese ca având aceleași funcții și semnificații generale), iar pe de alta, modalitățile de implementare a lor.

Printre principii, este prevăzut ca prim principiu, acela al integrării cerințelor de mediu în celelalte politici sectoriale [art. 3 lit. a)].

63

Secţiunea IIPRINCIPIUL PROTECȚIEI RIDICATE

Articolul 191 (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că ,,(p)olitica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii”.

Este vorba mai degrabă de un obiectiv decât de un principiu.Art. 191 din Tratat nu vizează nivelul cel mai ridicat, dar obligația unui nivel ridicat de

protecție este constrângătoare și constituie un temei de verificare a conformității cu dreptul derivat.

Nu este vorba nici de un concept absolut, dat fiind că el este nuanțat prin faptul că nivelul ridicat de protecție ține seama de ,,diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii". În special, pot fi prevăzute termene mai lungi pentru noile state membre pentru transpunerea directivelor din domeniul mediului.

Acest principiu al nivelului înalt de protecție este aplicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care consideră că el ar fi încălcat, de exemplu, în cazul în care numai apele uzate deversate direct într-o zonă sensibilă ar fi supuse unui tratament mai strict, exceptând deversările indirecte52.

În plus, Curtea verifică conformitatea legislației UE cu acest principiu, precum, spre exemplu, valabilitatea Regulamentului (CE) nr. 3093/94 al Consiliului din 15 decembrie 1994 privind substanțele care diminuează stratul de ozon53. Curtea a apreciat, în mod constant, că acest principiu impune ca politica urmată de Uniunea Europeană în domeniul mediului să vizeze un nivel ridicat de protecție; un astfel de nivel de protecție, pentru a fi compatibil cu această dispoziție, nu trebuie neapărat să fie punct de vedere tehnic cel mai înalt posibil.

Secţiunea IIIPRINCIPIUL PREVENȚIEI SAU AL ACȚIUNII PREVENTIVE

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prevenția constă în ansamblul de măsuri menite să evite apariția unei boli, a unui accident etc., adică, altfel spus, acțiunea de a anticipa pentru a evita apariția unui risc sau, cel puțin, a reduce un prejudiciu.

52 CJCE, 24 iunie 2004, C-119/02, Comisia c. Greciei.53 CJCE, 14 iulie 1998, C-284/95, Safety Hi-Tech SRL, pt. 47.

64

Principiul prevenției se impune cu forța evidenței în dreptul mediului, unde, din punct de vedere economic, reparația este adesea exorbitantă.

Modelul preventiv este cu atât mai necesar, atunci când prejudiciul este ireversibil (cum se întâmplă în cazul dispariției unor specii) – situații în care revenirea la situația anterioară este exclusă definitiv.

§ 1 - Consacrarea principiului acțiunii preventive

Anterior recunoașterii sale prin principiul 21 al Declarației de la Stockholm, preluat de articolul 2 de la Rio, principiul prevenției și-a găsit consacrarea în sentința arbitrală pronunțată la 11 martie 1941, în litigiul dintre Canada și Statele Unite ale Americii în cazul topitoriei Trail. Potrivit sentinței, dreptul internațional impune statelor obligația de a preveni o poluare transfrontalieră, iar, în cazul în care acestea nu respectă această obligație, ele comit un act internațional ilicit care le angajează răspunderea internațională.

În dreptul european, principiul acțiunii preventive apare în Actul Unic European, care a definit politica de mediu.

Dreptul derivat contribuie și el la dezvoltarea acestui principiu. În domeniul gestionării deșeurilor, prevenirea producerii de deșeuri este de esența noii Directive – cadru din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile. Statele membre trebuie să susțină, în primul rând, reducerea producției de deșeuri, în al doilea rând, recuperarea lor și, în cele din urmă, eliminarea acestora.

Principiul prevenției se află, de asemenea, în centrul preocupării prevenirii riscurilor tehnologice majore (Directiva 96/82 din 9/12/96 privind controlul asupra riscului de accidente majore care implică substanțe periculoase).

În dreptul intern, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005, ,,(p)rincipiile și elementele strategice ce stau la baza prezentei ordonanțe de urgență sunt: c) principiul acțiunii preventive”. Conform art. 4 lit. a) printre modalitățile de implementare a principiilor și a elementelor strategice sunt ,,prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului”. Această logică de prevenire irigă astfel toate legislațiile sectoriale, fie privind aerul, apa, solul, deșeurile, substanțele periculoase.

§ 2 - Aplicarea principiului acțiunii preventive

Există mai multe modalități de aplicare a principiului acțiunii preventive:- Interdicția - Este modalitatea cea mai drastică de transpunere în practică a principiului

prevenției. Poate fi vorba în acest sens, spre exemplu, de interzicerea introducerii pe piață a unei anumite substanțe sau a unui produs (precum, de exemplu, azbestul).

65

- Controlul activității dăunătoare - Principiul prevenției se materializează cel mai adesea prin măsuri de control al activității dăunătoare. Este vorba de o abordare rezonabilă, a concilierii unor interese concurente: anumite activități trebuie autorizate din motive economice și sociale, dar trebuie controlate, limitând astfel impactul lor asupra mediului. Acest lucru este, în mod evident, conform conceptului dezvoltării durabile, cu cele trei dimensiuni ale sale: economică, socială și de mediu.

La baza acestei idei se află capacitatea de autoepurare a ecosistemelor. Prin capacitate de autoepurare se înțelege proprietatea factorilor de mediu (apă, aer, sol) care au suferit o poluare de a-și redobândi total sau parțial starea de puritate inițială, prin diferite procese fizice, chimice și biologice, fără o intervenție a omului în acest sens. Există opinii în sensul că ,,soluția la poluare este diluarea" (the solution to pollution is dilution). Nu este necesară reducerea emisiilor de poluanți la nivelul 0, ci trebuie adaptat nivelul emise autorizate la capacitatea mediului.

Pentru a preveni poluarea, trebuie impuse, prin urmare, norme: generale, sectoriale, speciale – a căror nerespectare este sancționată.

- Informarea - Din moment ce nu putem împiedica ceea ce nu știm, este necesară o intensificare a investigațiilor pentru a avea o mai bună informare cu privire la impactul asupra mediului al unei activități. Acest lucru impune efectuarea unor evaluări anterior aprobării unui proiect, cum se întâmplă în cazul mecanismului de evaluare prealabilă a impactului unui proiect asupra mediului.

La fel, în cazul studiului de risc în domenii deosebit de sensibile, precum întreprinderile (ex. Seveso), OMG-uri, introducerea pe piață a unor substanțe chimice prin Regulamentul REACH care impune investigații precise pentru a evalua siguranța substanțelor chimice utilizate54.

Investigațiile pot fi efectuate, de asemenea, ulterior. Acest lucru poate fi realizat prin monitorizare. Este vorba de tehnica de ,,monitorizare a mediului", impusă de Directiva Parlamentului și a Consiliului European 2001/42/CE din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului.

- Stimulentele - Principiul prevenției poate fi pus în practică și prin mecanisme care să încurajeze potențialul poluator în sensul luării unor măsuri preventive.

În ceea ce privește stimulentele directe, ele iau forma ajutoarelor de stat pentru o politică preventivă.

Stimulentele indirecte sunt cele precum generalizarea mecanismelor de genul răspunderii obiective, care ar trebui să încurajeze în mod normal pe cei în sarcina cărora este reținută această responsabilitate să ia orice măsură preventivă.

54 Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea si autorizarea substanţelor chimice si restricţiile aplicabile acestor substanţe (REACH).

66

- Substituirea - Substituirea ia adesea în dreptul mediului forma unor măsuri alternative.

Directiva Parlamentului și a Consiliului European 2001/42/CE din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului prevede că atunci ,,(c)ând evaluarea mediului este necesară în conformitate cu art. 3 alin. (1), se elaborează un raport de mediu în care sunt identificate, descrise și evaluate efectele probabile importante asupra mediului ale aplicării planului sau programului și alternative rezonabile, ținând cont de obiectivele și domeniul de aplicare geografic al planului sau programului. Informațiile necesare în acest scop sunt enumerate în anexa I". (articolul 5 (1))

CEJ a avut ocazia de a se pronunța cu privire la aplicarea acestui principiu al substituirii legat de proiectul unei autostrăzi ce traversa o zonă Natura 2000 în Portugalia55.

În speță, Curtea a considerat ,,că, prin executarea unui proiect de autostradă al cărui traseu traversează zona de protecție specială Castro Verde, în ciuda concluziilor negative ale evaluării impactului asupra mediului și fără a demonstra absența unor soluții alternative la acel traseu, Republica Portugheză nu și-a îndeplinit obligațiile sale (...)".

De altfel, în temeiul articolului 6 § 4 din Directiva 92/42/CE215, numită ,,Habitate", un proiect care afectează un sit Natura 2000 nu poate fi autorizat decât cu îndeplinirea a trei condiții - să fie justificat de cerințele imperativ de interes public major, să includă măsuri compensatorii, să demonstreze absența unor soluții alternative.

Secţiunea IVPRINCIPIUL PRECAUȚIEI

Modelul anticipativ în drept a fost dezvoltat pornind de la o nemulțumire în privința abordării științifice clasice. Previzibilitatea științifică cunoaște, în domeniul mediului, limitări importante. Știința contemporană mai mult ridică întrebări decât oferă răspunsuri.

Un nou model, al precauției, a început să se impună odată ce daunele ecologice au atins dimensiuni planetare: schimbări climatice, subțierea stratului de ozon, distrugerea diversității biologice, suprapopularea, deșertificarea.

În acest context, a apărut un nou model anticipativ care trimite la ideea de precauție. Incertitudinea trebuie tratată cu prudență sau precauție - ,,principiul este simplu și înțelept: dacă omul nu poate măsura posibilele efecte negative ale activităților sale asupra mediului, el are obligația de a renunța la a le mai întreprinde” (M. Bedjaoui, L'humanité en quête de paix et de développement (II), Cours général de droit international public (2004), RCADI, t. 325, 2006, p. 362).

55 CEJ, 26 octombrie 2006, Comisia c. Portugalia.

67

Distincția față de principiul acțiunii preventive se bazează, așadar, pe o diferență subtilă a gradului de risc.

Aplicarea principiului prevenției, presupune luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea unui risc previzibil. În schimb, principiul precauției presupune o atitudine dictată de luarea în considerare a unui risc care nu este cunoscut, ci doar presimțit.

Altfel spus:- prevenirea constă în luarea măsurilor necesare nesurvenirii unui eveniment previzibil

sau probabil - precauția, în schimb, merge mai departe, prin adoptarea de măsuri de protecție

împotriva riscurilor care nu sunt nici chiar probabilizabile.

§ 1 - Principiul precauției în dreptul internațional

1. O consacrare relativ timidă în dreptul internațional

Declarația de la Rio privind mediul și dezvoltarea din 14 iunie 1992 stabilește în principiul său 15 că: ,,(p)entru a proteja mediul, Statele vor folosi o abordare precaută, în funcție de capacitățile lor. În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii științifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor, în vederea prevenirii producerii degradării mediului".

Instrumentele de drept internațional al mediului care promovează precauția sunt destul de rare. Ne putem referi, spre exemplu, la Protocolul de la Cartagena privind Biosecuritatea din 29 ianuarie 2000, adoptat în aplicarea Convenției privind diversitatea biologică.

Obiectivul acestui protocol este, în conformitate cu principiul precauției conținut în principiul 15 al Declarației de la Rio privind mediul și dezvoltarea, de a contribui la asigurarea unui nivel adecvat de protecție pentru siguranța transferului, manipulării și utilizării organismelor modificate genetic, rezultate din biotehnologia modernă și care pot avea efecte adverse asupra conservării și utilizării durabile a diversității biologice, ținându-se, de asemenea, cont de riscurile pentru sănătatea umană și concentrându-se în special asupra mișcării lor transfrontaliere.

Protocolul de la Cartagena reglementează o procedură de autorizare prealabilă pentru transferurile de OVM (Organisme vii modificate) și permite statelor părți la Protocol să-și justifice refuzul pe principiul precauției. Conform art. 10 (6) ,,Lipsa unei certitudini științifice, datorată informațiilor și cunoștințelor științifice insuficient de relevante privind proporțiile potențialelor efecte adverse ale organismelor modificate genetic asupra conservării si utilizării durabile a diversității biologice în statul parte importator, ținând, de asemenea, cont de riscurile

68

pentru sănătatea umană, nu împiedică partea respectivă sa ia o decizie, după cum socotește de cuviință, cu privire la importul organismelor modificate genetic in cauză, astfel cum este indicat în paragraful 3 de mai sus, în scopul evitării sau reducerii la minimum a potențialelor efecte adverse”.

Principalele țări exportatoare de OMG (în special SUA) nu au semnat însă acest protocol. Aceasta aduce în discuție normele Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT) al OMC, al cărui art. XX permite statelor să deroge de la normele privind liberul schimb pentru a acorda prioritate sănătății și mediului.

2 – Jurisprudența

Jurisprudența internațională nu este nici ea fermă în afirmarea principiului precauției, după cum o arată câteva exemple:

A - Curtea Internațională de Justiție

- Decizia Curții Internaționale de Justiție din 22 septembrie 1995, Noua Zeelandă c. Franţei: în cazul testelor nucleare efectuate de Franța în 1995, CIJ a eludat pe motive de procedură soluționarea cererii Noii Zeelande legate de încetarea testelor nucleare, cerere întemeiată pe principiul precauției;

- Decizia Curții Internaționale de Justiție din 25 septembrie 1997, Gabčíkovo – Nagymaros, Ungaria c. Slovaciei: Ungaria a invocat riscuri ecologice pe termen foarte lung pentru a nu își respecta obligațiile în ceea ce privește construcția barajelor hidraulice pe Dunăre prevăzute în cadrul unui tratat între Ungaria și Cehoslovacia. Curtea nu a confirmat poziția Ungariei apreciind că ,,pericolul pretins de Ungaria se înscria pe termen lung și, un element mai important chiar, rămânea incert”.

B. Organismul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) de soluționare a litigiilor

- decizia OSL (Organul de soluționarea a litigiilor) al OMC, din 16 ianuarie 1998, Canada şi Statele Unite ale Americii c. UE

În Statele Unite ale Americii și Canada hormonii se vând fără restricții, fiind o practică comună ca aceștia să fie administrați animalelor destinate consumului alimentar. Europa s-a opus importului cărnii tratate cu hormoni provenind din aceste țări în aplicarea acordului privind măsurile sanitare și fitosanitare (Acordul SPS), care urmărește să promoveze armonizarea măsurilor de protecție a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor.

69

OMC a refuzat, în speță, să aplice principiul precauției, pe motiv că identificarea riscului prezenței hormonilor din carne este o condiție pentru a lua măsuri restrictive. OMC a considerat că Uniunea nu a reușit să demonstreze acest risc.

Organul de apel și-a confirmat această poziție la 30 octombrie 1998 cu privire la o hotărâre de embargo pronunțată de Australia privind somonul canadian și la 22 februarie 1999 privind măsurile restrictive luate de Japonia cu privire la importul anumitor produse agricole (fructe și nuci gazde potențiale de molii codling).

Situația evoluează însă. Un prim raport al OMC din 18 septembrie 2000, confirmat de organul de apel în martie 2001, a făcut o aplicarea practică a principiului precauției în domeniul azbestului, interzicând importul și comercializarea în Franța de produse care conțin azbest.

C – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Jurisprudența sa a evoluat, într-adevăr. Primele decizii ale Curții respingeau principiul precauției, în special, în privința centralelor nucleare.

- Comisia, 4 decembrie 1995, Tauira şi 18 alţii c. Franţei - Simpla referire la riscurile inerente utilizării energiei nucleare, atât civile cât și militare, nu este suficientă pentru a permite reclamanților să se pretindă victime ale unei încălcări a Convenției, multe activități umane fiind generatoare de risc.

Ei trebuie să prezinte indicii rezonabile și convingătoare ale probabilității realizării unei asemenea încălcări, simplele suspiciuni sau conjuncturi fiind insuficiente.

Lucrurile s-au schimbat recent. - CEDO, 27 ianuarie 2009, Tătar c. României - În speță, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a făcut în mod expres și extensiv referire la principiul precauției, prin raportare la instrumente Uniunii Europene, care l-au consacrat (în special comunicarea din 2 februarie 2000) și la jurisprudența CJUE, în special cazul vacii nebune56.

CEDO a dedus că ,,principiul precauției recomandă Statelor să nu întârzie în a lua măsuri efective și proporționale în ceea ce privește prevenirea riscului unor prejudicii grave și ireversibile pentru mediu în absența unei certitudini științifice sau tehnice”.

§ 2 - Principiul precauției în dreptul european

Conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, ,,(p)olitica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului și pe principiul „poluatorul plătește” (art. 191 (2)).

56 CJUE, 5 mai 1998, Regatul Unit c. Comisiei, Cauza C-180/96.

70

Jurisprudența este cea care i-a acordat precauției statut de principiu general în dreptul european, când Tratatul de la Maastricht, care l-a consacrat, nu i-a dat și o definiție și nu a prevăzut modalitățile aplicării sale.

În hotărârea sa, Marismas Santoña57, din 2 august 1993, Curtea de Justiție a condamnat Spania pentru că nu a asigurat conservarea unei zone umede de mare importanță pentru anumite specii de păsări migratoare, încălcând o directivă privind conservarea păsărilor sălbatice.

Spania a contestat că a încălcat directiva în cauză pe motiv că nu s-a constatat nicio scădere a numărului de păsări protejate ca urmare a distrugerii sitului ornitologic.

CJCE a aplicat principiul precauției considerând că ,,obligațiile impuse statelor membre", care trebuie să conserve habitatele naturale ale zonei ,,există chiar înainte de a se constata o scădere a numărului de păsări sau ca un risc de dispariție a unei specii protejate să se fi concretizat”.

§3 – Principiul precauției în dreptul intern

Consacrat prin art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2005, acest principiu se află încă în stare incipientă de recunoaștere la noi în țară. El își completează și amplifică semnificațiile cu un alt principiu fundamental, cel al prevenției.

În Franța însă un contencios recent a atribuit răspunderii pentru depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății o funcție nouă, a prevenirii riscurilor, făcând chiar legătura între teoria inconvenientelor și principiul precauției.

Aici răspunderea civilă a luat calea acestei evoluții spectaculoase, manifestându-se în mod particular în domeniul răspunderii antrenate de depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății, care, rămânând un instrument de reparare a prejudiciilor, tinde să devină, în același timp, un mijloc de a le preveni (J.-V. Borel, La responsabilité pour troubles anormaux de voisinage: de la réparation à la prévention, Revue de droit immobilier 2007, p. 313).

O hotărâre a Curții de Casație din Franța din 2005 a admis că faptul de a depozita fân în imediata apropiere a fondului vecin crea un ,,risc incontestabil” (de incendiu) și constituia ca atare, prin el însuși, independent de realizarea acestui risc, un inconvenient anormal de vecinătate.

Curtea de Casație a admis astfel că un inconvenient anormal de vecinătate poate consta și în expunerea la un risc (foarte probabil), nu numai în suportarea unui prejudiciu (Ph. Stoffel-Munck, La théorie des troubles du voisinage à l'épreuve du principe de précaution: observations sur le cas des antennes relais, Recueil Dalloz 2009, p. 2817).

Instanțele de fond franceze au dus această idee chiar mai departe, în ultimul timp, în cadrul unui contencios relativ la antenele-releu de telefonie mobilă.

57 CEJ, 2 august 1993, Comisia c. Spaniei.

71

Tribunalul de mare instanță din Grasse este primul care s-a pronunțat printr-o decizie din 17 iunie 2003 în legătură cu instalarea unei antene-releu de telefonie mobilă, pe o proprietate privată, la mai puțin de 10 m de o școală primară și mai puțin de 100 metri de o școală maternală.

Instanța din Grasse a condamnat compania de telefonie la demontarea antenei, printre altele, pe motiv că ,,manifestările fiziologice, care se adaugă incertitudinilor cu privire la efectele reale ale câmpurilor electromagnetice pe termen lung asupra ființelor umane, și numeroasele studii privind efectele biologice dovedite asupra omului, constituie în acest caz tulburări ce exced tulburărilor normale de vecinătate”.

Tribunalul de mare instanță din Toulon a continuat această tendință, printr-o hotărâre din 20 martie 2006 privind instalarea unei antene-releu de telefonie mobilă. Potrivit acestuia, ,,nu îi poate fi impusă unui vecin, împotriva voinței, expunerea la un risc, chiar ipotetic, cu singura alternativă de a trebui să se mute în cazul în care refuză să accepte acest risc”.

În fine, la 18 septembrie 2008, Tribunalul de mare instanță din Nanterre a dispus și el demontarea unei antene-releu de 19 metri, instalată în imediata apropiere a reclamanților, hotărâre confirmată în 2009 de Curtea de Apel din Versailles.

Instanțele de fond franceze admit așadar existența unui inconvenient de vecinătate anormal în cazul constatării unei expuneri neconsimțite la un risc, chiar dacă acest risc este nesigur din punct de vedere științific.

Ele transformă răspunderea pentru problemele de vecinătate anormale într-un instrument remarcabil de prevenire a riscurilor (de daune).

Într-adevăr, începând mai ales din a doua jumătate a secolului 20, apar mereu noi riscuri odată cu dezvoltarea noilor tehnologii (ingineria genetică, tehnologia nucleară, telefonia mobilă). Aceste riscuri sunt din ce în ce mai greu acceptate de societate, date fiind dramele mai mult sau mai puțin recente care au demonstrat limitele unei reacții a posteriori, când este prea târziu, iar prejudiciul s-a realizat deja.

Această schimbare de mentalitate a dus la apariția dreptului mediului și la consacrarea celor două principiilor fundamentale ale sale: ale prevenției și precauției.

Doctrina este de acord că aceste principii au început să iradieze în alte domenii de drept, printre care și răspunderea civilă.

Secţiunea VPRINCIPIUL REȚINERII POLUANȚILOR LA SURSĂ

Reținerea poluanților la sursă constituie un principiu foarte apropiat de principiile prevenției și precauției.

72

Ideea pe care se fundamentează principiul reținerii poluanților la sursă este aceea că este preferabilă prevenirea poluării decât repararea ulterioară a atingerilor aduse mediului pentru respectarea normelor de mediu, și anume a normelor de emisii.

Este evident că e mai ușoară prevenirea poluării de către o companie a unui râu, spre exemplu, decât punerea în aplicare a unui mecanism de depoluare a acestui râu.

Respectarea acestui principiu are o importanță deosebită în domeniul poluării transfrontaliere.

Principiul reținerii poluanților la sursă este pus în aplicare prin intermediul unor norme de emisii pentru companii, care pot lua forma unor măsuri tehnice destinate garantării respectării respectivelor norme.

Pentru ca poluarea să fie redusă pe cât este posibil, s-a făcut apel la noțiunea de cele mai bune tehnologii disponibile (BAT) sau de cea mai bună tehnologie disponibilă la un cost economic acceptabil (BATNEEC) a cărei definiție figurează în Directiva 2008/1/CE din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării.

În dreptul european, CJUE a aplicat acest principiu, imputându-i Greciei faptul că nu a utilizat cele mai bune tehnici pentru exploatarea unei centrale termice (CJUE, 7 iulie 2005, C-364/03, Comisia c. Greciei).

Legislația română integrează, de asemenea, această noțiune în articolul 3 lit. d) din Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 privind principiul reținerii poluanților la sursă.

Art. 2 pct. 18 din Ordonanță definește ,,cele mai bune tehnici disponibile - stadiul de dezvoltare cel mai avansat și eficient înregistrat în dezvoltarea unei activități și a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referința pentru stabilirea valorilor-limită de emisie in scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile și impactul asupra mediului în întregul său:

a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată si modul în care instalația este proiectată, construită, întreținută, exploatată, precum și la scoaterea din funcțiune a acesteia și remedierea amplasamentului, potrivit legislației în vigoare;

b) disponibile se referă la acele cerințe care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiții economice și tehnice viabile, luându-se în considerare costurile și beneficiile, indiferent dacă aceste tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel național, cu condiția ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului;

c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecție a mediului în întregul său;

Obligația de a recurge la cele mai bune tehnici disponibile (spre exemplu, art. 64 din O.U.G. nr. 195/2005) se dorește a promova ideea de prevenție. Constrângerea companiilor la a se dota cu cele mai bune tehnologii pare a fi cea mai sigură modalitate de a se asigura împotriva riscului de poluare.

73

Din păcate, acest raționament are și el propriile sale limite: odată ce costul celei mai bune tehnologii se dovedește prea costisitor, companiile sunt reticente în a face astfel de investiții, invocând disproporția dintre efortul ce le este cerut și câștigul pentru mediu. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a temperat obligația de a utiliza cele mai bune tehnici disponibile prin condiția ca ,,aceste tehnici să fie accesibile operatorului", ceea ce reduce domeniul de aplicare al principiului prevenției.

Această combinație a performanței tehnice cu factorul economic este prevăzută explicit ,,luându-se în considerare costurile și beneficiile" (art. 2 pct. 18 b) din O.U.G. nr. 195/2005). Introducerea criteriului economic în dispoziția privind cele mai bune tehnologii are drept consecință promovarea unei analize cost-beneficiu în detrimentul obiectivului prevenției.

În ceea ce privește aplicabilitatea principiului reținerii poluanților la sursă, doctrina a sugerat nuanțări legate de posibilitatea cât și de oportunitatea sa. Uneori poate fi incomodă aplicarea acestui principiu, precum, de exemplu, în domeniul îngrășămintelor sau pesticidelor răspândite pe zone întinse. Sursa este în sine, în acest caz, foarte extinsă.

Secţiunea VIPRINCIPIUL ,,POLUATORUL PLĂTEȘTE”

Mult timp, societățile industrializate au considerat că natura este atât un imens rezervor de resurse naturale cât și un depozit natural al excedentelor funcționării sale.

Ideea era că natura se poate regenera mereu, de la sine, fie imediat sau în viitor. Degradarea mediului apărea nu numai ca un rău necesar, ci ca un rău care se poate șterge.

Potrivit acestei abordări, totul este reparabil, indemnizabil: ceea ce a fost poluat poate fi curățat, ceea ce a fost distrus poate fi restaurat.

Treptat, această viziune optimistă a dispărut iar guvernele au încercat să găsească alte soluții.

§ 1 - Originile principiului

Inițial, principiul ,,poluatorul plătește” a fost aplicarea unei reguli economice: regula externalităților, dezvoltată de economistul englez A. C. Pigou (The Economics of Welfare, ed. 2, Macmillan, London, 1924).

Când producția sau consumul unui bun sau serviciu provoacă o daună mediului, există o externalitate. Această externalitate este negativă atunci când prejudiciul nu este inclus în prețul de cost al produsului sau în costul serviciului.

74

Pigou ia ca exemplu incendiile provocate pe câmpuri de cenușa locomotivelor, care constituie o externalitate negativă.

Trebuie, prin urmare, să ,,internalizăm” externalitățile, și anume să integrăm costurile de mediu în prețurile produselor sau ale serviciilor, în scopul de a evita o ,,îmbogățire fără justă cauză".

În exemplul său, Pigou propune impunerea în sarcina companiilor feroviare a unei taxe, egale cu riscul daunelor ce pot fi produse în agricultură.

În această logică, aplicarea principiului ,,poluatorul plătește” presupune că poluatorul va trebui să ia în considerare – să internalizeze - costurile utilizării sau deteriorării resurselor de mediu.

Cu alte cuvinte, scopul său este de a da un ,,preț de semnal", astfel încât mediul să fie integrat deplin în sfera economiei de piață.

Astfel, principiul poluatorul plătește nu se poate astfel în nici un fel confunda cu principiul juridic al responsabilității. În cazul principiului ,,poluatorul plătește”, nu neapărat ,,responsabilul" plătește costul daunelor, pentru că ,,internalizarea" nu înseamnă ,,imputare", ci ,,luare în considerare".

Formal, principiul apare pentru prima dată într-o recomandare a OECD din 26 mai 1972 privind ,,principiile directoare cu privire la aspectele economice ale politicilor de mediu la nivel internațional".

Acesta presupune ca guvernele să-și elaboreze politica în materie de mediu urmând principiile enumerate în anexă. (C (72) 128 final, OCDE 1972).

În 1972, principiul ,,poluatorul plătește” este conceput în sensul punerii în sarcina sectorului privat a ,,costurilor de prevenție și combaterii poluării" prin ,,evitarea distorsiunilor în comerțul și investițiile internaționale". Este pur și simplu vorba de a evita ca puterile publice să subvenționeze măsurile de prevenire a poluării.

Acesta este motivul pentru care poluatorului trebuie, prin urmare, ,,să i se impute cheltuielile privitoare la măsurile adoptate de către autoritățile publice pentru ca mediul să fie într-o stare acceptabilă".

Ulterior, principiul ,,poluatorul plătește” a fost extins altor costuri.- prima extindere a avut loc la sfârșitul anilor 1980. Într-o declarație adoptată în 5 iulie

1989, OCDE a recunoscut principiul este, de asemenea, aplicabil poluării accidentale legate de substanțele periculoase. Măsurile de combatere a poluării ar trebui, prin urmare, să fie imputate autorilor lor, indiferent dacă aceste măsuri sunt luate de ei înșiși sau de puterile publice.

- a doua extindere a constat în extinderea principiului la costurile daunelor cauzate de poluare, daunele fiind de data aceasta înțelese ca daune cronice. Pe parcursul anilor 1990, s-a afirmat într-adevăr că principiul ar trebui să fie un principiu de internalizarea totală. (C (90) 177 (final), OCDE 1991).

75

Potrivit OCDE, trebuie să ,,veghem ca prețul resurselor naturale să reflecte, pe cât posibil, adevăratele costuri de mediu și sociale ale producției, consumului și deficitului de astfel de resurse”.

§ 2 - Consacrarea principiului ,,poluatorul plătește”

În dreptul internațional, principiul ,,poluatorul plătește” este preluat în Declarația de la Rio (Principiul 16), care prevede că ,,autoritățile naționale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru protecția mediului și utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public și fără a distorsiona comerțul și investițiile internaționale".

Dar principiul ,,poluatorul plătește” este enunțat în multiple convenții:- Convenția de la Londra din 15 februarie 1972 privind prevenirea poluării marine prin

deversarea de deșeuri;- Convenția de la Londra din 30 noiembrie 1990 privind pregătirea, combaterea și

cooperarea în domeniul poluării cu hidrocarburi;- Convenția de la Lugano din 8 martie 1993 privind răspunderea civilă care rezultă din

desfășurarea activităților dăunătoare pentru mediu;- Convenția de la Rotterdam privind protecția Rinului.În dreptul european, definit prima dată într-o recomandare a Consiliului OCDE din 26

mai 1972, principiul ,,poluatorul plătește” s-a impus treptat ca unul din pilonii politicii de mediu. El va fi în cele din urmă introdus în Actul Unic European. De asemenea, el servește ca bază Directivei 2004/35 privind răspunderea de mediu.

Consacrat pentru prima dată prin art. 3 lit. d) din Legea nr. 137/1995, principiul „poluatorul plătește“ își croiește drum și în practica și dreptul românesc. Astfel, semnificațiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea, ca modalități de implementare a principiilor, a introducerii pârghiilor economice stimulative sau coercitive și elaborarea de norme și standarde antipoluante [art. 4 lit. d) și f) din Legea nr. 137/1995] și, respectiv, instituirea unui regim special de răspundere pentru prejudiciu format din două reguli principale și complementare: caracterul obiectiv, independent de culpă și, respectiv, răspunderea solidară în cazul pluralității autorilor (art. 80 din același act normativ).

§ 3 - Funcțiile principiului „poluatorul plătește“

Potrivit doctrinei, principiul poate îndeplini patru funcții (N. de Sadeleer, Les principes de pollueur-payeur, de prévention et de précaution, essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de l'environnement, Bruylant / AUF, 1999):

76

1) Funcția de reglare a concurențeiDe la începutul anilor ‘70, OCDE a legat în mod clar principiul ,,poluatorul plătește” de

interzicerea ajutoarelor de stat pentru finanțarea investițiilor anti-poluante, în scopul evitării denaturării concurenței. O companie nu putea beneficia de un ajutor de stat pentru a se conforma legislației de mediu.

Excepții au fost permise numai în situații foarte restrictive și sub rezerva unor condiții speciale.

2) Funcția de redistribuirePoluatori trebuie să restituie, prin intermediul taxelor și impozitelor, o parte din

profiturile lor autorităților publice care le folosesc apoi în combaterea poluării. Trebuie acordată atenție efectelor unui astfel de mecanism: plătesc, deci poluez, ceea

ce transformă principiul ,,poluatorul plătește” în principiul ,,plătitorul poluator”.

3) Funcția preventivăPrincipiul vizează încurajarea poluatorului să ia el însuși măsurile necesare pentru

reducerea poluării. Această funcție trebuie combinată cu funcția de redistribuire pentru a impune taxe mai

mari decât costurile măsurilor preventive: acest lucru va încuraja poluatorul să ia măsuri preventive mai degrabă decât să plătească o taxă pentru a putea polua.

Cu alte cuvinte, obiectivul este de a urmări o politică de reducere a poluării prin încurajarea poluatorilor să evite cauzarea sa, mai degrabă decât să plătească taxe.

4) Funcția curativăIndiferent de calitatea măsurilor preventive, vor exista mereu prejudicii. Prin urmare,

pare oportun ca principiul ,,poluatorul plătește” să poată garanta suportarea daunelor reziduale care provin din existența unor praguri stabilite de autorități.

Răspunderea civilă constituie în acest sens terenul ideal pentru dezvoltarea dimensiunii curative a principiului. Cartea verde privind răspunderea civilă consideră în acest sens, că ,,răspunderea civilă pune în joc principiul ,,poluatorul plătește”, dat fiind că permite plata de către autorul poluării a costurilor daunelor rezultate".

Directiva 2004/35 din 21 aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului stabilește principiul, prevăzând că ,,Prevenirea și repararea daunelor aduse mediului trebuie să se pună în aplicare în conformitate cu principiul „poluatorul plătește” prevăzut de tratat și cu principiul dezvoltării durabile” (considerentul 2).

77

Secţiunea VIIPRINCIPIUL INFORMĂRII

ȘI PARTICIPĂRII PUBLICULUI LA LUAREA DECIZIILOR PRIVIND MEDIUL

§ 1 - Dreptul intern

În dreptul nostru, principiul informării și participării publicului la luarea deciziilor

privind mediul este formulat în mod generic.

Conform art. 3 lit. h) al O.U.G. nr. 195/2005, printre principiile și elementele strategice

ce stau la baza prezentei ordonanțe de urgență se regăsesc și informarea și participarea

publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu.

În acest sens, art. 20 din aceeași O.U.G. prevede că: ,,Autoritatea competentă pentru

protecția mediului, împreună cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale,

după caz, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activități specifice și

accesul la justiție, în conformitate cu prevederile Convenției privind accesul la informație,

participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la

Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000”.

Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe

proiecte și activități se realizează conform legislației specifice în vigoare.

Consultarea publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de

reglementare, potrivit legislației în vigoare. Procedura de participare a publicului la luarea

deciziei este stabilită prin acte normative specifice.

Modalitățile de realizare a participării publicului la elaborarea unor planuri și programe

specifice în legătură cu mediul se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității

publice centrale pentru protecția mediului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei ordonanțe de urgență.

Accesul la justiție al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.

78

Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la

acțiune în justiție în probleme de mediu, având calitate procesuală activă în litigiile care au ca

obiect protecția mediului.

§ 2 - Dreptul european

Tot generic, principiul informării și participării publicului la luarea deciziilor privind

mediul este consacrat în dreptul derivat al UE.

Directiva 2003/4/CE din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile

privind mediul și de abrogare a Directivei Consiliului 90/313/CEE transpusă în dreptul nostru

prin H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informația privind mediul arată că

accesul optimizat al publicului la informațiile privind mediul și diseminarea acestor informații

contribuie la o mai bună conștientizare a problemelor de mediu, la schimbul liber de opinii, la o

participare mai eficientă a publicului la luarea deciziilor privind mediul și, în cele din urmă, la un

mediu mai bun.

Sunt astfel determinate modalitățile de acces la cerere la informațiile despre mediu

(articolele 3 și 4), accesul la justiție (articolul 6) și difuzarea acestor informații (articolul 7).

Articolul 8 definește calitatea acestor informații, Statele membre asigurându-se, în măsura în care

acest lucru depinde de ele, că orice informații compilate de către sau în numele lor sunt

actualizate, exacte și comparabile.

În acest spirit, Comisia a pus bazele unui sistem comun de informații (Shared Environmental

lnformation System, SElS, Communicarea din 23 ianuarie 2008; Doc. COM [2008], 46 final: JOCE

nr. C 118, 15 mai 2008 - http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?

uri=COM:2008:0046:FIN:ro:PDF).

Prin sistemul partajat de informații de mediu (Shared Environmental Information

System - SEIS), datele și informațiile de mediu pertinente vor fi stocate în baze de date de mediu

pe tot cuprinsul Uniunii Europene și vor putea fi compatibile și interconectate în mod virtual.

Principiile de bază ale sistemului partajat de informații referitoare la mediu sunt

următoarele:

79

• informațiile trebuie gestionate cât mai aproape cu putință de sursa lor;

• informațiile trebuie colectate o singură dată și partajate între părțile interesate pentru a

fi utilizate în diferite scopuri;

• informațiile trebuie să fie rapid accesibile autorităților publice pentru a le permite să își

îndeplinească cu ușurință obligațiile de raportare prevăzute de lege;

• informațiile trebuie să fie rapid accesibile utilizatorilor finali, în primul rând autorităților

publice de la toate nivelurile, de la nivel local până la nivel european, pentru a le permite să

evalueze în timp util starea mediului și eficiența politicilor lor și să elaboreze o politică nouă;

• informațiile trebuie, de asemenea, să fie accesibile pentru a da posibilitatea utilizatorilor

finali, autorități publice și cetățeni, să facă comparații la scara geografică corespunzătoare (de

exemplu la nivelul țărilor, orașelor, bazinelor geografice) și să participe în mod semnificativ la

dezvoltarea și implementarea politicii de mediu;

• informațiile trebuie să fie disponibile în totalitate publicului larg, la nivel național și în

limba (limbile) corespunzătoare, după examinarea atentă a nivelului adecvat de compilare a

datelor și sub rezerva constrângerilor legate de confidențialitate; precum și

• partajarea și prelucrarea informațiilor trebuie să se facă cu ajutorul programelor „open

source”.

Aceste principii sunt rezultatul mai multor studii și analize ale experților de-a lungul mai

multor ani. Scopul lor este să garanteze că informațiile privind mediul sunt organizate cât mai

eficient cu putință și, mai ales, să garanteze că investițiile în curs privind supravegherea și alte

procese de colectare a informațiilor sunt cât mai eficiente în ceea ce privește utilizarea datelor

obținute. Aceste principii țin cont de faptul că, deși există o cantitate imensă de date colectată

de autoritățile publice din toată Europa (atât la nivel local, cât și la nivel regional sau european),

aceste date nu sunt utilizate întotdeauna în mod eficient, fie pentru că existența lor nu este

suficient cunoscută, fie din cauza unui întreg șir de obstacole de natură legală, financiară,

tehnică și procedurală.

80

§ 3 - Dreptul internațional

Cel mai detaliat, el este reglementat în dreptul internațional prin Convenția de la Aarhus,

din 25 iunie 1998, privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și

accesul la justiție în probleme de mediu (în vigoare din 30 octombrie 2001). Așa cum se arată în

doctrină (de exemplu, R Hostiou, La lente, mais irrésistible montée en puissance du principe de

participation, Dr. env. 2003, nr. 112. p. 182) ea este de o importanță fundamentală.

Convenția consacră democrația în domeniul protecției mediului - accesul la informația

de mediu (art. 4 și 5), participarea publicului (art. 6 - 8) și accesul la justiție (art. 9) – ,,trinitatea

juridică” a principiului generic al informării și participării.

Ea se întemeiază, după cum precizează explicit, (Preambul, punctul 2) pe Declarația de

la Rio:

,,Problemele de mediu sunt cel mai bine tratate prin participarea tuturor cetățenilor

interesați, la un nivel relevant. La nivel național, fiecărui individ i se va asigura accesul la

informațiile deținute de autoritățile publice ce privesc mediul, inclusiv la informații despre

materiale și activități periculoase din comunitatea lui, precum și participarea la procesul de

luare a deciziilor. Statele vor facilita și încuraja conștiința și participarea publică făcând

informațiile disponibile peste tot. Se va asigura accesul efectiv la procedurile juridice și

administrative, inclusiv de reparare și remediere”. (Declarația de la Rio privind mediul și

dezvoltarea, 3-14 iunie 1992, principiul 10).

Informația este înțeleasă în cel mai larg sens posibil. Ea este ,, orice informație scrisă,

vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială”. Ea privește: a) starea elementelor de

mediu, cum ar fi aerul și atmosfera, apa, solul, pământul, peisajul și zonele naturale, diversitatea

biologică și componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic și interacțiunea dintre

aceste elemente;

b) factori, cum ar fi: substanțele, energia, zgomotul și radiația și activitățile ori măsurile, inclusiv

măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile, legislația, planurile și programele care

afectează sau pot afecta elementele de mediu amintite la subpunctul a), analizele cost-beneficiu

sau alte analize și prognoze economice folosite în luarea deciziei de mediu;

81

c) starea sănătății și siguranței umane, condițiile de viață umană, zonele culturale si construcțiile

și modul in care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu ori de factorii,

activitățile sau măsurile cuprinse în subpunctul b); (art. 2.3).

Pe de altă parte, public înseamnă ,,una sau mai multe persoane fizice sau juridice și, în

concordanță cu legislația sau cu practica națională, asociațiile, organizațiile sau grupurile

acestora” (art. 2.4).

Acest drept, în cele din urmă, trebuie să fie implementat într-un ,,cadru transparent și

coerent" (art. 3.1). De aici faptul că, în temeiul articolului 15 - sunt adoptate ,,prin consens,

aranjamente neconflictuale, nejudiciare și de natură consultativă", care permit o ,,participare

adecvată a publicului" - a fost creat în 2002 Comitetul de conformitate al Convenției de la

Aarhus (dec. I/7, 23 octombrie 2002, ECE/EMP.PP/2/Add.8). Acesta este conceput ca un

mecanism de control și monitorizare (Compliance mechanism). El asigură punerea în aplicare

corectă a Convenției.

82

Capitolul 6RĂSPUNDEREA PENTRU VĂTĂMĂRILE ADUSE MEDIULUI

ÎN DREPTUL ROMÂN

Secţiunea IMEDIUL ȘI RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Începând cu era industrială de la sfârșitul secolului al XIX-lea, deteriorarea mediului

continuă să se amplifice și să se agraveze.

Această evoluție în privința atingerilor aduse mediului, indiferent dacă ele afectează sau

nu interesele persoanelor a pus la grea încercare conceptele clasice ale răspunderii civile. Să ne

amintim, în acest sens, că premisele acestei materii, constând în obligația de a răspunde

civilmente pentru prejudiciul cauzat, se regăsesc într-o epocă în care astfel de daune erau

excepționale.

Consolidarea protecției mediului presupune o răspundere civilă adaptată specificului

atingerilor aduse mediului – efectele lor pe termen lung, dimensiunea lor, de cele mai multe ori,

colectivă, potențialul lor catastrofal și, uneori, lipsa lor de impact asupra oamenilor.

Condițiile răspunderii civile pentru atingeri aduse mediului

§ 1 - Fapta ilicită

Răspunderea civilă își poate găsi temeiul în săvârșirea unei fapte cu vinovăție sau

neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale.

- multitudinea obligațiilor legate de mediu. Intensificarea preocupărilor legate de mediu

a contribuit în mod semnificativ la extinderea obligațiilor privind mediul, transformând culpa

într-un fundament esențial al angajării răspunderii. Fapta culpabilă de poluare poate rezulta din

83

nerespectarea obligațiilor impuse de texte și cerințe generale (legi, decrete, ...) sau specifice

(oprirea autorizării de a exploata o instalație clasată) din domeniul dreptului mediului.

- culpa civilă și culpa penală. Răspunderea civilă subiectivă va fi cu atât mai ușor de

reținut cu cât problemele de mediu fac obiectul tot mai multor incriminări. Cupla civilă își

găsește de multe ori originea într-o infracțiune, cu precizarea că absența culpei penale nu

exclude reținerea culpei civile (Cass. 2e civ. 15 nov. 2001, no. 99-21.636).

- încălcarea unei obligații contractuale. O altă sursă a extinderii domeniului de aplicare al

răspunderii subiective în domeniul mediului constă în multiplicarea obligațiilor contractuale

legate de mediu. Este vorba de obligațiile de informare generale și speciale sau de obligațiile de

securitate izvorâte din dreptul comun al obligațiilor. Persoanele ale căror acțiuni produc efecte

asupra mediului pot fi, de asemenea, supuse unei cerințe de a-și urmări produsele. Această

obligație privește și mediul.

- influența principiului precauției. Consacrarea principiului precauției ar trebui să

reînnoiască conținutul culpei, mai ales în probleme de mediu. S-a arătat, în acest sens, că

trebuie considerat culpabil nu numai acela care nu a luat măsurile de prevenire a unui risc

cunoscut sau previzibil, ci și acela care, într-o situație de incertitudine sau de dubiu, nu a

adoptat o abordare precaută (M. Martin, Précaution et évolution du droit, Dalloz, 1995, p. 299).

Noțiunea lipsei de precauții suficiente a fost reținută implicit într-un caz privind

sănătatea publică. Este vorba de cazul Distilben, un medicament prescris în anii ‘70 femeilor

însărcinate, care s-a aflat la originea unor malformații și cancere la copii expuși în uter. Curtea

de Casație franceză a imputat laboratorului farmaceutic că și-a încălcat obligația de vigilență

prin faptul că nu a luat măsurile necesare în prezența îndoielilor existente cu privire la siguranța

medicamentului (Cass. 1re civ. 7 mars 2006, no 04-16.179 și no 04-16.180, RCA 2006, comm. no

164, obs. C. Radé).

- răspunderea de mediu subiectivă prevăzută de Directiva nr. 2004-35 privind

răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului.

Directiva nr. 2004-35 reglementează numai daunele aduse mediului fără repercusiuni asupra

persoanelor. Directiva instituie un regim de răspundere original, care este mai degrabă înrudit

cu un regim de poliție administrativă decât cu cel de răspundere civilă. În toate cazurile, regimul

84

prevăzut de directivă este atât subiectiv, cât și obiectiv. Este subiectiv în sensul în care prevede

că repararea daunelor aduse speciilor și habitatelor naturale protejate prin exercitarea uneia

dintre activitățile profesionale, altele decât cele enumerate în anexa III este subordonată dovezii

că operatorul a comis o eroare sau o neglijență (art. 3 alin. 1 b).

b – Fapta obiectivă

Angajarea răspunderii civile a persoanei care aduce un prejudiciu mediului va fi facilitată

în cazul în care victima poate dovezi un fapt obiectiv, fără a mai trebui să facă proba culpei.

- răspunderea pentru depășirea inconvenientelor vecinătății - trebuie remarcat faptul că

jurisprudența a creat un principiu autonom al răspunderii pentru depășirea inconvenientelor

vecinătății, în special pentru a ține seama de daunele provocate de poluare.

În practica franceză, acest principiu reprezintă dreptul comun al răspunderii pentru

poluare, în sensul că tinde să se aplice pentru repararea prejudiciilor care rezultă dintr-o

atingere adusă mediului, precum cele care rezultă din emisii de fum, poluarea apelor etc.

Răspunderea pentru depășirea inconvenientelor vecinătății prezintă avantajul de a fi un caz de

răspundere obiectivă, pentru care victima nu trebuie să facă dovada culpei. Nu este mai puțin

adevărat că această răspundere este supusă unor condiții specifice, care limitează interesul

invocării sale în domeniul protecției mediului. Este vorba, în special, de cerința dovedirii unei

depășiri a inconvenientelor normale de vecinătate.

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 NCC). Este acea formă a

răspunderii civile delictuale potrivit căreia oricine este obligat să repare, independent de orice

culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa. Lucrurile pe care oamenii le au sub pază, în

sensul că le utilizează și exercită asupra lor controlul și direcția pot provoca numeroase

prejudicii mediului. Poate fi cazul poluării apei prin descărcarea de deșeuri industriale sau al

poluării genetice a mediului prin diseminarea organismelor modificate genetic. Prin urmare,

principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri are vocația de a se aplica

frecvent, în cazul atingerilor aduse mediului.

85

- răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372 NCC). Răspunderea pentru fapta altuia este

o formă a răspunderii civile delictuale care constă în obligația de a repara prejudiciul cauzat prin

fapta ilicită comisă de alte persoane.

Victima unui prejudiciu cauzat mediului își poate întemeia, așadar, acțiunea în

răspundere pe această răspundere, cum rezultă, spre exemplu dintr-o celebră hotărâre a Curții

de Casație franceze, Blieck (Cass. ass. plén. 29 mars 1991, no 89-15.231, Bull. ass. plén., no 1).

Situația care a dat naștere acestei decizii (ce stă la baza întregii jurisprudențe a răspunderii

pentru fapta altuia) a constat în incendierea unei păduri provocate de un handicapat mintal ce

se afla într-un centru specializat.

De asemenea, răspunderea civilă pentru daune aduse mediului se poate întemeia pe art.

1373 NCC care instituie principiul răspunderii comitenților pentru prepuși. Conform art. 1373 (1)

,,Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta

săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”. Potrivit art.

1373 (2) ,,Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,

supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în

interesul său ori al altuia”.

În hotărârea franceză Costedoat (Cass. ass. plén. 25 févr. 2000, no 97-17.378 et no 97-

20.152, Bull. civ. ass. plén., no 2), plenul Curții de Casație a apreciat că pilotul unui elicopter,

prepusul unei societăți, a cărui acțiune de răspândire de erbicide pe o proprietate a prejudiciat

culturile de orez din apropiere, nu își vede răspunderea angajată față de terți, în măsura în care

el a acționat fără a depăși limitele misiunii încredințate de comitentul său. Ulterior, Curtea

Supremă de Justiție a specificat că infracțiunea intenționată a prepusului permite angajarea

răspunderii sale personale (Cass. ass. plén. 14 déc. 2001, no 00-82.066, Bull. civ. ass. plén., no

17), dar că o faptă culpabilă este insuficientă (Cass. crim. 28 juin 2005, no 04-84.281). În absența

răspunderii personale a prepusului, victima daunelor aduse mediului se va putea îndrepta, prin

urmare, împotriva comitentului.

86

§ 2 - Prejudiciul

Atingerile aduse mediului pot fi definite atât într-un sens pozitiv, cât și într-unul negativ.

Pozitiv, ele includ orice prejudiciu cauzat mediului natural, adică orice atingere adusă

elementelor vii, resurselor naturale și raporturilor dintre ele. Negativ, daunele ecologice nu

privesc atingerile aduse elementelor pur artificiale ale mediului (patrimoniului arhitectural și

urban).

Nu toate atingerile aduse mediului au același regim juridic.

a – Atingeri aduse mediului cu repercusiuni asupra persoanelor

Repararea prejudiciilor personale pentru atingeri aduse mediului. Atingerile aduse

mediului natural pot fi sursa unor prejudicii personale, aduse persoanelor fizice sau juridice, și

anume vătămări corporale, pagube aduse proprietății private și pierderi economice. Poate fi

vorba de drepturi subiective, de diferite tipuri, de natură patrimonială sau nepatrimonială.

Prejudicii patrimoniale. Numeroase elemente ale mediului natural sunt calificate drept

bunuri. Din punctul de vedere al răspunderii civile, o atingere adusă acestor bunuri naturale

constituie o încălcare a unui drept real al persoanei care deschide dreptul la despăgubire. Există

o multitudine de prejudicii patrimoniale susceptibile de a fi suportate în urma unei atingeri

aduse mediului natural.

- deprecierea proprietății. În primul rând, daunele ecologice pot provoca scăderea valorii

de piață a proprietății. Astfel, în cazul Montedison, descărcarea de poluanți în largul insulei

Corsica a fost la originea deprecierii proprietăților de la malul mării, compensată de instanță

(TGI Bastia, 8 déc. 1976, D. 1977. 427). Cunoscut ca și cazul ,,noroiului roșu” de care a fost

răspunzătoare societatea Montedison, el este celebru, în principal, pentru faptul că pescarii au

obținut reparația ,,pentru pierderea șansei de a pescui”.

- pierderi din exploatare și ale chiriilor. În al doilea rând, prejudiciile economice produse

de daune asupra mediului, precum poluarea apei sau a aerului, pot consta în pierderi ale

87

operării sau închirierii. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în cazul activităților profesionale

care utilizează resursele naturale, precum agricultura, creșterea animalelor, pescuitul,

apicultura, precum și al activităților strâns legate de mediul natural, cum ar fi turismul. De

exemplu, scăderea numărului de turiști într-o zonă afectată de poluare cu petrol ar trebui

compensată.

- măsuri de control și de repunere în starea anterioară. În fine, acestor prejudicii li se

adaugă cheltuielile suportate de victime pentru a limita sau a compensa efectele acestor

prejudicii. Se pot distinge măsurile de combatere, destinate prevenirii deteriorării și propagării

prejudiciului, precum și măsurile de repunere în starea anterioară, luate după ce faptul s-a

consumat, precum sunt costurile de curățare ulterioare survenirii unei maree negre.

Recent, Curtea de Apel din Aix-en-Provence a recunoscut prejudiciul material cauzat mai

multor parcuri naționale de decesul a 300 de capre negre ucise ilegal (CA Aix-en-Provence, 13

mars 2006, no 428/M/2006). Instanța a acordat solicitanților compensații pentru costurile de

înlocuire a animalelor ucise și un procent din costurile de gestionare a ariilor protejate.

Prejudicii extrapatrimoniale - Repararea consecințelor extra-patrimoniale ale daunelor

ecologice constituie o soluție din ce în ce mai des întâlnită.

Deteriorarea mediului poate afecta și integritatea fizică a persoanelor sau, mai adesea,

integritatea lor morală.

Acest lucru conduce la luarea în considerare a prejudiciului de agrement. Instanțele au

recunoscut un atare prejudiciu în favoarea unor asociații de pescuit ai căror membri au fost

privați de activități de pescuit în timpul necesar reconstituirii și repopulării artificiale a unui râu

afectat de poluare. Prin compensarea unor astfel de daune, judecătorii tind să recunoască

existența unui veritabil drept de agrement oferit de mediu subiecților de drept. De asemenea,

instanțele au dispus repararea unui prejudiciu de imagine cauzat de o daună asupra mediului,

precum imaginea turistică a unei zone afectate de poluare marină, extinzând dreptul la imagine

tradițional (CA Aix-en-Provence, 25 juill. 2006, Ministère public c/ De Luca et Sté Forship).

b – Atingerile aduse mediului fără consecințe asupra persoanelor

88

Prejudiciul pur ecologic. Există atingeri aduse mediului care nu au nici un impact asupra

unor persoane sau bunuri. Ele sunt de obicei cunoscute sub denumirea de prejudiciu ecologic

pur.

Acest prejudiciu este dificil de luat în considerare de dreptul comun al răspunderii

civile, în măsura în care el nu îndeplinește cerința unui prejudiciu personal. Cu toate acestea,

instanțele judecătorești tind tot mai mult să recunoască repararea unor astfel de daune aduse

mediului natural, fie indirect, prin utilizarea conceptului de daune morale, fie direct.

Această extindere se datorează Directivei UE din 21 aprilie 2004 privind răspunderea

pentru mediul înconjurător.

a) Prejudiciul moral. Instanțele judecătorești recunosc indirect un principiu al reparării

daunelor aduse mediului prin utilizarea noțiunii de daune morale. Este vorba de un procedeu

foarte des întâlnit.

Astfel, încă din anul 1982, Curtea de Casație franceză a apreciat, în cazul vulturului

pescar, că distrugerea acestuia de către vânători a cauzat asociației pentru protecția

păsărilor ,,un prejudiciu moral direct personal în legătură cu obiectul și scopul activităților sale”

(Cass. 1re civ. 16 nov. 1982, Bull. civ. I, no 331).

Judecătorii au calificat de asemenea ca prejudiciu moral distrugerea animalelor

aparținând unor specii protejate (păsări de pradă de noapte, capră neagră), precum și

consecințele poluării marine cu hidrocarburi (CA Rennes, 26 oct. 2006, no 06-00.757).

b) Recunoaștere directă a daunelor aduse mediului, fără a afecta persoanele. Unele

instanțe se îndreaptă astăzi spre o examinare directă a daunelor ecologice pure.

Curtea de Apel din Bordeaux, de exemplu, într-o hotărâre din 13 ianuarie 2006 a

despăgubit mai multe asociații pentru ,,prejudiciul suferit de flora și nevertebratele acvatice"

și ,,prejudiciul suferit de mediul acvatic".

În acest caz, pârâții au executat, fără autorizație, lucrări în albia unui râu, lucru ce a

condus la secarea râului.

89

§ 3 - Legătura de cauzalitate

Dovada. Victima care susține survenirea unei atingeri aduse mediului trebuie să

dovedească legătura de cauzalitate directă între această atingere și faptul generator pe care îl

reclamă.

Având în vedere incertitudinea științifică, care afectează de multe ori legătura de

cauzalitate, în cazurile privind atingeri aduse mediului, instanțele tind să accepte ideea unei

cauzalități probabile. Folosirea acestei tehnici facilitează sarcina probei impuse victimei.

Determinarea pragului de probabilitate suficient pentru a declanșa răspunderea civilă

presupune utilizarea de indici negativi și pozitivi. De exemplu, indiciile negative rezultă dintr-o

probă prin excludere. Astfel, moartea unui animal a fost atribuită răspândirii nămolului provenit

de la o instalație de tratare a apelor uzate pe un teren situat în apropierea pășunilor de animale,

,,din moment ce nici o altă cauză [... ] nu poate explica moartea animalului” (CA Caen, 24

septembrie 1996, nr. 95-00.246) înainte, despre prejudiciul sol de bariere sonore, CASS două CIV

13 octombrie 1971, nr. 70 - 12.60).

Dificultatea identificării autorului prejudiciului constituie o altă provocare. Incertitudinea

cu privire la legătura de cauzalitate îl poate privi pe autorul prejudiciului. Acest lucru se întâmplă

atunci când atingerile aduse mediului au fost cauzate de o persoană neidentificată, membrul

unui grup identificat de oameni. De exemplu, împotriva cui putem formula o acțiune atunci când

o cultură tradițională a fost contaminată cu OMG-uri cultivate de mai mulți agricultori vecini,

nefiind posibilă identificarea parcelei de unde provine polenul care a provocat poluarea

genetică? Pentru a evita ca această incertitudine să conducă la respingerea acțiunii victimelor,

este posibilă utilizarea anumitor tehnici juridice.

Canalizarea de răspunderii. Legiuitorul folosește, uneori, sistemul ,,canalizării juridice".

Acest procedeu constă în orientarea acțiunilor victimelor spre o persoană răspunzătoare

predeterminată, având în vedere în special obligația care îi revine de a se asigura, precum se

întâmplă, spre exemplu, în cazul proprietarilor de nave petroliere (Convenția de la Bruxelles, 29

noiembrie, 1969), operatorilor de instalații nucleare (Convenția de la Paris, 29 iulie 1960).

90

Culpa și paza colectivă. În alte cazuri, jurisprudența a dezvoltat o serie de soluții în

favoarea compensării victimelor, recurgând la noțiunea de ,,vina colectivă" sau ,,pază colectivă".

În Germania, această noțiune de răspundere colectivă a fost recent inclusă într-o lege din 26

noiembrie 2004 ce vizează protejarea agricultorilor care nu cultivă plante modificate genetic.

Acest text prevede că, în caz de contaminare a unei parcele cu culturi nemodificate genetic,

dacă originea acesteia nu poate fi stabilită, toți agricultorii vecini care dețin culturi modificate

genetic, și, prin urmare, ar putea fi cauza prejudiciului, vor fi ținuți răspunzători.

Răspunderea solidară în cazul mai multor autori. Potrivit principiilor generale de drept

civil, cei care răspund pentru o fapta prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparatei față de cel

prejudiciat (art. 1.382 N.C.C.). Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte

proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu

intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă aceasta participare nu poate fi stabilită. În cazul

în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la

repararea prejudiciului (art. 1.383 N.C.C.).

§ 4 – Repararea prejudiciului

A. Reparația în natură

Repararea prejudiciului constituie principala funcție a răspunderii civile. În cazul

atingerilor aduse mediului, repararea în natură este măsura ideală, pentru că permite

readucerea mediului degradat la starea anterioară sau, altfel spus, pur și simplu ștergerea

prejudiciului.

Curtea de Apel din Rennes, într-o decizie din 5 iulie 1996 privind tăierea de arbori și

garduri vii cu încălcarea unui ordin al prefectului, afirma că ,,readucerea la starea anterioară a

spațiilor constituie remediul de preferat, în special în problemele de mediu "(CA Rennes, 5 iulie

1996, nr 95/01694). În speță, judecătorul a dispus reconstituirea plantațiilor distruse ilegal.

Această preferință pentru repararea în natură poate fi, de asemenea, regăsită în

directiva nr. 2004-35 privind răspunderea de mediu. Directiva europeană privind răspunderea

pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului

91

merge mai departe încă, pentru că ea recunoaște acest unic remediu, cu excluderea reparației

pecuniare.

Directiva prevede modalități de reparare în natură diferite, după cum este vorba de o

daună adusă apelor, speciilor și habitatelor lor sau de poluarea solului. Repararea daunelor

aduse mediului în ceea ce privește apele, speciile sau habitatele naturale protejate se realizează

prin readucerea mediului la starea sa inițială cu ajutorul unor acțiuni de reparare primară,

complementară și compensatorie.

Poluarea solului. În cazul daunelor aduse solului, repararea prejudiciului intervine numai

în cazul în care există riscuri pentru sănătatea umană.

B. Reparația prin echivalent

Repararea prin echivalent a daunelor aduse mediului este uneori, pus sub semnul

întrebării, în cazul daunelor ecologice pure. Într-adevăr, acest tip de prejudiciu nu poate fi

reparat sub forma unei sume de bani având în vedere că mediul natural, format din res nullius și

res communes, este lipsit de orice valoare pe piață. În acest sens, directiva din 2004 exclude în

mod clar acest tip de reparație.

În ciuda acestui fapt, despăgubirile sunt o formă obișnuită de reparare a prejudiciului

adus mediului în jurisprudență. Această reparație este totuși problematică, și aceasta date fiind,

în primul rând, dificultățile legate de evaluarea daunelor aduse mediului și, pe de altă parte, de

principiul dreptului de a dispune liber de despăgubiri.

Funcția punitivă a răspunderii civile. Alături de funcția sa de indemnizare, răspunderea

civilă are și o funcție punitivă, destinată sancționării comportamentelor culpabile.

Creșterea importanței preocupărilor privind mediul a contribuit la extinderea

semnificativă a obligațiilor față de mediul viu. Aceste daune aduse mediului ar trebui, prin

urmare, să contribuie la consolidarea funcției punitive a răspunderii civile.

Din această perspectivă, nu este suficientă doar repararea daunelor aduse mediului, ci

este de asemenea importantă pedepsirea comportamentelor culpabile periculoase pentru

mediu. Dar pentru a realiza acest lucru pe deplin, s-a propus recurgerea și în sistemul de drept

92

civil la daunele-interese punitive, după modelul altor legislații, în special ale țărilor aparținând

sistemului anglo-saxon și Quebecului.

Consacrarea acestui tip de daune-interese în dreptul intern necesită însă o intervenție

din partea legiuitorului, fiind vorba de o derogare de la principiul reparării integrale, în virtutea

căruia judecătorul trebuie să contribuie la repararea prejudiciului, nimic mai mult decât

prejudiciul.

Secţiunea IIREGIMUL RĂSPUNDERII PENTRU PREJUDICIUL ECOLOGICINSTITUIT PRIN ORDONANȚA DE URGENȚĂ NR. 195/2005

Potrivit art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005, răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă; în cazul pluralității autorilor, răspunderea este solidară.

Potrivit dispozițiilor alineatului următor al art. 95 „(î)n mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice”.

Este vorba, în primul rând, de o adaptare a răspunderii civile delictuale la specificul domeniului protecției mediului și, apoi, de asigurarea unei protecții sporite victimei prejudiciilor ecologice, prin absolvirea acesteia de sarcina probei culpei și creșterea posibilității de reparare a pagubei prin consacrarea răspunderii solidare în cazul pluralității autorilor prejudiciului.

Domeniul de aplicare a regimului special de răspundere

Criteriul principal, determinant, îl reprezintă natura prejudiciului. Astfel, în art. 95 (1) din O.U.G. nr. 195/2005 se folosește expresia de „prejudiciu adus mediului” mai precisă decât termenul de „prejudiciu ecologic”, utilizat de Legea nr. 137/1995, iar înțelesul conferit nu este identic.

Ca atare, ori de câte ori va fi vorba despre un asemenea „prejudiciu adus mediului“, se vor aplica principiile specifice (al răspunderii obiective și al răspunderii solidare, după caz), derogatorie de la dreptul comun, urmând ca în completarea lor să se aplice regulile compatibile cu specificul ecologic ale dreptului civil.

93

Așa cum s-a observat (M. Duțu, Dreptul mediului, Ed. 3, C. H. Beck, București, 2010), dacă în condițiile fostei reglementări, Legea nr. 137/1995, erau supuse regimului special de răspundere trei categorii de daune: prima reprezentată de daunele provocate sănătății umane, cea de-a doua, de pagubele produse bunurilor, iar cea de-a treia, de prejudiciile cauzate mediului, în toate cazurile provocate de poluanți, activități dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase, O.U.G. nr. 195/2005 utilizând expresia „prejudiciul adus mediului” vizează numai această din urmă categorie.

Răspunderea obiectivă, independentă de culpă

Având în vedre riscurile tot mai mari pe care le prezintă activitățile umane pentru mediu, legea instituie o răspundere „cu caracter obiectiv, independent de culpă”.

În consecință, victima va trebui să dovedească numai existența prejudiciului și raportul de cauzalitate dintre faptă și pagubă. Dispare astfel obstacolul probei culpei, deosebit de important în materie ecologică, având în vedere investigațiile pe care le presupun descoperirea și identificarea sursei precise a daunelor, inclusiv o anumită cooperare a poluatorului.

Pe de altă parte, dat fiind că dovada existenței culpei devine inutilă, asigurarea calității mediului nu mai aparține categoriei obligațiilor de mijloc, ci devine una de rezultat. Interesează deci rezultatul final, protecția și calitatea mediului, nu numai diligențele depuse pentru evitarea poluării sau degradării mediului.

Răspunderea solidară în caz de pluralitate a autorilor

Prin art. 95 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 se introduce în sistemul legislativ român un

caz special de solidaritate pasivă legală. Coautorii răspund solidar, independent de culpă,

obiectiv, în raport cu victima. Aceasta înseamnă că victima poate să se îndrepte împotriva

oricăruia dintre autori pentru a obține repararea integrală a pagubei, iar aceasta rămâne să se

îndrepte împotriva celorlalți, între care obligația devine divizibilă.

Secţiunea IIIRĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI

94

Dreptul penal cunoaște două categorii de raporturi juridice între membrii societății și

stat: raporturi juridice de conformare (care presupun respectarea exigențelor impuse de lege –

prezente în majoritatea cazurilor) și raporturi juridice de conflict.

Acest din urmă raport reprezintă răspunderea penală, adică raportul juridic penal de

constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

Conținutul raportului este unul complex – constând în dreptul statului, ca reprezentant

al societății de a-l trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru

infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și din obligația infractorului de a

răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de

drept și restaurării autorității legii.

Importanța și necesitatea incriminării faptelor prin care se poluează mediul nu este

necesar a fi demonstrată, avându-se în vedere și faptul că, de cele mai multe ori, poluarea

mediului pune în pericol grav sănătatea și viața oamenilor, a animalelor și a plantelor. S-a

dovedit că există cazuri în care simpla reparare a prejudiciului produs prin comiterea unei fapte

sau aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu sunt suficiente pentru realizarea obiectivului

de interes general al protecției mediului. În unele situații, date fiind dimensiunile urmărilor

produse și depășirea pragului de periculozitate socială specific contravențiilor, precum și

posibilitatea ca fapta să se repete, cel mai în măsură să intervină în combaterea degradării

mediului este dreptul penal care dispune de cele mai aspre sancțiuni juridice – pedepsele.

Astfel s-a recurs la incriminarea acțiunilor de poluare, elaborându-se reglementări pe

sectoare protejate, în care sunt prevăzute numeroase infracțiuni. În același timp, în tot mai mult

țări, codurile penale cuprind un capitol distinct de infracțiuni ecologice.

În România, protecția mediului prin intermediul dreptului penal este o preocupare a

legiuitorului relativ recentă, datorată în special expansiunii fenomenului criminalității împotriva

mediului. Aceasta generează anual la nivel global o cifră de afaceri estimată între 18 și 24

miliarde de euro, în special prin activitățile de depozitare ilegală de deșeuri periculoase, trafic de

95

substanțe toxice interzise și contrabandă de resurse naturale protejate. Comerțul ilicit cu

produse provenite de la specii rare, amenințate cu dispariția asigură cel mai înalt profit,

constituind cea de a doua piață ilegală din lume, după cea a drogurilor (M. Duțu, Dreptul

mediului, Ediția 3, CH Beck, București, 2010, p. 272).

Reglementarea răspunderii juridice pentru nerespectarea normelor de drept al

mediului își are sediul în O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, O.U.G. nr. 68/2007

privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra

mediului, completate cu reglementări sectoriale, speciale care determină acțiunile (inacțiunile)

prin a căror săvârșire se contravine cerințelor ecologice, atrăgând una sau mai multe din

formele acestei răspunderi.

Vorbind de răspunderea penală, problema nu o constituie astfel inexistența normelor

incriminatoare (acestea există, mai ales sub presiunea dreptului european) ci, mai ales,

procedura de aplicare efectivă a acestora, având în vedere diferența enormă existentă între

criminalitatea reală și cea descoperită și sancționată.

Din păcate, deficiențele cronice ale sistemului afectează mai ales efectul preventiv al

sancțiunilor de drept penal.

Impunerea tardivă a răspunderii penale ca mijloc de protecție eficientă a mediului are

drept cauză și o serie de considerente de ordin istoric: în mod tradițional, dreptul penal apără

valori ,,materiale" precum patrimoniul, viața, integritatea fizică, libertatea persoanei și mai

puțin o valoare amplă și relativ abstractă precum mediul. Din punct de vedere istoric, primele

incriminări penale aveau în vedere combaterea consecințelor diverselor contaminări ale

mediului asupra sănătății publice și poluarea apelor potabile. Pe de altă parte, cel puțin în

secolele trecute, poluarea mediului nu constituia o problemă urgentă, deoarece atingerile aduse

acestuia nu erau atât de numeroase și de extinse precum sunt astăzi.

Deși în domeniul protecției mediului, răspunderea ar trebui să fie, în principal, de tip

preventiv și patrimonial (răspundere civilă și contravențională), contribuția mijloacelor de drept

96

penal nu trebuie neglijată, mai ales din perspectiva noilor realități și a sporirii pericolului

acțiunilor distructive pentru patrimoniul ecologic național și internațional.

În ceea ce privește legislația de protecție a mediului, răspunderea penală poate să

intervină în două cazuri:

- pentru săvârșirea unor fapte prin care se poluează mediul natural sau artificial

(antropic);

- pentru anumite fapte prin care se încalcă dispozițiile imperative ale legislației de

protecție a mediului, deși aceste acțiuni (inacțiuni) nu au ca efect direct o poluare a mediului.

Specificitatea răspunderii penale în domeniul protecției mediului rezultă, printre altele,

dintr-o serie de elemente precum: natura obiectului ocrotit de lege, relațiile social - juridice

referitoare la ,,sănătatea" mediului, sancțiunile specifice de dreptul mediului, care trebuie să fie

puțin diferite de cele ,,tradiționale" etc. Spre exemplu, introducerea răspunderii penale a

persoanei juridice a fost un important pas în legislația română, mai ales că principalii poluatori

sunt persoanele juridice. O dată cu introducerea răspunderii penale, s-au instituit și o serie de

sancțiuni penale ce pot fi aplicate numai persoanei juridice: suspendarea activității sau chiar

închiderea unității, plasarea sub supraveghere judiciară, excluderea de pe piețele publice,

interdicția pentru o anumită perioadă de a emite cecuri, interdicția de a desfășura anumite

activități, afișarea și difuzarea hotărârii judecătorești de condamnare.

Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracțiuni trebuie săvârșite

cu vinovăție. Caracterul penal este conferit de gradul de pericol social deosebit pe care îl

prezintă fapta săvârșită, aceasta trebuind să exprime o serioasă amenințare pentru ,,sănătatea

umană animală sau vegetală” (M. Duțu, op. cit., p. 291).

În sistemul dreptului nostru penal, vinovăția este o condiție de existență nu numai a

răspunderii penale, dar și a infracțiunii înseși, fiind una din trăsăturile esențiale ale acesteia. De

aceea, prevăzând că infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, legiuitorul nostru a

prevăzut implicit principiul răspunderii penale subiective.

97

Răspunderea penală constituie un veritabil ,,drept represiv al mediului”, funcția sa

principală fiind aceea de a proteja valorile naturale recunoscute ca importante și pentru

societate.

Infracțiunile din domeniul mediului reglementate în legislația română

În domeniul mediului, instituțiile fundamentale ale dreptului penal au anumite

particularități, determinate de specificul acestei ramuri de drept, fără ca prin aceasta să se

deroge de la principiile generale ale dreptului penal.

Legislația penală incidentă în domeniul protejării mediului are un caracter de

tehnicitate datorat specificului său.

Infracțiunea de mediu (deci, acea infracțiune care aduce atingere regimului de

protecție a mediului) a fost definită ca fiind ,,fapta socialmente periculoasă, săvârșită cu

vinovăție, ce amenință valorile și interesele în domeniul protecției mediului, constând în

poluarea mediului sau în perturbarea activității de prevenire a poluării, reducerea și înlăturarea

efectelor poluării” (E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, p. 550).

Nu orice încălcare a normelor de drept al mediului angajează răspunderea penală, ci

numai acele abateri care au un grad de pericol social ridicat, reprezentând astfel o serioasă

amenințare a celor mai importante interese ale societății în acest domeniu. Pentru a fi

infracțiuni, faptele poluante trebuie să prezinte un pericol social deosebit (mai ridicat decât al

contravențiilor) și să fie săvârșite în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie

infracțiuni. Faptele penale trebuie întotdeauna prevăzute expres de legislația mediului .

Scurt istoric al legislației de protecție a mediului

Realizând un scurt istoric al legislației în domeniul protecției mediului, regăsim aici

reglementări edictate încă din secolul al XV-lea de către domnitorul Ștefan cel Mare sub forma

„legii braniștei" care interzicea doborârea arborilor, vânătoarea și pescuitul, fără acordul

proprietarului acestora.

98

În secolul XX preocupărilor naționale în această direcție li s-au adăugat cele

internaționale. Comunitatea internațională a început să sesizeze răul din ce în ce mai mare

produs mediului și a început să caute mijloace de contracarare. Urmarea acestui proces a fost o

lungă serie de tratate, acorduri, convenții care ca obiect protejarea mediului, atât în ansamblul

său, cât și a elementelor componente.

În România, perioada 1947 - 1989 a fost caracterizată de un serios declin în ceea ce

privește protecția mediului. Acest regres nu este neapărat de natură legislativă (au existat

suficiente reglementări, atât în plan național, dar mai ales în plan internațional, sub forma unor

acorduri, tratate internaționale pe care România le-a semnat, obligându-se astfel să le respecte)

ci de natură practică, o serie de dispoziții oprindu-se la nivelul pur declarativ; de multe ori

aceste reglementări pur și simplu nu se aplicau, lipsind total mijloacele de punere în practică a

lor, cerințele de protecție a naturii cedând în fața factorului economic (construcția unor coloși

economici precum fabrici de ciment, oțel, termocentrale, îngrășăminte chimice, industrie grea

etc. extrem de poluatoare și de pe urma cărora avem de suferit și în prezent, după închiderea

acestora – problema poluării istorice din perioada de industrializare socialistă).

În această perioadă apar o serie de reglementări de protecție a mediului generale

(Decretul - lege nr. 237/1950 și Regulamentul de punere în aplicare, adoptat prin Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 518/1954) dar și specifice precum Decretul nr. 1059 din 15 noiembrie

1967 privind protecția sanitară a surselor, construcțiilor și instalațiilor centrale de alimentare cu

apă potabilă și a apelor minerale pentru cura internă, Decretul numărul 974 din 30 decembrie

1965 privind înființarea, organizarea și funcționarea Inspectoratului Sanitar de Stat.

În anul 1973 apare o nouă lege - cadru în materie (Legea nr. 9 din 20 iunie 1973 privind

protecția mediului înconjurător, publicată în Buletinul Oficial numărul 91 din 23 iunie 1973) și

care va rămâne în vigoare peste 22 de ani, până la apariția Legii nr. 137/1995 privind protecția

mediului, prima reglementare modernă, europeană în acest domeniu.

În prezent, cadrul legal care guvernează protecția mediului din punct de vedere penal

este unul complex. Există incriminări ale unor fapte care aduc atingere mediului în Codul penal

din 1969 cu modificările și completările ulterioare, în O.U.G. nr. 195/2005 și în reglementări

sectoriale corespunzătoare celor mai importante elemente ale mediului.

99

În Codul penal actual nu există reglementări care să se refere în mod expres la ocrotirea

dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos și nici la protejarea vreunui factor de

mediu. În aceste condiții, în funcție de specificul comportamentului de sancționat și de

combătut, vor putea fi considerate instrumente de protecție atât o serie de incriminări care au

în vedere valori sociale tradiționale (precum viața, integritatea corporală etc.), dar și unele

norme care au în vedere protejarea sănătății publice: art. 308 – Zădărnicirea combaterii bolilor;

art. 310 – Răspândirea bolilor la animale sau plante; art. 311 – Infectarea apei; art. 312 – Traficul

de substanțe toxice. Același scop pot urmări și unele texte din capitolul - ,,Infracțiuni referitoare

la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege”: art. 2791 – Nerespectarea

regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; art. 280 – Nerespectarea

regimului materiilor explozive sau din capitolul infracțiunilor economice – art. 3022 -

Nerespectarea regimului privind importul de deșeuri și reziduuri.

În afara reglementărilor din Codul penal, existe norme cu caracter penal în O.U.G. nr.

195/2005:

Conform art. 98 din O.U.G. 195/2005, alineatul 1 ,,Constituie infracțiuni și se pedepsesc

cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penală de la 30.000 lei (RON) la 60.000 lei

(RON), următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană,

animală sau vegetală:

1. arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe

terenurile supuse refacerii ecologice;

2. poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării

instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile

acordului de mediu și/sau autorizației/autorizației integrate de mediu”.

Potrivit art. 98 alineatul 2, ,,Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 6

luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 lei (RON) la 100.000 lei (RON), următoarele

fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau

substanțe periculoase;

100

2. nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei,

prevăzute de actele normative în vigoare;

3. folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice

și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării;

4. producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav

sănătatea umană;

5. nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate sau

oprite temporar prin lege și în zonele cu regim de protecție integrală, potrivit reglementărilor

specifice;

6. continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau autorizației/autorizației

integrate de mediu;

7. nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase, precum și

nerespectarea obligației de depozitare a îngrășămintelor chimice și produselor de protecție a

plantelor numai ambalate și în locuri protejate;

8. prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea impactului asupra mediului, a

bilanțului de mediu sau a raportului de amplasament a unor concluzii și informații false;

9. producerea și/sau importul în scopul introducerii pe piață și utilizarea unor substanțe și

preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor normative în vigoare și

introducerea pe teritoriul României a deșeurilor de orice natură în scopul eliminării acestora;

10. importul și exportul unor substanțe și preparate periculoase interzise sau restricționate;

11. transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor

legale în vigoare;

12. omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;

101

13. producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de protecție a

plantelor neautorizate;

14. desfășurarea de către persoanele juridice de activități cu organisme modificate genetic sau

produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de import/export și/sau autorizațiile

prevăzute de reglementările specifice”.

Art. 98 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede în cel de-al treilea alineat: ,,Constituie

infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 5 ani, următoarele fapte, dacă au fost de

natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală:

1. nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a

plantelor sau îngrășăminte chimice;

2. provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului

și/sau a expunerii populației la radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste

limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de

intervenție în caz de accident nuclear;

3. descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele

naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele

naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri

periculoase”.

Conform alineatului 4 al aceluiași articol 98, ,,Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu

închisoare de la 2 la 7 ani, următoarele fapte:

1. continuarea activității după dispunerea încetării acesteia;

2. neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor periculoase care au

devenit deșeuri;

3. refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă;

102

4. refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor

periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de microorganisme, plante și animale vii

din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecția

mediului;

5. aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear;

6. provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct

sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

Conform art. 98 alineatul 5, ,,În situația în care infracțiunile pedepsite conform alin. (3) și

(4) au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au

avut vreuna dintre urmările prevăzute în art. 182 din Codul penal ori au cauzat o pagubă

materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi,

iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante

economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor

drepturi”.

În fine, potrivit ultimului alineat al articolului 98 din O.U.G. nr. 195/2005, tentativa se

pedepsește.

În afara O.U.G. nr. 195/2005, în domeniul ocrotirii penale a mediului sunt incidente o

serie de legi speciale, care asigură o specializare a incriminărilor comportamentelor antisociale

cu impact asupra mediului, precum, spre exemplu:

- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar;

- Legea nr. 111/1996 privind funcționarea în siguranță a activităților nucleare;

- Lege apelor nr. 107/1996;

- Legea nr. 46/2008 – Codul silvic etc.

Având în vedere raportul dintre O.U.G. nr. 195/2005 și Codul penal, pe de o parte, și

dintre reglementarea-cadru (O.U.G. nr. 195/2005) și legile sectoriale, pe de altă parte, în

aplicarea principiului consacrat în art. 362 din Codul penal, rezultă următoarele reguli de

interpretare:

103

- ori de câte ori una și aceeași faptă va întruni elementele constitutive ale unei

infracțiuni înscrise în O.U.G. nr. 19512005, cât și pe cele ale unei infracțiuni speciale înscrise într-

o altă lege specială care reglementează un sector al mediului, vor avea prioritate în aplicare

dispozițiile penale din această din urmă lege, indiferent daca este sau nu mai favorabilă

făptuitorului (sub aspectul condițiilor de incriminare, al pedepsei aplicabile etc.), deoarece

dispozițiile penale dintr-o lege sectorială au caracter special în raport cu dispozițiile penale din

O.U.G nr. 195/2005;

- ori de câte ori o faptă va întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni înscrise

exclusiv în reglementarea-cadru, indiferent dacă se referă la un aspect general sau la un anumit

factor de mediu ori la o anumită activitate cu impact asupra mediului, vor fi aplicabile exclusiv

dispozițiile penale speciale înscrise în O.U.G. nr. 195/2005 ca dispoziții penale speciale (ca ,,lege

penală specială” sau ,,norma penală specială" în raport cu dispozițiile Codului penal, care

reprezintă ,,dreptul comun" în raport cu dispozițiile penale înscrise în reglementarea-cadru);

- ori de cate ori o faptă va întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni înscrise

exclusiv într-o lege specială sectorială referitoare la mediu, indiferent dacă este sau nu o

variantă de specie a unei alte infracțiuni de drept comun, vor fi aplicabile exclusiv dispozițiile

penale speciale din legea specială sectorială; împrejurarea că fapta nu este incriminată în

dispozițiile penale înscrise în O.U.G. nr. 195/2005, ca ,,drept comun" în domeniul protecției

mediului, nu poate duce la concluzia ca prin O.U.G. nr. 195/2005 ar fi fost dezincriminată fapta

înscrisă într-o lege specială sectorială, funcționând regula potrivit căreia o dispoziție generală

(sau o lege generală) nu poate abroga, decât expres, o dispoziție (lege) specială; or, raporturile

dintre O.U.G. nr. 195/2005, pe de o parte, și toate celelalte legi speciale sectoriale din domeniul

protecției mediului, pe de altă parte, sunt echivalente raporturilor existente între o lege

generală (de drept comun) și o lege specială.

Raportul juridic de drept al mediului cuprinde în structura sa subiect, obiect și conținut.

Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate într-un raport juridic penal de conflict,

fie ca urmare a săvârșirii infracțiunii, fie a suportării consecințelor generate de săvârșirea

104

acesteia. Sub acest aspect, în doctrina penală se face distincția între subiectul activ sau infractor

și subiectul pasiv sau persoana vătămată.

Subiectul activ al raportului de răspundere penal în dreptul mediului poate fi atât o

persoană fizică responsabilă penal - cetățeni români, străini, apatrizi, persoane eu dublă

cetățenie etc., dar și o persoană juridic. Participația improprie este posibilă (fiind întâlnit foarte

frecvent în practică) la toate infracțiunile prevăzute în legislația - cadru (Ordonanța de Urgență a

Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului) spre deosebire de participația proprie care

este posibilă numai la infracțiunile intenționate (sub forma autoratului, instigării sau

complicității).

La raportul juridic de drept penal va participa întotdeauna și statul (prin organele sale

abilitate) în calitate de subiect pasiv principal (ca titular al dreptului de a aplica sancțiunea

prevăzut de lege). Și în cazul infracțiunilor de mediu, calitatea acestuia de subiect pasiv principal

se menține, întrucât, prin comiterea unei infracțiuni de acest tip se încalcă dispozițiile legale

edictate pentru a asigura desfășurarea normală a activităților umane, cu acordarea respectului

cuvenit calității mediului. In cazul anumitor infracțiuni, este posibil să existe și un subiect pasiv

secundar. Astfel, spre exemplu, articolul 98, alineatul 5 din Ordonanța de Urgență a Guvernului

nr. 195/2005 privind protecția mediului arată că: ,,În situația în care infracțiunile pedepsite

conform alineatelor (3) și (4) au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr

mare de persoane, au avut vreuna dintre urmările prevăzute în articolul 182 din Codul penal ori

au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și

interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care s-a produs moartea uneia sau mai multor

persoane ori pagube importante economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20

de ani și interzicerea unor drepturi". Așadar, subiect pasiv secundar poate fi o persoană fizică

sau juridică direct prejudiciată prin acțiunile sau inacțiunile incriminate de textul legal.

Clasificând infracțiunile de mediu din punctul de vedere al subiectului distingem

infracțiuni cu subiect activ calificat (atunci când legea cere o anumită calitate, funcție sau

însărcinare și anumite obligații privind protecția mediului care au fost încălcate) și infracțiuni cu

subiect simplu (orice persoană fizic sau juridic și care poate răspunde penal). Datorită

105

caracterului specializat, tehnicizat al dreptului penal al mediului, datorat însăși complexității

relațiilor pe care le protejează, în foarte multe cazuri, infracțiunile de mediu au subiecți activi

calificați, care, în afară de condițiile generale de responsabilitate penală, trebuie să

îndeplinească și anumite condiții speciale.

Obiectul juridic generic îl reprezintă relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în sfera

activității persoanelor fizice și juridice care au responsabilități în domeniul protecției mediului;

acesta rezultă, în principal, din prevederile articolului 1 din legea - cadru în materie, conform

căruia ,,obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de

interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea

durabilă a societății".

Obiectul juridic special este protejat îndeosebi prin intermediul legilor sectoriale,

referitoare la protecția anumitor factori de mediu; fiecare infracțiune din legea specială are un

obiect juridic special propriu, în funcție de fapta incriminată. Trebuie menționată însă extrema

varietate a relațiilor sociale ocrotite, nemaiîntâlnit poate în nicio altă ramură de drept; acest

lucru este, de altfel, încă o dovadă care atestă specificitatea instituțiilor de drept al mediului.

Partea centrală a infracțiunii este constituită dintr-o serie de elemente obiective, care

împreună alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii. În cazul ei distingem: elementul material sau

acțiunea - inacțiunea, urmarea socialmente periculoasă și raportul cauzal dintre acțiune –

inacțiune și urmarea periculoasă, precum și unele elemente incidente, precum locul, timpul și

mijloacele de săvârșire a infracțiunii.

Elementul material al laturii obiective are o multitudine de forme de realizare, în special

prin acțiune. Spre exemplu, folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru

omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării;

producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav

sănătatea umană; continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau

autorizației/autorizației integrate de mediu etc.

106

El poate consta într-o inacțiune - omisiunea de a raporta imediat despre orice accident

major.

Pentru existența elementului material, fie că e vorba de o acțiune sau o inacțiune, e

necesară și îndeplinirea unor condiții specifice – cerințe esențiale, care apar, de regulă, în textul

de lege. Cerințele esențiale se pot referi la: timpul săvârșirii faptei - continuarea activității după

suspendarea acordului de mediu sau autorizaţiei/ autorizaţiei integrate de mediu; locul săvârșirii

faptei - poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau

substanţe periculoase; precum și modul și mijloacele de săvârșire - poluarea accidentală datorită

nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor tehnologice şi

de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului de mediu şi/ sau autorizaţiei/

autorizaţiei integrate de mediu.

În ceea ce privește urmarea socialmente periculoasă, rezultatul infracțiunii de mediu va

fi reprezentat fie de o afectare obiectivă a calității mediului sau de o simplă punere în pericol a

acestei valori sociale.

Legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea infracțională și urmarea imediată

constituie cea de a treia componentă a laturii obiective a infracțiunii. Legătura de cauzalitate

este liantul dintre elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru

existența infracțiunii. Cu alte cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de

cauzalitate dintre actul de conduită interzis și urmarea imediată socialmente periculoasă

prevăzută de lege.

În domeniul infracțiunilor de mediu, în materia stabilirii legăturii de cauzalitate, doctrina

apreciază că, în general, specificitățile cauzalității ecologice sunt dificil de integrat în schema

cauzalității juridice, pentru că poluările sunt de obicei difuze și tardive, se completează între ele

și sunt apte să-și producă efectele pe distanțe foarte mari. Situațiile de antecedență cauzală

complexă, în general, se rezolvă în limitele respectării principiului echivalenței condițiilor. În

acest fel, dacă mai multe comportamente au contribuit la producerea rezultatului reprimat de

legea penală este posibilă urmărirea în justiție a mai multor persoane pentru contribuția

107

independentă a acestora la producerea aceluiași rezultat (M. Gorunescu, Infracţiunea de mediu

- infracţiune contra dezvoltării durabile, în Revista Dreptul nr. 11/2003, p. 132).

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute

de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale –

față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, legătura de cauzalitate),

pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Elementul esențial al laturii subiective este reprezentat de vinovăție. În cazul anumitor

infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare, sunt prevăzute și

alte condiții – cerințe esențiale referitoare la mobil sau scop.

Forma de vinovăție cu care se comit infracțiunile din domeniul mediului poate fi intenția

(sub ambele forme), culpa sau praeterintenția (când legea precizează în mod expres). Studiul

jurisprudenței în materie ne indică faptul că, de multe ori, infractorii săvârșesc fapta cu intenție

indirectă (sunt relativ puține cazurile în care cel care comite fapta acționează cu scopul

prefigurat mental de a vătăma vreun factor de mediu, așadar cu intenție directă). Statistic,

totuși cele mai multe infracțiuni ecologice sunt săvârșite din culpă (în ambele forme), neglijența

și ușurința fiind cele care se vor regăsi în mod frecvent în latura subiectivă a unei infracțiuni de

mediu. Modalitățile practice de săvârșire a infracțiunilor sunt extrem de numeroase, dată fiind

vastitatea domeniului și a valorilor sociale protejate de către legiuitor.

Mobilul și scopul sunt și ele componente deosebit de importante ale laturii subiective,

relevanța lor fiind diferită de la caz la caz. Astfel, o infracțiune de mediu poate deveni, în

anumite cazuri (poluarea masivă a unor surse de apă potabil, distrugerea unor specii de animale

sau plante de care depinde supraviețuirea unei populații) și un act de terorism deosebit de grav.

Din păcate, acest nou tip de ,,terorism ecologic" prezintă un grad mult mai mare de

periculozitate decât terorismul ,,clasic", prin amploarea efectelor sale, durata acestora în timp și

prin dinamica fenomenului, care este pronunțat ascendentă.

Tentativa se pedepsește atunci când legiuitorul o incriminează în mod expres.

108

Din ansamblul tuturor reglementărilor cu incidență în domeniu (în special O.U.G. nr.

195/2005 privind protecția mediului) doctrina a încercat sistematizarea infracțiunilor prevăzute

și pedepsite de legislația în vigoare. Renumiții specialiști ai dreptului penal, Augustin Ungureanu

și Aurel Ciopraga sistematizează infracțiunile din domeniul protecției mediului pe trei

subdomenii de mediu, respectiv:

1. infracțiuni prin care se aduce atingere activităților economice și sociale cu impact asupra

mediului:

- infracțiuni cu privire la procedura de autorizare;

- infracțiuni cu privire la regimul substanțelor și deșeurilor periculoase, precum și a

altor deșeuri;

- infracțiuni la regimul îngrășămintelor chimice și al pesticidelor;

- infracțiuni la regimul protecției împotriva radiațiilor ionizante și la securitatea

surselor de radiații;

2. Infracțiuni prin care se aduce atingere protecției resurselor naturale și conservării

biodiversității:

- infracțiuni privind protecția apelor și a ecosistemelor acvatice;

- infracțiuni privitoare la protejarea atmosferei;

- infracțiuni referitoare la regimul ariilor protejate și al monumentelor naturii;

- infracțiuni privind protecția solului și a subsolului;

- infracțiuni privitoare la încălcarea regimului impus ecosistemelor terestre

(pădurilor);

3. Infracțiuni de încălcare a atribuțiilor, răspunderilor și obligațiilor ce revin autorităților

pentru protecția mediului, persoanelor fizice sau juridice.

Din punct de vedere procedural, constatarea și cercetarea infracțiunilor la regimul

protecției mediului se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenței

legale (art. 99 din O.U.G. nr. 195/2005). De asemenea, în cazul în care comisarii Gărzii Naționale

de Mediu sau ai Comisiei Naționale pentru Controlul Activităților Nucleare, descoperă săvârșirea

109

unei infracțiuni ecologice, aceștia au obligația să aducă imediat la cunoștința organelor de

urmărire penală competente aspectele semnalate.

Capitolul 7TEHNICI DE PROTECȚIE A MEDIULUI

Tehnici de protecție a mediului constau în:

1. Norme tehnice de protecție

2. Interdicții

3. Instituirea de zone de protecție

4. Autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului. Regimul juridic al

actelor de reglementare (avize, acorduri, autorizații, studii de impact) privind protecția mediului

în România

6. Instrumente economico-fiscale (taxe, politica prețurilor, credite, asigurări, detaxări și

subvenții, burse de poluare, sisteme de consignație, eco-label, fondul de mediu)

Prevenirea, limitarea și controlul efectelor negative ale activităților umane asupra

mediului au impus dezvoltarea unor tehnici administrative clasice precum și apariția altora noi,

speciale, constând în primul rând într-un sistem de avize, acorduri și autorizații, care să

determine în ce măsură poluarea este admisă ori interzisă.

1. Norme tehnice de conduită

O tehnică devenită clasică a protecției mediului constă în instituirea unor norme –

standarde ecologice.

110

În doctrină58 se arată că reglementările tehnice rezultă din existența normelor de mediu,

de patru tipuri:

– norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în

mediile receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat.

– norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanți ori concentrațiile de poluanți care

pot fi degajați de o sursă dată (de exemplu, o uzină). Emisiile de substanțe poluante pot fi

măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operațiuni date.

– norme de procedeu, care enunță un anumit număr de specificații cărora trebuie să le

corespundă instalațiile fixe.

– norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăți fizice și chimice pentru un anumit

produs, fie reguli privind condițiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru

produsele toxice sau limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în

cursul utilizării sale.

Norme tehnice pot să fie prevăzute și de codurile de bună conduită stabilite de către

organismele profesionale. Spre exemplu, la nivel internațional, ISO (International Standards

Organisation), organizație neguvernamentală, a elaborat și standarde de mediu, precum seria

de norme ISO 14000 care privesc gestiunea mediului și prevăd auditul de mediu, urmărirea

produselor în cadrul strategiilor existente și acordarea unei mărci ecologice; ISO 26000 –

standardul pentru responsabilitate socială și dezvoltare durabilă.

2. Interdicții

Un instrument mai energic decât normele tehnice constă în stabilirea de interdicții și

limitări atunci când o activitate, un produs ori un procedeu prezintă riscul de a cauza un

prejudiciu mediului. Dacă probabilitatea realizării riscului este prea ridicată, se poate ajunge

până la interzicerea produsului sau a procedeului.

Există numeroase și diverse restricții, ce diferă în funcție de mai multe criterii. Unul dintre

tipurile cel mai des întâlnite constă în desemnarea produselor, procedeelor ori activităților

supuse restricțiilor ori interzise prin înscrierea lor pe o listă. 58 M. Duțu, Dreptul mediului, Ediția 3, Editura C. H. Beck, București, 2010.

111

3. Instituirea de zone de protecție

Instituirea de zone de protecție în diferite scopuri (inițial, de exemplu, sanitare) permite

repartizarea activităților periculoase pentru mediu în vederea limitării potențialelor daune.

La origine, zonarea urmărea protejarea zonelor și cartierelor rezidențiale private prin

interzicerea construirii aici a instalațiilor industriale.

În prezent, această operațiune, efectuată mai ales prin intermediul planurilor de ocupare

a solului, urmărește atingerea unor obiective de protecție bine determinate. În raport cu

destinația conferită, fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, odată un

plan de zonare pentru zone terestre și acvatice stabilit și aprobat de autoritățile competente, el

devine obligatoriu, eventualele derogări fiind posibile numai pe calea procedurilor speciale.

Datorită acestei tehnici, zone importante din punct de vedere ecologic pot fi afectate unor

folosințe care să țină seama de cerințele protecției mediului.

Un alt domeniu de utilizare a acestei tehnici este cel al protecției florei și faunei sălbatice

prin stabilirea de interdicții și limitări ale capturării și comercializării, cu caracter temporar sau

permanent. Un exemplu în acest sens ne este oferit de Convenția de la Washington (1973)

privind comerțul internațional cu specii de faună și floră sălbatică (CITES). Cele aproximativ

34.000 de specii de plante și animale vizate de CITES sunt împărțite în trei anexe - I, II și III, în

funcție de gravitatea riscului pe care îl prezintă comerțul internațional în ceea ce le privește.

CITES are scopul de a controla acest risc prin limitarea circulației internaționale, comerciale sau

nu, doar la exemplarele însoțite de permise / certificate care dovedesc legalitatea și

concordanța cu supraviețuirea speciei în cauză.

4. Autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului

Una dintre tehnicile moderne folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita

vătămările aduse mediului constă în obligația de a obține o autorizație specială prealabilă

112

pentru desfășurarea anumitor activități sau pentru utilizarea produselor și serviciilor care

prezintă un risc din punct de vedere ecologic.

Pe această cale, autoritățile publice, ca reprezentante ale interesului general de protecție

a mediului, verifică îndeplinirea prealabilă a anumitor condiții de amplasare, stabilesc o serie de

parametri tehnico-tehnologici de funcționare, instituie un control asupra activității și respectării

normelor vizând protecția mediului.

Sunt supuse autorizării toate activitățile potențial periculoase pentru mediu, indiferent de

titularul lor (persoane fizice, persoane juridice cu sau fără scop lucrativ); sunt, de regulă,

exceptate proiectele organismelor publice și, în special, instalațiile militare. De exemplu,

Directiva CE 85/337 privind evaluarea impactului asupra mediului se aplică proiectelor publice și

private, în afară de cele relative la apărarea națională.

O problemă în acest domeniu a constat în punerea de acord a acestui sistem de autorizare

cu activitățile poluante deja existente. Legislațiile naționale au optat pentru recunoașterea unei

excepții de la principiul neretroactivității, obligând la conformarea acestora la cerințele de

autorizare într-un anumit termen.

§ 1 - Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului

Conform art. 8 din O.U.G. nr. 195/2005 alin. (1) ,,Autoritățile competente pentru

protecția mediului conduc procedura de reglementare și emit, după caz, avize de mediu,

acorduri și autorizații/autorizații integrate de mediu, în condițiile legii”. În alin. (2) al aceluiași

articol se specifică faptul că ,,În derularea procedurilor de reglementare pentru proiecte sau

activități care pot avea efecte semnificative asupra teritoriului altor state, autoritățile

competente pentru protecția mediului respectă prevederile convențiilor internaționale la care

România este parte”.

Potrivit at. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005, actele de reglementare constau în avize de

mediu, aviz Natura 2000, acord de mediu, acord de import/export plante și/sau animale

sălbatice non-CITES, permis CITES, acord de import pentru organisme modificate genetic,

113

autorizație/autorizație integrată de mediu, autorizație privind activitățile cu organisme

modificate genetic.

În ciuda denumirii lor, acestea sunt acte tehnico-juridice, instrumentate conform unor

proceduri speciale și stabilesc condiții pentru desfășurarea proiectelor, planurilor, precum și

drepturi și obligații pentru titularii acestora, în sensul protecției naturii.

Emiterea, eliberarea, reînnoirea, suspendarea, încetarea actelor de reglementare sunt

supuse unui regim special, ,,de drept al mediului”, dreptul administrativ rămânând dreptul

comun.

§ 2 - Noțiunea și caracteristicile actelor de reglementare (autorizațiilor, acordurilor și

avizelor) de mediu

Legislația românească în vigoare stabilește mai multe categorii distincte de acte de

reglementare (autorizații, acorduri, avize), conform unor criterii mai mult sau mai puțin precise

și supuse unor reguli specifice.

1. Avizele de mediu

Avizul de mediu pentru planuri și programe, avizul pentru stabilirea obligațiilor de mediu,

avizul de mediu pentru produsele de protecție a plantelor, respectiv pentru autorizarea

îngrășămintelor chimice și avizul Natura 2000 – indiferent de denumire, reprezintă, ca natură

juridică, avize conforme a căror solicitare și ale căror prevederi sunt obligatorii pentru

adoptarea/emiterea/aprobarea documentelor cărora li se adresează și față de care certifică

integrarea considerentelor privind protecția mediului (art. 2 pct. 13 din O.U.G. nr. 195/2005).

Funcția lor esențială este aceea de a asigura receptarea exigențelor ecologice în acte

administrative, politico-juridice etc. care pot avea sau au un impact semnificativ asupra

mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de altă natură.

Aceste cerințe ale avizului reprezintă o condiție de legalitate a însuși actului ce urmează

a fi emis, neobținerea sa atrăgând nulitatea absolută a actului respectiv.

114

Neconstituind acte administrative (de mediu) de sine stătătoare, ci operațiuni tehnico-

juridice, avizele nu pot fi contestate în justiție decât odată cu actul pe care îl condiționează.

Valabilitatea avizului de mediu este pe toata perioada punerii in aplicare a planului sau

programului.

2. Acordul de mediu

Definit în art. 2 pct. 3 al O.U.G. nr. 195/2005 drept, ,,act tehnico-juridic prin care se

stabilesc condițiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecției mediului; acordul

de mediu reprezintă decizia autorității competente pentru protecția mediului, care dă dreptul

titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de vedere al protecției mediului”.

Are o poziție intermediară, între avize și autorizații, cu un profil juridic specific, datorită

scopului urmărit și regimului juridic aplicabil. Astfel, potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 195/2005 alin.

1 și 2, solicitarea și obținerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiectele publice sau

private sau pentru modificarea ori extinderea activităților existente, inclusiv pentru proiecte de

dezafectare, care pot avea impact asupra mediului, iar pentru obținerea sa, în cazul proiectelor

publice sau private care pot avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea

sau localizarea lor este necesară evaluarea impactului asupra mediului.

Procedura de emitere a acordului de mediu se desfășoară în conformitate cu prevederile

Ordinului administrației publice nr. 135/2010 privind aprobarea Metodologiei de aplicare a

evaluării impactului asupra mediului pentru proiecte publice și private publicat în M.O. nr.

274/27.04.2010.

Când se solicită acordul de mediu ? Acordul de mediu se solicită pentru proiecte publice

ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităților existente care pot avea impact

semnificativ asupra mediului.

Unde se solicită acordul de mediu? Toate solicitările de acorduri de mediu, cuprinzând -

notificarea cu respectarea conținutului cadru prevăzut în anexa nr. 1 la Metodologie

- certificatul de urbanism cu planurile anexă la acesta se depun la autoritatea publica pentru

protecția mediului pe raza căreia se află amplasamentul ales al proiectului.

115

Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului.

3. Autorizația de mediu

Autorizația de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecția mediului, prin care sunt stabilite condițiile si/sau parametrii de funcționare a unei

activități existente sau ai unei activități noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului,

obligatoriu la punerea în funcțiune (art. 2 pct. 9 din O.U.G. nr. 195/2005).

Categoriile de activități cu impact semnificativ asupra mediului pentru care este necesara

obținerea autorizației de mediu sunt prevăzute in anexa nr.1 din Ordinul MMGA 1798/2007.

În sens administrativ, autorizațiile de mediu sunt acte administrative individuale, care

stabilesc drepturi și/sau obligații determinate pentru subiectul căruia i se adresează. Activitățile

supuse astfel autorizării sunt determinate prin sistemul listei.

Referitor la stabilirea consecințelor asupra mediului, pentru obținerea autorizației de

mediu, în cazul activităților existente, care nu sunt conforme cu normele și reglementările în

vigoare, este necesară efectuarea bilanțului de mediu (apreciată prin decizia autorității

competente), urmat de programul pentru conformare (negociat cu titularul activității), iar în

cazul activităților noi se impune evaluarea impactului de mediu.

Autorizațiile de mediu se pot clasifica, în funcție de criteriul folosit, în mai multe

categorii. Clasificarea principală este cea care le distinge în funcție de activitatea pe care o

vizează.

Din acest punct de vedere avem, pe de o parte, autorizațiile care permit realizarea de

activități care, în mod direct ori indirect, presupun contaminarea sau deversarea asupra unei

resurse naturale, iar pe de alta, autorizațiile care permit efectuarea de activități care, în plus,

este posibil să aibă sau au efectiv un impact (semnificativ) asupra mediului.

Distincția dintre cele două categorii este importantă, atât în privința poluării cât și a

regimului juridic aplicabil. Astfel, în timp ce în cazul permiselor de deversare ceea ce se

autorizează este impactul asupra mediului și nu activitatea care îl produce, permisele de

116

activități cu impact asupra mediului autorizează activitățile care produc acest impact și nu

impactul însuși.

Diferența dintre cele două categorii de autorizații se manifestă, mai ales, în ceea ce

privește procedura de acordare a lor.

În cazul autorizațiilor de deversare sau poluare, procedura are ca obiectiv acordarea

acestor autorizații, drept pentru care demersul procedural se realizează prin aprecierea

condițiilor în care deversarea sau contaminarea se vor produce. În schimb, în ceea ce privește

celelalte autorizații, cele vizând activități sau executarea de proiecte, se analizează nu numai

problemele ecologice (impactul asupra mediului al proiectului), ci și proiectul însuși.

Din această perspectivă, sunt autorizații propriu-zise de mediu cele din prima categorie,

care autorizează desfășurare de activități ce, în mod direct sau indirect, presupun un impact

asupra mediului, deoarece este vorba de activități poluante (deversarea/emisiunea de

substanțe, energie, gaze în atmosferă, sol sau apă). Cele din a doua categorie sunt impropriu

denumite autorizații de mediu, pentru că ele permit exercitarea unei activități, având în vedere,

printre altele, impactul ecologic al acesteia și au inclus, pe lângă alte condiții, și pe cele necesare

pentru a evita sau reduce impactul asupra mediului.

Trebuie menționat faptul că, indiferent de întinderea exactă a condițiilor pe care

autoritatea publică le impune solicitantului, autorizația este întotdeauna eliberată „sub rezerva

drepturilor terților”. Aceasta înseamnă că ea nu conferă un drept de a vătăma mediul (a polua, a

distruge) și, cel puțin teoretic, terții victime au posibilitatea să-și valorifice drepturile împotriva

titularului actelor de reglementare, chiar dacă acesta respectă, în mod scrupulos, condițiile

stabilite.

Ca specie a primei, autorizaţia integrată de mediu se aplică în cazul activităților supuse

regimului stabilit prin O.U.G. nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării; ea

cuprinde condiții și detalii cu privire la măsurile adoptate pentru protecția aerului, apei și solului

[art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 152/2005].

Autorizația integrată de mediu – actul administrativ emis de autoritatea competentă

pentru protecția mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o

instalație, în anumite condiții, care să garanteze că instalația corespunde prevederilor privind

117

prevenirea și controlul integrat al poluării; autorizația poate fi eliberată pentru una sau mai

multe instalații ori părți ale acesteia, situate pe același amplasament si exploatate de același

operator.

Categoriile de activități industriale pentru care este necesara obținerea autorizației

integrate de mediu sunt prevăzute in anexa nr.1 la O.U.G. nr. 152/2005, privind prevenirea,

reducerea si controlul integrat al poluării, aprobata prin Legea nr. 84/2006.

Procedura - Ordinul MMGA nr. 1798/2007 pentru aprobarea procedurii de autorizare a

activităților cu impact semnificativ asupra mediului (nu se aplica pentru obținerea autorizației

integrate de mediu)

- Ordinul MAPAM 818/2003 pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizației

integrate de mediu modificat si complectat prin Ordinul MMGA nr. 1158/2005.

- Ordinul MAPAM 36/2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general pentru aplicarea

procedurii de emitere a autorizației integrate de mediu

Când se solicită autorizația de mediu ? Solicitarea și obținerea autorizației de mediu sunt

obligatorii atât pentru desfășurarea activităților existente, cât și pentru începerea activităților

noi.

Solicitarea unei autorizații de mediu se face cu minimum 45 de zile înainte de expirarea

unei autorizații de mediu existente.

Modalități de revizuire, transfer autorizație

Revizuirea autorizației de mediu se realizează ori de cate ori exista o schimbare de fond a

datelor care au stat la baza emiterii ei. Titularul activității va informa in scris A.P.M. despre acest

lucru, iar A.P.M. va emite o autorizație de mediu revizuită, incluzând acele date care s-au

modificat, sau va decide reluarea procedurii de emitere a unei noi autorizații de mediu.

În situația schimbării titularului, denumirii sau formei juridice a societății, când

activitățile se desfășoară in aceleași condiții pentru care a fost emisă autorizația de mediu,

aceasta se transfera pentru noul titular sau pentru noua denumire a societății. In acesta situație

nu se percep taxe sau tarife.

118

Valabilitate. Potrivit O.U.G. nr. 195/2005 privind Protecția Mediului cu completările și

modificările ulterioare - Autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu sunt valabile 10

ani conf. art. 16 alin (2).

§ 3 - Evaluarea impactului asupra mediului

Studiul de impact asupra mediului (SIM) este un instrument procedural de prevenire a

vătămărilor mediului, prealabil și indispensabil eliberării autorizațiilor. El s-a generalizat în toate

drepturile naționale, după apariția sa în SUA prin National Environmental Policy Act (NEPA) din

1969 și cunoaște importante dezvoltări în legislațiile naționale, dreptul european și dreptul

internațional al mediului.

Din punctul de vedere al conținutului, este vorba de un document cu caracter științific,

care analizează și evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activități date asupra

mediului și care permite, astfel, autorităților publice care decid și publicului care este

consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activități, în cunoștință de cauză.

În concepția Convenției de la Espoo (România a devenit Parte la Convenția privind

evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontieră, adoptată la Espoo la 25

februarie 1991, odată cu ratificarea acesteia prin Legea nr. 22/2001), evaluarea impactului

asupra mediului (definită ca o procedură națională având drept scop evaluarea impactului

probabil asupra mediului al unei activități propuse, potrivit art. 1 „Definiții”) reprezintă un

„instrument necesar în vederea îmbunătățirii calității informațiilor furnizate factorilor de decizie

și permițând acestora să ia decizii raționale din punct de vedere al mediului, concentrate pe

limitarea pe cât posibil a impactului negativ semnificativ al activităților” (Preambul,

considerentul 7).

Reglementarea română (definițiile aferente și art. 21 din Ordonanța de urgență nr.

195/2005) se circumscrie acestei caracterizări.

Pe lângă procedura de realizare și rolul conferit, regimul său juridic este definit și prin

aceea că studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente (de

119

titularul planului, programului, proiectului sau al activității care suportă însă cheltuielile aferente

elaborării), atestate de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

În ceea ce privește răspunderea pentru corectitudinea informațiilor puse la dispoziția

autorităților competente pentru protecția mediului și a publicului, ea revine titularului (planului,

programului, proiectului sau activității), iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de

evaluare aparține autorului acestora [art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2005].

Dintr-o altă perspectivă, cea privind răspunderea față de terți, dacă o pagubă survine

ulterior, prin faptul proiectului sau activității, care are consecințe ecologice neprevăzute în

studiul de impact, titularul acestora își vede angajată răspunderea civilă, în condițiile regimului

special în materie, indiferent care ar fi, în realitate, conținutul însăși al evaluării. Previziunile

studiului nu exonerează, în niciun caz, pe solicitant de răspunderea sa viitoare.

Referitor la problema răspunderii față de administrație, ea s-ar putea pune numai în

situația unei evaluări de mediu intenționat eronate și care ar fi indus în eroare autoritatea de

mediu. Aceasta ar putea angaja răspunderea civilă a solicitantului, dar ar fi foarte dificil de

probat prejudiciul suportat de autoritățile administrative. Mai degrabă, într-o atare situație s-ar

ridica problema răspunderii penale a celor vinovați (în privința elaborării proiectului).

Persoana (fizică sau juridică) atestată, care a efectuat lucrările de evaluare, nu răspunde,

în privința conținutului studiului, decât față de solicitant; administrația ori terții nu pot să se

întoarcă astfel împotriva executantului, ci numai asupra titularului activității.

Deși există tendința de a se reduce evaluarea impactului asupra mediului la un simplu

element al unei proceduri speciale, rolul său rămâne unul complex, fără ca acesta să constituie

însă un act administrativ special, de sine stătător .

Calificată, în termeni clasici, drept o operațiune procedurală prealabilă (o expertiză

științifică), evaluarea de mediu (concretizată prin studiul de impact, amplu reglementat la nivel

național, internațional și european, fiind considerat o regulă de formă, special protejată)

prezintă un grad ridicat de „juridicitate”, prin faptul că, elementele sale pot fi contestate și deci

pot genera un contencios.

Ca atare, procedura de realizare a sa este supusă controlului și contestării de către

administrație, publicul interesat și judecător, acesta din urmă putând dispune anularea studiului

120

pentru lipsa publicității, a consultării publicului ori a insuficienței sale (cu ocazia controlului

jurisdicțional al actului final al procedurii de reglementare, avizul, acordul sau autorizația).

Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un viciu de procedură

care antrenează anularea actului de reglementare atacat. Verificarea conținutului studiului de

către magistrat se face în sensul analizei dacă acesta cuprinde elementele minimale cerute de

reglementările în materie; documentul care apare suficient de serios și de circumstanțiat este

legal; dimpotrivă, un studiu sumar ori imprecis, care cuprinde erori ori contradicții va antrena

ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de procedură.

Absența studiului de impact poate constitui un motiv de suspendare a actului de

reglementare și o cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existența

acestuia.

În jurisprudența CJUE s-a decis că, în condițiile Directivei nr. 85/337/CEE, evaluarea

incidențelor asupra mediului ale anumitor proiecte publice sau private trebuie să fie realizată

înainte de acordarea autorizației; în cadrul procedurii de autorizare în mai multe etape, această

evaluare trebuie, în principiu, să fie efectuată cât mai curând posibil, pentru a se identifica și

evalua toate efectele pe care proiectul este susceptibil să le aibă asupra mediului; autoritățile

competente sunt obligate să ia toate măsurile – generale ori particulare – în scopul de a

remedia omisiunea de evaluare a incidențelor asupra mediului ale unui proiect, prevăzându-se

posibilitatea de a retrage ori de a suspenda o autorizație deja acordată, în scopul de a se efectua

evaluarea de mediu, ori, cu titlul alternativ, dacă particularul consimte, posibilitatea pentru

acesta din urmă să reclame repararea prejudiciului suferit.

În context transfrontalier, se prevăd reguli, precum: obligativitatea evaluării impactului

asupra mediului înainte de luarea deciziei de a autoriza o activitate cu impact transfrontalier

negativ semnificativ asupra mediului, efectuarea acesteia cel puțin în stadiul de proiect al

activității propuse, asigurarea posibilității informării și participării publicului la procedurile

adecvate de evaluare a impactului asupra mediului, dreptul statului de a adopta măsuri mai

restrictive în plan intern, decât cele asumate prin Convenția de la Espoo.

§ 4 - Revizuirea actelor de reglementare

121

Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data emiterii lor,

avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu, acordul de mediu și autorizația de

mediu, se revizuiesc.

Deși textul art. 17 (1) al O.U.G. nr. 195/2005 prevede ca „În acest caz se poate cere și

refacerea evaluării impactului asupra mediului și/sau a bilanțului în materie”, s-a arătat59 că, față

de justificarea revizuirii (apariția unor elemente noi cu impact asupra mediului) și specificul

procedurilor în materie, refacerea studiului de impact (în sensul completării sale) nu reprezintă

o simplă posibilitate la latitudinea autorității publice competente, ci o obligație a efectuării

revizuirii autorizațiilor respective.

Deși legea utilizează termenul de revizuire, cum s-a apreciat60 mai potrivit este cel de

modificare a actelor de reglementare respective conform situațiilor noi apărute pe parcursul

valabilității lor. Nu este vorba de o revizuire impusă de cunoașterea mai exactă a situației de la

momentul emiterii actelor de reglementare, ci de o adaptare a documentelor în cauză la

evoluțiile de fapt.

De altfel, art. 15 (1) din O.U.G. nr. 195/2005 se referă atât la revizuire, cât și la

actualizarea actelor de reglementare de către autoritățile competente pentru protecția

mediului, ceea ce impune o delimitare a celor două operații, deși expres legea reglementează

numai una dintre ele. Reglementarea specifica privind autorizația integrata de mediu (O.U.G. nr.

152/2005) se referă la revizuirea și reactualizarea autorizației și actualizarea condițiilor

prevăzute de această, fără a există o delimitare clara între cele trei operațiuni, ci mai degrabă o

confuziune a acestora. Întocmai ca și în situațiile reglementate de O.U.G. nr. 195/2005,

revizuirea este concepută ca o adaptare, din moment ce ,,Autoritatea competentă evaluează

periodic condițiile din autorizația integrata de mediu și, acolo unde este necesar, le revizuiește”,

această fiind obligatorie în situațiile prevăzute în art. 25,lit. a-d din Ordonanța de urgență nr.

152/2005, precum și în caz de ,,modificări planificate în exploatarea instalației” (art. 26). Din

această perspectiva, revizuirea urmează să opereze în situația în care modificarea actului de

59 M. Duțu, op. cit., p. 203.60 Ibidem

122

reglementare respectiv este impusă de elemente noi descoperite ulterior, dar existente la

momentul emiterii sale.

Inițiativa revizuirii (modificării) poate aparține atât titularului actului de reglementare

vizat, cât și autorităților publice competente. Decizie distinctă, actul modificativ nu retrage actul

inițial, dar nici nu face sa curgă un nou termen de valabilitate al acestuia. În același timp,

procedura specifica de emitere va fi reluata asupra elementelor componente modificate, în

funcție de natura lor (inclusiv consultarea publicului).Desigur, nu vom fi în situația unui simplu

act de reglementare modificativ, ci de unul nou, substituit celui inițial, atunci când primul suferă

modificări importante orio schimbare a concepției sale generale. De altfel, art. 27 din O.U.G. nr.

152/2005 prevede ca orice modificare substanțială planificată în exploatarea instalației

presupune obținerea unei noi autorizații integrate de mediu, conform procedurii legale.

În cazul activităților cu impact transfrontalier asupra mediului operează instituția juridică

a reexaminării deciziei, în urma consultării statelor părți la Convenția Espoo interesate; ea

intervine în situația în care apar informații suplimentare privind impactul transfrontalier

semnificativ al unei activități propuse indirecte de începerea acestora, care nu erau disponibile

la momentul luării deciziei privind acea activitate și care ar fi putut influența sensibil această

decizie. După cum se poate observa, reexaminarea se apropie mult de instituția clasică a

revizuirii. Analiza ulterioara realizării proiectului și adoptarea măsurilor necesare în urma

supravegherii activității și determinării apariției oricărui impact transfrontalier negativ evoca

adoptarea autorizațiilor de mediu din dreptul intern.

§ 5 - Suspendarea acordului și autorizației de mediu

Ca operațiune de întrerupere temporara a efectelor juridice ale actului administrativ,

suspendarea operează și în privința actelor de reglementare (acordului sau autorizației de

mediu) cu titlu excepțional și sub cele două ipostaze posibile: amânarea temporară a producerii

efectelor juridice ale actelor administrative sau încetarea vremelnică a acestora.

Și în această materie, suspendarea poate deveni necesară din mai multe motive, în

principal pentru contestarea legalității de către o persoană fizică, o organizație

123

neguvernamentală de mediu sau de o autoritate publică, în fața instanței de contencios

administrativ competente și prin hotărâre a acesteia, în condițiile legii și ca o retractare

vremelnică a organului emitent, în cazul schimbării condițiilor de fapt după eliberarea actului de

reglementare și punere sub semnul întrebării a legalității sale pe considerente de oportunitate.

Acest din urma caz este special reglementat în art.17 alin 3-5 din O.U.G. nr. 195/2005.

Astfel, pentru nerespectarea prevederilor actelor de reglementare și ale programelor pentru

conformare/planurilor de acțiune, acordul de mediu și autorizația/ autorizația integrată de

mediu se suspendă de către autoritatea competentă pentru protecția mediului care le-a emis

(referitor la acestea din urma, potrivit art. 19(3) din O.U.G. nr. 152/2005 ,,Nerespectarea

termenelor și măsurilor cuprinse în planul de acțiuni atrage suspendarea autorizației integrate

de mediu în condițiile prevăzute de legislația în vigoare”).

Procedura aferentă presupune o notificare prealabilă prin care se poate acorda un

termen de cel mult 30 de zile pentru îndeplinirea obligațiilor, după care se dispune măsura.

Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni, după care dacă

nu s-au îndeplinit condițiile stabilite prin actul de suspendare se dispune anularea acordului de

mediu sau a autorizație. Pe perioada suspendării, desfășurarea proiectului sau activității este

interzisă (art. 17 alin. 4). Ca în cazul oricărui act administrativ de acest gen, dispozițiile de

suspendare și, implicit, de încetare a desfășurării proiectului sau activității sunt executorii de

drept, numai instanța judecătorească, în condițiile legii speciale, putând dispune suspendarea

acestora.

§ 6 - Revocarea (retractarea) actelor de reglementare

Actele administrative de mediu pot fi revocate (retractate) în limitele obișnuite ale

revocării autorizațiilor administrative individuale creatoare de drepturi, în sensul că nu pot fi

retrase decât pentru motive de ilegalitate și în termenele prevăzute de lege; autorizațiile

obținute prin frauda pot fi retractate oricând.

Un caz special este cel al procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr.

554/2004, potrivit căreia înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ

124

competente, persoana care se consideră vătămata într-un drept al său sau într-un interes

legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie sa solicite autorității publice emitente, în

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

În aceste condiții autoritatea de mediu poate să aprecieze și sa decidă asupra retractării

actelor de reglementare contestate. Această instituție juridică a fost preluată și adaptată

situației autorizațiilor integrate de mediu, de O.U.G. nr. 152/2005.

Decizia de revocare a unui act de reglementare este ea însăși o decizie creatoare de

drepturi în profitul terților, ceea ce presupune îndeplinirea exigențelor de legalitate.

§ 7 - Transferul actelor de reglementare

Actele de reglementare sunt autorizații cu caracter real, în sensul că nu sunt legate de

persoana titularului lor.

Ca atare, acestea pot forma obiectul unui transfer, de exemplu, în favoarea noului titular

al proiectului, activității, planului sau programului reglementate. Transferul nu constituie o

operațiune total liberă, fiind necesară totuși o decizie a autorităților competente în acest sens,

care se mulțumesc însă să ia act de schimbarea titularului, fără a putea reconsidera conținutul

autorizației sau a impune prescripții noi. Dacă, cu această ocazie, se constată ca nu toate

condițiile avute în vedere la emiterea actului se păstrează, se poate recurge la modificarea sa.

§ 8 - Aspecte procedurale

Conform art. 20 din O.U.G. nr. 195/2005, (1) ,,Autoritatea competentă pentru protecția

mediului, împreună cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale, după caz,

asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activități specifice și accesul la

justiție, în conformitate cu prevederile Convenției privind accesul la informație, participarea

publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25

iunie 1998, ratificată prin Legea nr. 86/2000.

125

(2) Informarea publicului în cadrul procedurilor de reglementare pentru planuri, programe

proiecte și activități se realizează conform legislației specifice în vigoare.

(3) Consultarea publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor de

reglementare. Procedura de participare a publicului la luarea deciziei este stabilită prin acte

normative specifice.

(4) Modalitățile de realizare a participării publicului la elaborarea unor planuri și programe

specifice în legătură cu mediul se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității

publice centrale pentru protecția mediului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a

prezentei ordonanțe de urgență.

(5) Accesul la justiție al publicului se realizează potrivit reglementărilor legale în vigoare.

(6) Organizațiile neguvernamentale care promovează protecția mediului au drept la acțiune în

justiție în probleme de mediu”.

§ 9 - Litigii

Conform art. 18 din O.U.G. nr. 195/2005, ,,Litigiile generate de emiterea, revizuirea,

suspendarea sau anularea actelor de reglementare se soluționează de instanțele de contencios

administrativ competente”.

5. Instrumente economico-fiscale

privind protecția mediului

Legislațiile naționale, precum și reglementările internaționale și europene au

experimentat și au aplicat o serie de pârghii economice și fiscale, precum taxele pentru emisii

ori anumite produse, subvenții, fonduri specializate, redevențe administrative, cote de emisie

negociabile, eticheta ecologică etc., menite să modifice atitudinea persoanelor fizice și juridice

față de mediu.

126

Alături de alte documente internaționale, Declarația de la Rio (1992) invită statele să

promoveze utilizarea instrumentelor economice.

Efectul benefic al acestor reglementări interstatale este dublu: pe de o parte,

influențarea legislațiilor naționale în sensul dezvoltării mijloacelor incitative ori disuasive

destinate să marcheze comportamentul producătorilor și consumatorilor, iar pe de altă parte,

ridicarea problemei compatibilității lor cu principiul ,,poluatorul plătește”.

Documentul subliniază necesitatea ca politica europeană în domeniu să accentueze

utilizarea noilor instrumente economice și de piață, având în vedere atât rolul lor în promovarea

comportamentelor pozitive din punct de vedere ecologic, cât și contribuția notabilă la

internalizarea costurilor activităților cu efecte negative, asupra mediului, în aplicarea principiului

poluatorul plătește .

Mijloacele financiare alocate la nivelul Uniunii Europene acțiunii de protejare a mediului

rămân încă sărace deopotrivă în consistența și diversitatea lor.

1. Taxele

Diferite taxe sunt folosite frecvent pentru penalizarea produselor ori activităților care

aduc atingere mediului.

În funcție de scopul direct urmărit, taxele pot lua următoarele forme:

- taxe percepute după cantitatea ori calitatea substanțelor poluante eliberate in mediu;

- taxe percepute pe produse care sunt poluante fie în timpul fabricării acestora fie în

timpul utilizării lor;

- taxe administrative plătite pentru diverse servicii administrative, precum înregistrarea

produselor chimice ori pentru aplicarea anumitor reglementări;

- redevențe utilizate pentru acoperirea cheltuitelor colectivității, de exemplu, pentru

tratarea deșeurilor.

2. Politica prețurilor

127

Un important instrument economic de acțiune în favoarea protecției și conservării

mediului îl constituie și politica în domeniul prețurilor. Frecvent, întrucât preturile produselor nu

reflecta costul pentru mediu al producție ori al emisiilor rezultate în urma folosirii acestora, el

rămâne să fie suportat la nivelul întregii societăți. Ca atare, politicile în materie, reflectând

cerințele în principiul ,,poluatorul plătește”, pot să garanteze luarea in calcul a costului pentru

mediu pe care îl comportă bunurile și serviciile.

3. Împrumuturile (creditele) avantajoase

O altă formă de stimulare economică a acțiunilor favorabile mediului o constituie

creditele cu dobândă redusă sau chiar fără dobândă. Sunat practicate, mai ales cu ajutor

guvernamental, pentru construirea și funcționarea instalațiilor ecologice și sistemelor de

reciclare, precum se întâmplă în Franța.

4. Asigurările

Asigurările joacă și ele un rol important mai ales în privința reparării pagubelor produse

mediului prin activități economice și sociale cu risc ecologic major.

Reglementările legale practice vizând acoperirea prin asigurare a sinistrelor cauzate prin

poluare variază de la o țară la alta. Regula generală este însă aceea ca asigurarea nu poate

acoperi decât evenimentele fortuite. Dacă paguba provine de la o poluare cauzată prin acte

deliberate ori printr-o omisiune de asigurare, nu se va putea fi reparată. Polițele de asigurare nu

acoperă, de obicei, decât pagubele care decurg dintr-un eveniment definit ori dintr-un accident.

Dacă dauna se produce gradual, de exemplu, printr-o poluare cumulată, asigurarea nu poate

acoperi prejudicial astfel cauzat.

În ultimul timp există tendința formării de către companiile de asigurare de “pool”-uri

specializate, care acceptă asigurarea de noi riscuri de poluare relativ necunoscute, sub controlul

legislației privind protecția mediului.

128

5. Detaxările și subvențiile

Suprimarea taxelor pentru unele produse datorită importanței lor pentru protecția

mediului s-a dovedit o modalitate importantă pentru promovarea unor obiective ecologice. De

exemplu, ridicarea taxelor în cazul benzinei fără plumb a permis în multe țări stabilirea unor

prețuri inferioare celor ale benzinei obișnuite, încurajând, ca atare utilizarea acestui combustibil.

În ceea ce privește subvențiile, principala formă de realizare a acestora sunt fondurile

pentru mediu, create pentru a finanța direct protecția naturii.

Subvențiile sunt utilizate pentru acordarea de credite sau diminuarea dobânzilor

aferente acestora.

O practică frecventă o reprezintă crearea de fonduri speciale pentru a se finanța direct

protecția mediului.

6. Bursele de poluare

Acest sistem, relativ controversat, a fost experimentat inițial în SUA, în privința apei și a

aerului.

Chicago Board of Trade, cea mai mare bursă Americană de materii prime, a inventat o

piață a drepturilor de a polua. Societățile americane pot, pe aceasta piață, să cumpere

asemenea drepturi, care le permit să satisfacă exigentele de depoluare fără a investi ele însele

in procesele de depoluare. Drepturile de a polua vor fi vândute de către producătorii care și-au

ameliorat situația.

Pe plan internațional, Protocolul de la Kyoto este un acord internațional subsecvent

Convenției-cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice (1992) , care are

ca obiectiv reducerea semnificativă a emisiilor de gaze cu efect de seră, care ar provoca

încălzirea climei.

Îndeplinirea obligațiilor impuse de Protocolul de la Kyoto presupune un sistem flexibil de

conformare, organizat la nivelul unei burse specializate. Lansată la Paris, la data de 24 iunie

2005, această bursă, Powernext Carbon, a intermediat tranzacționarea de titluri reprezentând

129

permise negociabile de emisii nocive exprimate în tone de bioxid de carbon. În decembrie 2007,

Powernext Carbon a fost achiziționată de cel mai mare grup bursier din lume – New York Stock

Exchange Euronext, care a înlocuit-o în ianuarie 2008 cu BlueNext, supranumită ,,bursa

mondială a mediului”.

7. Sistemele de consignație (buy-back)

Este un mecanism utilizat în tot mai multe țări, care instituie un regim de consignație

pentru anumite recipiente, pentru a încuraja returnarea ori reciclarea lor.

Practicat de mai mult timp în privința ambalajelor din sticlă (inclusiv în România),

sistemul de consignație, a fost extins în unele state și pentru sticlele din plastic.

Un sistem de depozitare a autovehiculelor scoase din uz este utilizat în Norvegia încă din

anul 1978, în scopul de a evita răspândirea necontrolată a deșeurilor.

Tot un regim de consignație presupune și procedeul conform căruia taxa plătită pentru

uleiuri ori frigidere la momentul cumpărării este returnată în momentul reciclării lor.

8. Eticheta ecologică (,,eco-label”)

Ecoeticheta reprezintă un instrument economic de promovare a produselor favorabile

mediului, făcând apel la preocupările publicului și la prudența producătorilor.

Această metodă impune producătorilor să examineze întregul ciclu al vieții produsului

(producere, distribuire, utilizare, eliminare) în scopul de a preveni degradarea mediului, în toate

stadiile și cu privire la toate sectoarele: aer, apa sol.

Principalul rol al etichetei ecologice este acela de a informa consumatorii asupra

produselor considerate ca fiind mai puțin distructive pentru mediu, decât altele similare.

Criteriul de calificare îl constituie o apreciere globală asupra calității ecologice a

produsului; sunt excluse etichetarea negativă, care atrage atenția asupra pericolelor particulare,

dar și informațiile specifice, precum cele referitoare la utilizarea materialelor reciclate.

130

9. Fondul de mediu

După anul 1989, practica creării unor fonduri speciale pentru susținerea financiară a

activităților de protecție a mediului, s-a extins cu rapiditate și în statele din Europa centrală și de

Est.

Unele dintre acestea s-au constituit cu ajutor financiar accidental, prin conversia datoriei

externe față de o serie de țări dezvoltate în finanțări pentru investiția de mediu sau ,,grant-uri”

oferite în același scop ori alte forme de ajutor extern. Este cazul, spre exemplu, al Eco-Fund din

Polonia, format din conversia datoriei externe față de SUA, un grant acordat de guvernul

Norvegiei, Eco-Fund din Bulgaria, constituit din conversia datoriei externe față de Elveția sau un

grant al Băncii Mondiale.

În paralel cu acestea, s-au creat și fonduri de mediu permanente, alimentate în principiu

din surse interne sau internaționale.

În general, acest fond este gestionat de Ministerul Mediului dar, spre exemplu, în

Estonia, el este gestionat de Centrul de Investiții pentru Mediu, organizat după modelul unei

fundații independente, plasate sub patronajul ministerului finanțelor.

131